Investiţiile în teoria

şi practica economică

2.1 Rolul investiţiilor în viaţa social-economică

În viaţa comunităţilor umane, investiţiile ocupă un loc central, între sfera
productiei de bunuri şi servicii, şi sfera consumului, fiind un factor care
influienţează simultan atât cererea cât şi oferta. Argumentul în favoarea acestei
afirmaţii este dat de procesele de antrenare şi multiplicare a efectelor pe care le
generează orice proiect de investiţii, indiferent de sectorul de activitate în care se
aplică. Implementarea unui proiect în sfera producţiei de bunuri şi/sau servicii are
ca efect sporirea şi diversificarea ofertei şi implicit, dacă aceasta este validată de
piaţă, creşterea veniturilor agenţilor economici. Concomitent, va fi influienţat direct
sau prin efectul de antrenare, gradul de ocupare a forţei de munca, iar creşterea
numarului de angajaţi şi/sau a câştigurilor lor salariale conduce, în ultimă instanţă,
la sporirea cererii de bunuri si servicii.
Pe de alta parte, va avea loc o creştere a economiilor populaţiei, dar şi a
disponibilităţilor financiare ale agentilor economici care vor putea fi orientate spre
realizarea de noi proiecte de investiţii.
Deci, într-un sistemului economic, activitatea de investiţii joacă un dublu
rol; în primul rând agenţii economici declanşatori de acţiuni investitionale, care
impelmenteaza diverse proiecte de investitii, işi sporesc oferta de bunuri şi/sau
servicii prin creşterea capacitaţii lor productive, realizând venituri suplimentare, iar
în al doilea rând orice proiect de investiţii va genera nevoi sau cereri suplimentare
în sectoare conexe, amonte (furnizoare de materii prime, materiale, utilităţi etc) sau
aval (distribuitoare sau consumatoare a bunurilor şi serviciilor oferite).
Implicit va avea loc o crestere în lanţ a veniturilor la toţi agenţii economici
antrenaţi. Realizarea de proiecte sau programe de investitii conduce, în principal la
creşterea stocului de capital fix. Ca atare, investiţiile constituie principala pârghie
de realizare a unei restructurarii economice reale, prin creearea de noi structuri mai
performante în acord cu opţiunile strategice ale societăţi.
În plan social, investiţiile joaca rolul de regulator/compensator în ocuparea
fortei de munca, în îmbunataţirea calitaţii vieţii. Implementarea unor proiecte sau
programe de investiţii antreneaza modificari pe piaţa forţei de muncă, creind o
nevoie suplimentara de forţă de muncă în sectoarele care pregatesc şi
implementeaza aceste acţiuni investiţionale (cercetare - proiectare, constructii,
productia de echipamente şi instalaţii de lucru etc), dar mai ales la beneficiarii de
proiect care exploateaza noile capacităţi de producţie. Aceasta are ca efect, imediat
sau într-o perspectivă mai mult sau mai puţin îndepartata, atenuarea presiuni
factorilor generatori de şomaj.
Investiţiile destinate lucrărilor publice, serviciilor destinate populaţiei, se
caracterizează printr-o paletă de efecte induse de ordin social, cultural. Orice
proiect de investiţii din domeniul lucrărilor publice este (trebuie să fie) subordonat
unei concepţii genrale, integratoare la nivel de colectivitate teritorială şi ca atare
efectele sale vor avea un caracter difuz la nivelul comunităţii.
Investiţiile pot fi privite şi ca liant între generaţii, prin crearea de noi locuri
de munca pentru generaţia tânără, dar şi prin mostenirea de capital fix pe care
aceasta o primeşte de la generaţiile anterioare.
Nu în ultimul rând, investiţiile constituie suportul material al promovării
progresului tehnico-ştiinţific în diverse sectoare de activitate. Proiectele de
investiţii aplicate sunt mijlocul principal de valorificare a soluţiilor tehnice şi
tehnologice noi oferite de cercetarea ştiinţifică .
De mare actualitate este şi rolul pe care trebuie să-l joace activitatea de
investiţii în rezolvarea marilor probleme ale lumii contemporane referitoare la
protectia mediului ambiant, refacerea echilibrului ecologic acolo unde ,de cele mai
multe ori din ignoranta, acesta a fost rupt. Orice proiect de investiţii supus analizei
de oportunitate şi eficienţă trebuie sa aibă şi componenta ecologica, iar criteriile
ecologice trebuie sa fie incluse în sistemul de criterii pe baza caruia se va
fundamente decizia de investiţii. Spunem asta pornind de la teza unanim recunocuta
că ”mai ieftin este sa previi decât să combaţi”. În acest context trebuie subliniat
faptul că multe instituţii financiare internaţionale pun condiţii de natură ecologică
pe care trebuie să le respecte proiectele sau programele propuse spre a fi susţinute
financiar.
Având în vedere atât tendinţele înregistrate pe plan mondial, cât şi
experienţa practică acumulată de România din 1990 şi până în prezent, specialiştii
în economie au formulat o serie de căi pentru îmbunătăţirea cadrului legislativ şi
instituţional în domeniul investiţiilor şi creşterea gradului de atractivitate pentru
investitorii străini.
Astfel de măsuri conduc la simplificării procedurilor de înregistrare a
societăţilor comerciale cu participare străină, la armonizrtea legislaţiei şi practici
investiţionale din România cu cele din Uniunea Europeană. Direcţiile de
perfecţionare a cadrului juridic si instituţional ar trebui să se refere la:
¾ separarea activităţilor ce se circumscriu libertăţii de circulaţie a
capitalului, a investiţiei străine strategice, cu impact asupra economiei
naţionale;
¾ crearea unui plus de flexibilitate de acţiune a organismelor
guvernamentale în negocierile cu investitorii strategici;
 ¾ creşterea coerenţei în relaţiile cu marii investitori prin corelarea
demersurilor diferitelor instituţii centrale şi locale în vederea asigurării
unei “singure voci” în relaţiile investiţionale cu investitorii străini;
¾ facilitarea realizării investiţiilor strategice prin asistarea nemijlocită a
marilor investitori în toate fazele (prospectarea pieţei, negociere,
semnare, desfăşurarea activităţii economice).

Atragerea investiţiilor străine ca o activitate coerentă şi deliberată, având o

finalitate bine definită, presupune utilizarea unor tehnici specifice între care un loc
distinct îl ocupă acordarea de stimulente financiare, fiscale şi de alta natură
investitorilor.
Cele mai răspândite sunt stimulentele fiscale care includ reduceri de
impozite, scutiri de impozite, taxe de import sau export reduse.
Stimulentele financiare oferite în general în Europa de vest şi SUA, includ
acordarea de sume cu titlu gratuit pentru investiţii de capital, training, dezvoltarea
amplasamentului investiţiei şi a infrastructurii, credite cu dobândă redusă şi altele.
Există şi o a treia categorie de stimulente dificil de clasificat, care include o
varietate de forme, de la vânzarea la preţuri preferenţiare a terenului, construirea
unei clădiri, cererea unor căi de acces, asigurarea şcolarizării şi acordarea de
asistenta în recrutarea personalului, până la identificarea unor şcoli internaţionale
pentru copiii directorilor sau asigurarea accesului la cuburile sportive, locale,
pentru investitori.
În cazul Europei de Est însă, nu stimulentele sunt factorul hotărâtor în
luarea de decizii de a investi, ci alte aspecte cum ar fi: gradul de dezvoltare al bazei
industriale, evoluţia privatizării, stabilitatea politică, climatul macroeconomic,
mărimea pieţei locale şi costul forţei de muncă.
Din punctul de vedere al luării deciziei de a investi, acordarea de
stimulente este importantă în doua momente: la formularea ideii de proiect când se
întocmeşte o listă scurtă de posibile variante pentru investiţie şi la faza deciziei
când se face practic o opţiune între mai multe variante.
Stimulentele care se pot acorda investitorilor străini pot fi deosebit de
diverse, dintre care remarcăm: participarea cu titlu gratuit la capital, până la 50%
din valoarea proiectului, vânzarea terenului la preţ subvenţionat, închirierea de
terenuri sau clădiri cu o perioadă de graţie în care nu se plăteşte chirie, acordarea
de garanţii guvernamentale, subvenţionarea salariilor personalului angajat de
investitorul străin, suportarea de către agenţia de dezvoltare a unor cheltuieli legate
de transportul şi instalarea echipamentelor şi utilajelor, repararea şi modernizarea
clădirilor existente pe cheltuiala agenţiei de dezvoltare, finanţarea trainingului
pentru angajaţii investitorului străin, realizarea pe cheltuiala agenţiei de dezvoltare
a studiilor de marketing sau a celor legate de protecţia mediului.
În economia unei ţări activitatea de investiţii ocupă un loc central atât în
sfera producţiei de bunuri şi servicii cât şi în sfera consumului, influenţând atât
cererea cât şi oferta. Investiţiile reprezintă un adevărat stimul, generând noi
activităţi şi având ca finalitate obţinerea de bunuri şi servicii indispensabile unei
economii sănătoase.

2.2 Conceptul de investiţie, de la teorie

la consecinţe practice
Noţiunea de investiţie (investissement – franceză, investment – engleză;
inversion – spaniolă;investion – germană) este sinonimă, din punct de vedere
lingvistic cu; alocare, plasare,dotare5) şi prin extensie ajungem la eforturi făcute
acum în speranţa unor recompense viitoare. Trebuie să fie clar că prin eforturi nu
se înţeleg numai eforturi financiare. Ne este familiară expresia părintească “ şi am
investit/cheltuit atâta cu tine” spusă la bucurie sau la necaz, vis a vis de copilul său
ajuns la maturitate. Să fim siguri că aceste cuvinte au fost rostite nu numai cu
gândul la banii cheltuiţi, ci şi la toate renuţările, grijile, sentimentele părinteşti din
perioada copilăriei. Deasemenea devine tot mai evidentă ponderea tot mai
importantă a investiţiilor “intelectuale”,destul de dificil de evaluat băneşte, în
proiectele actuale.
Nu trebuie să confundăm investiţia cu plasamentul. În teoria şi practica
finaciară plasamentul este o operaţie de finanţare (direct sau indirect) a proiectelor.
De el depinde repartizarea veniturilor create de investiţie, dar condiţiile de
plasament nu influienţează necesarul de investiţii.
Concept de primă importanţă al teoriei economice cu profunde rezonanţe
în practică, investiţia trebuie privită ca un consum de resurse de natură diversă sau
ca o cheltuială dacă avem în vedere exprimarea acestora în unităţi valorice. Din
noianul de definiţii întâlnite în literatura de specialitate cea mai oertientă, în opinia
multor specialişti este cea dată de Pierre Masse6) conform căreia investiţie
înseamnă “schimbarea unei satisfacţii immediate şi sigure, la care se renunţă, în
schimbul unei speranţe viitoare ce s-ar obţine şi al cărei suport sunt tocmai
bunurile investite”, pe scurt „o cheltuială incertă pentru un viitor incert”.

Punctul lor de convergenţă cu cheltuielile curente de producţie îl constiruie

natura resurselor angajate; materiale, umane,tehnice, valutare, etc. Deosebirea
esenţială între cele două categorii de cheltuieli este dată de trăsăturile specifice ale
investiţiilor şi anume:
durata; orice proiect de investiţii are un ciclu de viaţă propriu,
caracterizat prin etape şi momente/jaloane bine definite şi pe parcursul
căreia parametrii economici ai proiectului au o evoluţie proprie descrisă
în tabloul de flux de numerar,

5)
* * * - Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti, ed.Academiei RSR, 1984
6)
Pierre Masse – Les choix des investissement. Dunod, Paris,
 eficienţă – conform căreia, promotorul de proiect (agentul economic
declansator) acceptă schimbarea unor disponibilităti prezente de resurse,
în schimbul unei serii de efecte/încasări viitoare care,în sumă totală
absolută să fie superioare cheltuielilor iniţiale,
riscul care decurge din evoluţia parametrilor proiectului şi dacă
cheltuielile au un grad de certitudine rezonabil efectele sunt numai
speranţe.

Spre deosebire de alte concepte, noţiunea de investiţie pune accentul pe

domeniul de aplicaţie, pe conţinutul său. În acest context ea poate fi abordată din
mai multe puncte de vedere:
Dimensiunea contabilă este cea mai restrictivă, care reduce investiţia la
noţiunea de imobilizare în sens contabil al cuvântului. Din acest punct de vedere
investiţia reprezintă ”toate bunurile mobile si imobile,corporale sau necorporale,
achiziţionate sau create în intreprindere destinate a rămâne constant sub aceiaşi
formă”. Rigoarea contabilă a impus două condiţii restrictive de încadrare a
cheltuielilor în categoria investiţii: proprietatea şi decalajul între achiziţie şi
consumul bunurilor achiziţionate. Astfel, pentru ca o cheltuială cu achiziţionarea
sau producerea unui bun sau serviciu să fie considerată investiţie, trebuie ca acestea
să intre, din punct de vedere juridic, în proprietatea agentului economic, iar
consumul lor să se facă pe o perioadă mai lungă de timp, care depăşeşte un
exerciţiu financiar.
Ca atare, cheltuielile privind elementele de activ circulant ce se consumă în
acelaşi exerciţiu cu achiziţia (concomitent) precum şi bunurile de folosinţă
îndelungată luate prin leasing (credit bail), asupra cărora intreprinderea nu deţine
drepturi de proprietate nu sunt considerate investiţii
Bunurile în cauza se înregistreaza în contabilitate în clasa 2 de conturi de
imobilizari şi le putem grupa astfel:
¾ Imobilizări legate de exploatare ce pot fi definite ca “bunuri de orice
natura, mobile sau imobile,corporale sau necorporale,dobândite sau create în intre -
prindere, nu pentru a fi vândute sau transformate, ci pentru a fi utilizate o mai lungă
perioadă de timp ca instrumente de lucru.
¾ Imobilizări în afara exploatării (neproductive) achizitionate sau create
în intreprindere pentru alte scopuri cum ar fi:
™ ameliorarea conditiilor de igiena şi securitate a muncii;
™ obiective cu caracter social; creşe, cantine ,centre de vacanţă pentru
salariaţi, sedii adminstrative etc;
™ achiziţii de bunuri în scop speculativ (terenuri, imobile, obiecte de
artă).
Se observă că această accepţiune asupra investiţiei pune accentul pe durata
de viaţă a bunului care depăseşte durata unui exerciţiu.
 Dimensiunea economică lărgeşte sfera de cuprindere a investiţiei deoarece
conform acestei accepţiuni investiţia reprezintă” toate consumurile de resurse care
se fac în prezent în speranţa obţinerii în viitor, a unor efecte economice
(venituri,incasari) eşalonate în timp şi care, în sumă totală sunt superioare
cheltuielilor iniţiale de resurse”. Şi în această viziune asupra noţiunii de investiţie
găsim referire la durată dar observam ca accentul cade mai mult pe materialitatea
efortului investiţional precum şi pe eficienţa acţiunii. In aceasta accepţiune se
consideră investiţie:
a) cumpărarea de echipamente de lucru şi alte bunuri care, iniţial constituie
ieşiri de trezorerie dar care au ca urmare încasări suplimentare,
economii de costuri etc., eşalonate pe o durata mai lunga de timp care,
în sumă totală trebuie să asigure;
¾ refacerea capacităţii de autofinanţare a firmei,
¾ rambursarea eventualelor datorii contractate cu ocazia
implementării proiectului,
¾ crearea unui surplus de venituri care să asigure îmbunătăţirea
situaţiei economico - financiare viitoare a firmei.

b) alte cheltuieli decât cele referitoare la cumpărarea de bunuri şi

echipamente cum ar fi:
¾ cheltuieli pentru publicitatea de marcă;
¾ costul programelor de punere la punct a unor noutăţi în domeniul
tehnologic organizatoric,al resurselor de munca etc;
¾ costul acţiunilor de punere la punct a unor produse materiale noi;
¾ cheltuielile cu programele de cercetare – dezvoltare.
Aceste cheltuieli sunt trecute de regulă pe costurile de productie (vezi clasa
6 de conturi),nu apar explicit în bilanţ deşi efectul lor scontat asupra trezoreriei
firmei sub forma de intrari se prelungeste pe o perioada mai lunga de timp.

Dimensiunea financiară este cea mai cuprinzatoare deorece consideră

investiţii ”toate cheltuielile de resurse care generează venituri şi\sau economii pe o
lungă perioada de timp în viitor şi in consecinta şi amortizarea (rambursarea) lor
se face pe mai mulţi ani.”
Accepţiunea financiară înglobează în noţiunea de investiţii toate elementele
de imobilizari sau cheltuieli definite anterior, în plus are în vedere şi nevoia de fond
de rulment pentru exploatare (NFRE), generată de creşterea volumului de activitate.
Din punct de vedere financiar, valoarea reală a efortului investiţional pentru
realizarea unui proiect este dată de costul obiectivului ce se construieşte plus nevoia
de fond de rulment necesar exploatarii.
Nevoia de fond de rulment pentru exploatare rezultă prin diferenţa între
”necesitaţile” cerute de buna funcţionare a ciclului de exploatare, date de creşterea
activelor circulante (stocurile de materiale, semifabricate produse finite, creanţe
clienţi, TVA de recuperat) şi resursele provenind din exploatare (creanţe-furnizori,
avansuri şi aconturi clienţi,etc). În majoritatea cazurilor resursele disponibile sunt
inferioare nevoilor şi ca atare apare o diferenţă, un gol de resurse, care poate
compromite buna desfăşurare a procesului de producţie.El trebuie preliminat şi
acoperit prin capital permanent sub forma de fond de rulment. Din punct de vedere
financiar problema cea mai importantă pentru investitor este de a se asigura
echilibrul între resurse şi nevoi.
De reţinut este şi accepţiunea juridică, cuprinsă în acordurile bilaterale
internaţionale privind promovarea şi garantarea investiţiilor (încheiate de România
cu terţe state) potrivit căreia investiţie înseamnă “activele investite de către
investitorii unei părţi contractante pe teritoriul celeilalte părţi contractante în
conformitate cu legile şi reglementările aplicabile pe teritoriul ultimei”. În acest
cadru investiţia cuprinde:
ƒ bunuri mobile şi imobile şi alte drepturi reale: servituţi, sechestre,
ipoteci, gajuri etc;
ƒ acţiuni,părţi sociale,orice alt fel de participare la societăţi;
ƒ drepturi de creanţă sau orice alte drepturi de aceiaşi valoare economică;
ƒ drepturi de proprietate intelectuală: drepturi de autor, brevete,
know-how, goodwill, desene şi modele industriale, mărci de comerţ sau
de serviciu, alte drepturi similare recunoscute reciproc de către părţi;
ƒ concesiuni de prospectare, extracţie şi exploatare a resurselor naturale.

În concluzie, conceptul de investiţii poate fi abordat din mai multe puncte

de vedere; psihologic, juridic, economic, monetarist
Psihologic, o investiţie reprezintă, renunţarea la bunuri imediate în
schimbul unor avantaje viitoare. Din acest punct de vedere, întreprinzătorul se află
în dilemă, fiind constrâns să renunţe la satisfacţii imediate în speranţa unor
câştiguri viitoare mai mari.
Din perspectiva juridică o cheltuială care nu are incidenţă patrimonială
directă nu este considerată investiţie, chiar dacă aceasta sporeşte în timp potenţialul
şi performanţele întreprinderii.
Sensul monetarist consideră investiţii totalitatea cheltuielilor efectuate în
vederea obţinerii de venituri monetare în viitor. Se ajunge la concluzia că toate
cheltuielile ar trebui considerate investiţii, indiferent de destinaţia lor, şi deci se
reduce înţelesul noţiunii de investiţie la cea de cheltuieli.
Concluzionînd, putem spune ca investitie reprezinta“orice cheltuiala de
resurse făcută în vederea creării premiselor necesare obţinerii, pe o perioadă lungă
de timp, în viitor, a unor efecte utile scontate”.
În literatura de specialitate se întâlneşte o diversitate de opinii privind
conceptul de investiţii. Nu vom trece în revistă toate punctele de vedere întâlnite ci
vom prezenta câteva care este posibil să conducă la confuzii conceptuale şi la
implicaţi practice perverse.
 Astfel, găsim că “ … este un flux de capital destinat a modifica stocul
existent care constituie, împreună cu factorul muncă mai ales, unul din factorii
principali ai producţiei”7)
Autorii nu fac nici o referire asupra naturii sau structurii “stocului” deci
interpretarea în extenso, se referă la toate elementele de stoc ale activului bilanţier:
produse finite, semifabricate, materii prime, materiale, consumabile, etc. Ori, luând
act de cele două condiţii impuse de rigoarea contabilă credem că este o eroare să
nu facem distincţie între stocurile materiale pentru activitatea profesională curentă
şi cele pentru investiţii. Consecinţa practică a acestei confuzii poate să apară în
situaţii când guvernul unei ţări, din dorinţa de a atrage investiţiile străine, acordă
facilităti fiscale şi vamale la importuri pentru investiţii. In atari situaţii se vor găsi
“inventivi” care vor căuta să eludezea rigorile vamale sau fiscale sub acoperirea
măsurilor de relaxare nominalizate pentru importurile de investiţii.
Într-o altă lucrare de referinţă găsim că investitia este “operaţia care, pentru
intreprindere constă în transformarea resurselor financiare în unul sau mai multe
elemente pe care le utilizează permanent o perioadă relativ lungă, într-o manieră
durabilă, pentru realizarea obiectivului său social8). Iată deci o viziune pragmatică,
tehnicistă asupra conceptului analizat. Ce obiectii se pot însă aduce acestui punc de
vedere.
În primul rând nu numai resursele financiare constituie izvorul investiţiilor,
dacă nu ne reducem strict la viziunea monetaristă. Să ne reamintim că resursele
intelectuale – investiţie nemateriale - deţin o pondere tot mai însemnată în structura
resurselor ce stau la baza realizării proiectelor şi de regulă acestea sunt adeseori
destul de dificil de cuantificat în expresie valorică.
În al doilea rând considerăm investiţia ca activitate/acţiune dacă avem în
vedere că, la niveluri superioare de decizie; mari intreprinderi, holdinguri, etc alta
este viziunea asupra investiţiilor vis a vis de viziunea gestionară la nivel de proiect
sau de unitate de producţie. Dar nu înţelegem dece atunci când se vorbeşte de
structura,investiţia este redusă la nivel de cheltuială. Deci, definim o operaţie care
este formată din cheltuieli.
La nivele superioare de decizie investiţia este un criteriu de fundamentare
decizională, de selecţie a proiectelor în cadrul unui portofoliu. Volumul investiţii al
unei intreprinderi poate să ofere informaţii şi despre forţa sa economică şi intenţiile
sale strategice. Ca structură de cheltuieli şi ca volum de resurse investiţia este
relavantă însă numai la nivel de proiect.

7)
“Pour les economistes, l`investissement est essentiellement un flux de capital destine a modifier le
stock existant qui constituie, avec le facteur travail notamment, l`un des facteurs principaux de la
fonction de production”. Bancel F, Alban R, Les choix d`investissement:methodes
traditionnelles,flexibilite et analyse strategique. Economica 1995
8)
* * * Dictionaire de management de projet. AFNOR,1996, pag 236, cităm “ Investissement –
opération qui consiste pour l`entreprise à transformer les resources financières en un ou
plusieurs éléments que l`entreprise utilisera en permanence pour concourir de manière
durable à la réalisation de son objet social.
 Supraevaluarea locului şi a rolului pe care-l joacă mijloacele fixe în
economia etatistă, centralizată, a condus, prin definitie, la restrângerea conţinutului
şi sferei de aplicaţie a noţiunii de investiţie. Astfel, investiţia era definită ca
”totalitatea cheltuielilor prin care se creiaza, se achiziţioneaza noi fonduri fixe
productive sau neproductice, se perfecţioneaza sau se reconstruiesc fondurile fixe
existente”9).
A trata însa investiţia numai ca pe o simplă cheltuială , în sens financiar al
cuvântului, înseamnă a neglija conţinutul concret material al efortului investiţional
pe care-l face orice agent economic atunci când implementează un proiect de
investiţii. Materializarea în practică are la baza o structura de resurse de o mare
diversitate din punct de vedere al naturii lor (materiale, financiare, tehnice, umane,
valutare etc). Evaluarea acestora în expresie bănească este o necesitate în special
pentru fundamentarea deciziilor economice ce privesc proiectul de investiţii.
În sfârsit trebuie subliniat că, scopul pentru care se face o investiţie nu este
de a obţine mijloace fixe; utilaje, echipamente, hale, magazii, etc ci de a se obţine
efecte utile de natura economică, socială, ecologică etc.
Spre deosebire de activitatea de investiţii, care este creatoare de elemente
de activ, intreprinderea poate să desfăşoare şi activităţi de dezinvestiţie - operaţii de
renunţare la anumite active pentru a recupera resursele angajate şi a le orienta spre
alte destinaţii. Este o activitate “distructivă” dar dacă resursele recuperate sunt
reinvestite atunci suntem în situaţia unei distrugeri creative.
Nevoia de dezinvestiţie este efectul unei activităţi/produs nerentabil.
Cauzele pot fi diferite: comerciale (risc de client ridicat), financiare (îndatorare
excesivă, trezorerie puternic negativă), criză de maturitate în sector (produsul este
uzat moral), concurenţă puternică, restrângere voluntară sau accidentală de
activitate etc. Dacă este efectul unui eşec ea va deteriora imagine de piaţă a firmei.
Dezinvestiţia apare ca o recunoaştere a unor erori de evaluare de concepţie, şi va fi
necesar de măsuri drastice de redresare.
Dacă este planificată, dezinvestiţia devine pur şă simplu transpunerea în
practică a unei opţiuni de modificare a portofoliului de activităţi ale intreprinderii.
Sumele recuperate prin dezafectare pot fi folosite în alte scopuri: investiţii în alte
proiecte mai rentabile, plata datoriilor, cumpărări de acţiuni, dividende ş.a.

9)
* * * Dicţionar de economie politică. Editura Politică
 2.3 Structuri investiţionale
În fundamentarea oportunităţii şi eficienţei proiectelor cât şi în gestiunea
lor se folosesc diferite criterii de structurare a cheltuielilor de investiţii, fiecare
dintre ele răspunzând unei anumite necesităţi de analiză sau de decizie. La nivelul
decizional al unei societăţi comerciale se operează cu următoarele criterii:
1. În raport cu obiectivul strategic deservit:
1. a) Investiţii de dezvoltare sunt acele cheltuieli destinate finanţării;
creşterii volumului producţiei, lansării de noi produse pe piaţă,
sau diversificării strategice prin abordarea de noi sectoare de
activitate
Proiectele de investiţii pentru lansarea de noi produse pe piaţă sau
diversificarea activitătii sunt de regulă mai riscante şi mai scumpe deoarece pe
lângă elementele materiale presupun şi acumularea de cunoştiinţe noi, cucerirea de
noi segmente de piaţă.
Dezvoltarea se poate realiza “intramuros” prin proiecte interne sau
extramuros prin externalizare de activitate. Deasemenea nu puţine sunt cazurile
când se apelează la dezinvestiţie, mai ales când s-a hotărât reconversia spre alte
sectoare de activitate mai profitabile sau spre alte zone geografice cu condiţii /
oportunităţi mai atractive.
Tabelul 2.1
INVESTIŢII INVESTIŢII
DE DE
FUNCŢIONARE REUTILARE
9 Reducerea costurilor ca urmare
9 Creşterea capacităţilor a creşterii productivităţii muncii
de producţie şi/sau randamentului capitalului
Obiective 9 Dezvoltarea de noi produse 9 Reducerea riscurilor
9 Diversificare în alte sectoare prin diversificarea surselor
de activitate de aprovizionare, fiabilizarea
furnizorilor
9 investiţii în capacităţi 9 substituţia capital/muncă
Mijloace
de producţie 9 înlocuirea echipamentelor învechite
de
9 inovare de produs 9 inovare procedee de muncă
acţiune
9 dezinvestiţie şi delocalizare şi flexibilitate
9 investiţii materiale (construcţii,
Tipul maşini, stocuri etc.) 9 investiţii fizice/materiale
de 9 investiţii imateriale 9 investiţii imateriale (sisteme
investiţie 9 investiţii financiare (titluri informatice specifice
de participare)

Previziunea cash flow–ului la investiţiile de creştere este puternic

influienţată de situaţia economică şi concurenţială, independent de durata de viaţă a
proiectului, datele necesare fiind oţinute prin analiză de mediu. Efortul investiţional
este mare în raport cu talia intreprinderii, putând angaja viitorul acesteia pe
perioade îndelungate. De aceia ele sunt rodul unor demersuri strategice ale
managementului superior al intreprinderii.
 1.b) Investiţii de raţionalizare sunt destinate în special;reducerii costurilor
şi/sau diminuării riscurilor.
Reducerea costurilor este posibilă prin implementarea unor măsuri de
modernizare a echipamentelor de producţie în scopul creşterii randamentelor
(economii de materii prime) sau a productivităţii muncii (economii de personal).
Reducerea riscurilor presupune măsuri de diversificare şi consolidare a
surselor de aprovizionare, fiabilizarea furnizorilor, etc.
Consecinţele aşteptate sunt, fie economii de costuri, fie un cash-flow
diferenţial pozitiv, în raport cu starea iniţială, estimat cu o anumită probabilitate
(aceea a unei rupturi de stoc). In majoritatea cazurilor,cash flow-ul asociat unei
investiţii de raţionalizare poate fi anticipat cu suficientă precizie şi de aceea astfel
de investiţii prezintă riscuri mai reduse. Problema care se poate ivi este faptul că
progresul tehnic poate să conducă la obsolescenţa rapidă a echipamentelor care în
cazul cel mai drastic poate să conducă la dezinvestiţie prematură.
În practică diferenţa dintre dezvoltare şi raţionalizare este adesea dificil de
realizat – crşterea taliei intreprinderii (volumul producţiei) deseori este
acompaniată de politici de reducere a costurilor şi/sau riscurilor.

2. După destinaţia lor economică investiţiile se împart în:

2.1 Investiţii materiale sau investiţii corporale, industriale sau
comerciale care constitiue activul fizic al firmei sub urmatoarele forme:
a) Realizarea de active corporale/mijloace fixe (equity investments)
şi elemente de activ circulant (normative de stoc sub forma fondului de
rulment/capital de lucru) şi care se concretizează în bunuri şi echipamente.
b) Investiţii în valori imobiliare (investments in real estate) prin
cumpărări de proprietăţi;clădiri, terenuri, etc.
Ele dau drept de proprietate investitorului respectiv, dreptul de a deţine
acţiuni comune şi acţiuni privilegiate. Deţinătorul acestor acţiuni are drept de
control asupra firmei şi drepturi prerogatorii – prioritate de a-şi păstra cota
procentuală în valoarea patrimonială (acţionarul are dreptul de a cumpăra primul
noi acţiuni la oferta publică).

2.2 Investitii financiare care pot fi structurate astfel:

a) Investiţii cu venit fix în; certificate de depozit, conturi de
economii, tiluri de valoare ale tezaurului sau emise de agenţii guvernamentale,
obligaţiuni, warant-uri (opţiuni de cumpărare – CALL pe termen lung).
b) Investiţii în titluri de valoare derivate (derivative securities)
tranzacţionate pe piaţa secundară (contracte de tip “options”, contracte de tip
“futures” încheiate pentru trei tipuri de active: mărfuri, valută, titluri financiare de
valoare).
c) Investiţi în tiluri străine de valoare.
d) Investiţii pe piaţa valutară.
e) Investiţii pe piaţa monetară prin fonduri mutuale.
 2.3 Investiţii imateriale concretizate în active necorporale sub formă
de fond de comerţ, brevete, sau cheltuieli (în sens contabil al cuvântului) cu
formarea personalului de exploatare, de publicitate, cu studii.
Conform ultimelor studii iniţiate de OCDE, investiţiile imateriale se află
într-un progres evident, acoperind întreg spectru al investiţiilor pe termen lung. In
acelaşi timp, ele se află într-o strânsă relaţie de complementaritate cu investiţiile
materiale, ponderea lor variind însă de la sector la sector şi chiar de la proiect la
proiect. Unele investiţii necorporale sunt destinate achiziţiei de bunuri si/sau
servicii altele, precum cele de cercetare-dezvoltare provin din exploatare şi sunt
evidenţiate în contabilitatea analitică. Trăsăturile lor caracteristice pot fi sintetizate
astfel:
• se adresează unor achiziţii de cunoştiinţe şi/sau active
intelectuale;brevete, activităţi de cercetare-dezvoltare, formarea
personalului etc,
• sunt greu de evaluat antefactum şi de aceea amortizarea lor se face
forfetar,
• cel mai adesea nu au “cost” în cadrul proiectului, sunt nonvalori, şi ca
atare nu au incidenţa asupra deciziei de investiţii,
• în procesul de implementare a proiectului anumite elementeimateriale
nu se manifestă (fond de comerţ, clienţi) dar se manifestă pe parcursul
exploatării,
• datorită trăsăturilor de mai sus ele pun probleme la cererea de finanţare
externă.

Investiţiile imateriale sunt însă o condiţie a demarajului şi perenităţii

proiectului. Se deosebesc patru mari categorii de investiţii imateriale:
a. Investiţii în cercetare – dezvoltare – domeniu esenţial în lupta
concurenţială. Inovarea,ca rezultat al proiectelor şi programelor de C+D
asigură competenţa şi prioritate tehnologică permanentă şi durabilă.
Cheltuielile pentru C+D pot fi contabilizate ca cheltuieli sau ca
imobilizări. Pentru a fi considerate imobilizări trebuie să îndeplinească
două condiţii: să poată fi individualizate pe proiect, şi să aibă mari şanse
de reuşită tehnologică şi comercială. Este bine ca aceste imobilizări să
se amortizeze cât mai rapid, în maxim cinci ani.
b. Investiţii de formare a personalului sunt cheltuieli destinate formării
aptitudinilor şi atitudinilor personalului de execuţie şi gestiune vis a vis
de noile tehnologii, noile echipamente, rezultat al procesului de inovare
tehnologică, managerială,etc. In general aceste cheltuieli sunt “apendice
la investiţiile materiale bazate pe transfer tehnologic, şi sunt un antidot
la eventualele concedieri masive a personalului ce nu mai corespunde
noilor condiţii de exploatare şi/sau gestiune care, în general sunt
costisitoare în planul imaginii.
c. Investiţii în proiecte de marketing care cuprind cheltuielile de
publicitate, de promotion (promovare) de construcţie a reţeleleor de
 distribuţie, pentru studii de piaţă. In anumite sectoare de activitate cum
ar fi: industria cosmeticelor, produselor agroalimentare aceste cheltuieli
sunt determinante pentru menţinerea pe piaţă. Existenţa unei “mărci
comerciale” este indispensabilă pentru a pătrunde într-o reţea de
distribuţie de mare anvergură (gen supermache Carrefour, Leader
Price,etc)
d. Investiţii de ameliorare a proceselor de producţie înglobând de obicei
cheltuieli pentru reţele informatice, studii de implementare a proceselor
de automatizare-robotizare, a procedeelor de control al calităţii.
3. O viziune structurală logică, de mare actualitate şi care ţine cont de
destinaţia concretă a investiţiilor împarte investiţiile în: investiţii de portofoliu şi
investiţii directe10).
™ Investiţii de portofoliu sunt cheltuieli privind “achiziţia de catre o
persoana fizică sau juridica (investitor) rezidentă sau nerezidentă de
valori mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni) pe pieţele de capital organizate
şi reglementate cu scopul de a obţine câştiguri din dividende sau
dobânzi aferente acestora”. Câştigurile respective sunt rezultatul
activităţii unor terţi implicaţi în administrarea emitentului sau din
diferenţe favorabile de preţ de vânzare. Din cele de mai sus deducem
caracterul speculativ al acestui tip de investiţie. Conform opiniei
specialiştilor deplasarea capitalurilor dintr-o ţară în alta depinde în
principal din diferenţa de dobândă
™ Investiţii directe sunt cheltuieli pe care un întreprinzător le face în
vederea:
• participării la constituirea sau extinderea unei societăţi comercilae,
indiferent de forma sa juridică de constituire,
• dobândirii de acţiuni sau părti sociale, alt fel decât la investiţiile de
portofoliu,
• înfiinţării sau extinderii unor sucursale prin aport în natură sau
aport financiar în moneda naţionala sau devize sau participarea la
creşterea activelor unei firme prin orice mod legal de finanţare.
Juridic ele reprezintă ”proprietatea asupra unor active de către
întreprinzător-finaţator (un rezident străin) cu scopul de a controla folosirea acestor
active” (Graham, Krugman,1989).
La nivelul decizional al proiectului sau al unităţii operative de producţie:
1. După obiectivul urmărit prin relizarea proiectului;
a. investiţii productive care, la rândul lor pot fi grupate astfel:
9 investiţii de expansiune, referitoare la crearea de noi capacităţi
de producţie,
9 investiţii de menţinere ,care se referă la înlocuirea, reutilarea
capacităţi- lor de producţie existente,

10)
* * * - Ordonanţa Guvernamentală nr. 92 / 30. 12. 1997 privind stimularea investiţiilor directe.
 9 investiţii de modernizare care se fac cu scopul creşteri
performanţelor, tehnice, îmbunătăţirii randamentelor la
echipamentele de producţie existente,
9 investiţii de inovare care au ca scop diversificarea activităţii
firmei.
b. investiţii obligatorii care se fac cu scopul de a se respecta anumite
angajamente luate anterior faţă de alţi agenţi economici sau faţă de
proprii angajaţi, sau cu scopul de a se respecta anumite
reglementări.
c. investiţii strategice care se fac în sfera cercetarii-dezvoltarii, sau
pentru ameliorarea climatului de muncă. Ele pot avea caracter
ofensiv sau defensiv şi trebuie să cunoaştem că această structurare
a investiţiilor este de mare utilitate în procesul de fundamentare a
deciziilor de investiţii. Investiţiile obligatorii şi cele strategice au,
în sens economic vorbind, o eficienţă economică indirectă, care se
manifestă numai pe măsura creşterii şanselor de reuşită a
investiţiilor direct productive.
De aceea ele trebuie judecate mai mult prin prisma criteriilor de costuri şi
mai puţin prin prisma criteriilor de rentabilitate economică.
Această structură ridică şi problema dualităţii obiectivelor - sunt puţine
proiectele de investiţii care sa aibă conturat unui singur obiectiv. De cele mai multe
ori în cadrul unui proiect se intersectează mai multe obiective. Astfel un proiect de
reinnoire poate conţine şi elemente de natura ameliorării performanţelor tehnice,
sau a eficienţei a activităţii de productie,iar un proiect de reutilare conţine,în
majoritatea cazurilor şi elemente de creştere a capacităţii de producţie existente.

2. După gradul de risc pe care-l prezintă putem grupa investiţiile astfel:

a. investiţii cu risc scăzut - în special investiţiile de menţinere si de
ameliorare;
b. investiţii cu risc sporit - în general cele mai riscante sunt investiţiile
de expansiune sau de diversificare.

3. După sursele de finanţare:

a. investiţii finanţate din sursele proprii ale întreprinzătorului,
b. investiţii finanţate din surse externe (autohtone sau străine),
c. investiţii finanţate prin alocaţii bugetare.

Din punct de vedere al relaţiilor ce se stabilesc între proprietarul proiectului

şi sursa străină de resurse pentru investiţii, putem să grupăm investiţia străină în
doua categorii astfel:
• investiţii străine directe când agentul finanţator străin capătă şi
posibilitatea de a lua decizii şi controla asupra proiectul pe linie
managerială, tehnologică, de marketing etc
 • investiţie străină de portofoliu care este în esenţă, un plasament pur
financiar, fără alte implicaţii în viaţa proiectului.
În general, la realizarea unui proiect de investiţii finanţarea se asigură
printr-o combinatie de surse, iar alocaţiile bugetare au ca destinaţie proiecte pentru
obiective de importanţă strategică de interes naţional.

4. După rolul funcţional pe care-l joacă în cadrul proiectului deosebim:

investiţii directe - sunt acele cheltuieli legate funcţional şi teritorial de
obiectivul care se edifică. Sunt consumurile de resurse investitionale
care se materializează în obiectele de bază ale proiectului; secţii de
producţie, spaţii de depozitare, ateliere,etc care concură nemijlocit la
realizarea scopurilor proiectului ce se implementează,
investiţii colaterale - care sunt cheltuielile de resurse legate teritorial şi
funcţional de investiţia directă. Destinaţia lor este de a creea condiţiile
normale de bună funcţionare a obiectivului respectiv, de a asigura
infrastructura si utilităţile necesare (energie, apa, abur,etc),
investiţii conexe sunt cheltuieli care se fac în ramuri sau domeni conexe
celui în care se implementează proiectul. Sunt consecinţa fenomenului
de antrenare propriu investiţiilor, fiind generate de nevoia de a asigura
cu materii prime şi energie exploatarea proiectului initial precum şi
condiţiile de desfacere. Investiţiile conexe sunt fundmentate de regulă
pe bază de proiect propriu, produc efecte utile în ramura sau sectorul
în care se fac şi de aceea nu afectează în nici un fel eficienţa proiectului
iniţial. Sunt însă cazuri când, fiind “comanda” unui proiect din alt sector
de activitate, nu produc nici un efect în domeniul unde se fac. In acest
caz cheltuielile respective trebuie să fie raportate la proiectul de bază şi
bineânţeles vor afecta eficienţa economică a acestuia.

5. Conform structurii tehnologice a cheltuielilor distingem;

A. Investiţii în fonduri fixe care se pot grupa astfel;
ƒ cheltuieli cu echipamentele care cuprind valoarea lor de
achiziţie, costul de transport la şantier, taxele aferente.
ƒ cheltuieli de montaj-instalare,
ƒ achiziţii şi amenajări teren,
ƒ construcţii cladiri, amenajări,
ƒ alte fonduri fixe.
B. Cheltuieli preliminare (alte cheltuieli) care cuprind costul proiectelor,
de formare de personal de exploatare,licenţe,know-how,cheltuieli de constituire etc.
C. Fond de rulment (capital de lucru).
La fiecare din aceste capitole se poate prevedea o marjă de siguranţă sub
forma unei cote de cheltuieli neprevăzute. La valoarea nomoinală obţinută prin
însumarea celor trei capitole de cheltuieli, se adaugă eventualele cheltuieli cu
dobânzi, taxe aferente împrumutului de capital pentru completarea surselor de
finanţare a proiectului dacă ,prin contractul de împrumut s-a prevăzut că acestea se
vor suporta din fondurile de investiţii, obţinând astfel valoarea totală a efortului
investional.
În practică, după acelaşi criteriu întâlnim o alta structură mai concentrată;
¾ cheltuieli pentru construcţii-montaj,
¾ cheltuieli pentru utilaje şi echipamente de lucru,
¾ alte cheltuieli.

6. În funcţie de cronologia intrărilor şi ieşirilor de trezorerie distingem

urmatoarele categorii de investiţii:
9 O singură intrare o singură ieşire (point-imput, point-output) respectiv,
investiţia este angajată în totalitate la un moment”mo” iar efectele sale
scontate se vor obţine o singură dată, la un moment viitor.
9 Intrări multiple în etapizat şi o singură ieşire (continous-imput, point-
output ).
9 O singură intrare şi ieşiri multiple continui pe o perioadă mai lungă de
timp (point imput, continous-output).
9 Intrari multiple ,ieşiri multiple (continous-imput, continous-output).
Primele două tipuri sunt specifice investiţiilor nonproductive
Investiţiile în sectorul public din punct de vedere structural se
caracterizează prin câteva trăsături specifice.
Din punct de vedere al domeniului de activitate vom avea:
ƒ Investiţii în proiecte/lucrări publice cu caracter economic; industrie,
transporturi, comerţ, agricultură, turism etc;
ƒ Investiţii în proiecte noneconomice: servicii administrative, amenajări
urbanistice, proiecte în domeniul cultural, învăţământ, sănătate, apărare şi ordine
publică, sport etc.
Legat de această clasificare se pot face precizări privind modul de finanţare
a exploatării proiectului în cauză. Astfel, proiectele cu caracter
economic/comercial de regulă se “autofinanţează” respectiv prin exploatare se
crează resursele necesare acoperirii cheltuielilor curente şi recuperare a efortului
investiţional. Este cazul uzinelor de apă, echipamentelor energetice, termoficare,
transport,comerţ, unele servicii etc.
Există proiecte din categoria celor necomerciale care nu generază venituri
cum ar fi cele din domeniul apărării, învăţământului, sănătate. Trebuie însă
subliniat faptul că frecvent întâlnim situaţia unor amenajări publice care deşi
generază venituri, acestea nu acoperă nici cheltuielile curente de exploatare, fiind
nevoie de subvenţii de la bugetul local sau central. Este cazul unor instituţii de
cultură;muzee,teatre etc, lista lor fiind de regulă stabilită la nivel central.

După modul de finanţare a investiţiilor publice avem:

• Cu finanţare de la bugeteul local sau bugetele locale.
• Cu finanţare din fondurile proprii ale intreprindrilor locale (regii,
societăti).
 • Finaţate din fondurile colectivităţilor locale sau prin sponsorizări de la
organizaţii umanitare, societăţi comerciale, alte persoane fizice sau
juridice rezidente în teritoriu.
• Finanţate pe bază de împrumuturi de la bănci autohtone sau pe piaţa
financiară externă (cu sau fără garanţie guvernamentală).
Importanţă cunoaşterii surselor de finaţare are mare importanţă ân faza de
fundamentare a proiectului deoarece fiecare tip de finanţare şi chiar fiecare
finanţator poate să aibă exigenţe specifcie în acordarea fondurilor

2.4 Strategie şi investiţiii: convergenţe şi divergenţe

În contextul actual internaţional se pune un accent deosebit pe orientarea
strategică a investiţiilor, care presupune că, managerii trebuie să cunoască, nu
numai mediul socio-economic actual, ci şi pe cel viitor, să identifice cauzele care
se afla la baza schimbărilor Se vor realiza numai acele proiecte cu şanse de succes
adică, vor genera efecte utile pe întreaga durata lor de viaţă economică, într-un
mediu socio-economic în continuă schimbare şi de multe ori ostil. Această
abordare este de mai mare importantă în domeniul lucrărilor publice, unde fiecare
proiect trebuie să se încadreze pe axele strategice ale dezvoltării economico-sociale
la nivel local şi/sau naţional.
Trebuie subliniat faptul că, fiecare proiect, pe lângă încadrarea în strategia
de ansamblu, trebuie să se realizeze după o strategie de proiect personală care
fundamenteză liniile generale de realizare, exploatare şi mentenanţă a obiectivului
de investiţii.
Strategia de proiect trebuie să se contureze încă din faza de prefezabilitate
şi să se personalizeze în studiul de fezabilitate. Deci, încă din faza preinvestiţională
care devansează decizia de investire, trebuie evaluaţi factorii cheie care pot
influenţa viabilitatea proiectului pe durată de viaţă a acestuia.
O eroare strategică, deseori prezentă în concepţia unor factori responsabili,
este de a confunda politica de investiţii cu strategia de intreprindere. In fapt, cele
două sunt componente, indisolubil complementare, ale modului de gândire modern
şi vizionar.
Analiza strategică – fundament al deciziei strategice, premerge decizia de
investiţii şi între cele două trebuie să existe coerenţă, pentru că şi strategie fără
investiţii este un nonsens.
Pentru a înţelege motivaţia politicii de investiţii, criteriile ce stau la baza
alegerii proiectelor ce vor fi implementate pe un orizont de timp determinat, trebuie
să se cunoască mizele şi ţintele strategice, principiile metodologice ce constituie
baza evaluării căilor şi mijloacelor de de atingere a lor. Deci, înainte de a-şi defini
politica de investiţii intreprinderea trebuie să-şi stabilescă coordonatele starategice
de acţiune, pertinenţa opţiunilor strategice. Pentru aceasta trebuie să găsesacă
răspuns la patru pachete de întrebări-cheie:
a) Ce criterii trebuie să stea la baza alegerii strategiei? În acest cadru
trebuie să se rezolve probleme de genul: cum se poate asambla cât mai coerent
ansamblul de criterii vizat, unele criterii sunt observabile/măsurabile, altele nu,
poate fi judecată opţiunea strategică numai prin prisma criteriilor de performanţă
financiară.
b) Suntem siguri că opţiunea aleasă este într-adevăr “strategia cea mai
bună”respectiv, pertinenţa strategiei este stabilită prin evaluare ante sau post-
factum.
c) Resursele şi mijloacele disponibile asigură punerea în practică a
startegiei ? deci, sunt necesare proceduri de alianţă,fuziune şi care ar fi impactul
lor asupra marjei de control şi decizie, băncile finanţatoare agreează astfel de
acţiuni etc.

ANALIZA MEDIULUI INTREPRINDERII DIAGNOSTIC DE INTREPRINDERE

(Identificarea oportunităţilor şi pericolelor) - Puncte forte/concurenti, slăbiciuni
- Competenţe distinctive

RECENSAMANTUL SI EVALUAREA POSIBILITATILOR DE ACTIUNE

- Avantaje şi dezavantaje; rentabilitate şi riscuri; compatibilităţi şi incompatibilităti

INTEGRAREA VALORILOR CONDUCA

INTEGRAREA VALORILOR DE MEDIU -TORIOLOR INTREPRINDERII
- responsabilitatea socială a intreprinderii -Obiective generoase

FORMULAREA STRATEGIEI
Definirea: Activităţilor, Obiectivelor,Căilor şi mijloacelor

Figura 2.1 Modelul LCAG de stabilire a strategiei de intreprindere11)

d) Care sunt modalităţile de implementare a strategiei alese? - trebuie

preferată dezvoltarea extra sau intramuros, spre ce zone/ţări trebuie să
ne orientăm, cum reacţionează partenerii,concurenţa. Se va aplica
principiul “cel mai bun jucător între ceilalţi concurenţi” deci prin
copiere, sau principiul “un nou jucător” deci o strategie proprie, de
ruptură.
Pentru a-şi stabili linia strategică este necesar ca intreprinderea să-şi
cunoască mai întâi forţa dar şi propriile-i slăbiciuni. Este necesară deci, o analiză
complexă a mediului său tehnic şi de afaceri.

11)
Bancel F, Richard A – Les choix d`investssement: methodes traditionnelles,flexibilite et analise
strategique. Editura Economica, Paris,1995, pag. 17
 În analiza mediului tehnico-economic trebuie să se identifice factorii de
presiune raporturile cu aceştia. In general o firmă se confruntă cu presiuni generate
de: climatul politic, cadrul normativ şi reglementar, poziţia în peisajul tehnologic,
piaţa şi amploarea sa, clienţii şi furnizorii, alţi parteneri şi/sau concurenţi.
Trebuie să se formuleze concluzii pertinente asupra unor pericole de genul:
™ apariţia unor noi concurenţi pe piaţa produselor fabricate;
™ apariţia de produse substitut sau de contrafaceri;
™ apariţia unor noutăţi tehnologice în domeniu;
™ modificări reglementare/legislative
Analiza punctelor forte şi a slăbiciunilor este deasemenea indispensabilă,
conform dictonului “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, pentru a se putea stabili poziţia în
faţa concurenţei pe diferite planuri.
În plan financiar se vor analiza; structura capitalului, profitul raportat la
cifra de afaceri, rata de creşteri, fără pierderea autonomiei etc,
În plan comercial - imaginea de marcă, reţeaua de distribuţie, ponderea pe
piata produselor etc,
În plan tehnic – portofoliul de brevete, know how, potenţialul de cercetare,
vIrsta şi eficienţa echipamentelor etc.
Analiza strategică şi diagnosticul intreprinderii constituie baza de
formulare a scenariilor cu privire la evoluţia viitoare a firmei . Portofoliul de
scenarii trebuie să fie echilibrat, coerent conceput pe sectoare/segmente strategice.
În sprijinul realizării acestui deziderat este necesar să se selecţioneze activităţile
profesionale şi să se studieze secvenţial pe baza matricei “BCG – Boston
Consulting Group” cu evidenţierea activităţilor “vedetă”. Matricea “BCG” este un
tablou cu dublă intrare; pe abscisă se înscrie ponderea relativă pe piată, iar pe
ordonată rata de creştere în cadrul sectorului (vezi paragraful …).Trebuie să
subliniem că, analiza pe baza matricei “BCG” este irelevantă pentru acele
produse/sectoare de activitate care au un avantaj confortabil ce derivă din
dominaţia costurilor.
Pe de altă parte, trebuie să se aibă în vedere faptul că, o pondere scăzută pe
piaţa a unui produs poate să fie compensată prin atu-uri de competitivitate, de
imagine de marcă (cazul automobilelor “Ferari” sau “BMW”) sau care derivă din
sistemul de alianţe, sau din accentul investiţional pe activitatea de cercetare
dezvoltare.
Fiecare scenariu trebuie să fie urmat de programe explicite de aplicare a
liniilor şi tendinţe strategice. Trecerea de la o stare la alta a matricei de analiză nu
este întotdeauna benefică. Plecând de la ideia că un sistem concurenţial este
caracterizat de doi factori, la începutul anilor `80, “Grupul” a propus o matrice
nouă12) în care; pe abscisă se înscrie importanţa avantajului de competitivitate, iar
pe ordonată posibilitatea de distincţie, pe baza numărului de posibilităţi specializate
de distincţie.

12)
Desreumaux Alain – Strategie. Collection “Precis de Gestion,Dalloz, Paris, 1993
 Scenarii
dorite
Vedeta Dilema

Scenarii
catastrofice
Vaca de Punct mort
lapte

Figura 2.2

În general forţa avantajului concurenţial depinde, în primul rând de

măsurile de protecţie impuse (bariere de intrare) pe care firma este în masură să le
menţină pe o piaţă pentru a nu pătrunde intruşi pe piaţă şi numărul de moduri
specifice de atingerea unui avantaj concurenţial este puternic legat de gradul de
diferenţiere.
Din evoluţia concertată a celor doi parametrii rezultă o tipologie originală a
sistemului concurenţial formată din patru cazuri în care evoluează
activitatea/produsul: mediu fragmentat,mediu specializat, mediu tip “fundătură” şi
mediul de tip “volum”, fiecare dintre ele corespunzând unei anumite relaţii între
rentabilitate (RIR) şi ponderea pe piaţă.
Într-un mediu de tip “fragmentat” nici volumul, nici diferenţierea nu
asigură un avantaj concurenţial. Numeroase firme coexistă, într-un mod onorabil,
majoritatea competitorilor au o rentabilitate scăzută, barierele de intrare fiind
extrem de slabe, tehnologia este disponibilă lejer. În măsura în care nu contează
talia în jocul concurenţei,de regulă marile intreprinderi pierd în faţă I.M.M-urilor
mai flexibile,şi ca atare ele vor încerca să schimbe regulile jocului astfel încît să-şi
creeze nişe protejate sau efecte de volum localizate. În mediul fragmentat, un rol
important în jocul concurenţial îl are, imaginea de marcă şi/sau calităţile
managerului. Performanţele concurenţiale sunt contardictorii şi variate, dar nu se
poate degaja un avantaj concurenţial net.
În mediul specializat există oportunităţi de diferenţiere care permit crearea
de nişe strategice, apărabile pe lungi perioade de timp. Reuşita este sigură dacă se
exploatează aceste oportunităţi într-un mod care să facă o demarcaţie durabilă faţă
de concurenţă. Nişele se pot realiza în cazul triadei; produs/client/serviciu, prin
propunerea unor oferte speciale şi crearea de bariere de protecţie a acestora.Riscul
este semnificativ decurgând din evoluţia tehnologică,modificarea gusturilor
clienţilor,etc.
În mediul de tip volum dimensiunea întreprinderii dă un avantaj important
de cost şi se beneficiază de efectul de scară. Experienţa şi manevrele strategice se
analizează în termeni de menţinere sau de cucerire a pieţelor. Este singura situaţie
în care ponderea pe piaţa şi rentabilitatea sunt strâns legate.
 Activitătile înscrise în sectorul “impas” nu beneficiază de un avantaj
concurenţial din volum sau din diferenţiere. Barierele de intratre aici sunt ca şi
inexistente, tehnologiile uşor accesibile. Intr-un astfel de context,strategia de
retragere apare ca inevitabilă. Sau se presupune un mare efort de cercetare pentru a
găsi pe o tehnologie mai eficace, susceptibilă de a da un avantaj major ce pot să
schimbe regulile jocului concurenţial.

rir mediul : Fragmentat rir mediul: Specializat

Număr de moduri unice de atingere a avantajului concurenţial

pondere pe piaţă pondere pe piaţă

Mare

- numeroase avantaje comerciale - o diferenţiere reuşită

dar instabile creşte marja de câştig
- absenţa economiilor, - economii de scară dar numai
chiar de economii de scară pe sectorul vizat
- puţine bariere de intrare de - cercetarea de marketing este
noi concurenţi cheia succesului
Sectoare de activitate predilecte:
- artisanat, modă, reparaţii restaurări sisteme informatice, automobile
de lux farmaceutică etc

rir mediul : Fundatură rir mediul: Volum

(impas)
Mic

Pondere pe piaţă pondere pe piată

- economii de scară epuizate - importante economii de scară şi/sau
- tehnologii uşor accesibile efecte de experienţa ridicate
- slabe şanse de diferenţiere - nevoia unei dominări prin costuri
Sectoare de activitate predilecte:
- şantiere navale, siderurgie, electro-menajere, turisme mediii,
- pastă de hârtie mari distribuitori
Slabă Mare
Importanţa avantajului concurenţial

Figura 2.3

Opţiunile strategice, cu impact în plan investiţional, sunt numeroase şi

unele chiar costisitoare, deoarece în mediul concurenţial, există forţe opozabile ce
constituie pericole potenţiale.
În primul rând, clienţii şi furnizorii cu putere şi influienţă pot să- şi impună
condiţiile în cadrul negocierilor, astfel că intreprinderea este în situaţia de a le
suporta condiţiile de vânzare sau cumpărare. Este cazul de pildă al marilor reţele de
magazine gen: Metro, Carrefour etc, care au capacitatea şi puterea financiară de a
cumpăra volume mari de mărfuri şi ca atare solicită şi obţin rabaturi substanţiale.
 În al doilea rând, pericolul produseler “substitut” poate să afecteze curba
vânzărilor. Este de pildă cazul produselor siderurgice care sunt puternic concurate
de industria aluminiului sau cea a maselor plastice. Preţurile la oţel sunt în parte
dictate de preţul aluminiului sau al maselor plastice.
În al treilea rând, apariţia de noi concurenţi pe piaţa produselor – situaţie
facilitată de slăbiciunea barierelor de intrare. Aceste bariere depind de factori
structurali iar protecţia se poate realiza prin sistemul de brevete şi mărci
comerciale.
În al patrulea rând rivalitatea/neânţelegerile dintre firmele existente în
sector. Este starea când pe fondul unui excedent de capacităţi de producţie în raport
cu cererea, există o slabă diferenţiere la nivel de produs
Stabilirea scenariului, a liniei strategice capabile să creeze un avantaj
concurenţial pentru intreprindere, este formalizată, pornind de la conjugarea ţintei
strategice cu atuurile concurenţiale ale intreprinderii astfel: Cu alte cuvinte
problema este de a stabili dacă lupta contra rivlilor se va duce prin preţul
produsului sau prin parametri de calitate, de inovare tehnologica, s.a, deci,
alternativa; cost – alţi factori (calitate, service, inovare). Corelând armele
concurenţiale cu dimensiunea pietei se pot defini trei concepţii strategice privind
viitoarea evolutie (vezi tabelul 2.4).

1. Strategia de dominare prin costuri oferă posibilităţi de impunere în faţa

concurenţei datorită unor costuri de producţie scăzute. Cauza o constituie procesele
tehnologice mai performante,un management mai eficient. Ca urmare sunt create
premizele obţinerii unui profit peste media sectorului, care în cazuri de tensiune
poate fi folosit drept instrument de presiune asupra mediului concurenţial,
contracarând pretenţiile furnizorilor sau ale clienţilor.

Un segment 3. Strategie de concentrare

Tintă strategică
(dimensiunea

particular (focalizare)
pieţei)

Este vizat 2. Strategie de 1. Strategie de dominare

tot sectorul diferenţiere globală prin costuri

Caracterul de unicat este Se oferă produse la cele

net şi înţeles de clienţi mai scăzute costuri

Figura 2.4
 O astfel de strategie este indicată atunci când intreprinderea are o poziţie
bună în sectorul său de activitate şi pe piaţa produsului, respectiv; o capacitate de
producţie importantă, un nomenclator de prodese în fabricaţie bine articulat,
oportunităţi certe de acces pe piaţa materiilor prime şi materialelor, deţine o
practică şi o experienţa tehnologică recunoscute în domeniu.

2. Strategia de diferenţiere se bazează pe dorinţa de a crea un

produs/serviciu cu caracter de “unicat” în sectorul respectiv, din punct de vedere al
calităţilor sale funcţionale, ale serviciilor ataşate,etc. Aceasta înseamnă o atentă
evaluare a surselor potenţiale de diferenţiere a caracteristicilor specifice,
accentândule pe cele care dau originalitate.
O astfel de startegie va pune firma la adăpost în faţă concurenţei prin
formarea unei clientele fidele care recunoaşte şi preferă produsul/serviciul,
devenind imună la preţ (exemplul clasic este cel al automobilelor Rolls Royce). In
general adoptarea unei astfel de strategii exculde intenţiile de expansiune pe piaţa
produsului, dorinţa fiind de a conserva poziţia deţinută. Dificultatea constă în
faptul că, o astfel de strategie conservă cu greutate avantajele pe termen lung.

3. Strategia de focalizare (concentrare) este direcţionată pe un grup anumit

de clienţi, sau pe un segment de produse pe o piaţă localizată geografic. Se
stabileşte deci o ţintă îngustă spre care vor fi orientate toate energiile şi mijloacele.
Prin concentrate se urmăresc, fie atngerea celor maiscăzute costuri, fie o foarte
bună diferenţiere, protecţia în faţa concurenţei decurgând din performanţele atinse
pe segmentul ţintă. De obicei se vizează segmente ce sunt mai puţin sensibile la
modificări. Dar riscul constă tocamai în faptul că o astfel de schimbare transformă
focalizarea în handicap.
O strategie pertinentă este aceea pe care intreprinderea o poate aplica cu
riscuri minore.
Există însă pericolul “linieie mediane” respectiv, angajarea simultană pe
mai multe direcţii strategice în funcţie de concurenţă de particularităţile
segmentului vizat. Astfel, din dorinţa de a fi cât mai bine protejată din toate
punctele de vedere, intreprinderea îşi poate transforma atuurile în handicapuri prin
dispersia mijloacelor şi competenţelelor. În practică se întâlneşte adesea şi sistemul
alianţelor, în multe ţări incriminat prin lege, pentru menţinerea unui status quo pe
piaţă, prin acorduri cu clienţii si nereflectarea în costuri a creşterilor de
productivitate a muncii.
Decizia strategică şi decizia de investiţii se diferenţiază datorită faptului că
orizontul de timp vizat îşi pune amprenta asupra modului de evaluare şi
fundamentare.
 În fundamentarea deciziilor de investiţii accentul se pune pe tehnicile
cantitative de modelare şi cuantificare. Clasic de acum în domeniu este analiza pe
baza fluxului de numerar generat de proiect. Insă, cu cât orizontul de timp al
proiectului este mai lung, cazul proiectelor de cercetare dezvoltare a celor de
amenajare teritorială, tehnicile tardiţionale de fundamentare a deciziilor sunt dificil
de aplicat şi nu dau cele mai bune rezultate.
Decizia strategică vizează un orizont de timp mai lung, ceea ce impune o
evaluare globală bazată, în special pe tehnici calitative. De multe ori, mai ales la
nivelul IMM, intuiţia şi experienţă managerului sunt cheia succesului strategiei.
Însă, dacă orizontul strategic este scurt atunci se poate apela în fundamentarea
deciziei şi la tehnicile de alegere a investiţiilor.
Nu sunt rare cazurile ca, odată cu identificarea liniilor strategice să se
studieze şi eficienţă unor proiecte reţinute în contextul acestora, în special când se
pune problema delocalizării activităţilor, pentru a se evalua costurile induse.
Nici o intreprindere nu poate transpune în practică o opţiune strategică fără
a evalua oportunităţile de investiţii în sectorul său de activitate.
Ν Întrebări test
1. Definiţi factorii opozabil de presiune în mediul concurenţial.

2. Care este pericolul “liniei mediane” în strategie firmei?

3. Definiţi investiţia şi arătaţi trăsăturile specifice cheltuielilor de

investiţii.

4. Comentaţi abordarea economică a conceptului de investiţie.

5. Ce înţelegeţi prin dezinvestiţie?

6. Care este structura investiţiilor după criteriul destinaţiei economice?

7. Caracerizaţi structura categorială a investiţiilor intelectuale/imateriale.

8. Care este structura cheltuielilor de investiţii după rolul lor funcţional?

9. Caracterizaţi structura investiţiilor publice după domeniu de aplicaţie

şi mod de finanţare.