Sunteți pe pagina 1din 7

Imperiul Britanic

Imperiul Britanic, nume atribuit Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi fostelor dominioane,
colonii, şi altor teritorii aflate sub stăpânirea Coroanei Britanice de la sfârşitul secolului XVI până la mijlocul
secolului XX. Apogeul Imperiului Britanic a fost atins la începutul secolului XX, cuprinzând peste 20% din
suprafaţa uscată a Terrei şi mai mult de 400 milioane de locuitori.

Bazele Imperiului Britanic au fost puse în timpul domniei Elisabetei I (1558-1603). Sub domnia sa, sprijinul statului
pentru explorarea navală a ,,Noilor Lumi” a crescut foarte mult şi, în 1580, Sir Francis Drake a devenit primul
englez care a navigat în jurul lumii.

Relaţii de schimb şi comerciale au fost deja stabilite peste mări de Compania Indiilor Orientale, înfiinţată în 1600.
Totuşi, deoarece Anglia era în război cu Spania, care avea cel mai întins imperiu în cele două Americi, colonizarea
engleză în cele două Americi era aproape inexistentă în secolul XVI.

Prima tentativă de colonizare a fost făcută pe insula Roanoke , de pe coasta nord-americană, în 1585, de către Sir
Walter Raleigh. Această aşezare nu a rezistat, şi Anglia nu va mai avea nici o tentativă de explorare şi colonizare în
cele două Americi, până în 1604, după pacea încheiată cu Spania.

În secolele XVII-XVIII, Marea Britanie a înfiinţat primul imperiu, care îşi avea centrul în emisfera vestică, adică în
insulele Caraibiene şi America de Nord. A început cu înfiinţarea unor plantaţii de tutun în Indiile de Vest şi a
coloniilor religioase situate de-a lungul coastei Americii de Nord.

Anglia şi-a asigurat prezenţa în India în secolul XVII, prin Compania Indiilor Orientale. Deşi această prezenţă a
devenit mai întinsă şi consolidată de-a lungul secolelor XVII-XVIII, India a ajuns sub directa dominaţie engleză,
abia în 1858.

Un factor important al primului imperiu a fost mercantilismul, doctrină economică bazată pe protejarea
monopolurilor din comerţ şi controlul statului asupra manufacturilor. Sub acest sistem, coloniile nou înfiinţate
trebuiau să crească bogăţia metropolei. Ele reprezentau o sursă de materii prime şi o piaţă de desfacere pentru
produsele metropolei. Intenţia urmărită era ca exporturile metropolei să fie mai ridicate decât importurile din
colonii, rezultă că metropola vinde mai mult decât cumpără, deci capitalul rămas în metropola va creşte.

Deoarece acest sistem economic presupunea controlul strict al guvernământului, Anglia a început să reglementeze
mai strict relaţiile cu coloniile sale. În 1651, parlamentul englez a adoptat Actul de navigaţie care prevedea că toate
importurile în porturile engleze şi colonii urmau să fie făcute doar cu ajutorul navelor engleze.

Prima colonie stabilă engleză în America de Nord a fost stabilită în 1607, la Jamestown, Virginia.

În 1620, pelerinii englezi au debarcat în golful Massachusetts şi au fondat colonia Plymouth, prima aşezare engleză
permanentă în Noua Anglie. Coloniştii aparţineau comunităţii puritane, alcătuind Compania Golfului Massachusetts,
în 1628.

Alte colonii religioase au fost înfiinţate în Rhode Island (1636), colonia fiind bazată pe principiul toleranţei
religioase; Connecticut (1639), bazată pe credinţele religioase congregaţionaliste; şi Maryland (1634), dominată de
romano-catolici.

Aceste colonii erau apropiate de ţărm, niciodată penetrând ţinuturile din interiorul continentului şi, în fapt, erau
puternic ataşate de Anglia, mai mult decât alte colonii. Totuşi, deoarece distanţele făceau imposibilă guvernarea
directă a Angliei, guvernatorii coloniilor erau însărcinaţi să alcătuiască adunările alese dintre colonişti.

Prezenţa engleză a fost extinsă treptat, de-a lungul coastei de est. În 1664, New Amsterdam a fost preluat de la
olandezi şi redenumit New York. Locuitorii olandezi au fost forţaţi să se supună conducerii engleze.În 1681,
William Penn, sub patentă regală, a fondat colonia Pennsylvania.

După 1688, războaiele cu Franţa au dus mai departe expansiunea engleză. Coloniile din Noua Anglie s-au mărit, şi
Compania Râului Hudson s-a stabilit lângă râul Hudson, pentru a participa la comerţul cu blănuri.
Creşterea prezenţei engleze a intensificat fricţiunile, în anii 1690, cu Noua Franţa, aflată în apropierea văii St.
Lawrence. În consecinţă, războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei (1701-1714), în care Anglia (începând de
acum se va numi Marea Britanie) şi aliaţii săi, au luptat împotriva Franţei şi Spaniei. Armatele britanice au capturat
posesiunile franceze din America (Acadia şi Terra Nova). Insulele spaniole, Gibraltar şi Minorca, au fost obţinute în
urma aceluiaşi conflict, dând Marii Britanii pentru prima dată prezenţa teritorială în Marea Mediterană.

Pacea de la Utrecht (1713) a încheiat războiul, şi cedarea oficială a teritoriilor cucerite de britanici. De asemenea,
extindea drepturile britanice asupra aprovizionării cu sclavi şi a altor mărfuri comerciale destinate coloniilor
spaniole din cele două Americi, şi,ca rezultat stabilea statutul Marii Britanii ca putere maritimă aproximativ egală cu
puternicii competitori europeni.

Prima colonie de exploatare din Indiile de Vest a fost Saint Christopher (mai târziu Saint Kitts), achiziţionată în
1623. Plantaţiile engleze înfiinţate în Indiile de Vest au fost lucrate iniţial de ucenici albi aduşi din Anglia.
Plantaţiile de tutun sunt înlocuite cu cele de trestie de zahăr lucrate însă de sclavi aduşi din Africa.

În 1655, Anglia a cucerit Jamaica de la Spania – prima colonie engleză obţinută prin forţă. În 1670, Anglia şi Spania
au semnat Tratatul de la Madrid, în urma căruia Spania recunoştea posesiunile engleze caraibiene. Comerţul cu
zahăr s-a extins, şi Compania Regală a Africii, fondată în 1672, a adus un număr mare de sclavi africani în Caraibe.
Marii plantatorii ai insulelor engleze obţineau forţa de muncă necesară, dar se temeau de posibila revolta a sclavilor
negri care le puteau periclitau siguranţa proprie. La sfârşitul anilor 1670, sclavii negrii constituiau marea majoritate
a populaţiei insulelor engleze.

La începutul secolului XVIII, interesul public pentru afacerile de peste mări a scăzut. În timpul lungii guvernări
prezidate de Robert Walpole, s-a adoptat ca politică laissez-faire, în care guvernarea să nu intervină în problemele
economice.

În 1732, Georgia a devenit a 13-a colonie americană. Zahărul reprezenta principala marfă importată din colonii şi,
odată cu ea, a sporit şi comerţul cu sclavi care traversau Atlanticul (70.000 de sclavi aduşi anual din Africa către
America).

În timpul Războiului de 7 ani (1756-1763), Marea Britanie a obţinut câştiguri teritoriale în defavoarea Franţei.

Prin Tratatul de la Paris (1763), Franţa recunoştea oficial stăpânirea britanică asupra Canadei, însă britanicii
restituiau francezilor controlul asupra insulelor Guadeloupe şi Martinique. Prin acest tratat se asigura securitatea
coloniilor nord-americane.

După pierderea coloniilor americane, comerţul britanic şi-a întors faţa, de la cele două Americi, către est. Revoluţia
industrială a transformat economia britanică dintr-una agricolă, într-una bazată pe manufactura mecanizată, şi au
crescut astfel produsele britanice destinate exportului. Comerţul liber, încrederea bazată pe comerţul mondial care
nu trebuie îngrădit de nici o naţiune, înlocuieşte vechiul sistem colonial, care avea la bază ideile mercantiliste de
protejare a comerţului.

Al doilea Imperiu Britanic avea ca centre Asia şi Africa, continuând să se extindă în secolul XIX şi la începutul
secolul XX, atingând apogeul la sfârşitul Primului Război Mondial. Totuşi, creşterea naţionalismului în coloniile
britanice a slăbit treptat puterea imperiului, şi Marea Britanie a fost forţată să acorde independenţa multora din
fostele sale colonii.

Deşi primul imperiu îşi avea centrul în cele două Americi, englezii activau în India încă din secolul XVII. Compania
Indiilor Orientale a înfiinţat puncte comerciale la Surat (1612) şi Madras (acum Chennai, 1639), sub auspiciile
Imperiului Mogul.

A urmat o rapidă extindere a afacerilor sale şi, în 1690, compania a a stabilit o nouă factorie pe râul Hugli, pe locul
viitorului oraş Calcutta. Dar, în 1700, compania şi-a extins activităţile comerciale în Bengal şi a stabilit, pentru sine,
rolul de jucător principal în politica indiană.
După moartea împăratului mogul Aurangzeb, în 1707, Imperiul Mogul din India intră într-o perioadă de instabilitate.
În acest timp, Compania Indiilor Orientale – principala organizaţie comercială – a intrat mai direct în politică, pentru
a-şi conserva poziţia economică dominantă.

Apoi, între 1740-1750, Compania Indiilor Orientale a luptat cu Compania Franceză a Indiilor pentru supremaţie în
India. O serie de lupte au culminat cu bătălia de la Plassey din iunie 1757, în urma căreia britanicii au înfrânt pe
rivalii francezi şi indieni. Astfel, Compania Indiilor Orientale a obţinut poziţia dominantă în regiunea Bengal.

Cuprins

• 1 Australia
• 2 Consolidarea
• 3 Secolul XIX
o 3.1 Războaiele Napoleoniene
o 3.2 Africa de Sud
o 3.3 India
o 3.4 Birmania
o 3.5 Începutul autoguvernării
o 3.6 Noul Imperialism
• 4 Secolul XX
o 4.1 Primul Război Mondial şi apogeul Imperiului Britanic
o 4.2 Decolonizarea

• 5 Bibliografie

Australia

Deşi expediţiile engleze ajunseseră în Australia încă de la sfârşitul sec. XVII, nu a existat un interes pentru
colonizarea acestui continent, considerat neinteresant.

Explorările ulterioare ale căpitanului James Cook din anii 1770, cuplată cu pierderea coloniilor nord-americane, a
schimbat această situaţie. Australia a devenit interesantă pentru britanici, datorită poziţiei strategice oferite în Asia
de Est, precum şi ca destinaţie pentru condamnaţii britanici care nu mai puteau fi trimişi în coloniile nord-
americane, acum independente.

În consecinţă, o flotă britanică compusă în mare parte din condamnaţi a acostat în Golful Botany, din regiunea
australiană New South Wales, rezultând fondarea oraşului Sydney, în 1788.

Consolidarea

În anii care au urmat Revoluţiei Americane, guvernul britanic a încercat să consolideze controlul asupra Indiei şi
Canadei.

India Act din 1785, supunea administraţia Companiei Indiilor Orientale în grija Ministerului controlului. Sub
guvernarea generalului de flotă Lord Cornwallis (1786-1793), Marea Britanie a pus administrarea Indiei în seama
instituţiilor civile ale Companiei Indiilor Orientale, deşi compania se ocupa în continuare cu comerţul.

Canada Act din 1791, încerca să minimalizeze tensiunile între locuitorii francezi şi cei britanici, separaţi în două
regiuni, Canada de Sus, în care se vorbea mai ales limba engleză, şi Canada de Jos, în care majoritatea populaţiei era
vorbitoare a limbii franceze.

Secolul XIX

Războaiele Napoleoniene
Implicarea Marii Britanii în războaiele cu Franţa, după 1793, a dat un imbold creşterii imperiului. În 1794, Marea
Britanie a capturat din nou zahărul francez produs în insulele Caraibiene. A rezultat o invadare a pieţei britanice cu
zahăr, ceea ce a contribuit indirect la adoptarea legislaţiei britance, din 1807, care interzicea comerţul cu sclavi,
„vinovat” de creşterea producţiei de zahăr în coloniile americane.

Poziţia britanică în Mediterana a fost asigurată în timpul războaielor napoleoniene (1799-1815), de cele două
triumfuri ale amiralului britanic Horatio Nelson. În primul, Nelson a oprit invazia napoleoniană în Egipt, în bătălia
de pe Nil, care a asigurat controlul total al britanicilor asupra Mediteranei. Apoi, în bătălia de la Trafalgar, Nelson a
distrus flota franceză care voia să-şi debarce trupele în Italia.

Decimând flota franceză, Nelson a pus capăt tentativei lui Napoleon de a izola insulele britanice, şi totodată asigura
supremaţia navală britanică în tot secolul XIX.

America nu a fost teatru al nici unei operaţiuni militare, până la tulburările legate de drepturile comerciale ale
statelor neutre. Americanii au căutat să-şi extindă stăpânirea asupra Canadei. În războiul din 1812, americanii au
ocupat York (azi Toronto), în Canada de Sus. Ca urmare, britanicii au jefuit capitala Washington.

Incapacitatea armatei americane de a avansa în Canada, a confirmat supravieţuirea stăpânirii britanice în America de
Nord.

În timpul Războaielor Napoleoniene, Olanda a fost aliata Franţei, şi Marea Britanie a ocupat numeroase posesiuni
olandeze inclusiv Colonia Capului, în Africa de Sud; Ceylon (mai târziu, Sri Lanka), în apropiere de coasta indiană;
Java, în Indonezia; părţi din Guiana, în America de Sud. Deşi Java a fost restituită olandezilor, majoritatea acestor
posesiuni au rămas britanicilor, recunoscute oficial de Congresul de la Viena din 1815.

Africa de Sud

Achiziţia Coloniei Capului de la olandezi, în timpul Războaielor Napoleoniene, a permis britanicilor o prezenţă
puternică în Africa de Sud. Sute de colonişti britanici au început să sosească după 1820, şi engleza a devenit limba
oficială, în 1822. Sclavia, adânc înrădăcinată sub stăpânirea olandeză, a fost abolită în 1833. În 1843, britanicii au
înfiinţat colonia de coastă Natal.

Burii, care erau descendenţi ai coloniştilor olandezi şi germani, au respins conducerea britanică, şi sute de buri au
migrat spre nord, înfiinţând în interiorul continentului republicile libere africane Transvaal şi Orania.

India

În India, Lordul Arthur Wellesley, mai târziu duce de Wellington, a făcut o serie de cuceriri, aşa încât, în 1805,
britanicii aveau controlul asupra oraşului Delhi şi l-au transformat pe împăratul mogul într-o marionetă. În 1828,
engleza a înlocuit persana, ca limbă oficială a guvernului din India, şi a crescut totodată activitatea misionară
creştină. Superioritatea britanică a fost completată, în final, cu cucerirea provinciilor Punjab şi Sind, în anii 1840.

Totuşi, populaţia indiană a început să respingă treptat stăpânirea britanică, simţind că britanicii nu au respect pentru
culturile şi tradiţiile locale. Aceste sentimente au atins apogeul în revolta şipailor din 1857, în care soldaţii indieni
(numiţi şipai), aflaţi sub comanda Companiei Indiilor Orientale, au pus la cale o revoltă armată. Rebeliunea a fost
înăbuşită de britanici, dar pierderile umane au fost mari de ambele părţi.

În consecinţă, britanicii au încercat să anglicizeze India şi să-şi concentreze guvernarea eficient, folosind în
administraţie elemente tradiţionale ale societăţii indiene.

După 1858, India a fost trecută, din subordinea Companiei Indiilor Orientale, în administrarea directă a guvernului
britanic, având în frunte un vicerege şi un secretar de stat la Londra, ultimul făcea parte din Cabinet.

Birmania

De-a lungul secolului XIX, Marea Britanie a folosit armatele din India pentru a-şi extinde dominaţia în sud-estul
Asiei. Dinastia Konbaung şi-a extins graniţele în Birmania (azi Myanmar), până au început să atace India britanică.
Incursiunile birmaneze în India au determinat primul război anglo-birmanez (1824-1826), în urma căruia birmanezii
sunt înfrânţi, fiind obligaţi să cedeze câteva regiuni de coastă. În timpul celui de-al doilea şi al treilea război anglo-
birmanez (1852 şi 1885), britanicii au cucerit întreaga Birmanie.

În 1886, Birmania a devenit oficial provincie a Indiei.

Începutul autoguvernării

Un imperiu bazat mai mult pe liberul schimb, decât unul bazat pe principii mercantiliste. În consecinţă, conceptul
autoguvernării iese în prim plan. Acest concept a fost aplicat în coloniile britanice nord-americane de-a lungul anilor
1840 şi, în 1867, ele au devenit o confederaţie.

Confederaţia permitea Marii Britanii să-şi retragă prezenţa militară, dar îşi păstra controlul asupra afacerilor străine
şi apărării externe a acestora. În anii 1850, noile colonii australiene Australia de Sud, Australia de Vest, Victoria şi
Queensland înfiinţate între anii 1830-1840, se autoguvernau, înainte de deja existenta colonie New South Wales.
Totuşi, fragmentarea lor a întârziat federalizarea, până în anul 1901.

Marea Britanie nu a încredinţat autoguvernarea coloniilor din Africa de Sud, datorită tensiunilor existente între
colonişti şi africanii locali. Totuşi, în anii 1850, Marea Britanie şi-a retras administraţia directă asupra coloniilor
interioare, Transvaal şi Orania.

La mijlocul secolului XIX exista o relativă stabilitate a imperiului. Totuşi, Marea Britanie a continuat politica
comercială agresivă care a condus deseori la conflict. De pildă, conflictele cu China, legate de importurile britanice
de opiu, vor conduce la războaiele opiului şi achiziţia oraşului Hong Kong, în 1841.

Noul Imperialism

Guvernarea lui Benjamin Disraeli (1874-1880), a însemnat o mai activă politică colonială britanică. Aceasta s-a
numit „Noul Imperialism” care s-a caracterizat printr-o mai agresivă expansiune, menită să apere interesele britanice
de peste mări.

Totuşi, imperialismul este uneori rezultatul instabilităţii locale, ca, de pildă, în 1882, când trupele britanice au
ocupat Egiptul, pentru a păstra controlul asupra Canalului Suez. Expansiunea imperială, a fost alimentată deseori de
dorinţa guvernământului britanic de a extinde imperiul.

După ocuparea Egiptului, a urmat cursa pentru înfiinţarea de colonii în Africa. Britanicii, care erau în competiţie
directă cu Franţa şi Germania, ridicau pretenţii asupra Africii de Vest în anii 1880, în special, în valea fluviului
Niger. Coloniile adăugate imperiului au fost înfiinţate în Africa de Sud, unde activităţile lui Cecil Rhodes au condus
la anexarea Bechuanaland (azi Botswana), în 1885, şi înfiinţarea coloniei Rhodesia (azi Zimbabwe), în 1890.

Oponenţii cei mai înverşunaţi ai expansiunii britanice au fost burii din statele Transvaal şi Orania din Africa de Sud,
până ce britanicii i-au înfrânt în războiul bur (1899-1902).

În Africa de Est, exploratorii britanici erau activi de la sfârşitul anilor 1850, fiind în căutarea izvoarelor Nilului, şi,
în 1864, Sir Samuel Baker a descoperit Lacul Albert; iar achiziţia Ugandei, în 1894, a asigurat dominaţia politică
britanică asupra regiunii. Cam în acelaşi timp, a început stăpânirea britanică în Kenya.

Secolul XX

Guvernarea britanică a lui Sir Henry Campbell-Bannerman, care a ocupat funcţia de premier din 1905, a urmărit un
mai puţin imperialism activ.

Marea Britanie a acordat autoguvernarea în Transvaal şi Orania, în 1907, deschizând drumul înfiinţării Uniunii Sud-
Africane în 1910.

Primul Război Mondial şi apogeul Imperiului Britanic

În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), Imperiul Britanic a rămas în mare parte unit. Dominioanele cărora
li s-au acordat autoguvernarea, au fost cele mai loiale britanicilor, încă de la început, excepţie făcând un mic
incident legat de înăbuşirea revoltei burilor din 1914. Totuşi, rebeliunea din Irlanda din 1916, a marcat începutul
creşterii dorinţei de independenţă a multor colonii.

Trupele din ţările dominioane au fost importante în Primul Război Mondial, dar pierderile umane au crescut după
1916, slăbind loialitatea faţă de britanici. Serviciul militar obligatoriu a fost respins de cetăţenii din Australia şi mai
puternic de cei din provincia Quebec a Canadei.

Războiul s-a extins într-o mare parte a Imperiului Britanic. Tratatul de la Versailles din 1919, dădea Marii Britanii
cea mai mare parte din coloniile germane din Africa, în timp ce prăbuşirea Imperiului Otoman, în Orientul Mijlociu,
au condus pe britanici la obţinerea Palestinei şi a Irakului, în 1918.

Războiul a întărit sprijinul pentru mişcările naţionaliste din colonii, şi guvernarea britanică nu a putut găsi soluţia
opririi acestui trend. După Primul Război Mondial, Marea Britanie era ruinată iar imperiul prea extins.

În consecinţă, între 1920-1930, britanicii au căutat soluţii politice ce ar putea îmbina simultan reducerea teritorială a
imperiului, şi, totodată, oprirea riscului dezintegrării sale. Astfel, a acordat Egiptului independenţa, în 1922, şi
Irakului, în 1932.

Cererile Dominioanelor pentru autonomie constituţională totală au fost recunoscute prin Statutul de la Westminster
în 1931, care elimina întregul control al Parlamentului Britanic asupra guvernului din dominioane. Statutul înfiinţa
Comunitatea britanică de Naţiuni ca asociaţie a unor state independente, egale şi unite, supuse Coroanei Britanice.

După Revoluţia Irlandeză (1912-1922), sudului Irlandei i s-a acordat statutul de dominion, sub denumirea de Statul
Irlandez Independent, deşi, în 1937, s-a desprins din imperiu şi s-a proclamat Irlanda.

Nemulţumirea faţă de conducerea britanică în India, a crescut de-a lungul acestei perioade, culminând cu Masacrul
de la Amritsar, în urma căruia armata britanică a deschis focul asupra demonstranţilor, omorând aproape 400 dintre
ei. Deşi guvernământul colonial britanic a adoptat reforme în 1919 şi 1935, tensiunile au rămas la cote ridicate.

În coloniile africane, britanicii nu aveau încă o opoziţie naţionalistă puternică, ceea ce le-a permis să-şi concentreze
eforturile pe administrarea coloniilor, prin intermediul populaţiei indigene din instituţiile locale. Ocazional, a existat
o rezistenţă africană faţă de controlul colonial, în special acolo unde britanicii impuneau noi taxe, sau când
interveneau în tradiţiile locale.

Decolonizarea

Dacă Imperiul Britanic se menţinea într-un echilibru fragil în 1939, Al Doilea Război Mondial (1939-1945) îl va
răsturna. Posesiunile britanice, inclusiv Hong Kong şi Birmania, au fost cucerite de Japonia. A existat o revoltă în
India, în 1942, şi câţiva disidenţi în armata indiană.

Deşi India britanică a avut o contribuţie importantă la efortul de război al aliaţilor, în 1945, guvernul colonial
britanic din India folosea încă forţa.

Dominioanele intraseră în război alături de Marea Britanie în 1939, dar cu toate acestea îşi rezervau dreptul de a
stabili natura şi limitele participării lor la efortul de război.

În coloniile aflate sub directa dominaţie britanică, în special în cele din Africa şi Caraibe, guvernarea britanică
încerca să dezvolte o imagine pozitivă despre război, promiţând coloniştilor că luptă în interesul libertăţii.

Actele coloniale pentru dezvoltare şi prosperitate au fost adoptate în 1940 respectiv 1945, şi primul ministru
Winston Churchill s-a alăturat demersului preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt în semnarea Cartei
Atlanticului în 1941, în care se recunoştea dreptul popoarelor la autodeterminare.

În vreme ce Marea Britanie era victorioasă pe fronturile pe luptă, promisiunile făcute coloniilor, pentru a stimula
mobilizarea acestora, va grăbi sfârşitul imperiului său.

Rezultatul acestor acţiuni avea să fie văzut curând în Asia, unde India şi Pakistan şi-au câştigat independenţa, în
1947, iar Ceylon(Sri Lanka) şi Birmania, în 1948. Doar Birmania nu a rămas în Commonwealth.
Toate posesiunile asiatice britanice şi-au câştigat independenţa, cu excepţia Hong-Kong -ului care a rămas sub
control britanic şi după 1950, fiind retrocedat ulterior Chinei, în 1997.

În 1948, Marea Britanie mai avea sub controlul propriu Palestina şi Africa. Ea şi-a asumat răspunderea că va acorda
curând autoguvernarea acestora. Tulburările din Accra din februarie 1948 au forţat tranziţia relativ rapidă în Coasta
de Aur, care în 1957 a devenit o naţiune independentă sub numele de Ghana.

În anii 1950, guvernul britanic a recunoscut vântul schimbării din Africa, şi multe naţiuni africane şi-au obţinut
independenţa la sfârşitul anilor 1950 şi începutul anilor 1960: Sudan (1956), Nigeria (1960), Sierra Leone (1961),
Tanganika (1961, mai târziu Tanzania), Uganda (1962), Kenya (1963), Malawi (1964), Gambia (1965), Botswana
(1966) şi Swaziland (1968).

În aceste ţări, transferul de putere s-a făcut în cea mai mare parte paşnic, cu excepţia Rhodesiei, unde revoltele
coloniştilor albi au generat un război de gherilă, înainte ca Zimbabwe să fiinţeze legal, din 1980.

Nu au existat astfel de probleme în Indiile de Vest, deşi o mulţime de insule şi-au câştigat independenţa în mod
separat, nu a fost viabilă uniunea între ele. Jamaica şi Trinidad Tobago au devenit independente, în 1962, şi alte
insule le-au urmat exemplul.

De-a lungul acestui proces, guvernele britanice nu s-au opus decolonizării, deoarece transferul de putere s-a făcut
către regimuri politice paşnice, în circumstanţe ce nu umileau demnitatea naţională. Când prestigiul britanic a fost
lezat, ca în războiul cu Argentina pentru insulele Falkland (insulele Malvine), în 1982, răspunsul a fost unul pe
măsură, adică militar.

Sfârşitul imperiului, a adus în prim plan Comunitatea de Naţiuni, organizaţie multietnică de state independente,
egale între ele, cu o utilitate modestă, dar în general cu sentimente de cooperare.

Astăzi, 54 de naţiuni fac parte din Comunitatea de Naţiuni, şi chiar acele state care au părăsit în trecut organizaţia,
pentru un motiv sau altul, ( de pildă, Africa de Sud şi Pakistan), au găsit de cuviinţă să se reîntoarcă în comunitate.