Introducere

Sistemul solar este constituit dintr-o stea numita Soare si obiectele din jurul lui.
Sistemul solar include:
(1) pamantul si celelalte opt planete, impreuna cu satelitii din jurul lor,
(2) obiecte asemeni planetelor, numite asteroizi,
(3) bucati de fier si roca, numiti meteoroizi,
(4) corpuri de praf si gaze inghetate numite comete si
(5) particule numite praf interplanetar si gaze incarcate electric numit plasma, care
impreuna alcatuiesc mediul interplanetar.
Clasificarea planetelor:
Clasificarea acestor obiecte a determinat unele controverse. În mod tradiţional, sistemul
solar a fost divizat în planete (corpuri mari orbitând în jurul Soarelui), sateliţii lor (numiţi
şi luni, cu variate dimensiuni orbitând în jurul Soarelui), asteroizi (obiecte mici şi dense
orbitând în jurul Soarelui) şi comete (corpuri mici şi reci cu orbite cu centru foarte neregulat). Din nefericire, sistemul solar s-a dovedit să fie mult mai
complicat decât s-a părut a fi :
• există câteva luni mai mari decât Pluto şi de două ori mai mari decât Mercur;
• există câteva luni mici care probabil sunt asteroizi capturaţi;
• cometele, câteodată "se răsuflă" şi devin nedistinctibile faţă de asteroizi;
• Corpurile Kuiper Belt şi altele ca Chiron nu se potrivesc bine schemei;
• Sistemele Pământul/Luna şi Pluto/Charon sunt deseori considerate ca "planete duble".
Alte clasificări pe compoziţia chimică sau/şi origine pot fi propuse pentru a deveni mai mult valide din punct de vedere fizic. Dar ele de multe ori
sfârşesc având prea multe clase sau prea multe excepţii. Concluzia este că multe corpuri sunt unice; înţelegerea noastră actuală este insuficientă pentru
a stabili categorii clare. În paginile care urmează, voi folosi clasificări convenţionale.
Cele nouă corpuri convenţional numite planete sunt mai departe clasificate în mai multe modalităţi:
• după compoziţie:
○ terestre: Mercur, Venus, Pământ, şi Marte:
 Planetele telurice sunt compuse în principal din roci şi pietre şi au relativ o densitate ridicată, rotaţie înceată, suprafaţă solidă, fără inele şi puţini
sateliti.
○ joviane sau gazoase: Jupiter, Saturn, Uranus, şi Neptun:
 Aceste planete sunt compuse în principal din hidrogen şi heliu şi în general au o densitate scăzută, rotaţie rapidă, atmosfere groase, inele şi o mulţime
de sateliţi.
○ Pluto.
• după dimensiune:
○ planete mici: Mercur, Venus, Pământ, Marte şi Pluto.
 Planetele mici au diametre mai mici de 13000 km.
○ planete gigant: Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun.
 Planetele gigant au diametre mai mari 48000 km.
○ Mercur şi Pluto sunt câteodată referite ca planete mai
mici (a nu fi confundate cu planete minore care este
termenul oficial pentru asteroizi).
○ Planetele gigantice sunt de multe ori referite
ca giganţi de gaz.
• după poziţia relativă faţă de Soare:
○ planete interioare: Mercur, Venus, Pământ şi Marte.
○ planete exterioare: Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi
Pluto.
○ Centura de asteroizi dintre Marte şi Jupiter formează
graniţa între sistemul solar din interior şi sistemul
solar din exterior.
• după poziţia relativă faţă de Pământ:
○ planete inferioare: Mercur şi Venus.
 mai apropiate de Soare decât Pământul.
 Planetele inferioare prezintă faze ca Luna când e văzută de pe Pământ.
○ Pământ.
○ planete superioare: de la Marte până la Pluto.
 mai depărtate de Soare decât Pământul.
 Planetele superioare deseori par pline sau foarte apropiate de acest lucru.
• după istorie:
○ planete clasice: Mercur, Venus, Mars, Jupiter, şi Saturn.
 cunoscute din timpuri preistorice
 vizibile cu ochiul liber fără un ajutor suplimentar
○ planete moderne: Uranus, Neptun, Pluto.
 descoperite în timpurile moderne
 vizibile doar cu telescopuri
○ Pământ.

Eu am ales să fac un studiu mai aprofundat despre

grupul planetelor terestre şi anume :Mercur,Venus,Pământ şi Marte.Chiar daca la prima vedere cele 4 planete telurice ( Mercur , Venus , Pamantul si
Marte ) sunt diferite , ele se aseamana prin dimensiuni si structura Încă de la începutul anilor ’60 , sondele spaţiale au fost trimise spre Venus şi
Marte pentru a le studia .

Mercur
Mercur este cea mai apropiată planetă de Soare orbitându-l o dată la fiecare 88 zile. şi a 8-a
ca mărime.

orbită: 57,910,000 km (0.38 UA) de Soare

diametru: 4,880 km
masă: 3,28 × 1023 kg (5,5% din masaPământului)

Luminozitatea sa variază între -2,0 şi 5,5 în

magnitudine aparentă, dar nu este uşor de văzut
fiindcă cea mai mare separare angulară (cea
mai mare elongaţie) faţă de Soare este de doar
28,3°, însemnând că se poate vedea doar
imediat după apusul Soarelui. Planeta rămâne încă într-o relativă obscuritate fiindcă, în comparaţie cu
celelalte planete, puţine lucruri se ştiu despre ea: singura navă spaţială care s-a apropiat de Mercur a
fost Mariner 10 (1974-1975), care a cartografiat doar 40%-45% din suprafaţa planetei.Studierea planetei
estedificilă,din cauza apropierii sale faşă de soare.
Fizic, planeta Mercur este similară în aparenţă cu Luna fiindcă este brazdată decratere. Ea nu are sateliţi
naturali şi nici atmosfera reală. Planeta are un nucleu mare de fier care generează un câmp magnetic de
100 de ori mai slab decât cel al Pământului. Temperatura la suprafaţa planetei Mercur variază de la
aproximativ 90 K până la 700 K, punctul subsolar fiind cel mai fierbinte şi fundul craterelor de lângă
poli fiind punctele cele mai reci.
Observaţii înregistrate ale planetei Mercur datează din vremea sumerienilor, în al treilea mileniu
înaintea erei noastre.Romanii au numit planeta dupa zeul mesager Mercur (în Grecia Hermes, în
Babilonia Nabu), probabil datorită mişcării aparent rapide pe cerul crepuscular. Simbolul astronomic pentru Mercur este o versiune stilizată a capului
zeului având o pălărie cu aripi, pe un caduceu, un antic simbol astrologic. Înainte de secolul 5 î.e.n., astronomii greci credeau că planeta e formată din
două obiecte separate: una vizibilă doar la răsărit şi cealaltă vizibilă doar la apus. În India, planeta a fost denumită Budha, dupa fiul Chandrei (al
Lunii). Culturile chineză, coreană, japoneză şi vietnameză fac referiri la planeta Mercur sub denumirea de Steaua apei, denumire bazată pe cele Cinci
Elemente.
 Mercur este una din cele patru planete terestre, însemnând că este un corp pietros, ca şi Pământul. Este
cea mai mică dintre cele patru, cu un diametru de 4879 km la ecuator şi ca şi compoziţie are aproximativ
70% metal si 30% silicaţi. Ca densitate, Mercur este pe locul doi în Sistemul Solar, cu 5430 kg/m³, cu
puţin mai mică decat cea a Pământului.

1.Crustă - 100-200 km grosime

2.Manta - 600 km grosime
3.Nucleu - 3.600 km diametru

Densitatea mare a planetei Mercur poate fi utilizată pentru a arăta detalii despre structura sa internă. În
timp ce densitatea mare a Pământului rezultă parţial din comprimarea nucleului, Mercur este mult mai
mică şi regiunile sale interne nu sunt atât de comprimate. Aşadar, pentru ca ea să aibă o densitate atât de mare, nucleul său trebuie să fie mare si bogat
în fier. Geologii estimează că nucleul planetei Mercur ocupă aproximativ 42% din volumul său (nucleul Pământului ocupă aproximativ 17% din
volumul său).
Deasupra nucleului este mantaua care are 600 km grosime. Se crede că în trecutul planetei Mercur, un impact catastrofal a avut loc, fiind lovită de un
corp cu diametrul de câteva sute de kilometri care a catapultat mare parte din mantaua originală, rezultânt o manta relativ subţire în comparaţie cu
nucleul ei mare, dar există şi teorii alternative care sunt discutate mai jos.
Se crede că planeta Mercur are o crustă în jur de 100-200 km grosime. O trăsătură distinctivă a planetei Mercur este că are foarte multe rifturi, unele
extinzându-se pe sute de kilometri. Se crede că acestea s-au format în timp ce nucleul şi mantaua planetei s-au răcit şi s-au contractat după ce crusta s-a
solidificat. Planeta Mercur are un conţinut de fier mai mare decât oricare altă planetă majoră din sistemul nostru solar. Mai multe teorii au fost propuse
pentru a explica metalicitatea mare a planetei. Cea mai acceptată dintre teorii este cea conform căreia Mercur avea de la început o proporţie a metalo-
silicaţilor similară cu meteoriţii de condrită şi o masă de aproximativ 2,25 ori mai mare decât masa curentă dar la începuturile istoriei sistemului solar,
planeta Mercur a fost lovită de un planetoid având aproximativ 1/6 din masa sa. Impactul ar fi îndepărtat mare parte din crustă si manta, lăsând nucleul
în urmă. O teorie similară a fost propusă pentru a explica formarea Lunii.
O alta teorie spune că Mercur s-ar fi format din nebuloasa solară înainte ca energia eliberată de Soare să se stabilizeze. Planeta ar fi avut iniţial de două
ori masa prezentă. Dar protosteaua s-a contractat, temperaturile în preajma planetei Mercur puteau să ajungă la 2.500-3.500 K, posibil chiar să fi ajuns
la 10.000 K. Mare parte din rocile de la suprafaţă ar fi putut să fie vaporizate la astfel de temperaturi, formând o atmosferă de “vapori de rocă” care ar
fi putut să fie duşi mai departe de vântul solar.
O a treia teorie sugerează că nebuloasa solară a cauzat o forţă de frecare cu particulele din care se făcea acreţia planetei Mercur, ceea ce înseamnă că
particulele mai uşoare s-au pierdut din materialul de acreţie. Fiecare din aceste teorii prezice o altă
compoziţie a suprafeţei planetei şi două viitoare misiuni spaţiale, Messenger si BepiColombo vor
face observaţii şi vor testa teoriile.
Suprafaţa planetei Mercur este foarte similară în aparenţă cu cea a Lunii, pe ea existând câmpii
întinse gen “mare”(numele de mare a fost dat de observatorii din antichitate care credeau că petele
negre de pe suprafaţa Lunii sunt mări şi oceane iar părţile luminoase sunt continente) şi cratere
numeroase, indicând că planeta este geologic inactivă de miliarde de ani. Numărul mic de misiuni
fără echipaj spre Mercur dovedesc că geologia acestei planete este cea mai puţin înţeleasă dintre
planetele terestre.
Bazinul Caloris de pe Mercur este unul din cele mai mari cratere de impact din Sistemul Solar

În timpul şi la scurt timp după formarea planetei Mercur, ea a fost puternic bombardată de comete şi asteroizi pentru o perioadă care s-a sfârşit acum
3,8 miliarde de ani. În timpul acestei perioade de intensă formare a craterelor, planeta a primit impacturi
pe toata suprafaţa sa, aceste impacturi fiind facilitate de lipsa unei atmosfere care să încetinească acele
corpuri. În acest timp planeta a fost activă vulcanic, bazine cum ar fi Bazinul Caloris au fost umplute cu
magmă din interiorul planetei, care a produs câmpii similare cu mările găsite pe Lună.
Craterele de pe Mercur variază în diametru de la câţiva metri până la câteva sute de kilometri în diametru.
Cel mai mare crater cunoscut este gigantul Bazin Caloris, cu un diametru de 1300 km. Impactul care a dat
naştere Bazinului Caloris a fost atât de puternic încât a cauzat erupţii de lavă şi a lăsat un inel concentric
de peste 2 km înălţime înconjurând craterul de impact. La antipodul Bazinului Caloris este o regiune
întinsă stranie şi deluroasă numită “Terenul Straniu”. Se crede că valurile de şoc de la impact au călătorit
în jurul planetei şi, când s-au întâlnit la antipodul bazinului (180°, pe partea cealaltă), tensiunile mari au
cauzat fracturi extensive ale suprafeţei. Alternativ, s-a sugerat că acest teren s-ar fi putut forma ca rezultat
al convergenţei materialului expulzat la antipodul bazinului.

Aşa numitul "Teren Straniu" a fost creat de Bazinul Caloris la punctul antipodal al planetei
Câmpiile planetei Mercur au două vârste distincte: câmpiile mai tinere sunt mai puţin craterate şi probabil au fost create când râuri de lavă au îngropat
terenul de timpuriu. O trăsătură neobişnuită a suprafeţei planetei este existenţa cutelor de compresie care se intersectează pe câmpii. Se crede că în
timp ce interiorul planetei se răcea, s-a contractat şi suprafaţa sa a început să se deformeze. Cutele pot fi văzute deasupra altor trăsături, cum ar fi
cratere şi câmpii mai netede, indicând că ele sunt mai recente. Suprafaţa planetei Mercur este de asemenea îndoită de bombările mareice cauzate de
Soare – mareele provocate de Soare pe Mercur sunt cu aproximativ 17% mai puternice decât cele provocate de Lună pe Pământ.
Ca şi suprafaţa Lunii, suprafaţa planetei Mercur a suferit efectele proceselor de eroziune cosmică. Vântul solar şi impacturile cu micrometeoriţi pot sa
mărească albedoul şi să altereze proprietăţile reflectorizante ale suprafeţei.
Temperatura medie la suprafaţa planetei Mercur este de 452 K (179° C) dar variaza intre 90 K (-183° C) şi 700 K (427° C), din cauza lipsei
atmosferei; în comparaţie, temperatura pe Pământ variază cam 80 K. Lumina solară pe suprafaţa planetei Mercur este de 6,5 ori mai intensă decât pe
Pământ, cu o valoare a constantei solare de 9,13 kW/m².

Venus
Venus este cea mai apropiata planeta de Pamant şi Venus este a doua planetă ca
distanţă faţă de Soare în sistemul nostru solar. Ea straluceste puternic pe cer, fiind Luceafarul de
seara si de dimineata. Se poate vedea numai vreo 3 ore dupa asfintit sau inaintea rasaritului.
Dupa soare si Luna, Venus este cel mai stralucitor corp ceresc.
Aceasta planeta are aproape dimensiunile Pamantului. Se invarte in jurul Soarelui la o
distanta de circa 110 milioane de Km ( 70 de milioane de mile).

orbita: 108,200,000 km (0.72 UA) de la Soare

diametru: 12,103.6 km
masa: 4.869*1024 kg

Venus (La greci: Afrodita; la babilonieni:

Ishtar) este zeiţa dragostei şi a frumuseţii.
Planeta este numită astfel probabil din cauza faptului că este cea maistrălucitoare dintre toate
planetele cuoscute anticilor. (Cu puţine excepţii, formele de pe suprafaţa planetei poartă nume
feminine.)

Venus este cunoscută din vremuri preistorice. Este cel mai strălucitor obiect ceresc, cu excepţia
Soarelui şi a Lunii. Asemeni lui Mercur, despre Venus se credea că de fapt sunt două planete:
Eosphorus numit şi steaua dimineţii şi Hesperus numit şi steaua serii, însă astronomii greci ştiau
mai bine.
Venus îşi parcurge orbita în 225 de zile. Rotaţia în jurul propriei sale axe este foarte lentă, dureaza

243 de zile. Ca o completare, perioadele de rotaţie ale planetei sunt sincronizate în aşa fel încât
afişează întotdeauna aceeaşi faţă spre Pământ atunci când cele două planete sunt apropiate cel mai
tare. Fie acesta este un efect de rezonanţă, fie o coincidenţă, încă nu se ştie.
O ciudatenie a planetei Venus este aceea ca rotia este de la vest spre est,in sensul acelor de
ceasornic,(in sens invers fata de rotatia celorlalte planete). Astfel Soarele se vede rasarind de la apus
si apunand la rasarit.
Deoarece Venus este o planetă inferioară, prezintă faze care se pot vedea cu un telescop din
perspectiva terestră. Observaţiile lui Galileo asupra acestui fenomen au constituit o dovadă importantă în favoarea teoriei heliocentrice a luiCopernic,
asupra sistemului solar.
Prima navă care a vizitat Venus a fost Mariner 2 în 1962. A fost regulat vizitată de atunci (până acum de
mai mult de 20 de ori), de către nave cum ar fi Pioneer Venusprecum şi cea rusească, Venera 7 prima navă
care a aterizat vreodată pe o altă planetă, şi Venera 9 care a făcut primele fotografii ale suprafeţei (stânga).
Cel mai recent, nava spaţială americană orbitatoare Magellan a realizat hărţi detaliate ale suprafeţei lui

Venus folosind radarul . În 1975 au fost transmise primele imagini de pe suprafata planetei de catre
Venera 9. Venera 7 a rezistat 23 de minute pe Venus.
Uneori referirea la Venus se face prin planeta sora Pământului. În unele privinţe sunt chiar similare:
-- Venus este doar puţin mai mică decât Pământul (95% din diametrul Pământului, 80% din masa Pământului).
-- Ambele prezintă câteva cratere indicând suprafeţe relativ tinere.
-- densităţile şi compoziţiile lor chimice sunt similare.
Datorită acestor similarităţi, s-a crezut că dincolo de norii săi denşi, Venus arată ca şi Pământul şi că are poate chiar şi viaţă. Din nefericire însă studii
mai detaliate ale lui Venus arată că aceasta este cu mult diferită de Pământ sub diferite aspecte.
Atmosfera sa este foarte diferită: în principal, aceasta este compusă din 96% gaz carbonic şi 3,5% azot. Ea este înconjurată de un văl gros de nori
repartizaţi în trei straturi situate la o altitudine între 50 şi 70 km. Unii dintre aceştia provoacă ploi de acid sulfuric, o substanţă chimică foarte
periculoasă. Pe Venus temperatura este foarte ridicată. De fapt, gazul carbonic acumulat în atmosferă acţionează sub efectul razelor Soarelui ca
geamurile unei sere: temperatura la sol ajunge până 4600C. Suprafaţa planetei Venus este plină de platouri vulcanice. Se pare că mulţi vulcani sunt

încă activi. La fel ca şi Mercur, Venus nu are sateliţi. planeta Venus este cu putin mai mica fata de planeta noastra Pamant nu ar fi un loc foarte
frumos de locuit.Este mult mai fierbinte pe Venus (temperatura medie de 480 grade C ) comparativ cu Mercur care este mai aproape de Soare.Asta
datorita straturilor de nori albi si grosi care opresc caldura sa iasa.Norii sunt repartizati in trei straturi , situate la o altitudine de 50 si 70 km,unii dintre
ei provocand chiar si ploi de acid sulfuric.Patura de nori se roteste mult mai rapid decat planeta
insasi,o data la 4 zile.
Vânturile de la nivelul norilor sunt extrem de puternice (350 kph), spre deosebire de cele de
suprafaţă care sunt foarte lente, atingând nu mai mult de câţiva kilometri pe oră.
Este posibil ca Venus să fi avut odată mari cantităţi de apă ca şi Pământul, care însă s-au
evaporat. Venus este în prezent destul de uscată. Pământul ar fi avut aceeaşi soartă dacă ar fi fost
doar puţin mai aproape de Soare. Am putea să aflăm multe despre Pământ, căutând motivele
pentru care Venus a ajuns în această stare.
Suprafaţa planetei este relativ tanară şi plină de platouri vulcanice, aproximativ 1000 de vulcani
cu diametru de 20 km sau chiar mai mare.O parte din ei sunt încă activi, erupţiile vulcanilor au
creat canale de scurgere ale lavei ,ce se întind pe sute de km.
Relieful lui Venus constă în câmpii line, fără prea multe forme. Mai există câteva depresiuni
întinse: Atalanta Planitia,Guinevere Planitia, Lavinia Planitia. Mai sunt două zone
înalte: Ishtar Terra în emisfera nordică (cam de mărimea Australiei) şi Aphrodite Terra De-a
lungul ecuatorului (cam de mărimea Americii de Sud). Interiorul lui Ishtar constă în mare dintr-
un platou întins, Lakshmi Planum, care este înconjurat de munţii cei mai înalţi de pe Venus
printre care se numără şi masivul Maxwell Montes.
Conform datelor de pe radarul de imagine al lui Magellan o mare parte a suprafeţei lui Venus este acoperită de
scurgeri de lavă. Mai există câţiva vulcani masivi ca un scut (similari cu Hawaii sau Olympus Mons) cum ar
fi Sif Mons (dreapta). Descoperiri recente arată că pe Venus
vulcanii sunt încă activi, însă numai în anumite puncte care
sunt mai fierbinţi; cealaltă parte a suprafeţei a fost liniştită
din punct de vedere geologic pe durata ultimilor câteva sute
de milioane de ani.
Pe Venus nu există cratere mici. Se pare că toţi meteoriţii
mici au ars în atmosfera densă a planetei înainte de a atinge
suprafaţa. Pe Venus craterele par a fi grupate aceasta
indicând faptul că meteoriţii mari care ajung până la suprafaţa planetei se sparg de obicei în
atmosferă.
Cele mai vechi terenuri de pe Venus par a avea 800 de milioane de ani. Vulcanismul intens de pe
vremea aceea a măturat suprafaţa anterioară, incluzând şi unele cratere mai mari din istoria
timpurie a lui Venus.
Imaginile de pe Magellan arată o mare varietate de forme interesante şi unice cum ar fi vulcanii în formă de clătite care par a erupe un strat subţire
de lavă şi coronae (dreapta) care par a fi turnuri prăbuşite peste camere imense de magmă.
Interiorul lui Venus este probabil foarte asemănător cu cel al Pământului: un miez de fier de aproape 3000 km în rază, un strat de stâncă topită
împrejmuind ca o manta marea majoritate a planetei. Date recente de pe Magellan cu privire la gravitaţie arată că scoarţa lui Venus este mai puternică
şi mai densă decât s-a crezut iniţial. Ca şi pe Pământ, convecţia din manta produce presiune pe suprafaţă însă aceasta se observă în regiuni relativ mici
în loc sa fie concentrate pe regiuni plate şi întinse cum e cazul Pământului.
Crater de pe Venus
Venus nu are câmp magnetic probabil din cauza rotaţiei foarte lente.Venus nu are sateliţi, astfel că abia
poate fi urmărit.
Ca si Mercur, Venus poate fi vazuta periodic trecand prin fata Soarelui. De cand au fost
inventate telescoapele au fost observate tranzite in
1631, 1639, 1761, 1769, 1874 si 1882. Pe 8 iunie
2004 astronomii au vazut din nou acest tranzit.
Urmatorul va avea loc pe 6 iunie 2012.

Pământul
Pământul (numit şi Terra sau Planeta Albastră) este a treia planetă de la Soare şi a cincea ca mărime:
 orbita: 149,597,870.691km de la Soare (1.00 UA-unitate astronomică;1 UA este o distanţă mare, cu 160Km/oră ar fi nevoie de peste 100 ani ca
să străbatem 1 UA)

diametrul: 12,756.3 km
masa: 5.972∗1024 kg
Pamantul face parte dintre planetele interioare ale sistemului solar (planetele aflate in interiorul centurii de asteroizi). Este cea mai mare planeta
telurica din sistemul solar, si singura din Univers cunoscuta ca adapostind viata Pământul (în engleză Earth) este singura planetă a cărui nume nu
deriva din mitologia greacă/romană. Cuvântul "Pământ" provine din latinescul "pavimentum". "Earth" este o moştenire din engleza veche şi alte limbi
germanice. Există sute de denumiri diferite încelelalte limbi. În mitologia romană, zeiţa Pământului era Tellus - solul fertil (greacă: Gaia, -terra
mater ).
Abia pe timpul lui Copernic (secolul al şaisprezecelea) s-a înţeles că Pământul este o planetă ca toate celelalte.
Evident că Pământul poate fi studiat fără ajutorul unei nave spaţiale. Cu toate acestea, până în
secolul douăzeci nu au existat hărţi complete ale întregii planete. Fotografiile planetei luate
din spaţiu au o importanţă considerabilă; de exemplu, ajută enorm la prezicerea vremii şi
mai ales la urmărirea şi prevederea uraganelor. Şi sunt extraordinar de frumoase.
Structura internă a Pâmântului. Această structură,zonar – concentrică, se datorează
diferenţei de densitate a materiei şi mişcării de rotaţie a Pământului în jurul axei sale.
Aşadar, structura internă a Pământului , pornind din interior spre exterior este următoarea:
A. NUCLEUL Pământului, (se desfăşoară din centrul Pământului până la 3400 km), este de
două feluri: - nucleu intern, solid, format din nichel şi fier; –nucleul extern, lichid, format
din metale topite;
A1. Discontinuiteatea GUTENBERG – WIECHERT… zona de tranziţie între nucleu şi
manta.
B. MANTAUA Pământului: – înconjoară nucleul şi are o grosime de 2900 km; – partea
inferioară este solidă, iar partea superioară este vâscoasă şi poartă numele
de ASTENOSFERĂ
În Astenosferă circulă curenţii de convecţie care urcă din adâncime spre suprafaţă,
transportând materie topită numită MAGMĂ.
B1 Discontinuitatea MOHO… zona de tranziţie între astenosferă şi scoarţa terestră.
C. SCOARŢA TERESTRĂ sau LITOSFERA: – este învelişul solid al Pământului cu o grosime de aproximativ 100 km; – cuprinde: scoarţa exterioară
solidă (continentală sau oceanică) şi stratul din baza litosferei, mai plastic, care face trecerea spre astenosferă.

Scoarţa variază considerabil în grosime, fiind mai subţire sub oceane şi mai groasă sub continente. Nucleul interior şi Scoarţa sunt solide. Nucleul
extern şi mantalele sunt plastice sau semi-fluide. Diferitele straturi sunt separate prin discontinuităţi care sunt evidente în datele seismice; cea mai
cunoscută este discontinuitatea Mohorovicic, dintre scoarţa şi mantaua
superioară.
Cea mai mare parte din masa Pământului se află în mantale, aproape tot restul în
nucleu; partea pe care trăim noi este o mică
fracţiune din întreg (cu valori de ordinul
1024 kilograme):
atmosfera = 0.0000051
oceanele = 0.0014
scoarţa = 0.026
mantaua = 4.043
nucleul extern = 1.835
nucleul intern = 0.09675
Nucleul este compus probabil în majoritate din fier (sau fier/nichel), fiind
posibilă şi prezenţa altor elemente mai uşoare. Temperaturile în centrul nucleului
pot ajunge la 7500 K, mai fierbinte decât suprafaţa Soarelui. Mantaua inferioară
e compusă mai mult din siliciu, magneziu şi oxigen, cu ceva fier, calciu şi
aluminiu. Mantaua superioară e alcătuită din olivină şi piroxen (silicaţi de
magneziu şi de fier), calciu şi aluminiu. Cunoaştem toate acestea doar din
tehnicile seismice, mostre din mantaua superioară ajungând la suprafaţă sub
formă de lavă din vulcani, însă majoritatea Pământului este inaccesibilă. Scoarţa
este compusă în principal din cuarţ (dioxid de siliciu) şi alţi silicaţi, de exemplu
feldspaţ. Luat ca un întreg, Pământul are următoarea compoziţie (în funcţie de
masă):
34.6% fier
29.5% oxigen
15.2% siliciu
12.7% magneziu
2.4% nichel
1.9% sulf
0.05% titan
Pământul este cel mai dens corp major din sistemul solar.
Celelalte planete terestre au probabil structuri şi compoziţii similare, cu unele diferenţe: Luna are cel mult un miez mic; Mercur are un miez foarte
mare (relativ la diametrul său); mantaua lui Marte şi a Lunii sunt mult mai groase; Luna şi Mercur se pare ca nu au o scoarţ ă distinctă din punct de
vedere chimic; Pământul s-ar putea să fie singurul cu miez extern şi intern distinct. Oricum, cunostinţele noastre despre interiorul planetelor sunt
aproape doar teoretice, chiar şi cu privire la Pământ.
 Spre deosebire de celelalte planete terestre, scoarţa Pământului este împărţita în câteva
plăci separate, care plutesc independent pe mantaua fierbinte de dedesubt. Teoria care
descrie aceasta se numeşte tectonica. Se caracterizează prin două procese principale:
extindere şi încălecare. Extinderea are loc atunci când două plăci se îndepărtează una de
cealaltă şi se creează porţiuni noi de scoarţă din magma de dedesubt ieşita la suprafaţă.
Încălecarea plăcilor tectonice are loc când două plăci se ciocnesc şi marginea uneia se
scufundă sub cealaltă, topindu-se apoi în interiorul mantalei. Mai au loc şi mişcări
transversale la marginile unor plăci (de exemplu falia San Andreas în California) şi
coliziuni între platourile continentale (de exemplu India/Eurasia). În prezent sunt opt plăci
principale:
• Platoul nord-american - America de Nord,
Atlanticul de nord-vest şi Groenlanda
• Platoul sud-american - America de Sud şi
Atlanticul de sud-vest
• Platoul antarctic - Antarctica şi "Oceanul sudic"
• Platoul eurasian - Atlanticul de nod-est, Europa şi Asia cu excepţia Indiei
• Platoul african - Africa, Atlanticul de sud-est şi partea de vest a Oceanului Indian
• Platoul indo-australian - India, Australia, Noua Zeelanda şi mare parte din Oceanul Indian
• Platoul Nazca - estul Oceanului Pacific adiacent Americii de Sud
• Platoul Pacific - mare parte din Oceanul Pacific (şi coasta de sud a Californiei!)
Există şi alte plăci, mai mici, ca: platoul arab, platoul Cocos, platoul filipinez. Cutremurele de Pământ sunt mai
frecvente la marginile platoului. Prin înregistrarea locaţiilor lor se evidenţiază mai uşor limitele platourilor
(dreapta).
Suprafaţa Pământului este foarte nouă. În perioada relativ scurtă (după standardele astronomice) de
500,000,000 de ani eroziunea şi procesele tectonice au distrus şi recreat cea mai mare parte din suprafaţa
Pământului şi prin urmare au distrus aproape toate urmele lăsate de fenomenele geologice mai recente.
Astfel, s-a pierdut istoria cea mai recentă a Pământului. Vârsta Pământului este de 4.5 - 4.6 miliarde de ani, dar
cele mai vechi roci cunoscute au vechime de 4 miliarde de ani, şi rocile de 3 miliarde de ani sunt rare. Cele mai
vechi fosile de organisme vii au mai puţin de 3.9 miliarde de ani. Nu s-a găsit nici o urmă a perioadei când a
apărut viaţa.
71% din suprafaţa Pământului este acoperită de apă. Pământul este singura planetă pe care apa poate exista în stare lichidă (deşi s-ar putea să existe
etan şi metan lichid pe suprafaţa lui Titan şi apă în stare lichidă în "subsolul" satelitului Europa). Apa lichidă este, evident, indispensabilă vieţii, cel
puţin aşa cum o cunoaştem noi. Capacitatea de încălzire a oceanelor are şi ea un rol foarte important în menţinerea unei temperaturi relativ stabile a
Pământului. Apa lichidă este responsabilă şi pentru procesele de eroziune şi alte transformări meteorologice ale continentelor, un proces unic în
sistemul solar, în prezent (e posibil să fi avut loc şi pe Marte, în trecut).
Atmosfera Pământului este compusă din 77% azot, 21% oxigen, cu urme de argon, dioxid de carbon şi apă. Probabil pe timpul formării Pământului
cantitatea de dioxid de carbon era mult mai mare, dar a fost apoi aproape toata încorporată în roci carbonate iar o mai
mică parte s-a dizolvat în oceane şi a fost consumată de plante. Plăcile tectonice şi procesele biologice intreţin un flux
continuu de dioxid de carbon între atmosferă şi aceste "rezervoare". Cantitatea redusă de dioxid de carbon din
atmosfera este extrem de importantă în menţinerea temperaturii suprafeţei Pământului, prin efectul de seră. Efectul de seră
ridică temperatura medie a suprafeţei cu aproape 35 de grade C (de la un îngheţat -21 C la un confortabil +14 C); fără
aceasta oceanele ar îngheţa şi viaţa aşa cum o ştim ar deveni imposibilă.
Prezenţa oxigenului liber este remarcabilă din punct de vedere chimic. Oxigenul este un gaz foarte reactiv şi în
circumstanţe "normale" s-ar combina rapid cu alte elemente. Însă oxigenul
din atmosfera Pământului este produs şi menţinut de procesele biologice. Fără
viaţă nu ar exista nici oxigen.
Interacţiunea dintre Pământ şi Lună încetineşte rotaţia Pământului cu
aproximativ 2 milisecunde pe secol. Cercetări recente au demonstrat că acum
900 de milioane de ani erau 481 de zile şi 18 ore într-un an.
Pământul are un câmp magnetic modest, produs de curenţi electrici din nucleul extern. La interacţiunea
cu vântul solar, câmpul magnetic al Pământului şi atmosfera superioară produc aurorele (vezi şi Mediul
interplanetar). Neregularităţile acestor factori provoacă mişcarea polilor magnetici şi
chiar inversarea relativ la suprafaţă; polul nord geomagnetic se află în prezent în nordul Canadei.("Polul
nord geomagnetic" este plasat pe suprafaţa Pământului exact deasupra polului sud al câmpului magnetic;
vezi această diagramă.)
Câmpul magnetic al Pământului şi interacţiunea sa cu vântul solar produc şi centura de radiaţii Van
Allen, o pereche de inele în forma de tor, din gaze ionizate sau plasmă, captate într-o orbită în jurul Pământului. Centura exterioară se întinde de la
19,000 km în altitudine până la 41,000 km; centura interioară se află între 13,000 km şi 7,600 km în altitudine.

Satelitul Pământului
Pământul are doar un satelit natural, Luna. Dar:
• mii de sateliţi artificiali mici au fost de asemenea plasaţi pe orbită în jurul Pământului.
• Asteroidul 3753 (1986 TO) are o relaţie orbitală complicată cu Pământul; nu este chiar un satelit; este folosit termenul de "companion". Situaţia este
oarecum similară cu a sateliţilor lui Saturn Janus şi Epimetheus.
• Pământul poate avea un satelit foarte apropiat pentru un timp foarte scurt meteoroiţii trecând prin apropierea Pământului pot ajunge să orbiteze planeta
noastră. Cum însă ei trec prin atmosfera superioară la fiecare perigee(punct în care un astru sau un satelit artificial aflat în mişcare orbitală se găseşte
cel mai aproape de Pământ), probabil ca nu ar rămâne mult timp pe această orbită, ci doar câteva rotaţii
(circa 150 ore).
Luna este singurul satelit natural al Pământului:

orbita: 384,400 km de la Pământ

diametru: 3476 km
masa: 7.35*1022 kg

Luna a fost botezată de către

Romani, Selene şi Artemis de către Greci, şi în
multe alte feluri în alte mitologii. Luna, desigur,
este cunoscută din timpuri preistorice. Este cel de-al
doilea corp ceresc ca luminozitate , după Soare. Aşa
cum Luna orbitează în jurul Pământului o dată pe
lună, unghiul dintre Pământ, Lună şi Soare se schimbă; noi observăm acest fapt prin ciclul fazelor
lunare. Timpul scurs între două luni noi succesive este 29.5 zile (709 ore), uşor diferit faţă de
perioada orbitală a Lunii (măsurată faţă de stele) deoarece Pământul se mişcă semnificativ de mult pe
orbita lui în jurul Soarelui în acest timp.
Luna a fost prima dată vizitată de către sonda sovietică Luna 2 în 1959. Este singurul corp
extraterestru vizitat de oameni. Prima aselenizare a avut loc pe 20 Iulie 1969 (vă amintiţi unde eraţi);
ultima în Decembrie 1972. Luna este de asemenea singurul corp de pe care s-au adus mostre. În vara
lui 1994, Luna a fost cartografiată de o mică sonda - Clementine şi din nou în 1999 de Lunar
Prospector.
Câmpul gravitaţional dintre Lună şi Pământ cauzează unele efecte interesante. Cele mai evidente sunt mareele.
Fără atmosferă şi câmp magnetic, suprafaţa Lunii este direct expusă vânturilor solare. În cei 4 miliarde de ani mulţi ioni de hidrogen din vânturile
solare s-au impregnat în regolit-ul Lunii. Aşa se explică faptul că mostrele aduse de Apollo furnizează date
importante în legătură cu vânturile solare. Acest hidrogen lunar ar putea fi folosit într-o bună zi ca şi combustibil
pentru rachete.
Fazele lunii sunt diferitele forme în care apare Luna văzută de un observator de pe Pământ. Ele sunt date de
poziția Lunii în raport cu dreapta Pământ-Soare. Aceasta variază datorită mișcării de revoluție a Lunii în jurul
Pământului. Perioada de repetare a fazelor lunii este numită lună sinodică și are o durată de aproximativ
29,5 zile.

Marte
Marte se afla la 1,52 ua de Soare si este cea de a 4-a planeta a Sistemului Solar, a cărei denumirea
provine de la Marte,-zeul roman al războiului. Uneori mai este numită şi „planeta roşie” datorită
înfăţişării sale văzută de pe Pământ. Culoarea roşiatică se explică prin prezenţa pe suprafaţa sa a oxidului
de fier.
orbita: 227,940,000 km (1.52 AU) de la Soare
diametru: 6,794 km
masa: 6.4219e23 kg

Marte este o planetă telurică (de tip terestru)

cu o atmosferă subţire; printre caracteristicile suprafeţei se numără şi craterele de impact ce
amintesc de Lună, dar şi vulcani,văi, deşerturi şi calote glaciare polare ce amintesc
de Pământ. Pe Marte se gaseşte cel mai înalt munte cunoscut al sistemului solar, Olympus
Mons(26.000 m alt.), precum şi cel mai mare canion, numit Valles Marineris. În anul 2008,
în trei articole publicate în revista Nature s-au adus dovezi despre un crater de impact uriaş,
lung de 10.6 km şi lat de 8.5 km, care este de apoximativ patru ori mai mare decât
craterulBazinul Polul-Sud-Aitken de pe Lună.
Până la misiunea Mariner 4 din 1965 se bănuia că pe suprafaţa planetei există apă lichidă.
Aceste bănuieli se bazau pe variaţiile suprafeţelor luminate şi ale celor întunecate, în
special ale celor din zonele polare ale planetei, ce păreau a fi continente şi mări; dungile
negre erau interpretate ca fiind râuri. Odată cu această misiune s-a dovedit însă că aceste
caracteristici erau doar iluzii optice; cu toate acestea Marte ar putea avea condiţii de viaţă pentru microorganisme şi
apă în stare solidă, conform misiunii Phoenix Mars Lander la 31 iulie 2008.
Marte poate fi văzut de pe Pământ şi cu ochiul liber. Magnitudinea aparentă atinge -2,9, luminozitate depăşită doar
de Soare, Venus, Lună şi uneori şi de Jupiter.
Raza planetei Marte reprezintă jumătate din cea a Terrei, iar masa sa, doar o zecime; este mai puţin
densă, ,densitatea sa medie este de 0,73 din densitatea Pamantului, dar aria suprafeţei sale este doar cu puţin mai
mică ca aria suprafeţei uscate a Pământului. . Acceleratia gravitationala 0,377 g. Pentru a putea scapa de sub
influenta gravitationala martiana, o nava spatiala va trebui sa accelereze pana la 5,02 km/sec. Marte se considera că
are vârsta de 4,5 miliarde de ani, vârstă derivată din masuratori izotopice pe meteoriţi şi implicit extinsă la
planetele de tip terestru.

Ziua marţiană durează cu o jumătate de oră mai mult decât ziua terestră şi este uneori numită sol iar anul marţian durează aproape cât doi echivalenţi
pământeşti. Valoarea ei este în jur de 24 ore 39 minute si 35 secunde. Odată la 780 zile se produce opoziţia planetei. Atunci se află cel mai aproape de
Pământ. Distanţa minimă dintre Marte şi Terra se situează între 55 şi 90 milioane km. Următoarea dată când Marte va fi în opoziţie, va fi pe 29
ianuarie 2010.
Pe 27 august 2003 a atins cea mai mică distanţă faţă de planeta noastră din ultimii 60.000 de ani: 55.758.006 km. Analize detaliate ale sistemului solar
prevăd o apropiere şi mai mare în 2287.

Marte are doi sateliţi naturali, Phobos şi Deimos, ce orbitează foarte aproape de planetă şi se crede că ar fi asteroizi capturaţi. Ambii au fost
descoperiţi în 1877 de Asaph Hall şi au fost botezaţi după personajelePhobos (panică-frică) şi Deimos(teroare-spaimă) care, în mitologia greacă, îl
însoţesc pe tatăl lor, Ares, zeul războiului, în bătălie. La romani, Ares se identifică cu zeul Marte. De pe Marte, mişcările sateliţilor Phobos şi Deimos
apar diferite în comparaţie cu mişcarea Lunii. Phobos răsare în vest, apune în est şi răsare iar după 11 ore, în timp ce Deimos răsare în est dar foarte
lent.

Phobos Deimos

Marte a pierdut magnetosfera acum 4 miliarde de ani, vântul solar interacţionând direct cu ionosfera marţiană, ţinând atmosfera mai rarefiată decât ar
fi în mod normal din cauza eliminării atomilor din atmosfera superioară. Atmosfera marţiană este relativ rarefiată; presiunea atmosferică la suprafaţă
are o valoare de doar 0.7-0.9 kPa, în comparaţie cu cea a Pământului, de 101.3 kPa. Atmosfera ajunge până la 11 km, pe când, cea a Terreila doar
60000 km.
Compoziţia atmosferei: 95% dioxid de carbon, 3% nitrogen, 1,6% argon, conţinând urme de oxigen şi apă. Atmosfera este prăfoasă, oferind cerului
marţian o culoare maroniu-roşcată.
Existenţa metanului indică faptul că pe planetă a existat, sau există, o sursă de gaz. Activitatea vulcanică, impacturile cu posibile corpuri cereşti şi
existenţa vieţii sub forma unor microorganisme, ca metanogenele, reprezintă posibile surse.
În lunile de iarnă, când polii sunt permanent în umbră, suprafaţa îngheaţă atât de puternic încât 25-30% din întreaga atmosferă se condensează în
bucăţi groase de gheaţă din CO2.
Marte are anotimpuri ce se aseamănă celor de pe Pământ. Totuşi, ele sunt de două ori mai lungi. Marte în timp de furtună
Temperaturile variază între –140 °C (−220 °F) şi 20 °C (68 °F).
De asemenea, Marte are cele mai puternice furtuni de nisip din sistemul solar. Acestea pot varia între furtuni pe areale mici şi furtuni ce acoperă
întreaga planetă. Ele tind să apară când Marte e in poziţia cea mai apropiată de Soare, şi creşte temperatura la sol.
La suprafaţă, Marte este alcătuită în mare parte din bazalt, cercetătorii bazându-se pe compoziţia meteoriţilor
marţieni ajunşi pe Pământ şi pe observaţii din spaţiu. Mare parte din planetă este acoperită de un praf mai fin ca pudra de talc. Examinarea suprafeṭei
lui Marte a dezvăluit că părţi din crusta planetei au fost magnetizate, una dintre teorii susţinând că în trecut pe Marte existau plăci tectonice în
mişcare.
Sunt probe concludente care arată că a existat apă lichidă, deoarece s-au descoperit diferite minerale care se formează de obicei numai în prezenţa
apei.
Primii oameni care au cartografiat planeta au fost şi primii “areografi”. În 1840, după 10 ani de studiu, Mädler desena prima hartă a
planetei. Ecuatorul este definit de rotaţia corpului, dar locaţia Primului Meridian a fost specificată, ca şi în cazul Terrei, alegându-se un punct arbitrar.
Un crater mic, mai târziu numit Airy-0, localizat în Sinus Meridiani reprezintă punctul prin care trece meridianul de 0.0° longitudine.
Suprafaţa planetei, aşa cum se poate vedea de pe Pământ, apare sub două tipuri de areale: câmpii plane acoperite cu praf şi nisip bogat în oxid de fier
roşiatic, considerate “continente”, şi li s-au dat nume ca Arabia Terra sau Amazonis Planitia; şi locuri mai întunecate, considerate “mări”, de aici
denumiri ca Mare Erythraeum, Mare Sirenum şi Aurorae Sinus.
Scutul vulcanic, Olympus Mons (Muntele Olimpus), munte are 25 km înălţime şi o bază de 600 km în diametru. În aceeaşi regiune cu el se află alţi trei
vulcani, numiţi Arsia Mons (17 km inaltime), Pavonis Mons (14 km inaltime) şi Ascraeus Mons (18 km inaltime), şi cel mai mare canion,Valles
Marineris, lung de 4000 km şi adânc de 7 km. Pe Marte sunt şi numeroasecratere de impact. Cel mai mare crater de pe Marte este Hellas Planitia. Are
2000 km in diametru si 6 km adancime, acoperit cu nisip de un roşu aprins.
Există dovezi că planeta a fost cândva mult mai accesibilă vieţii decât este astăzi, dar dacă au existat vreodată organisme vii pe Marte rămâne încă o
întrebare deschisă. Misiunea Viking de la mijlocul anilor ’70 ce a avut ca scop detectarea de microorganisme în solul marţian, a adus unele rezultate
pozitive, mai tarziu combătute de mulţi cercetători. În laboratorul Lyndon B. Johnson Space Center din Houston, Texas s-au găsit componente
organice în asteroidul ALH84001, care se crede că ar proveni de pe Marte