Dreptul internaţional public

Dreptul internaţional constituie un mijloc de orientare şi de influenţare a

politicii externe a statelor în direcţia unor obiective şi valori stabilite de acestea
prin principiile şi normele de drept internaţional. Politica externă a statelor
trebuie să fie formulată şi realizată în deplină concordanţă cu principiile şi
normele de drept internaţional, de care nu pot face abstracţie în fiecare poziţie pe
care o adoptă faţă de o problemă a vieţii internaţionale.
Politica externă a statelor, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea dreptului
internaţional, la modificarea sau completarea acestuia, în raport cu nevoile reale
ale raporturilor interstatale, ale evoluţiei societăţii umane.
Dreptul internaţional public reprezintǎ totalitatea normelor juridice create
de state şi de celelalte subiecte de drept internaţional, pe baza acordului de
voinţă liber exprimat de acestea prin tratate şi alte izvoare de drept, în vederea
reglementării raporturilor dintre ele, norme a căror aplicare este asigurată prin
respectarea lor de bună voie, iar în caz de necesitate, prin măsuri de
constrângere aplicate de către state în mod individual sau colectiv.

Principiile dreptului internaţional public

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt norme juridice de
maximă generalitate, stabilite pe cale convenţionalǎ sau cutumiarǎ, cu
aplicabilitate universală, a căror respectare este obligatorie pentru toate statele şi
care ghidează conduita tuturor entităţilor internaţionale în raporturile lor
reciproce. “De la ele nu se admite nici o derogare, întrucât, aşa cum precizeazǎ
articolul 53 din Convenţia de la Viena din 22 mai 1969, sunt norme acceptate şi
recunoscute de comunitatea internaţionalǎ în ansamblul sǎu de la care nu este
permisǎ nici o derogare şi care, potrivit articolului 64 din aceeaşi convenţie “nu
pot fi modificate decât printr-o nouǎ normǎ a dreptului internaţional general
având acelaşi caracter”1. Aceste principii, consacrate în Carta O.N.U., au fost
afirmate şi în Declaratia Adunǎrii Generale O.N.U. din 1976, fiind considerate
norme imperative (de “jus cogens”) de la care statele nu pot deroga prin
convenţii contrare.
“Problema elaborǎrii unui ansamblu de principii fundamentale care sǎ
guverneze relatiile reciproce între statele europene a format obiectul Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa, ţinutǎ la Helsinki, în Finlanda. Dupǎ
negocieri care au durat aproape trei ani şi la care au participat 32 de ţǎri
europene, plus S.U.A. şi Canada, la 1 august 1975, înalţii reprezentanţi ai
statelor şi-au pus semnǎtura pe Actul Final care cuprindea, între altele, zece
principii, generic denumite Decalogul de principii”2.

1
Ionel Cloşcǎ, Carmen Grigore, Drept internaţional public-Note de curs şi documente, volumul I, cartea I, Ed.
Dacia Europa Nova, Lugoj, 1996, pag. 5.
2
Ionel Cloşcǎ, Carmen Grigore, Drept internaţional public-Note de curs şi documente, volumul I, cartea I, Ed.
Dacia Europa Nova, Lugoj, 1996, pag. 7.
1.Principiul nerecurgerii la forţǎ sau la ameninţarea cu forţa ( sau
principiul neagresiunii)
Dincolo de obligaţia asumatǎ de statele participante de a nu recurge, atât
în relaţiile reciproce, cât şi în raporturile internaţionale în general la folosirea
forţei sau la ameninţarea cu forţa, acest principiu prevede interzicerea unui şir de
acte de folosire a forţei împotriva altui stat. Sunt astfel interzise nu numai acte
directe de folosire a forţei şi ameninţǎrii cu forţa, ci şi manifestǎri indirecte de
forţǎ, îndreptate împotriva exercitǎrii de cǎtre alte state a drepturilor lor
suverane.
Astfel, statele trebuie sǎ se abţinǎ, în relaţiile lor internaţionale, de a
recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei, fie împotriva integritǎţii
teritoriale sau a independenţei politice a oricǎrui stat, fie în orice alt mod
incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite. O astfel de recurgere la ameninţarea
cu forţa sau la folosirea forţei constituie o violare a dreptului internaţional şi a
Cartei Naţiunilor Unite şi nu trebuie sǎ fie folositǎ niciodatǎ ca mijloc de
rezolvare a problemelor internaţionale. Un rǎzboi de agresiune constituie o
crimǎ împotriva pǎcii şi a umanitǎţii, care angajeazǎ rǎspunderea în virtutea
dreptului internaţional. Statele au obligaţia de a se abţine de la orice propagandǎ
în favoarea rǎzboaielor de agresiune.
Fiecare stat are obligaţia sǎ se abţinǎ de a organiza şi încuraja acte de
rǎzboi civil sau acte de terorism pe teritoriul unui alt stat, de a le sprijini sau de a
participa la ele sau de a tolera pe teritoriul sǎu activitǎţi organizate în scopul
comiterii unor astfel de acte, când actele menţionate implicǎ o ameninţare cu
forţa sau folosirea forţei.

2.Principiul soluţionǎrii paşnice a diferendelor

Statele participante şi-au asumat angajamentul de a depune eforturi, cu
bunǎ-credinţǎ şi în spirit de colaborare, pentru reglementarea rapidǎ şi echitabilǎ
a diferendelor dintre ele, pe baza dreptului internaţional. Sunt enumerate
mijloacele de reglementare - pe cale de negociere, de anchetǎ, de mediere, de
conciliere, de arbitraj, de rezolvare judiciarǎ, de recurs la organisme sau acorduri
regionale - precum şi angajamentul statelor participante de a se abţine de la orice
act care ar putea sǎ agraveze situaţia, punând în pericol pacea şi securitatea
internaţionalǎ, fǎcând mai dificilǎ reglementarea paşnicǎ a diferendului
respective. Diferendele internaţionale trebuie sǎ fie rezolvate pe baza egalitǎţii
suverane a statelor şi în conformitate cu principiul liberei alegeri a mijloacelor.
Diferendul internaţional este un dezacord asupra unei probleme de drept
sau de fapt, o opoziţie de teze judiciare sau de interese între state.
Carta O.N.U. prevede în art. 2 că „toţi membrii organizaţiei vor rezolva
diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi
securitatea internaţională, precum şi justiţia, să nu fie puse în primejdie”.
Recurgerea la mijloacele paşnice este facultativă, iar statele sunt libere să aleagă
pentru soluţionarea diferendelor lor oricare dintre metode, în raport de
caracterul diferendului şi de faza în care acestea se află.
Mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor prevăzute de Cartă sunt:
a) mijloace politico – diplomatice (fără caracter jurisdicţional): tratativele
(negocierile), bunele oficii, mediaţiunea, ancheta şi concilierea;
b) mijloace cu caracter jurisdicţional: arbitrajul internaţional şi justiţia
internaţională;
c) mijloace şi proceduri de soluţionare în cadrul organizaţiilor internaţionale cu
vocaţie universală sau regională.

3.Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state

Prevede interzicerea oricǎror forme de intervenţie armatǎ, de constrângere
militarǎ, politicǎ, economicǎ sau de altǎ naturǎ în treburile interne sau externe
care intrǎ în competenţa naţionalǎ a unui alt stat. Totodatǎ, se interzice
sprijinirea directǎ sau indirectǎ a activitǎţilor teroriste, rasiste, menite sǎ înlǎture
prin violenţǎ regimul altui stat participant.
Nici un stat nu poate aplica sau încuraja folosirea mǎsurilor economice,
politice sau de orice altǎ naturǎ pentru a constrânge un alt stat sǎ-şi subordoneze
exercitarea drepturilor lui suverane şi pentru a obţine de la el avantaje de orice
fel.
Folosirea forţei pentru a lipsi popoarele de identitatea lor naţionalǎ
constituie o violare a drepturilor lor inalienabile şi a principiului neintervenţiei.

4.Principiul cooperǎrii internaţionale

Statele au obligaţia de a coopera în diverse domenii ale relaţiilor
internaţionale:
-pentru a menţine pacea şi securitatea internaţionalǎ;
-pentru a asigura respectarea universalǎ şi aplicarea drepturilor omului şi a
libertǎţilor fundamentale pentru toţi, precum şi eliminarea discriminǎrii rasiale şi
intoleranţei religioase sub toate formele lor;
-pentru a favoriza progresul şi stabilitatea economicǎ internaţionalǎ, precum şi
bunǎstarea generalǎ a naţiunilor şi cooperarea internaţionalǎ.
Statele trebuie sǎ se conducǎ în relaţiile lor internaţionale în domeniile
economic, social, cultural, etnic şi comercial, în conformitate cu principiile
egalitǎţii suverane şi neintervenţiei şi sǎ favorizeze progresele culturii şi
învǎţǎmântului în lume.

5.Dreptul popoarelor la autodeterminare

Pentru prima datǎ, într-un instrument internaţional, a fost stipulatǎ cu
valoare de principiu fundamental, respectarea libertǎţii şi independenţei fiecǎrui
stat în politica sa internǎ şi externǎ. Actul final prevede în mod expres, ca
atribute inerente suveranitǎţii, dreptul fiecǎrui stat participant la libertate şi
independenţǎ, dreptul de a-şi determina în mod liber sistemul sǎu politic,
economic, social şi cultural, precum şi de a-şi elabora legile şi reglementǎrile
interne. Sunt precizate nu numai atributele de ordin intern ale statelor, dar şi cele
de ordin extern, printre care dreptul de a-şi stabili şi desfǎşura liber politica
externǎ, în conformitate cu dreptul internaţional, de a deveni parte la tratate sau
organizaţii internaţionale şi de a fi neutru.
Este un drept permanent, imprescriptibil şi exclusiv. Astfel, se stipuleazǎ
în mod clar dreptul fiecǎrui popor de a-şi stabili statutul politic intern şi extern,
de a promova, potrivit propriei sale voinţe, dezvoltarea sa politicǎ, economicǎ,
socialǎ şi culturalǎ, fǎrǎ amestec din afarǎ.
Orice stat trebuie sǎ se abţinǎ de la orice acţiune care vizeazǎ sǎ rupǎ
parţial sau total unitatea naţionalǎ şi integritatea teritorialǎ a unui alt stat sau
ţarǎ.

6.Principiul egalitǎţii suverane a statelor

Egalitatea în drepturi a statelor menţioneazǎ cǎ fiecare stat are dreptul la
egalitate juridicǎ, fiind membru egal al comunitǎţii internaţionale; cǎ, în
conformitate cu dreptul internaţional, toate statele participante au drepturi şi
îndatoriri egale şi cǎ relaţiile de cooperare internaţionalǎ trebuie sǎ se realizeze
în condiţii de deplinǎ egalitate.
Egalitatea suveranǎ cuprinde urmǎtoarele elemente:
-statele sunt egale din punct de vedere juridic;
-fiecare stat se bucurǎ de drepturi inerente deplinei suveranitǎţi;
-fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state;
-integritatea teritorialǎ şi independenţa politicǎ ale statului sunt inviolabile;
-fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi a dezvolta în mod liber sistemul sǎu
politic, social, economic şi cultural;
- fiecare stat are obligaţia de a se achita pe deplin şi cu bunǎ-credinţǎ de
obligaţiile sale internaţionale şi de a trǎi în pace cu alte state.

7.Principiul îndeplinirii cu bunǎ-credinţǎ a obligaţiilor internaţionale –

principiul pacta sunt servanda.
Fiecare stat are obligaţia de a îndeplini cu bunǎ-credinţǎ obligaţiile pe care
şi le-a asumat.
Fiecare stat are obligaţia de a îndeplini cu bunǎ-credinţǎ obligaţiile care
incumbǎ în virtutea principiilor şi regulilor general recunoscute ale dreptului
internaţional.

8.Principiul inviolabilitǎţii frontierelor

Se prevede cǎ statele participante considerǎ inviolabile frontierele lor ca şi
ale tuturor statelor din Europa şi se abţin de la orice atentat împotriva acestor
frontiere.

9.Principiul integritǎţii teritoriale

Se stipuleazǎ în mod clar protecţia integritǎţii teritoriului fiecǎrui stat
participant, prevǎzându-se abţinerea de la orice cerere şi de la orice act de
acaparare a unei ţǎri sau a întregului teritoriu al unui stat participant. Statele
participante se vor abţine, fiecare, de a face din teritoriul celuilalt obiectul unei
ocupaţii militare sau al altor mǎsuri de folosire a forţei în contradicţie cu dreptul
internaţional, sau obiectul unei dobândiri teritoriale obţinute prin asemenea
mǎsuri sau ameninţarea cu ele. Se precizeazǎ cǎ nici o ocupaţie sau dobândire de
aceastǎ naturǎ nu va fi recunoscutǎ ca legalǎ.

10.Principiul respectǎrii drepturilor omului şi a libertǎţilor fundamentale

Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite a stabilit drept scop al organizaţiei,
între altele, şi realizarea cooperării internaţionale pentru dezvoltarea şi
încurajarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru
toţi, „fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie” (art.1, paragraful 3).
Sub egida O.N.U., au fost adoptate documentele fundamentale privind
protecţia generală a drepturilor omului: Declaraţia universală a drepturilor
omului, din 1948; Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale,
ambele din 1966. Alături de acestea, au fost adoptate numeroase alte documente
internaţionale privind drepturile şi protecţia juridică a unor categorii de persoane
sau în anumite domenii, între care: Convenţia privitoare la drepturile politice
ale femeilor (1952), Declaraţia drepturilor copilului (1959), Declaraţia cu privire
la eliminarea oricăror forme de discriminare rasială (1963), Declaraţia privind
protecţia tuturor persoanelor împotriva torturii şi altor tratamente sau pedepse
crude, inumane sau degradante (1975).

“Declaratia de principii, astfel conceputǎ, defineşte o conduitǎ activǎ din

partea statelor, care sǎ conducǎ la garantarea unui sistem de securitate şi
cooperare pe continent, clǎdit pe un ansamblu închegat de principii”1.

1
Ionel Cloşcǎ, Carmen Grigore, Drept internaţional public-Note de curs şi documente, volumul I, cartea I, Ed.
Dacia Europa Nova, Lugoj, 1996, pag.8.