Sunteți pe pagina 1din 9

TEORII PRIVIND FACTORII

PSIHOLOGICI IMPLICAŢI ÎN
PERFORMANŢA SPORTIVĂ

Psihologia activităţii sportive se preocupă de factorii psihologici care influenţează


participarea şi performanţa în sport. Psihologii cercetează motivaţia, personalitatea,
agresivitatea şi violenţa, conducerea, dinamica echipei, motricitatea şi forma psihică,
procesele intelectuale şi afective, alte dimensiuni ale participării în activitatea sportivă,
menite să îmbunătăţească execuţia, să ridice calitatea sportului şi a măiestriei
antrenamentului.

Motivaţia este considerată factorul determinant în performanţele sportive. Uneori


motivaţia este interioară şi provine din dorinţa personală de a obţine succesul,
independent de întăririle exterioare sau de piedici. Alteori este externă şi se manifestă
prin dorinţa de a obţine notorietate, faimă sau recompense materiale.

Primele teorii asupra motivaţiei :

• Teoria impulsului este o teorie asupra motivaţiei bazată pe noţiunea de reduce


a nevoii. Teoria afirmă că motivaţia este legată de dorinţa de a reduce sau de
a satisface un impuls intern. În cazul sportului, impulsul poate fi reprezentat
de dorinţa de a devenii un star în sportul internaţional sau de a face parte
dintr-o echipă favorită. Motivaţia de a obţine succese în sport nu este o
nevoie înnăscută, ea se dezvoltă şi se învaţă, nu depinde de individ, ea este
rezultatul geneticii sau a mediului. Deci, motivaţia este dorinţa de schimbare,
opusă celei de a rămâne în aceeaşi stare;

• Teoria motivaţiei elaborată de A. Maslow se bazează pe o ierarhie a nevoilor:


O persoană trebuie să îşi satisfacă mai întâi nevoile bazale, apoi cele
superioare. Nevoile bazale se referă la nevoia de a-ţi satisface foamea şi
setea, nevoia de a te simţi în siguranţă, etc., iar nevoile superioare sunt
reprezentate de nevoia de a fi iubit, de a te simţi valoros, competent, de a te
autorealiza. Unele nevoi superioare din teoria lui A. Maslow pot fi atinse prin
implicarea în sport şi practicarea exerciţiuliu fizic. Ierarhia nevoilor este utilă
în explicarea motivaţiei mai ales pentru că demonstrează dificultatea de a te
concentra asupra nevoilor superioare cum ar fi competenţa sau autorealizarea
atunci când nevoile bazale nu sunt satisfăcute corespunzător sau deloc. (de
exemplu: dacă eşti însetat sau flămând, dacă te temi pentru siguranţa
personală, etc.);

• O altă teorie asupra motivaţiei, cunoscută sub numele de modelul


McClelland-Atkinson a fost dezvoltată de Atkinson şi McClelland după
modelul teoriilor lui Hull şi Spence. Acest model este susţinut de două
constructe psihologice de bază. Primul este constructorul motivaţiei intrinseci
(motivaţia de a atinge succesul), iar cel de-al doilea este anxietatea (teama de
eşec). Modelul este unul de tip atracţie – respingere, în sensul că individul ia
decizia de a se angaja într-o activitate (apropiere) sau de a se retrage
(respingere) din ea. Totul depinde de puterea sau mărimea celor doua
constructe psihologice. De exmplu, dacă într-o situaţie de competiţie
motivaţia individului de a atinge succesul este mai puternică decât frica de
eşec, el va fi tentat să se implice în situaţia respectivă. În cazul în care frica
de eşec este mai puternică decât motivaţia intrinsecă de a participa, el va evita
situaţia. Cu timpul, aces model a fost abandonat de cei mai mulţi psihologi

2
din cauza complexităţii şi dificultăţii măsurării constructelor psihologice
implicate;

Pe la mijlocul secolului XX, determinismul a început să fie înlocuit de o nouă


orientare în psihologie bazată mult pe lucrările lui William James. El credea că fiinţa
umană are o voinţă liberă. Intrăm în era psiholigiei cognitive în care performanţa
indivizilor se examinează în termeni de ganduri conştiente, controlabile. În psihologia
cognitivă, motivaţia este o decizie care depinde de sportiv. Teoriile cognitiviste moderne
văd fiinţa umană ca iniţiind acţiuni bazate pe interpretarea subiectivă a contextului de
realizare. Teoriile moderne asupra motivaţiei sunt social – cognitive şi se bazează pe
concepţii dinamice şi complexe care văd individul ca un participant activ în luarea
deciziilor şi planificarea comportamentului de realizare.

Încrederea în sine se află în relaţie directă cu motivaţia. S-a observat că sportivii


puternic motivaţi tind să devină foarte încrezători în abilităţile lor. Se face distincţie între
încrederea în sine globală şi încrederea în sine raportată la situaţii specifice. Încrederea în
sine globală este o trăsătură de personalitate şi poate fi folosită pentru a încuraja o
persoană să facă lucruri noi, dar nu înseamnă că ea se va simţi capabilă de succes într-o
sarcină specifică. Un exemplu de încredere în sine în situaţii specifice îl reprezintă
jucătorul de fotbal ferm convins că va transforma în gol o lovitură de la 11 m de care
depinde soarta meciului. În momentele de răscruce ale unei competiţii, antrenorul acordă
credit acelui jucător care are încredere totală în abilităţile lui de a reuşi.

Modele cognitive care utilizează elemente echivalente conceptului de încredere în


sine în situaţii specifice:

• Teoria autoeficacităţii (Albert Bandura - 1977): autoeficacitatea este


definită ca fiind credinţa sau încrederea individului în capacităţile sale de a
organiza şi executa acţiunile necesare pentru a produce rezultatele dorite.
Autoeficacitatea este componenta centrală a ceea ce Bandura numeşte
teoria social-cognitivă. Pentru dezvoltarea autoeficacităţii individul trebuie
să creadă că este în control şi că acţiunile pe care le realizează sunt iniţiate
intenţionat. Dacă o peroană crede că este în control şi are forţa de a

3
produce rezultate specifice, ea va fi motivată să încerce o schimbare a
situaţiilor. De aici rezultă importanţa autoeficacităţii. Dacă un sportiv
percepe sau crede că poate influenţa în bine rezultatul unei competiţii, va
dori cu ardoare să intre pe teren şi să se angajeze în luptă. Deci, un sportiv
eficient este un sportiv motivat. După Bandura există patru elemente
fundamentale care contribuie la dezvoltarea autoeficacităţii: experienţele
încununate de succes, modelarea, persuasiunea verbală şi activarea
emoţională;

• Teoria motivaţiei pentru competenţă (S. Harter - 1978): Harter propune o


teorie a motivaţiei care se bazează pe sentimentul de competenţă personală
a sportivului. După Harter, indivizii sunt motivaţi din naştere să fie
competenţi în multiple domenii de activitate. Pentru a-şi satisface dorinţa
de a fi competentă în sport, persoana doreşte să atungă nivele superioare
de performanţă. Autopercepţia succesului în încercarea de a atinge
măiestria crează emoţii pozitive sau negative. Atingerea măiestriei
întăreşte sentimentul de autoeficacitate, generând trăiri de împlinire
personală care stau la baza motivaţiei de competenţă. Cu cât acest timp de
motivaţie creşte, cu atât sportivul se simte mai încurajat să aspire la nivele
superioare de măiestrie. În mod contrar, dacă încercările tânărului sportiv
se finalizează printr-un eşec, asistăm la o scădere a motivaţiei de
competenţă. Reducerea motivaţiei de competenţă conduce în cele mai
multe cazuri la abndon sportiv. Trei studii recente sugerează căi prin care
motivaţia de competenţă poate fi dezvoltată. Weigand şi Broadhurst au
demonstrat că motivaţia de competenţă este influenţată de motivaţia
intrinsecă, anii de experienţă competiţională şi controlul perceput. Allen şi
Howe au demonstrat că lauda şi informaţiile tehnice oferite de antrenor
după obţinerea unui rezultat bun au avut ca efect creşterea motivaţiei de
autorealizare. Ca răspuns la o performanţă slabă lauda şi informaţiile
tehnice au ca efect scăderea motivaţiei de competenţă. Această constatare
sugerează că tăcerea sportivă poate fi cea mai bună strategie pentru
întărirea competenţei percepute după o contraperformanţă. Smith

4
sugerează că prietenia şi relaţiile bune din cadrul grupului sunt variabile
importante în consolidarea motivaţiei de competenţă la tinerii sportivi.
Acceptarea şi suportul din partea prietenilor sunt foarte importante pentru
adolescenţi. Întărirea gradului de acceptare la nivelul grupului este o cale
bună de influenţare a atitudinii şi de consolidare a încrederii în sine;

• Teoria privind încrederea în sine aplicată în mediul sportiv ( R.S. Vealey –


1986, 1998): modelul lui Vealey conceptualizează motivaţia şi încrederea
în sine în mediul sportiv. Adevăratul atuu al acestui model îl constituie
faptul că abordează situaţii specifice pshihologiei sportului, spre deosebire
de celelalte teorii explicate mai sus, care au fost împrumutate din
psihologia generaţă şi apoi aplicate în sport. Vealey defineşte încrederea
sportivă ca fiind „credinţa sau gradul de certitudine pe care indivizii îl
posedă privind abilitatea lor de a avea succes în sport”. Într-o situaţie
competiţională obiectivă se manifestă o trăsătura de personalitate
denumită încredere sportivă şi o anumită orientare în competiţie. Aceşti
doi factori sunt predictivi pentru încrederea sportivă situaţională concretă
pe care sportivul o manifestă în timpul competiţiei. Modelul lui Vealey
este util în explicarea relaţiei dintre încrederea sportivă generală şi
încrederea sportivă manifestata în situaţii specifice. Un sportiv care obţine
performanţe în sportul pe care îl practică la un moment dat, poate transfera
din încredera dobândită ca urmare a succesului obţinut şi în alte sporturi.

Teoria integrativă a motivaţiei intrinseci şi extrinseci a lui Vallerand si Loiser


(1999) include conceptele de încredere în sine, perspectiva obiectivelor şi atribuirea.
Conceptul său central este autodeterminarea. În această teorie, factorii sociali şi mediatori
psihologici sunt conceptualizaţi ca determinanţi ai motivaţiei. Mediatorii psihologici
(competenţa, autonomia şi relaţionarea) sunt vazuţi ca moderatori şi mediatori ai relaţiei
dintre factorii sociali şi motivaţie.

Teoria evaluării cognitive este o subteorie în cadrul teoriei integrative a motivaţiei


descrise de Vallerand şi Loiser. Ea statuează că motivaţia extrinseacă are potenţialul de a
diminua motivaţia intrinseacă a individului. Exista doua elemente componenete ale

5
teoriei: Informaţia şi controlul. Latura informaţională a teoriei prezice că motivaţia
extrinseacă va întarii motivaţia intrinseacă atunci când recompensele exterioare sunt
percepute ca fiind în legătură cu competenţa personală. Latura de control a teoriei
anticipează că motivaţia intrinseacă se va reduce dacă motivaţia extrinseacă este
percepută de individ ca exercitând controlul asupra sa.

Teoria atribuirii se bazează pe tipul de percepţie pe care o au oamenii cu privire la


cauzele propriilor succese sau eşecuri. Atribuirile constau în explicaţii cauzale ale
explicaţiilor. Fritz Heider este fondatorul teoriei atribuirii, dar Bernard Weiner este
creditat cu cele mai semnificative contribuţii in termeni de interpretari şi aplicaţi.
Atribuirile pot fi analizate prin prisma a trei dimensiuni: locus de cauzalitate, stabilitate si
controlabilitate. Teoria atribuiri este foarte utilă în înţelegerea comportamentelor în
situaţii de competiţie.

Există numeroase teorii psihologice care încearcă să clarifice modul în care


activarea şi anxietatea afectează performanţa sportivă. Teoria „U”inversat şi teoria
impulsului încearcă să explice relaţia dintre activare şi performanţa spotivă. Clarificări
importante pot fi extrase şi din modelul catastrofic, teoria inversării şi teoria
multidimensională a anxietăţii.

• Teoria impulsului (Spence): elementul de bază al acestei teorii constă în


postularea unei relaţii liniare între performanţa sportivă şi activare. Cu cât
nivelul de activare este mai ridicat, cu atât performanţele vor fi mai
bune.Acest fapt nu este însă real în orice situaţie, mai ales având în vedere
faptul că există o serie de variabile care pot intervenii în această relaţie.

• Teoria „U”inversat susţine că relaţia dintre activare şi performanţă este


curbiliniară şi reprezentată grafic ia forma unui U inversat. Bazele teoriei
„U” inversat se regăsesc în lucrările fundamentale ale lui Yerkes şi Dotson
ale căror reyultate au dus la formularea legii Yerkes şi Dotson în
psihologie. Performanţa este redusă atunci când activarea este foarte
ridicată sau foarte scăzută, şi este foarte bună atunci când nivelul activării
este moderat sau optim. Potrivit expertizei sportive jucătorii experimentaţi

6
se comportă mult mai bine decât începătorii în majoritatea situaţiilor
competiţionale.

• Modelul catastrofic a lui Hardy susţine ca relaţia de tip „U” inversat se


menţine doar atunci când nivelul de anxietate cognitivă este scăzut sau
mediu. Atunci când anxietatea cognitivă este la un nivel ridicat,
performanţa creşte direct proporţional cu activarea fiziologică până la un
puct optim, după care apare o scădere bruscă a performanţei (momentul
catastrofic).

• Teoria multidimensională a anxietăţii se bazează pe o distincţie clară între


anxietatea cognitivă şi cea somatică. Anxietatea cognitivă va avea
întotdeauna un efect negativ asupra performanţei. Cu cât frica şi
îngrijorarea vor fi mai ridicate, cu atât performanţa va fi mai redusă.
Anxietatea somatică este relaţionată cu performanţa după modelul
„U”inversat.

• Teoria inversării (a contrariului) susţine că relaţia dintre activare şi


performanţă depinde de modul în care este interpretat nivelul de activare.
Nivelul ridicat de activare interpretat ca fiind plăcut (stimulare) facilitează
performanţa, iar cel interpretat ca fiind neplacut (anxietate) afectează
negativ performanţa.

Concluzionând, pentru înţelegerea relaţiei dintre anxietate, activare şi performanţa


sportivă un rol important îl deţine interpretarea pe care individul o dă simptomelor
anxietăţii. Nu numai nivelul anxietăţii trebuie luat în considerare, ci şi direcţia acestuia
atunci când analizăm efectele ei asupra performanţei. Dacă sportivul considera ca un
anumit nivel de anxietate are efecte pozitive asupra propriei sale performanţe, atunci
performanţa sa va fi superioară în condiţii de anxietate. Deci, efectele anxietăţii asupra
performanţei nu sunt cu necesitate negative.

Baron şi Richardson definesc agresivitatea umană ca: „orice formă de


comportament care are ca obiectiv vătămarea sau rănirea unei fiinţe umane care are toate
motivele săevite un astfel de tratament”.

7
Există trei teorii care explică agresivitatea în sport:

• Teoria instinctului: susţine că agresivitatea este o caracteristică naturală,


înnăscută a tuturor indivizilor şi că acest comportament s-a dezvoltat prin
evoluţie. Altfel spus, agresivitatea este determinată genetic. Teoria se
bazează pe lucrările lui Sigmund Freud şi Konrad Lorenz. Agresivitatea
este considerată un impuls, care poate fi reglat doar prin descărcare sau
prin satisfacere. Participarea la activităţi sportive este văzută ca o cale de a
descărca agresivitatea. Acest proces este denumit „catharsis” şi are ca
rezultat o reducere a impulsului de a face rău;

• Teoriile învăţării: Inspirate din conceptele comportamentale, aceste teorii


se bazează pe principiul dobândirii comportamentelor agresive prin
învăţare. Dintre cei care au propus perspectiva influenţei sociale cel mai
notabil este Albert Bandura (1973) care afirmă că agresiunea este un
comportament social cerut, ales şi menţinut la fel ca şi alte
comportamente. Bandura consideră că învăţăm şi preluăm
comportamentele agresive: prin influenţare directă şi prin învăţarea din
observaţii. Spre deosebire de teoriile instinctuale şi cele induse, teoria
influenţei sociale nu propune influenţarea constantă spre agresiune.
Potrivit teoriei, agresiunea este dobândită prin încurajare şi modelare iar
indivizii agresează numai în condiţii care facilitează comportamentele
agresive;

• Teoria agresiunii – frustrării: Teoriile induse, a doua mare perspectivă


teoretică asupra agresiunii, are mai mare credibilitate printre psihologi.
Cea mai de seamă perspectivă indusă este ipoteza fustaţio-agresiunii
propusă de Dollard, Doob, Miller, Mowrer şi Sears. Cele două propuneri
cheie ale ipotezei lui Dollard sunt că: fustraţia duce întotdeauna la o formă
de agresiune; agresiunea întotdeauna frânează fustraţia. De fapt, frustraţia
nu cauzează agresiune în mod direct. Dimpotrivă, frustraţia care reprezintă
orice blocare în comportamentul orientat către un scop, induce o instigare

8
spre agresiune cunoscută ca agresiune indusă. Această agresiune indusă,
se apreciază, facilitează comportamentul agresiv.