GHID DE UTILIZARE

POWERPOINT
2007

CAPITOLUL 1
- Continut
- Structura
- Configurare
 1. Scop detaliat

Participantii/Cursantii pot delimita si structura

continutul grupat in functie de tematica abordata.

In acelasi timp dobandesc o privire generala

asupra posibilitatilor de configurare a fiecarui
slide si asupra unei prezentari generale de efect -
3 ore
 1.1. Conţinut

1.1.1. Stabilirea scopului, delimitarea tematica si structurarea

Scopul principal al acestui manual este acela de a familiariza cititorul cu programul

Microsoft Powerpoint. Acest program permite utilizatorului să creeze fişiere tip prezentare
prin:

• modificarea şabloanelor; crearea şabloanelor dintr-o prezentare vidă şi adăugarea

elementelor grafice la aceasta; construirea unui diapozitiv Master personalizat; lucrul cu
diapozitivele Master
• lucrul cu galeria evoluată de „clip art” şi cu tehnicile de desenare; adăugarea
sunetelor, filmelor, efectelor de animaţie şi imaginilor scanate unei prezentări
• utilizarea opţiunilor avansate ale chart-urilor organizationale; formatarea şi desenarea
tabelelor într-o prezentare

Tematica propusa de Microsoft Powerpoint este diversificată, printre cele mai noi
caracteristici, numărându-se:

• examinarea colaborativa online a unei prezentări – permite mai multor utilizatori să

modifice o anumită prezentare ce reprezintă o activitate comună, fiecare ulitlizator
putând să accepte sau să refuze schimbările din panoul Revisions
• efecte de animaţie şi scheme de animaţie – sunt incluse animaţiile de intrare/ieşire,
controlul timpului, căi de mişcare (pentru sincronizarea textelor multiple şi a
obiectelor de animaţie)
• diagrame (charts) organizaţionale mai bune, precum şi noi tipuri de diagrame (toate
acestea putând fi şi personalizate)
• -păstrarea sunetelor şi animaţiilor la salvarea în format HTML a prezentării
• difuziunea (broadcasting) prezentării – control de editare mai bun, suport audio şi
video, o mai bună navigare a difuzărilor arhivate
• protejarea prezentării prin parolă
• caracteristici specifice utilizarii programului într-o altă limbă:

indicator de limbă în bara de stare

îmbunătăţirea inserării de caractere prin caseta de dialog Insert Symbol

mai multe stiluri de subliniere la editare

prezenţa unui subset de caractere în font

suport pentru dimensiuni diferite de hârtie

comutare automată de la tastatură

mai multe font-uri

folosirea şi instalarea mai multor dicţionare
 • efectuarea de task-uri uzuale:

panou de activitate pentru formatarea unui diapozitiv (slide) sau a întregii

prezentări

previzualizare tipărire

folosirea mai multor şabloane / prezentare

caroiaj vizibil

afişarea diapozitivelor în format mic (thumbnail) în vizualizarea normală
(normal view)

vizualizare prezentare numai pentru prezentator în cel de-al doilea monitor
(dacă este disponibil)

imbunătăţire opţiune Text AutoFit ()

inserarea automată a planului general (layout) pentru obiectele inserate

salvarea planului din spate sau a selecţiei ca imagine

selectarea mai uşoară a unui obiect dintr-un grup

inserarea imaginilor multiple

arhivarea imaginilor

rotirea imaginilor

implementarea de albume foto

Structurarea unei prezentări este extrem de simplă, ea urmărind, în principal, aceeaşi idee ca şi
a unei povestiri:

1. Titlul şi autorul prezentarii

2. Cuprinsul/sumarul prezentării (sau al fiecărui capitol în parte, dacă prezentarea este de
dimensiune mare)
3. Capitolul de introducere
4. Mai multe capitole descriptive ale prezentării
5. Capitolul de incheiere/concluzii
6. (opţional) Mulţumiri (acestea pot fi şi după partea 1. sau 2.)
7. (opţional) Bibliografie
8. Sesiunea de întrebări şi răspunsuri dintre prezentator şi audienţă

1.1.2. Formulari pregnante / expresii

O prezentare trebuie să fie accesibilă. Aceasta presupune ca prezentarea să fie citibilă,

utilizabilă şi navigabilă.

O prezentare citibilă se referă la limbajul folosit în prezentare. Acesta trebuie să fie un limbaj
pe înţelesul audienţei (trebuie ca prezentatorul să ţină cont de posibilul auditoriu care va fi
prezent), textul să fie corectat cu corectorul ortografic, iar gramatica să fie corectă. Pentru
sublinierea unor idei, pe parcursul prezentării, este sugerată folosirea de cuvinte cheie, intr-o
formulare concisă. Aceasta constă în utilizarea clară şi simplă a limbajului pentru cei a căror
limbă maternă diferă de cea a prezentării. Este recomandat, dacă este posibil, să se evite
utilizarea acronimelor şi abrevierilor – acestea fiind o sursă de inconsistenţă (în eventualitatea
folosirii acestora, se va crea o anexă unde vor putea fi detaliate).
 Pentru verificarea corectitudinii scrierii unei prezentări este recomandabilă folosirea
corectorului extensiv ortografic şi de gramatică din Microsoft Word (după copierea textului
schiţă din Powerpoint în Word).

O prezentare utilizabilă semnifică faptul că aceasta oferă o răsfoire eficientă şi convenabilă de

către cititor, permiţându-i acestuia să ia la cunoştinţă ideea principală, mai ales în cazul în
care cititorii văd pentru prima oară prezentarea. Acest lucru se referă, în fapt, la accesul facil
la o anumită informaţie din cadrul prezentării.

Navigabilitatea are în vedere faptul că prezentarea poate fi uşor parcursă, cititorul fiind avizat
unde se află (la un anumit moment) şi cum a ajuns acolo; totodată informaţia este organizată
în concordanţă cu un sistem logic pe care cititorul sa îl poată urmări.

Pentru a spori accesibilitatea prezentării, acesteia i se pot adăuga informaţii suplimentare

(metadata). Din meniul File, click pe Properties şi din eticheta Summary se completează
spaţiile goale. Se recomandă a se acorda o atenţie specială cuvintelor cheie (keyWords).
Aceste cuvinte sunt folosite de către motorul de căutare pentru a găsi prezentarea curentă.
Astfel, se poate crea o aducere aminte pentru completarea sumarului: din meniul Tools, click
Options, apoi de pe eticheta Save se bifează Prompt for file properties. Powerpoint va
deschide automat caseta de dialog Properties când se salvează o nouă prezentare.

1.1.3. Relatia dintre grup si scop

Prezentarea Powerpoint trebuie să fie concepută pentru a se adresa unui anumit grup ţintă,
grup care (în general) ar trebui să aibă cel puţin una din următoarele proprietăţi:

• aceleaşi preocupări/pasiuni (ştiinţifice, de afaceri, religioase, hobby-uri, etc.)

• reprezintă aceeaşi categorie socială
• membrii au o vârstă apropriată intre ei
• membrii au aceeaşi etnie
• există deja un curent de opinie format referitor la problema prezentată

Grupul ţintă reprezintă, aşadar, beneficiarul final al prezentării. Prin urmare, trebuie ţinut
cont, de caracteristicile grupului, pe această bază concepându-se titlurile care să îşi facă
efectul dorit în rândul grupului. Alegerea titlurilor principale (headlines), înainte de toate, este
o acţiune foarte importantă. Dacă titlul nu atrage prin stârnirea curiozităţii sau dorinţa de a
vrea mai multe informaţii, continuarea poate să nu mai fie interesantă pentru grupul ţintă – în
astfel de situaţii se pierde grupul din mână, iar prezentarea nu îşi atinge scopul, acela de
informare a grupului ţintă (informare care, eventual, determină o acţiune pozitivă ulterioară
din partea grupului).

Astfel, în mediile de afaceri sunt încetăţenite câteva maxime”:

• Dacă nu determini oamenii să citească titlurile tale, prezentarea este ca şi eşuată

• Nu poţi vinde carne vegetarianului
• La un pahar jumătate gol trebuie privită partea plină a paharului
• imagine face mai mult decât o mie de cuvinte
Referitor la această ultimă consideraţie, este foarte important ca prezentarea să conţină şi
imagini care să „vorbească” despre ceea ce, eventual, nu poate fi exprimat în cuvinte;
recurgerea, pe alocuri (nici abundenţa de imagini nu este recomandată), la imagini determină
o mai bună estetică.

În raport cu acelaşi mediu de afaceri, dar cu aplicaţii şi în alte medii, în cazul în care este
posibilă alegerea audienţei, următoarele recomandări pot fi utile:

• prezentatorul se implică în ajutarea grupului ţintă; un „tratament” bun îi va face

receptivi
• prezentatorul poate deservi foarte bine grupul ţintă, alegerea bazându-se pe nevoia
grupului de a avea serviciul pe care prezentatorul îl oferă
• prezentatorul este compatibil cu grupul ţintă, pe baza existenţei a mai multor relaţii de
afaceri în cadrul grupului
• prezentatorul este chiar unul din cardul grupului ţintă, putându-se interacţiona, astfel,
mai bine cu membrii grupului pe baza unei istorii deja existente în cadrul acestuia

În altă ordine de idei trebuie reţinut că este foarte importantă prima impresie. Astfel în orice
activitate de informare trebuie avut grijă de felul cum arată materialul prezentat (chiar o
prezentare, o pagină de Web sau orice alt material), fără greşeli de ortografie, greşeli de
punctuaţie sau gramaticale, cu o alternanţă text-imagine optimală (nici prea mult text, nici
prea multe imagini).

1.2. Configurarea unei singure folii

Crearea unei schiţe, în majoritatea cazurilor, presupune începerea cu o prezentare vidă.
Conţinutul prezentării, deasemenea în majoritatea cazurilor, va fi creat în vizualizarea
Outline.

Proiectarea unui diapozitiv (şi, implicit, a unei prezentări) se efectuează conform paşilor din
Metoda 1.1. Combinaţiile de taste uzuale pentru editarea în modul schiţat sunt prezentate în
Tabelul 1.1.

Tabelul 1. 1 Combinaţii de taste pentru modul outline

Combinaţia de taste Acţiunea

SHIFT+TAB sau
promovează un paragraf
ALT+SHIFT+ SĂGEATĂ STÂNGA
TAB sau
retrogradează un paragraf
ALT+SHIFT+SĂGEATĂ DREAPTA
ALT+SHIFT+ SĂGEATĂ SUS mută paragraful selectat în sus
ALT+SHIFT+ SĂGEATĂ JOS mută paragraful selectat în jos
ALT+SHIFT+1 arată nivelul de titlu 1
ALT+SHIFT+SEMN PLUS expandează textul de sub un titlu (heading)
ALT+SHIFT+ SEMN MINUS restrânge textul de sub un titlu (heading)
ALT+SHIFT+A arată tot textul sau titlurile
SLASH (/) de pe keypad (dez)activează formatarea caracterelor
 Observaţie: prin introducerea conţinutului în modul schiţat, utilizatorul trebuie să fie sigur că
utilizează zonele de text (placeholders) şi planul general (layout) adecvat. Acest lucru este
important pentru fluxul de text corespunzător în prezentarea finală.

Metoda 1.1 Crearea unei schiţe

1. din meniul View, click Normal, apoi click pe eticheta Outline, pentru a schimba
către vizualizarea schiţată (outline)
2. se scrie conţinutul prezentării direct în panoul Outline; Powerpoint va începe să
adauge text automat cu titlul diapozitivului
3. se apasă Enter pentru a creea un nou diapozitiv
4. înainte de a scrie un nou titlu, se apasă tasta TAB pentru a retrograda paragraful şi a
scrie un subtitlu
5. se apasă Enter după scrierea subtitlului apoi Shift-Tab pentru a creea un nou
diapozitiv, după care se introduce titlul
6. se va continua în acest mod până se introduc toate titlurile prezentării

1.2.1. Regulile tipografice de bază

Powerpoint este considerat un instrument folositor pentru prezentări, pentru că:

• spune o poveste
• organizează expunerea prezentatorului
• ţine audinţa implicată (lucru de sperat)

Este indicat să se înceapă prezentarea cu un motto care să dea tonul prezentării; în acest scop
se poate consulta pagina http://www.writedesignonline.com/resources/quotes.html pentru o
varietate de citate pe diverse tematici. Totodată se pot formula câteva întrebări pe marginea
lucrării pentru a capta atenţia auditoriului.

Pentru a da viaţă prezentării (a o face mai atractivă), pe parcursul acesteia este recomandată
folosirea animaţiei, atât pentru text, cât şi pentru imagini; această recomandare se referă însă
numai pentru cele considerate a fi texte sau imagini cheie. Nu se recomandă abuzul de
animaţie.

În prezentare se pot insera tot felul de imagini, i.e. fotografii, Internet art, Clip art, diagrame
şi grafice, video, sunete, etc. Pentru o prezentare medie se are grijă să nu se depăşească
500Kb pentru fişierul de prezentare, dacă este posibil.

O grijă deosebită trebuie avută pentru următoarele elemente:

• utilizarea (pe cât posibil) a propoziţiilor simple (valabil şi în cazul, mar rar, al frazelor)
• potrivirea textului (aproximativ şapte linii de corp de text pe diapozitiv, dacă sunt mai
multe linii, subiectul se recomandă a fi continuat pe diapozitivul următor
• încurajarea utilizării culorilor şi imaginilor
• încurajarea utilizării unui tip de font uşor de citit la distanţă (24 pentru corp de text şi
36 pentru titluri – aici există mai multe opinii, a se vedea mai jos, la secţiunea fonturi)
• nu se recomandă încărcarea prezentării cu obiecte sau alte efecte numai pentru că
arată bine
La terminarea prezentării se recomandă, la fel ca şi la început, folosirea unui citat care să
determine audienţa să reflecteze. Se va alege un citat care să aducă aminte, să sintetizeze sau
să pună întrebări despre ceea ce tocmai s-a prezentat.

În finalul prezentării electronice se va trece la un pas de obicei neglijat – exersarea prezentării

rostite de către prezentator. Pe măsură ce se repetă speech-ul, prezentatorul capătă încredere
în ceea ce prezintă, crescând astfel şansele să facă faţă la eventuale întrebări mai dificile sau
chiar la eventuale probleme tehnice.

Importantă este şi alegerea fontului pentru prezentare. Iată câteva reguli generale:

• se utilizează fontul de marcă, dacă este disponibil (este vorba despre fontul creat de o
companie şi utilizat cu preponderenţă în documentele pentru clienţi)
• se utilizează un font sans serif, fonturi fără artefacte la sfârşitul caracterului – acestea
permit textului să apară mai clar atunci când este proiectat
• se utilizează fonturi comune (Arial, Tahoma, Verdana, etc.) în eventualitatea
schimbării platformei (de pe Windows pe Macintosh, de exemplu) – de ţinut cont că
întotdeauna există riscul afectării design-ului iniţial la o astfel de schimbare
• dimensiunea fonturilor să fie corespunzătoare mediului prezentării – în general între
20 şi 24 pentru corp de text şi peste 28 pentru titluri; prezentatorul trebuie să ştie cât
de mare va fi camera în care va susţine prezentarea şi astfel să îşi proiecteze
prezentarea electronică
• se folosesc maxim două fonturi pe diapozitiv (şi nu foarte multe în toată prezentarea);
se are grijă ca fonturile folosite să conţină simbolurile dorite, cum ar fi cel de marcă
înregistrată (™) sau de drept de copiere (©); oricum există opţiunea combinării prin
dimensiune sau formă (bold, italic, etc.) ceea deja duce la o familie largă de caractere
• UTILIZAREA DOAR A LITERELOR MARI este o idee proastă, la fel şi utilizarea
doar a sublinierilor; literele mari se citesc mai încet (dezavantajate şi de anumite culori
de fundal care influenţează culoarea literelor)
• textul tipărit este intotdeauna mai bine citit în serif – textul tipărit (handout-urile) este
mult mai citibil dacă se utilizează un font serif, cum ar fi Times New Roman; pentru
diapozitive şi notiţe este suficientă tipărirea aşa cum apar ele pe ecran
• se testează fontul dorit – dacă nu există siguranţa că fontul este bun pentru o
prezentarea, acesta se va testa: se scriu atât literele mari, cât şi literele mici ale
alfabetului cu fontul selectat şi se vor proiecta, urmărindu-se dacă arată bine în urma
proiecţiei
• culoarea joacă un rol important – culoarea de fundal şi culoarea textului pot
interacţiona uneori într-un mod neplăcut (de exemplu, scris roşu pe un fundal
albastru), creând o anumită neclaritate: acestea trebuiesc evitate; de asemenea, culorile
cu aceeaşi valoare (de contrast sau luminozitate) creează impresia că textul vibrează

se recomandă folosirea unui fundal închis cu un font deschis pentru text

pentru crearea unui mai bun contrast (fundal albastru cu scris galben sau fundal
verde închis cu scris verde deschis sau galben)
Conţinutul diapozitivelor trebuie creat pe baza următoarelor reguli:

• scrierea cu liniuţă (hyphenation) – se evită scrierea cu liniuţă pe mai mult de două

rânduri consecutive
• se evită lăsarea de „orfani” (un cuvânt sau o linie scurtă în susul unei coloane sau a
unei pagini)
• se evită „văduvele” (un cuvânt singur pe linie la sfârşitul unui paragraf)
• nu se scrie cu liniuţă o „văduvă” sau o „văduvă orfană”
• nu se utilizează o linie scurtă în stilul justification pentru că se obţin „râuri” largi prin
text (un „râu” reprezintă un spaţiu larg între cuvinte şi nu arată estetic)
• se utilizează textul justified pentru a fi mai formal – se urmăreşte ca dimensiunea
coloanei, dimensiunea caracterului şi numărul de caractere pe linie să nu lase spaţii mari
între cuvinte
• alinierea la stânga a textului este mai mult personală
• se ajustează prin soft return (SHIFT+ENTER) textele aliniate la centru sau la dreapta
pentru a controla numărul de cuvinte de pe linie, aliniindu-le la aproximativ acelaşi
reper, şi a ţine liniile în cadrul aceluiaşi paragraf
• se are grijă atunci când se potriveşte un text în jurul unui grafic; cu opţiunea de text
wrap, textul justified oferă un mai bun aspect general
• se verifică textul pentru evitarea cuvintelor scrise greşit (misspelled)
• se apelează la o altă persoană (de preferinţă un literat) pentru verificarea greşelilor
ortografice şi inconsistenţei stilului

Observaţie: corectoarele ortografice nu detectează decât 90% din greşeli, verificând numai
corectitudinea cuvintelor nu şi înţelesul lor

Textul pe fundal presupune o grijă în cazul în care textul (alb sau

culoare deschisă) se inversează cu fundalul. În acest caz tipul
caracterului trebuie suficient de mare şi, de preferinţă, bold. Se
evită fonturile serif delicate, ca şi tiparele ornamentale. Se evită,
de asemenea, fotografiile 4-culori dacă materialul va fi scos la
imprimantă. Se are grijă ca să existe o separare vizuală suficientă
între text şi fundal. Atunci când se inversează o copie de text
valoarea minimă de gri trebuie să fie de 40% (Figura 1.1). Figura 1. 1 Nuanţe de
gri

Culorile şi textul trebuiesc folosite cu grijă. Contrastul (Figura 1.2), separarea (Figura 1.3) şi
vibraţia (Figura 1.4) sunt importante cu efect asupra lizibilităţii textului.

Figura 1.2 Contrast Figura 1.3 Separare Figura 1.4 Vibraţie

 1.2.2. Culori

În cadrul unei prezentări, aşa cum s-a amintit în paragraful anterior, este foarte importantă
alegerea unei scheme de culori care să aibă efectul scontat asupra audienţei, în funcţie de
aceasta se va alege o schemă de culori cum ar fi: monocrome, neutre, analoage, calde, reci,
complementare (inclusiv variantele split, dublu), intense, triade (primare şi secundare),
intermediare şi spot (pete).

Se pot folosi deasemenea şi efectele compoziţionale ale culorilor, cum ar fi: efectele spaţiale,
echilibrarea şi proporţionarea, accentuarea, unitatea, mişcarea şi ritmul.

Alte efecte de culori care pot fi folosite sunt cele de natură psihologică provenite din
misticism, cultură, preferinţe personale, emoţie şi arta
reprezentaţională (locală şi expresivă).

Totodată este important de ştiut cum sunt combinate

culorile la tipărire în comparaţie cu cele din televiziune
sau computer. În cazul tipăririi, culorile galbenă
(yellow), albastru deschis (cyan), roş-albastru (magenta)
şi negru (black) pot reface orice altă culoare (Figura 1.5).
Dacă se doreşte reprodusă o aceeaşi culoare din paleta de
culori de către 1000 de imprimante, se vor obţine
1000 de nuanţe diferite de culori. Culoarea hârtiei Figura 1.5 Cyan,
afectează culoarea cernelei. Culorile văzute pe magenta,yellow şi black
monitoare, calculatoare sau ecranele TV pot varia
semnificativ, în funcţie de calibrare. Se ştie că pentru
crearea tuturor culorilor, în televiziune, culorile roşu
(red), verde (green) şi albastru (blue) pot creea toate
culorile (Figura 1.6). Figura 1.6 Red, green şi blue

Scheme de culori monocromatice

O schemă de culori monocromatică utilizează o singură nuanţă

culoare şi toate valorile de umbră sau tentă pentru un efect unificat
şi armonios. Valorile menţionate se referă la nivelul de
luminozitate sau de întuneric ale culorii (Figura 1.7). Aceste valori
se pot schimba prin adăugarea de negru (umbră – efect shade), alb
(tentă – efect tint) sau gri (obţinerea tonului). Odată cu adăugarea
albului, culoarea devine mare în valoare (mai deschisă). Odată cu
adăugarea negrului, culoarea devine mai mică în valoare (mai Figura 1.7 Mocrom
închisă). Reguli de folosire:

• se utilizează valori care sunt apropriate ca valoare pentru a

da design-ului o aparenţă de calm
• se utilizează valori ale nuanţei pure, la fel ca şi valori de
tentă sau umbră, pentru a creea senzaţia de mişcare Figura 1.8 Nuanţă -
• se utilizează valori de contrast pentru a arăta textura şi a lumină
direcţiona atenţia privitorului în compoziţie
Observaţie: valoarea reprezintă legătura între nuanţă (hue) şi tentă (tint) (Figura 1.8)

Culori neutre

Culorile neutre conţin părţi egale dintre cele trei culori

primare: negru, alb, gri (Figura 1.9) şi, câteodată, este
considerat ca fiind neutră şi culoarea maro. Atunci când
o culoare neutră este adăugată unei nuanţe, se schimbă
numai valoarea acesteia; dacă se încearcă să se obţină o Figura 1. 9 Nuanţe de gri
culoare mai închisă dintre cele neutre, prin adăugarea
unei nuanţe mai închise, culoarea primară iniţială se
schimbă. Se consideră că albul şi negrul sunt neutre, pentru
că acestea nu schimbă culoarea.

Schema de culori analoage

Culorile analoage sunt cele care conţin o nuanţă comună şi

se găsesc una lângă cealaltă în paleta de culori din Figura
1.12. De exemplu, violet, roşu-violet şi roşu creează o Figura 1. 10 Culori analoage
senzaţie de armonie. De notat că prin alăturarea acestor
culori, acestea au tendinţa de a se „amesteca” (efect
vizual); se pot folosi cu succes pentru arătarea adâncimii.

Culori calde

Culorile calde sunt acele culori ce sugerează căldura şi par Figura 1. 11 Culoare caldă
a se îndrepta către privitor, apărând parcă mai aproape: d.e. (warm) şi rece (cool)
roşu şi portocaliu sunt culorile focului. De reţinut: culorile
calde (warm) par mai largi decât culorile reci (cool) – a se
vedea Figura 1.11.

Culori reci

Culorile reci sugerează răceala şi par a se retrage faţă de

privitor şi a se retrage în spate: d.e. albastru şi verde sunt
culorile apei şi copacilor.
Figura 1. 12 Paleta culori
Schema de culori complementare

Culorile complementare sunt acele culori care se află în

opoziţei una faţă de cealaltă în paleta de culori din Figura
1.12. De exemplu, albastru cu portocaliu, galben şi violet,
roşu şi verde (Figura 1.13). Atunci când o pereche de astfel
de culori sunt puse alături, acestea par că vibrează şi atrag
atenţia asupra elementului. Nu toate schemele de culori care
se bazează pe culori complementare, sunt ţipătoare şi atrag
atenţia (în sensul nu tocmai estetic al cuvântului). Dacă Figura 1. 13 Culori
nuanţa culorii este de intensitate mică, atunci contrastul nu complementare
este atât de sever. Intensitatea poate fi alterată prin
amestecarea culorii cu complementul ei, ceea ce are ca efect
neutralizarea vizuală a culorii. Schimbând valoarea
nuanţei, prin adăugarea de negru sau alb, se mai atenuează
efectul.

Culori intense
Figura 1. 14 Triadă primară
Intesitatea culorii se referă la tipul culorii: luminoasă sau
ternă. O nuanţă pură este o culoare de intensitate mare. O
nuanţă ternă, o culoare combinată cu complementara ei,
oferă o culoare de intensitate mică. Figura 1. 15 Triadă secundară
Scheme triade

O triadă colorată este compusă din trei culori egal

depărtate în paleta de culori din Figura 1.12. Contrastul
între culorile triadă este mai puţin puternic decât în cazul
culorilor complementare.

Triada colorată primară este formată din culorile roşu Figura 1. 16 Culori intermediare
(red), galben (yellow) şi albastru (blue) – Figura 1.14.
Triada secundară este obţinută din combinaţii ale culorilor
primare: roşu + galben = portocaliu (orange), gablen +
albastru = verde (green) şi albastru + roşu = violet (purple)
– Figura 1.15. Figura 1. 17 Culori împărţite
complementar
Schemă culori intermediare

Culorile intermediare sunt create prin combinarea unei

culori primare cu una secundară: roşu-portocaliu, galben-
portocaliu, galben-verde, albastru-verde, albastru-violet şi
roşu-violet (Figura 1.16).
Figura 1. 18 Culori dublu
Schema împărţită complementar
complementare
Schema split complements reprezintă combinaţia unei nuanţe cu câte o nuanţă din fiecare
culoare complementară nuanţei iniţiale. Este mai uşor de lucrat cu aceste combinaţii decât cu
o schemă pur complementară. Un exemplu: roşu-portocaliu, albastru şi verde (Figura 1.17)

Schema de culori dublu complementare

Schema de culori dublu complementare sunt reprezentate de nuanţele adiacente şi opusele

acestora; ea utilizează patru culori aranjate în două perechi de culori complementare (Figura
1.18). Această schemă este greu de armonizat; dacă toate cele patru culori sunt utilizate în
cantităţi egale, schema poate părea dezechilibrată, deci trebuie aleasă o culoare dominantă sau
se atenuează culorile.
Efectele compoziţionale ale culorilor

Efectele spaţiale

Nuanţele care sunt deschise la maxima saturaţie (galben, portocaliu) par mai largi decât cele
care sunt închise până la saturaţie (albastru, violet).

Atunci când o culoare expandează vizual, aceasta poate pare mai aproape de privitor decât
acelea care par că se contractă, ducând la următoarea observaţie: culorile calde par mai
apropriate, iar culorile reci se depărtează (cad în spate). Artiştii pot aduce în faţă sau duce în
spate orice culoare, în raport de trucul spaţial utilizat. Astfel, câteva forme mici pot echilibra o
formă mai mare; un obiect cu un contur complicat este mai interesant şi pare mai greu decât o
formă cu contur simplu; un obiect mic, dar complex poate echilibra un obiect mare, dar
simplu, etc.

De reţinut că saturarea reprezintă strălucirea sau vibraţia unei culori. O culoare este cu atât
mai saturată cu cât conţine mai puţin negru. Utilizarea de culori saturate sau de intensitate
mare (o nuanţă pură fără alte culori) sau arii detaliate, aglomerate, atrage atenţia, şi, prin
urmare, dă aparenţa unei greutăţi mai mari decât în cazul folosirii culorilor mai puţin saturate,
de intensitate mică sau arii vizuale simple (nedetaliate şi neaglomerate) – Figura 1.19.

Echilibru şi proporţie

În general vorbind, ariile puternic saturate sau cele

detaliate şi aglomerate atrag atenţia, asadar par să aibă o
mai mare greutate decât ariile mai puţin saturate sau cele
vizuale, simple. Proporţia reprezintă relaţia dimensională Figura 1. 19 Culoare mai puţin
dintre o parte faţă de intreg sau dintre o parte şi alta. saturată vs. culoare saturată
Echilibrul este de două feluri:

- formal (simetric)
- informal (asimetric),

Accentul – reprezintă o arie dintr-o piesă de artă care atrage prima oară atenţia privitorului.
Elementul observat prima dată se numeşte dominant, iar elementele următoare, subordonate.

Unitatea – permite privitorului să observe combinaţia de elemente, principii şi media ca un

întreg. Unitatea este creată prin armonie, simplicitate, repetiţie, apropiere şi continuitate.
Astfel, se poate utiliza repetiţia unei scheme de culori pentru unificarea unei compoziţii. Altă
cale pentru unificarea unei compoziţii este de a simplifica schema de culori prin permiterea
unei culori să domine lucrarea. Aceasta se numeşte tonalitate. În general se recomandă ca
tonalitatea să nu fie monocromatică; oricum efectul global pare să fie o singură culoare.

Mişcarea – culoarea poate crea senzaţia de mişcare. Atunci când valoarea unei culori variază
brusc de la mare la mic este creată o senzaţie de emoţie şi mişcare. Dacă toate valorile sunt
apropriate lucrarea capătă un aspect mult mai calm. În cazul în care se doreşte mişcare cu
ajutorul unei culori se folosesc valori ale nuanţelor pure, precum şi acelea de umbră şi tentă.
Mişcarea crează iluzia unei schimbări fizice în poziţie.
Ritmul – utilizarea repetitivă a elementelor creează iluzia de mişcare. Ritmul vizual este
perceput prin intermediul ochilor, fiind creat prin repetarea de spaţii pozitive separate de
spaţii negative. Există cinci tipuri de ritm: aleator, regulat, alternat, curgător şi progresiv.

Utilizarea efectelor psihologice

Efectele psihologice – din trecut misticii erau de părere că oamenii emană o aură colorată,
care este considerată a fi efectul stării spirituale sau de sănătate a unei persoane. În prezent
este utilizată cromoterapia pentru a vindeca cu ajutorul culorilor. Această formă de tratament
datează din vremuri străvechi în Egipt, China şi India. O utilizare mai la îndemână a culorilor
este cea ce apare în design-ul ambiental (efectul culorii asupra sănătăţii şi comportamentului).

Culorile simbolistice – răspunsul oamenilor la o culoare nu este doar biologic; ei sunt

influenţaţi de asociaţia de culori din cultura de unde provin.

Preferinţele personale de culori – oamenii nu au numai asociaţii culturale moştenite, dar

aceştia pot răspunde la o culoare şi într-un mod personal. Cercetările au relevat câteva
variabile care ajută la explicarea diferenţelor individuale de răspuns la culori.

Efecte emoţionale – efectul emoţional al unei culori specifice într-o lucrare de artă depinde
parţial de ambient şi parţial de ideea exprimată de întreaga lucrare. A fi înconjurat de o lumină
albastră într-o instalaţie este diferit de a vedea o mică arie de albastru într-un context de
culoare mai larg. Pentru cei mai mulţi, efectele emoţionale artstice sunt dificil de exprimat.

Culori locale şi expresive – există două căi opuse de a utiliza culoarea în arta
reprezentaţională. La o extremă se află culoarea locală – culoarea pentru ceva care apare din
apropiere, atunci când se vede in condiţii de lumină medie. La extrema cealaltă este utilizarea
expresivă a culorii de către artişti pentru a exprima mai degrabă o emoţie decât un adevăr
vizual.

De reţinut că cele mai multe culori au implicaţii psihologice, culturale, personale emoţionale
sau expresive, aşa cum se observă din Tabelul 1.2.

Tabelul 1. 2 Implicaţiile culorilor

Una din culorile asemănătoare culorii sângelui; culoare primară la o

extremă vizibilă a spectrului, efectul luminii cu lungimea de undă
între 610 şi 780 nm (Webster).

Măreşte pulsul şi frecvenţa respiraţiei, cauzând mărirea presiunii

sângelui. Copii răspund bine la roşu. Roşu este pentru dragoste,
francheţe şi optimism. Cei care iubesc roşu, iubesc viaţa.
Roşu
Culoarea mâncării – de observat numărul mare de restaurante care
folosesc roşu. Creează senzaţia de foame prin mărirea
metabolismului corpului.

Fierbinte, pasionat, urgent, primejdie, sânge, diavol,

nervozitate, dragoste, francheţe, optimism
 Culoarea gălbenuşului sau a lămâiei; culoare primară între verde şi
portocaliu în spectrul vizibil, efectul luminii cu lungimea de undă
între 570 şi 590 nm (Webster)

Culoarea unei dispoziţii strălucitoare, idealiste. Intelectualii iubesc

galbenul. Sunt necesare mai multe substanţe chimice în ochi pentru
a observa galbenul. Galbenul poate avea câteva efecte negative:
Galben copii plâng mai des şi mai mult în camere galbene, la bătrâni poate
provoca tremuratul prin afectarea minoră a capacităţii de mişcare.
Odată ce se înaintează în vărstă galbenul poate provoca anxietate
sau furie.

Galbenul îmbunătăţeşte şi accelerează metabolismul.

Cald, laşitate, precauţie, teamă, lumină/strălucire

Culoarea pură a unui cer senin; culoare primară între verde şi violet
în spectrul vizibil, efectul luminii cu lungimea de undă între 450 şi
500 nm (Webster)

Culoare numărul 1 pentru introspectivi şi educaţi. Albastrul

determină transmiterea a 11 tranchilizante chimice spre creier şi
este o culoare minunat de calmantă sau

Pune lumea în priză. Demonstrat că măreşte energia. Ridicătorii de

Albastru
greutate ar trebui să ridice într-o cameră albastră. Oamenii implicaţi
în producţie vor produce mai mult în camere albastre. Nu este o
culoare bună pentru spitale.

Resposabilitate, încredere, compasiune – atribute albastru regal.

Onestitate, integritate, corect, puritan, moral, sever, mândrie,

stăpânire de sine, melancolie, tristeţe, posomoreală, deprimare,
nefericit, calitate, primul loc
Culoare între verde şi roşu în spectrul vizibil, efectul luminii cu
lungimea de undă între 590 şi 610 nm; galben roşiatic. Culoare
secundară formată prin combinaţia de roşu cu galben (Webster)
Portocaliu
Nu este o culoare iubită de toată lumea, dar cei care o plac sunt, în
general, sociabili şi iubitori de glume.

Confidenţă, creativitate, aventură, haios, sociabil

Culoare între galben şi albastru în spectru, efectul luminii cu
lungimea de undă între 500 şi 570 nm; se găseşte în natură în
culoarea ierbii şi frunzelor atunci când cresc, a fructelor până la
Verde coacere şi a mării. Culoare secundară formată prin combinaţia de
albastru cu galben (Webster)

O culoare bună pentru oameni în tranziţie. Este culoarea Mamei

 Natură. Iubitorii pot fi însă schimbători.

Culoarea banilor (americani) – poate influenţa.

În mitologia greacă omul Verde era Zeul fertilităţii.

Simbolism universal: natură, prospeţime.

Simbolism contemporan: benefic pentru ecologie.

Natură, sănătate, regenerare, mulţumire, armonie, veselie, plin

de viaţă, prietenos, proaspăt, indispus, necopt, imatur, simplu,
nesofisticat, naiv, nou
Culoare care are în componenţă atât roşu cât şi albastru, de exemplu
levănţica, în special tonurile închise (Webster)

Violet Culoarea fanteziei. Cei mai multi bărbaţi displac violetul.

Regalitate, inteligenţă, bogăţie, frumuseţe, inspiraţie, sofisticat,

rang înalt, imperial, exaltare, retorică excesivă, profan, şocant
Culoare între alb şi negru, având o nuanţă neutră (Webster)

Culoare bună pentru birouri. Promovează productivitatea şi

Gri stimulează creativitatea.

Neutru, ambiguu, intermediar, apatie, diluat, plat, monoton,

matur, sobru, timid, afumat/fumuriu
Fără nuanţă şi strălucire; absoarbe lumina fără să reflecte nimic.
Culoarea de la o extremă a scării de gri, în opoziţie cu albul
(Webster).

Produce un sentiment de solidaritate şi formalitate. Negrul este un

clasic natural.

Culoarea autorităţii şi puterii, deşi poate implica şi supunere.

Negru
Distant, diavol, moarte, necunoscut, frică, mister, întuneric,
noapte, tristeţe, înnorat, păcătos, inuman, diabolic/mefistofelic,
infernal, monstruos, infam, depresie, perfidie, necredinţă, grav,
funeral, dezastru, calamitate, durere, deliberat, pesimism, ostil,
morbid, grotesc, nedorit, primejdios, fals

Culoare fără nuanţă la o extremă a scării de gri, în opoziţie cu

negrul. O suprafaţă albă reflectă lumina tutror nuanţelor complet şi
difuz. Aşa-numitele culori albe sunt, de fapt, nuanţe de gri foarte
Alb
deschise: zăpada proaspătă reflectă, de exemplu, 80% din lumina
incidentă, iar pentru a fi alb perfect, zăpada ar trebui să reflecte
100% din lumina incidentă. Este ultima limită din seria de umbre a
 oricărei culori (Webster)

A nu se subestima puterea acestei culori super-neutre. Culoarea se

potriveşte cu orice altă culoare în orice context, oriunde. O culoare
combinată cu alb furnizează o schemă de culori mulţumitoare.

Albul nu se recomandă pentru nuntă în China. Este echivalentul

culorii negre.

Inocenţă, puritate, virginitate, sterilitate, candoare, zăpadă,

îngheţ, lapte, fantomatic, ultraconservativ, spaţiu, vid/gol,
transparent, onorabil, dependent, favorabil, norocos
O culoare variind între roşu intens şi violet-roşu pal (Webster)

Culoarea poate induce senzaţia de prosperitate.

Culoarea este folosită în închisori pentru a calma deţinuţii.

Roz
Totodată este folosită pentru a trata pacienţii care suferă de dureri
de cap.

Feminitate, dulcegărie, prima, aripa de stânga

A treia culoare închisă cu nuanţe de galben şi roşu (Webster)

Culoarea maro solidă este culoarea pământului şi este abundentă în

natură. Maroul deschis implică autenticitate, în timp ce maroul
închis este similar cu lemnul sau pielea. Maroul poate fi,
Maro
deasemenea, trist sau nostalgic/melancolic.

Culoarea place mai degrabă bărbaţilor.

Pământ, natură, murdărie, mohorât, cafea, solid, tristeţe

1.2.3 Dispozitive (Layout)

Planul general (layout) se referă la modul în care

sunt aranjate elementele pe ecran. Un plan
general conţine placeholders, care la rândul lor
conţin atât text, cum ar fi titluri şi liste cu buline,
cât şi conţinut de diapozitiv (slide), cum ar fi
tabele, diagrame, imagini, forme şi clip art. În
Figura 1.20:
Figura 1. 20 Tipuri de plan general
• bulina 1 – un plan general primar pentru
titlu şi listă cu buline
• bulina 2 – un plan general cu trei placeholders: pentru titlu, pentru liste cu buline şi
conţinut cum ar fi tabel, diagramă sau clip art
La fiecare diapozitiv nou adăugat, se poate alege un tip de plan general din panoul Slide
Layout, unde există o varietate largă de tipuri; totodată se poate alege un plan general vid
(fără placeholders). Dacă utilizatorul nu găseşte un tip de plan general pe care îl doreşte, se
poate rearanja planul general curent sau se poate creea un nou şablon.

Utilizare AutoLayout

Dacă se inserează obiecte mai mari în planul general, Microsoft Powerpoint poate ajusta
automat planul general. Astfel, dacă se lipeşte o imagine, un tabel sau text într-un diapozitiv,
iar obiectul nu se potriveşte bine în planul general curent, un alt plan general este sugerat.
Dacă nu se doreşte planul general sugerat, din meniul Edit click Undo Slide Layout. Pentru
dezactivarea modificării automate din meniul Tools, click AutoCorrect Options şi apoi din
eticheta AutoFormat As You Type se debifează caseta Automatic layout for inserted
objects.

Rearanjarea planului general

Dacă se lucrează în vizualizarea normală, placeholder-ele se pot muta în poziţii diferite, se

poate schimba dimensiunea acestora, şi, de asemenea, se pot formata cu diferite elemente de
umplere şi borduri. Atunci când se vizualizează în modul handouts se pot schimba numai
placeholder-ele de antet şi note de subsol. Aceste modificări se pot face şi asupra
diapozitivelor individuale, diapozitivelor master, notelor master sau handout master. Pentru o
mai bună consistenţă de-a lungul prezentării este bine ca aceste modificări să fie făcute asupra
paginilor master.

Dacă se ajustează placeholder-ele pe o pagină de note sau un diapozitiv, după care se doreşte
revenirea la planul general iniţial, acesta se poate aplica prin click pe şablonul planului
general. Dacă se şterge un placeholder dintr-un master, acesta se poate reface prin utilizarea
opţiunii Master Layout din meniul Format.

O regulă importantă despre folosirea planului general este următoarea: „mai puţin înseamnă
mai mult” – cu alte cuvinte trebuiesc identificate ideile principalele şi numai acelea vor fi
trecute pe diapozitiv: cu cât mai puţine, cu atât mai multe şanse ca ideile să răzbată către
audienţă; un alt avantaj al acestei abordări este acela că previne citirea de către prezentator a
diapozitivului în faţa audienţei, lucru care oricum trebuie evitat întotdeauna.

1.2.4. Efecte

O prezentare electronică poate beneficia de anumite efecte speciale, aplicate asupra textelor,
diverselor obiecte, precum şi diapozitivelor în ansamblu. Cele mai cunoscute efecte sunt
legate de animaţie şi de timing şi tranziţii.

Animaţia

Se pot anima texte, grafice, diagrame, precum şi alte obiecte de pe diapozitive, astfel încât să
se permită scoaterea în relief a unor detalii, controlul fluxului de informaţii şi adăugarea de
elemente interesante prezentării.

Pentru a simplifica aplicarea de animaţii, se poate aplica o schemă de animaţie tuturor

detaliilor de pe toate diapozitivelor, sau numai unor diapozitive selectate, sau numai unor
detalii selectate de pe diapozitivul principal (master). Totodată se poate folosi task pane
Custom Animation, pentru a face posibil controlul asupra apariţiei unui anumit detaliu pe
timpul prezentării, d.e. zborul din stânga la un click

Animaţiile personalizate (custom) pot fi aplicate unor detalii de pe un diapozitiv, dintr-un

placeholder sau dintr-un paragraf (care poate include buline simple sau liste). Astfel, se poate
aplica animaţia fly-in atât tuturor detaliilor de pe diapozitiv, cât şi numai unui singur paragraf
dintr-o listă cu buline. Se pot utiliza opţiunile de intrare (entrance), accent (emphasis) şi ieşire
(exit) în completarea căilor de mişcare (motion paths) predefinite sau particularizate. De
asemenea, se poate aplica mai mult de o animaţie unui anumit detaliu.

Cele mai multe opţiuni de animaţie includ mai multe efecte asociate. Astfel, există opţiunea
de interpretare a unui sunet odată cu animaţia, sau animaţiile de text permit aplicarea efectelor
asupra literelor, cuvintelor sau paragrafelor (d.e. zborul unui titlu cuvânt cu cuvânt, faţă de
toate în acelaşi timp).

Important este că animaţia textelor şi obiectelor poate fi previzualizată atât pentru un singur
diapozitiv, cât şi pentru întreaga prezentare.

Timing şi tranziţii

Atunci când se adaugă animaţie unui diapozitiv (animaţii personalizate sau schemele de
animaţie predefinite) există o varietate de opţiuni de timing: timpi de start (inclusiv întârzieri),
declanşatori (triggers), viteză sau durată, repetări (looping) şi rebobinarea automată.

În Figura 1.21 bulele au următoarele semnificaţii:

1 – titlul unui detaliu animat, bazat pe un text utilizat pe diapozitiv

2 – timpi de oprire şi de mişcare; vizibile numai în mod previzualizare

3 – indică secundele şi include opţiunile de mărire (zooming) si o bară de defilare; vizibile

numai când este afişat Advanced
Timeline

Se poate schimba ordinea în cadrul

secvenţelor de animaţie sau de grupuri
de animaţie prin selectarea detaliului
din lista Custom Animation şi
„tragerea” intr-o nouă locaţie în listă.
Săgeţile de expandare permit
vizualizarea secvenţelor în cadrul
fiecărui detaliu şi mutarea acestora în
afara detaliului. Săgeata de pe un
detaliu selectat din listă afişează un
meniu cu cu opţiuni precum Timing şi
Effects.
Figura 1.21 Timing şi Figura 1.22 Linia de
Atunci când se previzualizează tranziţii timp avansată
animaţia de pe un diapozitiv apare un mică linie de timp (timeline) în josul task pane Custom
Animation, ilustrând timing-ul în secunde pentru fiecare animaţie.

Linia de timp avansată arată aproape la fel ca linia de timp obişnuită care se observă în modul
previzualizare animaţie. Linia de timp avansată permite editarea timpilor relativi pentru
animaţie, prin selectarea detaliului din lista Custom Animation şi „tragerea” spre un marcaj
de pe linia de timp. În Figura 1.22 bula 1 reprezintă titlul unui detaliu animat, bazat pe un text
utilizat pe diapozitiv.

1.3. Configurarea si efectul global al unei prezentari

1.3.1. Fazele desfasurarii unei prezentari (Introducerea, Informaţiile generale,

Incheiere)

Fazele procesului de prezentare sunt strâns legate de structura prezentării, specificată la

începutul capitolului.

Pe lângă tehnicile propriu-zise de structurare a prezentării (cuprins, bibliografie, mulţumiri,

etc.), cele mai importante faze sunt următoarele:

 introducerea – cuprinde formularea problemei care va introduce audienţa în

atmosfera problemei care urmează a fi prezentate; se pot formula şi câteva întrebări care
să suscite şi mai mult interesul audienţei

 informaţiile generale – reprezintă piesa de rezistenţă a prezentării; acestea trebuie

să fie organizate într-un mod succint, uşor de urmărit, fără a intra în detalii
interminabile; informaţiile principale trebuie să răspundă atât la întrebările formulate
în introducere, cât şi cele mai multe întrebări pe care le-ar putea avea audienţa

 incheiere – ar trebui să fie exact concluzia cu care audienţa ar trebui să rămână

imediat după expunerea informaţiilor principale, aşadar o foarte scurtă sinteză a
informaţiilor expuse şi, eventual, direcţii de viitor pentru problema formulată în
introducere

1.3.2. Strategii de prezentare

Prezentarea constă în suprapunerea efectelor vizuale (prezentarea scrisă) cu aceea a efectelor

auditive (prezentarea vorbită). Aceste două efecte trebuiesc sincronizate, i.e. prezentatorul
trebuie să expună exact ceea ce se vede în prezentarea scrisă. O observaţie importantă: nu
trebuie citit textul scris în prezentare ca pe o lectură. Acest text trebuie interpretat, uşor
reformulat şi, eventual, explicat/amănuţit. Iată trei reguli pentru o prezentare de efect, propuse
de Cliff Atkinson, preşedinte al Sociable Media.

Regula 1 – Media utilizată în prezentare trebuie să fie tranparentă

Este uşor a pierde obiectul prezentării dacă diapozitivele sunt încărcate cu prea multe
elemente grafice, animaţii şi efecte speciale. Diapozitivele trebuie să aibe un design
simplu, pentru a nu distrage audienţa din cauză că se întâmplă prea multe pe ecran.
Powerpoint-ul va fi bine utilizat atunci când audienţa observa că de fapt este vorba de
Powerpoint. Prezentatorul trebuie să se concentreze pe ideile expunerii, nu asupra
 mediului de prezentare. Cea mai mare realizare a prezentării se obţine atunci când
audienţa înţelege ceea ce s-a vrut a se comunica. La sfârşitul prezentării se va dori mai
degrabă o discuţie asupra ideilor principale, decât asupra efectelor speciale.

Regula 2 – Crearea unui dialog cu audienţa

Prezentatorul trebuie să vadă expunerea ca un dialog, unde audienţa lasă acestuia primul
cuvânt. În timpul expunerii prezentatorul va fi singurul care va vorbi. La sfârşitul
prezentării îi vine rândul audienţei să vorbească. O cale pentru a stimula dialogul este
aceea de a se pune accent şi a se detalia anumite aspecte care pot fi interesante pentru
audienţă, astfel încât să se poată anticipa eventualele întrebări din partea audienţei. În
acest fel se substituie caracteristica primară a Powerpoint (aceea de a fi un suport pentru
prezentator) cu un instrument care să fie un suport pentru audinţă. Deasemenea,
prezentatorul poate formula întrebări de-a lungul prezentării pentru un dialog ulterior.
Aceste întrebări, puse pe un ton conversaţional, relaxant, ajută la crearea conexiunii
dintre prezentator şi audienţă, incurajându-i să participe la dialog.

Regula 3 – Improvizarea în anumite limite

Dacă prezentatorul investeşte timp în pregătirea expunerii, acestuia i se va dezvolta o

mai mare incredere în „povestea” prezentată. Numai atunci prezentatorul este pregătit
cu adevărat să improvizeze pe marginea expunerii, în loc să fie constrâns să citească
punctual de pe diapozitive. Improvizaţiile sunt mai la indemână dacă membrii audienţei
pun intrebări sau împărtăşesc o istorie similară. De-a lungul prezentării trebuie răspuns
rapid, dar într-un mod politicos şi dacă intrebările permit acest lucru, sau acestea
trebuiesc luate la cunoştinţă şi amânate pentru sfârşitul sesiunii, pentru secţiunea de
întrebări şi răspunsuri. Dacă este necesar răspunsul la o intrebare care este acoperită mai
târziu în prezentare, se poate afişa diapozitivul respectiv prin tastarea numărului
acestuia şi apăsarea tastei Enter. Sau, dacă diapozitivul distrage atenţia în cadrul
evoluţiei unei discuţii, se poate întrerupe prezentarea scrisă până la sfârşitul discuţiei. O
prezentare nu este, totuşi, ceva unde toată lumea poate să intervină. Prezentatorul
trebuie să se asigure că nu deviează de la limitele impuse expunerii centrale, cu alte
cuvinte, acesta trebuie să urmărească tematica propusă şi ţelul pentru care susţine
prezentarea – acela de a furniza anumite informaţii audienţei sau de a persuada audienţa
într-un anumit scop (d.e. faptul că prezentatorul este cel mai în măsură să îndeplinească
un anumit obiectiv – chiar obţinerea unui loc de muncă).

Scopul final al prezentării este acela de a crea o „istorie” credibilă şi solidă care să atragă
audienţa şi, totodată, să anticipeze întrebările acesteia.

Urmărind aceste reguli, prezentatorul va reuşi o abordare relaxată şi confortabilă, audienţa

fiind, la rându-i relaxată şi confortabilă.

De asemenea, este foarte important ca prezentatorului să-i sporească încrederea în ceea ce

expune. Pentru mulţi oameni prezentarea publică inspiră teama şi nu incredere. Teama
provine, printre altele, şi din faptul că prezentatorul nu este confortabil cu lucrarea, cu el
însuşi sau cu nivelul lor de pregătire. Încrederea poate fi sporită prin utilizarea a trei elemente
de bază care pot face să angajeze audienţa: titlurile (headlines), graficele şi cuvintele rostite.
 Headlines

Atunci când se avansează la următorul diapozitiv, titlul reliefează despre ceea ce

prezentatorul va vorbi în continuare. Titlurile trebuie să se adresează audienţei pe un ton
conversaţional. Acesta lucru va face ca audienţa să se simtă relaxată şi ajută la
înţelegerea a ceea ce vrea să inducă prezentatorul.

Graficele

Fiecare diapozitiv este bine de ilustrat cu câte un grafic simplu. Este recomandabilă
evitarea dezordinii în aranjarea obiectelor pe diapozitiv; totodată se va evita folosirea
unui număr mare de obiecte pe un singur diapozitiv. Prin arătarea a mai puţin pe
diapozitiv se poate stârni curiozitatea audienţei.

Cuvintele rostite

Prezentatorul trebuie să răspundă audienţei întrebărilor despre diapozitiv cu propriile

cuvinte. Aceste cuvinte trebuie în fapt să explice audienţei înţelesul titlului şi a
graficului.

Utilizând aceste elemente, prezentatorul va capta atenţia audienţei prin abordarea relaxată,
povestea interesantă şi efectul vizual. Prezentatorul va trebui să scruteze încăperea în timp ce
vorbeşte şi să aibă contact vizual cu audientă din orice colţ al camerei; totodată prezentatorul
va privi cu atenţie faţa acestora pentru a observa cum răspund aceştia la prezentare – dacă
audienţa este plictisită şi neinteresată, prezentatorul va căuta să pună mai mult entuziasm în
prezentare şi să vorbească mai tare.

O metodă de a intra în dialog cu audienţa este aceea a întrebărilor cu răspuns prin vot.
Prezentatorul va trebui să aproximeze rapid numărul mâinilor ridicate, să comunice acest
lucru audienţei şi să vorbească mai departe interpretând acest rezultat, sau luând-o ca pe un
fapt, dacă rezultatul nu convine. Această tehnică poate varia prin prezentarea unui diapozitiv
al cărui titlu a fost eliminat, dar graficul a rămas; prin consultarea opiniei audienţei despre ce
anume poate reprezenta graficul rămas, se acordă acesteia posibilitatea de a-şi forma o opinie
proprie asupra imaginii.

Întrebările din cadrul sesiunii de intrebări şi răspunsuri de la sfârşitul prezentării vor fi de fapt
precizări detaliate asupra unor întrebări pe care prezentatorul a avut grijă să le anticipeze, iar
în cadrul prezentării fie nu le-a detaliat (nici nu se recomandă, dacă răspunsul este prea
elaborat), fie le-a lăsat intenţionat la urmă. Şi acest lucru încurajează audienţa să participe la
dialog. În orice caz trebuie ca prezentatorul să aibă grijă să reitereze întrebarea pentru ca să fie
sigur că toţi cei din încăpere au auzit-o.

1.3.3. Planificarea timpului

Actul prezentării în sine constă în prezentarea scrisă (expusă sau proiectată) în concordanţă cu
prezentarea vorbită (sau rostită). Administrarea timpului în cadrul prezentării se referă la
menţinerea sincronizării între expunerea vizuală şi cea vorbită şi, totodată, de a acorda un
timp similar fiecărui diapozitiv. Nu se recomandă nici defilarea rapidă a diapozitivelor, nici
expunerea prelungită a unui singur diapozitiv.
În cazul efectelor speciale de întârziere, prezentatorul trebuie să se încadreze în timpul pus la
dispoziţie, furnizând, în acelaşi timp, informaţii despre toate elementele care apar în
diapozitiv; de asemenea, nu trebuie să existe timpi morţi în expunerea vorbită – este utilă, de
exemplu, aducerea aminte, din când în când, despre subiectul global (sau local, în cazul
prezentărilor lungi) al lucrării.

Timpul acordat expunerii unei prezentări (incluzând sesiunea finală de întrebări şi răspunsuri)
trebuie să fie corepsunzător şi pe măsura aşteptărilor audienţei. Cu cât timpul este mai mare,
cu atât există riscul ca audienţa să nu perceapă decât parţial ideile expuse de prezentator.
Timpii alocaţi unei prezentări de diapozitiv şi a prezentării în sine, sunt sintetizaţi în Tabelul
1.3.

Tabelul 1. 3 Timpi recomandaţi unei sesiuni de prezentare

Durată
Mică Medie Mare
Diapozitiv <1 minut 1-5 minute >5 minute
Toate diapozitivele <10 minute 10-30 minute >30 minute
Element
Întrebări-răspunsuri <5 minute 5-15 minute >15 minute
Toată prezentarea <15 minute 15-45 minute >45 minute

Durata mică pentru expunerea unui diapozitiv este folosită în cadrul tuturor tipurilor de
prezentare incluzând sesiunea de întrebări şi răspunsuri de la sfârşit (mică, medie şi, poate mai
puţin, mare). Trebuie acordată atenţie aici în a descrie, fie şi sumar, toate elementele care apar
pe diapozitiv. De asemena, atenţie şi la faptul că o expunere cu durata prea mică poate genera
întrebări (poate nedorite) din partea audienţei.

Durata medie pentru expunerea unui diapozitiv este recomandată în majoritatea prezentărilor,
oferind suficient timp prezentatorului să descrie ceea ce este prezent pe diapozitiv şi să
răspundă rapid la câteva întrebări (poate chiar anticipate) din partea audienţei.

Îm sfârşit, durata mare pentru expunerea unui diapozitiv se utilizează atunci când sunt
necesare detalieri suplimentare a obiectelor prezente pe diapozitiv. Dacă acesta nu mai este
relevant la un moment dat, diapozitivul se poate stinge, urmând a fi reaprins după lămuririle
suplimentare solicitate. Se poate aloca un timp mai mare prezentării unui diapozitiv fie în
cazul în care se doreşte atingerea unei durate mari de prezentare şi sunt prea puţine
diapozitive, fie în cazul în care un desen complex de pe diapozitiv necesită explicaţii detaliate.

Sesiunea de întrebări şi răspunsuri este recomandabil să dureze, în general, cel puţin cât
jumătate din durata prezentării, pentru a inchega acel dialog menţionat în paragraful anterior.
Se preferă o sesiune scurtă de întrebări în cazul unei prezentări pur informale, unde nu sunt
prea multe întrebări de pus (sau nu ar trebui să fie). În general nu se recomandă absenţa
sesiunii de întrebări şi răspunsuri, fie şi dacă este foarte scurtă sau în cadrul ei are loc, totuşi,
un dialog între prezentator şi audienţă – se va evita, pe cât posibil, ca membrii audienţei să
vorbească între ei atunci când vorbeşte şi prezentatorul: este exact activitatea profesorului în
faţa elevilor sau studenţilor. Aici intervene tactul pedagogic, diplomatic sau de altă natură al
prezentatorului, tact care se îmbunătăţeşte odată cu experienţa acumulată.

Prezentările scurte au ca scop o trecere rapidă în revistă a unei probleme, d.e. cazul în care un
profesor ascultă un elev: elevul va face o prezentare, în general, scurtă asupra problemei puse.
Prezentările medii ca timp sunt recomandate pentru expunerea şi dezbaterea cu suficiente
detalii şi argumente a unei probleme, propuneri sau a altui subiect.

Prezentările lungi în timp, pe lângă riscul de a plictisi auditoriul, acoperă, în general, o

varietate de idei, nu neapărat foarte conectate între ele, de aceea este recomandabil ca, dacă
este posibil, prezentarea să fie împărţită în mai multe sesiuni. O prezentare lungă în timp
presupune că a răspuns anticipat multor întrebări din partea audienţei, de aceea sesiunea de
întrebări şi răspunsuri trebuie să clarifice şi să accentueze ideile neănţelese pe deplin de către
audienţă.

1.3.4. Stabilirea mediilor de prezentare de rezultat (output media)

Mediul fizic unde prezentatorul va susţine expunerea este la fel de important ca şi istoria
expusă. Calitatea lucrării este afectată inevitabil în cazul în care camera este neconfortabilă,
nu este o priză lângă proiector sau microfonul nu funcţionează. Prezentatorul este obligat să
prevadă obstacolele din calea atenţiei pe care audienţa trebuie să o aibă de-a lungul prezentării
şi, astfel, să diminueze impactul asupra prezentării.