Sunteți pe pagina 1din 21

POLITICA MONETARĂ

ŞI ROLUL EI
ÎN STABILIZAREA
MACROECONOMICĂ

A vorbi despre macroeconomie înseamnă a analiza realitatea economică în complexitatea ei, având
în vedere toate elementele ce o compun. Prin acţiunea generată de forţele care o conduc, această realitate
economică îşi modifică starea – de echilibru sau dezechilibru – de la moment la altul.
Analiza macroeconomică impune a lua în considerare mediul economic ca un întreg, cu perioadele
sale de avânt sau de recesiune, cu nivelul total al producţiei şi al serviciilor oferite pe piaţă, fără a putea să se
facă abstracţie de nivelul preţurilor şi de ciclicitatea cu care acestea se modifică – generând de cele mai multe
ori inflaţie şi, din păcate, destul de rar deflaţie, de nivelul forţei de muncă care să asigure realizarea unui
anumit nivel al producţiei şi, implicit, de gradul efectiv de ocupare. Toate acestea au ca finalitate, în fond,
asigurarea, pe termen lung, a unui anumit nivel de creştere economică, care, în definitiv, este dat de acţiunile
întreprinse pe termen scurt – acţiuni concretizate în fluctuaţii care generează ciclurile de producţie (business
cycles).
În ultimii ani, pe fondul accentuării presiunilor inflaţioniste şi a celor legate de creşterea numărului
şomerilor, al accentuării dezechilibrelor macroeconomice, se vorbeşte tot mai mult de adoptarea unui mix de
politici economice care să conducă la stabilizarea macroeconomică.
Nu de puţine ori, stabilizarea macroeconomică era asociată cu stabilizarea monetară. Stabilizarea
monetară, în sensul de bază al cuvântului, presupune, în fapt, schimbarea sistemului monetar specific
economiei respective, în primul rând prin schimbarea monedei ce circulă în acea economie (în sensul
restabilirii unei noi valori pentru moneda puternic depreciată). Dacă avem în vedere cealaltă faţetă a
stabilizării, şi anume stabilizarea macroeconomică, aceasta are în vedere asigurarea stabilităţii economice
prin restabilirea echilibrului general al economiei analizate.
Semantic, verbul a stabiliza presupune a readuce la stabilitate un anumit lucru.1 În cazul economiei,
după cum am mai arătat, implică un ansamblu de măsuri care să permită restabilirea tuturor echilibrelor
economice în scopul atingerii unui anumit nivel al creşterii economice, pe fondul unui anumit grad al
ocupării, în condiţiile luptei pentru menţinerea stabilităţii preţurilor, precum şi a celei privind eliminarea sau,
în ultimă instanţă, reducerea deficitelor bugetar şi al balanţei comerciale. Toate acestea se află în strânsă
legătură cu „sănătatea monedei”, de a cărei stabilitate depinde, în final, situaţia economiei în ansamblu.
Procesul de stabilizare macroeconomică este puternic influenţat de măsurile de politică economică
adoptate, de coerenţa acestora şi, implicit, de gradul în care autorităţile implicate în aplicarea acestor măsuri
sunt capabile să conlucreze în vederea atingerii obiectivelor propuse.
De acurateţea acestor măsuri depinde, în fapt, rezultatul politicii de macrostabilizare, de restabilire a
echilibrului economic general, care să permită asigurarea unui nivel de trai decent pentru populaţia
economiei analizate.

1
Dictionnaire de la langue française, Editions de la Connaissance, 1995 (stabilitate – calitatea unui lucru sau persoane stabile; iar
mai departe stabil este explicat ca fiind ceva ce rămâne nemişcat sau care nu variază, este durabil, constant în timp)
Ca urmare, politica macroeconomică se concretizează în ansamblul instrumentelor şi măsurilor
adoptate de autorităţile unei ţări, în scopul influenţării principalelor variabile economice şi al atingerii
nivelului dorit pentru economia respectivă.
Altfel spus, „politica economică este o intervenţie deliberată a statului în domeniul economic în
scopul de a înfăptui anumite obiective de ordin structural sau conjunctural”.2 Realizarea acestei politici
economice este legată de atingerea obiectivelor propuse. Obiectivul ideal, care ar genera şi o deplină
macrostabilizare, ar fi acela al asigurării unei creşteri economice durabile, în condiţiile unei ocupări complete
a forţei de muncă, ale unui buget de stat şi unei balanţe comerciale echilibrate, toate acestea pe fondul
stabilităţii preţurilor.
Ceea ce este de menţionat este faptul că realizarea unui astfel de obiectiv complex a rămas doar la
stadiul teoretic, practica demonstrând, nu o dată, că atingerea uneia dintre componentele lui poate fi în
contradicţie cu realizarea altora. Cel mai concludent exemplu este acela reliefat de Curba lui Philips, potrivit
căreia nu se poate realiza stabilitatea preţurilor – deci un nivel scăzut al inflaţiei – cu asigurarea unui ridicat
nivel al ocupării forţei de muncă.
Problema care se ridică este aceea a alegerii obiectivului de politică economică ce trebuie avut în
vedere prin mixul de politici economice ce se adoptă. Chiar dacă „obiectivul este acelaşi, mijloacele de a-l
atinge – nu. Economia este un mecanism atât de complex, încât conducerea ei este asemănată mai degrabă
cu o artă decât cu o ştiinţă exactă. Soluţiile oferite pentru o problemă sau alta sunt, de obicei, multiple,
uneori chiar aparent contradictorii.”3
Atingerea acestor obiective are la bază, în definitiv, instrumentele utilizate de autoritatea abilitată cu
realizarea politicii macroeconomice. Aceste instrumente sunt reprezentate de componentele politicii
economice, componente ce se concretizează în tot atâtea politici independente, dar în acelaşi timp corelate
una cu cealaltă: politica monetară, politica valutară (considerată de unii economişti ca fiind parte
componentă a politicii monetare, iar de alţii ca politică distinctă în cadrul politicii macroeconomice), politica
fiscală, politica comercială şi, nu în ultimul rând, politica veniturilor.
Aceste instrumente pot conduce la realizarea doar a unei părţi din obiectivele propuse (figura 1).

OBIECTIVE DE INSTRUMENTE DE
POLITICĂ ECONOMICĂ POLITICĂ ECONOMICĂ
CREŞTERE POLITICA
ECONOMICĂ MONETARĂ

GRADUL DE OCUPARE POLITICA FISCALĂ


AL FORŢEI DE MUNCĂ

STABILITATEA POLITICA
VENITURILOR
PREŢURILOR

ECHILIBRAREA POLITICA VALUTARĂ


BALANŢEI DE PLĂŢI
EXTERNE

REDUCEREA POLITICA
DEFICITULUI BUGETAR COMERCIALĂ

Figura 1 Corelaţia dintre obiectivele şi instrumentele politicii economice

2
BASNO, Cezar şi DARDAC, Nicolae, Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag.379
3
RĂDULESCU, Eugen, Inflaţia, marea provocare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pag.8
1.1 Obiectivele politicii economice

Realizarea stabilităţii macroeconomice este reflectată de modul în care sunt realizate obiectivele
stabilite prin politica macroeconomică. În economiile contemporane, realizarea în bune condiţii a politicii de
stabilizare macroeconomică este strâns legată de obiectivul stabilit, obiectiv generat de specificul economiei
analizate.

1.1.1 Grad ridicat al ocupării forţei de muncă

Obiectivul cu cel mai mare impact social este reprezentat de gradul de ocupare al forţei de muncă,
mergându-se pe maximizarea acestuia. În ceea ce priveşte acest obiectiv, este aproape clară dorinţa
înregistrării unui nivel ridicat al ocupării, pe de o parte pentru a se asigura un nivel de trai decent, iar pe de
altă parte pentru a asigura un nivel ridicat al ofertei de produse. Atingerea unui astfel de obiectiv implică
nenumărate probleme. O primă problemă este cea legată, încă de la început, de definirea nivelului ce
caracterizează gradul cel mai înalt de ocupare. Ar fi o greşeală foarte mare dacă s-ar considera că există
economii în care există o ocupare totală a forţei de muncă. În cadrul oricărei economii există, în permanenţă,
şomaj fricţional. „Consensul analiştilor economici, în ceea ce priveşte factorii fricţionali, este acela că
nivelul cel mai ridicat al ocupării forţei de muncă este atins […] atunci când rata şomajului este cuprinsă
între 3% - 4% din totalul forţei de muncă civilă”.4
În condiţiile economiilor actuale, pe fondul restructurării macroeconomice, nivelul şomajului
fricţional a crescut destul de mult. De aceea, autorităţile încearcă să determine cu mare atenţie care sunt
cauzele care determină această creştere. Complexitatea economiilor actuale conduce automat la manifestarea
anumitor forţe care generează presiuni pe piaţa forţei de muncă.

Factorii care generează şomajul fricţional sunt reprezentaţi de:

 factori sezonieri, în baza cărora cererea de locuri de muncă variază în funcţie de vreme şi de
perioada din an, un exemplu concludent fiind reprezentat de activitatea din construcţii, turism
etc.;
 factori geografici, ce influenţează oferta de forţă de muncă în funcţie de amplasarea geografică
a locurilor de muncă; oferta de forţă de muncă nu are o elasticitate ridicată faţă de acest factor;
 factori structurali - restructurarea unor domenii de activitate din cadrul unei economii
presupune automat şi o recalificare a forţei de muncă, deoarece, de cele mai multe ori, cei
disponibilizaţi nu-şi pot găsi un alt loc de muncă pe vechiul domeniu de activitate;
 factori discriminatori - în ciuda evoluţiei economice, culturale şi sociale înregistrate la nivel
mondial, mai apar, încă, discriminări în ceea ce priveşte ocuparea unui loc de muncă,
discriminări datorate fie naţionalităţii, fie rasei, fie opţiunilor politice şi religioase, fie datorate
vârstei sau sexului. Toate acestea conduc la o majorare a şomajului fricţional.

Cu toate acestea se consideră că, la nivelul oricărei economii, există şomaj fricţional şi singura
problemă avută în vedere de autorităţi este aceea a diminuării cât mai mult a acestei laturi a şomajului. Pe
lângă şomajul fricţional, în cadrul şomajului se mai include şi un alt aspect, aşa-numitul şomaj ascuns,
determinat în fapt de factori pur subiectivi (specifici celui care îşi caută un loc de muncă, aici fiind incluse
persoanele care „declară că doresc să muncească, dar care nu-şi caută un loc de muncă deoarece consideră
că orice căutare va fi în zadar”5
Toate aceste componente pot fi identificate cu oarecare dificultate la nivelul oricărei economii, ca să
nu mai vorbim şi de existenţa muncii la negru care distorsionează, într-o oarecare măsură, situaţia ratei
şomajului. De aceea, destul de mulţi economişti consideră că nivelul optim al ratei şomajului este acela care,

4
MARSHALL, Robert & SWANSON, Rodney, The monetary process: Essentials of money and banking, Hanghton Miffin
Company Boston, 1974, pag.412
5
MARSHALL, Robert & SWANSON, Rodney, The monetary process: Essentials of money and banking, Hanghton Miffin
Company Boston, 1974, pag.415
în corelaţie cu rata inflaţiei, nu generează o creştere accelerată.6 Cu toate acestea, nu se poate spune cu
exactitate care este nivelul optim al ratei şomajului care generează, într-adevăr, ocuparea deplină a forţei de
muncă.
În literatura de specialitate corelaţia cea mai des întâlnită este ce legată de rata şomajului şi rata
inflaţiei. Chiar dacă această corelaţie (Curba lui Philips) a cunoscut modificări în timp, pe termen scurt
aceasta prezintă importanţă, motiv pentru care un alt obiectiv de politică economică este considerat ca fiind
reprezentat de stabilitatea preţurilor.

1.1.2 Stabilitatea preţurilor

Dacă pornim de la ceea ce exprimă Curba lui Philips, că unei rate a şomajului scăzută îi corespunde
o rată a inflaţiei ridicată, este evident faptul că menţinerea unui nivel ridicat al ocupării forţei de muncă, fără
a lua în considerare alţi factori economici, conduce, automat, la înregistrarea unor costuri ridicate la anumite
niveluri. Aceste costuri, reprezentate, în principal, de nivelul preţurilor din economie, nu au cum să nu se
repercuteze, mai departe, asupra nivelului puterii de cumpărare, deoarece o creştere a preţurilor generează
automat o creştere a cererilor de majorare a salariilor şi implicit o majorare a costurilor de producţie, ce se
reflectă, mai departe, în preţurile produselor pe piaţă. Aceste fluctuaţii puternice de preţuri înregistrate la
nivel mondial în ultima perioadă au condus la reorientarea politicii autorităţilor, în sensul renunţării la
urmărirea asigurării unui anumit nivel al creşterii economice în scopul asigurării unei stabilităţi relative a
preţurilor, care să permită restabilirea echilibrului economic general. În acest sens, Marshall & Swanson
[1974] afirmau că „stabilitatea nivelului preţurilor reprezintă un obiectiv important al politicii de stabilizare
economică deoarece instabilitatea nivelului preţurilor, manifestată, în principal, sub forma inflaţiei, poate
avea efecte întinse şi adverse în economie. Latura nefavorabilă a efectelor, pornind de la creşterea inflaţiei,
include o reducere a eficienţei economice, o distorsiune inechitabilă şi capricioasă în ceea ce priveşte
repartiţia veniturilor şi o înrăutăţire a poziţiei balanţei internaţionale de plăţi”.7
În condiţiile în care în cadrul unei economii rata inflaţiei este la un nivel ridicat (de peste două cifre),
ineficienţa economică se manifestă acut, fenomenul cel mai frecvent întâlnit fiind acela al creşterii cererii
agregate, în condiţiile în care oferta îşi menţine ritmul de creştere anterior. Nivelul cererii crescând automat,
se ajunge la o nouă modificare de preţuri, ceea ce conduce şi la o creştere a cererii pentru modificarea
salariilor, cerere care, de cele mai multe ori, este satisfăcută doar într-o mai mică măsură, deoarece aceasta
reprezintă o cheltuială care generează noi creşteri de preţ. Mai trebuie adăugat că, indiferent de
productivitatea sectorului de activitate, cererea pentru creşterea salariilor este aceeaşi, motiv pentru care
eficienţa din anumite sectoare este suportată de către alte sectoare. Pe de altă parte, o rată ridicată a inflaţiei
generează şi o distribuţie arbitrară a veniturilor la nivelul economiei; astfel că cei ce înregistrează venituri
variabile vor beneficia automat de creşteri salariale mult mai rapide decât cei care au un venit fix.
Dacă avem în vedere cadrul extern al economiei, nu trebuie uitat impactul instabilităţii preţurilor
asupra acestei activităţi, reliefat de balanţa de plăţi. Scăderea eficienţei economiei conduce şi la reducerea
competitivităţii produselor exportate, motiv pentru care piaţa externă de desfacere se poate restrânge. Pe de
altă parte, crescând preţurile de producţie, este posibil ca pe piaţa externă să existe producători mult mai
competitivi, cel puţin din punct de vedere al preţurilor practicate. O rată a inflaţiei ridicată conduce şi la
devalorizarea monedei naţionale, fapt care poate genera o inhibare a exporturilor. Pe de altă parte, dacă
producţia internă este dependentă, într-o oarecare măsură, de materiile prime din import, continuarea
activităţii este echivalentă cu o creştere a preţurilor de producţie, ceea ce conduce la o nouă modificare de
preţuri la nivelul economiei, ajungându-se, astfel, la o spirală inflaţionistă ale cărei costuri de eliminare sunt
foarte ridicate.

6
MAYER, Thomas, DUESENBERRY, James S., ALIBER, Robert Z, Money, Banking and the Economie, W.W. Norton &Company,
Inc, 1984, pag.360: „Many economists define the proper level of unemployment, and hence by implication full employment, as the
minimum level that is consistent with the inflation rate not accelerating”.
7
MARSHALL, Robert & SWANSON, Rodney, The monetary process: Essentials of money and banking, Hanghton Miffin
Company Boston, 1974, pag.417: „...price level stability is an important goal of economic stabilization policy because price level
instability, especially in the form of inflation, can have widespread and adverse effects in the economy. The unfavorable side effects
arising from inflation include a lessening of the distribution of income, and a weekened international balance-of-payments position.”
Stabilitatea preţurilor se conturează ca fiind unul dintre cele mai importante obiective de politică
economică. În condiţiile urmăririi realizării acestui obiectiv trebuie avut în vedere faptul că noţiunea de
stabilitate a preţurilor nu presupune ca toate preţurile să fie stabile sau fixe. Pragmatic, se pune accent pe
menţinerea unei stabilităţi la nivelul mediu al preţurilor, urmărindu-se, în definitiv, stabilitatea relativă a
acestora şi, nicidecum, cea absolută. Economiştii consideră că stabilitatea relativă a preţurilor există în
condiţiile în care rata anuală de creştere a preţurilor, determinată pornind de la un indice de preţ
reprezentativ, este de cel mult 2%.
Dacă stabilitatea preţurilor constituie, în prezent, una dintre principalele direcţii de acţiune ale
autorităţilor, trebuie să avem în vedere faptul că una dintre problemele generate de inflaţie este şi stagnarea
economică. Există, astfel, cazuri în care prin politica economică a statului se are în vedere asigurarea unei
creşteri economice sustenabile.

1.1.3 Creştere economică

În ceea ce priveşte asigurarea unui anumit nivel al creşterii economice, acesta reprezintă, pentru
unele ţări, una dintre cele mai importante coordonate ale politicii de stabilizare macroeconomică.
Dacă avem în vedere aspectele semantice, noţiunea de creştere economică are mai multe faţete, atât
cantitative, cât şi calitative. Nu trebuie uitat că există mai multe modalităţi de a măsura nivelul creşterii
economice; cu toate acestea, analiştii economici înclină către utilizarea ritmului de creştere a produsului
intern brut al ţării analizate, considerând că acesta reflectă cel mai bine gradul de dezvoltare al economiei
avute în vedere, pentru simplul motiv că acesta reflectă nivelul efectiv al activităţii economice desfăşurate pe
teritoriul ţării analizate. Bineînţeles că se are în vedere nivelul real al produsului intern brut, tocmai din
dorinţa de a se evidenţia nivelul efectiv al creşterii, fără a lua în considerare evoluţiile inflaţioniste.
Stabilirea ritmului de creştere economică are la bază înregistrările cantitative din anii anteriori, la
acest factor adăugându-se, bineînţeles, şi factorii conjuncturali care, de cele mai multe ori, influenţează
semnificativ creşterea economică. Dacă la începutul secolului al XX-lea se mergea pe ideea asigurării unei
creşteri economice de cel puţin 3% - 4%, în prezent aceste aşteptări pot fi mult mai pesimiste.
Pentru a vorbi de o creştere economică viabilă trebuie să se înregistreze o creştere efectivă la nivelul
producţiei unei ţări (cantitativ) şi nu, în mod simplu, o creştere a valorii monedei naţionale. La acestea
trebuie să se adauge şi faptul că mixul de produse şi servicii trebuie astfel alcătuit încât să stimuleze cererea
reală şi deci să stimuleze consumul. Asigurarea creşterii economice depinde, în cadrul unei economii de
piaţă, pe de o parte de situaţia ofertei agregate (oferta agregată excedentară generează stagnare economică),
iar pe de altă parte de ajustarea gamei de produse şi servicii oferite pe piaţă la necesităţile clientelei (este
cunoscut cazul producţiei pe stoc care a condus la scădere drastică a creşterii economice în nenumărate ţări).
Asigurarea unui anumit nivel al creşterii economice presupune două aspecte:
• fie asigurarea unei creşteri economice extensive (bazată pe creşterea numărului angajaţilor, spre
exemplu);
• fie îmbunătăţirea condiţiilor existente de lucru, care să permită creşterea productivităţii
(presupunând astfel o creştere economică intensivă).
Dacă avem în vedere acest din urmă aspect, trebuie recunoscut că realizarea de noi investiţii este
calea cea mai bună pentru asigurarea creşterii economice. Problema care apare este legată de crearea cadrului
care să permită atragerea de investitori (atât din punct de vedere financiar, cât şi fiscal, precum şi din punctul
de vedere al stabilităţii politice, militare, specifică ţării avute în vedere şi chiar zonei din care face parte ţara
analizată).
Toate aceste ţinte de stabilizare macroeconomică au în vedere doar aspecte economice interne.

1.1.4 Echilibrarea balanţei de plăţi externe

În ultima perioadă, însă, este cunoscut impasul prin care trec nenumărate ţări, impas generat de
înrăutăţirea poziţiei balanţei de plăţi externe proprii (cazul cel mai concludent fiind cel al Statelor Unite ale
Americii care în ultimii ani au înregistrat substanţiale deficite ale balanţei de plăţi externe, deficite care se
repercutează, în primul rând, asupra puterii economice a dolarului, fiind necesare mai multe intervenţii pe
piaţa internaţională, din partea partenerilor de afaceri externi, tocmai în vederea susţinerii dolarului
american).
Alegerea unui astfel de obiectiv este determinată tocmai de necesitatea susţinerii monedei naţionale,
aceasta putând să conducă la înrăutăţirea situaţiei economice a ţării analizate la toate nivelurile, fără a mai
lua în considerare faptul că un deficit al balanţei de plăţi implică un efort financiar suplimentar, tocmai
pentru acoperirea acestuia.

1.1.5 Controlul deficitului bugetului de stat

Deprecierea monetară reprezintă un alt factor care presupune adoptarea unei politici ferme de
stabilizare macroeconomică. Finanţarea deficitelor bugetare pe baza emisiunii monetare poate, treptat, să
accentueze presiunile inflaţioniste din economie, acestea repercutându-se, în primul rând, asupra valorii
monedei naţionale, valoare care conduce, mai departe, la scăderea puterii de cumpărare şi, implicit, a
nivelului de trai.
Ca urmare, în ultima perioadă, printre obiectivele de politică economică se află şi cel privind
asigurarea controlului deficitului bugetului de stat.
Cheltuielile destul de ridicate ale statului, la care se adaugă amplul fenomen al arieratelor (manifestat
mai ales la nivelul economiilor aflate în tranziţie la economia de piaţă), au condus, în ultima perioadă, la
deficite bugetare semnificative; acestea au impus eforturi financiare însemnate din partea statului, ca să nu
mai vorbim de faptul că, de cele mai multe ori, pentru obţinerea de finanţare externă (în special de la Fondul
Monetar Internaţional) una dintre condiţii a fost aceea a respectării unei anumite ponderi a deficitului bugetar
în cadrul PIB.
Atingerea simultană a acestor obiective ar reprezenta un ideal pentru orice ţară. Cu toate acestea,
practica a demonstrat-o, există situaţii când chiar şi atingerea unui singur obiectiv este destul de anevoioasă
şi, de cele mai multe ori, presupune adoptarea de politici economice restrictive, dure.

1.2 Conflictul dintre obiectivele politicii macroeconomice

Alegerea obiectivelor de politică economică este de foarte multe ori contradictorie, deoarece
atingerea unuia dintre obiective poate conduce la nerealizarea celorlalte ţinte, motiv pentru care se pune un
deosebit accent pe stabilirea unui obiectiv unic de politică macroeconomică care să permită,
într-adevăr, realizarea stabilizării macroeconomice. Cea mai cunoscută contradicţie este cea dintre rata
inflaţiei şi rata şomajului, Curba lui Philips fiind infirmată pe termen lung. Pe de altă parte, este destul de
greu să se realizeze asigurarea creşterii economice fără a se genera o oarecare modificare la nivelul preţurilor
şi, în consecinţă, o modificare în sens ascendent a inflaţiei. În acelaşi timp, asigurarea stabilităţii preţurilor
impune, din partea statului, cheltuieli suplimentare pentru susţinerea salariilor bugetarilor la un nivel care să
permită un oarecare trai decent. Cheltuielile suplimentare pot fi acoperite prin diminuarea numărului celor
care desfăşoară activitate în domeniul bugetar, fapt ce generează o creştere a ratei şomajului. Creşterea
economică se consideră că este favorizată, însă, de existenţa unui anumit nivel al inflaţiei, aceasta din urmă
stimulând investiţiile.
Pe de altă parte, existenţa unui nivel ridicat al inflaţiei generează erodarea capitalurilor, motiv pentru
care posesorii de disponibilităţi încearcă să-şi plaseze cât mai bine resursele, astfel încât să minimizeze
pierderile de valoare generate de inflaţie. În acest sens se înregistrează o creştere a ratelor de dobândă,
creştere care poate influenţa negativ procesul investiţional (costul creditului crescând simţitor).
Inflaţia ridicată conduce la depreciera monedei naţionale. Un oarecare nivel al deprecierii poate
stimula schimburile externe (în principal exporturile) ca urmare a valorii mult mai mari a valutei de contract
comparativ cu moneda internă. Pe de altă parte, importurile devin mult mai costisitoare, fapt ce duce la o
reducere a acestora (cel puţin din punct de vedere teoretic, deoarece practica a demonstrat că există şi situaţii
– cazul economiilor a căror activitate depinde de materii prime şi materiale din import sau al celor pentru
care preţul produselor din import este avantajos, comparativ cu cel al produselor indigene – când nivelul
importurilor se menţine). Dacă economia este dependentă de astfel de importuri, atunci nu există decât două
alternative: fie se reduc importurile şi, ca urmare, se va reduce şi producţia ce are la baza materiile prime din
import (spre exemplu), fie se menţin importurile la nivelul anterior, dar în mod evident se va înregistra o
creştere simţitoare la nivelul preţurilor produselor rezultate. Indiferent de alternativă, impactul se va simţi şi
asupra poziţiei balanţei de plăţi.
Având în vedere toate aceste conflicte de interese, tot mai frecventă este părerea potrivit căreia
politica economică elaborată trebuie să aibă la bază un obiectiv bine conturat şi care, prin măsurile adoptate,
să poată fi atins şi, implicit, să permită realizarea stabilizării macroeconomice, deci restabilirea echilibrului
general al economiei.
Alegerea obiectivului fundamental de politică macroeconomică este o problemă importantă pentru
factorii de decizie. Care trebuie să fie acest obiectiv? Obiectivul ales este cel ce poate fi realizat cu forţele
proprii economiei respective sau nu? Toate aceste întrebări sunt tot atâtea probleme la care autorităţile
trebuie să răspundă în timp real, pentru ca politica macroeconomică să dea roade. Ca urmare se are în vedere
realizarea unui aşa-numit mix optim al dezechilibrelor, adică acceptarea anumitor dezechilibre cu condiţia ca
existenţa acestora să nu agraveze situaţia economică a ţării.
„Într-o lume perfectă nu există dezechilibre interne şi externe; economiile funcţionează cu ocuparea
deplină a forţei de muncă şi nu există deficite de performanţă. Dar lumea reală este imperfectă şi, întrucât
dezechilibrele se produc continuu, are sens să ne imaginăm şi să tindem către o presupusă combinaţie, un
mix optim de dezechilibre. De fapt, compromisurile efectuate de factorii de decizie în elaborarea politicilor
economice constituie un exemplu grăitor în acest sens.”8
În cazul economiei româneşti, pe fondul manifestării a grave dezechilibre macroeconomice, cel mai
puternic factor destabilizator al economiei era reprezentat de creşterea generalizată, mult prea rapidă a
preţurilor. Impactul puternic al acestei creşteri de preţuri asupra economiei, în ansamblul său, a condus la
adoptarea ca obiectiv de politică macroeconomică a menţinerii stabilităţii preţurilor. Ţinta adoptată este de o
mare importanţă pentru economia românească, de realizarea acesteia depinzând, în fond, realizarea politicii
de stabilizare macroeconomică.
Realizarea acestui obiectiv este strâns legată, însă, de politica macroeconomică adoptată, altfel spus,
de mixul de politici elaborat şi aplicat de către autorităţi, politici ce sunt reprezentate de un ansamblu de
măsuri restrictive sau, dimpotrivă, expansioniste, menite să conducă la restabilirea echilibrului economic
general.

1.3 Instrumente de politică economică

În mod incontestabil se consideră că politica macroeconomică este reprezentată de două componente


importante, de realizarea cărora, ca de altfel şi de acţiunea cărora depinde, în fond, realizarea politicii
macroeconomice: politica monetară şi politica fiscală. La acestea se mai adaugă, însă, şi politici precum cea
a veniturilor, politica valutară (dacă o considerăm ca politică oarecum independentă faţă de politica monetară
– ceea ce este de preferat ca urmare a importanţei deosebite şi a implicaţiilor generate la nivelul economiei
de modificările cursului valutar al monedei naţionale), precum şi politica comercială a ţării analizate.
„Lăsând la o parte chestiunile legate de viteza de acţiune şi de predictibilitatea diferitelor politici,
problemele avute în vedere sunt determinate de preferinţele politice. Conservatorii vor veni întotdeauna cu
argumente în favoarea reducerii taxelor. Ei vor favoriza întotdeauna politici de stabilizare care reduc taxele
şi impozitele în perioadele de recesiune şi care restrâng cheltuielile guvernamentale în perioadele de avânt
economic. Cu timpul […] sectorul guvernamental va deveni destul de redus, exact aşa cum îl doresc
conservatorii. Există şi opinii contrare care consideră că guvernul trebuie să aibă un rol important în
asigurarea cheltuielilor pentru educaţie, mediu, pentru pregătirea şi recalificarea profesională etc. şi care,
prin urmare, favorizează politici expansioniste bazate pe creşterea cheltuielilor guvernamentale şi pe taxe
ridicate care să stopeze un boom economic.”9
După cum se poate observa, divergenţe în ceea ce priveşte mixul de politici economice există şi vor
exista, în funcţie de orientarea de gândire economică.

8
DĂIANU, Daniel, Transformarea ca proces real, Institutul Român pentru Libera Întreprindere, Bucureşti, 1999, pag.223
9
DORNBUSCH, Rudiger, FISCHER, Stanley, STARTZ, Richard, Macroeconomics, Irwin/McGraw-Hill Inc., 1998, pag. 255:
„Questions of speed and predictability of policies apart, the issues have been settled by political preferences. Conservatives will
argue for a tax cut anytime. They will favor stabilization policies that cut taxes in a recession and cut government spending in a
boom. Over time, given enough cycles, the government sector becomes very small, as a conservative would want it to be. The
counterpart view belongs to those who believe that there is a broad scope for government spending on education, the environment,
job training and rehabilitation, and the like, and who, accordingly favor expansionary policies in the form of increased government
spending and higher taxes to curb a boom.”
1.3.1 Teoretizări privind mixul de politici macroeconomice

Problemele cu care s-a confruntat economia mondială de-a lungul anilor au determinat teoreticienii
să emită nenumărate idei legate de posibilitatea restabilirii echilibrului economic general. Toate acestea au în
vedere, în fond, elaborarea unui program de politică economică care să permită eliminarea, pe cât posibil, a
factorilor destabilizatori, toate acestea fiind orientate în direcţia atingerii obiectivului propus.
Indiferent de optica privind direcţiile de acţiune adoptate în ceea ce priveşte politica
macroeconomică (asigurarea unei creşteri economice prin intermediul creşterii cheltuielilor guvernamentale
sau pe baza unei politici monetare expansioniste din punct de vedere al ratei dobânzii, care să conducă la
stimularea investiţiilor, dar şi la o creştere a masei monetare aflate în circulaţie sau, dimpotrivă, adoptarea
unor politici restrictive în ceea ce priveşte creşterea ofertei de monedă din economie, în scopul frânării
creşterii generalizate a preţurilor, sau creşterea taxelor, în scopul susţinerii cheltuielilor guvernamentale), s-a
conturat foarte bine ideea că cele mai importante instrumente de politică macroeconomică sunt reprezentate
de politica monetară şi politica fiscală. „Dezbaterile privitoare la mix au fost şi sunt frecvent în centrul
controverselor politice”.10

1.3.1.1 Mixul de politici macroeconomice în abordare clasică


şi monetaristă

Teoria clasică, al cărei iniţiator a fost Adam Smith, pledează pentru lipsa intervenţionismului statului
la nivelul economiei, deoarece lumea este perfectă, echilibrul economic general stabilindu-se în mod
automat, forţele pieţei conducând tocmai la restabilirea acestuia. Se are în vedere faptul că, indiferent de
economie, ocuparea forţei de muncă este deplină – neexistând practic şomaj, fapt infirmat de evoluţiile
ulterioare – pieţele dispunând de acea capacitate de autoreglare permanentă care face, practic, nefolositoare
intervenţia statului în economie. Pornind de aici, susţinătorii teoriei clasice consideră curba ofertei agregate
ca fiind verticală (indiferent de nivelul preţurilor de pe piaţă, oferta de produse este aceeaşi), motiv pentru
care se consideră că modificările ce intervin la nivelul produsului intern brut nu depind de posibile
modificări ale nivelului preţurilor de piaţă.
În ceea ce priveşte politica monetară, aceasta este practic inexistentă, banii neavând un rol important
în modificările intervenite la nivelul economiei, deoarece modificarea intervenită în nivelul ofertei nominale
de bani generează o modificare de aceeaşi mărime la nivelul preţurilor, motiv pentru care cantitatea reală de
bani din economie rămâne constantă şi, în consecinţă, nu se realizează o deplasare a curbei cererii agregate.
În accepţiunea lui Dornbusch & Fischer [1998]: „Conform condiţiilor vizând oferta în abordare clasică, o
majorare în nivelul cantităţii nominale de bani aflate în circulaţie determină o creştere a nivelului preţurilor
în aceeaşi proporţie, dar lasă nivelul real al producţiei nemodificat.”11 În aceste condiţii, prin intermediul
neutralităţii monedei, cea mai simplă modalitate de a influenţa nivelul creşterii preţurilor şi, implicit, al
inflaţiei ar fi aceea a controlării cu stricteţe a nivelului de creştere a ofertei de monedă din economie.
Din punct de vedere fiscal, dacă se are în vedere o politică fiscală expansionistă, caracterizată fie de
creşterea cheltuielilor guvernamentale, fie de o reducere a taxelor, aceasta conduce la o creştere a cererii
agregate, cerere agregată ce nu poate fi acoperită, deoarece nivelul producţiei este acela dat de nivelul
ocupării depline a forţei de muncă. Singura posibilitate de restabilire a echilibrului este aceea a creşterii
preţurilor până la acel nivel care să asigure obţinerea aceluiaşi nivel de producţie, dar care să anihileze
cererea excedentară. La acest nou nivel de echilibru are loc o creştere mult mai mare a cheltuielilor
guvernamentale, asistând la aşa-numitul fenomen de „crowding out”, orice creştere înregistrată în
cheltuielile guvernamentale având la bază, în fond, o reducere de aceeaşi mărime la nivelul cheltuielilor
realizate de sectorul privat.

10
DORNBUSCH, Rudiger, FISCHER, Stanley, Macroeconomia, Editura Sedona, Timişoara, 1997, Traducere după ediţia a V-a,
1990, editura McGraw Hill Inc., pag.116
11
DORNBUSCH, Rudiger, FISCHER, Stanley, STARTZ, Richard, Macroeconomics, Irwin/McGraw-Hill Inc., 1998, pag.90:
“Under classical supply conditions, an increase in nominal money raises the price level in the same proportion but leaves real output
unchanged”.
Ideile acestei şcoli au fost preluate mai târziu, cu modificări importante, de către Şcoala monetaristă,
susţinătorii acesteia afirmând că moneda joacă un rol important în influenţarea nivelului producţiei şi al
preţurilor din economie. Modificările înregistrate în cantitatea de monedă aflată în circulaţie generează efecte
importante la nivelul economiei reale, în sensul că politica monetară poate influenţa nivelul general al
producţiei din economia analizată. Concluzia clară la care se ajunge este aceea că pe termen scurt curba
ofertei agregate nu poate fi verticală. Ca urmare, pentru prima dată se face distincţie între termenele de
manifestare a influenţelor, afirmându-se că o modificare a cantităţii de monedă aflată în circulaţie va genera
întâi de toate o modificare a nivelului producţiei şi abia, într-un final, va influenţa nivelul preţurilor. Astfel
că: „Monetarismul înseamnă mai mult decât argumentul că banul este cel mai important determinant al
performanţei macroeconomice”.12
Problemele generate de marea criză din anii ’30, când pentru prima dată s-au ridicat întrebări legate
de o posibilă politică de stabilizare macroeconomică, i-a determinat, odată în plus, pe monetarişti să afirme
că toate aceste grave dezechilibre au avut, în fond, la bază cauze monetare, evidenţiindu-se din plin
ineficienţa politicii monetare din acea perioadă, ca urmare, nu în ultimul rând a aflării acesteia, sub o oarece
influenţă a politicii fiscale, care juca un rol central în cadrul politicii macroeconomice.

1.3.1.2 Politica economică în abordare keynesistă

Ideea de la care porneşte teoria keynesistă este aceea potrivit căreia, indiferent de situaţie, curba
ofertei agregate este orizontală, ceea ce înseamnă că oferta de bunuri şi produse de pe piaţă variază pentru
acelaşi nivel al preţurilor. Această teorie diferă de cea clasică prin faptul că susţinătorii keynesismului
consideră că există şomaj determinat de şomajul fricţional. În aceste condiţii, oricât s-ar produce, nivelul
preţurilor nu se modifică.
Dacă se are în vedere o politică fiscală expansionistă, bazată fie pe creşterea cheltuielilor
guvernamentale, fie pe reducerea nivelului fiscalităţii, nivelul preţurilor nu se modifică, singurele influenţe
manifestându-se la nivelul producţiei şi al gradului de ocupare (în sensul creşterii nivelului acestor variabile).
În plan monetar, adoptarea unei politici monetare expansioniste conduce la aceleaşi rezultate: expansiune la
nivelul producţiei oferite pe piaţă, impactul asupra nivelului preţurilor fiind zero.
Dacă avem în vedere opiniile keynesiste privind politica de stabilizare macroeconomică, acestea se
bazează pe un model ce are la bază cererea agregată. Susţinătorii acestei teorii afirmă că marea criză din anii
’30 a fost rezultatul unei politici fiscale inadecvate; în plan monetar se afirmă că nu se mai putea face nimic
pentru a preveni criza, deoarece ratele dobânzilor erau destul de scăzute încât să poată stimula investiţiile.
Problema care a apărut aici era însă legată de existenţa unei slabe cereri de investiţii, aceasta fiind
considerată, practic, indiferentă la evoluţiile ratelor de dobândă. Pentru prevenirea unei crize, keynesiştii
propun adoptarea unei politici fiscale contraciclice bazată, în primul rând, pe reducerea gradului de fiscalitate
şi pe creşterea cheltuielilor guvernamentale, în condiţiile în care sectorul privat manifestă o puternică
instabilitate. Se pune astfel accent, încă o dată, pe intervenţia statului în economie, ca singură posibilitate de
asigurare a stabilităţii macroeconomice. Se evidenţiază, chiar dacă nu în mod direct, rolul important atribuit
politicii fiscale în defavoarea celei monetare.
Aceste două curente de gândire reflectă, în definitiv, cele două extreme ale gândirii economice,
treptat fiind infirmate de realitatea economică mondială. Nu trebuie să facem abstracţie de ele, pentru că,
independent una de cealaltă, cele două propun soluţii care, combinate, pot permite ieşirea din criză. În acelaşi
timp, practica a infirmat faptul că pentru realizarea stabilizării trebuie să se acorde o atenţie deosebită
stimulării cererii agregate şi intensificării intervenţiei statului în economie.
Prin adoptarea modelelor bazate pe stimularea ofertei agregate (supply side economics) se are în
vedere un amplu proces de dereglementare în planul pieţelor, în condiţiile în care intervenţia statului în
economie se diminuează simţitor. În contextul acestor idei, în cadrul politicii economice de stabilizare un rol
important revine politicii monetare care, în contextul unor creşteri de proporţii ale preţurilor, trebuie să
adopte acele măsuri care să conducă la asigurarea stabilităţii lor. Asigurând stabilitatea preţurilor pe termen

12
DORNBUSCH, Rudiger, FISCHER, Stanley, Macroeconomia, Editura Sedona, Timişoara, 1997, Traducere după ediţia a V-a,
1990, editura McGraw Hill Inc., pag.187
lung, politica monetară poate permite creşterea economică şi chiar o reducere a nivelului şomajului. Toate
acestea pot fi realizate, însă, printr-o strânsă colaborare cu politica fiscală, politica veniturilor şi politica
comercială care să stimuleze, o dată în plus, oferta agregată din economie.
Pe de altă parte, procesul de globalizare înregistrat la nivel mondial şi, implicit, deschiderea
economiilor naţionale către exterior, precum şi eliminarea barierelor în ceea ce priveşte circulaţia liberă a
capitalurilor sunt tot atâtea elemente care evidenţiază rolul deosebit pe care îl are politica monetară la nivelul
politicii macroeconomice – având în vedere, în situaţia de faţă, componenta politicii monetare şi anume
politica valutară.
Trecerea la economia de piaţă a ţărilor din centrul şi estul Europei a ridicat şi ridică, în continuare,
nenumărate probleme legate, în primul rând, de adoptarea acelui mix de politici macroeconomice care să
permită realizarea stabilizării macroeconomice. Trebuie făcută şi precizarea că stabilizarea macroeconomică
presupune restabilirea echilibrului economic general în paralel cu instaurarea cadrului instituţional şi
organizatoric specific economiilor de piaţă.

1.3.2 Economia românească şi mixul de politici macroeconomice

Ca în orice economie, atingerea obiectivelor de politică macroeconomică implică o puternică


coordonare (atât temporală, cât şi din punct de vedere al consistenţei) între componentele politicii de
stabilizare. Realizarea acestei coordonări vizează, în fapt, adoptarea acelor măsuri care să permită ca efectele
generate de acestea într-un anumit domeniu să nu fie anihilate de efectele generate de aplicarea celeilalte
politici.
Luând în considerare afirmaţiile lui Marshall şi Swanson [1974]13, precum şi ale lui Dornbusch,
Fischer şi Startz [1998]14 privind mixul de politici macroeconomice (mix format primordial din politica
monetară şi cea fiscală), se evidenţiază clar că politica monetară prezintă o foarte mare flexibilitate în ceea ce
priveşte adaptarea la noile condiţii economice. La celălalt pol se află politica fiscală care nu permite o aşa de
mare largheţe în acţiunile întreprinse, fiind destul de greu să se modifice, în principal, sistemul fiscal la
intervale scurte de timp.
Dacă avem în vedere condiţiile de manifestare a unei inflaţii ridicate, analiştii economici au ajuns la
concluzia că un mix de politici – monetară-fiscală – este mult mai eficient decât aplicarea independentă a
fiecărei politici.
În cazul economiilor în tranziţie, trecerea de la economia planificată la economia de piaţă impunea o
politică fermă de macrostabilizare, însoţită de o politică de restructurare fermă (Wissels [1995]15, Ricoeur-
Nicolaï şi Zlotowski [1996]16, Fischer şi Sahay [2000]17).
Economia românească, după 1989, era pur şi simplu „aruncată” în avalanşa problemelor legate de
trecerea la economia de piaţă. Izolarea atât financiară, cât şi din punct de vedere al pieţelor de desfacere ale
produselor proprii, precum şi stabilirea administrativă a tuturor variabilelor macroeconomice s-au concretizat
în tot atâtea cauze care au determinat derapajul economiei româneşti.
La nivel internaţional, direcţiile de acţiune erau orientate către eliminarea, pe cât posibil, a statului
din activitatea de producţie, evoluţia istorică arătând că, în ceea ce priveşte alocarea resurselor în sectorul
productiv, eficienţa statului este mult scăzută faţă de sectorul privat. Acesta dispune, însă, în continuare, de
mecanisme importante de influenţare a economiei: politica monetară, politica fiscală şi, nu în ultimul rând,
politica comercială.
Toate acestea se manifestă pe fondul unui puternic fenomen inflaţionist, politicile monetare
antiinflaţioniste având menirea tocmai de a elimina posibilele distorsiuni ce se pot manifesta în planul

13
MARSHALL, Robert & SWANSON, Rodney, The monetary process: Essentials of money and banking, Hanghton Miffin
Company Boston, 1974, pag.434
14
DORNBUSCH, Rudiger, FISCHER, Stanley, STARTZ, Richard, Macroeconomics, Irwin/ McGraw-Hill Inc., 1998,
15
WISSELS, Rutger, Pessimism counfounded? Recovery in Eastern Europe, Öesterreichische Nationalbank, 1995
16
RICOEUR-NICOLAÏ, Nathalie, YLOTOWSKI, Yves, „Systèmes de financement et efficacité de la politique monétaire: Hongrie,
Pologne, Russie”, Revue économique, Paris, 1996
17
FISCHER, Stanley, SAHAY, Ratna, „The transition economies after ten years”, National Bureau of Economic Research Working
Paper Series nr.7664, 2000
preţurilor, cu scopul de a înlătura posibilităţile speculative care să conducă la noi presiuni şi, implicit, să
genereze o alocare ineficientă a resurselor financiare.
În planul situaţiei bugetare, chiar dacă s-a încercat controlul cât mai riguros al deficitelor bugetare,
au existat nenumărate cazuri în care acest lucru nu a fost posibil, finanţarea acestora fiind de multe ori
asociată cu emisiunea monetară a Băncii Centrale. Acesta reprezintă o cauză suplimentară în accentuarea
presiunilor inflaţioniste. Astfel, la nivelul Uniunii Europene, una dintre condiţiile aderării la Zona Euro era
aceea a eliminării finanţării deficitului bugetar pe baza emisiunii monetare a Băncii Centrale. La toate aceste
probleme trebuie adăugate şi problemele cu care se confruntă ţările în echilibrarea balanţelor de plăţi.
În acest context internaţional, economia românească a fost nevoită, după 1989, să se adapteze acestor
aspecte, pe care, până atunci, le evitase în virtutea conducerii planificate. Pe lângă izolarea politică
(determinată de imposibilitatea „comunicării” cu alte state occidentale), s-a manifestat puternic, în acest
moment, şi izolarea financiară, România fiind una dintre puţinele ţări care nu dispunea de datorie publică
externă, motiv pentru care relaţiile sale cu organizaţiile financiare internaţionale erau practic inexistente.
„Reconectarea este, inevitabil, un proces de durată, dar evoluţiile din primul deceniu post-comunist
sunt departe de calificativul satisfăcător: politica fiscală nu a reuşit să depăşească obiectivul – respectabil,
altminteri, dar insuficient – de a evita deficitele excesive şi nu a reacţionat eficient asupra deficitului
cvasifiscal; politica comercială a fost ezitantă şi confuză; în condiţiile predominanţei sectorului de stat din
economie, politica salarială a rămas deosebit de importantă – dar rezultatele ei sunt dezamăgitoare; politica
monetară a fost prizoniera obiectivelor multiple, unele dintre acestea (cum ar fi finanţarea agriculturii)
absolut fără nici un fel de legătură cu activitatea normală a unei bănci centrale.”18
Toate aceste ezitări au condus, în primii ani ai tranziţiei, la accentuarea presiunilor inflaţioniste,
ajungându-se, ca urmare a inconsecvenţei existente la nivelul decidenţilor, la o puternică spirală inflaţionistă.
În ultimii ani, orientarea către dezinflaţie este destul de clară, chiar dacă ţintele inflaţioniste stabilite nu sunt
respectate în totalitate.
În ceea ce priveşte stabilirea mixului de politici macroeconomice, a fost unanim acceptată
conlucrarea dintre politica monetară şi cea fiscală. În condiţiile în care statul deţinea o pondere importantă la
nivelul sectorului productiv, trebuia să se aibă în vedere şi politica salarială, tocmai pentru a se elimina
posibile distorsiuni legate de repartizarea resurselor (situaţie valabilă şi în prezent). Rolul principal în acest
proces amplu de stabilizare era atribuit politicii monetare, aceasta fiind, din păcate, cel mai bine conturată la
acel moment al demarării procesului de tranziţie (atât din punct de vedere instituţional – Banca Naţională a
României şi-a intrat în drepturile sale de Bancă Centrală destul de rapid – cât şi din punctul de vedere al
credibilităţii acordate acesteia).
Una dintre principalele probleme cu care s-a confruntat politica monetară încă de la început a fost
aceea a divergenţei dintre obiectivele impuse la nivel macroeconomic:
• necesitatea adoptării unei politici restrictive în ceea ce priveşte controlul lichidităţii din
economie;
• obligativitatea finanţării automate a deficitelor bugetare.

La aceasta s-a adăugat şi decizia de liberalizare graduală a preţurilor, pornindu-se de la premisa că


„transformarea graduală a economiei va reduce costurile sociale ale tranziţiei, cel puţin pe termen scurt,
ceea ce va permite menţinerea stabilităţii interne”. (Isărescu [1996]) 19
Evoluţiile ulterioare au evidenţiat carenţele metodei adoptate, accentuând declinul economic care se
manifestă mai puternic de la an la an. Nerespectarea termenelor privind finalizarea liberalizării preţurilor a
reprezentat, de asemenea, un factor cheie care a condus la sporirea costurilor tranziţiei şi, nu în ultimul rând,
a transmis, în plan extern, un semnal nefavorabil României către instituţiile financiar-monetare internaţionale
(acestea amânându-şi decizia acordării sprijinului financiar, motiv pentru care şi reacţia pieţei internaţionale
de capital s-a orientat în aceeaşi direcţie).

18
RĂDULESCU, Eugen, Inflaţia, marea provocare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pag.107
19
ISĂRESCU, Mugur, Inflaţia şi echilibrele fundamentale ale economiei româneşti,
Caiet de studii nr. 3/1996, Banca Naţională a României
După cum am mai afirmat, mixul de politici macroeconomice trebuia însoţit de o fermă politică de
restructurare. Distorsiunile de la nivelul economiei reale şi lentul proces de restructurare, care a favorizat
menţinerea, în continuare, a proprietăţii de stat ca formă dominantă de proprietate, a condus, o dată în plus, la
accentuarea deficitului de la nivelul sectorului public. Nu atât deficitului bugetar a agravat dezechilibrele din
economie, cât apariţia şi dezvoltarea puternică a deficitului cvasifiscal (generat, în principal, de pierderile
mascate ale întreprinderilor şi regiilor autonomie – deci ale societăţilor comerciale cu capital de stat).
Politica de venituri putem spune că a fost realizată mai mult „sub presiunea străzii”, presupunând, de cele
mai multe ori, indexări salariale şi compensări care să anihileze nivelul de creştere al preţurilor, fapt ce a
condus la accentuarea presiunilor inflaţioniste, alocarea resurselor făcându-se fără a se ţine cont şi de
productivitatea muncii specifică domeniului de activitate. Acesta reprezintă încă un exemplu de alocare
ineficientă a resurselor statului, motiv pentru care se impune accelerarea procesului de restructurare.

1.3.2.1 Politica fiscală a României în perioada de tranziţie

Analizând situaţia economiilor din centrul şi estul Europei, aflate în tranziţie, Calvo şi Kumar
[1994]20 afirmau că acestea erau caracterizate de patru aspecte importante, printre care şi acela legat de
apariţia sau persistenţa unui puternic deficit fiscal. Explicaţia existenţei acestui deficit rezidă, în fapt, în
declinul dramatic al veniturilor din taxe, deoarece pentru început s-a mers pe reducerea acestora, concomitent
cu o amplă angajare a statului în efectuarea de cheltuieli. În aceste condiţii, politicii fiscale îi revine rolul
atribuit în cadrul abordărilor teoretice, şi anume acela de nucleu (alături de politica monetară) al stabilizării
macroeconomice. Nu trebuie uitat faptul că, pentru început, chiar politica fiscală trebuia supusă unui amplu
proces de restructurare. Reforma în acest domeniu, în primele faze ale tranziţiei, a fost caracterizată de mai
multe elemente:
 debugetarizarea economiei: impune, în primul rând, eliminarea contribuţiilor obligatorii
(manifestate sub diferite forme până în 1989) cu principalele instrumente fiscale specifice
economiei de piaţă (impozitele);
 debugetarizarea anumitor cheltuieli publice: prin această măsura s-a avut în vedere crearea unor
fonduri extrabugetare care să finanţeze cheltuielile respective;
 descentralizarea bugetară s-a realizat lent, bugetele locale dispunând astfel de o autonomie
restrânsă;
 la acestea se adaugă şi influenţa nefastă generată de menţinerea proprietăţii de stat într-o
pondere ridicată, motiv pentru care s-au înregistrat apariţia şi accentuarea fenomenului
arieratelor de plăţi.
Pornind de aici, obiectivele urmărite prin politica fiscală vizau, în primul rând, eliminarea (pe cât
posibil) a subvenţiilor, determinarea şi urmărirea îndeaproape a nivelului datoriei publice şi, nu în ultimul
rând, stăpânirea nivelului deficitului bugetului de stat.21
Echilibrul la nivel bugetar, ca principal aspect al politicii fiscale, impune, după cum şi modelul IS-
LM o arată, ca nivelul cheltuielilor guvernamentale să fie acoperite de veniturile obţinute de către stat prin
intermediul politicii de impozitare. Ca urmare, realizarea echilibrului macroeconomic este condiţionată de
realizarea echilibrului la nivel bugetar, atingerea acestuia din urmă impunând:
¾ fie ajustări la nivelul cheltuielilor guvernamentale (în sensul diminuării acestora),
¾ fie modificări ale nivelului impozitării (în sensul creşterii acesteia), toate acestea urmând a fi
strâns corelate cu situaţia economiei analizate în cadrul politicii fiscale a statului. Ca atare, măsurile de

20
CALVO, Guillermo A., KUMAR, Manmohan S., „Money demand, bank credit and economic performance in former socialist
economies”, International Monetary Fund Staff Papers, vol.41, nr.2, iunie 1994, pag.317
21
În momentul în care vorbesc despre politica fiscală am în vedere atât aspecte legate de modalităţile de impozitare, cât şi aspecte
legate de procesul bugetar de la nivelul economiei. Această precizare o simt ca fiind necesară, deoarece la nivelul aspectelor teoretice
româneşti există şi păreri potrivit cărora politica statului este reprezentată de politica financiară, care include o politică fiscală şi o
politică bugetară. Pentru o mai uşoară evidenţiere a acestor aspecte, prefer utilizarea unui singur concept, care, de altfel, este utilizat
şi în literatura de specialitate străină.
politică fiscală orientate în sensul reducerii cererii de bunuri şi servicii, vizează fie o creştere a fiscalităţii, fie
o reducere a cheltuielilor guvernamentale, rezultând astfel caracterul restrictiv al politicii fiscale. O politică
laxă în domeniul fiscal, ce nu are în vedere diminuarea deficitului bugetar, se bazează atât pe creşterea
cheltuielilor guvernamentale, cât şi pe reducerea fiscalităţii.
Chiar dacă după marea criză din anii ’30 se impunea ca stringentă asigurarea echilibrării bugetelor
de stat, în condiţiile economiei actuale existenţa deficitului bugetar este unanim acceptată, dar cu impunerea
unor restricţii legate de ponderea acestuia în PIB. Un nivel de 3% – 3,5% din PIB se consideră a fi optim
pentru orice economie.
Problema care se ridică este legată de implicaţiile inflaţioniste ale deficitului bugetar. Dacă în
abordare neokeynesistă se consideră că nivelul cheltuielilor bugetare are efecte contradictorii asupra evoluţiei
nivelului general al preţurilor (deoarece, pe de o parte, creşterea cheltuielilor publice generează creşterea
productivităţii muncii pe termen scurt ca urmare a impactului asupra activităţii economice, ajungându-se
astfel la reducerea ratei inflaţiei, iar, pe de altă parte, presiunile exercitate asupra cererii şi asupra ratei de
impozitare pot genera revendicări salariale care, la rândul lor, generează efecte nefavorabile asupra
productivităţii muncii şi asupra nivelului costurilor de producţie, costuri ce se reliefează în preţuri), în
abordarea Noii Economii Clasice (ce-l are ca reprezentant de bază pe T. Sargent), relaţiile dintre buget şi
inflaţie sunt generate de natura finanţării cheltuielilor guvernamentale excedentare, altfel spus, de natura
finanţării deficitului bugetar.

Astfel că deficitul bugetar poate fi exprimat, din punct de vedere al modului de acoperire, ca fiind:

§ M − M t −1 ·
Gt − Tt = ¨¨ t ¸¸ + [Bt − (1 + rt −1 ) × Bt −1 ] ,
© Pt −1 ¹
în care:
Gt - nivelul total al cheltuielilor guvernamentale
(în termeni reali);
Tt - nivelul total al veniturilor guvernamentale (în termeni reali);
(Mt – Mt-1)/Pt+1 - creşterea emisiunii monetare în termeni reali;
Bt, Bt-1 - valoarea titlurilor de stat aflate în circulaţie, respectiv
la maturitate;
rt-1 - rata reală a dobânzii pentru titlurile de stat ajunse
la scadenţă.

Ca urmare, finanţarea bugetului de stat se poate realiza prin două modalităţi:


Ÿ prin emisiune monetară;
Ÿ prin emiterea de titluri de stat pe piaţă.
Cele două metode de finanţare nu se exclud reciproc, ele putând fi combinate.
Problema care apare acum este în ce măsură modalitatea de finanţare a deficitului bugetar generează
inflaţie. Dacă se merge pe finanţarea deficitului bugetar doar prin emisiune monetară, atunci:

M t − M t −1
G t − Tt = ,
Pt
unde:
Bt – (1+ rt-1)Bt-1 = 0, pentru oricare ar fi t.

În aceste condiţii, rezultă cu claritate caracterul inflaţionist al finanţării deficitului bugetului de stat,
deoarece cu cât deficitul este mai mare cu atât şi nivelul real al creşterii masei monetare va fi mai mare.
Dacă, însă, se adoptă finanţarea bazată pe emisiunea de titluri de împrumut pe piaţă, fie că este
vorba de piaţa internă, fie că este vorba de finanţare externă (condiţia de bază fiind excluderea finanţării
monetare, Mt – Mt-1 = 0, pentru rambursările ulterioare), atunci acest împrumut pe piaţă nu va genera presiuni
inflaţioniste, întrucât se porneşte de la premisa că rambursările la scadenţele viitoare vor avea la bază
încasări bugetare mai mari.
Pe lângă cele două metode de finanţare, practica a mai evidenţiat şi o altă posibilitate (dar care este
exclusă din metodologiile de calcul ale Fondului Monetar Internaţional în momentul negocierilor pentru
diferite acorduri de împrumut) şi anume utilizarea încasărilor din vânzarea de active proprietate de stat
(situaţie întâlnită şi în România, în cazul finanţării deficitului bugetar din veniturile obţinute prin privatizarea
Romtelecomului şi a BRD etc.).
Relaţia ce exprimă posibilităţile de finanţare ale deficitului bugetar este următoarea:

§ M − M t −1 ·
Gt − Tt = ¨¨ t ¸¸ + [Bt − (1 + rt −1 ) × Bt −1 ] + At
© Pt −1 ¹

Se poate observa că existenţa deficitului bugetar este într-o măsură mai mică sau mai mare generator
de presiuni inflaţioniste, o situaţie interesantă fiind aceea a reacţiei deficitului bugetar la presiunile
inflaţioniste; altfel spus, avem şi o conexiune inversă prin care fenomenul inflaţionist influenţează deficitul
bugetului de stat.
Dacă analizăm deficitul bugetar fără a lua în calcul alţi factori destabilizatori ai economiei, prezenţa
acestuia generează efecte pozitive doar în condiţiile în care creşterea datoriei publice se concretizează într-un
trend ascendent al nivelului de trai, trend generat de creşterea avuţiei private (deoarece se stimulează
consumul care generează noi investiţii). Dacă, însă, în acest cadru introducem şi presiunile inflaţioniste,
devine tot mai greu să se asigure o creştere generală a avuţiei private (în termeni reali), la anumite niveluri
înregistrându-se chiar diminuări ale acestei avuţii şi ale nivelului de trai al populaţiei. Ca urmare, impactul
inflaţiei asupra deficitului bugetar constă, de cele mai multe ori, în creşterea acestuia din urmă.
Ce s-a întâmplat în cazul României?
La finele anilor ’80, proprietatea de stat făcea ca totalitatea veniturilor rezultate din activitatea
economică, precum şi din impozitare, să fie alocate către domeniile considerate de administraţie ca fiind
prioritare. Aceste domenii, de cele mai multe ori, au prezentat o eficienţă scăzută, efectul multiplicator
asupra PIB fiind foarte redus.
Această distribuire administrativă conducea la imposibilitatea apariţiei deficitelor bugetare, deoarece
nu se consuma mai mult decât nivelul veniturilor bugetare. Efectul imediat al acestei distribuiri s-a
manifestat prin acutizarea presiunilor generate de excesul cererii pe piaţă. Astfel că, după 1989, prin
eliminarea barierelor administrative, a avut loc o creştere rapidă a cheltuielilor guvernamentale de natură să
conducă la diminuarea cererii. Pe de altă parte, indisciplina financiară a societăţilor comerciale cu capital de
stat (manifestată prin întârzierea plăţilor) a condus la apariţia blocajului financiar. Pe lângă toate acestea,
statul, în încercarea de a fluidiza sistemul de plăţi şi, în acelaşi timp, de a salva societăţile rău platnice
(menţinându-se în continuare structurile rapace ale vechii economii), a preluat la datoria publică datoriile
acestora. S-a ajuns, astfel, la o creştere a decalajului dintre cheltuielile guvernamentale (mult mai mari) şi
veniturile statului.
Dacă avem în vedere veniturile bugetare, un prim pas făcut în domeniul modificării structurii
acestora l-a reprezentat înlocuirea impozitului pe circulaţia mărfurilor cu taxa pe valoarea adăugată; pe de
altă parte, s-a făcut trecerea treptată de la ponderi ridicate ale impozitelor directe (impozite care conduc la
influenţarea trendului ascendent al producţiei) la cele ale impunerii indirecte. Prin aceste măsuri s-a avut în
vedere, de fapt, reducerea consumului a cărui pondere mare în cadrul PIB determină presiunile puternice ale
cererii pe piaţă.
Pe de altă parte, cheltuielile publice au înregistrat mai multe modificări; în cadrul acestora ponderea
acţiunilor economice directe şi a transferurilor financiare ale statului – elemente ce reliefează nivelul
subvenţiilor explicite ale statului (iniţial peste 70% din cheltuieli) – s-a diminuat treptat, pe fondul
liberalizării preţurilor şi a demarării procesului de privatizare. Cu toate acestea, nu sunt luate în calcul
arieratele, greu de calculat la nivelul economiei, care mai târziu, în cazul României de cele mai multe ori, se
transformă în subvenţii ale statului orientate către acele domenii.
Sporirea cheltuielilor a fost generată şi de apariţia datoriei publice care impunea plata dobânzilor
aferente. Cu toate acestea, deficitul bugetului de stat, ca principală componentă a bugetului general
consolidat, a înregistrat niveluri moderate, chiar dacă tendinţa acestora este ascendentă de la an la an, fapt
evidenţiat şi de graficul din figura 2.
1 60 0 00
1 40 0 00
1 20 0 00
1 00 0 00
80 0 00
60 0 00
40 0 00
20 0 00
0
-20 0 00
-40 0 00

venit uri b uget are chelt uieli guvernament ale so ld b uget

Figura 2 Evoluţia execuţiei bugetului de stat

Revenind la relaţia ce se stabileşte între inflaţie şi deficitul bugetar, “literatura de specialitate aşază
deficitul fiscal printre primele cauze – dacă nu chiar cea mai importantă – ale inflaţiei. În aparenţă,
fenomenul nu s-a verificat în cazul României […]. Un asemenea deficit public nu ar putea, într-adevăr, să
alimenteze în mod semnificativ inflaţia, chiar dacă ar fi integral monetizat”.22 Ponderea deficitului bugetar în
PIB a avut o evoluţie fluctuantă (după cum arată şi datele din tabelul 1) autorităţile încercând menţinerea
acestuia în limitele impuse de FMI.

Ponderea deficitului bugetar în PIB


Tabelul 1
PERIOADA
INDICA- 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
TORI
Deficit 7,5 0,3 -1,9 -4,4 -2,6 -4,2 -4,1 -4,9 -3,6 -3,1 -2,2 -3,6
bugetar/
PIB

Sursa: Calcule proprii pe baza datelor obţinute de la BNR

Cu toate acestea, deficitul bugetar în cazul României a generat presiuni inflaţioniste, nu atât prin
componenta sa fiscală, cât mai ales prin cea cvasifiscală, reprezentată, în principal, de pierderile înregistrate
în activitatea economică a agenţilor economici cu capital de stat, pierderi ce au fost preluate la datoria
publică, precum şi de arierate, fenomen cvasiprezent în economia românească şi, în acelaşi timp, greu de
cuantificat.
Astfel că deficitul cvasifiscal reprezenta (în baza datelor disponibile doar până în anul 1998):23

22
RĂDULESCU, Eugen, Inflaţia, marea provocare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pag.97
23
RĂDULESCU, Eugen, Inflaţia, marea provocare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pag.102
Situaţia deficitului cvasifiscal
Tabelul 2
PERIOADA
INDICATORI 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
1.Stoc datorie - 2221 4421 11260 11336 55464 115093 226919
publică internă
(mld.lei)
2.Stoc datorie 11027 22010 22370 22983 33388 44326 44808 44810
publică externă
(mil.USD)
3.Stoc datorie 1194 9925 33024 55271 88734 117455 338575 552674
publică externă
(mld.lei)
4.Total datorie 1194 11145 3445 66531 110070 222920 553668 779593
publică
5.PIB (mld.lei) 22203,9 66029,2 220035,7 449773,2 772135,5 1108919,6 2250480,2 3338670
6.Fluxul de 1194 9951 22300 33086 33539 112850 330748 225925
datorie publică
7.Pondere flux 88,8 115,8 111,5 66,2 44,9 111,8 112,3 77,7
datorie
în PIB (%)
8.Deficit cont -3,2 44,6 00,4 11,9 22,6 33,9 33,5 33,3
consolidat al
statului
în PIB (%)
Deficit 112 111,2 111,1 44,3 22,3 77,9 88,8 44,4
cvasifiscal în
PIB (%) (7-8)

EVOLUTIA DEFICITULUI BUGETULUI DE STAT SI A DEFICITULUI CVASIFISCAL

12
10
8
6
4
2
0 1991
1992 1993 1994
1995 1996 1997
1998
pnderea deficit bugetar in PIB pondere deficit cvasifiscal in PIB

Figura 3 Evoluţia deficitului bugetului de stat şi a deficitului cvasifiscal

În economiile dezvoltate, în care pieţele financiare joacă un rol activ, finanţarea bugetului de stat
prin emisiune monetară este interzisă prin lege sau, ca urmare a mecanismelor evoluate ale pieţei, a dispărut
de facto, ca modalitate de finanţare a deficitului bugetar.
Drept urmare, rolul primordial este jucat de posibilitatea statului de a obţine finanţare de pe piaţă,
precum şi de îmbunătăţirea structurii cheltuielilor şi veniturilor bugetare; altfel spus, totul depinde de
acurateţea politicii fiscale care, prin pârghiile sale, poate influenţa nivelul cererii agregate şi, mai departe,
presiunile exercitate de aceasta din urmă asupra nivelului preţurilor şi, deci, asupra fenomenului inflaţionist.
În România, imediat după 1989, deficitele bugetare înregistrate au fost finanţate automat prin
emisiune monetară, statutul Băncii Naţionale în raporturile cu statul nefiind precizat clar. Odată cu apariţia
Statutului BNR (Legea
nr. 34/1991), se precizează poziţia clară a Băncii Naţionale faţă de existenţa şi finanţarea deficitului bugetar:
“Banca Naţională a României poate acorda bugetului administraţiei centrale de stat împrumuturi pentru
acoperirea decalajului temporar dintre venituri şi cheltuieli; suma totală a acestor împrumuturi nu poate
depăşi în nici un an fiscal echivalentul până la 10% din totalul bugetului aprobat. Împrumuturile acordate
statului de Banca Naţională a României nu pot depăşi dublul capitalului Băncii Naţionale şi a fondului de
rezervă”.24

24
Legea nr.34/1991 – “Statutul Băncii Naţionale a României”, art.31
Se limita, astfel, posibilitatea de finanţare a deficitului bugetar prin emisiune monetară directă. Cu
toate acestea, posibilitatea achiziţionării de titluri de stat emise în vedere acoperirii deficitului reprezenta, în
fapt, o finanţare mascată a deficitului.
Revizuirea statutului BNR prin promulgarea noii legi în domeniu (Legea 101/1998) a adus noi
modificări în ceea ce priveşte posibilităţile de finanţare a statului prin emisiune monetară:
“În cursul exerciţiului financiar anual, pentru acoperirea decalajului temporar dintre încasările şi
plăţile din contul curent general al Trezoreriei statului, Banca Naţională a României poate acorda
împrumuturi cu termene de rambursare de cel mult 180 de zile şi în condiţii de dobândă la nivelul pieţei, pe
bază de convenţii încheiate cu Ministerul Finanţelor. Suma totală a împrumuturilor acordate nu poate
depăşi în nici un exerciţiu financiar anual echivalentul a 7% din veniturile bugetului de stat realizate în anul
precedent, iar soldul permanent al împrumuturilor acordate şi nerambursate nu poate depăşi în nici un
moment suma totală rezultată din dublarea capitalului şi a fondului de rezervă al Băncii Naţionale a
României”.25
În figura 4 se poate observa că abia în ultima parte a intervalului de analiză se înregistrează o
diminuare o nivelului creditelor guvernamentale acordate de BNR comparativ cu nivelul deficitului bugetar
(vezi anexa 1).

30000
20000
10000
0
-10000
-20000
-30000

DFB Credite guv.

Figura 4 Evoluţia soldului deficitului bugetar (principala sursă a cererii


de monedă a statului) şi a creditelor guvernamentale acordate
de BNR statului

Notă: Din decembrie 1996 (până atunci s-a realizat finanţarea directă a deficitului bugetului de stat),
finanţarea guvernamentală se realizează prin achiziţia de titluri de stat.

Politica statului în acest domeniu – al finanţării deficitului bugetar – a fost subminată de slaba
dezvoltare a pieţei care să furnizeze instrumente specifice de împrumut. Astfel că finanţarea s-a bazat într-o
primă fază pe emisiunea de titluri de stat cu discont (exprimate în lei şi pe termen foarte scurt – 3 luni). Mai
târziu au fost lansate certificatele de trezorerie şi bonurile de tezaur, de asemenea pe termene foarte scurte,
moneda de finanţare fiind leul. Factorii nefavorabili care au impus, însă, emisiunea de astfel de titluri (cu
scadenţe foarte mici) sunt reprezentaţi de:
 imposibilitatea previzionării exacte a evoluţiei fenomenului inflaţionist;
 gradul redus de dezvoltare a pieţei financiare;
 lipsa pieţei secundare pentru titlurile de stat.
Diversificarea portofoliului de titluri de stat (dacă poate fi numită diversificare) a avut la bază câteva
emisiuni (şi acestea sporadice şi de volum mic) de titluri de stat pe termen scurt exprimate în valută. Ca
urmare, nivelul finanţării interne a deficitului bugetar este foarte mic, impunându-se astfel apelarea la
resursele externe care, de cele mai multe ori, nu ne sunt uşor accesibile.

25
Legea nr.101/1998 – “Statutul Băncii Naţionale a României”
„Cu o asemenea sărăcie de instrumente, deficitul bugetar în creştere este tot mai greu finanţat pe
piaţa bancară internă, mai cu seamă atunci când Banca Naţională încearcă să scadă lichiditatea din sistem,
ca mijloc de stăpânire a inflaţiei. Atractivitatea plasamentelor în titluri de stat este scăzută şi datorită
faptului că nu s-a conturat încă o piaţă secundară – ceea ce le transformă în instrumente ilichide până la
maturitate şi, desigur, nu permite nici băncii centrale să dezvolte operaţiuni de open market.”26

1.3.2.2 Politica veniturilor

„În faţa provocării excepţionale a procesului tranziţiei şi al celui de stabilizare, a amplelor şocuri
suferite de economiile în tranziţie şi a gradului înalt de incertitudine privind capacitatea instituţiilor
existente şi a celor în dezvoltare de a preveni spirala salarii-preţuri, autorităţile ţărilor în tranziţie au optat
pentru utilizarea controlului salariilor în pofida rigidităţilor pe care acesta le genera. Controlul salariilor a
fost considerat un instrument important pentru stabilizarea preţurilor şi pentru soluţionarea problemelor
specifice ale întreprinderilor de stat în perioada tranziţiei”. 27
Implicarea statului în stabilirea salariilor era determinată, în primii ani de tranziţie, de existenţa
preponderentă a societăţilor cu capital de stat, caz în care cheltuielile salariale reprezentau una dintre
componentele cheltuielilor bugetare.
Cu toate acestea, la nivelul economiei româneşti s-a realizat o politică a veniturilor care făcea, însă,
abstracţie de legătura ce se stabileşte între nivelul salariului şi cel al productivităţii muncii, motiv pentru care
toate măsurile adoptate în direcţia indexării şi a măsurilor de compensare a salariilor au condus la adăugarea
de noi presiuni inflaţioniste.

SITUATIA SALARIULUI NOMINAL NET SI A PRODUCTIVITATII MUNCII


40
30
PROCENTE

20
10
0
-10
-20
PERIOADA 1992 - 1995

salariul nominal net (variatie lunara / %) productivitatea muncii (variatie lunara / %)

Figura 5 Situaţia salariului nominal net şi a productivităţii muncii

Această decorelare salarii-productivitatea muncii nu a condus la altceva decât la o creştere continuă a


costurilor, costuri care s-au reflectat, mai departe, în nivelul preţurilor.
Elaborarea unei politici salariale presupune, în primul rând, stabilirea variabilei asupra căreia se va
acţiona în condiţiile în care se are în vedere modificarea nivelului salarizării (dacă se porneşte de la fondul de
salarii, de la salariul individual sau de la salariul mediu pe economie). La aceasta trebuie să se adauge şi o
prezentare a domeniilor de activitate economică care intră sub incidenţa prevederilor acestei politici.
Dată fiind situaţia economică a României, politica salarială a fost şi este întemeiată pe o indexare a
salariilor, bazată pe evoluţia ratei inflaţiei; aici trebuie menţionat faptul că se au în vedere evoluţiile
prognozate ale ratei inflaţiei, motiv pentru care, de nenumărate ori, unele indexări salariale au fost urmate de
ample presiuni sindicale, deoarece nivelul indexării era în măsură să acopere doar în mică măsură creşterile
de preţ care se dovedeau a fi cu mult peste previziunile guvernamentale.
Chiar dacă în domeniul salariilor politica a fost restrictivă, ea nu a fost în măsură să elimine excesul
de forţă de muncă din anumite domenii de activitate, motiv pentru care unele domenii eficiente ale
economiei au continuat să susţină ineficienţa din alte domenii de activitate.
Graficul din figura 6 (obţinut pe baza datelor din anexa 2) vine să evidenţieze tocmai evoluţia ratei
inflaţiei şi a ratei şomajului la nivelul economiei româneşti.

26
RĂDULESCU, Eugen, Inflaţia, marea provocare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pag.102
27
ANTOHI, Dorina Florenţa, Inflaţia şi politici antiinflaţioniste, Academia Română, Institutul Naţional de Cercetări
Economice,Teză de doctorat, Bucureşti, 1999
35
30
25
20
15
10
5
0
1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

rata şomajului rata inflaţiei

Figura 6 Evoluţia ratei inflaţiei şi a ratei şomajului

Ca urmare, se poate spune că indexările succesive şi coeficienţii neadecvaţi de indexare s-au


constituit în tot atâtea surse permanente de inflaţie; pe lângă acest aspect mai trebuie şi menţionat faptul că
politica salarială adoptată a contribuit şi la apariţia de puternice distorsiuni în cadrul structurii salariale, chiar
dacă este vorba de domenii din cadrul sistemului bugetar de salarizare, la nivelul anumitor domenii de
activitate salariile fiind de aproximativ trei – patru ori mai mari decât la nivelul altora. Astfel că salariile sunt
mult mai mici decât media salariilor la nivelul bugetar în comerţ, administraţie, sănătate şi educaţie, ca să nu
mai amintesc faptul că există domenii cu o înaltă ineficienţă economică, dar la nivelul cărora salarizarea este
la niveluri înalte.

1.3.2.3 Politica comercială

Dezechilibrul structural şi conjunctural înregistrat în cazul României, la nivel macroeconomic, îşi are
originile şi în dezechilibrul extern. Dacă la finele anilor ’80, pe fondul unui puternic efort financiar, România
era una dintre puţinele ţări care înregistra excedent al contului curent, în condiţiile lipsei datoriei externe,
presiunile acumulate în sistemul centralizat şi-au găsit refularea, într-un prim moment, în nivelul exporturilor
nete. Penuria de produse şi servicii de pe piaţa românească, în condiţiile manifestării unei puternice presiuni
asupra cererii, a avut ca acoperire oferta de produse din import, economia românească fiind practic în
imposibilitatea acoperirii cererii excedentare cu produse autohtone.
Efectele inflaţioniste au fost generate tocmai de nivelul preţurilor de import, preţuri care, de cele
mai multe ori, sunt sub nivelul preţurilor aferente producţiei similare interne. Acest fapt a generat un declin
al producţiei proprii şi, mai departe, diminuarea nivelului creşterii economice, toate acestea în condiţiile în
care deja existau presiuni inflaţioniste. Dezechilibrul extern, într-o primă etapă, a fost generat de căderea
bruscă a exporturilor. Cauzele acestui „derapaj” al exporturilor îşi au originile, pe de o parte, în desfiinţarea
CAER, iar pe de altă parte în structura comerţului exterior al ţării, care era bazat pe importuri masive de
materii prime şi exporturi de produse puţin prelucrate. În condiţiile competiţiei de pe pieţele internaţionale
(altele decât cele de până atunci), exporturile româneşti se văd afectate de o necompetitivitate atât calitativă,
cât şi la nivelul preţurilor practicate. Cu toate acestea, se poate observa în ultima parte a intervalului de
analiză (conform figurii 7 şi anexei 3) o diminuare a deficitului contului curent al balanţei de plăţi.
14

12

10

-2

-4
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

ve n itu i c h e ltu ie li so ld co n t c u re n t

Figura 7 Situaţia contului curent al balanţei de plăţi

Se poate spune că, prin intermediul politicii comerciale, statul poate influenţa în mod indirect
posibilităţile de alocare a resurselor financiare. Dacă avem în vedere evoluţiile mondiale din domeniu,
trebuie precizat faptul că economiile mici, în curs de dezvoltare nu pot să subziste fără o deschidere spre
exterior care să le permită să realizeze un oarecare nivel al creşterii economice. Pe de altă parte, slaba
competitivitate a produselor realizate de acestea reclamă, într-o oarecare măsură adoptarea unei politici
protecţioniste. Toate acestea nu conduc însă decât la menţinerea ineficienţei din domeniul productiv, un
motiv în plus pentru restrângerea pieţelor externe de desfacere şi, implicit, pentru agravarea problemelor
legate de balanţa de plăţi externă a ţării.
În planul politicii importurilor, pe fondul unui puternic şoc al cererii şi al reducerii producţiei
interne, s-a înregistrat o expansiune masivă a acestora, motiv pentru care propria producţie a suferit o dată în
plus un şoc. Astfel că, pe lângă produsele de calitate şi-au făcut loc şi importante cantităţi de produse
contrafăcute sau cu termene de valabilitate la limită sau chiar expirate. În acelaşi timp trebuie să precizez că
majoritatea importurilor realizate erau destinate în primul rând acoperirii consumului neproductiv, fapt ce a
condus la o înrăutăţire şi mai accentuată a deficitului balanţei comerciale. Chiar dacă, treptat, a început să se
vorbească de aplicarea unei politici protecţioniste în cadrul importurilor, ”protecţia vamală a fost una dintre
cele mai slabe, iar mecanismul efectiv a păcătuit, printre altele, şi printr-o primejdioasă lipsă de
transparenţă, care a lăsat loc liberului arbitru”. 28
De partea cealaltă, a exporturilor, politica a fost marcată, într-un început, de măsurile legate de
utilizarea valutei încasate, motiv ce a determinat ca o parte importantă a valutei încasate să nu fie repatriată
(existând destul de multe „portiţe” de evitare a repatrierii valutei). Astfel că, în condiţiile deprecierii
accentuate a monedei naţionale, dar şi a importurilor masive realizate de stat, rezerva valutară a fost epuizată
rapid, soldul balanţei comerciale cunoscând de la lună la lună creşteri substanţiale ale deficitului. Statul s-a

28
RĂDULESCU, Eugen, Inflaţia, marea provocare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pag.116
văzut astfel nevoit, pe de o parte, să contingenteze exportul, iar pe de altă parte să reţină, într-o primă fază,
integral valuta obţinută din exporturi. Treptat această măsură a fost modificată, în sensul că s-a renunţat la
reţinerea integrală a valutei în favoarea unui procent de 50%, care ulterior a fost redus la 30%, începând cu
1992 întreaga valută fiind lăsată la dispoziţia exportatorilor. Aceste măsuri îşi găsesc o oarecare justificare şi
în slaba dezvoltare a pieţei valutare, motiv pentru care intervenţiile BNR erau reduse.
În prezent, în condiţiile în care o parte a importurilor este scutită de aplicarea taxelor vamale (cazul
produselor din Uniunea Europeană), este posibil ca nivelul deficitului balanţei comerciale să se accentueze.
Pe de altă parte, din punct de vedere al evoluţiei cursului valutar al leului, putem spune că exporturile sunt
favorizate (ca urmare a deprecierii monedei naţionale), cu condiţia ca aspectele calitative să se ridice la
nivelul cerinţelor internaţionale.
Cu toate acestea, se poate aprecia că politica comercială adoptată în această perioadă nu a avut nici
pe departe rolul de a asigura restabilirea echilibrului extern al ţării, ci, dimpotrivă, s-a concretizat într-o
cauză suplimentară de influenţare a deficitului balanţei comerciale, fapt ce a condus la o şi mai mare presiune
asupra politicii monetare a Băncii Naţionale, pivotul politicii de macrostabilizare.