AUREL LECCA şi ANDI LECCA

VÎNĂTORII DE CAPETE

VÎNĂTORII DE CAPETE

VÎNĂTORII DE CAPETE

VÎNĂTORII DE CAPETE

VÎNĂTORII DE CAPETE

VÎNĂTORII DE CAPETE

E D I T U R A T I N E R E T U L U I
 Coperta de FĂCĂIANU VINTILĂ
http://www.clubul‐temerarilor.blogspot.com 
 CAPITOLUL I

Unii, naivi desigur, afirmă că există o strînsă cores-

pondenţă între vise şi realitate, în sensul că, de regulă,
dacă visezi urît îţi va merge bine şi invers. Nu i-am
crezut niciodată. Mai mult chiar, acum am tot dreptul
să-i contrazic. Iată cum a început pentru mine ziua de
6 octombrie 1960. Capul îmi vîjîia şi îmi atîrna, mai
greu ca oricînd, pe umeri. Broboane de sudoare îmi
acoperiseră faţa. O soră mă tampona mereu cu un
tifon pe frunte şi obraji, dar ochii înceţoşaţi refuzau să
zărească plăpînda şi nevinovata arteră care îmi
provoca atîta bătaie de cap. Cîmpul operator se
acoperise cu sînge. Degetele începuseră să-mi tremure
şi parcă se încurcau unul pe altul. Peste nervozitatea
care mă stăpînea, o stare de copleşitoare deprimare
mă cuprinsese. Secundul, cu pensa hemostatică în
mînă, asistenţii şi chiar anestezistul, din colţul lui, mă
priveau cu compătimire. Pacientul, întins pe masă, se
ridica încet şi ameninţător, iar ochii lui deschişi peste
măsură mă pironeau cu aceeaşi expresie.
Deodată totul dispăru. Înainte de a mă bucura că
imaginea sălii de operaţie, care de altfel avea prea
puţină legătură cu specialitatea mea, a fost doar un
coşmar, îmi dădui seama că cineva mă zgîlţîie violent
de umeri. Am deschis ochii. Muriel îmi împingea în
braţe un pachet.
 — Repede, On, ştii cum să o pui, nu?!
Înţelesei că era o paraşută şi tot atunci remarcai că
zumzetul, care îmi însoţise moţăiala pînă a cădea în
acel somn adînc, încetase cu desăvîrşire. Desigur că
era ceva în neregulă la motoarele aparatului. Fără să
mai cer explicaţii, îmi strînsei curelele.
Ceilalţi făceau acelaşi lucru; adică Dean şi Muriel.
Ei, împreună cu mine eram singurii pasageri ce
avuseserăm nefericita inspiraţie să ne suim în acest
avion auxiliar al forţelor armate australiene.
Timpul nefavorabil din ultima vreme nu îngăduise
nici unei aeronave să decoleze de pe aeroporturile
Camberrei. După două zile de aşteptări zadarnice,
numai noi ne-am găsit cei mai grăbiţi să ajungem fără
întîrziere la Djakarta. Domnul Dean de Broeck,
profesor de etnografie pe care avusesem plăcerea să-l
cunosc în aceste 48 de ore de răgaz, apelase la
serviciile unui prieten, comandorul bazei aviatice de
lîngă Kosciusko. Acesta ne înlesnise posibilitatea de a
recurge la un mijloc de locomoţie mai puţin comod
decît o cursă de pasageri; e drept, însă, economiseam
timp, atît domnul Dean, care trebuie să fie prezent la
Congresul de biologie de la începutul săptămînii
viitoare, cît şi eu, care, după ce luasem parte la
lucrările simpozionului de inframicrobiologie de la
Sidney, ardeam de nerăbdare să ajung în insula
Kalimantan. Acolo, voi lucra pentru o perioadă într-un
spital, unde urmează să am un schimb de experienţă
cu cîţiva tineri medici indonezieni.
Cît timp am zăbovit la hotelul şi prin sălile aeropor-
tului din Camberra, ideii domnului de Broeck de a
părăsi Australia cu orice chip se alăturase şi o fată,
Muriel Dupont, studentă în primul an la Institutul de
istorie din Camberra.
Curentul rece al nopţii pătrundea cu putere prin
uşa deschisă a carlingei. Înviorat, m-am smuls din
gîndurile care mă năpădiseră. Dean şi cu Muriel
dispăruseră unul după altul în beznă. Mă pregăteam
să-i urmez, cînd cineva mă trase înăuntru şi-mi urlă
în ureche.
— Ce naiba, ţii să te cureţi neapărat? De ce nu ţi-ai
prins bine cataramele?
Era pilotul aparatului. Îl zărisem în treacăt în mo-
mentul îmbarcării, iar acum aproape că uitasem de el.
Acesta îmi meşteri ceva la curelele din spate şi apoi
îmi făcu semn cu mîna. Privii, nu fără teamă, în golul
de sub noi, în care nu distingeam nimic. Fără să
închid ochii mă lăsai să alunec în abis, apăsînd
instinctiv pe maneta paraşutei.
Şocul izbiturii de pămînt mă readuse la realitatea
situaţiei în care mă aflam. Alergai cîţiva metri, după
cum ştiam că se procedează în asemenea cazuri, apoi
mă descotorosii de laţuri. În acelaşi moment auzii
undeva, nu departe, o bubuitură grozavă. O flacără
căreia nu-i zăream decît reflexele vîlvătăii — fiindcă
boschetele de mărăciniş din faţa mea îmi acopereau
cîmpul vizual — se ridica în negură. Explodaseră
rezervoarele de benzină ale avionului nostru. Ocolii
mărăcinişul şi mă îndreptai către foc. Bănuiam că şi
ceilalţi vor face acelaşi lucru. După puţin timp, ajunsei
lîngă un morman de resturi arzînde pe lîngă care se
învîrtea pilotul. Acesta tocmai aruncase un braţ de
vreascuri asupra rugului improvizat. Auzind zgomot
de paşi se întoarse şi se apropie de mine.
— Speculez tristul avantaj al prăbuşirii, tinere.
Dacă se stinge focul, ceilalţi nu o să se mai poată
orienta, şi-n bezna asta afurisită n-ar fi de loc greu să
ne pierdem unul de altul.
Îşi scosese cascheta — lăsînd să iasă de sub ea un
cap masiv şi colţuros, cu trăsături regulate totuşi şi cu
un ciuf de păr roşu aprins — o mototoli în pumn şi îşi
şterse cu ea faţa roşie şi înăduşiră, după care îmi
întinse simplu o mînă, fixîndu-mă cu nişte ochi
cenuşii şi prietenoşi:
— Kid Wittle, fost pilot; actualmente candidat la
împăiere!
— Doctorul Marcu, Ion Marcu, îi răspunsei cu
nedumerire. Dar lămureşte-mă ce s-a întîmplat? Unde
sînt Dean şi cu Muriel? Unde ne aflăm?
— La naiba! Unde să ne aflăm? În inima acestei
blestemate insule, Noua Guinee. În bîrlogul vînătorilor
de capete, care poate chiar în acest moment ne privesc
lacomi din desişuri. Nu vreau să te sperii, dar n-ar fi
exclus ca peste puţin timp căpăţînile noastre să atîrne
de vreuna dintre colibele băştinaşilor. Da, da, ce te uiţi
aşa mirat la mine?! strigă pilotul înciudat. Mai bine
aleargă şi caută-i pe ceilalţi doi. Nu-i timp acum de
explicaţii. Uite, cam pe acolo trebuie să fi căzut, îmi
indică el cu mîna o direcţie în întuneric, după care se
întoarse către foc, lăsîndu-mă nedumerit.
— Hei, doctore, stai! mă strigă pilotul din urmă,
apropiindu-se în fugă. Ia cuţitul acesta la tine. E
singura armă care o posed. Eu mi-am făcut alta, din
rămăşiţele avionului, şi-şi îndreptă privirea spre o
bară masivă de metal, cam strîmbă. Vă aştept aici,
lîngă foc.
M-am îndreptat hotărît încotro îmi arătase aviato-
rul. Păşeam cu grijă pe pămîntul zgrunţuros, acoperit
cu smocuri de ierburi mărunte şi uscate. Ochii mi se
obişnuiau greu cu întunericul. O serie de terase mici
cît o palmă aproape, reprezentau singurele suprafeţe
orizontale. Restul terenului cobora în pantă. O
vegetaţie abundentă şi necunoscută. Arbuşti de tot
felul, tufişuri dese, trunchiuri masive de copaci, bucăţi
de rocă sfărîmate, toate adunate de-a valma, constitu-
iau obstacole care mă făceau să înaintez foarte încet.
Focul lîngă care rămăsese pilotul nu se mai zărea.
Mergeam aproape orbecăind, de mai bine de un ceas.
Din loc în loc mă opream şi strigam numele tovarăşilor
mei. Dar la urechile mele nu ajungeau decît fluieră-
turi, fîsîieli şi alte zgomote necunoscute ale vietăţilor
nevăzute ale pădurii.
Mă pregăteam să strig din nou, cînd cineva mi-o
luă înainte. Recunoscui vocea subţire a profesorului şi
încă foarte aproape. Nu-mi mai trebuiră decît cîteva
minute ca să-l strîng în braţe pe Dean de Broeck. Un
geamăt de durere al acestuia mă opri la jumătatea
gestului.
— Dean, ce-i cu tine, eşti rănit?
— Fleacuri, doctore. Pilotul?...
— E teafăr! Ne aşteaptă sus, pe o terasă. Dar Muri-
el?
— Muriel? exclamă profesorul surprins, întorcîndu-
se. Ei drăcie, era în spatele meu! O fi rămas în urmă.
Hei, Muriel, unde eşti?
— Dean, doctore, aici! Repede... l-am apucat! auzi-
răm drept răspuns ţipetele înăbuşite ale fetei, urmate
de zgomote de crengi rupte.
Ne-am repezit într-acolo. Lîngă rădăcina unui
trunchi înalt se zărea conturul lui Muriel, în jurul
căreia se zbătea cu înverşunare o panglică lungă de
peste doi metri. Unul din capetele panglicii părea lipit
de braţul stîng al fetei, acum de o formă neobişnuită.
Dintr-un salt am fost lîngă ea. Cu un gest scurt am
retezat trupul reptilei. Partea posterioară căzu inertă,
în timp ce celălalt capăt se mai zbătu un timp.
— Uf, răsuflă ea uşurată. Aţi venit la timp! Te ur-
mam la cîţiva paşi, profesore, cînd m-am simţit
încolăcită ca de o funie de această scîrboasă vietate.
Am vrut să te strig, dar cred că emoţia din prima clipă
m-a împiedicat să articulez un singur cuvînt. Instinc-
tiv am reuşit să-l apuc aproape de cap. Ştii că luasem
cu mine bucata asta de pînză rămasă din paraşuta
distrusă. Ei bine, am înfăşurat-o cu repeziciune peste
botul reptilei. Ca să fiu mai sigură că-l imobilizez, am
petrecut pînza în jurul braţului meu şi am ţinut-o
astfel strînsă cu cealaltă mînă.
— Ai avut sînge rece, Muriel, observă profesorul.
Prin aceste locuri reprezintă un lucru de care vom
avea nevoie din plin, continuă Dean în timp ce-şi
înfăşura calm trupul şarpelui ucis în jurul mijlocului.
— Ce-ai de gînd să faci cu el?
— Nimic altceva decît să-l mîncăm, Marcule.
— Bine, răspunsei eu neîncrezător, să mergem
atunci. Aviatorul nostru, Kid Wittle, va fi fericit să ne
vadă pe toţi întregi.
Cînd ne-am apropiat de foc, exclamaţiile de satis-
facţie ale lui Kid mi-au adeverit cuvintele. Cu toate că
pilotul ne-a asigurat că nu a observat nimic suspect în
jur, Dean părea foarte neliniştit.
— Mă întreb dacă am fost zăriţi sau nu, rosti aces-
ta. Dacă focul ne-a semnalat prezenţa atunci ar fi bine
ca regiunea să fie populată de triburi paşnice. Poate fi
nelocuită, dar pot fi şi triburi vînători de capete!
Oricum, trebuie să ne căutăm un adăpost provizoriu.
— Cred că am găsit adăpostul! îl întrerupse pilotul.
 — Atunci să ne grăbim! Întîi să stingem focul; mi-e
teamă, Kid, că trebuie să sacrificăm haina ta de piele.
Focul a fost înăbuşit, iar tăciunii împrăştiaţi. Con-
duşi de către Kid, am urcat panta înclinată a unei rîpe
şi am ajuns lîngă un fel de gaură săpată în nisip,
deasupra căreia atîrnau ca o vizieră ramurile unor
arbuşti.
— În sfîrşit, exclamă profesorul, lucrul cel mai
important, securitatea, l-am rezolvat pentru moment!
Abia acum putem să ne gîndim la celelalte.
— Adică încotro o luăm şi pe ce drum, cu ce ne
hrănim şi cum reuşim să ne păstrăm pielea intactă
pînă cînd vom ajunge în vreun loc civilizat, nu?
— Adevărat, întări Dean cuvintele pilotului. Ultimul
obiectiv este cel mai dificil. Mai uşor va fi cu hrana.
Animale sălbatice şi periculoase pentru om nu prea
există pe aici; doar această specie de şerpi veninoşi şi
crocodili, mai în jos, lîngă coastă. Iar despre direcţie,
asta nu o putem hotărî decît pe lumină.
— Eu, unul, mă declar mulţumit de faptul că prima
parte a „voiajului” s-a terminat cu bine. Acum nu ne
mai rămîne decît să aşteptăm aici, ca nişte papagali
cuminţi în colivie, ivirea zorilor.
— Dacă-i aşa, puneţi-mă şi pe mine în temă cu
întreaga situaţie, exclamai eu, în timp ce examinam
braţul profesorului care, din fericire, părea să aibă
numai o simplă întindere.
 — Uite despre ce e vorba, doctore, spuse Kid. Cauza
precisă a accidentului nu o cunosc. Ştiu numai că s-a
blocat motorul, aşa, dintr-o dată. Aparatul a explodat
în contact cu solul. Mai ştiu că sîntem în Noua
Guinee, într-un punct cu următoarele coordonate:
140°5' longitudine vestică şi 5°8' latitudine sudică.
— Aha, deci prin valea Telefolmin, îl întrerupse
Dean. Bănuiesc cum va trebui să procedăm la ziuă.
Este o regiune muntoasă şi mlăştinoasă unde nu a
pătruns picior de alb. Iată-ne, fără sa vrem, explora-
tori. Poate că vom întîlni populaţii necunoscute, aflate
într-un stadiu preistoric al civilizaţiei. Vom căuta să
găsim un curs de apă pe care vom coborî. Pe el sper să
ajungem fie pe Sepik, fie pe Fly, cele două rîuri mai
importante, iar de acolo mai departe spre vărsare, pînă
cînd vom întîlni aşezări sau patrule de cercetare.
— Patrule de cercetare?
— Zona unde ne aflăm, ca şi multe alte regiuni ale
Noii Guinee, este decretată de organele administrative
australiene „zonă interzisă” fiind locuită de triburi
vînători de capete.
— Oho, ca în cărţile cu canibali...
— Nu eşti departe de adevăr. Numai că a fi canibal
e una, şi vînător de capete e alta. Triburile de papuaşi
de aici practică vînătoarea de capete ca pe un „obicei
sfînt”. Băştinaşii cred că dormind pe capete omeneşti,
înţelepciunea, curajul, şi alte virtuţi ale celor morţi
trec în capetele lor. Veşnicele lupte între triburi,
generate de această credinţă, fac ca accesul în zonele
necontrolate încă, aşa numitele „zone interzise”, să fie
extrem de periculos.
— Coborînd prin „zona interzisă” vom încerca să
ajungem la australieni?
— Întocmai, aprobă Dean, aşezîndu-se pe pămînt şi
căutîndu-şi o poziţie cît mai comodă pentru a se
odihni.
— Ştii ceva, doctore? întrerupse Kid tăcerea, în
timp ce cerceta cu satisfacţie conţinutul unui pachet
de ţigări scos împreună cu o brichetă butucănoasă din
fundul unuia dintre nenumăratele buzunăraşe ale
costumului său de pilot.
— Ce este?
— Vreau să-ţi spun că mutra ta mi-ar fi mai agrea-
bilă dacă ai avea altă profesie.
— Dar ce ai împotriva noastră? îl întrebai surprins.
— Poate că din cauza voastră, a breslei doctoriceşti,
am ajuns aici. Dar ca să mă înţelegi, ar trebui să-ţi
rezum în cîteva cuvinte toată viaţa mea.
— Sigur, iată o idee bună, îl întrerupse Muriel
încîntată. Vor trece mai uşor cele cîteva ore care ne-au
mai rămas pînă-n zori.
— Nu este firea mea să mă turtească o păţanie ca
asta de acum, începu Kid cu vocea lui groasă. Am mai
trecut eu prin multe. De mic a trebuit să mă descurc
singur. Tata a murit în război. Aveam doi ani pe
atunci. La scurt timp după ce mama a primit un plic
cernit în care se găseau o înştiinţare laconică şi cîteva
tinichele, biata de ea a trebuit să se opereze de un
ulcer. De aici se trage totul. Doctorul care a deschis-o
a uitat un ditamai foarfece înăuntru.
Rămînînd orfan, o mătuşă de existenţa căreia abia
atunci am aflat, m-a luat în grijă, la Dublin. Se purta
rău cu mine. Cînd mă bătea fugeam în port unde
cunoscusem un bătrîn „lup de mare” care îmi povestea
adesea lucruri minunate din viaţa lui. Într-o zi,
baborniţa m-a stîlcit atît de rău, încît am plecat
pentru totdeauna din camera ei întunecoasă. M-am
îmbarcat mus pe un vas ce făcea curse din Irlanda în
Brazilia. La Rio m-am certat cu şeful de echipaj; am
rămas în Brazilia trei ani, lucrînd la plantaţiile de
cauciuc. După ce am strîns o sumă frumuşica, m-am
întors în Anglia unde mai întîi am făcut doi ani pe
barmanul la o cafenea; şi acolo m-am certat cu
patronul. Am plecat la şantierele navale din Portsmo-
uth. Făceam şi box în acel timp; dacă mă ţineam de el,
aveam acum o „olimpică”...
— De atunci ai tu nasul strîmb? rîse fata.
— N-ai ghicit! Asta este altă poveste, dar lasă-mă să
continui. Cînd m-au azvîrlit afară după o grevă, un
coleg de club m-a introdus la uzina de avioane. Mă
îndrăgostisem de mecanică şi de pilotaj amator. Aşa că
mi-am luat examenele şi am devenit aviator. În război
am luptat în Oceania şi în Noua Zeelandă împotriva
japonezilor. După capitulare, m-am stabilit la Wellin-
gton. Am traversat de zeci de ori insula asta, dar
numai pe sus...
— Acum, ca s-o cunoşti definitiv, o vei lua-o şi per
pedes, glumi Muriel.
— Dar tu, ţîncule, replică pilotul, ce-ţi veni să o
ştergi de acasă şi să te aventurezi tocmai la Djakarta?
— Nu am şters-o, ci am plecat cu treburi foarte
serioase!
Kid îşi ţuguie buzele şi începu să fluiere zeflemitor:
— Nu mai spune! O fetiţă ca tine trebuie ţinută încă
de mînă de mămica, nu lăsată singura după pofta ei...
Muriel îşi lăsă capul în jos şi şopti:
— Eu n-am apucat să o cunosc pe mama!
— Oh, iartă-mă, Muriel, n-am ştiut. Tatăl d-tale
unde se află acum, de ce nu te-a însoţit el?
Din nou Muriel îşi plecă capul şi rosti cu greutate:
— Kid, copilăria mea seamănă într-un fel cu a ta...
Şi eu sînt orfană... e drept, nu de la o vîrstă atît de
fragedă ca a ta. Pămîntul acestei insule a pricinuit
moartea tatălui meu. Tata a început prin a fi căutător
de aur pe valea fluviului Markham, în nord-estul Noii
Guinee. Afacerile mergînd binişor, a încetat să mai
lucreze de unul singur şi a fondat o mică societate. Şi-
a luat drept asociat pe un oarecare Fenimore. Îl
cunosc şi eu; a venit de multe ori pe la noi pe acasă, în
Australia. Dar acum patru ani tata... în timpul unei
inspecţii la una din exploatările lui... a căzut bolnav la
pat... şi în scurt timp... a murit...
 — Şi atunci cum te-ai descurcat? o întrebă Dean.
— Economiile pe care le aveam mi-au dat posibilita-
te să-mi continui studiile.
— N-am aflat însă de ce eşti atît de grăbită să
ajungi pe pămîntul Indoneziei.
— Uite despre ce este vorba, rosti fata după un
moment de ezitare. Am primit zilele trecute o telegra-
mă de la Fenimore, în care îmi spune că miercuri
trebuie să fiu la Djakarta, în Norton Street 18! După
cîte am înţeles, este vorba de nişte documente rămase
de la tata şi identificate de-abia acum, mai precis,
despre planul unui zăcămînt aurifer. Fiindcă Fenimore
este bolnav, iar eu mă aflu la sfîrşitul vacanţei, m-am
hotărît să plec la Djakarta, dar acum...
— Acum e cazul să ne odihnim, totuşi, interveni
Dean. Nu uitaţi că peste cîteva ceasuri vom porni la
un drum greu şi primejdios...

O voce cunoscută îmi întrerupse somnul greu, fără

vise.
— On, hai cu mine să urcăm pînă în vîrful rîpei. Voi
rămîneţi aici. Trebuie să ne orientăm încotro să o
pornim.
După un sfert de ceas, profesorul şi cu mine ajun-
serăm pe un platou. În faţa ochilor noştri închişi pe
jumătate, din cauza soarelui puternic, ni se desfăşura
o perspectivă minunată. Vîrfurile lanţului muntos se
vedeau din depărtare, strălucitor de albe. Cu toate că
eram în preajma ecuatorului, aceste piscuri înalte
aveau groase căciuli de zăpadă; restul masivelor
stîncoase apăreau albastre-cenuşii pe fondul de azur
al cerului senin. Sub creste se întindeau platouri
acoperite cu covoare de ierburi uscate şi măturate de
vînturi seci; iar văile ce se aliniau în dreapta şi în faţa
noastră erau îmbrăcate în verzi păduri virgine,
ascunzătoare de mistere.
— Sînt de părere să coborîm în această vale, rosti
profesorul. Vezi panglica aceea subţire şi argintie?
Vom urma cursul firicelului de apă. Singurul pericol
este că ne-am putea întîlni cu triburi războinice.
Animalele sălbatice, periculoase omului, ţi-am mai
spus că nu există aproape de loc.
Întorcîndu-ne repede la tovarăşii noştri, după ce
am împărtăşit şi lui Kid planul profesorului, am pornit
spre pîrîul din vale. În calea noastră am zărit pante
abrupte, străjuite de pereţi de calcar cărora eroziunile
le adăugaseră la bază un praf alb-cenuşiu, ce reflecta
lumina cu o intensitate orbitoare. Am trecut pe lîngă
nenumărate varietăţi de ferigi, de la cele culcate pe
sol, pînă la cele ce formează arbori zvelţi şi drepţi în
formă de umbrelă. În sfîrşit, am ajuns la micul pîrîu
pe care l-am traversat ajutîndu-ne de un trunchi de
arbore care spre norocul nostru căzuse chiar de-a
curmezişul albiei; malul stîng ni se păruse mai
accesibil de urmat. Şi aici am întîlnit ferigi luxuriante
şi minunate orhidee. După un timp de la coborîre, ne
afundăm într-o pădure virgină, unde din loc în loc se
înşirau pîlcuri de conifere şi araucarios, care depăşeau
în înălţime întregul acoperiş de frunziş al pădurii.
Dintr-o dată, în mijlocul acestei vegetaţii bogate,
ne-am simţit învăluiţi de o atmosferă grea şi parfuma-
tă. Căzurăm într-o stare necunoscută de euforie
amestecată cu sufocare; de vină era aerul cald şi umed
saturat de vapori, fără nici o urmă de adiere proaspă-
tă. Afară de aceasta, în jurul nostru domnea o tăcere
apăsătoare.
Pămîntul începuse să ne mustească sub tălpi.
Arsurile, cărora la început nu le dădusem nici o
importanţă, deveniseră acum supărătoare. Mă aplecai
şi, examinîndu-mi picioarele, scosei o exclamaţie. Pe
gamba mea, deasupra ciorapului şi sub manşeta
pantalonului, se lipiseră un fel de viermi de lungimea
unui deget şi groşi cît un creion, reci şi gelatinoşi.
Erau atît de respingători încît mi se făcu greaţă. Îmi
dădui seama că era o specie de lipitori, mult diferită
însă de cea de pe la noi. Ceilalţi nu sufereau, deoarece
aveau picioarele bine acoperite. Dean, observînd că mă
oprisem, veni în apropiere şi, după ce se lămuri despre
ce este vorba, îmi ciopli la repezeală un baston pe care
mi-l întinse:
— Este un mijloc insuficient de eficace, dar oricum
încearcă să respingi cu el aceste scîrboase vietăţi. Nu
le lăsa să întîrzie prea mult pe piele fiindcă o să începi
să te clatini din cauza sîngelui pierdut; cu mîna nu
poţi să le desprinzi.
Ştiam ce înseamnă să pierzi sînge aşa că, urmînd
sfatul lui Dean, am început să răzuiesc paraziţii din
mers. Nu răsuflai uşurat, însă, decît atunci cînd
trecurăm de regiunea mlăştinoasă şi simţii iarăşi
pămînt tare sub tălpi. Mergeam strînşi unul lîngă
altul, cînd Dean, cînd Kid înainte, eu încheind
coloana. Lumina care izbutea să pătrundă prin
acoperişul des al coroanelor de copaci unite şi
întrepătrunse între ele era destul de confuză.
Deodată Kid se opri şi ridică mîna. Se întoarse cu
faţa spre noi şi atunci îi văzui cu mirare ochii lui
albaştri-cenuşii măriţi de nelinişte. Un fior mă
străbătu cînd urmării cu privirea direcţia mîinii lui.
Dintr-un boschet, aflat în stînga noastră, un papuaş
ne fixa nemişcat. Fără îndoială că ne aflam în cîmpul
lui vizual, dar, surprinzător lucru, el nu schiţa nici un
gest de fugă sau de atac. Continua să stea împietrit.
Kid se apropie cu atenţie, făcu cîţiva paşi, dar
tocmai cînd ne aşteptam mai puţin începu să rîdă şi,
lăsînd la o parte orice mijloc de precauţie, se îndreptă
repede spre sălbaticul care ne tulburase.
— V-aţi speriat degeaba, ne strigă pilotul. Nu v-a
spus nimic fixitatea lui ciudată şi poziţia nepotrivită
pentru pîndă? Este mort de-a binelea.
Într-adevăr atunci remarcai şi eu că omul stătea
chircit, iar mîinile şi picioarele îi erau legate cu fibre
vegetale de trunchiurile copacilor, la aproape jumătate
de metru deasupra solului. Era un adult mărunt, dar
musculos, cu pielea ciocolatie şi cu părul creţ; sub
ochii deschişi, dar stinşi, se vedea un nas borcănat de
care abia se ţinea atîrnată o bucată de bambus;
papuaşul era gol puşcă şi nu poseda nici o altă
podoabă.
Încercam să găsesc o explicaţie faptului; Dean care
ne ghicise nedumerirea interveni:
— Este unul din modurile în care obişnuiesc să-şi
„îngroape” morţii cîteva triburi din interiorul insulei.
Îl schimbai pe Kid din fruntea grupului. Nu apucai
însă să fac decît cîţiva paşi. În momentul în care
poteca ieşi brusc din pădure, rămăsei pironit locului,
îngrozit de înfiorătorul tablou ce mi se înfăţişă
înaintea ochilor. Dean, distrat ca de obicei, nimeri cu
nasul între omoplaţii mei şi cred că era gata să-mi
adreseze vreo glumă înţepătoare, cînd, ridicînd
privirea, cuvintele i se stinseră pe buze.
Luminişul la a cărui margine ne opriserăm, ne
oferea un spectacol sîngeros. Pe iarba poienii, răvăşită
de lupta, zăceau în băltoace de sînge aproape zece
trupuri ciopîrţite, cărora le lipseau cu desăvîrşire
capetele. Oricît de pregătit eram în urma avertizărilor
lui Dean, mă cuprinse totuşi groaza şi simţii că-mi
îngheaţă sîngele. Mă întorsei către ceilalţi. Muriel
încremenise şi ea, iar chipul i se făcuse alb ca varul.
Naturalistul îşi reveni primul:
 — Să fie un atac neaşteptat care a surprins pe unul
din triburile războinice? De bună seamă că cei care s-
au împotrivit au fost căsăpiţi, iar femeile şi copiii lor
luaţi prizonieri şi duşi în satul învingător. După
numărul mare al morţilor bănuiesc că victoria a fost
totală, iar satul atacat a rămas pustiu.
— Crezi că nu riscăm dacă pătrundem în el?
— Nu! Vînătorii de capete nu au obiceiul să întîrzie
mult după un atac şi nici să-şi lase sentinele la locul
încăierării; ei se retrag repede fiindcă — după credinţa
lor — s-ar putea ca spiritele celor morţi să se întoarcă
şi să se răzbune.
Cu multă prudenţă intrarăm în mijlocul poienii pe
care apoi o înconjurarăm. Nu se simţea nici o mişcare;
nici un om, nici un animal domestic. Dean avea
dreptate, aşezarea era pustie.
— Credeam că ne aflăm mai aproape de lanţul
central muntos, îmi spuse Dean în şoaptă.
— Ce te face să afirmi acest lucru? îl întrebai cu
acelaşi ton, cu toate că-mi revenisem din tulburare.
— Faptul că populaţia din acest lanţ muntos nu are
obiceiul să-şi grupeze casele într-un sat.
Într-adevăr, am putut să număr 19 căsuţe
răspîndite în poiană, fără nici o regulă, în jurul unui
maidan ce părea să fie piaţa satului. Casele erau mari,
rectangulare, montate pe piloni la jumătate de metru
înălţime, ca să protejeze pe locuitorii lor de umiditate
şi de aversele fără de sfîrşit din sezonul ploios. Pereţii
erau alcătuiţi din scînduri lungi, cioplite destul de
prost, dispuse vertical şi legate strîns între ele cu
coarde vegetale. Remarcai aceleaşi dimensiuni, la toate
exclusiv: patru metri şi jumătate lungime, trei lărgime
şi aproape trei înălţime. Acoperişul era din paie.
L-am urmat curios pe Dean în una din colibe.
Faţada către piaţă avea o terasă îngustă ce se întindea
pe toată lungimea casei; în mijlocul faţadei se afla o
deschidere, unicul orificiu al acestei construcţii lipsită
de ferestre. Kid hotărî şi el să vină şi trecu cu destulă
greutate prin această gaură ce ţinea loc de uşă, lucru
care-i dădu prilejul lui Dean să remarce zîmbind:
— „Uşile” sînt făcute pe măsura proprietarului;
ţinînd seama că papuaşii de aici au dimensiunile
pigmeilor, trebuie să te strîngi puţin ca să pătrunzi.
Nu cred că deschizătura să fi avut mai mult ca 30
de cm lărgime şi 70 cm înălţime. Întorcîndu-mă cu
umărul ca să pot intra, am avut timpul ca să disting
pe stîlpii „uşii” sculpturi decorative, alcătuite în
special din romburi şi spirale.
Ne-am obişnuit cu greu ochii în semi-ntunericul
încăperii. Interiorul era fără separaţii şi mobilier.
Numai două vetre formate din cîteva pietre se odih-
neau pe o ridicătură de pămînt care pleca de la sol, şi
atingea nivelul planşeului. Pe pereţi se aflau suspen-
date plase mari cu provizii, acoperite cu pene de
vultur. Toată averea proprietarului consta în suliţe,
arcuri, topoare şi tobe.
 — Ne vom întoarce ca să luăm cîteva plase cu
provizii pentru continuarea drumului, spuse Dean.
Dar pînă atunci hai să cercetăm „Tambaranul”.
Am aflat că Tambaranul sau „casa bărbaţilor” este
locul de întîlnire al războinicilor care vin acolo să
doarmă sau să discute treburile comunităţii. Femeile
şi copiii nu au acces sub nici un motiv. În Tambaran
se desfăşoară o parte din ceremonii şi se păstrează
toate simbolurile legate de istoria şi mitologia tribului.
Aşadar ne îndreptarăm către cea mai mare şi mai
înaltă construcţie a aşezării. Am urcat o scară
verticală şi am ajuns la o platformă situată la jumăta-
tea casei, unde se găsea intrarea. Orificiul era tot atît
de strîmt, aşa încît aproape am alunecat în întunericul
templului. În acest moment mi se păru că urechea
mea prinde nişte zgomote care veneau din interior. M-
am oprit pentru puţin timp şi am ascultat cu atenţie.
Acum, totul părea cufundat într-o linişte deplină.
Brusc un decor straniu şi halucinant m-a surprins
prin fascicolele luminoase ale şomoioagelor de paie; cei
patru pereţi ai vastei încăperi erau în întregime
tapisaţi, de la acoperiş la podea, cu piei de porc,
suprapuse şi tăbăcite. Pe pămînt fălci întregi de porc
erau înconjurate de cranii umane. Pentru a doua oară
în decurs de mai puţin de o oră, de-a lungul şirei
spinării îmi trecu cunoscutul fior; trei trupuri, la toate
lipsindu-le numai capul, zăceau aliniate cu grijă.
Începusem să mă obişnuiesc cu oamenii fără cap, dar
nu înţelegeam ce rost au porcii. L-am întrebat pe
Dean, care îmi răspunse încetişor:
— Dragă Marcule, pentru papuaşi, porcul reprezin-
tă un animal sacru; aici zac resturile a mii de porci
care au fost strînse cu religiozitate de-a lungul a mai
multor generaţii. Consideră aceste urme, expuse în
faţa noastră, drept o mărturie a sacrificiilor oferite
puterilor supranaturale.
Dar ceea ce abunda în acest lăcaş erau tobele de
toate mărimile şi formele şi în special măştile, măşti
vopsite ţipător în nenumărate culori vii, cu expresii
variate, dintre care unele atingeau aproape doi metri
înălţime.
Eram absorbit în contemplarea acestor comori
sfinte ale papuaşilor, cînd auzii clar un zgomot slab,
asemănător unui şuierat de aburi. Mă uitai împrejur
şi surprinsei privirea întrebătoare a lui Kid, singurul
care se afla mai aproape de mine. Dean şi cu Muriel,
în celalalt colţ al încăperii, îşi plimbau degetele pe o
tobă imensă încărcată cu motive decorative, sculptate
în pereţii ei de lemn. Cei doi nu auziseră zgomotul; ei
continuau să-şi distreze auzul cu sunetele deosebite
pe care le scotea toba.
Am încremenit înainte de a putea adresa vreun
cuvînt lui Kid. Un papuaş descărnat şi scofîlcit,
desigur un bătrîn, se îndrepta aplecat cu paşi de
pisică spre Muriel şi Dean. În mîna stîngă învîrtea cu
agilitate nişte mici palete de lemn agăţate la capătul
unei sfori, iar în dreapta ţinea strîns un topor de
piatră, nelăsînd nici o îndoială asupra intenţiilor sale.
Sălbaticul ieşise din spatele unei măşti înalte care se
afla în imediata noastră apropiere.
Distanţa de cei doi se reducea cu repeziciune.
Trebuia făcut ceva fără întîrziere. Dar ce? Îmi era
teamă să-i avertizez printr-un strigăt pe tovarăşii mei.
Bătrînul putea să mi-o ia înainte şi să-şi arunce arma
sa ucigătoare, rudimentară, dar care ştiam că rareori
dă greş. Kid îmi ghici gîndurile şi se strecură în
spatele papuaşului. Era însă prea tîrziu. Sălbaticul
ridicase toporul. În acelaşi timp, Muriel îl zări şi
scoase un ţipăt de spaimă...
Nu, din fericire, nu a fost prea tîrziu! Cred că tot
atîta timp cît a durat exclamaţia fetei i-a fost necesar
şi pilotului ca să zboare parcă prin aer şi să se
oprească în spatele papuaşului. Toporul acestuia
căzuse într-adevăr deasupra cefei lui Muriel, dar fata
fu atinsă de coada armei şi nu de tăişul de piatră.
Mişcarea de împingere determinată de saltul lui Kid a
făcut ca securea papuaşului să nu-şi atingă ţinta cu
lama ascuţită. Bătrînul căzu la pămînt sub greutatea
trupului lui Kid. Numai ultimul se ridică. Papuaşul
rămase lungit pe podeaua casei sfinte. Era mort.
M-am dezmeticit din spaima ce mă paralizase pen-
tru moment, şi m-am repezit la prietenii mei pe care
fericit i-am strîns la piept. Dean se aplecase asupra
mortului şi îl întorcea pe toate părţile. Apoi spuse
liniştit ca şi cum scena la care fuseserăm martori el ar
fi văzut-o într-o sală de cinematograf, nu ar fi trăit-o.
— Individul care a vrut să ne suprime este un
vrăjitor bătrîn rănit în timpul atacului care a avut loc
înainte de venirea noastră. Priviţi, aici în spate se vede
o tăietură adîncă, între coaste; uite şi o rană tot atît de
profundă în abdomen.
— Bătrînul începuse să şi-o panseze, observă Kid.
În spatele măştii unde sălbaticul stătuse ascuns —
desigur mult timp — se afla o băltoacă veche de sînge
lîngă care se odihneau două capete umane, retezate.
— Cum de o fi supravieţuit măcelului?
— Probabil că bătrînul, împreună cu ceilalţi trei
papuaşi, au fost surprinşi şi atacaţi în casa sfîntă.
După ce duşmanii s-au retras, rănit fiind şi ascuns în
spatele măştii, el îşi aştepta singur moartea. Observaţi
că a pierdut enorm de mult sînge. Slăbit în ultimul hal
n-a mai fost în stare să-şi atingă scopul.
— Şi cu craniile astea două ce este?
— Unul aparţine unei rude sau prieten şi reprezintă
o „pernă”, iar celălalt este al unui duşman.
— Cum pernă? întrebai privind mirat căpăţîna
uscată şi conservată, şlefuită şi acoperită cu ornamen-
te.
— Aşa cum ai auzit! Este un cap prelucrat al unui
strămoş. Am mai spus că, dormind pe craniile
acestora, toate calităţile străbunilor lor trec la ei, prin
contactul direct din timpul somnului. După cum
vedeţi însă, rîse Dean, strămoşul lui nu l-a ajutat pe
bătrîn să-şi recapete vioiciunea pe care el o spera
atunci cînd s-a culcat cu capul pe craniu.
— De unde ştii, domnule profesor, interveni Kid, că
celălalt cap proaspăt aparţine unui duşman şi a fost
retezat în timpul luptei?
— Ia priveşte cu atenţie: ce vezi la el?
— Îi lipseşte maxilarul inferior, se auzi răspunsul
prompt al pilotului.
— Exact! Află că smulgerea lui este ultima măsură
de precauţie luată de proprietarul învingător, care este
încredinţat că în acest fel duşmanul nu-l va mai putea
muşca...
— Cu ce scop învîrtea bătrînul jucăria asta cu
palete de lemn? întrebă Muriel.
— Nu e jucărie, îi explică Dean; este un fel de in-
strument de semnalizare mînuit numai de vrăjitori;
zgomotul lui specific, un şuierat pe care eu nu l-am
auzit însă, reprezintă spiritele din pădure.
— Cît trebuie să fi fost bătrînul de indignat că am
violat altarul lor sfînt, zisei eu. Cred că vraciul ne-a
luat drept spiritele duşmane care au provocat
masacrarea oamenilor lui şi a vrut să se răzbune.
— Ai dreptate, doctore. Sînt sigur că aşa a fost.
— Uf! ar fi mai bine să plecam, să nu mai dăm
peste o surpriză asemănătoare.
— Bine zis, Muriel. Nu ne mai reţine nimic aici.
 — Proviziile, domnule Dean. Să nu uităm proviziile,
interveni Kid.
— Aşa e, uitasem. Să mergem!
Părăsirăm casa Tambaran prin spatele ei,
străbătînd alte două încăperi anexate acesteia. După
cum aflai de la naturalistul nostru, una era destinată
băieţilor care nu trecuseră încă proba iniţierii, iar cea
de a doua, bărbaţilor bătrîni. În apropiere se ridica o
altă casă de acelaşi tip, dar mai mică, în care năşteau
femeile.
Înainte de a pleca din sat, cu întreită precauţie, am
intrat în două colibe. Ne-am încărcat bine cu alimente,
adică cu fructe de arbori de pîine, turte de taro şi
carne afumată. Într-una din colibe pilotul a găsit foi
întregi dintr-un tutun dulceag şi puternic mirositor.
Bineînţeles o explozie de bucurie a urmat descoperirii
lui. Apoi, am părăsit trista aşezare, urmînd cursul
aceluiaşi pîrîu. Pe malul stîng al albiei lui, în poieniţa
uscată a unui deal, departe de sat, ne-am oprit. Ne-am
ospătat cu carne de porc, friptă la focul unei vetre
improvizate din pietre şi vreascuri, foc pe care l-am
aprins de la flacăra brichetei lui Kid. După masă
pilotul încercă să-şi aprindă o ţigară, dar, după ce
agită de cîteva ori zadarnic bricheta, renunţă. Cu un
gest scurt, însoţit de o exclamaţie de mîhnire, Kid
aruncă obiectul cît colo:
— Poftim, acum cu ce mai aprindem focul? Ultimul
strop de benzină s-a consumat adineauri!
 — Nu te nelinişti, bătrîne, îi răspunse Dean jumă-
tate în glumă, jumătate în serios. Papuaşii nu cunosc
bricheta, şi totuşi mănîncă carne friptă...
Am rămas în acelaşi loc să ne petrecem noaptea.

CAPITOLUL II

Deşi dormeam adînc ne-am trezit brusc şi într-o

clipă toţi am fost în picioare. Kid ţopăia ca ieşit din
minţi şi striga de bucurie.
Uruitul specific al unui avion se auzea foarte clar şi
aproape. Mi-am dat seama însă imediat că ne bucura-
serăm fără rost. Nu avem la îndemînă nici un alt
mijloc pentru a semnaliza celor din aparat prezenţa
noastră; pădurea era înaltă şi foarte deasa. Pasărea de
metal se ivi pentru cîteva minute străbătînd petecele
de cer libere ce se zăreau de jos printre frunzişul
copacilor, apoi zgomotul se îndepărtă fără a mai
reveni.
— Poate nici nu ne caută pe noi! exclamă Muriel.
Prea a dispărut repede.
— Nu se poate totuşi ca cei de la Kosciusko să nu fi
trimis după...
Nu apucai să-mi sfîrşesc gîndul. Cuvintele îmi
îngheţară pe buze cînd simţii pe umerii mei nici mai
mult, nici mai puţin decît tălpile unor picioare.
Surpriza fu şi mai mare cînd văzui că picioarele sînt
încălţate cu cizme europene. Ridicai privirea şi
cuprinsei trupul unui om ce se bălăbănea atîrnat de o
cracă.
— Kid, repede! Individul acesta a fost spînzurat de
curînd; încă mai trăieşte, să încercăm să-l salvăm.
Toporul de piatră cioplit pe care-l luaserăm cu noi
din Tambaran, mînuit cu agilitate de pilotul nostru, se
dovedi foarte util; după ce luptai mai bine de un ceas
cu respiraţia artificială, omul lungit pe iarbă îşi veni în
simţire. Era tot un papuaş, nu prea tînăr, îmbrăcat cu
nişte pantaloni zdrenţăroşi şi cu o bluză colonială în
toată regula. În sfîrşit, el deschise ochii şi mi se adresă
într-o engleză stîlcită:
— Mulţumesc, Master... l-aţi scăpat de la moarte pe
Hapi... el nu uită...
Îl asaltarăm cu întrebări; dar papuaşul vorbea cu
greutate; era încă slăbit. Mai mult cu ajutorul
semnelor am înţeles că indigenul fusese pedepsit
pentru o faptă nepermisă de legile triburilor papuaşe.
— Hm... vrea să spună că a furat cîţiva tuberculi de
igname de pe un cîmp, aparţinînd unui trib străin.
Trebuie să ştiţi, ne explică profesorul, că în toate
triburile papuaşilor se poate căpăta iertarea pentru
orice crimă, dar nu pentru furtul de produse agricole.
Acesta este un delict care se pedepseşte cu moartea...
Între timp papuaşul îşi revenise complet şi-l privea
pe Dean aprobîndu-l uşor din cap.
 — Da, domnule... Hapi a luat rădăcini de taro din
grădina tribului Abelam. Am fost prins şi condamnat
la spînzurătoare. Abelamii au fugit, fiindcă s-au
speriat de un avion. Apoi aţi venit voi care m-aţi
dezlegat.
— De unde ştii, Hapi, să vorbeşti atît de bine engle-
zeşte?
— Am trăit mai mult printre albi decît printre
„puwa-puwa”, adică papuaşi-oameni cu părul creţ. M-
am născut în gospodăria unui european, la Manu
Manu.
— Localitatea de lîngă Port Moresby?
— Întocmai, voi aţi fost pe acolo?
— Nu, zîmbi Dean, acolo vrem să ajungem. Ne-am
prăbuşit cu avionul acum trei zile. Dar cum ai ajuns
aici tocmai de la Manu Manu?
— Plecasem în „hiri”!
— Ce vrea să însemne „hiri”?
— Aşa numim noi călătoriile care se fac pentru
schimburile comerciale între triburile aflate la distanţe
de sute de km. Am condus o patrulă de soldaţi
australieni în interiorul insulei. Cînd am ajuns la
tribul Waskuk, albii s-au oprit să construiască acolo o
bază. Waskukii, meşteri neîntrecuţi în cioplitul
bărcilor din trunchiuri de arbori, m-au trimis pe
Korobus în sus cu mai multe canoe pe care trebuia să
le dau pe găini şi porci.
— Am înţeles; şi unde sînt canoele? întrebă Dean.
 — În drumul meu am întîlnit oameni din triburile
sălbatice Kuka-kuka; ca să scap de ei, a trebuit să fug
şi să mă ascund. Am rătăcit cîteva zile pînă cînd am
fost prins de abelami. Nu ştiu ce să fac. Vracii tribului
Waskuk nu o să creadă că acesta este adevărul.
— Linişteşte-te, Hapi, te vom apăra noi, îi spuse
Dean bătîndu-l prieteneşte pe spate. Tu ne vei însoţi
arătîndu-ne drumul cel mai scurt, pînă la primul post
militar. Apoi te vom duce acolo unde vrei tu.
— Eu vreau să merg la australieni.
— Perfect! Atunci la drum!
Grupul nostru s-a mărit astfel cu încă un om.
Făcurăm un mic ocol pentru ca Hapi să ne arate
tufişul unde papuaşii din tribul Abelam îi ascunseseră
sacul. Ei nu se atinseseră de merindele aflate în sac,
căci după credinţa indigenilor sufletul mortului ar
avea nevoie de hrană... După un timp de mers ne-am
aşezat pe pămînt să mîncăm.
Hapi a scos din sac o bucată groasă de bambus de
aproape 80 de cm lungime, cu un capăt astupat şi
prevăzut numai cu un mic orificiu, iar cu celălalt
capăt deschis; pe aici, el a introdus bucăţelele de
carne proaspătă primită în dar de la oamenii din tribul
Dunas. Apoi l-a acoperit cu frunze, după ce mai întîi a
introdus în interiorul tubului ramuri tinere de ferigă
— asta ca să-i dea cărnii un gust aromat. Aveam de-a
face cu „burlanul frigare” al băştinaşilor din zona
muntoasă. Hapi avusese grijă să ia cu el un asemenea
exemplar alături de un revolver masiv, de tip vechi.
Problema cea mai mare rămînea însă focul. Tot din
sacul lui, Hapi scoase la iveală o scîndură, care avea
în mijloc un şanţ de-a lungul căruia se freca un alt
lemn. Încercările naturalistului de a manevra cu
succes aceste rudimentare ustensile au rămas fără
rezultat.
— Am reuşit să produc foc în mijlocul junglei, dar
nu folosind acest „plug-băţ”, ci prin metoda sfredelirii,
vorbi el plin de necaz.
Totuşi peste cîteva minute de strădanii, un foc vesel
începu să pîlpîie. Hapi a luat burlanul, l-a pus
deasupra focului şi a început să-l învîrtească continuu
pentru a-l împiedica să ardă. La un moment dat l-a
scos, l-a apropiat de ureche şi l-a ciocănit uşor cu un
lemn, exact ca un medic atent care caută să surprindă
şi cel mai uşor zgomot anormal din toracele unui
pacient. A făcut o grimasă de nemulţumire şi l-a
introdus din nou în foc. În cele din urmă l-a ridicat, l-
a mai învîrtit un timp în cenuşa caldă, l-a destupat şi
ne-a oferit o friptură excelentă. Resturile le-a strîns cu
meticulozitate, le-a reintrodus în burlan şi le-a
acoperit din nou cu frunze.
— Nu te mira, Kid, spuse profesorul, observînd
sprîncenele ridicate a mirare ale pilotului. Ştie Hapi ce
face; carnea se conservă astfel foarte bine.
 Pornirăm mai departe spre sud-est prin pădurea
întunecoasă plină de liane încolăcite în jurul arborilor
pînă spre vîrf. Rădăcinile acestor plante parazite
strîngeau trunchiurile ca tentaculele unor caracatiţe.
Mulţi dintre uriaşii copaci erau condamnaţi la moarte
sigură prin înăbuşire.
Dean ne explică cîteva din caracteristicile lianelor,
cînd, deodată, Hapi se opri brusc şi ghemuindu-se în
frunziş îşi apropie urechea de pămînt. Îl imitai, şi
desluşii şi eu atunci nişte sunete suspecte. Apoi noul
nostru prieten examină cu atenţie cîteva urme
imperceptibile. Ne continuarăm însă drumul, dar după
o sută de metri auzirăm distinct strigăte şi zgomote de
tobă. Hotărîrăm să vedem ce se petrece şi înfruntînd
necunoscutul ne îndreptarăm către locul dinspre care
veneau zgomotele.
Din spatele tufişurilor unde ne pitulaserăm am
devenit pe neaşteptate spectatorii unei lupte între
băştinaşi. O parte din ei se aflau asediaţi într-o colibă
suspendată în coroanele unite a doi arbori, la 20 de
metri deasupra solului. O mulţime de alţi războinici
erau jos şi azvîrleau spre ei o ploaie de săgeţi şi lănci.
Aceştia se apărau cu bucăţi de stîncă îngrămădite pe
platforma colibei. Asediatorii veniseră cu scări din
frînghii fabricate din scoarţă de bambus. Era greu să
te caţeri pe trunchiuri fiindcă cei din colibă avuseseră
grijă să taie lianele la mai mulţi metri de pămînt. Sub
un nor de pietre şi săgeţi asediaţii s-au retras în
interiorul colibei. Folosindu-se de un eşafod făcut din
trunchiuri mărunte, atacanţii tăiară scobituri în
lemnul pilonilor susţinători. Unul dintre cei mai
îndrăzneţi puse piciorul pe cea mai înaltă scobitură şi
se agăţă de lianele ce păreau suspendate în aer. Acest
succes a fost salutat cu un strigat de triumf căruia din
interiorul colibei îi răspunse un urlet de furie. Ca să
intervenim era periculos. Priveam neputincioşi
măcelul care se anunţa şi nu găseam nici o soluţie
salvatoare.
— Ce-ar fi să încercăm să-i speriem cu zgomotul
revolverului lui Hapi? întrebă Muriel.
— Da, poate ar fi ceva nou pentru ei şi am reuşi
astfel să împiedicăm sau să amînăm dezlănţuirea
masacrului.
Hapi luă arma în mînă şi apăsă pe trăgaci. Într-
adevăr, o adîncă surprindere îi cuprinse pe băştinaşi,
care încetară pe dată lupta. Din păcate însă, aceasta
nu dură decît cîteva minute. Izbucniră în strigăte de
mînie. O parte din cei de jos continuară asediul
urcîndu-se pe platforma colibei, iar cealaltă parte se
îndreptă împotriva noastră. Evident, fuseserăm văzuţi
şi în loc să producem panică, acum trebuia să ne
salvăm propria noastră piele.
— Să nu ne pierdem cu firea; după cum se vede, au
mai avut de-a face cu albii şi cu armele lor de foc.
— Luaţi-o după mine! ne strigă Hapi.
 Pornirăm în goană. Hapi făcu un ocol mare,
căutînd să ajungă în spatele colibei. De aici pleca o
potecă ce cobora spre albia unei ape. O luarăm la fugă
pe potecă, cînd la mică distanţă apărură şi urmărito-
rii. Nu înţelegeam însă de ce nu ne atacă cu săgeţi.
Situaţia era critică. Poteca era totuşi liberă în faţă şi
urmînd un teren accidentat şi stîncos, se îndrepta
către rîul pe care nu-l mai zăream, dar îi auzeam
tumultul. În sfîrşit, ne găsirăm la mal, unde văzurăm
atîrnînd un pod de liane suspendat la o mare înălţime
deasupra unui curent tulbure şi repede. Izbutirăm să
trecem puntea, care se clătina la tot pasul.
— Am găsit o soluţie; ce-ar fi să retezăm lianele?
strigai tovarăşilor mei.
— O idee bună, haideţi să ne grăbim! îmi răspunse-
ră ei.
Era de-ajuns să tăiem numai cîteva din aceste
frînghii vegetale fixate de copacii malului pe care
puseserăm piciorul, pentru ca şubrezind rezistenţa
punţii să facem imposibilă înaintarea urmăritorilor.
Kid începu să mînuiască toporul său, Hapi cuţitul, dar
nu mai avurăm răgazul să ne punem planul în
aplicare.
Înainte de a ne dezmetici am şi fost înconjuraţi.
Orice împotrivire s-ar fi dovedit de prisos. Ce se
întîmplase? Atacanţii prevăzuseră şi posibilitatea pe
care am ales-o noi. Şi-au dat seama că duşmanii lor
din colibă vor încerca s-o şteargă pe poteca din spatele
ei şi de aceea postaseră la capătul podului de pe
celălalt mal o întreagă trupă ascunsă în frunziş.
Îndată sosiră şi războinicii care ne urmăreau. Am fost
legaţi strîns cu mîinile la spate şi trîntiţi la pămînt.
Cîţiva băştinaşi rămaseră să ne supravegheze, iar
ceilalţi făcură cale întoarsă grăbindu-se către locul
luptei. Desigur că lupta se sfîrşise, fiindcă pe celălalt
mal zgomotele încetaseră. Şi într-adevăr, în mai puţin
de o jumătate de oră, îţi făcu apariţia întregul grup
masiv al războinicilor victorioşi. Ei ţineau în mîini
armele lor şi trofeele — mai multe capete despărţite de
trup — capturate în timpul incursiunii asupra
locuitorilor satului asediat.
Unul dintre războinici ne atrase în mod deosebit
atenţia. Era slab, cu pielea de o nuanţă mai deschisă
şi purta împrejurul şalelor un brîu din scoarţă de
copac, de care atîrna un topor fabricat din cel mai
veritabil oţel. Făceam fel de fel de presupuneri despre
modul cum a ajuns acest simbol al civilizaţiei la
cingătoarea unui sălbatic din mijlocul „zonelor
interzise”, cînd Hapi se ridică şi se repezi spre acesta
îmbrăţişîndu-l atît cît îi permiteau mîinile legate.
— Hm, mormăi pilotul, nu mă îndoiesc că Hapi şi
cu războinicul se cunosc de mai mult timp.
— Acesta este Rawgoe, răspunse prietenul nostru
papuaş, ca şi cînd ar fi auzit remarca lui Kid. Nu l-am
văzut de mulţi ani. Trebuie să mergem cu el.
— Unde? întrebarăm într-un glas.
 — În satul lui, la Yessimbit. Rawgoe a fost trimis în
pădure de şeful tribului ca să vîneze capete în vederea
unor ceremonii.
— Şi la Yessimbit ce o să se întîmple cu noi?
— Acolo o să-mi fie mai uşor să vă salvez, deşi
Yessimbitul este locuit de kambrimani, oameni
războinici şi renumiţi vînători de capete.
— Hapi are dreptate, interveni pilotul. Ia uitaţi-vă
ce duşmănos se uită toţi la noi. Este mai cuminte să
încercăm să ajungem vii la Yessimbit.
Kid apreciase bine situaţia. Orice pas greşit putea
să ne coste. Pentru kambrimani n-ar fi fost o problemă
să adauge la grămada lor de capete şi pe cele ale
noastre. Noi însă preferăm să ni le păstrăm şi să
parcurgem drumul spre Yessimbit pe propriile noastre
picioare.
Războinicii nu intenţionau să ne slăbească
strînsoarea legăturilor de liane. Nici chiar Hapi nu se
bucură de acest privilegiu. Rawgoe părea grăbit.
Escortaţi de întregul detaşament al kambrimanilor,
părăsirăm cursul torentului şi ne afundarăm în
pădure. După trei ore de mers susţinut ajunserăm la
confluenţa rîului pe care îl părăsisem pentru un altul
cu albia mult mai largă. După spusele lui Hapi, acesta
era Karrawery, sau Southestriver, unul din afluenţii
Sepik-ului. Ascunse după nişte maluri rîpoase, mai jos
de confluenţa celor două cursuri de apă, se găseau opt
canoe mari. Furăm urcaţi în ele şi începurăm să
alunecam la vale.
Canoele erau împodobite cu figuri groteşti. Proprie-
tarii lor dovedeau o mare iscusinţă în sculptarea
capetelor caricaturale; astfel nasul avea forma unei
trompe, iar trăsăturile erau extrem de accentuate. Am
aflat că aceste figuri semnificau o mare putere
vrăjitorească. Canoele aveau vreo nouă metri lungime
şi 60 cm lărgime, erau scobite din trunchiuri întregi de
copac. Prima, în care alături de Rawgoe cu doi
băştinaşi la vîsle au fost aruncaţi Muriel şi Hapi, părea
să fie „Canoe amiral”, deoarece Rawgoe îşi pusese pe
pagaia sa două mari smocuri de pene de casoar, semn
al gradului său. În cea de a doua mă aflam eu,
împreună cu pilotul şi profesorul. În a treia, vîsleau
patru papuaşi ce transportau cu grijă o mică grămadă
de capete, iar în ultimele cinci, restul războinicilor.
Papuaşii lui Rawgoe nu purtau decît un slip de fibre,
redus la maximum. Aveau părul aruncat pe spate
printr-un inel de împletitură şi strîns legat la ceafă
într-un coc de formă conică. Pe pagaiele lor se vedeau
sculptate capete de mort şi capete de crocodili.
Vîrfurile canoelor înfăţişau gurile deschise ale unor
astfel de animale între dinţii cărora se zbăteau forme
omeneşti.
Între timp trecusem de două ori prin faţa unor mici
aşezări. Ghiceam acest lucru după cele cîteva bărci
aşezate lîngă mal şi după fumul ce se zărea urcînd din
dosul copacilor. După cîte am aflat mai tîrziu, aceste
fumuri constituiau un mijloc de semnalizare. În modul
acesta se transmitea mai departe ştirea despre
apropierea lui Rawgoe. Oamenii nu se zăreau.
Astfel merserăm cam 20 de mile. În sfîrşit, după un
cot al rîului, nenumărate pirogi se desprinseră de plaje
şi ne înconjurară în zgomotul tobelor. Războinicii erau
gătiţi în „haine” de sărbătoare. Ei aveau o centură de
ierburi uscate de care era agăţat un fel de şorţ îngust
din împletitură de nuiele. Cunoscutele armuri din
nuiele împletite le acopereau şi braţele şi spatele. Pe
cap purtau tot felul de ornamente. Cele mai răspîndite
constau în simple arcuri de cerc încrustate cu pene de
păsări.
Aproape de mal, Rawgoe, şeful detaşamentului, s-a
ridicat în picioare în piroga amiral şi a început să sufle
cu putere în cochilia unei scoici, care ţinea loc de
trompetă, pentru a anunţa întregului sat întoarcerea
victorioasă. Indigenii au sărit în apă şi ne-au ridicat pe
braţe. Ne-au dus în faţa casei Tambaran unde restul
populaţiei — femeile şi copiii — au salutat pe cei
întorşi victorioşi cu trofee vii şi moarte. Femeile erau
îmbrăcate în rochii din fibre dispuse în benzi alterna-
tive roşii şi galbene, strîns croite pe şolduri, scurte în
faţă şi în spate. Văzurăm apropiindu-se de noi un
grup în frunte cu un individ ale cărui trăsături nu
lăsau nici o îndoială asupra originii sale malaieziene.
Bărbaţii din suita lui aveau mijlocul înfăşurat într-o
piele de animal, iar cei mai înalţi în rang purtau în
faţă o piele jupuită de pe un mare liliac. Trofeele fură
agăţate de grinda principală a casei Tambaran.
Observarăm că războinicii vînători de capete ţineau
fiecare sub braţ o căpăţînă plină cu lapte de var. Din
aceste căpăţîni ieşea, printr-un orificiu, o lopăţică
lungă de al cărui mîner erau suspendate nenumărate
lănţişoare.
— Şase şi cu patru zece? şopti Dean.
— Explică-mi şi mie, îl rugai eu.
— Numărul lănţişoarelor reprezintă numărul cape-
telor tăiate de proprietarul lor. Ia priveşte la războinici
cum vociferează arătîndu-ne cu mîna. Cred că se
ceartă între ei pe craniile noastre. Fiecare ar vrea să-şi
adaoge încă patru lănţişoare.
Rawgoe îţi făcu apariţia. După ce schimbă cîteva
cuvinte cu malaiezianul îi ceru lui Hapi să-l urmeze.
Malaiezianul părăsi şi el grupul papuaşilor care ne
înconjuraseră, dispărînd în casa sfîntă. Cearta
celorlalţi încetă şi acum ne priveau nepăsători,
mestecînd betel. Din cînd în cînd aruncau în gură un
pic de lapte de var din căpăţînile de sub braţ şi
obţineau o pastă pe care o morfoleau fără încetare
între dinţi. Atunci mă izbi din nou simţul artistic
foarte dezvoltat al locuitorilor kambrimani. Toate
aceste căpăţîni de lapte de var erau ornate cu frumoa-
se desene. Cuţitele făcute din oase de casoar erau
decorate în spirală, iar pe unele mînere ale lopăţelelor,
precum si pe toate lăncile, săgeţile şi topoarele lor se
vedeau sculptate figuri omeneşti, dar mai ales şopîrle
şi crocodili.
— Puk-puk-ul, aşa i se spunea crocodilului în
vorbirea papuaşilor, este animalul totem al
Kambrimanilor, îmi şopti Dean, parcă ghicindu-mi
gîndurile.
În curînd furăm închişi într-o casă mare şi solid
construită. Se înnoptase... Eram nemîncaţi de mult
timp şi pe deasupra ţînţarii începuseră să ne chinu-
iască fără milă.
Dean nu avea astîmpăr şi cercetă toată încăperea.
Dădu peste un fel de cilindru gros care nu ştiu la ce
servea. Era înfăşurat cu o împletitură foarte fină. Ne
gîndirăm să ne apărăm de ţînţari. Deşi aveam mîinile
legate la spate reuşirăm, totuşi, să desfăşurăm plasa.
Ne-am adăpostit toţi patru în spatele ei. Deodată în
încăpere năvăli Hapi. Observarăm că papuaşul avea
acum mîinile dezlegate.
— Domnilor, situaţia este tare încurcată... soarta
dv. se va hotărî mîine... Eu sînt eliberat provizoriu pe
garanţia lui Rawgoe. Am încercat să intervin pentru
voi, dar malaiezianul este hotărît să vă sacrifice.
— Poftim, am nimerit din lac în puţ, îl întrerupse
Kid.
— Un indigen a murit azi-dimineaţă subit, continuă
Hapi, iar Kambrimanii cer ca vracii lor să constate
dacă voi sînteţi cei care i-aţi cauzat moartea. Numai de
n-ar întîrzia şeful cel mare!
— Cine mai este şi ăsta?
— Malaiezianul, cît şi Rawgoe, mîna lui dreaptă,
sînt subordonaţi unui alt individ, care în momentul de
faţă nu se găseşte în sat, dar ar putea să pice din
moment în moment. După cîte am aflat de la Rawgoe
se pare că malaiezianul nu-l prea înghite pe şef.
Rawgoe mi-a mai spus că mîine în zori malaiezianul
vrea să vă suprime.
— Şi cum va proceda? întrebă Kid.
— Ne-a mai spus, exclamă Dean, motivul există:
papuaşul care a murit pe neaşteptate. Bătrînul
înţelept al satului va fi consultat ca un oracol şi va
descoperi pe vinovat care, de obicei, este duşmanul
său personal. Numai moartea vinovatului permite
răzbunarea sufletului celui ucis. Îţi dai seama că
procedînd astfel crimele se multiplică şi se precipită,
ajungînd ca sate întregi de vînători de capete să
dispară.
— Acum îmi explic de ce ultimele statistici australi-
ene arată o scădere progresivă a numărului populaţiei
băştinaşe, spuse Muriel.
— Eu trebuie să plec, o întrerupse Hapi. Rawgoe a
obţinut de la malaiezian eliberarea mea temporară, cu
condiţia să nu încerc să stau de vorbă cu voi. Abia am
reuşit să scap şi să mă reped pînă aici.
 Nu sfîrşi bine cuvintele, cînd doi papuaşi intrară în
colibă, îl apucară pe prietenul nostru de umăr şi îl
îmbrînciră afară. Rămaşi singuri, ne străduirăm să
făurim un plan de evadare...

CAPITOLUL III

Cum se lumină de ziuă, cîţiva indigeni ne duseră în

piaţa satului şi ne legară de un stîlp, lîngă un cadavru
căruia îi lipsea capul. Un mare cerc de băştinaşi
înarmaţi şi vopsiţi cu negru pe faţă ne înconjurară,
manifestînd o atitudine duşmănoasă. Cercul se
deschise pentru a lăsa loc unui bătrîn papuaş, vraciul
tribului care venea însoţit de malaiezian. Acesta din
urmă, se apropie de Muriel şi-i bolborosi ceva pe limba
lui. Vraciul se apucase să spintece abdomenul
cadavrului; scoase cu meticulozitate toate organele şi
le cercetă îndelung, după care dispăru cu ele în casa
Tambaran. Ieşi curînd cu o expresie pe faţă ce nu
prevestea nimic bun. El arătă spre cer, apoi spre
cadavru, îşi mută mîna asupra casei Tambaran şi în
cele din urmă rămase cu ea întinsă în direcţia noastră.
Băştinaşii izbucniră în urlete de mînie şi începură să-
şi agite lăncile şi topoarele. Soarta noastră era
pecetluită. Cinstea de a îndeplini sentinţa prin
retezarea capetelor noastre fusese acordată unor
indigeni tineri.
 Aceştia, în număr de patru, începură să arunce
topoarele în copaci.
Malaiezianul impuse însă linişte, făcînd un gest cu
mîna. După murmurele de dezaprobare ce urmară
cuvintelor lui îmi dădui seama că vorbise ceva care nu
convenea papuaşilor; unul dintre cei patru sălbatici îşi
aruncă toporul la pămînt în semn de nemulţumire, şi
dispăru din mijlocul cercului. Malaiezianul alergă pînă
la casa sfîntă — Tambaran — de unde reveni cu o
legătură de cranii şlefuite pe care le agită în faţa
mulţimii; apoi luă din mîna unui sălbatic un arc pe
care îl încordă şi ţinti spre Muriel. Închisei ochii;
nădăjduiam să mor totuşi înaintea fetei şi să nu apuc
să vad securea despărţind frumosul ei cap de trup. Un
strigăt de satisfacţie mă făcu să deschid ochii. Muriel
trăia şi privea palidă spre noi; la numai doi cm
deasupra creştetului ei, înfiptă în stîlp, încă mai
zbîrnîia o săgeată lungă.
— Ticălosul, izbucni Dean, asta înseamnă că o vrea
de nevastă.
Într-adevăr, oricare proaspăt posesor de capete
tăiate are dreptul să-şi aleagă o logodnică prin acest
ritual.
Muriel fu eliberată de stîlp şi tîrîtă la picioarele
malaiezianului. Vraciul făcu un alt semn. Cei trei
papuaşi se repeziră spre noi cu topoarele ridicate.
Desluşeam arma vîjîind pe lîngă urechile mele. Unul
dintre sălbatici se pregătea să-şi ia elanul necesar
pentru lovitura decisivă, cînd un foc de puşcă, urmat
apoi de o adevărată salvă, răsună din afara cercului.
Toţi rămaseră încremeniţi. Atunci auzii limpede în cea
mai pură engleză:
— Să vă ia dracu de animale! N-o să vă dau voie să
procedaţi cu nişte albi la fel cum faceţi cu semenii
voştri!
În culoarul care se deschisese înainta în grabă un
alb mătăhălos, ţinînd într-o mînă o carabină, iar cu
cealaltă, susţinîndu-şi o geantă masivă ce-i juca pe
şold. Purta pantaloni scurţi, o bluză kaki, avînd
încrucişată pe ea o cartuşieră îngustă şi o pălărie de
paie cu boruri largi. O mustaţă enormă acoperea o
jumătate din figura lui ascuţită. Doi ochi înguşti şi
mici ca de viezure se roteau ameninţători sub o frunte
străbătută de o lungă cicatrice. El porunci ceva cu
glas tunător. Furăm dezlegaţi, în timp ce salvatorul
nostru, ce părea că se domolise, continua să vorbeas-
că băştinaşilor. Apoi se întoarse spre noi:
— Mă bucur că am sosit la timp; am să vă explic
îndată. Vă rog să mă urmaţi la cabana mea...
Brusc, glasul i se curmă şi remarcai cum ochii lui
rămăseseră fixaţi pe Muriel şi o cercetau cu o intensă
curiozitate. Îşi reveni însă repede. Conduşi de el
intrarăm într-o coliba, care nu se deosebea de celelalte
decît prin faptul că era construită din bîrne mai
groase. Mobilierul sărăcăcios se compunea dintr-un
cufăr masiv, un pat de campanie şi o masă şubredă.
Văzurăm două mari rucsacuri, tîrnăcoape şi diferite
ustensile de uz geologic şi cartografic. Peste tot zăceau
în dezordine suluri de hîrtie, hărţi, nenumărate caiete
cu însemnări, precum şi mostre de pietre şi de
minereuri.
— Domnilor, sînt încîntat că după doi ani de sălbă-
ticie pot schimba cuvinte în limba mea maternă.
James Sparding, rosti el înclinîndu-se.
— Kid Wittle, Dean de Broeck şi Ion Marcu, îi răs-
punsei. Uitasem de Muriel, dar aceasta mi-o luă
înainte şi se prezentă singură:
— Nepoliticoşi mai sînt prietenii mei, zîmbi ea:
Muriel Dupont.
Observai cum Sparding păleşte şi se întunecă, dar
aceasta nu dăinui decît cîteva fracţiuni de secundă.
Apoi plimbă o privire circulară, aspră şi îngheţată, ca o
pasăre de pradă şi cu un glas din care mi se păru că
răzbate multă nesiguranţă, el continuă:
— Desigur, sînt curios să aflu cărui fapt se datoreş-
te prezenţa dumneavoastră aici, la sute de kilometri
depărtare de coastă.
Dean îi povesti pe scurt aventura noastră, însă
individul părea că se gîndeşte la cu totul altceva; din
cînd în cînd o privea pe Muriel cu coada ochiului. Un
sentiment ciudat de neîncredere începu să-şi facă loc
în mine.
— Cînd aţi decolat din Kamberra? îl întrerupse
Sparding pe profesor.
 — În noaptea de 5 spre 6 octombrie 1960, răspunse
acesta.
— Cam pe la ce oră? întrebă zîmbind noul nostru
interlocutor.
— Are vreo importanţă pentru dv., mister Sparding,
răspunse Kid cu o nuanţă de ironie în glas.
— Să zicem!
— Mă rog, dacă sînteţi curios... la ora 23 şi 6 minu-
te.
— Şi cît arăta ceasul cînd v-aţi prăbuşit?
— Unu şi cinci minute! exclamă pilotul arţăgos.
— Hm, după exact o oră şi 59 de minute de zbor,
rîse Sparding, aprinzîndu-şi o ţigară pentru a-şi
ascunde neliniştea inexplicabilă ce-l cuprinsese.
— Patru zile... mda... exclamă el după cîteva clipe
de tăcere. Înseamnă că nu aţi rătăcit prea mult prin
junglă.
Aceste cuvinte fură însoţite de o lovitură zdravănă
de picior care făcu să zboare lacătul cufărului. Cu o
sticlă pîntecoasă în mîini, salvatorul nostru se
apropie, păstrînd în colţul buzelor un zîmbet enigma-
tic.
— Este rîndul meu să vă satisfac curiozitatea. Fără
îndoială că vă întrebaţi ce caută un alb în mijlocul
unui sat de vînători de capete, în inima faimoasei zone
interzise, nu? Ehe, domnilor, este o poveste lungă şi
interesantă. Mă ocup cu o afacere foarte avantajoasă
şi rentabilă; valorific penele păsării paradisului şi...
poate m-ar fi aşteptat şi pe mine soarta care era cît pe
aci să o aveţi dumneavoastră, dacă nu mă salva religia
papuaşilor din locurile în care ne aflăm.
— Nu înţeleg unde vreţi sa ajungeţi, îl întrerupse
Kid.
— Ai răbdare, aviatorule! se răţoi Sparding, şi după
ce trase cîteva înghiţituri din sticla pe care o ţinea în
mînă, continuă: După cum negrii din Africa luptă
pentru aşa zisa libertate, tot aşa fac şi aceşti băşti-
naşi, mai ales semenii lor de pe coastă. Este o formă
analoagă, dar adaptată la înapoierea Noii Guinee şi a
Oceaniei, adică o luptă de o formă mai puţin făţişă...
originală prin faptul că adesea îmbracă un înveliş
religios...
— Vreţi să vorbiţi despre izbucnirile mişcărilor
sectare „Mesianitice”? îl întrerupse de data aceasta
Dean.
— Exact! „milenaristice”, cum le mai zice; adică
apariţia diferiţilor profeţi şi propovăduitori, care „vor
readuce fericirea pe pămînt”... Ha, ha, ha... credinţa
neclintită în vechii zei, neputincioşi să-şi apere
poporul lor, a zburat, s-a dus de mult. Oamenii
desperaţi sînt gata să creadă în orice le renaşte
speranţa şi prind cu uşurinţă zvonurile şi poveştile
despre un mîntuitor care face minuni. E drept însă, în
Biak, unde am lucrat în petrol, învelişul religios a
dispărut, lăsînd în locul lui grevele sau crearea
spontană de organizaţii proprii de conducere...
 — Spuneţi că aţi lucrat în Biak? Cînd, în ce an? se
interesă Dean, pe care îl observai cum schimbă o
privire semnificativă cu Kid.
— Mai de mult, n-are importanţă, încercă Sparding
să schimbe vorba. Vă spuneam de aceşti profeţi, Djoni
Fruma, Ratu, Mansren şi de mişcările religioase pe
care ei le generau... În fine, norocul meu a fost faptul
că despre Mansren se auzise pînă şi aici, în centrul
insulei! Dîndu-mă astfel drept un adept apropiat al
acestui profet, am scăpat cu viaţă şi pe deasupra am
devenit şi tatăl vitreg al acestor creaturi cretine; ele
sînt încredinţate că aş putea să-l determin pe Mansren
să se întoarcă pe pămînt şi să aducă cu el „veacul de
aur”. Avionul asociatului meu, care vine o dată la trei
luni să-mi încarce penele păsării paradisului, le-a
întărit credinţa în legătura mea cu zeul lor. Bineînţeles
că am grijă să mă întîlnesc cu ai mei într-un loc
anume din junglă, de unde mă întorc cu „daruri” de la
Mansren; chiar acum o săptămînă profetul mi-a făcut
cadou un motor, pe care l-am adaptat la o pirogă; aşa
că pînă la Angorum sau Ambuti, unde se găsesc
reşedinţe ale guvernămîntului australian pot să ajung
cînd vreau; e drept, nu este prea uşor!
Muriel, care între timp se apropiase de masă şi
privea un plan, exclamă:
— Ce de hărţi geologice aveţi! Vă pricepeţi la geolo-
gie, domnule Sparding?
 — Da, da, răspunse acesta înciudat, ridicîndu-se
repede şi înfăşurîndu-le grăbit. Vă daţi seama că nu
strică să ştiu pe unde merg, mai ales că asemenea
mijloace de orientare nu prea există, cît despre poteci,
să nu mai vorbim. Păsările astea ale paradisului s-au
rărit pe aici şi trebuie să le cauţi pînă ce-ţi ies ochii.
— Oh, domnule Sparding, interveni Dean, noi nu
am reuşit să vedem pînă acum nici un exemplar. Ce
mult am dori să putem admira vreun „mare duce
Juan” sau vreun „smarald”!
— Da, desigur, răspunse Sparding cam încurcat.
Dar cred că sînteţi tare înfometaţi şi obosiţi. Să vă dau
ceva de mîncare, după care vă invit să vă odihniţi pînă
mîine dimineaţă, cînd vom mai sta de vorbă.
— Vă mulţumim pentru amabilitatea dumneavoas-
tră, zîmbi Muriel.
— Nu aveţi nici o grijă, aici sînteţi în siguranţă.
Furăm conduşi într-o alta colibă, pe pereţii căreia
atîrnau pregătite patru hamace din fibre vegetale, în
care ne lungirăm fără prea multă vorbă. O auzeam pe
Muriel învîrtindu-se neliniştită în culcuşul ei. M-am
ridicat în capul oaselor şi în penumbra încăperii am
zărit strălucirea ochilor ei care priveau aţintiţi un
punct din perete.
— On, rosti fata simţindu-mă că o urmăresc, vreau
să-ţi mărturisesc ceva: sînt sigură că acum cîţiva ani
l-am văzut de mai multe ori pe omul acesta; din
păcate însă nu pot să-mi aduc aminte unde... acelaşi
glas... aceiaşi ochi...
O bănuială începu să crească în sufletul meu, cînd
Kid o întrerupse pe fată:
— Individul ăsta cred că se ocupă mai de grabă cu
căutarea aurului sau cu orice altceva, decît cu
vînzarea penelor păsării paradisului; prea multe hărţi
şi obiecte în scopul acestei îndeletniciri am văzut în
camera lui. De pene, nici pomeneală.
— Părerea mea este, interveni Dean, că salvatorul
nostru habar n-are de pasărea paradisului. Aţi
observat cum a reacţionat cînd l-am întrebat de unele
varietăţi?
— Desigur, îi răspunsei eu; atunci Sparding a
schimbat vorba...
— Ei bine, continuă profesorul, şi „ducele Juan” şi
„smaraldul” sînt numele unor specii cunoscute de
pasărea paradisului.
— Hotărît lucru, tipul nu-mi place nici ca om şi să
vă spun drept nici la mutră, vorbi Kid.
— Nici mie. Îmi miroase a ceva putred aici. Cu toate
că împrejurările pe care le-a invocat Sparding ca să-şi
explice prezenţa sa în mijlocul vînătorilor de capete
pot fi verosimile. Problemele cu profeţii şi mişcările lor
sînt cunoscute în Oceania.
— Am avut timp să identific pe hartă poziţia noas-
tră, rosti Muriel. Ne aflăm la 80 de mile depărtare de
limita ariei interzise, în interior, şi la 30 de mile la
sud-est de River, deasupra confluenţei sale cu
afluentul Korobus.
— Da, spuse Kid, trebuie să căutam să ne reîntoar-
cem oricum pe coastă. Distanţa este totuşi mare. În
legătură cu Sparding propun să rămînem în expectati-
vă; să vedem ce are de gînd.
— De acord, dar ce o fi cu Hapi? Ori ne-a uitat, ori i
s-a întîmplat ceva.
— Eu unul înclin spre ultima eventualitate...

11 octombrie. Primele săgeţi ale soarelui ne găsiră

în picioare. Ieşirăm în piaţa satului. Rarii papuaşi pe
care îi întîlneam ne priveau tot atît de duşmănos.
Malaiezianul cu care ne încrucişarăm ne aruncă un
rînjet fioros. Ne apropiarăm de lăcaşul sfînt al satului,
construcţie asemănătoare ca aspect cu cea întîlnită în
satul atacat şi decimat de Kambrimani.
Înăuntru casei era zarvă mare — probabil că avu-
sese loc o adunare a tribului care se terminase chiar
atunci, deoarece papuaşii începură să coboare
podeaua înclinată; printre ei se deosebea silueta
masivă a lui Sparding.
— O, credeam că mai dormiţi încă, ne întîmpină
acesta. Am avut o mică discuţie cu locuitorii satului.
Nici o grijă. O să vă reîntoarceţi curînd la locurile
civilizate.
 — Încă o dată vă mulţumim, domnule Sparding, îi
răspunse în numele nostru Dean. Este lucrul pe care-l
dorim cel mai mult. Cei ce ne aşteaptă sînt îngrijoraţi,
desigur. Cum veţi proceda?
— Am luat o hotărîre foarte avantajoasă din mai
multe motive; primul este că nu o să mai fie nevoie să
aşteptaţi pînă în noiembrie, cînd vine avionul asocia-
tului meu...
— Dar parcă aveaţi şi o barcă cu motor, îl întrerup-
se Kid.
— Am uitat să vă spun că motorul s-a stricat; are
nevoie de piese noi, răspunse Sparding.
— Cunosc mecanica perfect; am să încerc eu să-l
repar...
— În al doilea rînd, continuă Sparding fără să-i dea
atenţie pilotului, împac definitiv spiritele tribului meu,
cu care am avut dispute tăioase; ei ar prefera totuşi
capetele voastre. Începu să rîdă cu sarcasm, după care
adăugă cu seriozitate:
Acum cîteva minute am primit o ştire potrivit căreia
o patrulă australiană de recunoaştere încearcă să
stabilească în apropiere o bază. Ea a fost însă atacată
de nişte tineri cam înfierbîntaţi de ai mei; dintre
aceştia cîţiva s-au curăţat, iar nouă au căzut prizoni-
eri. Mai mult ca sigur că australienii îi vor spînzura.
Ca să le fac plăcere locuitorilor satului am trimis un
curier să propună ofiţerului patrulei un schimb; voi
plecaţi la ei, iar noi ne recăpătăm oamenii; şi unii şi
ceilalţi scăpaţi întregi. Am riscat mult salvîndu-vă din
mijlocul acestor fanatici şi nu văd ce v-ar împiedica
să-mi întoarceţi astfel recunoştinţa. Urmînd sfatul
meu, mă ajutaţi şi pe mine să-mi întăresc autoritatea
printre băştinaşi.
Observînd că am de gînd să obiectez, Kid îmi făcu
din cap un semn discret. Sparding continuă:
— Trimisul meu trebuie să se întoarcă din moment
în moment. Pînă atunci vă ofer un spectacol inedit.
Intraţi, vă rog.
Interiorul casei Tambaran era aproape la fel cu
acela al casei din satul părăsit. Pe jos în chip de perne
se aflau împrăştiate cranii omeneşti şlefuite şi
acoperite cu ornamente. Cîţiva papuaşi preparau
craniile capturate recent. Oricîtă oroare mi-ar fi
inspirat eram totuşi curios sa văd procedeul pe care-l
întrebuinţează. Părul victimelor a fost despărţit în
două printr-o cărare; a urmat o tăietură de la frunte
pînă la ceafă şi apoi jupuirea pielii de pe cap, lăsîndu-
se numai limba şi ochii; părţile cărnoase au fost
cusute cu fibre de plante, iar buzele s-au prins cu
aşchii de bambus, alcătuindu-se astfel din pielea feţei
un fel de pungă; n-a mai rămas deschisă decît partea
dinspre gît. Alţi indigeni au adus nişte cazane scobite
din lemn, în care au aruncat pietre calde pe care le
scoteau din vatra casei sfinte. Craniile astfel preparate
au fost introduse în aceste cazane. Cînd le-au scos de
acolo nu mai rămăsese din mărimea lor iniţială decît
un sfert. În tot acest timp vraciul şi cu un alt bătrîn
vegheau cu atenţie la felul cum sînt îndeplinite fazele
preparării. Ultimul a făcut un semn: începea partea a
doua a lucrării; prin deschizătura de la gît, pielea
capului a fost umplută cu nisip fierbinte.
— După aceasta, se afumă timp de cîteva zile,
spuse Sparding.
Observam că acestuia îi face multă plăcere să
privească sau să explice operaţia. Arătîndu-ne cîteva
exemplare mai vechi, el continuă:
— Hm, ce ziceţi? Nu este aşa că trăsăturile rămîn
neschimbate? Aceleaşi capete şi aceleaşi expresii.
Numai că acum capetele apar în miniatură; şi de
aceea parul se revarsă în plete.
— Este curios însă, domnule Sparding, că îndelet-
nicirea oamenilor dumitale nu este dictată de caniba-
lism. Să ne înţelegem bine, nu foamea îi împinge pe
papuaşi la aceasta, ci un fel de rit religios care datează
de mii de ani — băştinaşii sperînd să acapareze forţele
învinsului! Nu sînteţi de aceeaşi părere? îl întrebă
Dean.
— Hm! îngînă Sparding ridicînd din umeri. Dacă
toţi vracii lor ar fi spînzuraţi, n-ar mai avea cine să-i
îndemne.
Ne îndreptarăm cu toţii privirile spre vraciul care
arunca cîţiva cilindri de lemn în două oale pline cu
apă şi îi răsucea mereu cu o lopată de os.
 — Ha, ha, ha, se evocă spiritele animalului totem,
spiritele crocodililor, rînji Sparding. Dacă prepararea
craniilor, după cum spui dumneata, domnule de
Broeck, este dictată de tradiţia papuaşilor, înseamnă
că este în fond o operaţie sacră. Ei, ce ziceţi? adăugă
el după un moment de tăcere. Nu-i aşa că este
interesant? Sînt multe lucruri interesante, chiar
ciudate prin aceste locuri... Să mergem, aici nu mai
este nimic de văzut.
Părăsind casa Tambaran, ne ciocnirăm de un pa-
puaş grăbit, care se apropie de şeful alb al
Kambrimanilor şi îi şopti cîteva cuvinte în dialectul
tribului.
— Perfect! exclamă Sparding cu satisfacţie,
întorcîndu-se spre noi. Ofiţerul a acceptat schimbul;
îmi pare bine pentru voi, că este un om de înţeles.
Australienii au comunicat tălmaciului meu că vă vor
aştepta la jumătatea distanţei dintre Yessimbit şi
tabăra lor. Am să vă dau cîţiva oameni să vă conducă;
să nu vi se întîmple vreun incident acum, la capătul
drumului.
— Vă mulţumim, domnule Sparding, răspunse
Dean. Avem mult de mers? se adresă profesorul
tălmaciului care adusese răspunsul ofiţerului austra-
lian.
Am observat cu surprindere că acesta rămase
impasibil la întrebarea lui Dean. Cînd ultimul repetă
cuvintele, papuaşul clătină din cap cu nedumerire şi
bolborosi ceva nelămurit. Îmi făcu impresia că el nu
înţelege cuvintele formulate de profesor în engleză.
Pilotul sesiză şi el acest lucru.
Sparding îi făcu semn papuaşului să plece şi răs-
punse în locul lui cu nervozitate, fără să dea vreo
explicaţie incidentului:
— Nu aveţi o distanţă mare de parcurs, dar oamenii
Kanigara sînt foarte periculoşi.
— Cine sînt aceştia?
— Aha, nu v-am spus. Kanigara este tribul vecin;
duşmanii noştri tradiţionali. Ei locuiesc la mai puţin
de 4 mile de aici, pe o ridicătură izolată, în centrul
unei mlaştini. Războaiele dintre noi nu încetează o
clipă. Papuaşii mei înarmaţi cu lănci ascuţite şi
protejaţi de scuturi înalte şi înguste pleacă la miezul
nopţii în canoe; ei se ascund pîndind în ierburile înalte
şi decapitează pe kanigarezi, cînd aceştia coboară de
pe mica lor colină pentru a pescui. Datorită pirogilor
noastre iuţi oamenii Kanigara nu pot să se răzbune
niciodată. Dovada?! Aţi văzut-o singuri; în sat se
găseşte o enormă cantitate de capete conservate.
Proprietarii lor care se vopsesc în negru, mînjindu-se
cu funingine pentru a se face frumoşi, ţin foarte mult
la aceste amintiri de familie,
— Ticălosul! îmi şopti Kid, încurajează aceste veş-
nice lupte! Bieţii oameni se decimează sub ochii lui
îngăduitori.
 — Nu-l auzi cum vorbeşte? Papuaşii „mei”, pirogile
„noastre”.
Ca şi cum ne-ar fi auzit, Sparding continuă,
încercînd să se justifice:
— Este o tradiţie, domnilor, şi nu am nici un inte-
res să mă împotrivesc atîta timp cît în virtutea ei
treburile îmi merg foarte bine. Doar ştiţi că afacerile
sînt afaceri!
În acel moment, pe lîngă noi trecu un grup alcătuit
din vreo douăzeci de băştinaşi conduşi de malaiezian.
Ei se urcară în patru pirogi mari şi începură să
vîslească către mijlocul curentului. Cînd ajunseră
acolo, malaiezianul se ridică şi, întorcîndu-se cu faţa
spre noi, flutură securea deasupra capului.
— „Locţiitorul” meu îşi ia rămas bun de la voi!
exclamă Sparding. Cu toate că nu vă agreează este un
domn, nu? El vroia ca domnişoara Dupont să-i fie
soţie fidelă şi să rămînă în sat... Cred că şi mie îmi
poartă pică acum...
— Încotro vîslesc atît de grăbiţi? întrebă Muriel,
fără să ia aminte la ultimele cuvinte ale lui Sparding.
— Se duc să-i pîndească pe oamenii tribului
Kanigara. Le-am dat ordin să-i imobilizeze. Aceasta
pentru ca să nu vă facă vreun rău cînd veţi trece pe
lîngă insula lor.
— Duceţi-vă în colibă să mîncaţi. Şi odihniţi-vă;
peste două ceasuri Rawgoe vă va conduce pînă la locul
de întîlnire cu australienii, continuă Sparding.
 În colibă masa era pregătită, dar aproape că nu ne-
am atins de bucate. Mă gîndeam la gestul malaiezia-
nului care semăna mai mult cu o ameninţare decît cu
un salut prietenesc. Kid fuma îngîndurat.
— Ce-i, bătrîne? Ce idee îţi mai scapără mintea, îl
întrebai eu, încercînd propriul lui stil de exprimare.
— Mă gîndesc la războinicii aceia, îmi răspunse
încruntîndu-se. Unde naiba se duceau?
— În mlaştină, la Kanigara, nu ai auzit?
— Şi vrei să cred? Eu să-ţi spun drept sînt convins
că nu este aşa.
— Vorbeşti prostii!
— Ascultă, doctore, cred că ţi-ai dat seama că în
afacerea cu tălmaciul şi cu patrula australiană este
ceva dubios.
— Hai mai bine să ieşim afară şi să ne mai plim-
băm puţin, îi îndemnai eu, încercînd să par nepăsător,
cu toate că, mărturisesc, întrebarea lui Kid mă
tulburase şi pe mine.
Soarele ardea puternic. Satul părea pustiu. Doar
dinspre coliba lui Sparding răzbea murmurul înfundat
al unor voci. Instinctiv ne îndreptarăm într-acolo. Dar
tocmai atunci, uşa colibei se deschise şi un papuaş
tînăr o luă sprinten la fugă de-a lungul plăjii. Avui
timpul să zăresc în mîna lui strînsă o cutiuţă dreptun-
ghiulară nichelată care strălucea în lumina zilei.
Dacă am fi ajuns lîngă coliba albului cu cîteva
minute mai devreme şi am fi înţeles dialectul în care
se vorbea poate că am mai fi auzit ultimele cuvinte ale
unui dialog ciudat:
— „Fii prudent şi ai grijă să nu ţi se întîmple ceva;
mergi numai noaptea dacă întîlneşti albi; şi repede!
— Am înţeles, stăpîne!
— Un colier de Kina pentru tine, dacă te întorci cu
bine.
— Sînteţi prea bun, stăpîne!
— Bine, acum şterge-o! De data asta nu mai îmi
scapă ei mie”.
Iar dacă am fi avut posibilitatea să privim înăuntru,
l-am fi văzut pe Sparding aplecat asupra unei hărţi a
lanţului muntos al Noii Guinee, îmbrăcat numai în
pantalonii săi scurţi, în timp ce un papuaş îi turna
apă într-un fel de lighean de lemn, ce se afla în colţul
camerei.
Am fi observat bustul masiv al albului, musculos şi
plin de păr, iar dacă am fi privit şi mai atent am fi
deosebit pe umărul lui bronzat o inscripţie ciudată. Ea
consta în numai patru cifre: 1273. Kid, Dean, poate
chiar şi Muriel, sau oricare altcineva care ar fi umblat
mult timp prin Australia şi Oceania, ar fi tresărit cu
teamă. Ei ar fi ştiut că sub aceste simple cifre se
ascund periculoşii pensionari ai celebrei închisori de
pe insula Norfolk.
Dar noi aveam să aflăm acest lucru abia cu cîteva
zile mai tîrziu.
 După ce am mai rătăcit cîteva minute prin piaţa
pustie a satului, ne-am întors spre coliba noastră. În
faţa uşii, Kid se opri brusc şi rămase un moment
neclintit.
— Ce s-a întîmplat?
— Ascultă!... Nu distingi un zgomot?... Parcă din-
spre mal se aude ceva.
— Ţi se pare!
— Ei drăcie, aş fi jurat că am auzit zumzetul unui
motor, răspunse pilotul ridicînd din umeri şi
împingînd înciudat uşa cu vîrful bocancului.

(Va urma)
 Cereţi în librării
şi citiţi
în numărul viitor
(vol. II)
urmarea aventurilor
din povestirea

VÎNĂTORII DE CAPETE

VÎNĂTORII DE CAPETE

VÎNĂTORII DE CAPETE

VÎNĂTORII DE CAPETE

VÎNĂTORII DE CAPETE

VÎNĂTORII DE CAPETE
 vor apare
în
CLUB UL TEMERARILOR

V. CORBU ş i E . B U R A D A
●
MOARTE
ŞI PORTOCALE
LA PALERMO

E D I T U R A T I N E R E T U L U I
 GRIGORE BĂJ E N A R U
●
BANUL
MĂRĂCINE

E D I T U R A T I N E R E T U L U I
 Redactor responsabil: TUDOR POPESCU
Tehnoredactor: GABRIELA ILIOPOLOS

Dat la cules 18.10.1966. Bun de tipar 16.02.1967.

Apărut 1967. Comanda nr.75 111. Tiraj 80.000.
Hîrtie ziar sul de 50 g/m2, 700×1000/32. Coli edito-
riale 2. Coli de tipar 2. A.T. 11 563. C.Z. pentru
bibliotecile mici 8R–93

Tiparul executat sub comanda nr. 60 723 la

Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii”, Piaţa
Scînteii nr. 1, Bucureşti – Republica Socialistă
România