Universitatea ,,Dunărea de Jos” Galaţi

Facultatea de litere
Drd. Niţă Elena
Proiect de cercetare ştiinţifică

Compunerea şi recompunerea textului ficţional la Nicolae Breban

I. Justificarea oportunităţii temei de cercetare alese

Încercările taxonomice efectuate asupra operei lui Nicolae Breban au evidenţiat în

primul rând o extraordinară capacitate a naratorului de a evidenţia instinctualul ireductibil al
fiinţei umane. Din punct de vedere compoziţional, criticii au reproşat lipsa de coerenţă a
substanţei epice care a condus la formarea unor personaje neunitare şi neverosimile; mai mult
decât atât prin reversibilitatea relaţiei personaj – narator, proza lui Breban se liricizează.
Personalitatea naratorială a ardeleanului este cu atât mai controversată cu cât operele sale par
să calchieze un tipar încă nedezvăluit; întregul sistem romanesc se transformă într-un
metatext pentru decodarea căruia autorul oferă mai multe chei. Epicul este înlocuit cu o
încleştare a instinctelor, omul, personajul îşi pierde din complexitate, însă câştigă în esenţa sa
primordială, adică în „a trăi”. Pentru Breban creaţia este un proces pur diegetic, opera nu
copiază viaţă, ci îşi cere dreptul de a trăi şi de a devora prin existenţa sa atât personajele cât şi
însuşi naratorul.
Credem că acesta este şi principalul aspect care interesează în textul ficţional
brebanian: experienţa viului precum şi toate implicaţiile psihologice şi mai ales naratologice
care decurg din acest deziderat. Epicul devine un personaj în sine ca un destin care îşi are
propriile culmi şi abisuri, iar viaţa şi moartea se completează într-un mod paradoxal căci
decizia de a trăi echivalează cu acceptarea degradării vieţii, pe când decizia de a stăpâni viaţa
echivalează cu o retragere în moarte. În acest joc dominat de violenţă şi desfăşurat pe un
sistem cartezian tridimensional (viu –nonviu, epic – narator, personaje), omul –văzut ca
energie sau moliciune – este contorsionat, continuu aruncat dintr-un plan în altul, în
încercarea de a stăpâni punctul de coordonate iniţiale, sau parafrazându-l pe Grobei (şi prin
aceasta pe însuşi Breban) în încercarea de a stăpâni vidul: puterea adevărată este golul
(Nicolae Breban, 2007, p. 96). Acest sistem textual este, la rândul său, fiinţat ontologic în
realitatea cotidiană şi observăm că din această perspectivă opera brebaniană reia într-o
manieră originală temele obsedante ale timpului actual: dorinţa umană de a domina,
incapacitatea de a interacţiona într-o eră a comunicării, omul aşezat sub incidenţa oricărui tip
dictatorial şi nu în ultimul rând lipsa valorilor, a dogmelor care să confere integritate
existenţei.
Încă o dată este adus în discuţie raportul artă – realitate şi modalităţile mutuale de
influenţare; observăm autorul posedă un acut simţ nu al socialului, ci a umanului în sine,
motiv pentru care, credem moralitatea operei sale interesează doar în plan secundar, cu
adevărat importantă pare să fie mutualitatea efectului Pygmalion între două dimensiuni care
la o primă vedere par să fie independente una de cealaltă: textul ficţional şi realitatea
imediată.
Se conturează astfel şi argumentul acestei lucrări ce îşi propune dă demonstreze
complexitatea şi inovaţia tipului naratologic brebanian caracterizat asemeni omul modern
printr-o psihologie a paradoxului. Desigur, acest obiectiv trebuie coroborat cu analizele
criticilor literari, dar mai ales cu articolele programatice ale romanului contemporan fie ele
naţionale sau internaţionale. Dubla deschidere a lui Breban către canonul rusesc de analize
psihologică, dar şi către modelul politic postmodernist face ca opera să aproape imposibil de

1
încadrat într-un curent literar; mai mult de atât: la fel ca şi în cazul etalonului moral autohton
– Lucian Blaga – Nicolae Breban procedează la operarea nu cu un sistem filozofic (termen cu
statut dogmatic pentru temporalitatea lumii contemporane), ci cu un sistem eseistic dezvoltat
pe cuprinsul mai multor studii culturale. Aceste studii culturale – unele dintre ele integrate în
operele de ficţiune – reprezintă una dintre cheile de lectură ale autorului transilvănean.
Romanele sale sunt cu atât mai importante cu cât după cum observa şi criticul Marin Mincu
literatura română postbelică se neagă pe sine. În acest context al tatonărilor, studiul
aprofundat asupra naratologiei brebaniene este menit să pe de o parte să traseze canoanele
tipului romanesc promovat de autor, iar pe de altă parte să demonstreze concordanţa
indisolubilă dintre opera lui Breban şi epistemologia contemporană.

II. Direcţia de cercetare

În ceea ce priveşte metoda de analiză literară aleasă, vom avea în vedere în primul
rând consideraţiile criticilor conform cărora metodele clasice nu mai corespund nevoilor
gnoseologice actuale, cu toate acestea trebuie, de asemenea, evitată deplasarea continuă de
accent de pe un sistem hermeneutic pe altul. Acest praxis este catalogat a fi greşit deoarece se
bazează pe o analiză fragmentată care conduce la aplatizarea reliefului literar autohton.
După o analiză sumară şi cronologică a principalelor modele critice, opinăm că nicio
observaţie nu poate fi pertinentă în afara tiparului mitico – arhetipal. Astfel în cazul
personajului masculin, din momentul publicării romanului Don Juan, Monica Spiridon a
diferenţiat între următorii arhetipuri: Romeo, Don Juan şi intermediarul Don Quijote, acestea
sunt definite în funcţie de maniera în care se raportează la realitate şi diegeza acesteia.
Personajul feminin (adesea re – prezentând realul ingenuu) este definit de însuşi Nicolae
Breban din perspectivă mitică. El vede în femeie o Hidră – deci o realitate multifaţetată, o
Meduză – un real care poate fi cucerit doar prin observaţie directă, ceea ce înseamnă
împietrire, o Circe – realul văzut ca o închisoare aparent utopică sau o sirenă – un real care în
spatele seducţiei şi al orfismului ascunde moartea. Bărbatul se întoarce la tiparul primordial,
la tiparul actantului menit să creeze şi să recreeze la infinit realul prin propriul gest volitiv.
O altă ipostază a lui Ulise întâlnim şi în personalitatea naratorului care vede în actul
creator o luptă cu sine şi cu însăşi opera literară ( încă o dată se aduce în discuţie raportul
dintre concret şi artă). Ulise naratorul, la fel ca şi eul liric Ulise (identitate eponimă blagiană)
reiau traseul iniţiaţic al eroului homeric, însă aflaţi într-o realitate de gradul II – aceea a
cuvântului – observăm cum personajele se suprapun lexemelor, iar regăsirea Penelopei
sfârşeşte dramatic căci scriitorul nu trece de proba arcului şi prin aceasta nu poate stăpâni
golul iniţial al cuvântului nerostit, al diegezei încă nerealizate. În această încleştare omul este
redus la energia arheului care este actualizată în funcţie de circumstanţe. Dacă energia umană
este ireductibilă atunci putem lesne accepta lipsa substanţei epice şi sărăcia tematică din
romanele brebaniene. În vederea evitării acuzelor de pastişă şi autopastişă vom încerca să
analizăm literatura lui Breban din perspectiva hipertextului care pare să fie structurat din
perspectiva tehnicii naratologice a palimpsestului. În această direcţie vom uzita o formulă
critică ce presupune melanjul grilei mitico – arhetipale cu cea analizei comparative. A doua
metodă de cercetare literară aleasă prezintă avantajul amplasării scriitorului într-un context
naţional şi european, mai mult de atât se poate studia felul în care sensul metaforic migrează
de la un autor la altul şi cum evoluează în cadrul operei unui singur prozator.
Metoda comparativă va fi utilizată în funcţie de două coordonate majore: cea spaţială
( astfel se va proceda la evidenţierea manierei în care tehnici narative şi simboluri sunt
utilizate în plan naţional; şi prin extrapolarea şi globalizarea specifice lumii contemporane,
vom analiza felul în care structurile narative şi psihologice sunt influenţate de dinamica social
– cultural – politică specifică diverselor literaturi care prezintă puncte de interes comune cu

2
opera lui Breban) şi cea temporală care de asemenea cunoaşte două subramnificaţii. Din
perspectivă sincronică, metoda comparativă accentuează tendinţa unei generaţii de a utiliza
anumiţi tropi şi de a se raporta într-o manieră specifică la existenţa umană şi ontologia
acesteia; mult mai interesant, o hermeneutică amplasată în diacronia comparativă pare să fie o
istorie explicativă a modalităţii în care scriitorul nu deconstruieşte şi reconstruieşte un mit, un
arheu, ci se raportează diferit la acesta, astfel ca orice nouă actualizare îşi are integrate
coordonatele tiparelor originale. Observăm că pentru Nicolae Breban acest tipar original,
acest şablon ireductibil al viului se transformă într-o fată Morgana imposibil de surprins prin
metodele epice cunoscute, motiv pentru care prozatorul apelează la mijloacele lirico –
eseistice.
Aceste două metode de cercetare literară alese (după criterii diferite) nu exclud
interferenţele cu celelalte modalităţi analitice care, după caz, vor argumenta complexitatea şi
actualitatea operei.

III. Precizarea şi justificarea metodelor ce cercetare alese

Dacă modernismul clădeşte un mit al puterii transformatoare, o nouă gnoseologie,

antropologizantă în care fiecare om prin cunoaştere şi implicare în cunoaştere devine un
făuritor de lumi posibile, postmodernismul procedează la o demitizare atât a realului cât şi a
factorului uman, existenţa se transformă într-o continuă tensiune deoarece însăşi existenţa se
vrea a fi demonstrată. Devine astfel evident faptul că cercetarea critică a textului brebanian
trebuie să transforme noţiunile de mit, arheu, viu, dictatură, masculin şi feminin în concepte
operaţionale. Mitul dincolo de explicarea concretă a fenomenelor şi evenimentelor
enigmatice de caracter spaţial şi temporal, se transformă într-o unealtă prin care omul poate
stăpâni realul; în cazul lui Breban mitul se depărtează pe cuvânt, de logos şi se apropie într-
un mod surprinzător de gol înţeles ca formă a puterii absolute. Vom proceda la diferenţierea
arheului de arhetip; în această dihotomie primul termen este reprezentat de imaginea lui Ulise
în care intuim omul ce îşi revendică dreptul la existenţă, iar arhetipurile vor fi înţelese ca
actualizări ale arheului : Romeo, Don Juan şi Don Quijote. Arhetipurile sunt definite în
funcţie de maniera de luptă cu diferitele forme ale realului şi ale morţii. Dictatura transcede
limitele politicului şi devine orice limitare umană (în multe cazuri înnăscută) pe care nu o
putem depăşi, dictatura este instinctul care îl determină pe Grobei să se sustragă Leliei şi
vieţii crezând că aşa le poate supune. Prin opoziţie cu dictatura se conturează viul ca un drept
al omului de a-şi învinge moarte, această categorie reprezintă şi principala noutate a
romanului brebanian. Un alt cuplu oximoronic este format din masculin şi feminin: două
coordonate ce nu pot exista una în afara celeilalte şi între care se instalează o relaţie violentă
şi mutuală de slugă – stăpân. Femininul este realul ce se doreşte a fi modelat de un creator
care nu arare ori este prin în capcanele concretului.
În privinţa structurii narative se va analiza modalitatea în care epicul şi liricul se
întrepătrund într-un nou tip romanesc, în această direcţie se va uzita grila de lectură a
metaficţiunii.

IV. Stadiul cercetării în domeniul ales

Dacă în perioada predecembristă opinia criticilor literari (care în mare parte este
acuzată astăzi de a fi fost aservită sistemului politic) vede în romanul lui Nicolae Breban doar
nivelul de suprafaţă – critica socială a micii burghezii, actualmente filologii aduc în discuţie
structura narativ romanescă şi pe cea psihologică a personajelor. Fiind născut din abisalul
uneori paradoxal al omului Breban, textul acestuia este dominat de trăsături contradictorii;
criticii fiind de opinie că niciun personaj de – al său nu este verosimil si prin aceasta nu poate

3
fi susţinut statutul de literatură socială. Mai mult de atât: imposibilitatea de a identifica
trăsăturile unei direcţii literare: naratorul diletant, personajul căruia îi este retras atât
posibilitatea epică, dar mai ales actul lingvistic au transformat romanele lui Breban într-un
subiect de controversă critică. Autorul fiind deopotrivă negat, contestat şi recunoscut.
Departe de a reprezenta o lectură facilă şi mai ales stigmatizat de o aparentă
imposibilitate a decodării, textul ficţional brebanian adesea nu a cunoscut o analiză critică
aprofundată. Majoritatea teoreticienilor au preferat să îl includă în cadrul diverselor istorii şi
antologii literare postbelice. Chiar şi în aceste condiţii, opera autorului transilvănean este
caracterizată prin câteva trăsături sintagmatice dintre care amintim: atenţia se concentrează
spre...apele infailibile ale sufletului (Mircea Martin în Nicolae Breban 70, 2004, p.137);
personajul care se brebanizează şi autorul care se grobeizează, stilistic proza lui Breban este
oximoronică, de unde o tensiune aproape permanentă ( Nicolae Manolescu, 2008, p. 1122);
Nicolae Breban nu zugrăveşte propriu-zis tipuri, cât energii şi moliciuni umane (Eugen
Simion, 1998, p. 7); desacralizarea va sfârşi prin a-şi asuma o funcţie de remitizare (Liviu
Maliţa, 2000, p. 28).
Adevăratul tribut adus naratologiei brebaniene apare odată cu studiile Melancolia
descendenţei. Figuri şi forme ale memoriei generice în literatură a Monicăi Spiridon şi
Romancierul în faţa oglinzii a lui Ioan Pecie. Primul studiu canonizează tipurile masculine
întâlnite la autorul în discuţie şi anume Don Juan şi Romeo. Ipostază a seducătorului sau a
îndrăgostitului, aceste modele sunt definite în funcţie de raportarea la real. Grobei este un
Don Juan, el o va cuceri pe Lelia, apoi pe familia acesteia pentru ca mai apoi să acapareze un
întreg oraş şi chiar realitatea. Don Juan este predestinat să lupte prin armele seducţiei pentru
a-şi subjuga realul, însă în momentul în care acest deziderat este atins, realitatea în sine este
demitizată, iar acest tip al fertilizatorului îşi conştientizează tragismul. Pe de altă parte
Romeo este sedus de real şi de principiul feminin, căzând în mrejele contingentului, el se
sacrifică pentru a trăi.
Al doilea studiu reia din perspectiva metaficţiunii aceiaşi problematică, demonstrând
că prin actul epic femeia şi realul sunt supuse şi create. Relaţia dintre personaje şi narator şi
cea dintre personaje şi real stau tot sub semnul seducţiei şi al creaţiei. Ioan Pecie crede că
povestirea este echivalentă modelării şi prin aceasta credem că se pot explica incursiunile
lirice: un refuz al realului de a fi supus, o încercare a personajului de a păcăli istoria văzută ca
arhetip al dictaturii. O analiză valoroasă a literaturii brebaniene este realizată de Dora Pavel
în studiul Antimemoriile lui Grobei. Folosindu-se de uneltele criticii postmoderne, autoare
demonstrează actualitatea tipului brebanian. Mai mult de atât, din punct de vedere lingvistic
Dora Pavel argumentează noutatea stilului în care lexemul şi obiectul devin intrinseci unul
altuia.

V. Evidenţierea aportului personal în domeniul tematic ales

Având ca puncte de reper publicaţii prezentate anterior, lucrarea de faţă abordează

tipul de naraţiune a lui Breban ca pe o posibilitate de inovare a romanului. Epicul şi liricul
devin personaje şi modalităţi de fiinţare. În această direcţie încercarea scriitorului de a
surprinde în textul său categoria viului ne pare a fi temerară, tocmai de aceea o coordonată
majoră a studiului o constituie romanul eseistic şi mutaţiile epice produse de acesta.
Personajul deşi viu, nu este verosimil căci schema sa psihologică este o continuă şi
complicată încleştare între metaficţiune şi dictatură, între seducţie şi supunere, între viaţă şi
moarte. În acest context novator o analiză riguroasă trebuie să fie bazară pe câteva metode
adecvate, astfel direcţia critică mitico – arhetipală este doar tiparul pe care vor fi aşezate
conceptele operaţionale dublu adaptate: pe de o parte lumii contemporane, iar pe de altă parte
textului ficţional brebanian. Mitul, arheul, viul, dictatura, masculinul, femininul alcătuiesc o

4
axeologie dedogmatizată, în afara moralei sociale, dar mai ales o axeologie în care factorul
uman este surprins în esenţa sa ireductibilă. Epilogul romanului Bunavestire argumentează
această ipoteză căci, în mod ironic, reuşita lui Grobei de a-şi subjuga femininul, realul şi
timpul nu aduc după sine viaţa, ci o existenţă în afara viului.
Iată identitatea brebaniană: ea este obligată să aleagă între efemeritatea viului şi
paralizia eternă în afara acestuia. Extrapolat, acest paradox este întâlnit şi în cazul analizei
naratologice, căci autorul trebuie să opteze fie pentru diegeza şi supunerea prin cuvânt –
specifice epicului, fie pentru oniricul şi detaşarea specifice liricului. Această pendulare
continuă îşi găseşte echivalentul în imaginea epopeică a lui Odiseu. Omul este o reactualizare
a lui Ulise într-o căutare sisifică a Penelopei, această ultimă reprezentare a realităţii aduce cu
sine un deziderat interzis epocii contemporane: dispariţia melancoliei provocate de
efemeritatea înnăscută. Dincolo de a fi un seducător sau un îndrăgostit, fiecare personaj
brebanian este în primul rând un Ulise.

VI. Obiectivele cercetării

Chiar dacă analiza literară nu permite disocierea planului simbolic de cel naratologic,
din scopuri pur didacticiste alegem să diferenţiem între obiectivele cercetării care vizează
personajele şi relaţiile dintre acestea şi obiectivele care vizează maniera naratologică a lui
Nicolae Breban. Un prim deziderat îl constituie demonstrarea actualităţii tipului uman
conturat de prozator. Credem că aceste îşi are rădăcinile în lipsa unui adevăr cu valoare de
dogmă, omul trebuie să îşi remitizeze existenţa în condiţiile în care mitul în accepţiunea
clasică a termenului dispare. Lipsa de coerenţă acţională şi chiar volitivă redau complexitatea
lumii contemporane, dar şi absurditatea existenţei noastre. Un alt obiectiv al lucrării îl
constituie structurarea unei noi taxonomii critice care să permită decodarea textului
brebanian. Credem că metodele de analiză folosite au vizat în principal nivelul de suprafaţă al
lecturii şi din această cauză textul a fost interpretat fie din perspectiva realismului, fie din
perspectiva analizei psihologice. Nici una dintre ele nu surprinde nivelul de profunzime al
decodării.
La nivelul formulei narative lucrarea argumentează ideea conform căreia romanul ui
Breban aduce cu sine o nouă formulă a cărei coerenţă este asigurată de folosirea
metaficţiunii. Intervenţiile lirice sunt un mod de fiinţare a umanului şi mai mult decât atât
genurile literare sunt transformate atât în ipostaze autoriale cât şi în personaje. Lipsa epicului
mu mai înseamnă şi o lipsă sau o degradare a romanului. Combinând nivelul tematic şi pe cel
structural observăm să subiectul scrierilor autorului transilvănean este ireductibil si din
această cauză se va încerca în lăturarea acuzaţiei de pastişă şi autopastişă, încercând să le
înlocuim cu noţiunea de palimpsest.
Un ultim deziderat al lucrării vizează încadrarea lui Nicolae Breban într-o direcţie
literară. Acest obiectiv va fi atins prin metoda analizei comparativ literară a mai multor texte
aparţinând aceleiaşi epoci.
.

5
 VII. Structura tezei

Compunerea şi recompunerea textului ficţional la Nicolae Breban

A. Delimitări conceptuale
1. Climatul cultural din perioada 1960 – 1970
i. internaţional ( subcapitolul îşi propune să expună principalele modele
narative şi culturale care au creat programul postmodernismului se vor
prezenta şi influenţele asupra literaturii române. Acest subcapitol este necesar
în vederea sistematizării doctrinelor moderniste şi postmoderniste.)
ii. naţional ( un subiect controversat în literatura română contemporană îl
reprezintă atât cenzura comunistă cât şi canonul sovietic care s-a interpus
asemeni unei redute între scriitorii autohtoni şi postmodernismul vest
european. Cu toate acestea sunt si opinii care argumentează dezvoltarea
literaturii noastre în paralel cu cea vestică, însă sub directa influenţă e celei
estice )
2. Literatura română sub dictatura comunistă
i. Modernism, neomodernism şi postmodernism (această secţiune este
menită a structura principalele diferenţe cu privire la aceste curente
literare. Demersul va fi deductiv pentru a accentua crezul despre roman la
lui Nicolae Breban)
ii. Literatura ca rezistenţă (subcapitolul tratează în mod comparativ alegoriile
politice din perioada comunistă. )
iii. Cenzura şi posibilităţile de eschivare (de cele mai multe ori romancierii au
optat pentru textul alegoric, însă aluri de acest procedeu mai sunt întâlnite
metaficţiunea, utopia şi distopia sau ieşirea din timp.)
3. Modele şi antimodele
i. apartenenţa la o direcţie literară (acest subcapitol are ca obiectiv încadrarea
operei lui Breban într-un curent literar)
ii. dezvoltarea canoanelor versus lipsa acestora( preluând conceptele lui
Cărtărăscu de valoare rare şi valoare slabă, această secţiune trasează
coordonatele estetice şi etice ale lumii culturale contemporane.)
4. Epicul în criză
i. Analiza psihologică, psihanaliza şi postanaliza
ii. Naraţiunea nonepică sau epicul în agonie
iii. Eseul şi expansiunea genului eseistic
iv. Postmodernismul şi acceptarea limitelor (Limitele umanului se transformă
în limite ale romanului. Genurile literare se contopesc în personalitatea
creatoare pentru a deveni personaje în sine)

B. Nicolae Breban : eseist - critic literar şi critic cultural

1. Studii culturale
2. Dramaturgia
3. Încercare de sistematizare ontologică

C. Textul ficţional
1. Nicolae Breban
i. autopastişă şi palimpsest
ii. puterea şi seducţia (istoria, viul, epicul)

6
 iii. personajul şi naratorul brebanian
2. Demers comparativ
i. sincronic (Mircea Eliade, D.R. Popescu, Constantin Ţoiu, Eugen Barbu, Marin
Preda)
ii. diacronic (Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu)
3. Ficţiunea
i. Incursiune în lirica epicului
ii. realul şi ficţiunea
iii. Metaficţiunea ca demiurgie
iv. Naraţiunea ca metodă versus naraţiunea ca topos
5. Intrarea în timp
i. Demers comparativ în postcomunism
ii. Orfeu în Infern
iii. O nouă estetică

VIII. METODE UTILIZATE

Din momentul în care atenţia literaturii s-a deplasat de pe un plan exterior al

acţiunilor, pe cel al mobilurilor interioare care au determinat un anumit comportament,
introspecţia şi monologul interior au devenit principalele tehnici de conturare a personajelor.
Mai apoi analiza psihologică a evidenţiat subconştientul fie el individual , fie el colectiv.
Chiar dacă Nicolae Breban nu este un autor de proza psihologică, ne vom folosi de recuzita
acestui tip de critică literară pentru a evidenţia constantele intrinseci personajelor. Credem că
pentru a asigura coerenţa dintre planul instinctual ireductibil şi actualizarea acestuia suntem
nevoiţi să trecem prin complicatul labirint al personalităţii. În condiţiile în care unii lingvişti
au argumentat ideea că gândirea este identică vorbirii, observăm că actul rostirii este un
echivalent al fiinţării, astfel vom analiza rostirea ca pe un trop lingvistic. Strâns corelată cu
această metodă se va face şi observarea elementelor tematice iterative din textele studiate,
acestea vor fi considerate simboluri şi din această cauză vom proceda la analiza critică a
actualizării acestora. În decodarea textului ne vom raporta dintr-o perspectivă triplă la
simboluri: mitico – arhetipală, social – contemporană şi naratologică.
Deoarece un subpunct al lucrării îşi fixează ca obiectiv structurarea esteticii şi a
epistemologiei brebaniene, în aprofundarea acestei tematici vom colecta şi vom prelucra
informaţiile cu privire la tematica romanelor din perspectiva criticilor, din cea a autorului
(recognoscibilă în studii culturale şi articole de specialitate) şi mai ales vom utiliza metoda
structuralistă a analizei evidenţelor textuale.

IX. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Barthes, Roland, Romanul scriiturii, Bucureşti, Univers, 1987
2. Bauman, Zygmund, Etica postmodernă, Timişoara, Editura Amarcord, 2004.
3.Boia, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005
4. --- , Pentru o istorie a imaginarului, traducere din franceză de Tatiana Mochi,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2006
5. Booth, Wayne, Retorica romanului, Bucureşti, Univers, 1976
6. Breban, Nicolae, Bunavestire, Editura 100+1 gramar, Bucureşti, 1998
7. Breban, Nicolae, Bunavestire, postfaţă de Nicolae Breban, Editura Junimea, Iaşi 1977
8. --- , Riscul în cultură, Editura Culturală Ideea Europeană, Bucureşti, 2007
9. --- , Orfeu în Infern, Editura Polirom, Iaşi, 2008
10.--- Animale Bolnave, Editura tineretului, Bucureşti, 1966

7
11--- Don Juan, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1981
12.--- Drumul la zid, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1984
13. Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Modernism, avangardă, decadenţă, Kitsch,
postmodernism, Iaşi, Editura Polirom, 2005
14. Cărtărăscu, Mircea, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas,1999
15. Chemama, Roland, Dicţionar de psihanaliză, Traducere, prefaţă şi completări privind
psihanaliza în România de dr. Leonard Gavriliu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1997
16. Chevalier, Jean şi Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, mituri, vise, obiceiuri, gesturi,
forme, figuri, culori, numere, Volumele 1, 2 şi 3, Editura Artemis, Bucureşti
16. Ciopraga, Constantin, Personalitatea literaturii române, Editura Junimea, Iaşi, 1972
17. Freud, Sigmund, Introducere în psihanaliză, prelegere de psihanaliză. Psihologia vieţii
cotidiene, Bucureşti, Editura didactica şi pedagogică 1980
18. Ivan Mohor, Ioana, From Theory to Text. Criticism, Critics and Readings of Late
Renaissance to Romanitc Enghish Literature, Brăila, Editura Evrika, 2002
19. Lefter, Ion Bogdan, Despre identitate, Temele postmodernităţii, Editura Paralela 45,
Piteşti, 2004
20. Eco, Umberto, Lector in fabula. Cooperare interpretativă în textele narative, Bucureşti,
Univers, 1991
21. Ficeac, Bogdan, Cenzura comunistă şi formarea noului om, Editura Nemira, Bucureşti,
1999
22. Genette, Gérard, Introducere în arhitext. Ficţiune si dicţiune, Bucureşti, Univers, 1994
23. Genette, Gérard, Palimpsestes: la littérature au second degré, Paris, Seuil, coll.
“Poétique”, 1976
24. Gheorghe, Perian, Scriitori români postmoderni, Bucureşti, EDP, 1996
25. Hutcheon, Linda, Politica postmodernismului, Bucureşti Editura Univers, 1997
26. Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Mituri. Divinităţi. Religii, Editura
Albatros, Bucureşti,1995
27. Leonte, Liviu, Prozatori contemporani, Iaşi, Junimea, 1984
28. Liiceanu, Gabriel, Despre seducţie, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008
29. Lintvelt, Jaap, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. Teorie si analiză,
Bucuresti, Univers, 1994
30. Maliţa, Liviu, Nicolae Breban, Braşov, Editura Aula, 2000
31.Manolescu, Nicolae , Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Bucureşti, 100+1,
Gramar, 1999
32. --- , Istoria critică a literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1990
33. --- Istoria literaturii române, cinci secole de literatură, Editura Paralela 45,
Piteşti, 2008
34. Marino, Adrian, Critica ideilor literare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974
35. Pavel, Laura, Antimemoriile lui Grobei, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2000
36. Pârvu, Sorin, Postmodernismul, Iaşi, Editura Institutul european , 2005
37. Pecie, Ion, Romancierul în faţa oglinzii, Bucureşti, Cartea Românească, 1989
38. Ricardou, Jean, Noi probleme ale romanului, Bucureşti Editura Univers, 1988
39. Rudică, Tiberiu, Psihologie şi literatură, Editura Plumb, Bacău, 1995
40. Simion, Eugen, Întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator-operă, Bucureşti,
Minerva, 1993
41. Simion, Eugen, Scriitori români de azi, IV, Editura Litera, Chişinău, 1998
42. Spiridon, Monica, Melancolia descendenţei. Figuri şi forme ale memoriei generice în
literatură, Bucureşti, Cartea Românească, 1989

8
43. Ştefănescu, Alex, Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, concepţie grafică
Mihaela Şchiopu, fotografii de Ion Cucu, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2005
44.Tismăneanu, Vladimir, Reinventarea politicului în Europa răsăriteană de la Stalin la
Havel, Editura Polirom, Iaşi, 1997
45. Ţeposu, Radu G., Viaţa şi opiniile personajelor, Bucureşti, Cartea Românească, 1983
46. Ungureanu, Cornel, Proza românească de azi, Bucureşti, Cartea Românească, 1985
47. XXX, Nicolae Breban 70, Editura Culturală Ideea Europeană, Bucureşti, 2004

9
10