SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL: Este, oare, desăvârşită întoarcerea noastră?

“In Evanghelie se vorbeşte despre un tânăr bogat, care căuta mântuirea şi nu era în stare
că (Mt. 19,16-22). Tânărul acela voia să se mântuiască şi făcea ceva pentru mântuire, însă
e împătimiri, care, după cum îi spunea conştiinţa, erau incompatibile cu lucrarea mântuiri
zind de Mântuitorul, tânărul căuta să stea de vorbă cu El, poate că în nădejdea de a găsi
o îndreptăţire pentru dispoziţiile strâmbe din taina sufletului său. „Poate că, gândea el,
tuire sunt de ajuns doar faptele pe care le fac eu, şi Dumnezeu nu mă va osândi pentru
strâmbătăţile din inima mea”. După cum ştiţi, el se înşela în aşteptarea sa. Mântuitorul
cuvinte, că tânărul a plecat de la El mâhnit (Mt. 19, 22). Domnul a pretins de la el ca
jertfă tocmai ceea ce el dorea să păstreze pentru sine. Avea multe avuţii (Mt. 19, 22),
se desfăta de ele şi de tot ce ţinea de asta: îndestulare, poziţie de vază între oameni,
, o anumită treaptă de autoritate şi putinţa de a face prin alţii şi în mijlocul altora tot
voia. El făcea şi fapte bune, însă acestea nu-l costau nimic; împlinirea lor nu cerea de
la el nici un fel de jertfe. Domnul a văzut de la prima privire aruncată asupra tânărulu
i boala de care era molipsit sufletul lui. Apoi, după ce a atins uşor ceea ce făcea el
, a apăsat cu toată greutatea hotararii Sale dumnezeieşti pe ceea ce el ascundea în sine
– pe împătimirea lui de agoniseli...
„Ai implinit, zice, toate poruncile… acum, dacă voieşti sa fii desăvârşit, du-te, vinde
erea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în ceruri; lasă totul, vino şi urmează Mie!” (
21)
A avea comoară în ceruri: ce poate fi mai de preţ decât acest lucru? Şi totuşi, tânărul a p
mâhnit… negreşit, pentru că ceea ce avea pe pământ era pentru el mai de preţ decât ceea ce
se făgăduit în ceruri. Şi totuşi, nu putem spune că nu se îngrijea de mântuire. Toată probl
consta în aceea că nu avea întoarcere desăvârşită spre Dumnezeu. El voia să-şi mântuiască
r nici de iubirea lucrurilor lumeşti nu voia să se lase, iar lucrurile acestea două su
nt incompatibile între ele… Unde e Domnul, acolo nu e nimic lumesc. Şi unde e ceva lume
sc, acolo nu-i nimic de-al Domnului.
Având un asemenea exemplu de dezaprobare dumnezeiască pentru întoarcerea nedesăvârşită cătr
să ne întoarcem, fraţilor, spre noi înşine şi să ne cercetăm: oare este desăvârşită întoar
că nu, să ne străduim s-o facem desăvârşită. Oare suntem aşa de rupţi de împătimiri, încât
ntem gata inorice clipă să facem tot ce va cere Domnul? Daca nu, să ne îngrijim a ridica
ruperea noastra de impatimiri la această treaptă. Pentru că principalul este să aducem
totul jertfă voii lui Dumnezeu. Cand se săvârşeşte în noi o asemenea cotitura, intoarcerea
oastră este deplină şi nu vor fi piedici din nici o parte atât ca noi să ne arătăm desăvârş
Domnul să ne recunoască astfel. Pasărea care nu este nici legată, nici închisă in colivie,
zboară fără împiedicare pe intinderea vazduhului: şi cel care s-a dezlegat din toate părţil
de împătimirile lumii lucrează slobod, fara impiedicare, pe tărâmul voii lui Dumnezeu. Iar
cine lasă în sine vreo împătimire este slobod doar până când se aduce atingere împătimirii
tive. Indată ce Domnul va cere sa fie jertfită şi aceasta, omul se tulbură, se simte strâm
torat si asemenea tânărului din Evanghelie, se depărtează de Dumnezeu, deşi o face cu mahn
ire.
Dacă privim din afară la acel tanar si la cei asemenea lui, putem zice cu părere de ra
u: „Uite cât s-au ostenit, şi degeaba!” Dar daca cercetăm esenţa lucrurilor, se va arăta că
u s-au ostenit aproape deloc. Cea dintâi osteneala este tocmai cea în care dai înapoi.
Păcatul, care trăieşte în noi – sau, mai bine zis, vrăjmaşul, care lucrerază prin el – est
an foarte şi se pricepe sa se ascundă sub măştile cele mai luminoase. Toti ştiu că fiecare
intre noi poate avea o mulţime de dispoziţii şi înclinări reprobabile, insa intotdeauna su
nt între ele una sau două dominante în jurul cărora se grupează toate celelalte. Cand se a
prinde dorinţa mântuirii, conştiinţa cere sa dezrădăcinăm tot ce este nedrept, fără să ne c
ne şi fără să luăm în seama nici o durere a inimii noastre. Incepe munca lăuntrica. Cel de
credinţă e gata să aducă totul jertfa Domnului, pe când sufletele care şchioapata de amândo
cioarele şi suferă de autocompatimire, deşi se leapădă de multele lucruri pe care nu pun p
reţ, păstrează totdeauna în ele ceea ce nutreşte cu precădere egoismul lor, şi prin aceasta
rică totul. Ele cred că au făcut mult, insa in fond n-au făcut nimic; cred că la asemenea
fapte ale lor nu contează prea mult că ai o trăsatura a iubirii de păcat sau faţă de lume,
timp ce pentru ei personal în acest puţin stă totul – tot pacatul şi toată lumea.
Când copacului i se taie multele rădăcini, insă rămâne una singură, tot mai trăieşte, si in
şi aduce roadă: şi păcatul şi lumea infloresc în noi pe de-a-ntregul, deşi pare că le sluj
ar cu o părticică... Iar de aici iată ce reiese: după cum o rădăcinuţă de iederă, crescând,
copac întreg şi câteodată îl înăbuşă, asa si păcatul, rămânând în noi prin vreo latura a s
său toată viaţa noastră si spurcă toate faptele noastre, făcându-le netrebnice in ochii lu
umnezeu. Atunci înseşi faptele savarsite, chipurile, pentru a face placul Domnului d
evin armă a patimii pe care o răsfăţăm in noi, adica evlavia devine arma a pacatului si a
lumii, iar formele slujirii lui Dumnezeu – acoperire a faptelor nedumnezeieşti. Şi rei
ese că noi suntem un fruct frumos la înfăţişare, cu putreziciune sau viermi înăuntrul său.
persoane care iubesc lumea au conştiinţa împăcată. Frica pierzării veşnice le împinge să f
fapte potrivit poruncilor evanghelice, însă autocompătimirea le ţine în slujba lumii şi a
atului. Ele cred că s-au îndreptat, însă de fapt sunt ceea ce spune Domnul: nu eşti nici c
ald, nici rece: te voi vărsa din gura Mea (Apoc. 3,16). Izbăveşte-ne, Doamne, de acestă
soartă!
Cain a adus jertfă lui Dumnezeu… iar Dumnezeu n-a băgat-o în seamă. De ce? Pentru că a ad
s ceea ce nu îi era drag. Avraam este slavit în întreaga lume ca părinte al credinciosil
or, pentru că la cererea Domnului a fost gata sa îl jertfească, sau îl şi jertfise deja în
nima sa, pe fiul său cel iubit, unul-născut, a jertfit ceea ce ii era mai scump decât
orice… Asemenea jertfa cere Dumnezeu şi de la fiecare dintre noi… Şi pe bună dreptate! El î
suşi a făcut şi face totul pentru noi. Nu doar că ne-a făcut, ne păzeşte si are grijă de no
când a venit vremea să întocmeasca mântuirea noastră, n-a folosit pentru aceasta vreo făpt
ră nimicnică, ci pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a trimis în lume, şi nu ca să lucreze aici c
n stăpân, ci ca să fie înjosit, chinuit si dat la moarte. După o asemenea Jertfă din partea
Domnului pentru noi, de la care jertfă pentru Domnul ne putem da în lături noi în chip l
egiuit?
Cei care într-un colţişor de taină al inimii ascund vreun idoluţ al iubirii de lume şi al i
birii de păcat cred, poate, că viclenia lor nu se va face cunoscută nimănui. Ce-i drept,
Rahela a izbutit să ascundă de căutările tatălui său idolul pe care i-l furase. Dar cum să
ascundem de atotcercetătorul şi atotvăzătorul ochi al lui Dumnezeu? Trăim şi lucrăm înaint
i lui Dumnezeu. Sau poate că socoate cineva că ceea ce pastrează el din împătimirile lumeşt
şi din deprinderile păcătoase nu are însemnătate? Dar să se puna fiecare, în conştiinţa sa
a lui Dumnezeu şi să judece fără răstălmăciri şi fără ascunderi după deget: dacă nu vrem s
de dragul Domnului, e ca şi cum I-am spune: „Asta e pentru Tine, cealaltă – pentru mine”.
Dar cum se poate una ca asta, de vreme ce stim limpede că El cere de la noi totul,
cere şi ceea ce păstrăm pentru noi înşine? Oricât de putin insemnat ar fi ceea ce păstrăm
ume în inima, îndată ce din pricina acelui lucru intrăm in dispută cu Dumnezeu, ne punem c
ontra lui Dumnezeu, ne împotrivim Lui, suntem luptători impotriva lui Dumnezeu în toată
regula. Şi nu numai atât: dacă de dragul împătimirii de ceva Ii refuzăm lui Dumnezeu supune
ea noastra inseamnă că obiectul împătimirii noastre ne e mai drag decât Dunnnezeu. Dacă ne
mai drag decat Dumnezeu, înseamnă că el este dumnezeul nostru, pentru că dumnezeul inim
ii este ceea ce-i e mai drag decât orice. Aşadar, dumnezeul nostru este ceea ce nu-i
Dumnezeu, şi noi suntem nişte închinători la idoli… Oare acesta este un lucru de nimic?
Nu e mai bine, fraţilor, ca după aceea să încetăm să mai socotim neînsemnate împătimirile n
iubitoare de lume şi să ne îngrijim a deştepta conştiinţa adormită şi a o sili să râvnească
finitivă de toate împătimirile? Tihna noastră, dacă chiar avem tihnă, este o tihnă mincinoa
omnul, Care e drept, ne va pune în împrejurări în care se va tulbura tot lăuntrul nostru s
i abaterile inimii noastre vor fi date în vileag în fata tuturor. Şi atunci, nu este m
ai bine să preîntampinăm asta şi prin schimbarea paşnică a dispoziţiilor noastre să abatem
noi chinurile, care nu ne vor mai aduce nici un folos?
Propun toate acestea iubirii voastre de înţelepciune, pentru ca, intrând în voi înşivă, să
caţi singuri şi să vă pregătiţi să-I aduceţi în dar Domnului, Mântuitorului nostru, şi să-I
pta, toate iubirile care nu sunt pe placul Lui, să vă revizuiţi şi să vă îndreptaţi toate n
larităţile şi strâmbătăţile inimii, care sub buna regulă exterioară ascunde câteodată scopu
lumeşti, ca să vă înfăţişaţi lui Dumnezeu fecioara curată (II Cor. 11, 2), neavând pata sau
ri altceva de acest fel (Efes. 5, 27). Amin!”
(Din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Stiinta rugaciunii”, Editura Sophia, 2008)