Sunteți pe pagina 1din 3

Istoria extinderii europene

Pe 9 mai 1950 ministrul francez de externe, Robert Shuman, a convocat presa straina
in salonul cu orologiu de pe Quai d’Orsay si a facut o declaratie solemna in care
propunea crearea unei Comunitati Europene a Carbunelui si Otelului. Propunerea sa a
surprins, insa actul creator, pe care insusi creatorul sau il califica drept un salt in
necunoscut. Astfel, va atrage in ciuda numeroaselor opozitii, adeziuni a 5 tari: Franta ,
RFG, Italia, Belgia, Luxemburg si Olanda. Planul Schuman a fost prima etapa in
constructia Europei.
Schuman, ministru al afacerilor externe francez, se instala pe Quai d’Orsay pe data de
24 iulie 1948, dupa ce ocupase mai multe functii guvernamentale de prim-plan, printre
care si cea de presedinte a consilulului. Venise aici fara un plan preconceput in plina
criza a Berlinului; participase la negocierile pentru Parcul Atlantic si NATO, castigand
increderea si stima interlocutorior anglo-saxoni. Prima vizita a lui Shuman la Bonn, in
1950, a fost o incercare dura pentru el, caci subiectele de contradictie erau numeroase :
statutul raului Saar, controlul asupra bazinului Ruhr, dizolvarea cartelului marilor
intreprinderi germane.
La reuniunea marilor ministrii din Alianta Atlantica care avea sa aiba loc la Londra pe
10 mai 1950, urmau sa fie luate decizii importante referitoare la Germania. Daca Franta
venea la acesta reuniune cu mainile goale, risca sa-i lase pe anglo –saxoni sa-si impuna
singuri solutia. Schuman era constient ca relatiile franc-germane, erau intr-un impas care
trebuia depasi tcu orice pret.
Declaratia de la 9 mai 1950 redactata de Schuman cu mana lui, care relua si formula
cuvintele proiectului lui Monnet (Monett a pus sa se lucreze la un proiect pentru
Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, pornind pe calea integrarii sectoriale.
Obiectivul sau era oprirea luptelor pentru controlul asupra carbunelui si otelelui spre
utilizarea pasnice a productiei de fier si otel. Gratie acestei comunitati s-ar fi putut
rezolva problema controlului asupra bazinului Ruht, care ii irita pe germani. Viitoarea
Comunitate nu avea sa fie condusa de institutiile guvernamentale, ci urma sa aibe un
caracter supranational, cu o Inalta Autoritate inzestrate cu puteri reale); este un text
fundamental care a devenit o referinta, deoarece asociaza obiective, metode si propuneri
concrete. Este compusa din doua sectiuni: obiectivele guvernului francez si bazele
negocierii pe care isi propunea sa le dechida cu tarile care acceptau obiectivele. Se
urmarea mai ales eliminarea antagonismului franco-german , alegerea sectorului
economic al carbunelui si otelului, deschiderea catre celelalte state europene.
Anuntarea planului Schuman a avut efectul unei bombe si a provocat multiple reactii,
de la aprobare pana la cea mai acerba ostilitate. Profesionistii din industrie au fost
surprinsi si nemultumiti ca nu au fost consultati, fiind astfel cei mai virulenti, iscandu-se
in mediile siderurgice o furtuna de proteste si obiectii ce priveau durata mare de 50 de ani
a tratatului si mai ales puterile viitoare , Inalte Autoritati , existand astfel teama de
,,dirijism’’. Directorul siderurgic Arbed (luxemburghez) isi exprima aceasta teama .
Guvernele au fost mult mai favorabile decat mediile siderurgice, cinci dintre ele au
raspuns pozitiv la propunerea lui Schuman si au acceptat sa inceapa negocierile.
Astfel negocierile i-au adunat pe acestia in cadrul Conferintei de la Paris care a reunit 6
tari care au raspuns pozitiv. Ea a inceput la data de 20 iunie 1950 si dupa mai bine de 9
luni de discutii s-a incheiat cu semnarea tratatului de la Paris pe 18 aprilie 1951.
Pe langa discutiile depre Inalta Autoritate , Adunarea Consilului de Ministrii si Curtea de
Justitie participantii dezbaterii au opus Franta si RFG pe tema zonelor SAAR si RUHT.
O alta dezbatere dificila si complexa s-a purtat cu conducatorii firmelor din bazinul
RUHT, care doreau renuntarea la controlul international si la masurile de decartelizare
luate la sfarsitul razboiului mondial. Monet era dispus sa accepte, dar dorea dizolvarea
puternicei organizatii cooperative GEORG (Gemeinschaft Organisattion Ruhrkohle),
care fixa pretul carbunelui si practica preturi discriminatorii.
Pe 18 aprilie 1951, ministrii de externe semnau la Paris un tratat valabil: 50 de ani
nascandu-se astfel Europa celor 6.
Inalta Autoritate a Comunitatii europene a Carbunelui si Otelului a avut sediul, in
perioada 1952-1967, la Luxemburg, aceasta costituind prima experienta supranationala.
Inalta Autoritate era un organism colegial format din noua membrii, dintre care opt erau
numiti de guverne (cate doi din Franta, Germania, Italia si Benelux), iar ultimul era
cooptat de colegii sai, fiind desemnati pe 6 ani. Jean Monnet a fost primul presedinte al
acestei Comunitati.
Dupa elanul initial in 1952-1959, Inalta Autoritate a intrat intr-o perioada delicata, in
care factorul comunitar si-a aratat limitele. Doua noutati au modificat perspective si au
diminuat interesul fata de Inalta Autoritate: punerea in functiune a institutiilor Pietei
Comune si Comisia spre care se indreptau mai toate privirile, au orientat interesul dinspre
Luxemburg spre Bruxelles. In acelasi an, venirea a putere a generalului de Gaulle, care
nu era dispus sa acorde nici cea mai mica atentie, amaratei de comisii de la Bruxelles a
trimis-o pe aceasta intr-un anonimat apropiat de incapacitate. Prima dificultate serioasa a
aparut odata cu criza supraproductiei de carbune din 1959.

Tratatele de la Roma : Piata Comuna si Euratom

Dupa respingerea Comunitatii Europene de Aparare , si calea militara si cea politica,


erau inchise. Jean Monnet s-a gandit ca singura solutie era revenirea la calea functionala
a integrarii economice.Puteau fi luate in considerare mai multe sectoare: transporturile,
energia, agricultura, sanatatea. Pe de alta parte, olandezii , care proiectasera de mai mult
timp o zona de liber schimb, se gandeau la o piata comuna la care sa participe si Marea
Britanie. Astfel ideea unui proiectant European al energiei atomice civile i-a fost sugerata
lui Jean Monnet de catre Louis Armand, direcorul general al SNCF, acesta considera ca
energia nucleara era de viitor. Punerea atomului in slujba progresului si a pacii ar fi fost
un proiect pozitiv, caruia Louis Armand i-a dat numele de Euratom.
In Germania si Benelux circula ideea ,,pietei commune generalizate’’ unde cu timpul
avea sa dispara barierele vamale. Conferinta de la Messina care a avut loc in iunie 1955
desfasurata sub presedentia luxemburghezului Joseph Bech, fiind astfel prima reuniune a
ministrilor de externe din CECO, de dupa conferinta de la Bruxelles ; a inceput cu
numire unui precursor a lui Monnet, in persoana lui Rene Mayer, fost prim-ministru al
Frantei.
Evenimentele petrecute in mai 1958 in Franta au dus la revenirea la putere a generalului
Gaulle si la proclamarea republicii aVa a Frantei. Europenii din celelate tari au urmarit
evenimentele cu ingrijorarea ca odata cu revenirea la putere a lui Gaule, acesta avea sa nu
respecte Tratatul de la Roma si sa provoace o criza intre Franta si partenerii acesteia.
Dar acesta s-a tinut de promisiune si a decis sa aplice tratatul de la Roma, desi a fost un
partener destul de dificil, conducand acest joc timp de 10 ani, pana la demisia sa din
aprilie 1969.

Adoptarea Politicii Agricole Comune

Politica Agricola Comuna a fost rezultatul vointei generalului de Gaulle, pe care acesta
l-a impus-o germanilor, care ezita si aveau rezerve. Acesta a amenintat si a pus presiuni
ca daca nu se ajunge la un acord de infiintare a Politicii Agricole Comune, nu va aplica
cea de-a doua scadere a taxelor vamale. Aceste negocieri au inceput pe 30 ianuarie 1962,
fiind lungi si obositoare, ele au durat pana 1970. Putem anilor 1990, tarile din Est s-au
angajat intr-un lung si delicat parcurs de adaptare ( trebuiesc amintite negocierile
maraton care durau pana in zori, uneori cu ceasurile oprite la miezul noptii, pentru a se
respecta termenul limita.
Bilantul deceniului lui de Gaulle este contrastant si mai complex decat la prima vedere.
In linii mari tratatul de la Roma referitor la Piata Comuna a fost aplicata; stabilirea a
zonei de liber schimb intre cele 6 tari cu un tarif vamal extern comun, zona efectiva de la
1 iulie 1968, demararea negocierilor vamale cu SUA in timpul administratiei Kennedy,
asocierea prin acordurile de la Yaounde, a 15 tari africane devenite independente.
In 1988, nimeni nu putea sa prezica distrugerea apropiata si pasnica a sistemului sovietic
care din 1945, diviza Europa in doua si limita procesului European la un fenomen
exclusiv occidental. Destramarea Uniunii Sovietice in 1989-1990, a permis reunificarea
Germnaiei , reintregarea natiunilor din Est in spatiul European si extinderea Comunitatii.
La inceputul anilor 1980, noi personalitati vin la putere in Franta, RFG si Marea
Britanie. Pe de alta parte , nominalizarea lui Jacques Delors a dat presedintiei Comisiei o
vizibilitate si o autoritate de care nu se bucurase in trecut.
Printre actori, trebuie distinsi cei care franau procesul de cei capabili sa ia initiative si
sa il faca sa avanseze. In prima categorie intra incontestabil Margaret Thacher, prim-
ministru conservator al Marii Britanii timp de 11 ani (1979-1990), a carei neincredere in
integrare si directivele europene era instinctiva si persitenta.
La sfarsitul anului 1990 au existat elemente care au favorizat progresul cum ar fi:
parasirea puterii de catre Margaret Theacher in noiembrie 1990, fiind indepartata de
colegii sai in urma unei crize interne din Partidul Conservator dar si vointa lui Helmunt
Kohl de a confirma angajarea europeana a Germaniei reunificata. Pana acum Germania
trebuia sa dea dovada de cel mai bun elev din clasa.
Anii 1995-2004 au fost marcati de lenta punere in practica a perspectivelor deschise de
reunificarea Europei si de Tratatul Uniunii Europene: drumul spre spre moneda unica a
fost efectul in zece ani si s-a incheiat, pentru tarile care au au adoptat-o, la 1 ianuarie
2002. Intrate in Consilul Europei la inceputul anilor 1990, tarile din Est s-au angajat
intr-un lung si delicat parcurs de adaptare , datorita caruia 10 dintre ele au aderat l Uniune
la 1 mai 2004.

Bibliografie

ROTH, Francois - “Inventarea Europei de la Europa lui Jean Monnet la Uniunea


Europeana” , Editura Institutul European, Iasi 2007.