Sunteți pe pagina 1din 743

MANUAL

al judecătorului la examinarea
pricinilor civile

1-Întroducere ( justiţia în Republica Moldova ca una dintre cele trei puteri )


(V.Şterbeţ)

Titlul I

1.1-Procedura contencioasă.(A.Pascari, D.Visternicean, S.Novac)...3


1.2-Procedura contenciosului administrativ.(A.Pascari,V.Zubco)....37
1.3-Procedura specială.(V.Creţu, M.Poalelungi)..................56,75,105
1.4-Procedura în ordonanţă.(V.Macinskaia)...................................117
1.5-Procedura de declarare a insolvabilităţii.(N.Moldovan, V.Barbă)128
1.6-Asigurarea acţiunii (V.Macinskaia, S.Novac).........................140

Titlul II

1-Căile de atac a hotărârilor judecătoreşti.


1.1-Apelul (D.Visternicean).........................................................150
1.2-Recursul.................................................................................192
1.2.1-Recursul secţiunea I.(V.Pascari, A.Pascari,E.Fistican)
1.2.2-Recursul secţiunea II.(V.Pascari, A.Pascari, E.Fistican)
1.3-Revizuirea hotărârilor judecătoreşti.(V.Macinskaia,Iu.Oprea)...222

Titlul III

1-Procedura cu element de extraneitate.(A.Băieşu, M.Poalelungi)...236


2.Procedura de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti şi
hotărârilor arbitrale străine.(A.Băieşu, D.Visternicean)..............................249

Titlul IV

1-Precedentul judiciar şi practica judiciară prin prisma Convenţiei


Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
(M.Poalelungi)..................................................................264

1
Titlul V

1-Particularităţile examinării unor categorii de pricini.


1.1-Particularităţile examinării litigiilor familiale.(V.Macinskaia,
V.Cibotari)...........................................................................................325
1.2-Particularităţile examinării litigiilor de muncă.( V.Pascari, N.Clima).....347
1.3-Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de dreptul de proprietate.
(S.Băieşu)
1.4-Particularităţile examinării litigiilor funciare.(V.Pascari,
M.Cotorabai, V.Ursu)
1.5-Particularităţile examinării litigiilor fiscale.(N.Clima, A.Armeanic)
1.6- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de arendă, locaţiune,
locative(Gh.Chibac, A.Cobăneanu)
1.7-Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de apărarea onoarei,
demnităţii şi reputaţiei profesionale.(V.Macinskaia, O.Efrim, Iu.Oprea)
1.8-Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de repararea prejudiciului
moral.(M.Poalelungi)
1.9- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de asigurarea obligatorie şi
facultativă.(S.Novac)
1.10- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de succesiune.(A.Pascari)
1.11- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de persoanele juridice
(I.Muruianu, N.Roşca)
1.12- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de repararea prejudiciului
în legătură cu cauzarea daunei sănătăţii.( N.Clima, A.Bloşenco)
1.13- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de contestarea acţiunilor
executorului judecătoresc.(A.Pascari, D.Visternicean)
1.14-Particularităţile examinării acţiunilor ce ţin de dreptul proprietăţii
intelectuale.(V.Macinskaia, Iu.Clătinici)...................................................654
1.15- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de vânzare-cumpărare
(inclusiv a sectoarelor de teren şi contratul de înstrăinare cu condiţia întreţinerii pe
viaţă) ( A.Pascari, A.Rotari )
1.16-Indexarea sumelor adjudecate (O.Efrim, M.Poalelungi)
1.17-Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de îmbogăţirea fără justă
cauză (O.Efrim, M.Poalelungi)
1.18-Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de soluţionarea conflictelor
colective de muncă (V.Pascari, N.Clima)
1.19-Particularităţile acţiunii oblice şi pauliane. (A.Pascari,
A.Cobăneanu)
1.20-Particularităţile examinării litigiilor ecologice (M.Cotorobai,
P.Zamfir)

2
Acum vom discuta nemijlocit asupra unor aspecte practice ale organizării
lucrului de către judecător la examinarea pricinilor civile.
Importantă este ţinuta judecătorului, necesitatea de a fi calm, de a avea o
atitudine binevoitoare faţă de părţile şi participanţii la proces, examinarea
pricinilor numai în mantia judecătorească, condiţie imperativă a legii şi care dă
actului de justiţie solemnitate.
Fiecare judecător trebuie să conştientizeze că, justiţia există pentru
societate şi nu societatea pentru justiţie. Or, în situaţia în care societatea este
nemulţămită de justiţie, aceasta din urmă poate fi influenţată de către societate.
Important este, pentru un judecător adevărat, de a fi Om şi Profesional şi nu invers.
Anume judecătorul trebuie să fie oglinda societăţii.
De la început urmează să specificăm că, procedura civilă cunoaşte
următoarele forme :
1-procedura contencioasă (inclusiv şi procedura de contencios
administrativ)
2-procedura specială;
3-procedura în ordonanţă.
În cadrul procedurii contencioase se depune cerere de chemare în judecată,
iar părţile sunt reclamant şi pârât.
În cadrul procedurii speciale se depune cerere, iar părţile sunt petiţionar şi
persoană interesată.
În cadrul procedurii în ordonanţă se depune cerere, iar părţile sunt creditor
şi debitor.
O deosebită importanţă în organizarea lucrului judecătorului o are
programarea timpului de lucru, ceea ce îi va da posibilitate de a lucra efectiv şi de
a avea o calitate înaltă a actului de justiţie.
Aceasta ar fi în patru aspecte :
- pregătirea pricinilor pentru dezbaterile judiciare;
- examinarea nemijlocită a pricinilor;
- întocmirea hotărârilor judecătoreşti;
- studierea literaturii de specialitate şi a practicii judiciare.
Numai în cazul în care judecătorul îşi va programa corect timpul de lucru,
va avea succes în realizarea obiectivelor Justiţiei.
O deosebită atenţie judecătorul trebuie să acorde primirii cererii de
chemare (cererii) în judecată, pentru a nu admite spre examinare cereri alcătuite
incorect şi care nu corespund cerinţelor legii, cu anexarea înscrisurilor pertinente
(în mod obligatoriu autentificate de organele abilitate sau de către sine însuşi), în
număr egal cu numărul părţilor şi participanţilor la proces. În acelaşi timp,
judecătorul trebuie să ia măsuri pentru a nu admite primirea mai multor copii,
decât numărul necesar. Or, admiterea acestora, îi va crea dificultăţi în examinarea
nemijlocită în fond.

3
Judecătorul trebuie să ia toate măsurile pentru asigurarea acţiunii, deoarece
anume de aceasta depinde executarea de mai departe a hotărârii judecătoreşti – act
final al unui proces echitabil.
Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor se efectuează
anume prin examinarea nemijlocită a unei pricini concrete. De faptul cât de rapid şi
mai ales, cât de calitativ va fi examinată pricina civilă, depinde cât de efectiv vor fi
apărate real drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor. Instanţele de judecată
trebuie să acorde o deosebită atenţie termenului rezonabil de examinare a pricinilor
civile, fapt ce condiţionează apărarea reală a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi
care determină atitudinea societăţii faţă de puterea judecătorească. Asigurarea
acestui deziderat este de neînchipuit fără o pregătire adecvată a pricinilor pentru
dezbateri judiciare.
La pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare este necesar :
- de a concretiza toate circumstanţele care au importanţă pentru
examinarea pricinii;
- de a constata raporturile juridice şi Legea aplicabilă;
- de a constata cercul persoanelor implicate în proces;
- de a constata probele pertinente litigiului în cauză;
Judecătorul este în drept de a trimite părţii copia cererii de chemare în
judecată prin poştă sau de a o înmâna acesteia.
Părţile sunt chemate de a prezenta probele pertinente, însă în situaţia în
care acestea sunt în imposibilitatea de a le prezenta pe motiv de refuz din partea
autorităţilor, persoanelor împuternicite, părţile pot recurge la ajutorul instanţei de
judecată. În acest caz, instanţa trebuie să indice termenul de executare a cerinţei
faţă de autoritatea, persoana înaintată.
În situaţia în care judecătorul ajunge la concluzia că cererea nu poate fi
primită spre examinare, judecătorul emite încheiere de refuz în primirea cererii de
chemare în judecată sau de restituire a cererii a acesteia (art.art..169-170 CPC)
Judecătorul este în drept de a nu da curs cererii, în situaţia în care cererea
nu corespunde prevederilor legii (art.art.166-167CPC) sau nu este plătită taxa de
stat, pronunţând încheiere în acest sens şi acordîndu-i termen pentru lichidarea
neajunsurilor. Dacă partea nu înlătură în termenul stabilit neajunsurile cererii
aceasta se restituire, împreună cu înscrisurile anexate, printr-o încheiere. Atât
prima cât şi a doua încheiere, sunt supuse recursului, deoarece ambele îngrădesc
examinarea pricinii şi în consecinţă - accesul la justiţie.
În situaţia în care judecătorul hotărăşte de a primi cererea de chemare în
judecată, acesta emite o încheiere privind primirea cererii de chemare în judecată şi
pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare (art.art.168.al.(4) şi 183-186 CPC), cu
înregistrarea pricinii în cancelaria instanţei de judecată şi conferirea dosarului a
unui număr de ordine. După emiterea încheierii menţionate, judecătorul nu este în
drept de a refuza în primirea cererii, de a restitui cererea şi de a nu da curs cererii.
Or, procedura deja este intentată.

4
Ulterior emiterii încheierii de primire, dacă se constată circumstanţele
indicate la art.art.265 şi 267 CPC, instanţa şi nu judecătorul, este în drept de a
înceta procesul sau de a scoate cererea de pe rol.
În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul urmează
să atragă atenţia la toate întrebările ce ţin de prezentarea părţilor în şedinţa de
judecată, deoarece o dată amânată examinarea pricinii, indică la nepregătirea
respectivă a şedinţei de judecată cât şi duce la dezechilibrul părţilor şi
participanţilor la proces.
O deosebită importanţă la pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare o
are conexarea şi separarea pretenţiilor, circumstanţă ce duce la examinarea mai
rapidă şi corectă a litigiului (art.art.187-188 CPC).
În situaţia în care este înaintată acţiune reconvenţională (art.172 CPC), se
atenţionează la următoarele circumstanţe :
- acţiunea reconvenţională urmăreşte satisfacerea pretenţiei
iniţiale;
- admiterea acţiunii reconvenţionale, exclude total sau parţial,
admiterea acţiunii iniţiale;
- între acţiunea iniţială şi cea reconvenţională există legătură
indisolubilă, sunt în conexiune, iar examinarea lor simultană ar
duce la soluţionarea mai rapidă şi corectă a litigiului (art.173
CPC).
În acest aspect este necesar de menţionat că, dacă de către părţile în proces
se înaintează careva acţiuni, tangenţial legate de acţiunea iniţială, însă care nu
constituie acţiuni reconvenţionale, judecătorul, în cazul în care hotărăşte primirea
acestora spre examinare, trebuie să înregistreze pentru fiecare din ele dosar aparte
şi dacă consideră că sunt legate între ele, poate emite încheiere de conexare, dar nu
pur şi simplu să primească cererile posterioare împreună (într-un acelaşi dosar) cu
acţiunea iniţială.
Până a trece la faza de dezbateri judiciare, considerăm necesar de a
menţiona şi de modalităţile posibile de studiere a dosarului, care pot fi diferire :
1. dosarul civil poate fi studiat după metoda clasică – se studiază cererea
de chemare în judecată, legislaţia pertinentă, ulterior probele anexate:
2. o altă modalitate poate fi - pentru pricinile casate cu restituirea spre
rejudecare : a) studierea dosarului de la prima pagină până la sfârşit; b) studierea
deciziei instanţei ierarhic superioare, a instanţei ierarhic inferioare, a cererii de
chemare în judecată şi a probelor din dosar;
3. o a treia modalitate de studiere a dosarului este caracteristică pentru
instanţele ierarhic superioare şi anume : a) cererea de chemare în judecată şi toate
înscrisurile care urmează; b) cererea de chemare în judecată, hotărârea primei
instanţe, cererea de apel, decizia instanţei de apel, cererea de recurs şi înscrisurile
din dosar; c) cererea de recurs, decizia instanţei de apel, cererea de apel, hotărârea
primei instanţe, cererea de chemare în judecată şi înscrisurile din dosar.
În orice caz, modalitatea de studiere a dosarului trebuie să fie aleasă de
către judecător în fiecare caz concret, pentru a nu irosi în zadar timpul.
5
O importanţă deosebită la examinarea pricinilor civile o are faza
dezbaterilor judiciare. Aceasta în mare măsură depinde de profesionalismul
judecătorului, de faptul cum acesta a pregătit pricina spre examinare.
Este necesar de menţionat că conform avizului Consiliului Consultativ al
Judecătorilor Europeni de pe lîngă Consiliul Europei, examinarea pricinii civile, în
majoritatea absolută a cazurilor, trebuie să urmeze în cel mult două şedinţe – una
de pregătire şi cealaltă de examinare în fond.
Mai ales pentru judecătorii tineri, ar fi în calitate de recomandare –
alcătuirea unui memoriu, în care ar fi stipulată procedura civilă după etapele
indicate în cod, circumstanţă ce ar da posibilitate judecătorului să se simtă mai
sigur în şedinţa de judecată. Or, alcătuirea acesteia şi respectarea procedurii mot a
mot, nu constituie nici într-un fel o careva lezare a onoarei judecătorului. În cazul
pricinilor conexe, judecătorul ar putea chiar să-şi alcătuească şi o schemă de
derulare a procesului.
Şedinţa de judecată constă din mai multe părţi, fiecare din ele având ca
scop soluţionarea anumitor chestiuni cum ar fi :
- partea pregătitoare a şedinţei, în care se determină dacă sunt
întrunite circumstanţele care dau posibilitate de a examina
pricina anume în cadrul acestei şedinţe de judecată;
- examinarea pricinii în fond, care are ca scop constatarea
cerinţelor înaintate, recunoaşterea sau nerecunoaşterea acţiunii,
constatarea posibilităţii confirmării tranzacţiei de împăcare,
examinarea într-un proces contradictoriu a tuturor probelor;
- susţinerile verbale, care au ca scop prezentarea succintă a
pricinii şi propunerea variantei de soluţie;
- emiterea şi pronunţarea hotărârii, care este actul final al
instanţei de judecată şi rezultatul examinării pricinii.
Şedinţa de judecată este condusă de judecător în calitate de preşedinte de
şedinţă. Acesta trebuie să i-a toate măsurile pentru a asigura examinarea pricinii în
condiţii de solemnitate cu respectarea normelor de procedură, explicând părţilor
drepturile şi obligaţiile procedurale. În acelaşi timp, explicarea drepturilor şi
obligaţiilor procedurale, nu trebuie transformate de către preşedintele de şedinţă în
citirea de „notaţii” părţilor.
În şedinţa de judecată preşedintele şedinţei nu trebuie să-şi permită să facă
altceva decât să conducă şedinţa; nu trebuie să întrerupă fără necesitate
participanţii la proces; nu trebuie să ironizeze pe seama acestora; nu trebuie să-i
învinovăţească în necunoaşterea legislaţiei; nu trebuie să-şi permită simpatie faţă
de o parte sau alta; trebuie să fie tacticos, amabil şi imparţial.
În acelaşi timp, preşedintele şedinţei este obligat de a curma orice acţiuni
incompatibile cu şedinţa de judecată.
Un rol deosebit la şedinţa de judecată îl au următoarele aspecte : încăperea
în care se petrece şedinţa de judecată şi echiparea acesteia cu atributele puterii
judecătoreşti; judecătorul să fie în mod obligatoriu în mantie; şedinţa trebuie să fie
petrecută în condiţii de solemnitate cu respectarea întocmai a normelor de
6
procedură. Toate acestea inspiră respect din partea participanţilor la actul de
justiţie, care se exercită din numele Legii.
Este important ca lista pricinilor care se examinează, să fie indicate pe
rolul care va fi afişat la un loc accesibil pentru toţi cetăţenii.
Şedinţa de judecată se începe cu deschiderea acesteia de către preşedintele
şedinţei. Anume din acest moment, participanţii la proces se folosesc de toate
drepturile şi obligaţiile procedurale.
Importanţa începerii examinării pricinii la ora stabilită este majoră,
deoarece aceasta este o cerinţă a Legii şi impune participanţilor la proces stimă şi
respect faţă de instanţă şi Lege. Din considerentele menţionate este necesar ca
şedinţa de judecată să fie deschisă anume la ora stabilită, chiar dacă cineva dintre
participanţii la proces întârzie sau lipsesc.
Orice altă modalitate de amânare a examinării pricinii, decât prin
deschiderea şedinţei de judecată, audierea opiniilor participanţilor la proces şi
emiterea unei încheieri în acest sens este interzisă.
Amânarea examinării pricinii este un act procedural care constă în
transferul examinării pricinii în fond într-o altă (nouă) şedinţă de judecată.
Amânarea examinării pricinii trebuie de deosebit de întreruperea
examinării pricinii, prima deosebindu-se de a doua prin aceea că la amânare,
examinarea pricinii se începe din nou, adică de la partea pregătitoare a şedinţei de
judecată şi nu se prelungeşte, iar când are loc întreruperea, şedinţa de judecată se
prelungeşte de la momentul de unde aceasta a fost întreruptă. În orice caz,
procesul-verbal se semnează de fiecare dată de preşedintele şedinţei şi grefier.
Trebuie de menţionat că, în caz de amânare a şedinţei de judecată, dacă
sunt prezente părţile, instanţa poate audia martorii prezenţi şi ai elibera pe aceştea
de necesitatea ulterioarei prezentări la şedinţă, ceea ce va duce la examinarea mai
rapidă a pricinii (art.209 CPC). Citarea repetată a aceştor martori într-o nouă
şedinţă se admite numai în caz de necesitate.
Preşedintele şedinţei este obligat să verifice identitatea fiecărui participant
la proces, inclusiv prin prezentarea documentului ce-i certifică identitatea.
Părţile şi participanţii la proces sunt în drept să înainteze instanţei de
judecată cereri şi demersuri, care urmează a fi soluţionate de îndată. Este
inadmisibil amânarea examinării cererilor şi demersurilor, care o dată respinse pot
fi înaintate ulterior.
Părţile trebuie să prezinte tranzacţia de împăcare în formă scrisă, în caz
contrar, condiţiile acesteia urmează a fi introduse în procesul-verbal şi semnate de
către părţi (art.212 al.(1) şi (3) CPC).
Instanţa nu este în drept de a confirma tranzacţia părţilor, dacă aceasta
contravine legii ori încalcă drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale
persoanei, interesele societăţii sau ale statului (art.60 al.(5) CPC).
Majoritatea absolută a cererilor şi demersurilor părţilor pot fi înaintate de
către acestea în formă verbală, însă în unele cazuri acestea urmează forma scrisă şi
anume :
- în caz de modificare a obiectului sau temeiului acţiunii;
7
- în caz de majorare a pretenţiilor.
Raţionalmentul menţionat rezultă din faptul, că acestea ating în mod
esenţial drepturile şi obligaţiile celorlalţi participanţi la proces, inclusiv dreptul lor
de a prezenta alte probe, de a prezenta o altă referinţă, de a alege o altă modalitate
de apărare, de a înainta o acţiune reconvenţională.
Stabilind modalitatea de cercetare a probelor, instanţa trebuie în primul
rând să studieze probele directe şi ulterior pe cele indirecte, fapt ce va facilita
examinarea pricinii şi pronunţarea hotărârii.
Întru evitarea greşelilor în expunerea înscrisurilor, este necesar ca textul
înscrisului să fie dat citirii în întregime. În situaţia în care un înscris sau copia
autentificată a acestuia nu poate fi anexată la materialele dosarului, în procesul-
verbal trebuie să fie descris acest înscris, indicând conţinutul lui şi informaţia
pertinentă. Orice copie a înscrisului anexată la materialele dosarului trebuie să fie
autentificată în modul stabilit sau de către judecător. Este inadmisibil anexarea la
materialele dosarului a copiilor neautentificate. Despre fiecare înscris, probă
studiate în şedinţa de judecată, se face menţiunea respectivă în procesul-verbal.
Dacă la examinarea probelor sunt necesare cunoştinţe speciale, care nu
necesită investigaţii speciale, în şedinţa de judecată poate fi invitat specialistul,
care poate elucida circumstanţe în acest sens (art.230 CPC).
În scopul explicării sau completării raportului de expertiză, în şedinţa de
judecată poate fi invitat expertul art.228 CPC).
După audierea părţilor, participanţilor la proces, martorilor, studierea
materialelor dosarului, instanţa de judecată stabileşte dacă sunt completări şi în
lipsa acestora, examinarea pricinii în fond se declară încheiată şi instanţa trece la
audierea susţinerilor verbale.
Susţinerile verbale constau în faptul că, părţile, participanţii la proces şi
reprezentanţii acestora fac o analiză succintă a probelor prezentate cu referire la
circumstanţele, care în opinia lor şi-au găsit confirmare în şedinţa de judecată şi
resping celelalte circumstanţe; formulează opinia sa în privinţa raporturilor de
drept stabilite şi legea aplicabilă şi în consecinţă îşi expun opinia asupra hotărârii
judecătoreşti, care ar putea fi pronunţată.
Audierea susţinerilor verbale este o fază importantă şi pentru instanţa de
judecată, deoarece aceasta este în posibilitatea de a asculta motivarea făcută de
către părţi, de a aprecia poziţiile ambelor părţi şi cu respectarea principiului
imparţialităţii şi contradictorialităţii a pronunţa o hotărâre întemeiată şi legală.
Audiind explicaţiile părţilor, instanţa de judecată trebuie să pronunţe
hotărârea, bazându-se pe explicaţiile părţilor şi participanţilor la proces în
coroborare cu probele prezentate (explicaţiile martorilor, înscrisuri, probe
materiale, rapoarte de expertiză, opinii ale specialiştilor). Este inadmisibilă
motivarea hotărârii judecătoreşti pe emoţii şi presupuneri.
Instanţa de judecată este obligată să explice hotărârea, procedura şi
termenul de atac al acesteia (art.237 al.(1) CPC). Pentru a nu crea dificultăţi în
aprecierea termenului de atac al hotărârii judecătoreşti, în situaţia în care este
pronunţat numai dispozitivul hotărârii, instanţa de judecată este obligată să aducă
8
la cunoştinţa părţilor faptul întocmirii hotărârii motivate, anexând la materialele
dosarului înştiinţarea făcută părţilor în acest sens (art.236 CPC).
Astfel, concluzionăm că de organizarea corectă a lucrului de către
judecător, depinde soluţionarea corectă a litigiilor, respectarea termenelor
rezonabile de examinarea acestora, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor,
iar în consecinţă şi imaginea puterii judecătoreşti în ţară şi peste hotarele acesteia.

Procedura contencioasă.
I. Cu privire la unele aspecte ale pregătirii cauzei civile pentru
dezbaterile judiciare
Dreptul la un proces echitabil este garantat de pct.1 art.6 al Convenţiei
Europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În
acest sens, calitatea actului de justiţie depinde în cea mai mare măsură de modul de
realizare a dezbaterilor publice şi contradictorii.
Activitatea de soluţionare a cauzei în şedinţă publică parcurge unele
momente procesuale deosebit de importante, începînd cu activitatea de pregătire a
şedinţei de judecată, cu încercarea de conceliere a părţilor, administrarea probelor
şi pînă la dezbaterea cauzei în fond. O atare activitate complexă impune
îndeplinirea unei multitudini de acte procedurale care urmează să se realizează în
condiţiile strict determinate de lege, ce presupune judecarea justă, în termen
rezonabil, a cauzelor de apărare a drepturilor încălcate sau contestate, a libertăţilor
şi a intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, ale autorităţilor publice,
în apărea intereselor societăţii şi a statului, în consolidarea legalităţii şi a ordinii de
drept, în prevenirea cazurilor de încălcare a legii.
Eficacitatea dezbaterilor judiciare şi în fine a realizării actului de justiţie
depinde în mare măsură de felul în care pricina civilă este pregătită pentru
dezbaterile judiciare.
Pregătirea pricinilor civile pentru dezbaterile judiciare este o fază importantă
a procesului civil, în care sunt create condiţiile necesare pentru cercetarea
integrală, multilaterală şi obiectivă a pretenţiilor deduse judecăţii.

9
Instanţa judecătorească intentează procesul civil la cererea persoanei care
revendică apărarea unui drept al său încălcat sau contestat, libertăţii ori a unui
interes legitim.
Această etapă consfinţeşte regula că după intentarea procesului civil,
judecătorul în vederea soluţionării juste şi promte a pricinii civile urmează, mai
întîi de toate, cu titlu imperativ a efectua numeroase acţiuni procesuale în vederea
pregătirii ei pentru dezbaterile judiciare.
Or, în conformitate cu art. 183 al.(2) Cod de procedură civilă, pregătirea
pentru dezbaterile judiciare este obligatorie pentru orice pricină şi include
precizarea legii care urmează a fi aplicată şi determinarea raporturilor juridice
dintre părţi; constatarea circumstanţelor care au importanţă pentru soluţionarea
justă a pricinii; stabilirea componenţei participanţilor la proces şi implicarea în
proces a altor persoane; prezentarea de probe.
Astfel, în cazul în care s-a decis intentarea procesului civil, judecătorul, în
decursul a 5 zile, fără înştiinţarea participanţilor la proces, va emite o încheiere
privind pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare, care nu poate fi atacată
separat decît o dată cu fondul cauzei. În faza de pregătire a pricinii pentru
dezbaterile judiciare va putea fi contestată cu recurs, încheierea în partea în care s-
a soluţionat problema asigurării acţiunii( art. 181 CPC).
Cu referire la termenul de 5 zile în cadrul căruia trebuie emisă încheierea
pentru pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare, trebuie să remarcăm
existenţa unor norme procedurale speciale care impun soluţionarea unor cauze
într-u regim de urgenţă sau cu o mare celeritate. Astfel, judecătorul va trebui să
ţină cont cazurile în care legea prevede termene mai restrînse pentru examinarea
pricinii în fond, în funcţie de data intentării procesului (art.310 Cod procedură
civilă, art. 67 Cod Electoral, art. 22 din Legea contenciosului administrativ).
În încheierea de pregătire a pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul
urmează să indice actele procedurale care vor fi efectuate, în această fază, la caz,
enumerate în art. 185 Cod de procedură civilă. Actele procedurale, nu sunt expuse
exhaustiv de norma enunţată, astfel încît în dependenţă de categoria litigiului,
10
judecătorul din oficiu, va putea efectua şi alte acţiuni procedurale prevăzute de
Codul de procedură civilă în procedura contencioasă, procedura specială (art.290,
art.299, art. art.304-305, art.316, art. 323, art. 340 CPC), Legea contenciosului
administrativ (art.22), Legea insolvabilităţii ( capitolul III).
Actele procedurale efectuate în faţa pregătirii pentru dezbaterile judiciare în
prima instanţă, în conformitate cu art. 370 Cod procedură civilă sunt prevăzute şi
pentru judecarea pricinilor civile în instanţa de apel.
Încheierea privind pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare se emite la
judecarea tuturor pricinilor, după primirea cererii de chemare în judecată pe rolul
instanţei.
Avînd în vedere, sarcinile etapei de pregătirii a pricinii pentru dezbaterile
judiciare indicate în art. 183 Cod procedură civilă, urmează a se menţiona şi faptul
că importanţa acestei faze rezidă din însăşi actele judecătorului în particular care
contribuie la realizarea lor. Una din carenţele importante ale justiţiei, constă în
încetineala cu care se soluţionează cauzele civile. Astfel, pregătirea insuficientă a
pricinii pentru dezbaterile judiciare va determina amînarea examinării pricinii şi în
consecinţă tergiversarea judecării cauzei, încălcarea termenilor rezonabili de
judecare a pricinii. Preocuparea judecătorului pentru soluţionarea rapidă a
procesului civil, decurge din chiar scopul activităţii judiciare, acela de restabilire
grabnică a drepturilor subiective contestate.
În faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, un moment esenţial îl
constituie audierea părţilor.
În conformitate cu art.185 al.(1), lit. lit.a),b)CPC, judecătorul cheamă în
judecată reclamantul pentru a-l audia privitor la pretenţiile lui, îi explică drepturile
şi obligaţiile lui procedurale; cheamă în judecată pîrîtul pentru a-l audia privitor la
circumstanţele pricinii, clarifică obiecţiile pe care le are împotriva acţiunii şi
probele prin care pot fi dovedite aceste obiecţii. În pricinile complicate, propune
pîrîtului să prezinte în scris, la data fixată, o referinţă privind acţiunea
reclamantului, îi explică drepturile şi obligaţiile procedurale.

11
Astfel, în şedinţa de înfăţişare pot surveni modificări chiar şi cu privire la
unele elemente de bază ale procesului. Or, reclamantul îşi poate modifica acţiunea,
atît cu privire la introducerea altor persoane în proces, cît şi în legătură cu
schimbarea obiectului sau temeiului acţiunii. În acest sens, urmează a se face
distincţie între întregirea şi modificarea cererii. Astfel, cererile de întregire au ca
obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi prezentarea
unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea
elementelor de fapt. Cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul
urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în
judecată: părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia. Modificarea ori
întregirea acţiunii, cît şi precizarea ei, în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbaterile
judiciare, nu pot avea loc decît în faţa primei instanţe.
Pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare prezintă importanţă şi din
punct de vedere probatoriu. Astfel, în cadrul pregătirii cauzei pentru dezbaterile
judiciare şedinţei de înfăţişare, reclamantul poate propune noi probe. Dacă pîrîtul
a depus referinţă, reclamantul va putea solicita un termen pentru a propune
dovezile în apărare.
După cum rezultă în mod implicit din dispoziţiile art. 185 Cod procedură
civilă un moment procesual important în faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile
judiciare îl constituie încercarea de conciliere a părţilor. Desigur, este util şi chiar
necesar ca, mai ales în faza iniţială a procesului, judecătorul să stăruie pentru
împăcarea părţilor. Ea este destinată să evite toate dificultăţile unei judecăţi şi să
pună capăt litigiului pe cale amiabilă. Pentru atingerea acestui scop, judecătorul va
da părţilor sfaturi de împăcare. Acestea trebuie date în toate cazurile de pe poziţia
de imparţialitate caracteristică magistratului, căci în caz contrar el poate fi recuzat.
În toate cazurile de reuşită a concilierii, instanţa va constata condiţiile
tranzacţiei împăcării şi prin încheierea motivată va confirma tranzacţia cu încetarea
procesului ( art. 265 lit.d) CPC). Vom atenţiona că confirmarea tranzacţiei în orice
caz se face în şedinţă judiciară cu întocmirea procesului-verbal, instanţa fiind
obligată să explice părţilor efectele încetării procesului ( art. 266 CPC).
12
Dacă în faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare instanţa consideră
necesară audierea martorului la locul aflării lui, judecătorul emite o încheiere
privind delegaţia judecătorească prin care încredinţează audierea martorului,
instanţei judecătoreşti de la locul de domiciliu sau locul aflării acestuia. Încheierea
privind delegaţia judecătorească este obligatorie pentru instanţa căreia îi este
adresată şi urmează a fi executată în termenul prevăzut la alin.(2) art. 125 Cod de
procedură civilă. Instanţele judecătoreşti pot delega şi instanţele judiciare străine în
vederea efectuării unor acte de procedură în conformitate cu legislaţia în vigoare şi
tratatele internaţionale cu care Republica Moldova este parte.
Instanţa judecătorească delegată cu executarea încheierii urmează să se
conducă de prevederile art. 126 din Codul de procedură civilă.
Încheierea cu privire la delegarea instanţelor judecătoreşti străine se
expediază prin intermediul Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova.
În faza de pregătire a pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul sau
instanţa la cererea părţii sau a unui participant la proces, iar în cazurile prevăzute
de lege, din oficiu, printr-o încheiere se poate pronunţa asupra ordonării expertizei
pentru elucidarea unor aspecte din domeniul ştiinţei, artei, tehnicii, meşteşugurilor
artizanale, contabilităţii, privind limitarea în capacitatea de exerciţiu sau declararea
incapacităţii ( art. 305 CPC) şi din alte domenii, apărute în proces.
Judecătorul ordonă expertiza din oficiu în cazurile privind încuviinţarea
spitalizării forţate şi a tratamentului forţat prevăzut de art. 310 Cod procedură
civilă şi în cazurile examenului psihiatric sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie
prevăzut de art. 315 Cod procedură civilă.
Dispunînd efectuarea expertizei, instanţa judecătorească trebuie să respecte
prevederile art. 152 Cod de procedură civilă oferă părţilor şi altor participanţi la
proces dreptul de a formula şi a prezenta instanţei problemele care trebuie să fie
elucidate de expert, însă numai instanţa stabileşte definitiv problemele asupra
cărora expertul urmează să-şi prezinte raportul.

13
Neîndeplinirea de către solicitantul expertizei a prevederilor art. 124 Cod
de procedură civilă, atrage decăderea din această dovadă şi solicitantul nu mai are
dreptul să invoce ordonarea expertizei avînd aceleiaşi temeiuri.
În faza pregătiri pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul în funcţie
de circumstanţele cauzei poate să dispună de asemenea efectuarea expertizei
suplimentare, complexe, cu excepţia expertizei repetate.
Încheierea prin care se dispune efectuarea expertizei nu este susceptibilă de
atac, iar dacă procesul a fost suspendat în legătură cu dispunerea expertizei,
încheierea va putea fi atacată doar referitor la suspendare ( art. 148 al.(2) şi 263
CPC).
Judecătorul, la faza procesuală menţionată este în drept, la cererea
participanţilor la proces, să încuviinţeze prin încheiere efectuarea unor măsuri de
asigurare a acţiunii. Măsurile de asigurare a acţiunii se iau în condiţiile prevăzute
de art. 175 Cod de procedură civilă.
Asigurarea acţiunii este posibilă în orice fază a procesului în prima instanţă
pînă la emiterea hotărîrii judecătoreşti. După adoptarea hotărîrii se poate realiza
dreptul privind asigurarea executării hotărîrii.
Procedura privind asigurarea acţiunii este explicată detaliat în Hotărîrea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la aplicarea
de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează asigurarea acţiunii la
judecarea cauzelor civile, nr. 32 din 24.10.2003”.
În baza încheierii de asigurare a acţiunii, judecătorul eliberează titlu
executoriu.
Din prevederile art. 185 Cod procedură civilă rezultă că în procesul
pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare participanţii la proces pot solicita
instanţei de judecată efectuarea acţiunilor pentru asigurarea probelor în vederea
prevenirii dispariţiei sau imposibilităţii administrării acestora în viitor.
Legislaţia admite efectuarea acţiunilor procedurale respective în acest scop
numai după intentarea procesului civil.

14
Actele procedurale de asigurare a probelor se realizează de instanţă în
procedura căreia se află pricina.
La pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare cererea privind asigurarea
probelor care se află în alt raion sau oraş din Republica Moldova se soluţionează
de judecător prin emiterea unei încheieri privind delegaţia judecătorească, care se
execută în conformitate cu art.art. 126,127 din Codul de procedură civilă.
În perioada anterioară intentării procesului civil asigurarea probelor poate fi
efectuată de către notar sau de persoanele oficiale ale misiunilor diplomatice în
temeiul al.(2) art.127 Cod procedură civilă.
Modalitatea înaintării cererii de asigurare a probelor şi procedura examinării
acesteia este reglementată de art.art. 128, 129 cod procedură civilă.
Încheierea privind refuzul asigurării probelor poate fi atacată cu recurs.
În faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, la efectuarea unor acte
procedurale cum ar fi: audierea martorilor, examinarea probelor materiale şi
înscrisurilor, dispunerea expertizei, validarea condiţiilor tranzacţiei de împăcare, în
conformitate cu art. 273 Cod de procedură civilă se încheie proces-verbal. La
efectuarea celorlalte acte procedurale în această fază nu se întocmeşte proces-
verbal.
Dacă este necesar, judecătorul în această etapă poate dispune atragerea
specialistului şi a interpretului. Specialistul şi interpretul pot fi atraşi şi în procesul
de efectuare a următoarelor acte procedurale: audierea martorilor, examinarea
probelor materiale şi a înscrisurilor etc. Participarea specialistului şi a interpretului
se reglementează de prevederile art. 199 şi art. 210 din Codul de procedură civilă.
Pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare prezintă o importanţă atît
pentru părţi, cît şi pentru instanţă. Într-adevăr, legea leagă de acest moment
exerciţiul unor drepturi procesuale ale părţilor, cum este depunerea referinţei, a
acţiunii reconvenţionale etc. Pe de altă parte, în această fază se conturează cadrul
general al dezbaterilor publice ulterioare. Este momentul în care, astfel cum se
afirmă în limbajul practicienilor ” se leagă procesul”. Instanţa de judecată va trebui

15
să manifeste chiar din acest moment un rol determinant în clarificarea unor aspecte
ale cauzei avînd ca obiect pretenţiile şi apărările părţilor.

16
PROCEDURA CONTENCIOASĂ

II. Dezbaterile judiciare

1. Noţiunea şi însemnătatea dezbaterilor judiciare

Faza dezbaterilor judiciare ocupă un loc deosebit printre celelalte etape ale
procesului civil, deoarece anume, la această etapă se realizează sarcinile procedurii
civile.
Etapa dezbaterilor judiciare este deosebit de importantă dat fiind faptul, că cadrul
dezbaterilor judiciare în prezenţa şi prin intermediul instanţei de judecată se
efectuează toate lucrările privind cercetarea şi soluţionarea litigiului dintre părţi
asupra tuturor problemelor controversate, instanţa de judecată concluzionând prin
actul final de dispoziţie, hotărârea judecătorească.
Această fază a procesului se deosebeşte de altele nu numai prin scopurile şi
sarcinile sale specifice, dar şi prin subiecţii care participă. Astfel, principale
participant al procesului este instanţa de fond. La această fază a procesului participă
martorii, experţii specialişti care la alte etape ale procesului nu participă.
Dezbaterile judiciare constituie cea mai importantă faza a procesului civil, şi dat
fiind faptul, că la această faza sunt mai evidente principiile fundamentale ale
procesului civil, care stau la baza organizării şi funcţionării instanţelor judecătoreşti,
cum ar fi: principiul înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, principiul
independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, etc.
În mod deosebit îşi găsesc aplicare principiile legalităţii, disponibilităţii,
contradicţionalităţii, egalităţii, publicităţii şi oralităţii dezbaterilor, nemijlocirii,
impersonalităţii şi colegialităţii, etc.
Prin art. 9 din Codul de procedură civilă este recunoscut principiul rolului
diriguitor al instanţei judecătoreşti în proces. În virtutea acestui principiu, instanţa de
judecată are dreptul şi obligaţia de a organiza mersul legal al procesului, de a explica
participanţilor la proces drepturile şi obligaţiile, de a efectua toate actele de
procedură stabilite de prezenta normă şi alte dispoziţii din cuprinsul Codului de
procedură civilă.

2. Ordinea de judecare a cauzelor civile în prima instanţă

Cauzele civile, în instanţa de judecată, se judecă în şedinţe publice cu excepţia


cazurilor prevăzute de lege. Instanţa poate dispune judecarea cauzei în şedinţă
închisă pentru a preveni divulgarea unor informaţii care se referă la aspectele intime
ale vieţii private, care lezează onoarea şi demnitatea, sau reputaţia profesională, ori
ar putea prejudicia interesele participanţilor la proces, ordinea publică şi moralitatea
(art. 23 din Codul de procedură civilă).

17
Potrivit art. 18 din Codul de procedură civilă pentru documentarea lucrărilor
şedinţei de judecată şi conservarea probelor, instanţa poate utiliza orice mijloc tehnic
şi se admite participanţilor la proces înregistrarea audio a şedinţei de judecată.
Vom menţiona, că potrivit alin. 3) al acestui articol înregistrarea audio-video,
fotografierea, utilizarea altor mijloace tehnice se admite cu acordul preşedintelui
şedinţei doar la deschiderea şedinţei şi pronunţarea hotărârii.
Instanţa cercetează direct şi nemijlocit toate probele cercetate şi verificate în
şedinţa de judecată.
Dezbaterile judiciare se desfăşoară oral în faţa aceluiaşi complet de judecători. În
cazul înlocuirii unui judecător în timpul judecării pricinii, dezbaterile se reiau de la
început (art. 25 din Codul de procedură civilă).
Dezbaterile judiciare se desfăşoară cu participarea părţilor la proces, înştiinţaţi
sau citaţi în ordinea prevăzută la titlul I, cap. VII din Cod.
Cauzele civile se judecă în prima instanţă de un singur judecător sau un complet
de trei judecători (art. 21 din Codul de procedură civilă). De regulă, în complet de
trei judecători se judecă cauzele cu un grad de complexitate mai înalt.
Judecătorii care fac parte din complet se bucură de drepturi egale la soluţionarea
tuturor problemelor care apar în cadrul dezbaterilor judiciare, cu excepţia că pot
interveni direct în dezbateri prin intermediul preşedintelui completului, care conduce
dezbaterile judiciare în cadrul şedinţei de judecată.
Preşedinte al completului pot fi preşedinţii sau vicepreşedinţii instanţelor de
judecată, sau un judecător desemnat de aceştia (art. 194 alin. (1) din Codul de
procedură civilă, art. 19 din Legea privind organizarea judecătorească). La judecarea
unipersonală a pricinii judecătorului i se atribuie obligaţiile de preşedinte al şedinţei.
În seama preşedintelui şedinţei de şedinţă de judecată sunt puse mai multe
obligaţiuni, şi anume:
- conduce dezbaterile judiciare;
- ia măsuri pentru cercetarea completă, sub toate
aspectele şi obiectivă a probelor şi a tuturor circumstanţelor cauzei (art. 194
alin. (2) din Codul de procedură civilă);
- înlătură din dezbateri tot ceea ce nu are legătură cu
procesul;
- explică drepturile şi obligaţiile participanţilor la
proces (art. 202 din Codul de procedură civilă);
- anunţă, în mod obligatoriu limba de procedură în
care se desfăşoară procesul, ţinînd cont de prevederile art. 24 CPC;
- explică drepturile şi obligaţiile interpretului (art. 199
din Codul de procedură civilă);
- îndepărtează martorii din sală şi ia măsuri ca
martorii audiaţi să nu comunice cu cei neaudiaţi (art. 200 din Codul de
procedură civilă);
- anunţă completul de judecată şi explică dreptul
participanţilor de recuzare (art. 201 din Codul de procedură civilă);

18
- aplică măsuri faţă de cei ce încalcă ordinea în
şedinţa de judecată(art. 196 din Codul de procedură civilă) etc.
Prin art. 195 din Codul de procedură civilă este stabilită ordinea care trebuie
respectată de către participanţii la proces în cadrul dezbaterilor judiciare, iar art. 196
din Codul de procedură civilă stabileşte măsurile care pot fi aplicate faţă de cei ce
încalcă ordinea în şedinţa de judecată.

3. Părţile componente ale dezbaterilor judiciare

Şedinţa de judecată în care se desfăşoară dezbaterile judiciare poate fi divizată în


patru părţi:
- partea pregătitoare;
- judecarea pricinii în fond;
- susţinerile orale;
- adoptarea şi pronunţarea hotărârii.
Fiecare parte are sarcinile, conţinutul şi locul său în dezbaterile judiciare şi este
destinată să rezolve anumite chestiuni. Totodată, ele sunt legate strâns între ele şi
consecvent se trece de la una la alta.

Partea pregătitoare
Partea pregătitoare are drept scop de a stabili dacă sunt întrunite toate condiţiile
necesare pentru judecarea pricinii în fond.
Partea pregătitoarea începe cu deschiderea şedinţei la ora fixată şi anunţarea
procesului care se va judeca.
Partea pregătitoare include următoarele acţiuni procesuale:
- verificarea prezenţei părţilor la proces (art. 198 din Codul de procedură
civilă);
- stabilirea identităţii părţilor şi verificarea împuternicirilor reprezentanţilor
art. 198 al. (2) CPC);
- explicarea drepturilor şi obligaţiilor interpretului (art. 199 din Codul de
procedură civilă);
- îndepărtarea martorilor din sala de şedinţă (art. 200 din Codul de procedură
civilă);
- anunţarea completului de judecată şi dreptului de a face propuneri de
recuzare şi de abţinere de la judecată (art. 201 din Codul de procedură
civilă).Recuzarea judecătorului, expertului, specialistului, grefierului se
admite în baza temeiurilor prevăzute la art. art. 20, 51 din Codul de
procedură civilă. Dacă temeiurile recuzării au devenit cunoscute, după
începerea judecării pricinii în fond, partea poate declara recuzare, iar
instanţa este obligată să examineze cererea de recuzare în ordinea stabilită
de art. 53 din Codul de procedură civilă;
- explicarea drepturilor şi obligaţiunilor participanţilor la proces (art. 56 din
Codul de procedură civilă), inclusiv dreptul de se adresa pentru soluţionarea

19
litigiului pe cale arbitrală, precum şi efectele unui astfel de act (art. 202 din
Codul de procedură civilă);
În partea pregătitoare instanţa, de asemenea, explică drepturile şi obligaţiile
expertului sau specialistului, dacă aceştia participă la judecarea cauzei,
efectuează şi alte acte procesuale, în scopul creării tuturor condiţiilor
necesare pentru examinarea justă şi corectă a pricinii.

- soluţionarea cererilor şi demersurilor participanţilor la proces (art. 203 din


Codul de procedură civilă). Cererile şi demersurile se soluţionează de către
instanţă, după ascultarea opiniilor celorlalţi participanţi la proces, prin
adoptarea unei încheieri. În cazul soluţionării unor probleme simple
încheierea poate fi consemnată în procesul verbal al şedinţei, iar în celelalte
cazuri prin întocmirea de către completul de judecată a încheierii în camera
deliberare (269 din Codul de procedură civilă). Respingerea de către instanţă
a cererii sau a demersului nu decade persoana interesată de dreptul de a le
înainta din nou pe parcursul desfăşurării dezbaterilor judiciare;
- prezentarea probelor în ordinea stabilită la art. 204 din Codul de procedură
civilă;
- soluţionarea chestiunii cu privire la posibilitatea judecării cauzei în lipsa
participanţilor la proces care nu s-au prezentat (art. 205 din Codul de
procedură civilă). În acest caz se verifică, dacă participanţii la proces au fost
înştiinţaţi despre data şi locul examinării cauzei în conformitate cu art. 102
din Codul de procedură civilă. Participanţii la proces sunt obligaţi să
comunice din timp instanţei de judecată motivele care-i împiedică să se
prezinte la şedinţa de judecată şi, totodată, să prezinte probe ce ar justifica
acest temei.
În caz de neprezentare la şedinţa de judecată a unui participant la proces în
privinţa cărui lipsesc date despre citarea lui în mod legal – procesul se amână. Dacă
participanţii la proces au fost înştiinţaţi în modul cuvenit cu privire la data şi locul
şedinţei de judecată, însă instanţa consideră motivele neprezentării lor ca fiind
întemeiate, judecarea pricinii se amână.
Dacă instanţei judecătoreşti nu i s-a comunicat motivul neprezentării în şedinţă a
participantului la proces citat legal, sau dacă instanţa consideră neîntemeiat motivul
neprezentării, pricina se examinează în absenţa acesteia.
Părăsirea şedinţei de judecată de către o parte sau de către un alt participant la
proces înainte de încheierea dezbaterilor, precum şi prezenţa în sala de şedinţă fără a
lua parte la dezbateri echivalează cu neprezentarea neîntemeiată în şedinţă (art. 205
din Codul de procedură civilă).
Dacă reclamantul, înştiinţat legal despre locul, data şi ora şedinţei nu s-a
prezentat în judecată şi nu a comunicat instanţei motivul neprezentării sau dacă
motivele sunt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau dacă reclamantul nu
a solicitat examinarea pricinii în lipsa sa, iar pârâtul nu cere soluţionarea pricinii în
fond instanţa scoate cererea de pe rol.

20
În cazul în care pârâtul, legal citat nu s-a prezentat în şedinţă şi nu a comunicat
motivul neprezentării, sau dacă motivele sunt considerate de instanţă ca fiind
neîntemeiate, sau dacă pârâtul nu a solicitat examinarea cauzei în lipsa sa, instanţa o
examinează în lipsa acestuia (art. 206 alin. (3) din Codul de procedură civilă).
Dacă reclamantul şi pârâtul nu s-au prezentat în judecată din motive neîntemeiate
şi dacă nici una din părţi nu a cerut examinarea pricinii în absenţa sa instanţa amână
procesul, iar în cazul absenţei repetate scoate cererea de pe rol.
Practica judiciară demonstrează, că instanţele de judecată, uneori, în lipsa
confirmării citării legale a reclamantului sau ambelor părţi, neîntemeiat scot cererile
de pe rol, ceea ce duce la anularea încheierilor dispuse în acest sens şi la
tergiversarea examinării cauzei.
Din cauza neprezentării avocatului (reprezentantului) instanţa poate amâna
judecarea pricinii o singură dată, la cererea participanţilor la proces (art. 206 din
Codul de procedură civilă).
Vom menţiona, că cel mai frecvent se amână examinarea cauzei din motivul
neprezentării în judecată a reprezentantului participanţilor la proces şi în special, a
avocaţilor licenţiaţi, ceea ce este inadmisibil.
În cazul neprezentării martorului, expertului sau specialistului, instanţa în
conformitate cu prevederile art. 207 din Codul de procedură civilă, după ce ascultă
opiniile participanţilor la proces despre posibilitatea examinării pricinii în absenţa
acestora, pronunţă o încheiere privind prelungirea dezbaterilor judiciare sau
amânarea procesului.
Instanţa de judecată în cazul în care martorul, expertul sau specialistul nu s-au
prezentat în şedinţa de judecată nemotivat, poate dispune aplicarea unei amenzi în
sumă de până la 10 unităţi convenţionale, iar dacă martorul nu s-a prezentat
nemotivat şi după a doua citare, instanţa poate ordona aducerea lui forţată.
Instanţa de judecată poate dispune amânarea examinării cauzei nu numai în cazul
neprezentării părţilor şi participanţilor la proces sau a martorului, expertului sau
specialistului, dar şi în alte cazuri, stabilite de art. 208 din Codul de procedură civilă.
Astfel, dacă se înaintează în şedinţa de judecată o cerere reconvenţională,
instanţa, este obligată să amâne judecarea cauzei pentru altă dată pentru a acorda
reclamantului să-şi pregătească apărările împotriva cererii reconvenţionale.
Amânarea judecării cauzei poate avea loc la cererea părţii interesate pentru
prezentarea şi solicitarea unor probe suplimentar, pentru atragerea în proces a unor
persoane sau de a efectua alte acte de procedură, care fac imposibilă judecarea
cauzei în fond în lipsa lor.
În cazul amânării judecării cauzei pentru altă dată, examinarea cauzei se reia de
la început, însă instanţele de judecată, pentru a evita acest lucru, deseori, anunţă
întrerupere (pauză) şi continuă, ulterior, şedinţa de judecată, ceea ce este incorect.
Vom atenţiona că, de regulă, instanţele de judecată pot anunţa întrerupere (pauză)
de masă, pauză în legătură cu terminarea programului de lucru, pentru a doua zi, etc.
În asemenea cazuri, după expirarea pauzei, examinarea cauzei decurge în acelaşi
proces.

21
Instanţa de judecată, în baza temeiurilor prevăzute la art. 260 din Codul de
procedură civilă, este obligată să suspende procesul, iar în baza temeiurilor
prevăzute la art. 261 din Codul de procedură civilă are o obligaţie facultativă de a
suspenda procesul, care poate fi exercitată la cererea participanţilor la proces, cât şi
din oficiu de către instanţă.
Încheierea cu privire la suspendarea procesului în toate cazurile poate fi atacată
cu recurs.
Procesul poate fi suspendat pe termenele prevăzute la art. 262 din Codul de
procedură civilă, iar după expirarea acestor termene, instanţa este obligată să
dispună reluarea procesului.

Judecarea pricinii în fond


Judecarea pricinii în fond începe cu un raport asupra pricinii, prezentat de
preşedintele şedinţei sau de un judecător. În raport se indică cine a înaintat acţiunea,
împotriva cui este înaintată, pretenţiile reclamantului, valoarea acţiunii,
circumstanţele de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază acţiunea,
precum şi probele anexate la dosar. Dacă este înaintată acţiunea reconvenţională
instanţa este obligată să raporteze şi conţinutul acesteia, precum şi obiecţiile asupra
cererii reconvenţionale.
În cazul în care pricina se examinează repetat, după anularea hotărârilor
anterioare, este raţional ca în raport să se indice şi despre aceasta şi să se menţioneze
care sunt indicaţiile instanţei ierarhic superioare şi care acţiuni instanţa trebuie să
exercite în acest scop.
După prezentarea raportului, preşedintele clarifică dacă reclamantul îşi susţine
pretenţiile sale, dacă pârâtul recunoaşte acţiunea şi dacă părţile nu doresc să încheie
o tranzacţie de împăcare (art. 211 din Codul de procedură civilă).
Reclamantul are dreptul să renunţe la acţiune, iar pârâtul să recunoască acţiunea
sau să încheie o tranzacţie de împăcare.
Dacă părţile intenţionează să încheie o tranzacţie, instanţa este obligată să
verifice condiţiile de încheiere, să stabilească dacă reclamantul sau, dup caz, pârâtul
nu este impus prin violenţă sau în alt mod fraudulos să încheie tranzacţia. Totodată,
este raţional să se acorde părţilor posibilitatea de a discuta între ei condiţiile
tranzacţie, anunţând pe o anumită perioadă de timp întrerupere.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie în Hotărârea „privind aplicarea normelor
Codului de procedură civilă la judecarea pricinilor în primă instanţă” nr. 24 din 12
decembrie 2005 a explicat că : „Tranzacţia poate fi încheiată doar de subiecţii
raportului material litigios (reclamant, pârât, intervenientul principal, reprezentanţii
acestora care dispun de aceste împuterniciri potrivit art. 81 din Codul de procedură
civilă).
Manifestarea volitivă a părţilor privind încheierea tranzacţiei se va face în formă
scrisă, care se anexează la materialele dosarului sau în formă verbală, dar care
obligatoriu se consemnează contrasemnătură în procesul verbal al şedinţei judiciare
de ambele părţi. Concomitent, părţilor le sunt explicate urmările unei astfel de
acţiuni procedurale prevăzute de art. 265 lit. b), d) din Codul de procedură civilă,
22
lămurindu-li-se că după confirmarea tranzacţiei nu se admite o nouă adresare în
judecată între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri şi
concretizează dacă cele lămurite le sunt clare.
Soluţionarea cererii de încheiere a tranzacţiei se face de instanţa de judecată în
camera de deliberare, în legătură cu care fapt se emite o încheiere motivată de
confirmare a tranzacţiei şi de încetare a procesului în condiţiile art. 266 din Codul de
procedură civilă, care poate fi atacată cu recurs”.
Potrivit art. 212 alin. (1) din Codul de procedură civilă, reclamantul are dreptul să
renunţe la acţiune, iar pârâtul are dreptul să recunoască acţiunea, fapt despre care se
consemnează în procesul verbal.
Renunţarea la acţiunea poate fi făcută în scris, cât şi verbal.
Astfel, cererea de renunţare se anexează la dosar, iar dacă renunţarea este făcută
verbal, ea se va consemna în procesul verbal, contrasemnătură a reclamantului sau
de ambele părţi.
Potrivit art. 60 din Codul de procedură civilă, instanţa poate respinge renunţarea
la acţiune, dacă aceasta contravine legii, ori încalcă drepturile, libertăţile şi interesele
legitime ale persoanei, interesul statului sau ale societăţii.
În cazul admiterii renunţării la acţiune, instanţa, prin încheiere dispune încetarea
procesului, iar în cazul în care reclamantul înaintează mai multe pretenţii şi renunţă
doar la o parte din ele, instanţa de judecată va continua examinarea cauzei în privinţa
celor de la care nu s-a renunţat şi va înceta procesul în privinţa capetelor de cerere la
care s-a renunţat.
Potrivit art. 213 alin. (2) din Codul de procedură civilă în cazul recunoaşterii
acţiunii de către pârât şi admiterii ei de către instanţă, se pronunţă o hotărâre de
admitere a pretenţiilor reclamantului.
Reieşind din sensul prevederii legale citate rezultă, că instanţa poate şi să nu fie
de acord cu recunoaşterea de către pârât a acţiunii, dacă din probele administrate
rezultă altfel sau această recunoaştere contravine legii.
Prin urmare, incorect procedează instanţele în cazul în care, pronunţă hotărâre de
admitere a acţiunii doar în baza recunoaşterii de către pârât a acţiunii. În asemenea
cazuri, instanţa este obligată să continue judecarea pricinii în fond şi numai după
parcurgerea întregii proceduri de judecare a pricinii, în condiţiile legii, să pronunţe
hotărârea respectivă.
Dacă, actele procesuale menţionate nu au survenit, şedinţa de judecată va
continua cu ascultarea explicaţiilor părţilor şi participanţilor la proces. Ordinea în
care se dă cuvânt părţilor şi participanţilor la proces este stabilită în art. 213 din
Codul de procedură civilă.
În scopul clarificării tuturor circumstanţelor participanţii la proces au dreptul să-
şi pună reciproc întrebări. Preşedintele poate acorda, după caz, participanţilor la
proces cuvânt de mai multe ori. În lipsa uneia din părţi, instanţa poate da citire
explicaţiilor scrise ale acesteia, primite în conformitate cu prevederile art. art. 125,
127 din Codul de procedură civilă.
După ascultarea părţilor, ţinând cont de opiniile participanţilor la proces, instanţa
stabileşte ordinea de cercetare a probelor. În cele mai multe cazuri administrarea
23
probelor începe cu audierea martorilor, ulterior se cercetează probele prin înscrisuri,
probele materiale, concluziile experţilor şi după caz, pot fi solicitate şi consultaţiile
specialiştilor.
Martorul se audiază în lipsa martorilor neaudiaţi. Martorul audiat rămâne în sala
de şedinţă până la încheierea dezbaterilor judiciare, dacă instanţa nu permite
retragerea lui din sală. După aceasta, martorul semnează declaraţia privind
recunoaşterea obligaţiilor şi răspunderii lui.
Persoanelor care nu au împlinit vârsta de 16 ani li se explică obligaţia de a
depune mărturii sincere şi complete (art. 215 din Codul de procedură civilă).
Preşedintele, stabilind relaţiile de rudenie a martorului cu participanţii la proces,
şi atitudinea faţă de aceştia, propune să comunice tot ceea ce cunoaşte personal
despre subiectul audierii. Nu pot fi audiate în calitate de martor persoanele
enumerate în art. 133 din Codul de procedură civilă şi au dreptul să refuze de a
depune mărturii persoanele indicate în art. 134 din Codul de procedură civilă.
La audierea martorilor până la 14 ani sau, când instanţa găseşte de cuviinţă, la
audierea martorului de la 14-15 ani, va fi citat să asiste un pedagog de la instituţie de
educare a copiilor de vârsta martorului. În caz de necesitate, pot fi citaţi şi părinţii,
înfietorii, tutorele sau curatorul minorilor. Persoanele menţionate, cu permisiunea
preşedintelui, pot pune întrebări martorului şi depun concluzii referitor la persoana
martorului şi la conţinutul depoziţiilor lui (218 din Codul de procedură civilă).
În cazuri excepţionale, când trebuie constatate unele circumstanţe ale pricinii,
instanţa, prin încheiere, poate dispune ascultarea martorului minor în camera de
deliberare, în lipsa părinţilor. După revenire în sală, instanţa dă citire depoziţiilor
martorului minor.
Depoziţiile martorilor obţinute în modul prevăzut la art. 125, 127, 209 din Codul
de procedură civilă se dau citire în şedinţa de judecată.
Prin citire se cercetează şi înscrisurile care se prezintă participanţilor la proces,
iar după caz, martorilor, experţilor sau specialiştilor. Pe marginea înscrisurilor
cercetate, participanţii la proces pot da explicaţii.
În scopul păstrării secretului corespondenţei personale şi al comunicărilor
telegrafice personale, corespondenţa şi comunicările telegrafice pot fi citite şi
cercetate numai cu consimţământul corespondenţilor. În caz contrar ele pot fi
cercetate în şedinţă închisă (art. 223 din Codul de procedură civilă).
În cazul în care, proba este declarată falsă, persoana care a prezentat-o poate cere
excluderea ei ca mijloc de probaţiune. Pentru verificarea declaraţiei de defăimare a
probei ca fiind false, instanţa poate dispune efectuarea unei expertize sau poate
propune părţilor să prezinte alte probe. Dacă persoana care defăimează înscrisul,
indică autorul sau complicele falsului, instanţa poate suspenda procesul şi prezenta
procurorului proba împreună cu procesul-verbal respectiv (art. 227 din Codul de
procedură civilă).
Probele materiale se examinează de către instanţă, ulterior se prezintă spre
cercetare participanţilor la proces, sau după caz, experţilor, specialiştilor sau
martorilor. Persoanele care cercetează proba materială, pot atenţiona instanţa asupra

24
unor sau altor circumstanţe aferente probei cercetate. Aceste obiecţii se
consemnează în procesul verbal (art. 224 din Codul de procedură civilă).
Dacă probele materiale nu pot fi prezentate instanţei, ele se cercetează la faţa
locului. Despre cercetarea la faţa locului instanţa emite încheierea respectivă.
Cercetarea la faţa locului se efectuează de către completul de judecată şi participanţii
la proces, care se informează despre locul, data şi ora examinării probelor la faţa
locului. Rezultatele examinării şi cercetării probelor la faţa locului se consemnează
în procesul verbal. La procesul verbal pot fi anexate planuri, scheme, desene tehnice,
înregistrări video, fotografii făcute în timpul cercetării la faţa locului.
Dacă, pe dosar a fost efectuată expertiza, instanţa după cercetarea tuturor
probelor examinează concluziile expertului. În caz de necesitate, expertul participă
în şedinţă, iar participanţii la proces îi pot adresa întrebări. Dacă raportul de
expertiză nu este suficient de clar, sau nu este deplin, instanţa poate dispune
efectuarea unei expertize suplimentare încredinţând-o aceluiaşi sau altui expert. În
cazul în care, instanţa nu este de acord cu raportul de expertiză din motivul
netemeiniciei sau al contradicţiilor mai multor experţi, instanţa poate dispune
efectuarea expertizei repetate încredinţând-o unui alt expert, sau unor alţi experţi
(229 alin.(3) din Codul de procedură civil).
Efectuarea expertizei poate fi încredinţată instituţiilor enumerate la art. 12 din
Legea nr. 1086-XIV din 26 iunie 2000 cu privire la expertiză.
Instanţele de judecată pot ordona efectuarea expertizei şi instituţiilor specializate
a statelor străine cu care Republica Moldova are semnat tratate cu privire la asistenţa
juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie în Hotărârea nr. 24 din 12 decembrie 2005
explică, că expertiza suplimentară se dispune în cazul în care raportul de expertiză
nu este suficient de clar sau este incomplet, ori au apărut noi probleme referitor la
circumstanţele examinate ulterior (de ex., expertul nu a oferit răspuns la câteva
întrebări sau nu a examinat toate obiectele sau materialele prezentate). Expertiza
suplimentară se va efectua de către acelaşi expert sa de altul, menţiune care urmează
a fi notificată în încheierea judecătorească. Necesitatea unei expertize suplimentare
va decădea în cazul în care interogarea expertului în şedinţa judiciară va fi suficientă
pentru înlăturarea acestor neclarităţi, iar expertiza repetată, spre deosebire de cea
suplimentară, poate fi dispusă de instanţele de judecată dacă există dubii în privinţa
veridicităţii sau temeiniciei raportului de expertiză care se pot datora fie concluziilor
contradictorii ale experţilor, fie că au fost încălcate normele de drept procedural.
Expertiza repetată întotdeauna va fi încredinţată unei comisii de experţi. Experţii
care au participat la efectuarea expertizei anterioare nu au dreptul de a participa din
nou la investigaţii. Ordonarea expertizei şi cuprinsul încheierii de judecată urmează
a fi făcute conform dispoziţiilor art. 148, 149, 153 din Codul de procedură civilă. În
încheiere instanţa de judecată va motiva îndoielile asupra raportului anterior, care
concluzii le consideră dubioase, de ce anume şi-a făcut această părere. Concomitent,
instanţa de judecată este în drept, până la prezentarea raportului de expertiză, să
suspende procesul printr-o încheiere care se supune recursului potrivit art. 261 lit. d)
din Codul de procedură civilă.
25
La cercetarea înscrisurilor sau probelor materiale, la audierea şi vizionarea
înregistrărilor audio-video, precum şi în alte cazuri prevăzute la art. 230 din Codul
de procedură civilă, instanţa poate atrage în proces un specialist din domeniul
respectiv. Consultaţiile şi explicaţiile scrise ale specialistului se anexează la procesul
verbal, iar cele orale se consemnează în procesul verbal.
În cazurile stabilite de lege, pot depune concluzii şi autorităţile administraţiei
publice competente (art. 47, 231 din Codul de procedură civilă).
După examinarea tuturor probelor, preşedintele şedinţei de judecată precizează
dacă participanţii la proces nu solicită completarea materialelor din dosar. Dacă nu
se fac astfel de cereri, preşedintele declară finalizarea examinării pricinii, instanţa
trecând la susţinerile orale.

Susţinerile orale
Această parte a dezbaterilor judiciare reprezintă în esenţă sinteza întregului mers
al procesului, privită de pe poziţia procesuală a fiecărei părţi.
Participanţii la proces în susţinerile orale expun şi argumentează concluziile sale,
demonstrând care probe sunt veridice, care circumstanţe le consideră stabilite sau
nestabilite, care este conţinutul raportului litigios, ce lege materială urmează a fi
aplicată şi ce soluţie urmează să fie dată de către instanţa de judecată. Participanţii la
susţinerile orale nu au dreptul să apeleze în luările de cuvânt la circumstanţele
neexaminate de instanţă şi nici la probe neelucidate în şedinţa de judecată, dacă nu s-
au referit la astfel de circumstanţe şi probe în declaraţiile lor de până la finalizarea
examinării pricinii în fond.
Cuvântul în susţinerile verbale se oferă participanţilor la proces în ordinea
prevăzută de art. 233 din Codul de procedură civilă.
Dacă în timpul susţinerilor verbale sau după încheierea lor, instanţa, consideră, că
trebuie clarificate unele circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii sau
cercetate probe noi, ea printr-o încheiere poate dispune reluarea examinării pricinii
în fond. Ulterior, urmează din nou susţinerile orale, conform regulilor generale.
După încheierea susţinerilor orale, instanţa se retrage în camera de deliberare, în
vederea deliberării şi pronunţării hotărârii.
Deliberarea şi pronunţarea hotărârii
După cum am menţionat, după încheierea susţinerilor orale, completul de
judecată se retrage în camera de deliberare pentru adoptarea actului final, a hotărârii
judecătoreşti.
În cadrul deliberării completul de judecată în baza probelor administrate
stabileşte circumstanţele cauzei şi legea materială ce urmează a fi aplicată la
soluţionarea litigiului în fond, adoptând hotărârea respectivă, care se pronunţă în
şedinţă publică.
În cadrul deliberării, completul de judecată, stabilind circumstanţele cauzei şi
norma de drept care urmează a fi aplicată, soluţionează litigiul în fond, pronunţând
hotărârea adoptată în şedinţa publică.
Analizând dispoziţiile art. 236-238 din Codul de procedură civilă şi alte dispoziţii
din acest cod, constatăm următoarele:
26
- hotărârea se dă numai de către judecătorii în faţa cărora pricina s-a dezbătut
în fond. Nerespectarea aceste reguli atrage casarea hotărârii(art. 238 alin.
(1), 388 alin. (1) lit. a) şi 400 alin. (1) lit. e)din Codul de procedură civilă);
- completul de judecată deliberează în secret. Încălcarea secretului deliberării
atrage casarea hotărârii (art. 388 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură
civilă);
- în cazurile când împrejurările de fapt sunt clare şi aplicarea legii nu
comportă discuţii mai ample, deliberarea poate avea loc imediat după
încheierea susţinerilor orale (art. 236 alin. (1) din Codul de procedură
civilă);
- dacă pricina este mai complicată, instanţa, prin încheiere motivată amână
deliberarea şi pronunţarea hotărârii cu cel mult 10 zile (art. 236 alin. (1) din
Codul de procedură civilă);
- instanţa poate adopta doar dispozitivul hotărârii, cu amânarea redactării
hotărârii pe un termen de cel mult 15 zile (art. 242 alin. (1) din Codul de
procedură civilă);
- completul de judecată deliberează sub conducerea preşedintelui şedinţei
care se pronunţă ultimul asupra soluţiei ce urmează a fi dată (art. 48 alin.
(1), 238 alin. (1) din Codul de procedură civilă);
- hotărârea se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor. Nici un judecător nu
are dreptul să se abţină de la vot. Judecătorul rămas în minoritate are dreptul
să expună în scris opinia separată (art. 48 din Codul de procedură civilă);
- dacă s-a întrunit majoritatea de voturi hotărârea sau, după caz, dispozitivul
acesteia se semnează de toţi judecătorii care au participat la deliberare
inclusiv de cel care are opinie separată (art. 238 alin. (4), 242 alin. (1), 388
alin. (1) lit. f) din Codul de procedură civilă);
- dacă se constată, că au rămas unele împrejurări de fapt sau de drept
nelămurite, instanţa, prin încheiere dispune reluarea dezbaterilor judiciare
(art. 240 alin. (2) din Codul de procedură civilă);
- după semnarea hotărârii, nici un judecător nu mai poate reveni aspra opiniei
sale (art. 238 alin. (5) din Codul de procedură civilă);
- după pronunţarea hotărârii, instanţa, se dezinvesteşte de judecarea cauzei.
În cadrul deliberării completul de judecată este obligat să analizeze şi să
aprecieze probele după intima sa convingere, bazată pe cercetarea multiaspectuală,
completă, nepăprtinitoare şi nemijlocită a tuturor probelor în ansamblu şi
interconexiunea lor, călăuzindu-se pe lege (art. 130 din Codul de procedură civilă).
La deliberarea hotărârii instanţa determină :
- care circumstanţe şi în baza căror probe urmează a fi recunoscute stabilite
sau nestabilite;
- caracterul raportului juridic şi legea ce urmează a fi aplicată;
- cum se va soluţiona litigiul în baza legii aplicabile;
- ordinea de repartizare a cheltuielilor de judecată;
- dacă hotărârea urmează a fi executată imediat.

27
Instanţa de judecată adoptă hotărârea în limitele pretenţiilor înaintate de
reclamant. Aceasta se referă la roadele bunului, la dobânzi şi alte pretenţii
suplimentare cu consimţământul reclamantului şi în cazurile prevăzute de lege,
instanţa poate depăşi limitele pretenţiilor formulate de reclamant, dacă este necesar
pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor ocrotite prin lege ale acestuia
(art. 240 din Codul de procedură civilă).

II. Hotărârea judecătorească

După cum s-a menţionat, hotărârea judecătorească este actul final şi de dispoziţie
prin care se tranşează conflictul între părţi. Astfel, în cazul în care încălcarea
dreptului subiectiv sau în care încălcarea dreptului subiectiv sau a intereselor
legitime se confirmă prin probe cercetate, instanţa admite acţiunea şi dispune
restabilirea dreptului sau interesului legitim încălcat, iar dacă încălcarea dreptului
litigios nu se confirmă, atunci instanţa respinge acţiunea, apărând în acest caz
dreptul pârâtului.
Conform art. 239 din Codul de procedură civilă hotărârea trebuie să fie legală şi
întemeiată. Să se adopte de către instanţă în numele legii ( art. 24 al. (1) CPC).
Reieşind din aceste prevederi legale, hotărârea este legală în cazul în care ea este
adoptată cu respectarea normelor de drept procesual şi conform legislaţiei materiale
în vigoare, aplicabile raportului juridic litigios sau în cazul inexistenţei legii ce
reglementează raportul litigios, în conformitate cu legea care reglementează
raporturi similare (analogia legii), iar în lipsa unei astfel de legi, se conduce de
principiul de drept şi de sensul legislaţiei în vigoare (analogia dreptului). Nu se
admite aplicarea prin analogie a legii care derogă de la dispoziţiile generale,
limitează drepturile civile sau stabilite sancţiuni similare (art. 12 din Codul de
procedură civilă, art. 5 al. (4) din Codul civil).
Dacă în procesul judecării pricinii, se constată că norma de drept ce urmează a fi
aplicată este în contradicţie cu prevederile Constituţiei, iar controlul
constituţionalităţii actului legislativ sau normativ este de competenţa Curţii
Constituţionale, instanţa de judecată înaintează Curţii Supreme de Justiţie propunere
de sesizare a Curţii Constituţionale. Curtea Supremă de Justiţie soluţionează această
propunere în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (2) din Codul de procedură
civilă, dispunând de dreptul de a respinge propunerea de sesizare ca fiind
inadmisibilă sau de a sesiza Curtea Constituţională.
Dacă legea ce urmează a fi aplicată este în contradicţie cu Constituţia, însă a fost
adoptată pînă la adoptarea şi intrarea în vigoare a Constituţiei, iar în cazul în care
actul normativ care urmează a fi aplicat este în contradicţie cu legea şi nu este supus
controlului de constituţionalitate, instanţa de drept comun, pe cale de excepţie va
solicita instanţei de contencios administrativ competente, verificarea legalităţii
acestui act normativ ( art. 13 din Legea contenciosului administrativ).
Instanţa de judecată nu poate aplica acte legislative sau normative, dacă nu au
intrat în vigoare în modul prevăzut de legislaţie.
28
Instanţa de judecată, la judecarea pricinilor civile poate aplica legislaţia unui stat
străin în conformitate cu legea sau tratatele internaţionale la care Republica Moldova
este parte (art. 13 din Codul de procedură civilă).
Hotărârea instanţei de judecată poate fi recunoscută ilegală, dacă au fost încălcate
sau eronat aplicate normele de drept material.
Potrivit art. 400 alin. (2) din Codul de procedură civilă se consideră că normele
de drept material au fost încălcate sau eronat aplicate în cazul în care instanţa
judecătorească:
a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicat;
b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;
c) a interpretat eronat legea;
d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.
Hotărârea judecătorească este întemeiată, dacă concluziile instanţei de judecată
expuse în hotărâre corespund circumstanţelor de fapt, care au fost confirmate prin
probele administrate cu respectarea tuturor normelor de procedură.
Astfel, instanţele de judecată sunt obligate să expună în hotărârea toate
circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea pricinii în fond şi au fost
elucidate pe deplin în cadrul dezbaterilor judiciare.
Concluziile privind circumstanţele de fapt ale cauzei se motivează prin probele
enumerate în art. 117 al. (29 CPC, şi anume: explicaţiile părţilor şi ale altor persoane
interesate în soluţionarea pricinii, depoziţiile martorilor, înscrisurile, probele
materiale, înregistrările audio-video, concluziile experţilor şi specialiştilor.
Instanţa nu poate să-şi motiveze hotărârea în baza probelor care nu au fost
cercetate în şedinţa de judecată sau care au fost obţinute cu încălcarea prevederilor
legii.
Curtea Supremă de Justiţie în Hotărârea nr. 12 din 24.04.2000 „Cu privire la
practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei procesuale civile la
întocmirea hotărîrii şi încheierii a explicat că hotărîrea instanţei de judecată trebuie
să fie certă, completă, corectă, clară, consecutivă, convingătoare şi concretă.
Circumstanţele şi probele constatate în cauză urmează a fi expuse într-o strictă
consecutivitate logică.
Nu se permite utilizare în hotărîre a unor formulări inexacte, prescurtate şi
neclare, a detalizărilor excesive, expresiilor neacceptate şi nepermise în documentele
oficiale, precum şi supraîncărcarea hotărîrii cu descrierea evenimentelor neesenţiale.

Potrivit art. 14 din Codul de procedură civilă, la judecarea pricinilor civile în


primă instanţă, independent de nivelul acesteia, actele judiciare se emit în formă de
hotărâre, încheiere ori ordonanţă. În formă de hotărâre se emite dispoziţia primei
instanţe prin care se soluţionează fondul pricinii.
Încheierea este o dispoziţie a primei instanţe prin care nu se soluţionează fondul.
Ea se emite în orice problemă procesuală, care apare în cadrul judecării pricinii şi
executării hotărârii.
Un loc deosebit printre hotărârile judecătoreşti ocupă ordonanţa judecătorească,
care se emite la cererea creditorului privind încasarea sumelor băneşti sau
29
revindecarea bunurilor mobile de la debitor în pretenţiile specificate la art. 345 din
Codul de procedură civilă.
Ordonanţa judecătorească este un act executoriu, care se îndeplineşte în modul
stabilit pentru executarea altor acte judecătoreşti.
Hotărârile judecătoreşti pot fi clasificate după mai multe criterii formulate în
doctrină şi chiar reglementate de Codul de procedură civilă.
Reieşind din durata acţiunii hotărârilor ele pot fi de două feluri: hotărâri propriu-
zise şi hotărâri provizorii.
Hotărârile propriu-zise sunt acele prin care se soluţionează fondul şi au, de
regulă, o acţiune nelimitată în timp.
Hotărârile provizorii au caracter temporar, prin ele luându-se măsuri pe durata
procesului. Hotărârea provizorie poate fi revocată sau modificată în cursul
procesului, sau la sfârşitul lui.
În dependenţă de puterea legală şi forţa obligatorie, hotărârile se împart în :
hotărâri definitive, hotărâri nedefinitive. Pe baza acestui criteriu se poate stabili dacă
hotărârea este susceptibilă de apel sau recurs. Astfel, hotărârile nedefinitive pot fi
atacate cu apel, iar cele definitive – cu recurs.
Potrivit art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă, au caracter definitiv
hotărârile judecătoreşti:
a) emise în prima instanţă fără drept de apel;
b) emise în prima instanţă, supuse apelului, după examinarea pricinii în apel,
în cazul în care apelul este respins;
c) emise în apel, prin care s-a rezolvat fondul cauzei.
Alin. (2) al aceluiaşi articol precizează, că sunt irevocabile următoarele hotărâri:
a) emise în prima instanţă, după expirarea termenului de atac;
b) emise în prima instanţă, atacate în apel sau recurs, după examinarea
pricinii în recurs, în cazul în care s-a rezolvat fondul cauzei;
c) emise în recurs prin care s-a rezolvat fondul cauzei.

Cuprinsul hotărârii judecătoreşti


Hotărârea se întocmeşte în formă scrisă şi trebuie să conţină elementele esenţiale
prevăzute la art. 241 din Codul de procedură civilă, care trebuie să fie expuse în
ordinea stabilită de această prevedere legală.
Hotărârea judecătorească este alcătuită din patru părţi esenţiale şi indispensabile:
- partea introductivă;
- partea descriptivă;
- partea de motivare;
- dispozitivul.
În partea introductivă se indică locul şi data adoptării, denumirea instanţei care
o pronunţă, numele membrilor completului de judecată, al grefierului, al părţilor şi al
celorlalţi participanţi la proces, al reprezentanţilor, obiectul litigiului şi pretenţia
înaintată judecăţii, menţiunea despre caracterul public sau închis al şedinţei ( art. 241
al. (39 CPC ).

30
Data adoptării hotărârii se consideră data când hotărârea a fost semnată de către
judecători. În cazul adoptării dispozitivului data adoptării hotărârii se consideră data
când a fost semnat şi pronunţat dispozitivul.
Locul adoptării hotărârii se determină după locul desfăşurării şedinţei judiciare.
În cazul în care acţiunea a fost înaintată de procuror sau un alt organ ori persoană
împuternicită, se indică în interesele cui au înaintat aceste persoane acţiunea.
Este important de a indica corect completul de judecată, adică numele şi
prenumele judecătorilor care au participat la judecarea pricinii. Această circumstanţă
va confirma dacă a fost respectat principiul nemijlocirii, reglementat expres în art.
25 din Codul de procedură civilă.
Se atenţionează, că dezbaterile judiciare se desfăşoară în faza aceluiaşi complet
de judecată, iar în cazul înlocuirii unui judecător în timpul judecării pricinii,
dezbaterile se reiau de la început.
Este inadmisibilă participarea repetată a judecătorului la judecarea aceleiaşi
pricini (art.49 Codul de procedură civilă), precum şi în cazurile de incompatibilitate
prevăzute la art.50 Codul de procedură civilă.
În partea introductivă a hotărârii se va indica deplin numele şi prenumele părţilor,
participanţilor la proces, cu indicarea calităţii procesuale a fiecărui.
În cazul în care participă reprezentantul, este necesar de a indica pe cine
reprezintă şi în baza căror acte (procură, contract, mandat, etc.).
Indicarea corectă a obiectului acţiunii este, de asemenea, importantă. Astfel,
obiectul litigiului trebuie să fie clar formulat, precum şi al acţiunii reconvenţionale.
Dacă pe parcursul dezbaterilor judiciare a fost completat sau modificat obiectul
acţiunii, instanţa trebuie să indice despre aceasta în partea introductivă.
Vom menţiona că instanţele de judecată trebuie să indice obiectul litigiului,
reieşind din raportul litigios apărut, dar nu aşa după cum indică, uneori, greşit
reclamanţii.
În partea descriptivă se indică pretenţiile reclamantului şi poziţia pârâtului.
Dacă pârâtul nu recunoaşte acţiunea se expunea succint motivele nerecunoaşterii
acţiunii. În această parte a hotărârii se indică cauza modificării obiectului sau
motivelor acţiunii, motivele măririi sau micşorării volumului pretenţiilor înaintate de
reclamant. Aceste cerinţe sunt obligatorii şi pentru cererea reconvenţională. În partea
descriptivă, de asemenea, se includ explicaţiile celorlalţi participanţi la proces. Ele
trebuie să fie succinte şi clare.
Circumstanţele invocate de părţi spre confirmarea cerinţelor şi obiecţiilor se
expun în modul în care ele au fost expuse de către părţi şi participanţi la proces.
În partea de motivare, potrivit art. 241 (5) CPC se indică: circumstanţele
pricinii, constatate de instanţă, probele pe care se întemeiază concluziile ei privitoare
la aceste circumstanţe, argumentele invocate de instanţă la respingerea unor probe,
legile de care s-a călăuzit instanţa.
Prin urmare în partea de motivare se includ motivele de fapt şi de drept care au
format convingerea instanţei. În ea, instanţa, indică circumstanţele pe care le
consideră stabilite şi probele ce confirmă aceasta, motivează considerentele pentru
care au fost respinse unele probe.
31
De asemenea, se indică din ce cauză şi în baza căror probe s-a ajuns la concluzia
că unele circumstanţe nu au fost stabilite
Instanţa de judecată stabilind circumstanţele de fapt trebuie să facă o încadrare
juridică a raporturilor dintre părţi cu indicarea actului legislativ, ce urmează a fi
aplicat raportului juridic litigios. În hotărâre trebuie să fie indicată norma materială
aplicată, cu indicarea corectă a denumirii actului legislativ, numărul articolului,
aliniatului, etc.
Instanţa de judecată, este obligată să aplice Hotărârile Curţii constituţionale,
adoptate în legătură cu verificarea constituţionalităţii legii ce urmează a fi aplicată,
precum şi jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului. Nu se exclude
nici aplicarea hotărârilor cu caracter explicativ ale Curţii Supreme de Justiţie.
Instanţa de judecată este obligată, de asemenea, să indice şi normele procesuale
de care s-a condus la adoptarea hotărârii.
Dispozitivul este cea mai importantă parte a unei hotărâri judecătoreşti,
deoarece ea cuprinde concluzia instanţei cu privire la litigiul dispus spre soluţionare
în sensul admiterii sau respingerii acţiunii ( art. 241 (6) CPC).
Dispozitivul hotărârii trebuie expus în formă imperativă şi să aibă un conţinut cât
mai complet şi concret. În dispozitivul hotărârii, de asemenea, trebuie soluţionate
pretenţiile accesorii ale părţilor, chestiunea repartizării cheltuielilor de judecată.
În cazul în care au fost conexate mai multe procese, în conformitate cu
prevederile art. 187 CPC sau a fost examinată concomitent şi cererea
reconvenţională, instanţa, în dispozitiv va indica soluţiile adoptate pe fiecare
acţiune. Concomitent, instanţa nu este în drept să soluţioneze chestiunea privind
drepturile şi obligaţiile persoanelor acre nu au fost introduse în proces.
Nu se admite adoptarea unei hotărîri unei hotărîri executarea căreia este pusă în
dependenţă de survenirea sau nesurvenirea unor condiţii.
Dispozitivul hotărîrii trebuie să corespundă concluziilor din partea de motivare.
În caz contrar, hotărârea poate fi anulată de către instanţa ierarhic superioară, în
ordinea stabilită de Codul de procedură civilă.
Pe unele categorii de cauze, dispozitivul trebuie să corespundă cerinţelor strict
stabilite de lege. Spre exemplu, în dispozitivul hotărârii privind litigiul de încheiere
sau modificare a unui contract se menţionează decizia asupra fiecărei clauze
discutate din contract. În litigiul de încheiere a contractului se indică tipul
contractului şi clauzele în temeiul cărora părţile sunt obligate să încheie contractul
(art. 245 din Codul de procedură civilă).
În cazul în care hotărârea urmează a fi executată imediat sau într-un anumit
termen, instanţa dispune executarea imediată sau stabileşte termenul pentru
executare.
Potrivit art. 256 din Codul de procedură civilă se execută imediat ordonanţa sau
hotărârea prin care pârâtul este obligat la plata:
- pensiei pentru întreţinere;
- salariului şi altor drepturi ce decurg din raporturi de muncă, precum şi a
indemnizaţiei prevăzute de statutul şomerilor;

32
- repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau
printr-o altă vătămare a sănătăţii, ori prin deces, dacă reparaţia s-a efectuat
sub formă de prestaţii băneşti periodice;
- compensaţiilor pentru absenţa forţată de la serviciu, în cazul reintegrării în
funcţie.
Instanţa poate dispune executarea imediată a hotărârii şi pe alte categorii de
cauzei, în condiţiile art. 257 din Codul de procedură civilă.
În dispozitivul hotărârii se indică în ce termen şi în ce ordine poate fi contestată
hotărârea judecătorească şi unde urmează a fi depus apelul sau, după caz, recursul.
Nu se admite de a include în dispozitiv, precum şi în celelalte părţi componente
ale hotărârii concluziile referitor la capetele de cerere în privinţa cărora s-a dispus
scoaterea cererii de pe rol sau clasarea procesului. Astfel, în cazul în care unele
capete de cerere se scot de pe rol sau în privinţa lor se clasează procesul, instanţa, va
soluţiona aceste chestiuni prin emiterea unor încheieri separate de hotărâre.
Potrivit prevederilor art. 24 (4)din Codul de procedură civilă în cazul în care
procesul se desfăşoară în o altă limbă, instanţa emite hotărârea în mod obligatoriu şi
în limba moldovenească, iar dacă procesul s-a desfăşurat în limba moldovenească şi
participanţii la proces nu posedă această limbă, atunci instanţa de judecată este
obligată să asigure traducerea hotărârii în limba pe care o posedă participantul la
proces.
Hotărârea judecătorească se adoptă şi se pronunţă, de regulă, imediat după
încheierea susţinerilor orale.
Reieşind din sensul prevederilor art. 236 şi 242 din Codul de procedură civilă din
motive întemeiate poate fi amânată deliberarea şi pronunţarea hotărârii sau în cazul
în care se adoptă dispozitivul hotărârii poate fi amânată redactarea hotărârii
motivate.
Amânarea deliberării şi pronunţării hotărârii poate fi admisă pe cauzele de o
complexitate mai sporită, când instanţa nu este determinată să-şi expună clar
concluziile referitor la raportul litigios supus judecăţii, sau este necesar de a studia
suplimentar legislaţia aplicabilă raportului litigios apărut, sau de a studia
jurisprudenţa Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, etc.
Amânarea redactării hotărârii motivate este posibilă, când instanţa este
determinată ce soluţie va adopta şi ce lege urmează să aplice, adică poate soluţiona
litigiul în fond, însă pentru redactarea hotărârii motivată are nevoie de mult timp.
Amânarea deliberării şi pronunţării hotărârii, precum şi amânarea redactării
hotărârii motivate pe cauze simple din cauză că judecătorii au un volum mate de
lucru, trebuie recunoscută ca o încălcare a normelor procesuale.
Deliberarea şi pronunţarea hotărârii poate fi amânată pe un termen de cel mult 10
zile. În cazul amânării deliberării şi pronunţării hotărârii, instanţa poate să rezolve
această chestiune fără a se retrage în camera de deliberare, fapt ce se consemnează în
procesul verbal. Instanţa, de asemenea, este obligată să înştiinţeze părţile pentru ce
dată şi oră se amână deliberarea şi pronunţarea hotărârii. La data şi ora fixată,
instanţa se retrage în camera de deliberare pentru deliberarea hotărârii. În acest caz,
instanţa va adopta hotărârea integrală, iar în unele cazuri mai complicate, doar
33
dispozitivul hotărârii, hotărârea motivată urmând a fi redactată în termen de cel mult
10 zile.
Dacă instanţa a adoptat şi pronunţat doar dispozitivul hotărârii, instanţa trebuie să
comunice, când părţile vor avea posibilitatea să ia cunoştinţă de hotărârea redactată
despre ce urmează a fi menţionat în procesul verbal.
Partea introductivă şi dispozitivul hotărârii redactate trebuie să corespundă părţii
introductive şi dispozitivului pronunţate în ziua încheierii dezbaterilor judiciare.
Data redactării hotărârii motivate trebuie să corespundă date indicate în
dispozitivul hotărârii, care a fost pronunţat în ziua încheierii examinării cauzei în
fond.
Termenul de depunere a apelului sau recursului curge de la data comunicării
hotărârii motivate dacă legea nu dispune altfel (art. 362, 402 din Codul de procedură
civilă).
Dispozitivul hotărârii trebuie semnat de toţi judecătorii din completul de judecată
şi anexat la dosar. Dacă unul dintre judecătorii completului nu are posibilitatea de a
semna hotărârea redactată, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă
aceasta este în imposibilitate de a semn, în locul lui semnează preşedintele instanţei.
În toate cazurile în hotărâre se menţionează cauza imposibilităţii de a semna (art.
242 din Codul de procedură civilă).
Hotărîrea judecătorească dezinventeşte instanţa de judecarea cauzei. Astfel,
judecătorii care s-au pronunţat asupra litigiului între părţi nu mai pot reveni asupra
soluţiei date.
Hotărîrea judecătorească, intrată în vigoare dobândeşte puterea lucrului judecat.
Astfel, ceea ce s-a decis printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă se consideră că
exprimă adevărul şi judecata nu mai poate fi reluată.
Drepturile constatate şi recunoscute prin hotărârea judecătorească definitivă sunt
susceptibile de executare silită.
Se atenţionează, că hotărîrile judecătoreşti se pronunţă public chiar şi în cazurile
în care judecarea pricinii s-a desfăşurat în şedinţa secretă (art. 23 CPC).

Îndepărtarea erorilor materiale din hotărâre. Hotărârea suplimentară.


Explicarea hotărârii.
În cazul în care în hotărâre au fost admise greşeli sau omisiuni, instanţa, până la
pronunţarea hotărârii le poate corecta despre ce este obligată să facă menţiunile
respective mai sus de semnăturile judecătorului sau ale completului de judecată.
După pronunţarea hotărârii instanţa care a adoptat-o nu este în drept s-o anuleze
sau s-o modifice (art. 249 alin.(1)din Codul de procedură civilă). Dacă la adoptarea
hotărârii au fost admise greşeli ele pot fi corectate de către instanţa ierarhic
superioară.
Totodată, art. 249 alin. (2) din Codul de procedură civilă stabileşte că instanţa
poate din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, să corecteze greşelile sau
omisiunile din hotărâre privitor la nume, calitatea procesuală, orice alte erori
34
materiale sau de calcul evident. Corectarea greşelilor sau omisiunilor se soluţionează
în ordinea stabilită de alin. (3) al acestui articol.
Greşeli materiale în sensul acestor prevederi pot fi indicarea greşită a numelui,
calităţii părţilor, a numărului dosarului, datei pronunţării hotărârii etc. Nu pot face
obiect al procedurii de corectare greşelile de fond, care pot fi corectate doar prin
intermediul căilor de atac.
Greşeli de calcul pot fi considerate inexactitatea sumei ce urmează să fie încasată
în urma unor calcule incorecte efectuate de către instanţă. Spre exemplu, instanţa
incorect a determinat valoarea masei succesorale la efectuarea partajului bunurilor
între moştenitori sau la efectuarea nor calcule complicate incorect a stabilit mărimea
prejudiciului cauzat deşi acţiunea a fost admisă integral.
Articolul 249 din Codul de procedură civilă nu stabileşte în ce termen poate fi
corectată prin hotărârea judecătorească, însă, reieşind din practica judiciară ce s-a
format, se consideră, că în cazul hotărârilor susceptibile de executare silită greşelile
materiale strecurate în hotărâre pot fi corectate în limita termenului de prescripţie a
dreptului de a cere executarea silită.
Cererea de corectare a greşelilor materiale se înaintează de către părţile şi
participanţii la proces în formă scrisă simplă.
Chestiunea cu privire la corectarea greşelilor materiale se soluţionează în şedinţa
publică cu citarea părţilor, însă neprezentarea lor nu împiedică examinarea ei. Pentru
corectarea greşelilor materiale sau a greşelilor de calcul instanţa adoptă o încheiere,
care se anexează la dosar. Încheierea de corectare a greşelilor poate fi contestată cu
recurs, însă încheierea, prin care s-au corectat greşelile într-o decizie a instanţei de
recurs, este irevocabilă.
Unul din mijloacele de corectare a neajunsurilor hotărârii judecătoreşti este
adoptarea hotărârii suplimentare. Potrivit art. 250 din Codul de procedură civilă,
instanţa care a pronunţat hotărârea poate din oficiu sau la cererea participanţilor la
proces, să emită o hotărâre suplimentară dacă:
a) nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii în a cărei privinţă participanţii la
proces au prezentat probe şi au dat explicaţii;
b) rezolvând problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma adjudecată,
bunurile ce urmează a fi remise, sau acţiunile pe care pârâtul trebuie să le
îndeplinească;
c) nu a rezolvat problema repartizării între părţi a cheltuielilor de judecată, ori
a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, specialiştilor,
interpreţilor sau reprezentanţilor cu privire la cheltuielile de judecată a
căror compensare li se cuvine.
Instanţa poate corecta greşelile, prin adoptarea unei hotărâri suplimentare în cazul
în care instanţa a examinat în şedinţă judiciară toate capetele de cerere, inclusiv
cererea reconvenţională cu cercetarea probelor, însă instanţa a omis să se pronunţe
asupra unui capăt de cereri sau cereri reconvenţionale.
În cazul în care instanţa soluţionând litigiu nu a indicat suma sau bunul adjudecat
sau ce acţiuni trebuie să săvârşească pârâtul, se va pronunţa o hotărâre suplimentară.

35
Nesoluţionarea chestiunilor cu privire la repartizarea chestiunilor de judecată
constituie temei de adoptare a unei hotărâri suplimentare.
Prin Codul de procedură civilă nu este stabilit vreun termen în interiorul căruia
poate fi cerută adoptarea unei hotărâri suplimentare, astfel, considerăm, că
participanţii la proces pot solicita adoptarea unei hotărâri suplimentare în termenul
de examinare silită a hotărârii.
Chestiunea cu privire la emiterea hotărârii suplimentare se examinează în şedinţa
de judecată conform regulilor generale. Participanţilor la proces li se comunică
locul, data şi ora şedinţei, însă, neprezentarea lor nu împiedică examinarea
problemei. Hotărârea suplimentară poate fi contestată concomitent cu hotărârea de
bază, precum şi separat de ea, în ordinea stabilită pentru hotărârea de bază. În cazul
respingerii cererii de emitere a unei hotărâri suplimentare, încheierea se supune
recursului (art. 250 alin. (4)din Codul de procedură civilă).
În cazul în care se solicită pronunţarea hotărârii suplimentare în baza altor
temeiuri decât cele prevăzute la art. 250 alin. (1) din Codul de procedură civilă
instanţa respinge cererea de adoptare a hotărârii suplimentare.
Instanţa nu poate prin hotărâre suplimentară să modifice hotărârea suplimentară
sau să rezolve alte chestiuni care nu au fost cercetate în şedinţa de judecată.
Reieşind din principiul nemijlocirii (art. 25 din Codul de procedură civilă),
hotărârea suplimentară se adoptă de către completul de judecată care a adoptat
hotărârea de bază.

Explicarea hotărârii
Explicarea hotărârii constituie un mijloc de înlăturare a neajunsurilor hotărârii.
Hotărârea judecătorească se explică dacă cuprinde dispoziţii contradictorii, nu este
clară extinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii. De cele mai multe ori
neclarităţile se conţin în dispozitivul hotărârii, ceea ce face imposibilă executarea
unei asemenea hotărâri.
Expunerea neclară a circumstanţelor pe care instanţa le consideră stabilite şi în
baza cărora instanţa îşi face concluziile sale, de asemenea pot fi explicate.
Explicarea hotărârii constă, de fapt, în expunerea ei mai clară, însă nici într-un
caz prin explicarea hotărârii nu poate fi modificat conţinutul acesteia.
Cererea cu privire la explicarea hotărârii se examinează conform regulilor
generale de procedură, instanţa fiind obligată sp înştiinţeze părţile şi participanţii la
proces despre locul, data şi ora şedinţei, însă, neprezentarea lor nu împiedică
examinarea chestiunii cu privire la explicarea hotărârii.
Instanţa de judecată explică hotărârea, printr-o încheiere întocmită în
conformitate cu prevederile legale, care poate fi contestată cu recurs (art. 252 alin.
(4) din Codul de procedură civilă).

36
PROCEDURA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

1. Particularităţile procedurii în materia de contencios administrativ.


1.1. Procedura cererii prealabile în contenciosul administrativ
1.2 . Condiţiile introducerii acţiunii în instanţa de contencios administrativ

1.3. Condiţiile de introducere în proces a funcţionarului public


1.4. Regimul de suspendare a actului administrativ contestat

2. Procedura în faţa instanţei de fond.


. Acţiunile judecătorului instanţei de contencios administrativ după primirea
cererii
. Examinarea cererilor de către instanţa de contencios administrativ
. Împuternicirile instanţei de contencios administrativ de fond

3. Procedura în faţa instanţei de recurs


. Condiţiile şi termenele de recurs
. Efectele recursului şi soluţiile la care se poate opri instanţa de recurs

1. Particularităţile procedurii în materia de contencios administrativ.


Procedura examinării acţiunii în contenciosul administrativ este reglementată
expres de Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000 cu
modificările ulterioare şi completată cu prevederile generale din Codul de
procedură civilă al Republicii Moldova. Această procedură presupune de regulă
două etape: procedura cererii prealabile şi procedura în faţa instanţei de
contencios administrativ.1 Procedura prealabilă potrivit art. 14 din Legea nr.
793-XIV prevede expres că persoana care se consideră vătămată într-un drept al
său recunoscut de lege printr-un act administrativ va solicita printr-o cerere
prealabilă autorităţii publice emitente în termen de 30 de zile de la data luării la
cunoştinţă a actului, revocării în tot sau în parte a acestuia, iar acest termen de 30
de zile nu se extinde asupra actului administrativ cu caracter normativ. În cazul în
care organul emitent are un organ ierarhic superior, cererea prealabilă poate fi
1
Spunem ,,de regulă” deoarece există anumite categorii de litigii de contencios administrativ pe care legea le
exceptează de la obligativitatea parcurgrii procedurii cererii prealabile.
37
adresată, la alegerea petiţionarului, fie organului ierarhic superior, fie organului
emitent. Astfel, legislatorul oferă persoanei vătămate dreptul de a alege organul
căruia trebuie să-i adreseze cererea prealabilă, acesta urmând să rezolve cererea
dată în termen de 30 de zile. De aici rezultă că persoana care se consideră vătămată
în drepturile sale recunoscute de lege printr-un act administrativ de autoritate sau
prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i soluţiona cererea
referitoare la un drept recunoscut de lege, înainte de a cere instanţei anularea
actului în tot sau în parte sau obligarea eliberării lui, se va adresa autorităţii
administrative care a adoptat sau emis actul administrativ în termen de 30 de zile
de la data când i s-a comunicat actul administrativ cu cerere prealabilă. De
menţionat faptul că necesitatea cererii prealabile constă în obligarea administraţiei
de a se pronunţa benevol în sensul anulării actului administrativ sau al
întreprinderii măsurilor pretinse de persoană printr-un recurs graţios, pentru a
exclude posibilitatea persoanei de a depune o acţiune instanţei de contencios
administrativ.2 În acest sens potrivit art. 14 din Legea nominalizată, termenul de
30 de zile începe să curgă de la data comunicării actului administrativ, iar dacă
actul a fost publicat, de la data publicării lui. Acest termen nu se extinde asupra
actelor administrative cu caracter normativ. Prin urmare, depunerea cererii
prealabile la organul emitent sau ierarhic superior este o fază obligatorie în
procedura examinării acţiunii în contenciosul administrativ, cu unele excepţii
prevăzute de lege. Nerespectarea acestei etape de regulă duce la restituirea cererii
de chemare în judecată conform cerinţelor art. 170 alin. (1) pct. a) C.P.C.,
deoarece persoana care a apelat la instanţa de judecată nu a respectat procedura de
soluţionare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară, prevăzută expres de lege
pentru categoria respectivă de pricini. În unele categorii de litigii deci reclamanţii
pot înainta acţiunea nemijlocit instanţei judecătoreşti fără respectarea procedurii
cererii prealabile. În asemenea cazuri acţiunea poate fi înaintată nemijlocit
instanţei de contencios administrativ, după cum prevede legea, ca în cazurile de
repunere în funcţie a funcţionarilor publici, militarilor şi persoanelor cu statut
militar, care conform art. 5 din Legea nr. 793-XIV sunt subiecţi cu drept de
sesizare în contenciosul administrativ. Totodată, persoanele se pot adresa direct
instanţei de contencios administrativ în baza legislaţiei electorale şi a Legii cu
privire la partide şi alte organizaţii social-politice.
Astfel, regula generală este că, pentru a putea înainta acţiunea în instanţa de
contencios administrativ, reclamantul trebuie să prezinte dovada că a îndeplinit
cerinţele legii şi a respectat procedura prealabilă, adică s-a adresat mai întâi
administraţiei autorităţii emitente sau ierarhic superioare şi abia după refuzul
acesteia, respectiv după menţinerea actului administrativ, se poate adresa
nemijlocit instanţei de contencios administrativ. Astfel, Colegiul civil şi contencios
administrativ al Curţii de Apel Chişinău prin încheierea din 24 noiembrie 2004 a
scos de pe rol cererea de chemare în judecată a reclamantului R.A. pe motiv că nu
a fost îndeplinită procedura prealabilă obligatorie de contestare a actului

2
Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Creţu, Contenciosul administrativ, Editura CARTIER, Chişinău,
2005, p.121
38
administrativ. Recurentul R.A. a depus recurs împotriva acestei încheieri, invocînd
ă prima instanţă greşit a dispus scoaterea cererii de chemare în judecată, dat fiind
faptul că s-a adresat pîrîtului cu cerere prealabilă. Colegiul civil şi contencios
administrativ al Curţii Supreme de Justiţie a respins recursul declarat de R.A. şi a
reţinut că întradevăr din punct de vedere formal, reclamantul a înaintat Primăriei
m. Chişinău cerere prealabilă, însă ea a fost depusă doar după întroducerea
acţiunii. Prin urmare, instanţa a concluzionat că de către reclamant nu a fost
respectată procedura cererii prealabile încălcînd prevederile art.14 din Legea
contenciosului administrativ ( dosarul 3-615/05).
Legea prevede şi posibilitatea înaintării cererii prealabile fie la organul ierarhic
superior, atunci când organul emitent are un organ superior, fie la organul emitent,
sau după ce s-a primit un răspuns nefavorabil din partea autorităţii administrative
emitente, care în literatura de specialitate acesta mai este numit recurs
administrativ ierarhic.3 Art. 14 alin. (2) al Legii nr. 793-XIV, reglementează
expres că, în cazul în care organul emitent are un organ ierarhic superior, cererea
prealabilă poate fi adresată la cererea petiţionarului fie organului emitent, fie
organului ierarhic superior, din care rezultă că dreptul de a alege organul la care
va depune cererea prealabilă aparţine petiţionarului, deci acest drept de a dispune
aparţine doar lui. Însă legea nu interzice adresarea unei cereri prealabile la organul
emitent sau, mai apoi, la organul ierarhic superior, care însă nu trebuie să
depăşească termenul de 30 de zile prevăzut de lege pentru depunerea cererii
prealabile. Totodată, nu este exclusă nici adresarea repetată a unei cereri prealabile
aceluiaşi organ în cazul apariţiei unor circumstanţe noi, cererea care poate fi
depusă în limitele termenului de 30 de zile.
În cazul refuzului nejustificat de a satisface o cerere referitoare la un drept,
precum şi nerezolvarea cererii în termenul prevăzut de lege, sesizarea autorităţii
administrative în cadrul procedurii prealabile înainte de introducerea acţiunii în
instanţa judecătorească nu este necesară. Această explicaţie constă în faptul că
organul administrativ a fost sesizat în prealabil privitor la înaintarea acţiunii în
instanţa de judecată prin însăşi cererea a cărei soluţionare a fost refuzată sau nu a
fost soluţionată în termenul prevăzut de lege.4
De menţionat faptul că adresarea unei cereri prealabile presupune obligarea
administraţiei organului emitent de a se pronunţa benevol în sensul abrogării sau
anulării actului administrativ contestat şi a întreprinde măsurile pretinse de
persoana vătămată în recursul graţios, excluzând astfel posibilitatea persoanei de a
apela ulterior direct la instanţa de contencios administrativ pentru soluţionarea
pretenţiilor.5
Astfel, procedura prealabilă constituie o modalitate mai rapidă de rezolvare a
plângerii celui vătămat în dreptul său prin actul administrativ contestat. În urma
depunerii cererii prealabile, organul administrativ care a emis actul îl poate abroga,
modifica sau îl poate retrage, după caz, iar dacă este sesizat organul ierarhic
superior, acesta poate dispune anularea în tot sau în parte a actului administrativ
3
Dacian Cosmin Dragoş, Procedura contenciosului administrativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.4
4
Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Creţu, Op.cit., p.122
5
Dacian Cosmin Dragoş, Op. cit., p.78-82
39
contestat, să oblige organul ierarhic inferior să repună în drepturi persoana
respectivă ori, după caz, să revoce actul administrativ emis cu acordul său.
Procedura administrativă prealabilă mai prezintă un avantaj pentru reclamant în
sensul că organul administraţiei de stat emitent al actului administrativ sau organul
ierarhic superior al acestuia pot verifica şi dispune asupra actului contestat atât în
ceea ce priveşte legalitatea, cât şi oportunitatea acestuia, în timp ce instanţele
judecătoreşti nu se pot pronunţa decât asupra legalităţii actului administrativ atacat
în justiţie.
Astfel, procedura administrativă prealabilă este importantă pentru înseşi
autorităţile administrative, deoarece prin recursul administrativ graţios pe care îl
adresează acestor autorităţi cel vătămat în dreptul său prin actul administrativ
contestat organul sesizat poate adopta el însuşi, fără să mai fie necesară intervenţia
instanţelor judecătoreşti, poate adopta măsurile corespunzătoare pentru restabilirea
legalităţii încălcate prin actul administrativ reclamat.6 În acest sens, organele
administraţiei publice realizează o importantă economie de timp prin evitarea
recurgerii la procedura judiciară, care necesită o serie de formalităţi şi uneori o
perioadă de timp îndelungată până la soluţionarea definitivă a litigiului.

1.2 Condiţiile introducerii acţiunii în instanţa de contencios administrativ


Procedura în faţa instanţei de contencios administrativ începe cu introducerea
acţiunii în instanţa de contencios administrativ. Astfel, dacă persoana care se
consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege nu este mulţumită de
modul cum a fost soluţionată cererea sa de către organele administraţiei publice,
după epuizarea procedurii prealabile, se poate adresa instanţei de contencios
administrativ competente. Instanţa de contencios administrativ poate fi sesizată de
asemenea dacă persoana nu a primit răspuns la cererea prealabilă în termen de 30
de zile de la înregistrarea ei. Persoana poate solicita de la instanţa de contencios
administrativ anularea în tot sau în parte a actului administrativ respectiv contestat,
încasarea prejudiciului material sau moral cauzat prin efectul actului administrativ.
Din art. 6 al CEDO rezultă că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale
privind încălcarea drepturilor civile. Este vorba de cazul adoptării unui act
administrativ care afectează aceste drepturi. Actelor administrative sunt asimilate
şi cazurile de nesoluţionare în termenele legale ori respingerea cererii prealabile
privind recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate. De aici rezultă
că persoana se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi în cazurile în
care ea se consideră vătămată într-un drept al său prin nesoluţionarea în termenul
legal ori prin respingerea cererii prealabile privind recunoaşterea dreptului pretins
şi repararea pagubei cauzate. Acţiunea se depune în scris, în limba de stat, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de art. 166 din C.P.C. al Republicii Moldova.
Potrivit prevederilor art. 19 din Legea nr. 793-XIV din 10.02.2000, cererea de
chemare în instanţa de contencios administrativ se depune în scris în condiţiile
Codului de procedură civilă. Astfel, acţiunea trebuie să cuprindă următoarele
6
Dacian Cosmin Dragoş, Op. cit., p. 67-81
40
elemente: denumirea instanţei căreia este adresată, numele reclamantului, al
pârâtului, al intervenienţilor şi domiciliul lor, dacă sunt persoane juridice - şi
sediul lor, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, precum
dovezile pe care se sprijină fiecare pretenţie, pretenţiile reclamantului,
enumerarea documentelor anexate la cerere, inclusiv actul administrativ
contestat. Totodată trebuie să fie invocat detaliat obiectul litigiului: anularea unui
act administrativ, obligarea soluţionării unei cereri şi plata despăgubirilor, iar la
acţiune se vor anexa obligatoriu actul administrativ a cărui anulare se cere sau
refuzul autorităţii administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept, iar
în cazul în care nu a primit acest refuz va anexa o copie a cererii prealabile pe
care a adresat-o autorităţii administrative şi dovada daunelor materiale cauzate
prin actul emis ori prin refuzul soluţionării cererii. Acţiunea se semnează de către
reclamant personal sau de reprezentantul lui cu respectarea condiţiilor prevăzute de
art. 81 din C.P.C. În asemenea cazuri trebuie anexată procura reprezentantului,
care să ateste împuternicirile sale. Cererea depusă în instanţă trebuie să fie însoţită
de atâtea copii câţi pârâţi sunt indicaţi în cerere şi tot atâtea copii ale înscrisurilor
se anexează pentru toţi pârâţii, inclusiv pentru instanţa de judecată, precum şi de
confirmarea despre respectarea procedurii prealabile. Dacă reclamantul nu va
respecta aceste prevederi ale legii, judecătorul nu va da curs acţiunii în condiţiile
prevederilor art. 171 alin. (1) din C.P.C. al Republicii Moldova.
Cererea de chemare în judecată poate fi înaintată instanţei de contencios
administrativ de către persoana vătămată într-un drept al său recunoscut de lege cu
condiţia îndeplinirii procedurii prealabile, dacă legea nu dispune altfel.
Potrivit art. 17 alin. (1) al Legii nr. 793-XIV din 10.02.2000, persoana poate
sesiza instanţa de contencios administrativ în termen de 30 de zile de la
îndeplinirea procedurii administrative. De subliniat însă că acest termen este
prevăzut şi în art. 16 alin. (1) din Legea cu privire la petiţionare nr. 190-XII din
19.07.1999 cu modificările intervenite prin Legea nr. 63-XIV din 11.04.2001, care
stipulează că persoana lezată într-un drept al său recunoscut de lege poate sesiza
instanţa de contencios administrativ în termen de 30 de zile de la data comunicării
răspunsului la cererea prealabilă sau a expirării termenului de examinare a cererii
prealabile.
Acest termen nu se extinde asupra pretenţiilor de despăgubiri cauzate printr-un
act administrativ emis de autoritatea publică, el fiind un termen general de
prescripţie, stipulat expres de prevederile Codului Civil al Republicii Moldova.
Prin lege însă pot fi stabilite şi alte termene de acţionare în judecată.
Astfel, potrivit art. 66 alin. (3) din Codul electoral, acţiunile şi hotărârile
organelor electorale pot fi contestate în termen de 3 zile de la data săvârşirii
acţiunii sau adoptării hotărârii, fără respectarea procedurii prealabile.
Referindu-ne la funcţionarii publici, care dispun de dreptul de a sesiza instanţa
de contencios administrativ în cazul contestării actelor de aplicare a sancţiunilor
disciplinare sau de destituire din funcţie, vom menţiona că reieşind din prevederile
art. 28, 30 şi art. 32 din Legea serviciului public nr. 443-XIII din 04.01.1995,
aceştia pot sesiza direct instanţa de contencios administrativ doar referitor la actele
41
de destituire din funcţie în termen de un an de la data când au luat cunoştinţă de
acest act sub semnătură.
Termenul de sesizare a instanţei de contencios administrativ curge, fie de la data
comunicării răspunsului, la cererea prealabilă, de către autoritatea emitentă sau de
către autoritatea ierarhic superioară, fie de la data expirării termenului de 30 de zile
în care autorităţile indicate erau obligate să examineze cererea prealabilă. În cazul
în care autoritatea publică refuză soluţionarea unei cereri prin care se solicită
recunoaşterea dreptului pretins sau eliberarea unui act, termenul de sesizare a
instanţei curge de la data comunicării refuzului de soluţionare a cererii sau de la
data expirării termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea acestei cereri.
Nu se admite înaintarea acţiunii în instanţă până la expirarea termenului de
examinare a cererii prealabile de către organul competent sau până la expirarea
termenului de soluţionare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege, de
aceea în asemenea cazuri instanţa nu dă curs cererii.
Pornind de la explicaţiile Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie, vom
sublinia că în cazul în care persoana se va adresa repetat cu o cerere prealabilă în
cadrul termenului stabilit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 793-XIV, termenul de
apelare în judecată va curge de la data primirii ultimului răspuns.
Art. 17 alin. (2) din Lege reglementează expres că avocatul parlamentar
sesizează instanţa de contencios administrativ în termenele prevăzute de legea
organică cu privire la activitatea acestuia.
Referindu-ne la avocatul parlamentar, vom menţiona că, în temeiul Legii cu
privire la avocaţii parlamentari nr. 1349-XIII din 17.10.1997, acesta poate sesiza
instanţa în interesele persoanei ale cărei drepturi constituţionale au fost încălcate.
Însă procedura prealabilă este mai complicată şi mai îndelungată. Astfel, persoana
poate înainta avocatului parlamentar o cerere până la expirarea unui an din ziua
încălcării presupuse a drepturilor constituţionale sau din ziua când petiţionarul a
aflat despre presupusa încălcare, iar avocatul parlamentar, fără limită de termen,
examinează cererea petiţionarului, inclusiv prin concilierea părţilor şi căutarea unei
soluţii reciproc acceptabile. Ulterior avocatul parlamentar trimite autorităţii
respective un aviz de înlăturare a încălcărilor, care urmează să fie examinat de
organul contestat în termen de o lună şi numai după aceasta avocatul parlamentar
oricând poate sesiza instanţa de contencios administrativ, deoarece, în acest sens,
nu sunt stabilite termene prin lege.
Deci, prin această Lege persoanei i se permite să apeleze la avocatul
parlamentar în termen de un an de la data când presupune că i-a fost încălcat
dreptul, iar, potrivit art. 14 din Legea contenciosului administrativ, cererea
prealabilă poate fi înaintată în termen de doar 30 de zile de la data comunicării
actului administrativ. Aceste discrepanţe permit persoanei, în cazul omiterii
nejustificate a termenului de înaintare a cererii prealabile sau de înaintare a acţiunii
în instanţa de contencios administrativ, să se adreseze avocatului parlamentar cu
cerere de anulare a actului administrativ, care poate înainta acţiune în instanţa de
contencios administrativ fără limită de timp.

42
Potrivit art. 17 alin. (3) al Legii nr.793-XIV, actele administrative cu caracter
normativ pot fi atacate oricând. Astfel, persoana lezată într-un drept al său
recunoscut de lege printr-un act administrativ cu caracter normativ poate contesta
acest act fără limită de timp, în acest sens dreptul la acţiune pentru contestarea
actelor administrative cu caracter normativ este imprescriptibil.
În ceea ce priveşte dreptul persoanei la contestarea actului cu caracter
individual, legislatorul stabileşte un termen de 30 de zile de la data îndeplinirii
procedurii administrative prealabile, iar art. 17 alin. (4) al Legii stipulează că
acest termen este unul de prescripţie şi începe să curgă din momentul în care se
naşte dreptul în sens material, iar neexercitarea dreptului la acţiune în termenul
stabilit conduce la stingerea acestui drept.
În opinia noastră dreptul la acţiune poate avea două sensuri: material şi
procesual.
În sens procesual, dreptul la acţiune este dreptul la intentarea acţiunii, iar în
sens material – dreptul la satisfacerea ori la admiterea acţiunii.7
În sens material dreptul la acţiune se naşte din data comunicării răspunsului la
cererea prealabilă de către organul emitent sau ierarhic superior sau de la data
comunicării refuzului de soluţionare a unei cereri, ori de la data expirării
termenului pentru soluţionarea acestor cereri şi se poate exercita în termen de 30
de zile.
Fiind un termen de prescripţie, termenul de sesizare a instanţei de contencios
administrativ poate fi supus suspendării, întreruperii, iar persoana poate fi repusă
în termen.
Potrivit art. 17 alin. (4) al Legii nr.753-XIV, persoana care din motive temeinic
justificate a omis termenul de prescripţie poate fi repusă în termen în condiţiile
Codului de procedură civilă. Astfel, repunerea în termen se efectuează de către
instanţă la cererea reclamantului, în conformitate cu prevederile art. 116 din
C.P.C. al Republicii Moldova.

1.3 Condiţiile de introducere în proces a funcţionarului public


Introducerea în proces a funcţionarului public în litigiile de contencios
administrativ nu obstrucţionează accesul liber la justiţie, ci, dimpotrivă îl
facilitează prin oferirea posibilităţilor ulterioare. Art. 20 alin. (1) din Legea nr.
793-XIV prevede expres că acţiunea poate fi formulată şi împotriva funcţionarului
public al autorităţii publice pârâte care a elaborat actul administrativ contestat
sau care a refuzat să soluţioneze cererea în care se solicită despăgubirii. Deci aici
se poate isca întrebarea dacă o asemenea cerinţă a legii este oportună, deoarece
poate genera pericolul de paralizare a capacităţilor funcţionarului public, de a lucra
sau a acţiona într-un mod responsabil, acesta considerând că trebuie să-i fie teamă
să apară personal în calitate de parte adversă în instanţa de contencios

7
Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Creţu, Op.cit., p.126

43
administrativ pentru a nu fi obligat să plătească repararea, posibil chiar şi în
cazurile unui grad redus de neglijenţă.
Această normă este o garanţie a cetăţenilor care se adresează la autorităţile
publice pentru soluţionarea unei cereri în conformitate cu prevederile Legii
serviciului public nr. 443-XIII din 04.05.1995 şi ale Legii cu privire la petiţionare
nr. 190-XIII din 19.07.1994.
Dacă acţiunea reclamantului de acest gen se va admite, funcţionarul public
poate fi obligat să plătească despăgubirile solidar cu autoritatea publică în
condiţiile prevăzute de art. 30 din Legea serviciului public nr. 443-XIII din
04.05.1995.
Astfel, condiţia nemijlocită privitoare la introducerea în proces a funcţionarului
public în litigiile în materie de contencios administrativ reiese din disponibilitatea
reclamantului de a formula pretenţii faţă de funcţionarul public al autorităţii
administrative emitente sau care a refuzat să soluţioneze cererea, adică aceasta se
află la discreţia reclamantului. În asemenea cazuri în litigiile de contencios
administrativ funcţionarul public este introdus în proces în calitate de parte ca
pârâtul deoarece cum s-a mnţionat funcţionarul public răspunde solidar cu
autoritatea publică.
În cazul în care funcţionarul public nu a fost inclus în proces, pe baza
prevederilor art. 33 din Legea nr.793-XIV, autoritatea publică poate să înainteze
instanţei de drept comun o acţiune de regres faţă de superiorul funcţionarului
public sau faţă de conducătorul autorităţii publice.
Potrivit art.20 alin. (3) funcţionarul public acţionat astfel în justiţie poate chema
în garanţie superiorul său ierarhic care i-a ordonat să elaboreze actul administrativ
sau să refuze soluţionarea cererii acesta fiind întrodus în proces ca terţă persoană.
Astfel, rezultă că funcţionarul public chemat în judecată în cadrul aceluiaşi proces
poate înainta o cerere de chemare în garanţie împotriva conducătorului sau altei
persoane ierarhic superioare care i-a ordonat să elaboreze actul administrativ sau să
refuze soluţionarea cererii.
Cererea de chemare în garanţie, va fi făcută în condiţiile de formă pentru
cererea de chemare în judecată. Dacă cererea de chemare în garanţie nu a fost
înaintată în procesul respectiv, ea poate fi depusă în instanţa de judecată separat.
Deoarece chematul în garanţie poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru
prejudiciul cauzat, considerăm că el trebuie întrodus în proces nu în calitate de
terţă persoană, adică intervenient conform prevederilor noului Cod de procedură
civilă, dar în calitate de pârât. Este regretabil că această instituţie procesuală atât de
importantă a rămas nereglementată de noul Cod de procedură civilă, rămânând
valabilă doar pentru litigiile de contencios administrativ. Referindu-ne la
importanţa cererii de chemare în garanţie vom sublinia că se urmăreşte un scop
dublu. Astfel, cererea de chemare în garanţie acordă celui chemat în garanţie
posibilitatea să-şi administreze toate probele şi să formeze apărarea în spijinul
părţii pe care o garantează, iar în al doilea rând în cazul în care garantul pierde
procesul prin acceiaşi hotărâre instanţa admite cererea de chemare în garanţie, prin
urmare printr-o singură hotărâre se admit ambele cereri.
44
1.4 Regimul de suspendare a actului administrativ contestat
Suspendarea executării actului administrativ contestat poate fi solicitată de către
reclamant instanţei de contencios administrativ concomitent cu înaintarea acţiunii,
iar în cazurile temeinic justificate şi în scopul prevederii unei pagube iminente,
instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ din oficiu.
Astfel, potrivit Legii nr.793-XIV reclamantul poate solicita suspendarea
executării actului administrativ contestat doar concomitent cu înaintarea în instanţa
de contencios administrativ a cererii de chemare în judecată. Instanţa de contencios
administrativ trebuie să soluţioneze în regim de urgenţă cererea de suspendare a
executării actului administrativ contestat fără citarea părţilor, iar încheierea
instanţei de contencios administrativ privind suspendarea executării actului
administrativ contestat este executorie de drept şi poate fi contestată cu recurs.
Pronunţarea pe marginea cererii de suspendare a executării unui act
administrativ de autoritate se admite doar în cazul în care instanţa are pe rol ca
obiect principal anularea acestui act. Totodată instanţa de contencios administrativ
poate suspenda executarea actului şi din oficiu, fără cererea reclamantului, în
cazuri temeinic justificate şi în scopul prevenirii unei pagube iminente. Însă prima
condiţie, care trebuie îndeplinită, este ca motivele suspendării să fie din start
temeinice şi bine justificate, să provoace de la bun început o îndoială întemeiată
asupra legalităţii actului administrativ contestat. În caz contrar, instanţa de
contencios administrativ s-ar putea afla în situaţia nedorită ca prin invocarea de
către reclamant a unor motive neserioase, considerate în mod eronat de către
instanţă drept justificate, să fie paralizată activitatea autorităţilor publice şi să
producă dereglări prin neexecutarea actului administrativ suspendat. O a doua
condiţie care se cere îndeplinită şi care se află în legătură directă cu prima e ca prin
măsura suspendării actului administrativ contestat să se prevină producerea unei
pagube iminente, adică existând pericolul ca reclamantul să fie ameninţat prin
executarea actului administrativ la un prejudiciu iminent, real şi ireparabil.
Într-o cauză de contencios administrativ Colegiul civil şi contencios
administrativ al Curţii de Apel Chişinău prin încheierea de contencios
administrativ din 1 noiembrie 2004 a dispus suspendarea executării dispoziţiei
Primăriei m. Chişinău până la examinarea cauzei în fond. Împotriva acestei
încheieri a declarat recurs Primăriei m. Chişinău. Colegiul civil şi contencios
administrativ al Curţii Supreme de Justiţie prin decizia din 16 februarie 2005 a
admis recursul Primăriei m. Chişinău şi a dispus anularea închierei instanţei de
fond cu pronunţarea unei noi încheieri, prin care cererea lui O.M. de suspendare a
actului administrativ a fost respinsă. Instanţa de recurs adoptând această soluţie a
invocând prevederile art. 21 din Legea contenciosului administrativ care
stipulează, că suspendarea actului administrativ contestat se admite în cazuri
temeinic justificate şi în scopul prevenirii unei pagube iminente, concluzionând că
soluţia instanţei de fond se bazează pe susţineri generale şi declarative, deoarece
reclamantul nu a dovedit în concret pericolul pagubei iminente care s-ar cauza prin
menţinerea efectului actului administrativ a cărui suspendare se cere ( dosarul 3 r –
213/2005).
45
Vom menţiona de asemenea, că suspendarea executării actului administrativ
contestat admisă de instanţă poartă un caracter provizoriu, până la examinarea
litigiului în fond, inclusiv până când hotărârea judecătorească va deveni
irevocabilă. Totodată instanţa judecătorească competentă care a emis încheierea de
suspendare a executării actului administrativ contestat nu este în drept să modifice,
să revoce sau să-şi anuleze propria încheiere privind suspendarea actului
administrativ contestat până la examinarea pricinii în fond, decât numai după ce au
decăzut temeiurile pentru care s-a dispus suspendarea executării actului
administrativ contestat. Dacă instanţa de contencios administrativ va respinge
integral acţiunea reclamantului ca neîntemeiată, atunci ea este obligată să-şi
expună opinia şi cu privirile la încetarea suspendării executării actului
administrativ din momentul în care hotărârea va deveni irevocabilă.

2. Procedura în faţa instanţei de fond


2.1 Acţiunile judecătorului instanţei de contencios administrativ după
primirea cererii
La sesizarea instanţei de contencios administrativ de către reclamant,
judecătorul în termen de 3 zile de la data depunerii cererii, trebuie să dispună
punerea cererii de chemare în judecată pe rolul instanţei în condiţiile prevăzute de
art. 168 alin. (1), (2) şi (3) din C.P.C. cu toate că alin. (4) din acelaşi articol
prevede expres că judecătorul printr-o încheiere nesusceptibilă de recurs
soluţionează în decursul a 5 zile de la depunere primirea cererii de chemare în
judecată, dacă legea nu prevede altfel. Deci la primirea acţiunii în materie de
contencios administrativ judecătorul are la dispoziţie numai 3 zile pentru a decide
în privinţa primirii, ceea ce este o excepţie de la regulile generale prevăzute de
C.P.C. În această fază judecătorul verifică faptul dacă reclamantul a respectat
cerinţele art. 166 şi art. 167 din C.P.C. şi dacă constată că aceste prevederi au fost
respectate, pronunţă o încheiere prin care dispune primirea acţiunii pe rol şi solicită
înmânarea copiei cererii de chemare în judecată şi a copiilor înscrisurilor anexate
la cererea pârâtului. În cazurile în care reclamantul indică în acţiune că pârâtul
refuză să-i elibereze actul administrativ contestat, judecătorul dispune de a obliga
pârâtul să prezinte actul administrativ contestat şi documentele ce au stat la baza
emiterii acestuia, precum şi înscrisurile sau alte date pe care instanţa le consideră
necesare la judecarea pricinii, deoarece sarcina probaţiunii este pusă pe seama
pârâtului. Concomitent judecătorul dispune citarea părţilor pentru prima zi de
înfăţişare, care se fixează în cel mult 10 zile de la data punerii cererii pe rol.
Legislatorul a prevăzut aceste termene restrânse pentru soluţionarea chestiunii
punerii acţiunii pe rol şi numirea primei zile de înfăţişare deoarece acţiunile în
materie de contencios administrativ trebuie să fie soluţionate în regim de urgenţă.
Ele urmează a fi examinate într-un termen redus, pornind de la natura şi importanţa
lor. Astfel a fost instituţionalizat prin lege regimul de urgenţă. În prima zi de
înfăţişare pârâtul este obligat să prezinte instanţei actele solicitate prin emiterea
46
încheierii despre punerea cererii pe rol în instanţă. Dacă pârâtul refuză să execute
aceste prevederi ale legii, instanţa îi aplică o amendă judiciară în mărime de până
la 10 salarii minime pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.
Aceasta se aplică atunci când pârâtul nu a prezentat actul administrativ contestat
şi documentele ce au stat la baza emiterii lui din motive neîntemeiate pe care le
apreciază instanţa. Dar însuşi faptul aplicării amenzii judiciare nu-l eliberează pe
pârât de obligaţia de a prezenta actele solicitate, pentru că în caz contrar instanţa
poate să aplice amenda judiciară în mod repetat.
În cadrul soluţionării chestiunii pentru primirea acţiunii potrivit art. 169 C.P.C.
judecătorul refuză primirea ei dacă cererea nu urmează a fi judecată în instanţa
judecătorească în procedura civilă, dacă există o hotărâre judecătorească
irevocabilă cu privire la un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi
având aceleaşi temeiuri sau o încheiere judecătorească prin care se admite
încetarea procesului în legătură cu faptul că reclamantul a renunţat la acţiune sau
între părţi s-a încheiat o tranzacţie de împăcare, dacă cererea este depusă de un
organ, o organizaţie sau o persoană în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale unei alte persoane fără ca C.P.C. al Republicii Moldova sau o altă lege
să le delege dreptul la acţiune în judecată în acest scop, dacă există o hotărâre
irevocabilă, obligatorie pentru părţi, a judecăţii arbitrale cu privire la litigiul dintre
aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri, cu excepţia
cazurilor când judecata a respins cererea de eliberare a titlului de executare silită a
hotărârii judecăţii arbitrale sau a remis pricina spre reexaminare judecăţii arbitrale
care a pronunţat hotărârea, însă judecarea pricinii în aceeaşi judecată arbitrală este
imposibilă şi dacă acţiunea este intentată împotriva unui agent economic deja
lichidat. Refuzul judecătorului de a primi cererea de chemare în judecată exclude
posibilitatea adresării repetate la judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune
împotriva aceluiaşi pârât, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri.
Iar potrivit art. 170 C.P.C. dacă judecătorul constată că reclamantul nu a
respectat procedura de soluţionare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară,
prevăzută de lege pentru categoria respectivă de pricini sau de contractul părţilor,
dacă instanţa dată nu este competentă să judece pricina dată, dacă cererea a fost
depusă de o persoană incapabilă, dacă soţul a înaintat acţiunea de desfacere a
căsătoriei fără consimţământul soţiei în timpul sarcinii sau în primul an de la
naşterea copilului, dacă cererea nu este semnată ori este semnată de o persoană
neîmputernicită a o semna ori este semnată fără a se indica funcţia semnatarului,
dacă cererea a fost depusă în numele persoanei interesate de către o persoană
neîmputernicită a porni şi a susţine procesul, dacă la aceeaşi instanţă sau la o alta
se află în judecată un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi având
aceleaşi temeiuri, dacă nu sunt prezentate probe ce ar confirma adresarea
creditorului unei instituţii financiare, unde, conform legii, ar fi trebuit să primească
datoria şi dacă reclamantul îşi retrage cererea înainte de emiterea încheierii privind
intentarea procesului, cererea de chemare în judecată se restituie printr-o încheiere
motivată, în care judecătorul indică instanţa căreia trebuie să i se adreseze
reclamantul, dacă pricina nu este de competenţa instanţei respective, sau
47
modalitatea de înlăturare a circumstanţelor ce împiedică intentarea procesului.
După restituirea cererii de chemare în judecată nu se exclude posibilitatea adresării
repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune, împotriva aceluiaşi
pârât, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri, dacă reclamantul a înlăturat încălcările
admise.
Tot în faza primirii cererii de chemare în judecată, dacă judecătorul constată că
cererea a fost depusă fără a se respecta condiţiile art. 166 din C.P.C. fără a fi
anexate copiile de pe cererea de chemare în judecată şi de pe înscrisuri, certificate
în modul stabilit într-un număr egal cu numărul de pârâţi şi de intervenienţi, că ei
nu dispun de aceste acte, plus un rând de copii pentru instanţă, sau de documentele
care confirmă respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului, precum
şi de procură sau de un alt document ce legalizează împuternicirile
reprezentantului, acesta, în termen de 3 zile de la depunerea cererii, emite o
încheiere pentru a nu se da curs cererii şi-i acordă reclamantului un termen pentru
înlăturarea neajunsurilor. Ulterior, dacă reclamantul îndeplineşte în termen toate
cerinţele enumerate în încheierea judecătorului, cererea se consideră depusă la data
prezentării iniţiale; în caz contrar, ea nu se consideră depusă şi împreună cu actele
anexate se restituie reclamantului printr-o încheiere judecătorească, ce poate fi
atacată cu recurs. Totodată în aceste încheieri judecătorul trebuie să indice cărui
organ urmează a se adresa reclamantul dacă litigiul nu este de competenţa instanţei
de contencios administrativ sau cum trebuie să fie înlăturate circumstanţele care
împiedică pornirea judecării pricinii şi îi restituie acestuia actele prezentate,
înmânându-i copia încheierii.

2.2 Examinarea cererilor de către instanţa de contencios administrativ


Judecarea acţiunii în materie de contencios administrativ are loc în termenul
fixat de instanţă cu participarea reclamantului şi pârâtului şi/sau a reprezentanţilor
acestora în şedinţă publică. Şedinţa judiciară se desfăşoară conform regulilor
generale ale C.P.C. prevăzute pentru litigiile în materie de drept comun, cu unele
excepţii stipulate expres în Legea nr. 793-XIV. Art. 24 alin. (2) al Legii prevede
că neprezentarea la şedinţă de judecată fără motive temeinic justificate a părţilor
şi/sau a reprezentanţilor lor nu împiedică examinarea cererii, iar în cazul în care
este imposibil de a judeca cauza în lipsa reclamantului, instanţa de contencios
administrativ va scoate cererea de pe rol în condiţiile Codului de procedură civilă.
Astfel, în baza prevederilor art. 24 alin. (2) instanţa de contencios administrativ
dispune de dreptul de a scoate cererea de pe rol conform prevederilor art. 267 din
C.P.C. numai în cazul în care va constata că este imposibilă judecarea pricinii în
lipsa reclamantului legal citat, pe când în cazul unei acţiuni examinate în ordinea
procedurii contencioase civile instanţa poate scoate cererea de pe rol dacă
reclamantul legal citat nu s-a prezentat în judecată, nu a comunicat instanţei
motivele neprezentării sau motivele sunt considerate de instanţă ca fiind
neîntemeiate sau nu a solicitat examinarea pricinii în absenţa sa, iar pârâtul nu
solicită soluţionarea pricinii în fond.
48
Prin încheierea Colegiului civil şi contencios administrativ al Curţii de Apel
Chişinău din 19 octombrie 2005 a fost scoasă de pe rol cererea de chemare în
judecată a SRL ,, Astarost” împotriva Inspectoratului Fiscal de Stat din m.
Chişinău privind anularea actului administrativ pe motivul neprezentării în şedinţa
de judecată a reclamantului care nu a solicitat amânarea judecării cauzei. Pentru a
pronunţa această decizie instanţa de recurs a reţinut că potrivit art. 24 alin. (2) din
Legea contenciosului administrativ neprezentarea reclamatului în şedinţa de
judecată poate constitui temei de scoatere a cererii de pe rol doar în cazul în care
este imposibil de a examina cauza în lipsa acestuia. Deoarece instanţa de fond a
scos cerere de rol şi nu a examinat chestiunea cu privire la posibilitatea examinării
cauzei în lipsa reclamantului, Colegiul a admis recursul declarat de către SRL
,, Astarost” cu anularea încheierii şi restituirea cauzei pentru judecare în fond
(dosarul 3 r – 138/05).
O altă excepţie de la regulile generale de judecare a pricinilor în materie de
contencios administrativ constă în aceea că în acţiunile în anulare a actului
administrativ sarcina probaţiunii este pusă pe seama pârâtului, care trebuie să
prezinte probe pentru confirmarea legalităţii actului administrativ contestat
conform prevederilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 793-XIV.
Însă şi în situaţia dată rămân valabile prevederile art. 22 alin. (2) pct. b) din
Lege care oferă dreptul instanţei de contencios administrativ de a dispune din
oficiu prezentarea de către pârât a actului administrativ contestat şi a documentaţiei
care a stat la baza emiterii acestuia, a înscrisurilor sau a altor date pe care instanţa
le consideră necesare pentru judecarea pricinii. În privinţa celorlalte acţiuni în
materie de contencios administrativ, precum şi în materie de despăgubiri cauzate
prin acte administrative contestate, sarcina probaţiunii revine ambelor părţi în
sensul art. 118 alin. (1) din C.P.C. Totodată în litigiile de contencios administrativ
sunt aplicabile regulile generale privind admisibilitatea probelor conform cerinţelor
art. 122 din C.P.C. al Republicii Moldova, pertinenţa probelor în sensul art. 121
din C.P.C. administrarea şi aprecierea probelor pe baza prevederilor art. 130 din
C.P.C.
Legea contenciosului administrativ conţine în dispoziţiile sale nu doar norme de
drept substanţial, ci şi norme de drept procedural, raţiunea instituirii acestora
constând în natura specifică a litigiilor în materie de contencios administrativ, care
impune o procedură specială de sesizare a instanţelor judecătoreşti de soluţionare a
cauzelor, aceasta fiind în mare parte diferită de procedura civilă obişnuită.8În acest
sens art. 34 din Legea nr. 793-XIV stipulează expres că dispoziţiile prezentei legi
se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, dar completarea
normelor contenciosului administrativ cu normele procedurale generale se admite
numai în măsura în care acestea sunt compatibile cu însăşi instituţia contenciosului
administrativ. Nu este de conceput ca prin această completare să se afecteze
specificitatea contenciosului administrativ, inclusiv semnificaţia lui recunoscută
constant de către doctrina contenciosului administrativ şi jurisprudenţă, aceea de a
8
Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Creţu, Op.cit., p.134

49
reprezenta un instrument fundamental al statului de drept, prin intermediul căruia
persoana este apărată de abuzurile administraţiei. Totodată prin aplicarea Codului
de procedură civilă nu se schimbă natura juridică a contenciosului administrativ,
implicit a procedurii aplicabile lui, deoarece contenciosul administrativ este şi
continuă să rămână o instituţie a dreptului public, anume a dreptului administrativ,
dar în care regăsim şi unele norme procedurale cu caracter de completare din
dreptul procesual civil. De aceea, în fine, am putea specifica o analiză a aspectelor
de ordin procedural aplicabile contenciosului administrativ, urmând a fi
recunoscute două categorii de norme procedurale aplicabile:
— normele procedurale speciale prevăzute de Legea nr. 793-XIV.
— normele procedurale generale, comune procedurii civile obişnuite
(contencioase), reglementate de Codul de procedură civilă al în redacţia
Legii nr. 225-XV din 30.05.2003.

2.3 Împuternicirile instanţei de contencios administrativ de fond


Controlul pe care îl exercită instanţele judecătoreşti asupra activităţii
autorităţilor administrative pe baza Legii contenciosului administrativ este un
control de plină jurisdicţie. În aceste condiţii instanţele judecătoreşti pot să adopte
orice măsură de restabilire a legalităţii încălcate, precum şi aplicarea de sancţiuni
constând în acordarea de despăgubiri celor care au suferit prejudicii ca urmare a
încălcării dispoziţiilor legale, prin emiterea de acte administrative ilegale.
Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 793-XIV din 10.02.2000,
reclamantul poate cere instanţei de contencios administrativ competente, atunci
când se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege, de către o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul
legal a unei cereri, anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea
pagubei ce i-a fost cauzată. De aici rezultă că instanţa de judecată va avea de
cercetat existenţa dreptului subiectiv care aparţine reclamantului şi ilegalitatea
actului administrativ prin care i se încalcă acest drept. Constatând existenţa acestor
două elemente, instanţa de contencios administrativ va putea decide anularea
actului şi repunerea în drepturi a reclamantului. Astfel, suntem în prezenţa
contenciosului de plină jurisdicţie şi de anulare, instanţa judecătorească având o
competenţă deosebit de largă în controlul legalităţii actelor administrative.
În sensul art. 25 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 793-XIV din 10.02.2000, după
deliberare instanţa de contencios administrativ competentă este împuternicită să
respingă acţiunea reclamantului ca fiind nefondată sau depusă cu încălcarea
termenului de prescripţie. Această soluţie poate fi dată în cazul în care instanţa
ajunge la concluzia că motivele acţiunii sunt neîntemeiate, deoarece pârâtul a
prezentat instanţei probe incontestabile că actul administrativ este legal şi
întemeiat. Totodată, respingerea acţiunii poate avea loc în cazul în care
reclamantul a omis termenul de adresare către judecată sau de înaintare a cererii
prealabile, dacă autoritatea publică a respins cererea prealabilă din aceste motive şi
nu există temeiuri justificate de repunere a persoanei în termen conform
50
prevederilor art. 116 din C.P.C. sau dacă reclamantul a omis termenul de adresare
şi nu a solicitat repunerea în termen. Acţiunea mai poate fi respinsă dacă actul
contestat nu constituie un act administrativ în sensul Legii contenciosului
administrativ.
În cazul în care instanţa de contencios administrativ sesizează controlul
legalităţii unui act administrativ la cererea reclamantului şi constată că este
întemeiată, dispune admiterea acţiunii şi anulează în tot sau în parte actul
administrativ sau obligă pârâtul să emită actul administrativ cerut de el, ori să
elibereze un certificat, o adeverinţă sau oricare alt înscris, ori să înlăture încălcările
pe care le-a comis, precum şi să dispună adjudecarea în contul reclamantului a
despăgubirilor pentru întârzierea executării. Anularea totală a actului administrativ
poate avea loc în cazul în care reclamantul solicită anularea lui totală, iar când
motivele acţiunii se referă numai la o parte a actului administrativ, atunci poate fi
anulată numai această parte. Anularea actului administrativ contestat în tot sau în
parte poate fi admisă pe baza temeiurilor prevăzute de art. 26 din Legea 793-XIV.
Pentru ca anularea actului să fie totală, este necesar ca toate prevederile sale să fie
ilegale, întrucât în situaţia în care ilegalitatea nu afectează decât unele dispoziţii ale
actului atacat, anularea se va produce doar asupra dispoziţiilor respective, celelalte
prevederi ale actului continuând să producă efecte juridice. Totuşi un act
administrativ nu este susceptibil de anulare parţială decât în cazul în care dispoziţia
ilegală din conţinutul său poate fi detaşată de celelalte dispoziţii ale acestuia. În
situaţia în care această detaşare nu este posibilă, existând o indisolubilă legătură
între dispoziţiile legale şi cele ilegale, actul administrativ contestat va trebui anulat
integral. Anularea parţială nu presupune însă şi dreptul instanţei de contencios
administrativ de a schimba ceva din conţinutul actului supus controlului
judecătoresc, întrucât aceasta are doar dreptul de a suprima dispoziţiile ilegale ale
actului contestat, iar modificarea unui act administrativ de către instanţa de
contencios administrativ competentă ar însemna substituirea acesteia organului
administraţiei publice emitente, ceea ce constituie o lezare adusă principiului
separării puterilor în stat, consfinţit în Constituţia Republicii Moldova.
În cazul în care actul administrativ a fost anulat sau autoritatea publică refuză să
emită actul administrativ, instanţa de contencios administrativ va obliga autoritatea
publică să emită actul respectiv. Instanţa poate obliga, de asemenea, autoritatea
publică să elibereze reclamantului certificatul, adeverinţa sau alt înscris solicitat.
Dacă la cererea înaintată de reclamant autoritatea publică nu a dat răspuns în
termenul stabilit de lege şi reclamantul îl va solicita, instanţa de contencios
administrativ competentă, în temeiul prevederilor Legii cu privire la petiţionare nr.
190-XIII din 19.07.1994 cu modificările ulterioare, va obliga autoritatea emitentă
respectivă sau funcţionarul public respectiv să-i dea reclamantului răspunsul cerut.
În situaţia refuzului de a rezolva o cerere sau a nerezolvării ei în termenul prevăzut
de lege, nu mai este necesară procedura administrativă prealabilă, deoarece
reclamantul s-a adresat anterior organului chemat în judecată, adică pârâtul, şi nu
ar mai avea rost o nouă cerere. Instanţa de contencios administrativ competentă nu
va putea hotărî totuşi conţinutul actului cerut şi nici condiţiile în care organul
51
administrativ ar urma să rezolve cererea, deoarece s-ar încălca principiul separării
puterilor în stat. De aici rezultă că scopul urmărit de Legea contenciosului
administrativ este de a pune la dispoziţia instanţelor judecătoreşti o cale
procedurală de înlăturare a pasivităţii şi inacţiunii autorităţilor administrative,
pentru a le obliga să se pronunţe asupra cererilor ce le sunt adresate.
Totodată, prin art. 25 alin. (1) lit. b) al Legii nominalizate s-a dispus
adjudecarea în contul reclamantului a despăgubirilor pentru întârzierea executării
hotărârii. Deci, prin lege, s-a instituit pentru prima oară procedura prin care
instanţa de contencios administrativ are dreptul concomitent cu admiterea acţiunii
să supună autoritatea publică, adică pârâtul, la plata unor despăgubiri pentru
întârzierea executării hotărârii în folosul reclamantului. Aceste despăgubiri
constituie un mijloc de constrângere materială a autorităţii publice de a executa
hotărârea judecătorească în termenul stabilit de lege sau de instanţa de judecată şi
totodată au drept scop evitarea încălcărilor admise şi înlăturarea consecinţelor
neexecutării hotărârii de către autoritatea obligată în aşa mod încât să restabilească
pe cât e posibil dreptul încălcat al reclamantului. Această prevedere legală este în
concordanţă cu prevederile art. 41 din CEDO şi jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului ( cauza Scutari contra Moldovei).
Despăgubirea pentru întârzierea executării hotărârii se stabileşte în sume fixe
de bani pentru fiecare zi de întârziere, care urmează să se calculeze de la data
expirării termenului de executare indicat în hotărâre sau de la expirarea termenului
prevăzut de art. 32 alin. (2) din Legea nr. 793-XIV, adică în cel mult 30 de zile de
la data în care hotărârea a devenit irevocabilă. Aceste despăgubiri de întârziere însă
nu au nici o legătură cu existenţa prejudiciului material sau moral.
Potrivit principiilor dreptului administrativ privind relaţiile dintre autorităţile
administrative şi persoanele private, elaborate de Comitetul European de
Cooperare Juridică de pe lângă Consiliul Europei, din care reiese că despăgubirile
pentru temei de responsabilitate publică trebuie plătite integral, direct şi fără
întârziere, dacă actul administrativ a fost recunoscut ilegal.
Deci reclamantul are dreptul de a cere ca instanţa de contencios administrativ să
oblige organul administraţiei publice să-l despăgubească pentru daunele pe care i
le-a produs actul administrativ contestat şi instanţa poate să acorde despăgubiri
odată cu anularea actului administrativ. Instanţa de contencios administrativ este în
drept şi din oficiu sau la cererea reclamantului să se pronunţe asupra legalităţii
actelor sau a operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului
administrativ contestat în justiţie. Deoarece actele şi operaţiunile administrative
care au stat la baza emiterii actului administrativ nu pot face direct obiect al
acţiunii în contenciosul administrativ, iar legalitatea unui act administrativ depinde
de legalitatea actelor sau a operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii
lui, este oportună şi verificarea legalităţii acestora. În cazurile în care controlul
legalităţii acestor acte sau operaţiuni ce au stat la baza emiterii unui act
administrativ cu caracter normativ ţine de competenţa instanţei de contencios
administrativ ierarhic superioare, urmează a fi ridicată excepţia de ilegalitate în
faţa acestei instanţe în condiţiile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 793-XIV.
52
În această ordine de idei, instanţa de contencios administrativ are următoarele
împuterniciri şi poate adopta prin hotărârea sa următoarele măsuri:
— anularea totală sau parţială a actului administrativ contestat în justiţie şi
obligarea organului administraţiei publice, adică a pârâtului, de a emite un
nou act legal;
— obligarea organului administraţiei publice de a emite un act administrativ în
cazul în care a refuzat reclamantului această cerere de a elibera un certificat,
o adeverinţă sau orice alt înscris;
— obligarea autorităţii administrative de a întreprinde orice altă măsură
necesară pentru înlăturarea încălcării dreptului recunoscut de lege
reclamantului;
— anularea actului administrativ contestat şi încasarea despăgubirilor cerute de
reclamant pentru prejudiciul material şi moral cauzat prin acel act;
— pronunţarea asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au
stat la baza emiterii actului administrativ;
— constatarea circumstanţelor care justifică suspendarea activităţii consiliului
local sau a consiliului raional.

3. Procedura în faţa instanţei de recurs


3.1 Condiţiile şi termenele cererii de recurs
Căile de atac sunt mijloacele procedurale prin care se poate obţine anularea,
reformarea totală sau parţială a unei hotărâri pronunţate de instanţa de judecată de
fond.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Lege, hotărârea instanţei de contencios
administrativ pe marginea acţiunii judecate în fond poate fi atacată cu recurs în
termen de 15 zile de la data pronunţării sau de la data comunicării hotărârii
integrale, în cazul în care acţiunea este judecată în lipsa părţii, dacă legea nu
dispune altfel. Deci, hotărârea instanţei de contencios administrativ poate fi atacată
cu recurs în instanţa ierarhic superioară în termen de 15 zile de la data pronunţării,
i-ar dacă persoana nu a participat la darea hotărârii, ea dispune de dreptul de atac în
termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii integrale. Prin urmare, hotărârile
instanţei de contencios administrativ sunt susceptibile de atac pe cale ordinară de
atac, numai cu recurs.
Recursul împotriva hotărârilor instanţei de contencios administrativ se depune
în instanţa care a pronunţat hotărârea şi se întemeiază în conformitate cu
prevederile art. 405 din C.P.C. Cererea de recurs trebuie să cuprindă următoarele
elemente: denumirea instanţei la care se depune recursul; numele; denumirea;
calitatea procesuală a recurentului sau a persoanei ale cărei interese le
reprezintă; adresa lor; numele sau denumirea intimatului şi adresa lui; data
pronunţării hotărârii atacate cu recurs; denumirea instanţei care a emis
hotărârea în fond, data pronunţării şi dispozitivul hotărârii; argumentele
admiterii sau respingerea acţiunii; esenţa şi temeiurile recursului prevăzute de
53
art. 400 din C.P.C.; argumentul ilegalităţii sau netemeiniciei hotărârii atacate;
solicitările recurentului şi propunerile respective; data declarării recursului şi
semnătura recurentului. Dacă cererea de recurs este depusă de către un
reprezentant, la ea se anexează documentul legalizat în modul stabilit, care atestă
împuternicirile acestuia dacă în dosar lipseşte o astfel de împuternicire. Totodată,
dacă recursul este depus de pârât, la cererea de recurs se anexează dovada de plată
a taxei de stat în mărime de 50% din cea stabilită prin art. 16 alin. (3) din Legea
nr. 793-XIV, deoarece reclamanţii, pe baza prevederilor art. 85 alin. (1) din C.P.C.
al Republicii Moldova, în acţiunile născute din raporturi de contencios
administrativ sunt scutiţi de taxa de stat pentru judecarea pricinilor. Dat fiind faptul
că în instanţa de recurs nu se pot prezenta probe noi, cu excepţia noilor înscrisuri,
la cererea de recurs se anexează şi lista noilor înscrisuri.
Ţinând seama de prevederile art. 398 din C.P.C., au dreptul de a declara recurs
părţile şi alţi participanţi la proces, iar martorul, expertul, specialistul, interpretul şi
reprezentantul doar cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se
cuvin. Totodată, coparticipanţii, adică coreclamanţii, copârâţii şi intervenienţii care
participă la proces din partea recurentului, se pot alătura la recurs dacă poziţiile lor
coincid în ceea ce priveşte temeiul recursului, prezentând o cerere scrisă, fără a se
plăti taxa de stat. În cazul în care temeiurile recursului nu coincid, persoana
alăturată este în drept să depună recurs după regulile generale, urmând să achite
taxa de stat. Dacă însă recurentul principal îşi retrage recursul sau dacă cererii de
recurs nu i se dă curs sau dacă cererea a fost restituită, sau există alte motive care
exclud soluţionarea fondului în instanţa de recurs, alăturarea la recurs produce
efecte juridice în cazul în care aceasta a avut loc în interiorul termenului de recurs,
iar persoana alăturată a plătit taxa de stat.
Instanţa de contencios administrativ care a pronunţat hotărârea în lipsa unei
părţi este obligată să comunice părţii hotărârea integrală, pentru ca partea
nemulţumită de soluţia dată să-şi realizeze dreptul de atac în termen de 15 zile de
la data comunicării hotărârii. În cazurile când recursul se depune după expirarea
termenului de declarare, repunerea în termenul de 15 zile poate fi efectuată de către
instanţa de recurs în condiţiile prevăzute de art. 116 din C.P.C.

3.2 Efectele recursului şi soluţiile la care se poate opri instanţa de recurs


Recursul în contenciosul administrativ are efect suspensiv, de aceea, conform
prevederilor art. 403 din C.P.C. şi art. 30 alin. (2) din Legea nr. 793-XIV,
recursul suspendă executarea hotărârii, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de
lege. Hotărârea dată în primă instanţă şi recurată nu poate fi executată până la
expirarea termenului de declarare a recursului, iar dacă este declarat recurs, până la
examinarea recursului. Însă recursul nu suspendă executarea hotărârilor
judecătoreşti în litigiile în materie de contencios administrativ ce urmează a fi
executate imediat, spre exemplu restabilirea în funcţie a funcţionarului public şi
încasarea salariului mediu pentru absenţa forţată de la lucru, care conform
prevederilor art. 256 alin. (1) lit. b) din C.P.C. al Republicii Moldova, se execută
54
imediat de la data pronunţării. Conform art. 30 alin. (3) din Legea nr. 793-XIV din
10.02.2000, recursul se judecă în condiţiile Codului de procedură civilă.
Pornind de la sensul art. 417 din C.P.C., după ce judecă recursul, instanţa de
recurs este în drept să respingă recursul şi să menţină hotărârea primei instanţe;
să admită recursul şi să modifice hotărârea primei instanţe; să admită recursul şi
să dea o nouă hotărâre fără a restitui pricina spre rejudecare, anulând hotărârea
primei instanţe dacă nu este necesar să verifice suplimentar dovezile prezentate în
instanţa de recurs şi dacă circumstanţele pricinii au fost stabilite de prima
instanţă, însă normele de drept material au fost aplicate eronat; să admită
recursul şi să caseze integral sau parţial hotărârea primei instanţe, restituind
pricina spre rejudecare în prima instanţă în cazul în care eroarea judiciară a
primei instanţe nu poate fi corectată de instanţa de recurs; să admită recursul şi
să caseze hotărârea primei instanţe, luând spre examinare pricina dacă constată
că este competentă să soluţioneze pricina în primă instanţă sau în recurs; să
admită recursul şi să caseze integral sau parţial hotărârea primei instanţe,
dispunând încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol. Totodată, dacă
instanţa de recurs constată mai multe motive întemeiate, dintre care unele ţin de
modificare, iar altele de casare, pentru a asigura o judecată unitară, aceasta casează
integral hotărârea atacată. În consecinţă, hotărârea casată nu are nici o putere
legală, iar actele de asigurare sau de executare efectuate în temeiul unei astfel de
hotărâri îşi pierd puterea legală dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.

Anastasia Pascari Curtea Supremă de Justiţie,

judecător

Valeriu Zubco conf. univ., dr. în drept

55
Vasile Creţu,
doctor în drept, conferenţiar
membru al Consiliului Superior
al Magistraturii

PROCEDURA SPECIALĂ

Procedura specială reprezintă o instituţie complexă a procedurii civile a Republicii Moldova.


În cadrul instituţiei procedurii speciale urmează să distingem structura acesteia: partea generală
– capitolul XXIII CPC RM şi partea specială – capitolele XXIV – XXXIV CPC RM.
În partea generală a procedurii speciale sunt incluse norme juridice comune pentru toată
procedura specială şi felurile acesteia: reguli generale cu privire la procedura specială; felurile
procedurii speciale (constatarea faptelor care au valoare juridică; încuviinţarea adopţiei;
declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului (emanciparea); declararea persoanei
dispărută fără urmă sau decedată; limitarea în capacitatea de exerciţiu sau declararea
incapacităţii; încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat; încuviinţarea examenului
psihiatric sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie; restabilirea în drepturile ce izvorăsc din
titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute (procedura de chemare);
declararea fără stăpîn a unui bun mobil şi declararea dreptului de proprietate municipală asupra
unui bun imobil fără stăpîn; constatarea inexactităţii înscrisurilor în registrele de stare civilă;
reconstituirea procedurii judiciare pierdute (procedura de reconstituire)); norme care permit
atribuirea la procedura specială şi a altor feluri de procedură (art. 279 alin. (2) CPC RM); norme
cu privire la competenţa excepţională a instanţelor de judecată ale RM cu privire la examinarea
cauzelor cu element de extraneitate în procedură specială (art. 461 CPC RM); cu privire la
capacitatea juridică a participanţilor procedurii speciale; cu privire la intentarea procesului în
procedură specială (art. 7, 270 CPC RM); reglementări generale cu privire la examinarea
cauzelor în procedură specială de către instanţele de judecată (art. 280 CPC RM); cu privire la
particularităţile scoaterii cererii de pe rol în procedura specială; norme juridice cu pricire la taxa
de stat, achitată de către petiţionar în cazul apariţiei unui litigiu de drept şi, respectiv,
soluţionarea cauzei în procedura contencioasă, etc.
În partea specială a procedurii speciale se includ norme ce reglementează particularităţile
procesuale ale examinării şi soluţionării cauzelor în procedura specială în coroborare cu fazele
procesului civil: intentarea procesului pe cauzele în procedură specială; pregătirea cauzei în
procedura specială pentru dezbaterile judiciare; dezbaterile judiciare asupra cauzelor examinate
56
în procedura specială; reglementări cu privire la pronunţarea hotărîrilor judecătoreşti pe cauzele
examinate în procedura specială şi executarea acestora (art. 281 – 343 CPC RM).
Obiect al procedurii speciale îl constituie diferite valori juridice apărate. În procedura
specială persoana interesată poate să constate prin instanţa de judecată fapte juridice, care
constituie temei al apariţiei, modificării sau încetării drepturilor patrimoniale sau personale ale
persoanelor fizice şi ale organizaţiilor. În astfel de cazuri obiect al apărării în procedura specială
îl constituie interesele ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice. Interesele ocrotite de
lege ale persoanelor fizice şi juridice reprezintă diferite valori economice, politice şi culturale,
garantate şi consfinţite prin norme juridice. Unul din cazurile cînd legea apără un interes îl
constituie constatarea faptelor care au valoare juridică în procedură specială. Astfel, că
petiţionarul, adresîndu-se în instanţa de judecată în procedura specială cu cererea de constatare a
faptului care are valoare juridică, cere ca să-i fie apărat un interes legitim, de care depinde
realizarea drepturilor sale subiective.
Procedura specială este un fel al procedurii civile prin care nu se constată numai un fapt care
are valoare juridică, care poate constitui temei al realizării drepturilor subiective persoanelor
interesate. În procedura specială persoana interesată poate să-şi apere prin intermediul instanţei
de judecată drepturile subiective nelitigioase, însă de care ea nu se poate folosi fără
recunoaşterea acestora de către instanţa de judecată. De exemplu, în cazul necesităţii constatării
că petiţionarul are dreptul la depunerile băneşti sau titlul de valoare la ordin, dacă e cazul
restabilirii în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la
ordin pierdute (art. 319 CPC) sau cînd este necesar de constatat dacă petiţionarul posedă,
foloseşte sau dispune de un bun imobil cu drept de proprietate (art. 281 alin. (2) p. „h” CPC
RM).
Uneori în procedura specială apare necesitatea de a apăra drepturile persoanelor fizice şi a
organizaţiilor forţat (pe cale judiciară) prin schimbarea statutului juridic al persoanei fizice
(declararea capacităţii de exerciţiu depline a minorului (emanciparea), declararea persoanei
dispărută fără urmă sau decedată, limitarea în capacitatea de exerciţiu sau declararea
incapacităţii, anularea limitării în capacitatea de exerciţiu).
Astfel, obiect al apărării judiciare în procedura specială îl constituie: 1) interesele legitime;
2) drepturile subiective necontestate; 3) determinarea statutului juridic al persoanei fizice sau alte
valori juridice.
În procedura specială apărarea judiciară se realizează prin constatarea interesului legitim,
recunoaşterea dreptului subiectiv necontestat, determinarea statutului juridic al persoanei fizice,
precum şi prin alte modalităţi.

57
Procedurii speciale îi este caracteristic şi faptul că instanţele de judecată în acest fel de
procedură examinează şi soluţionează numai acele cauze care sunt expres prevăzute de lege.
Procedurii speciale îi este caracteristic şi faptul că se deosebeşte de procedura contencioasă
şi alte feluri de procedură a procedurii civile şi prin ceea ce priveşte examinarea cauzelor de
către instanţele de judecată în fond.
Un semn esenţial al procedurii speciale este opinia că în aceasta nu există un litigiu. Cu
referinţă la procedura specială există sau nu litigiul de drept şi de fapt, se constată că în
procedura specială este interzis litigiul de drept (art. 280 alin. 3 CPC RM), însă poate exista un
litigiu de fapt. Participantul la proces aderînd la poziţia persoanei interesate, poate să beneficieze
de unul din elementele conţinutului litigiului de fapt: elemente material-juridice sau elementul
procesual-juridic.
Litigiul de fapt cu invocarea elementului material-juridic constituie poziţia persoanei
interesate ce constă în: incertitudinea sau opunerea faţă de constatarea sau dovedirea unui fapt.
De exemplu, autoritatea de protecţie socială în calitate de persoană interesată în cauza despre
constatarea faptului aflării la întreţinere, poate face obiecţii împotriva constatării acestui fapt, dat
fiind faptul că după părerea sa, probele aduse de petiţionar dovedesc despre lipsa faptului dat şi
prin urmare cererea despre constatarea acestui fapt urmează a fi respinsă.
În sensul procesual litigiul de fapt poate avea loc atunci cînd de către persoanele interesate
este contestată legalitatea/temeinicia/ intentării şi desfăşurării procesului pe cauza dată. De
exemplu, persoana interesată declină competenţa instanţei de judecată în soluţionarea cauzei date
sau invocă un alt temei al încetării procesului prevăzut de art. 265 CPC RM. Persoana interesată
poate invoca şi alte incidente procesuale ce duc la imposibilitatea desfăşurării mai departe a
procesului pe cauza dată şi constituie temei al scoaterii de pe rol conform art. 267 CPC RM. De
exemplu, persoana interesată poate solicita scoaterea cererii de pe rol, deoarece între aceasta şi
petiţionar există un litigiu cu privire la un drept real, care se examinează de instanţa de judecată.
Litigiul de fapt în sens procesual poate să constituie şi în lipsa capacităţii juridice procesuale
la petiţionar, cererea nu urmează a fi judecată în instanţa judecătorească în procedura civilă,
petiţionarul nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară,
prevăzută de lege pentru categoria respectivă de pricini.
Litigiul de fapt ce cuprinde elementul procesual, de obicei apare în legătură cu faptul că
persoana interesată invocă acele circumstanţe, pe care instanţa de judecată era obligată să le ia în
consideraţie ex oficio. Obiecţiile întemeiate ale persoanelor interesate cu privire la cauza
examinată în procedura specială permit înlăturarea greşelilor procesuale comise.
În procedura specială existenţa sau inexistenţa faptelor juridice, probarea acestuia, care
trebuie dovedite în şedinţa de judecată, deseori este contestat de către persoana interesată, ceea
58
ce însă nu întotdeauna duce la transformarea lui într-un litigiu de drept. Litigiul de fapt se
transformă într-un litigiu de drept, cînd persoana interesată pretinde asupra valorilor materiale,
condiţionată de constatarea faptului. Însă, în cazurile cînd litigiul de fapt evoluează într-un litigiu
de drept, instanţa de judecată, după cum prevede expres legea, emite o încheiere de scoatere a
cererii de pe rol şi explică petiţionarului şi persoanelor interesate dreptul de a soluţiona litigiul în
procedura de acţiune civilă la instanţa competentă (art. 280 alin. 3 CPC RM).
Imposibilitatea soluţionării în procedură specială a litigiilor de drept nu dă temei de a
considera că acest fel de procedură este nelitigios, deoarece în acest fel de procedură pot fi
soluţionate litigii de fapt. Litigiul de fapt nu contravine esenţei procedurii speciale (ca fel al
procedurii necontencioase) şi nu întotdeauna duce la apariţia şi a litigiului de drept, deoarece pot
fi disputate faptele, fără a atinge temeiurile de drept din care generează acestea. Această
concluzie poate fi dedusă şi din practica judiciară. Argumentarea existenţei litigiului de fapt,
constă în aceea că dacă faptul care urmează a fi constatat ar fi fost atît de evident, că n-ar avea
dubii, atunci nu ar exista nici necesitatea constatării lui de către instanţa de judecată. Astfel ca,
de exemplu, în cazul de limitare a persoanei fizice în capacitate de exerciţiu, persoana interesată
poate contesta faptul abuzului de băuturi spirtoase sau substanţe narcotice. Deci, în esenţă,
procedura specială se caracterizează prin lipsa litigiului de drept, ceea ce, însă, nu exclude
posibilitatea contestării faptelor (litigiului de fapt).
În aşa mod, apariţia litigiului nu este o necesitate a procedurii speciale. Deseori existenţa
faptului care se cere a fi constatat, nu este contestat de nimeni, însă, dat fiind faptul că nu există
un document, persoana interesată nu-şi poate realiza drepturile sale subiective. În astfel de cazuri
lipseşte litigiul de fapt şi deoarece faptele sunt considerate ca inexitente, ci nu ca litigioase şi
apare necesitatea constatării acestora de către instanţa de judecată, în cadrul procedurii speciale.
Prin litigiul de drept, conform art. 289 alin. 3 CPC RM trebuie să înţelegem o astfel de stare
a dreptului subiectiv, care survine în cazul încălcării sau contestării acestuia. Litigiul de drept se
exteriorizează în disensiunile (dezacordul) care apare între petiţionar şi persoana interesată cu
privire la existenţa raportului juridic, conţinutul sau limitele acestuia, precum şi impedimentele
în realizarea acestuia. Litigiul de drept în procedura specială apare în următoarele tipuri de
situaţii:
1) atunci cînd de către persoana interesată este depusă o acţiune în instanţa de judecată de
jurisdicţie comună sau specială, ceea ce constituie o argumentare indiscutabilă a apariţiei
litigiului de drept;
2) conexarea de către petiţionar într-o singură cerere a mai multor cerinţe (solicitări) cu
privire la constatarea faptului care are valoare juridică şi soluţionarea litigiului de drept, ce
rezultă din faptul dat (care se cere a fi constatat);

59
3) pretenţia persoanei interesate cu privire la existenţa drepturilor proprii asupra obiectului
raportului juridic, care va fi dovedit prin faptul constatat la cererea petiţionarului;
4) litigiul de drept apare nu numai în cazul înaintării pretenţiilor la obiectul litigant, dar şi în
cazul cînd persoana interesată confirmă drepturile sale prin careva documente;
5) dacă însăşi instanţa de judecată ajunge la concluzia existenţei litigiului de drept, precum şi
în alte cazuri.
Existenţa litigiului de drept nu constituie un semn esenţial al procedurii speciale, iar apariţia
acestuia duce chiar la imposibilitatea continuării procedurii speciale. O trăsătură a procedurii
speciale o constituie lipsa litigiului de drept – în sensul prohibitivităţii examinării şi soluţionării
litigiilor de drept. Pentru constatarea existenţei sau inexistenţei litigiului de drept, instanţa de
judecată trebuie să ia toate măsurile la interogarea persoanelor interesate pentru a constata dacă
intenţionează să conteste drepturile care rezultă din faptele ce urmează a fi constatate.
Procedura specială are semne caracteristice ce pot fi deduse din natura juridică a acesteia.
Printre acestea pot fi enumerate: metode şi mijloace specifice de apărare; inexistenţa părţilor şi a
intervenienţilor; lipsa litigiului de drept; precum şi particularităţile procesuale a examinării
cauzelor în procedura specială.
Imposibilitatea soluţionării litigiului de drept în procedura specială, condiţionează existenţa
unui mijloc procesual de intentare a acesteia, care se deosebeşte de cererea de chemare în
judecată ca mijloc procesual al intentării procedurii în acţiune civilă şi procedurii în contenciosul
administrativ. Ceea ce poate fi argumentat prin aceea că apărarea interesului legitim, a
drepturilor subiective nelitigioase, sau schimbarea statutului juridic al persoanei fizice în cazurile
prevăzute de lege, nu poate fi realizată prin aceleaşi mijloace, ca şi în cazul drepturilor subiective
contestate.
În baza celor menţionate, procedura specială presupune mijloc specific de intentare a
acesteia şi, respectiv, de apărare a intereselor legitime şi a drepturilor subiective nelitigioase,
realizarea cărora depinde de constatarea lor de către instanţa de judecată. În calitate de astfel de
mijloc procesual este cererea. Legislaţia procesual civilă în vigoare (art. 7 alin. 3 CPC RM)
stipulează cererea ca mijloc procesual de intentare a procedurii necontencioase (speciale şi
ordonanţiale). În aceeaşi reglementare se prevede că în cazul intentării proceselor de judecată a
litigiilor de drept în acţiuni civile (procedura contencioasă) se depune cerere de chemare în
judecată (acţiune).
Legislaţia procesual civilă indică doar o deosebire între cerere şi cererea de chemare în
judecată (acţiune). Conform art. 7 alin. 3 CPC RM cererea de chemare în judecată constituie
mijlocul de apărare a dreptului încălcat sau contestat, iar principalul fel de apărare judiciară, în
care se realizează apărarea drepturilor prin examinarea litigiilor de drept, este procedura

60
contencioasă. Cererea de chemare în judecată (acţiunea) ca adresare către instanţa de judecată
întotdeauna este însoţită de cerinţele (pretenţiile) persoanei interesate (reclamant) către pîrît. Fără
aceste exigenţe nu poate exista cererea de chemare în judecată (acţiunea) şi nu există nici
obiectul dezbaterilor judiciare.
Conţinutul cererii în procedura specială este distinctă şi trebuie deosebită de celălalt mijloc
procesual – cererea de chemare în judecată (acţiunea). Cerinţele înaintate faţă de cerere se
deosebesc de cerinţele înaintate faţă de cererea de chemare în judecată (acţiune). În primul rînd,
cererea de chemare în judecată (acţiunea) se înaintează împotriva celuilalt subiect al raportului
litigios şi, respectiv, conţine cerinţe materiale ce rezultă din raportul material litigios adresată
pîrîtului. Cererile pe cauzele în procedura specială nu se înaintează părţii adverse ca subiectului
unei relaţii litigioase (conflictuale), cum are loc în cererea de chemare în judecată (vezi p. „c” şi
„f” alin. 2 art. 166 CPC RM). Calitatea incontestabilă şi caracterul unilateral ale procedurii
speciale (în sensul lipsei celor două părţi cu interese opuse (diferite)) determină că cererea
reprezintă adresarea petiţionarului în judecată cu rugămintea de a i se apăra interesul ocrotit de
lege sau de a-i apăra dreptul subiectiv indiscutabil prin constatarea lui pe cale judecătorească.
Analiza legislaţiei procesuale civile care acţionează în prezent şi a practicii judiciare arată, că
cererea ca formă de pornire a procedurii speciale are caracteristicile sale. Mai întîi de toate,
rugămintea petiţionarului este adresată nu părţii adverse, ci instanţei de judecată. Lipseşte partea
cu interese opuse, denumită în procedura contencioasă ca pîrît.
Lipsa încălcării sau conflictului de drept predetermină şi conţinutul cerinţelor petiţionarului.
În cerere nu trebuie să fie inclusă rugămintea privind apărarea unui drept concret încălcat sau
contestat, dar despre apărarea interesului ocrotit de lege al petiţionarului. Acest interes constă: 1)
în stabilirea faptelor cu care legea leagă naşterea, modificarea sau încetarea unui raport juridic;
2) în recunoaşterea (constatarea) dreptului necontestat de nimeni, realizarea căruia este
imposibilă fără hotărîrea judecătorească; 3) în modificarea statutului de drept al cetăţeanului.
Interesul petiţionarului în cauzele din procedura specială constă în realizarea unui sau altui
drept subiectiv, în naşterea, modificarea sau încetarea drepturilor personale sau patrimoniale.
Scopul, pe care îl urmăreşte petiţionarul în cauzele de procedură specială trebuie să aibă sens
juridic. Legea acordă un important sens juridic scopului, pe care petiţionarul îl urmăreşte în
cauzele din procedura specială. Scopul pretinde modificări sau constatări de fapt sau de
drept ce ţin de statutul juridic al petiţionarului. Petiţionarul trebuie să reflecte despre aceasta
în cerere, dacă aceasta expres nu rezultă din conţinutul cerinţelor înaintate. Aşa, conform art. 284
CPC RM, în cererea despre constatarea faptului, care are sens juridic, se arată care fapt
petiţionarul cere a fi constatat şi în ce scop.

61
Cererea ca mijloc procesual de apărare a intereselor petiţionarilor în procedură specială se
caracterizează prin elementele sale, adică prin părţile sale componente interne. Cererea în
cazurile din procedura specială în calitatea elementelor sale are obiect şi temeiuri specifice. În
procedura specială petiţionarul încearcă să dobîndească apărare, însă apărarea nu a unui drept
subiectiv încălcat sau contestat, ci a unui interes ocrotit de lege, care constă în stabilirea faptelor,
cu care legea leagă naşterea, modificarea şi încetarea raportului juridic; în stabilirea dreptului
necontestat de către nimeni, de care petiţionarul nu se poate folosi fără stabilirea acestuia în
procedură judecătorească sau în schimbarea statutului juridic al cetăţeanului. Prin urmare, ca
obiect al cererii pe cauzele în procedura specială trebuie de înţeles cerinţa înaintată instanţei de
judecată privind apărarea interesului ocrotit de lege pe calea stabilirii unui sau altui fapt, care au
sens juridic; privind recunoaşterea drepturilor subiective necontestate, realizarea cărora este
imposibilă fără constatarea lor judiciară ş.a.
Temeiurile cererii pe cauzele din procedura specială sunt condiţiile, care demonstrează:
prezenţa sau lipsa faptului, cu care legea leagă naşterea, modificarea şi încetarea relaţiilor de
drept; statutul de drept al cetăţeanului; prezenţa sau lipsa la petiţionar a dreptului incontestabil;
posibilitatea înfierii copilului; despre restabilirea documentului pierdut judiciar ş.a. Aşadar,
temeiurile cererii în cazurile din procedura specială constau din diferite fapte juridice, cu care
norma materială sau procesuală leagă apariţia consecinţelor de drept material şi de drept
procesual: stabilirea faptului, care are sens juridic, cu care legea leagă naşterea, modificarea şi
încetarea relaţiilor de drept, înfierea copilului; emanciparea; declararea (recunoaşterea) persoanei
dispărute fără urmă; declararea persoanei decedate ş.a.m.d., de asemenea şi dreptul petiţionarului
de a se adresa în instanţa de judecată cu cererea cuvenită. Prin urmare, temeiurile cererii – sunt
acele fapte juridice, pe care petiţionarul îşi bazează rugămintea sa către instanţa de judecată
privind stabilirea faptului, care are sens juridic, privind înfierea ş.a. În afară de aceasta, acestea
sunt acele fapte juridice, care constituie temeiul adresării în instanţa de judecată (imposibilitatea
de a primi sau restabili documentele corespunzătoare, care demonstrează faptul juridic; refuzul
organelor de stare civilă de a corecta înscrierile din actele de stare civilă privind statutul civil;
refuzul organului de tutelă şi curatelă de a declara minorului capacitatea sa deplină de exerciţiu
ş.a.).
Accentuarea elementelor cererii are o importanţă practică imensă. În primul rînd, elementele
cererii individualizează cererea; permite delimitarea de alte cereri asemănătoare sau stabilirea
identităţii cererii. Identice se numesc cererile aceluiaşi petiţionar, cu privire la acelaşi obiect şi în
baza aceloraşi temeiuri. Cererea identică nu poate fi examinată de către instanţa de judecată
repetat. În al doilea rînd, temeiurile cererii determină obiectul probaţiunii pe cauză, stabilind
limitele obligaţiilor petiţionarului în dovedirea faptelor pe care se bazează întru confirmarea
62
cerinţelor sale. În al treilea rînd, obiectul şi temeiul cererii stabilesc limitele examinării
judecătoreşti, graniţele activităţii judiciare. Instanţa de judecată examinează cauza doar în
limitele cererii adresate instanţei judecătoreşti. Soluţionarea din proprie iniţiativă şi adoptarea
hotărîrii în privinţa cerinţelor neînaintate se interzic instanţei de judecată.
În cazurile în procedura specială este posibilă schimbarea elementelor cererii după primirea
cauzei spre examinare. Schimbarea obiectului cererii constă în schimbarea cerinţelor
petiţionarului. Schimbarea temeiurilor cererii presupune schimbarea împrejurărilor (condiţiilor),
pe care petiţionarul le invocă întru demonstrarea cerinţelor sale. De aceea, accentuarea
elementelor cererii este necesară şi pentru exercitarea controlului de către instanţa de judecată
asupra realizării de către petiţionar al dreptului său procesual în vederea modificării cererii. În
acesta este necesar a ne conduce de analogia legii procesuale, care reglementează modificarea
acţiunii (cererii de chemare în judecată). Lipsa indicaţiilor directe despre posibilitatea modificării
elementelor cererii, în pricinile procedurii speciale, nu trebuie calificată ca interzicere de a face
aceste modificări. Cu toate acestea, ar trebui să fie respectate limitele realizării unei atare
acţiuni procesuale. În primul rînd, a nu permite modificarea concomitentă a obiectului şi
temeiurilor cererii. În al doilea rînd, modificarea elementelor cererii se permite doar la iniţiativa
petiţionarului, ca parte iniţiatoare a procesului. Aceasta este o cerinţă a principiului
disponibilităţii. Alţi participanţi la proces, inclusiv şi persoanele interesate, nu sunt în drept a
modifica obiectul şi temeiurile cererii. În al treilea rînd, modificarea elementelor cererii este
posibilă în orice etapă a examinării cauzei în prima instanţă, însă pînă la retragerea completului
de judecată în camera de deliberare.
O altă caracteristică a procedurii speciale o constituie metodele de apărare a intereselor
petiţionarului. Metodele de apărare a drepturilor civile se stabilesc în art. 11 CC RM. Apărarea
drepturilor civile se realizează prin recunoaşterea dreptului; restabilirea situaţiei anterioare
încălcării dreptului şi suprimarea acţiunilor prin care se încalcă dreptul sau se creează pericolul
încălcării lui; recunoaşterea nulităţii actului juridic; declararea nulităţii actului emis de o
autoritate publică; impunerea la executarea obligaţiei în natură, şi altele. Lista metodelor de
apărare a drepturilor civile, enumerate în art. 11 CC RM nu este limitată, astfel încît p. „1” art.
11 CC RM arată, că apărarea drepturilor civile se realizează şi prin alte metode, prevăzute de
lege.
O analiză comparativă între art. 10 şi art. 11 CC RM ne permite să tragem concluzia, că
metodele enumerate în art. 11 CC RM sunt aplicabile în majoritatea sa asupra drepturilor
subiective încălcate sau contestate. Procedura specială se caracterizează printr-un obiect specific
apărării judiciare – interesul ocrotit de lege, care constă în stabilirea faptelor cu care legea leagă
naşterea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice, apărarea dreptului incontestabil, de care
petiţionarul nu se poate folosi fără recunoaşterea lui pe cale judecătorească, stabilirea statutului
63
de drept al cetăţeanului ş.a. Prin urmare, obiectul general al apărării în procedura specială
constituie interesul ocrotit de stat, specificul căruia se determină după natura unei sau altei
categorii de cazuri în procedura specială sau de subcategoriile ei. Putem vorbi despre obiecte
diferite, particulare a apărării judiciare pe cauzele în procedura specială, care au caracteristicile
sale proprii. Specificul obiectului apărării în cauzele din procedura specială predetermină şi
modalităţi (metode) specifice de apărare a cerinţelor în cauzele în procedura specială. Metodele
de apărare a intereselor petiţionarilor în cauzele în procedura specială sunt: constatarea faptelor
care au valoare juridică; încuviinţarea adopţiei copilului de către persoane concrete; modificarea
statutului juridic al cetăţeanului pe calea, de exemplu, emancipării; declararea persoanei
dispărută fără urmă, declararea persoanei decedată; restabilirea în drepturile ce izvorăsc din
titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute; declararea dreptului de
proprietate municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn. Specificul subcategoriilor procedurii
speciale predetermină şi alte metode de apărare a intereselor petiţionarilor prin întermediul
procedurii speciale.
Lipsa în procedura specială a litigiului de drept, ca caracteristică de bază a acesteia,
predetermină şi alte caracteristici acestui tip de procedură civilă, exprimate prin aceea, că în
procedura specială nu se aplică normele privind înaintarea referinţei, cererii de asigurare a
acţiunii, privind terţele persoane, despre înlocuirea părţii care figurează greşit în proces, deoarece
în procedura specială nu sunt părţi şi alte instituţii, acţiunea cărora este orientată spre procedura
contencioasă (acţiunilor litigioase).
Caracteristică a procedurii speciale o constituie, de asemenea, şi deosebirea substanţială în
poziţia de drept a persoanelor participante pe cauzele în procedura specială în comparaţie cu
participanţii procedurii contencioase.
Conform art. 280 CPC RM persoanele, participante pe cauzele în procedura specială, sunt
petiţionarii, alte persoane interesate, şi, de asemenea, reprezentanţii organizaţiilor. După cum
vedem, în privinţa participanţilor procesului pe cauzele în procedura specială, legea utilizează
termeni ca „petiţionari”, „persoane interesate”. Aceasta are loc nu doar şi simplu, deoarece între
participanţii procesului pe cauzele în procedura specială şi procedura contencioasă există
deosebiri principiale. Din păcate, în practică, în pofida cerinţelor legii, petiţionarii pe cauzele în
procedura specială nu de puţine ori sunt numiţi în documentele judiciare ca reclamanţi, iar părţile
interesate – ca pîrîţi, iar rugăminţile petiţionarilor către instanţa de judecată despre constatarea
faptului, despre emancipare sau alte cerinţe sunt calificate ca cereri de chemare în judecată a
părţilor interesate.
În parte, aceasta poate fi lămurit prin nivelul insuficient de înalt al profesionalismului unor
subiecţi din raporturile procesuale civile, iar cîteodată şi prin lipsa normelor care reglementează
poziţia procesuală de drept a subiectelor, participante pe cauzele în procedura specială, care
64
determină nu numai deosebirea între dînsele, dar şi între acestea şi participanţii procedurii
contencioase. Cu toate acestea există, deosebirile există, sunt destul de importante şi necesită nu
numai reglementarea legală în continuare, ci şi înţelegerea profundă de către judecători, alţi
jurişti a statutului petiţionarilor şi părţilor interesate în proces.
Petiţionarii şi părţile interesate pe cauzele în procedura specială sunt atribuite prin lege (art.
55, 280 CPC RM) la categoria participanţilor în proces, adică la persoanele participante în cauză.
În legătură cu cele spuse trebuie de menţionat şi lacuna existentă, conţinută în art. 55 CPC RM,
care reglementează componenţa participanţilor în cauzele civile. Norma respectivă nu
menţionează despre petiţionari ca participanţi ai procesului pe cauzele în procedura specială şi
arată doar asupra persoanelor interesate. Fără dubii, că persoanele interesate reprezintă
importanţi participanţi ai procesului pe cauzele în procedura specială. Totuşi, participantul de
bază al procesului pe cauzele în procedura specială este petiţionarul. Nu există petiţionar – nu
există nici proces pe cauza în procedura specială, nu vor fi nici persoanele interesate. Lacuna
respectivă trebuie înlăturată pe calea indicării în art. 55 CPC RM faptul că petiţionarii sunt
participanţii de bază ai procesului pe cauzele în procedura specială şi prin aceasta a delimita
principial petiţionarii de persoanele interesate.
Stabilirea justă a statutului persoanelor, participante pe cauzele în procedura specială, are o
mare importanţă practică. Stabilirea incorectă a poziţiei procesuale a participanţilor în proces pe
cauzele în procedură specială atrage după sine erori judiciare şi, prin urmare, care ar putea aduce
atingere nu doar drepturilor şi intereselor cetăţenilor şi organizaţiilor, ci şi intereselor statului.
Astfel, persoanele, participante în cauzele în procedură specială, sunt petiţionarii şi
persoanele interesate (alin.2 art. 280 CPC RM). Această categorie a participanţilor procesului se
caracterizează prin anumite caracteristici, care îi deosebesc de părţi şi persoane terţe în procedura
contencioasă şi procedura pe cauzele apărute din raporturile de drept public şi de petiţionarii din
procedura în ordonanţă. Principial ei se deosebesc şi de alţi subiecţi ai raporturilor procesual-
civile – martorii, intrepreţii, experţii, executorii judecătoreşti ş.a.
Caracteristicile, care descriu persoanele, participante pe cauzele în procedura specială, se
conţin în multiple norme de drept material şi drept procesual. La aceste caracteristici urmează a
atribui:
1) prezenţa la persoanele, participante în cauzele în procedura specială, a interesului juridic
în apărarea interesului său ocrotit de lege pe calea constatării faptului, care are valoare juridică;
confirmarea dreptului său care nu a fost contestat de către nimeni, dar, totuşi, de care el nu se
poate folosi fără confirmarea acestuia pe cale judecătorească; modificarea statutului de drept a
persoanei fizice ş.a.;

65
2) pornirea de către aceştia a cazului în procedură specială sau intrarea lor în proces pentru
apărarea intereselor sale ocrotite de lege;
3) petiţionari pe cauzele în procedura specială sunt şi acele persoane, în interesele cărora
cauza în procedura specială a fost pornită de către procuror ( art. 7, 71 CPC RM), organul
autorităţii publice, organizaţie, persoană fizică, care în cazurile prevăzute de lege pot să se
adreseze în instanţa de judecată cu cererea privind apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime altor persoane la rugămintea lor, sau în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime unui cerc nedetrminat de persoane. Cererea privind apărarea intereselor unei persoane
incapabile poate fi înaintată (depusă) indeferent de rugămintea persoanei interesate sau
reprezentantului ei legal ( art. 7, 73 CPC RM);
4) pentru unele persoane, participante pe cauzele în procedura specială, este caracteristic
intrarea lor în procesul deja pornit (intentat) cu scopul realizării de către dînşii a atribuţiilor sale
funcţionale (organele de tutelă şi curatelă, organele asigurărilor sociale, organele de înregistrare
a actelor de stare civilă ş.a.) şi de apărare a intereselor atît a cetăţenilor, cît şi a statului;
5) pentru persoanele, participante la cauzele în procedura specială, mai este caracteristic şi
faptul că, în virtutea principiului disponibilităţii ei, şi în procedura specială influenţează, prin
acţiunile sale procesuale de dispoziţie, asupra desfăşurării procesului: pornirea procesului; refuz
în cerinţa înaintată privind apărarea interesului ocrotit de lege; scoaterea cererii de pe rol de către
instanţa de judecată; încetarea procesului pe cauza respectivă; atacarea hotărîrii primei instanţe
în ordine de apel, recurs şi revizuire; înaintarea hotărîrii judecătoreşti pe cauza în procedura
specială spre executare organelor corespunzătoare – notariat, organele de tutelă şi curatelă,
insituţiile bancare, organele cadastrale, organele de înregistrate a actelor stării civile, Casei
Teritoriale de Asigurări Sociale ş.a.;
6) persoanele, participante pe cauzele în procedura specială suportă cheltuieli judiciare pe
cauza examinată (art. 83, 84, 90 CPC RM);
7) asupra persoanelor participante pe cauzele în procedura specială se răsfrînge puterea
legală a hotărîrii judecătoreşti ş.a.
Interesul juridic al persoanelor participante în cauzele în procedura specială constă în
rezultatul de drept aşteptat, care poate să i-l aducă hotărîrea judecătorească – a constata un fapt,
care are valoare juridică care atrage naşterea, modificarea şi încetarea drepturilor personale sau
patrimoniale ale petiţionarului sau persoanei interesate; înfierea (adopţia) copilului; declararea sa
ca emancipat; restabilirea dreptului ce izvorăşte din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile
de valoare la ordin; dobîndirea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil fără
stăpîn ş.a.

66
Urmează a avea în vedere, că după caracterul interesului juridic, ca scop juridic pe care îl
urmăresc persoanele participante în cauzele în procedura specială, şi după caracterul acţiunilor
procesuale săvîrşite de către ei, ele se clasifică în două grupe.
O grupă o constituie participanţii procesului, care au în soluţionarea cauzei respectivă un
interes de drept personal. La dînşii se referă petiţionarii şi persoanele interesate. În puterea
interesului personal de drept în soluţionarea cauzei, ei apără în cauzele în procedură specială
interesele sale ocrotite de lege. Aceştia pot fi persoane fizice şi organizaţii pentru care hotărîrea
judecătorească pe cauza în procedura specială dă naştere, modifică, încetează drepturile
personale sau patrimoniale, demonstrează prezenţa la dînşii a drepturilor respective, modifică
statutul lor de drept, provoacă alte consecinţe de drept.
La cea de-a doua grupă a persoanelor interesate din punct de vedere juridic, participante în
cauzele în procedura specială se referă: procurorul (art.71 CPC RM), organul administraţiei
publice, organizaţii, persoane fizice, care în cazurile prevăzute de Codul de procedură civilă, de
asemenea, şi alte legi, pot intenta cauze civile întru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legale ale altei persoane, unui cerc nedeterminat de persoane sau în apărarea intereselor statului
şi societăţii (alin. 2 art. 7, 73 CPC RM). Persoanele din grupa dată nu au, în privinţa soluţionării
cauzei, interes juridic personal, ci interes statal (obştesc).
Dreptul la intentarea proceselor procedurii speciale aparţine persoanelor juridic interesate.
Scopul adresării persoanei juridic interesate în instanţa de judecată constă în obţinerea,
modificarea sau încetarea drepturilor personale sau patrimoniale, sau în obţinerea altui rezultat
juridic. Subiectul, care a dobîndit pentru sine consecinţele de drept respective, numaidecît este
cointeresat juridic personal şi ocupă poziţia procesuală a petiţionarului pe cauza în procedura
specială. Persoana, în interesele căreia a fost intentat cazul în baza cererii persoanelor şi
organelor, care conform legii au dreptul de a se adresa în instanţa de judecată pentru apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale ale altor persoane, sunt înştiinţaţi despre începerea
procesului şi participă în el în calitate de petiţionar.
Anume, reieşind din aceste considerente, legislatorul în conformitate cu art. 55, 289 CPC
RM a atribuit petiţionarii la prima grupă a persoanelor, participante în cauzele în procedura
specială. Pentru petiţionari este caracteristic aceea, că ei îşi apără interesele sale proprii, care sunt
ocrotite de lege şi în majoritatea cazurilor ei sunt iniţiatorii intentării procesului în procedura
specială. Cerinţele lor poartă caracter personal şi se determină prin scopul constatării judiciare a
circumstanţelor, fără de care ei sunt lipsiţi de posibilitatea realizării drepturilor sale subiective, a-
şi dobîndi, a-şi face, a-şi modifica, a-şi înceta drepturile personale sau patrimoniale sau
dobîndirea altui rezultat juridic.

67
Petiţionarii pe cauzele în procedura specială obţin prin instanţa de judecată hotărîri pozitive,
asupra lor se extinde puterea ei legală, consecinţele ei de drept. După intrarea în vigoare a
hotărîrii judecătoreşti, ea consituie baza realizării acelui interes juridic, la atingerea căruia se
îndrepta petiţionarul.
Procesul pe cauza în procedura specială se realizează în interesele petiţionarului şi, de aceea,
prin lege în sarcina lor au fost puse cheltuielile de judecată, care constau din taxa de stat şi
cheltuielilor legate de examinarea cauzei. De la achitarea cheltuielilor de judecată (taxa de stat)
petiţionarii în cauzele în procedura specială nu sunt scutiţi (art. 85 CPC RM).
Petiţionarul este participantul de bază al procesului civil în cauzele procedurii speciale.
Petiţionarii se folosesc de toate drepturile procesuale, care le sunt atribuite participanţilor la
proces. Mai mult ca atît, volumul drepturilor petiţionarilor, ca purtători ai interesului ocrotit de
lege, este mult mai larg spre deosebire cu alţi participanţi, care participă în cauzele în procedura
specială. Legea prevede prezenţa drepturilor procesuale, care pot aparţine doar petiţionarului, ca
persoanei, care, se presupune, este purtătoarea interesului ocrotit de lege. Aceste drepturi prin
natura lor sunt de dispoziţie şi sunt îndreptate spre dispunerea de obiectul procesului, care
influenţează la trecerea procesului de la o etapă la alta. În calitate de unul dintre cele mai
importante drepturi ale petiţionarului poate, de exemplu, indica dreptul său de a refuza cerinţele
înaintate în cerere, de a modifica obiectul cererii (de exemplu, în locul constatării faptului aflării
la întreţinere, petiţionarul este în drept să ceară, dacă are motive întemeiate, stabilirea faptului
relaţiilor de rudenie) sau temeiurile cererii.
Nivelul cointeresării juridice a petiţinarilor este mult mai înalt în comparaţie cu persoanele
interesate, participante în cauzele procedurii speciale şi, anume, de acţiunile lor de dispoziţie
depinde mişcarea procesului pe cauză, trecerea dintr-o etapă în alta. La petiţionari în cazurile în
procedura specială există cointeresare atît material-juridică, cît şi de drept procesual în
soluţionarea cauzei. Reieşind din cele menţionate, petiţionari pe cauzele în procedura specială
sunt cetăţenii şi organizaţiile, participante în proces mereu în apărarea propriilor sale
interese şi participînd în proces din numele său şi în interesele cărora de alte persoane se
intentează proces în scopul realizării apărării intereselor ocrotite de legea materială şi
procesuală.
O trăsătură caracteristică a procedurii speciale o constituie şi aceea, că cazurile acestui tip de
procedură judiciar-civilă se examinează cu participarea petiţionarului şi persoanelor interesate.
Persoanele interesate în cauzele în procedura specială – nu sunt nici copetiţionari, nici pîrîţi şi
nici terţe persoane. Ele nu pot îndeplini aşa acţiuni procesuale, cum ar fi recunoaşterea cerinţelor

68
petiţionarului (analogic recunoaşterii cererii de chemare în judecată), ele nu pot încheia
tranzacţie de împăcare, nu sunt în drept să înainteze cerinţe opuse ş.a.
Legea (alin. 2 art. 280 CPC RM) prevede examinarea şi soluţionarea cazului în procedura
specială cu participarea persoanelor interesate. Datele practicii judiciare mărturisesc, că un
număr mare de cazuri în procedura specială sunt examinate şi soluţionate de către instanţele de
judecată cu încălcarea cerinţelor legii procesuale.
În legătură cu aceasta Plenul Curţii Supreme de Justiţie RM în p. 6 al Hotărîrii din
20.12.1993 „Cu privire la practica judiciară în cazurile despre constatarea faptelor ce au valoare
juridică”, a atras atenţia intanţelor de judecată la aceea, că determinînd, la pregătirea cauzei
pentru dezbaterile judiciare, toţi cetăţenii interesaţi în soluţionarea cauzei, instanţa de judecată
este obligată să-i atragă pentru participarea în şedinţele de judecată. Plenul apreciază
neîndeplinirea cerinţelor alin. 2 art. 280 CPC RM, ca important neajuns (greşeală) pe care îl
realizează instanţele. Această constatare a organului judiciar suprem urmează a fi recunoscut
pozitiv, însă, nu suficient de sever şi principial. La timpul său Plenul Judecătoriei Supreme
USSR a calificat examinarea cazurilor procedurii speciale în lipsa persoanelor interesate ca temei
de anulare a hotărîrii judecătoreşti.9 Aşa poziţie severă se lămureşte prin aceea, că încălcarea
prevederilor alin. 2 art. 280 CPC, nu numai că eliberează instanţa de posibilitatea de a stabili
circumstanţele de fapt a cauzei, dar mai duce şi la încălcarea intereselor şi drepturilor cetăţenilor,
organizaţiilor şi, în general, a statului şi societăţii.
Legislaţia procesual-civilă cu certitudine delimitează petiţionarii de persoanele interesate în
cauzele procedurii speciale (alin. 2 art. 280 CPC RM), dar în acelaşi timp nedeterminînd sensul
la „petiţionar” şi „persoană interesată”. În normele dreptului procesual civil nu se conţin nici
trăsăturile în baza cărora s-ar putea deosebi petiţionarii de persoanele interesate, şi, ceea ce nu
este mai puţin important, pe însăşi persoanele interesate între ele. În practica judiciară şi ştiinţa
dreptului procesual civil, de asemenea, nu există o poziţie unică pe întrebările respective, ca
sensul „persoanei interesate”; trăsăturile acestor persoane, participante în cauzele procedurii
speciale şi care le deosebesc de alţi participanţi în proces (în primul rînd de petiţionari); felurile
persoanelor interesate; drepturile lor procesuale şi obligaţiile, ş.a.
Unul din criterii, în baza căruia se poate delimita petiţionarii de persoanele interesate pe
cauzele procedurii speciale se consideră pornirea procesului. Primii – intentează procesul, iar
ultimii – intră în proces din iniţiativă proprie, din iniţiativa instanţei de judecată sau altui
participant în proces. Acesta este un criteriu foarte important pentru delimitarea lor, dar nu
9
Vezi: Hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme USSR din 21.06.1985 „Cu privire la practica judiciară în
cazurile despre constatarea faptelor care au valoare juridică”. – Culegere a hotărîrilor Plenurilor
Judecătoriilor Supreme USSR şi Federaţiei Ruse în cauzele civile. A 4-a ediţie. Moscova., Editura
„Spark”, 1995.
69
unicul şi nu cel mai important. Din această regulă generală pot fi extrase şi cîteva excepţii, în
conformitate cu care cercul persoanelor, care au dreptul de a înainta cerere în cauzele procedurii
speciale nu se limitează doar la petiţionari. Dreptul respectiv este oferit şi persoanelor, enumerate
în art. art. 7, 71, 73 CPC RM – procurorului, avocatului parlamentar, organului de tutelă şi
curatelă, organelor financiare şi locative, altor organe a administraţiei publice şi organizaţiilor
obşteşti, cetăţenilor, cînd aceasta este direct indicat în normele dreptului material sau procesual.
Aceşti participanţi ocupă în proces o poziţie independentă, care nu corespunde cu poziţia
persoanei în a căruia interes a fost intentat procesul. Comun pentru dînşii este dreptul de
intentare a procesului, dar se deosebesc ei după caracterul interesului. Interesul juridic la aceşti
subiecţi nu poartă un caracter personal, ei apără interesele altor persoane. De exemplu, mama
copilului minor se adresează în instanţa de judecată cu cererea privind constatarea faptului de
recunoaştere a paternităţii pentru primirea de către copil a succesiunii.
Prin urmare, procurorul, organul de tutelă şi curatelă, alte organe ale administraţiei publice,
părinţii şi alţi reprezentanţi legali, care apără interesele minorilor, şi, de asemenea, alte
organizaţii statale şi obşteşti, cetăţeni, cînd aceasta este prevăzut în lege, urmează a fi atribuiţi la
categoria „persoanelor interesate”, cărora le este acordat dreptul asupra intentării cazurilor în
procedura specială. Aceasta este doar una din categoriile „persoanelor interesate”, interesul
cărora constă în pornirea procedurii speciale în apărarea intereselor persoanelor, cărora le
aparţine interesul ocrotit de lege.
Subiecţii, enumeraţi în alin. 2 art. 7, 71, 73 CPC RM şi în alte acte normative, nu pot fi
atribuiţi la categoria petiţionarilor. În afară de aceasta, acestea sunt o asemenea categorie a
persoanelor interesate, cărora nu tuturor şi nu întotdeauna le este posibil intrarea în procesul deja
pornit din iniţiativa sa sau iniţiativa instanţei de judecată, cînd cazul este intentat la cerinţa
petiţionarului. Ei singuri intentează cazul privind apărarea intereselor ocrotite de lege ale altor
persoane. Relaţiile lor cu petiţionarii, ca purtători (subiecţi) ai interesului ocrotit de lege nu
depind de dreptul sau faptul juridic recunoscute de instanţa de judecată. În baza faptului constatat
de către instanţa de judecată între dînşii nu apar raporturi materiale corespunzătoare. De
exemplu, procurorul în interesele minorilor este în drept de a se adresa cu cerere privind
constatarea faptului existenţei legăturilor de rudenie între minor şi alte persoane concrete sau
faptul aflării minorului la întreţinerea defunctului în scopul primirii pensiei sau succesiunii.
Constatarea, însă, a acestui fapt în interesele minorului (în cauză el ocupă poziţia petiţionarului)
nici într-un caz nu influenţează asupra relaţiilor sale cu procurorul în privinţa dobîndirii de către
minor a dreptului asupra succesiunii sau pensiei.

70
Legislaţia şi practica judiciară arată, că pe cauzele procedurii speciale participă şi o altă
categorie a persoanelor interesate, care se deosebesc de categoria anterioară. Acestei categorii
a persoanelor interesate nu le este caracteristic pornirea procesului în interesele petiţionarilor. Ei
intră în procesul deja pornit de către petiţionar sau de către persoanele, enumerate în art. 7, 71,
73 CPC RM, atît din iniţiativă proprie, cît şi din iniţiativa instanţei de judecată sau altor
participanţi la proces. Participarea celei de-a doua grupe a persoanelor interesate se
caracterizează prin aceea, că relaţiile lor cu petiţionarul depind de cerinţele satisfăcute de
instanţa de judecată. Ei intră în procesul pornit deja de către petiţionar pentru apărarea
drepturilor sale şi a intereselor ocrotite de lege, dar nu a drepturilor şi intereselor ocrotite de lege
ale petiţionarului.
Între petiţionar şi grupa respectivă a persoanelor interesate există o legătură de drept material
clar definită. Ea este determinată de obiectul apărării judiciare. Mai concret, acele circumstanţe, de
constatarea cărora în şedinţa de judecată depinde naşterea, modificarea şi încetarea la petiţionar a
dreptului subiectiv. Nu se exclude, că persoanele interesate la momentul intentării sau examinării
cauzei, pornite de petiţionar deja sunt sau pot fi purtătorii dreptului subiectiv corespunzător, asupra
căruia tinde petiţionarul. Astfel, în cauzele privind constatarea faptului existenţei relaţiilor de
rudenie a persoanelor pentru dobîndirea succesiunii, averea succesorală putea fi deja primită de
către succesori conform legii. Aceste persoane pot fi atrase sau pot intra din propria iniţiativă în
proces în calitate de persoane interesate.
Într faptul constatat la rugămintea petiţionarului şi drepturile sau interesele ocrotite de lege
ale peroanelor interesate există o anumită legătură, care dă naştere la relaţii corespunătoare între
petiţionari şi persoane interesate. Interesele grupei de persoane interesate respectivă se pot opune
intereselor petiţionarului. Ei pot deveni generatorii litigiului de drept, deoarece fiind atraşi să
participe în proces sunt deja în drept să prezinte dovezi întru confirmarea dacă cerinţele
petiţionarului sunt fondate sau nefondate. Persoanele interesate din această categorie au dreptul
să atace hotărîrea adoptată, aşa cum puterea legală a hotărîrii se răsfrînge şi asupra lor.
Urmează a avea în vedere, că în procesul civil în calitat de persoane interesate pot participa
diferite organe ale administraţiei publice. Formele de participare ale organelor conducerii de stat
în procesul civil sunt:
1) pornirea procesului civil în apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale unor alte
persoane sau ale statului (art. 73 CPC RM);
2) intrarea sau atragerea în procesul deja intentat pentru a depune concluzii (art. 74 CPC
RM).

71
În conformitate cu art. 74 CPC organele autorităţii publice pot din propria iniţiativă sau din
iniţiativa instanţei de judecată să intre în proces cu scopul depunerii concluziilor. În concluziile
lor ele trebuie să facă menţiuni (referiri) nu numai asupra unor fapte aparte, dar şi asupra
fondului cerinţelor înaintate. Spre deosebire de organele administraţiei publice, participante în
cauză prin intentarea procesului întru apărarea drepturilor şi intereselor altei persoane, organele
administraţiei publice, intrate în proces pentru a depune concluzii, nu au împuterniciri, care le-ar
oferi posibilitatea de a dispune de cererea depusă. Participînd la examinarea cauzei pe calea
depunerii conlcuziilor, ele direct nu apără interesele petiţionarilor. Ele intră în proces în scopul
realizării funcţiilor atributelor prin lege.
Vorbind despre persoanele interesate în cauzele procedurii speciale urmează a avea în vedere
şi aceea, că cazurile procedurii speciale se referă (atribuie) la categorii specifice de cazuri civile.
Hotărîrile în privinţa acestora cazuri de procedură specială pentru majoritatea organelor
administraţiei publice au putere obligatorie, din acel simplu motiv, că ele reprezintă acele instituţii,
în care se execută (îndeplinesc) hotărîrile judecătoreşti. Adică, acestea sunt acele organe ale
administraţiei publice în care petiţionarul îşi realizează în baza hotărîrii judecătoreşti drepturile sale
subiective şi interesele legale. În acest sens astfel de organe ale administraţiei publice de asemenea
se atribuie la categoria persoanelor interesate.
În practica judecătorească pentru depunerea concluziilor în cauzele procedurii speciale este
caracteristic participarea următoarelor tipuri de organe ale administraţiei publice:
- organele de protecţie socială (casele teritoriale ale asigurărilor sociale);
- organele de înregistrare a actelor stării civile;
- organele locative şi organele gospodăriei comunale;
- organele notariale;
- secţiile financiare ale organelor administraţiei publice locale;
- organele care îndeplinesc înregistrarea de stat a imobilelor;
- organele, care administrează averea municipală;
- instituţiile medicale corespunzătoare pe cauzele privind spitalizarea forţată şi tratarea ce-
tăţenilor sau încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizarea persoanei în staţionarul de
psihiatrie ş.a.
Sensul participării persoanelor interesate în procesul civil în cauzele procedurii speciale
constă în aceea, că hotărîrea judecătorească poate aduce atingeri intereselor sale ocrotite de lege,
drepturilor şi obligaţiilor.
Aşadar, persoanele de bază, participante în cauzele procedurii speciale sunt petiţionarii şi
persoanele interesate. Necoinciderea în proces a intereselor lor, nu acordă posibilitatea pentru
72
denumirea petiţionarului şi persoanelor interesate ca părţi în proces pe cauzele procedurii
speciale.
Procedurii speciale îi sunt caracteristice şi alte însuşiri, care definesc natura acesteia.
Prezenţa lor, şi, de asemenea, natura material-juridică a subgrupelor procedurii speciale (se are
în vedere categoriile concrete de cauze ale procedurii speciale) determină nu numai metodele
specifice de apărare a drepturilor şi intereselor participanţilor în proces, dar, de asemenea,
predetermină particularităţile procesuale ale pregătirii cazurilor spre dezbaterile judiciare în
procedura specială şi examinarea acestora, cercetarea circumstanţelor cauzei, şi, de asemenea,
asupra conţinutului hotărîrii judecătoreşti pe astfel de cauze şi modalitatea realizării acestora.
*****Cea mai răspîndită categorie (subgrupă a procedurii speciale) a cauzelor procedurii
speciale o reprezintă cauzele cu privire la constatarea faptelor, care au valoare juridică (art. 281-
285 CPC RM). Este necesar a cunoaşte într-o măsură suficientă categoriile de bază a acestor
cauze (art. 281 CPC RM), a sesiza, că în competenţa materială a instanţelor judecătoreşti pe
lîngă faptele, enumerate în art. 281 CPC RM, prin alte legi în competenţa instanţelor se poate
atribui şi constatarea altor fapte, de care depinde naşterea, modificarea sau încetarea drepturilor
personale sau patrimoniale ale persoanelor fizice şi organizaţii. De exemplu, cazurile cu privire
la constatarea faptelor, care au valoare (importanţă) în naşterea, modificarea sau încetarea
drepturilor cetăţenilor şi organizaţiilor în sfera antreprenoriatului şi altei activităţi economice –
faptul aparţinerii construcţiei sau terenului de pămînt în drept de proprietate; faptul posesiunii de
bună-credinţă, deschisă şi neîntreruptă sub nume de proprietar a unui bun imobil pe parcursul a
15 ani (art. 332 CC RM) sau a unui bun imobil al altuia pe parcursul a 5 ani (art. 333 CC RM);
faptul înregistrării organizaţiei la o anumită oră şi într-un anumit loc; faptul aparţinerii
documentului ce constatează un drept, care acţionează în sfera antreprenoriatului sau altei
activităţi economice a organizaţiei sau întreprinderii individuale, cînd denumirea persoanei
juridice, numele, prenumele, patronimicul întreprinzătorului individual, arătate în document nu
coincid cu denumirea persoanei juridice din documentele fondatoare, înregistrate conform
procedurii corespunzătoare, a numelui, prenumelui şi patronimicului întreprinzătorului
individual conform documentului său de identificare (paşaport (buletin de identitate) sau
adeverinţa de naştere); faptul aparţinerii bunului imobil în drept de proprietate; faptul lichidării
persoanei juridice într-o anumită perioadă, dacă documentele de lichidare nu s-au păstrat şi este
imposibil de a le reconstitui (restabili); faptul răspîndirii informaţiei care defăimează reputaţia
persoanei juridice sau a întreprinzătorului, cînd stabilirea persoanei care răspîndise informaţia
este imposibil ş.a.
Pe lîngă caracteristicile procesuale proprii examinării cauzelor privind constatarea faptelor,
care au valoare juridică, mai există şi anumite trăsături ale dezbaterilor judiciare şi a altor
73
categorii de cauze în procedura specială: privind adopţia (înfierea); privind declararea capacităţii
depline de exerciţiu a minorului (emanciparea); privind declararea persoanei dispărută fără urmă
sau decedată ş.a.
Pe toate categoriile cazurilor procedurii speciale urmează a cunoaşte numaidecît întrebările
privind competenţa materială şi jurisdicţională a cazurilor procedurii speciale, a subiecţilor, care
au dreptul de a se adresa în instanţa de judecată pe cauzele procedurii speciale, privind
particularităţile pregătirii cauzelor procedurii speciale spre dezbaterile judiciare, despre cercul
persoanelor participante pe cauzele procedurii speciale ş.a. Aşadar, vorbind despre trăsăturile
specifice procedurii speciale, trebuie să ne ţinem pe poziţia, că modalitatea de judecare a
cauzelor în procedura specială constituie justiţia şi examinarea acestor cauze are loc nu într-un
mod simplificat, dar conform regulilor examinării acţiunilor civile (alin.4 art.2, alin. 1 art. 280
CPC RM) cu particularităţile, stabilite de caracterul indubitabil (individual) al acestor cauze
(alin. 1 art. 280, art. 281-343 CPC RM).

Vasile Creţu,
doctor în drept, conferenţiar,
74
membru al Consiliului Superior al
Magistraturii

EXAMINAREA PRICINILOR PRIVIND CONSTATAREA FAPTELOR,


CARE AU VALOARE JURIDICĂ

1. Noţiuni generale cu privire la cauzele privind constatarea faptelor, care au valoare


juridică
Examinarea de către instanţele de judecată a cauzelor cu privire la constatarea faptelor, care
au valoare juridică, reprezintă justiţia, care contribuie cetăţenii şi organizaţiile în obţinerea,
modificarea şi încetarea numeroaselor drepturi subiective şi intereselor lor ocrotite de lege.
Constatarea judiciară a faptelor care au valoare juridică în special dă posibilitate cetăţenilor în
realizarea unor atare drepturi constituţionale importante, cum ar fi dreptul la pensie, dreptul la
moştenire, dreptul la repararea prejudiciului în cazul pierderii capacităţii de muncă, de asemenea,
în cazul pierederii întreţinătorului, apărarea onorii, demnităţii şi reputaţiei profesionale ş.a.
Cu ajutorul modalităţii judiciare de constatare a faptelor juridice se apără (ocrotesc) interesele,
ce decurg din poziţia (statutul) de drept a subiecţilor în raporturile civile, de familie, de muncă
ş.a.
În ştiinţa dreptului prin faptul juridic urmează a se înţelege o circumstanţă concretă de viaţă,
cu care normele juridice leagă naşterea, modificarea şi încetarea consecinţelor de drept
(raporturilor juridice). Art. 8 CC RM conţine o listă detaliată unor atare fapte – temeiuri a
apariţiei drepturilor civile şi a obligaţiilor. Însă, lista respectivă conţine temeiuri cel mai des
întîlnite. Codul Civil al RM dă posibilitate apariţiei, modificării şi încetării drepturilor civile şi a
obligaţiilor din faptele juridice chiar şi neprevăzute de actele normative, dar care corespund
conceptului originar şi sensului legislaţiei civile (principiului libertăţii contractuale, egalitatea
părţilor ş.a.)10. În acest sens, lit. h) alin. 2 art. 8 CC RM prevede, că drepturile civile şi obligaţiile
apar în urma altor acţiuni ale persoanelor fizice şi juridice şi evenimentelor (faptelor), cu care
legislaţia leagă (uneşte) consecinţele de dret civil.
Faptele juridice au natură diferită şi sunt foarte diverse. Clasificările faptelor juridice, conţinute în
ştiinţa dreptului, le împart în evenimente şi acţiuni, de bună-credinţă (legală) şi rea-credinţă (ile-
gală) ş.a.
După caracterul acţiunilor, faptele se împart în fapte de acţiune unică (momentană) şi fapte
de acţiune continuă.

10
Алексеев С.С. Общая теория права. Курс в 2-х томах. М.: «Юрид. Лит.», 1982, с. 163
75
Faptele de acţiune unică (momentană) – reprezintă circumstanţele, care există doar la
momentul actual (prezent) sau într-o perioadă de timp determinată, iar apoi dispar, dînd naştere
unor sau altor consecinţe de drept.
Faptele-împrejurări – reprezintă circumstanţa care are loc (există) un timp îndelungat,
neîntrerupt şi periodic, dînd naştere la consecinţe juridice. Plus la toate unele fapte-împrejurări
au un caracter volitiv şi se referă la şirul (categoria) de acţiuni, altele poartă un caracter nevolitiv
şi se pot referi la şirul (categoria) de evenimente. Însuşi împrejurările apar, se modifică şi
încetează în baza circumstanţelor şi, prin urmare, aici există două rînduri (etaje) de fapte juridice:
primul rînd – motivul mişcării împrejurării, al doilea rînd – împrejurările juridice.11
În ordinea procedurii speciale instanţele de judecată stabilesc diferite fapte juridice indiferent
de tipurile lor. Enumerarea aproximativă a acestor fapte este indicată în art. 281 CPC RM.

2. Competenţa materială şi competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti asupra


cauzelor despre constatarea faptelor care au valoare juridică
Conform regulei generale, constatarea faptelor juridice are loc pe cale administrativă. Unele
fapte juridice pot fi constatate doar pe cale administrativă (nu judecătorească) în virtutea
împuternicirilor pe care le au organele administraţiei publice.
Utilizarea ordinei judiciare are loc în cazurile, cînd împuternicirile organelor administrative
nu le permit a constata faptele care au valoare juridică sau cînd există piedici în calea
administrativă de constatare a faptului. În acest caz se cere folosirea formei procesual-judiciare
ca cea mai reuşită şi propice (recomandabilă) în soluţionarea întrebărilor de drept complicate în
vederea reglării detaliate a ordinei de examinare a cauzelor cu participarea persoanelor
interesate.
Cauzele cu privire la constatarea faptelor care au valoare juridică cu participarea atît a
cetăţenilor, cît şi a organizaţiilor se examinează de instanţele judecătoreşti de drept comun.
Aceasta este reglementată în Codul de procedură civilă. Conform p. „c” art. 28 CPC RM
instanţele de judecată de drept comun examinează (judecă) pricinile civile cu participarea
persoanelor fizice sau juridice, în parte, cauzele procedurii speciale, enumerate în art. 279 CPC
RM.
Competenţa instanţelor de judecată de drept comun în constatarea faptelor care au valoare
juridică se determină prin două căi:
a) pe calea determinării precise (clare) a tipurilor acestora în însăşi legea. O enumerare a
unora din ele este indicată în art. 281 CPC RM, dintre care:
1) raporturile de rudenie;
11
Idem, p. 177-178
76
2) întreţinerea persoanei;
3) înregistrarea naşterii, adopţiei, căsătoriei, divorţului şi decesului;
4) paternitatea;
5) decesul la o anumită dată şi în anumite împrejurări;
6) acceptarea unei succesiuni şi locul ei de deschidere;
7) producerea unui accident;
8) posesiunea, folosinţa şi dispoziţia unui bun imobil în drept de proprietate;
9) apartenenţa documentelor constatatoare de drepturi (cu excepţia documentelor militare,
buletinului de identitate, paşaportului şi a certificatelor eliberate de organele de stare civilă) la o
persoană a cărei nume indicat în document nu coincide cu numele din certificatul de naştere,
buletinul de identitate sau din paşaport;
10) concubinajul, în cazurile stabilite de lege;
11) faptul represiunii politice;
12) detenţiunea în lagărele de concentrare (ghetouri);
13) răspîndirea informaţiei care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională, dacă
autorul informaţiei nu este cunoscut;
14) alte fapte cu valoare juridică.
b) pe calea determinării criteriilor, cu ajutorul cărora constatarea faptelor juridice se atribuie
în competenţa instanţelor judecătoreşti. Lista faptelor care pot fi constatate de instanţele de
judecată în procedura specială poartă un caracter de model. Aceasta este de înţeles, deoarece
enumerarea în lege a tuturor faptelor este imposibil şi nici nu este necesar. Viaţa este într-o
continuă mişcare şi schimbare, şi unele fapte devin indiferente, din punct de vedere juridic, iar
altele, din contra, dobîndesc calităţi de importanţă juridică. Este mai logic de a evita calea citării
în lege a listei faptelor constatate de instanţa de judecată şi de a ne folosi de metoda de formulare
în legea procesuală a criteriilor corespunzătoare, cu ajutorul cărora s-ar putea determina
competenţa instanţei în privinţa unui sau altui fapt.
Criteriile corespunzătoare stabilite de ştiinţa dreptului procesual civil sunt exprimate în art.
282 CPC RM. Cazul de constatare a faptului care are valoare juridică intră în competenţa
instanţei judecătoreşti dacă sunt respectate următoarele condiţii:
1) dacă în puterea legii faptul respectiv atrage careva consecinţe juridice: naşterea,
modificarea şi încetarea drepturilor personale sau patrimoniale ale petiţionarului;
2) petiţionarul nu dispune de o altă posibilitate de a obţine (primi) sau restabili documentele,
care confirmă (constată) faptul respectiv;
3) constatarea faptului nu are legătură cu soluţionarea litigiului de drept, din competenţa
instanţelor judecătoreşti.
77
Cazurile cu privire la constatarea faptelor juridice cad în competenţa instanţelor judecătoreşti
de drept comun, dacă conform legii faptele duc la apariţia consecinţelor juridice în sfera
raporturilor de drept civil, de muncă, de familie, de drept administrativ, în sfera activităţii
antreprenoriale şi altei activităţi în privinţa drepturilor personale sau patrimoniale. Fapta atrage
după sine apariţia consecinţelor juridice, dacă în baza acesteia petiţionarul dobîndeşte dreptul
subiectiv, modifică sau încetează drepturile personale sau patrimoniale. Prin urmare, instanţa de
judecată este în drept să primească spre examinare cererile privind constatarea faptelor, dacă:
a) conform legislaţiei acestea dau naştere la careva consecinţe juridice;
b) faptul constatat atrage consecinţe juridice anume pentru petiţionar. De exemplu, în
conformitate cu art. 1500 şi art. 1501 CC RM constatarea faptului existenţei relaţiilor de rudenie
între petiţionar (moştenitor de clasa a II-a) şi defunctă, va avea semnificaţie juridică, dacă
confirmarea unui astfel de fapt îi este necesară petiţionarului pentru obţinerea certificatului de
moştenitor (ce atestă dreptul său la moştenire) şi nu există moştenitori de clasa I. În astfel de
circumstanţe constatarea de către instanţa de judecată a faptului existenţei relaţiilor de rudenie
atrage după sine apariţia dreptului asupra averii succesorale. Prezenţa, însă, la defunctă a
rudelor-moştenitoare de clasa I, enumerate în p. „a” alin. 1 art. 1500 CC RM, nu dau naştere la
petiţionarul-moştenitor de gradul II nici unei consecinţe juridice. În aşa caz, nu are sens în
constatarea acestuia pe cale judecătorească, iar cauza nu este de competenţa instanţelor
judecătoreşti.
Determinarea condiţiei corespunzătoare pentru stabilirea unui fapt este posibilă pe baza
analizei normei respective de drept material, care reglementează relaţiile juridice
corespunzătoare şi care stabileşte cercul faptelor juridice, care sunt necesare pentru apariţia,
modificarea şi încetarea drepturilor personale şi patrimoniale ale persoanelor fizice şi ale
organizaţiilor.
Determinarea valorii juridice a faptului, constatarea căruia o solicită petiţionarul, este
posibilă în legătură cu acele scopuri, pentru atingerea cărora el s-a adresat în instanţa de judecată.
Anume indicarea de către petiţionar asupra scopului constatării faptului permite pronunţarea în
privinţa existenţei sau lipsei consecinţelor juridice. Potrivit p. „a” alin. 2 art. 284 CPC RM
cererea trebuie să conţină indicarea scopului, pentru care petiţionarului îi este necesar constatarea
faptului respectiv. Consecinţele, survenirea cărora o doreşte petiţionarul, pot fi atît juridice, cît şi
indiferente din punct de vedere al dreptului sau să fie chiar opuse acestuia. Determinînd
competenţa instanţelor de judecată privitor la cauzele procedurii speciale, urmează a ţine cont de
părerea P.F. Eliseikin privind aceea, că nu poate fi constatat faptul de valoare juridică, dacă prin
rugămintea de constatare petiţionarul nu urmăreşte nici un scop. În afară de aceasta, nu poate fi
recunoscut faptul, ca avînd valoare juridică şi în acele cazuri, cînd constatarea acestuia este
78
îndreptată spre atingerea unui rezultat nejuridic (de exemplu, în scopuri genealogice, de ştiinţă
ş.a.12).
Articolul 284 CPC RM în rîndul cerinţelor înaintate faţă de conţinutul cererii numeşte
obligatorie indicarea asupra scopului, pe care îl urmăreşte petiţionarul adresîndu-se în instanţa de
judecată cu rugămintea privind constatarea faptului juridic. Trebuie, însă, de menţionat că norma
dreptului material singură stabileşte caracterul juridic al faptului. Prin urmare, în acele cazuri
cînd în cerere nu este indicat asupra scopului constatării faptului aceasta încă nu dă motiv de a
vorbi despre caracterul juridic indiferent al faptului faţă de consecinţele juridice şi în acest
context a considera imposibilă constatarea acestuia în cadrul competenţei instanţei de judecată.
Constatarea faptului poate nu numai rezuma în realizarea unui drept subiectiv concret, dar şi în
realizarea unui complex întreg de circumstanţe de drept. De aceea, cele spuse mai sus nu pot fi
privite ca propunere că în cerere nu trebuie să fie indicat scopul constatării faptului. Într-un şir de
cazuri scopul poate fi evident, şi din acest motiv indicarea acestuia ar fi de prisos. De exemplu, pe
cauzele privind constatarea apartenenţei documentelor constatatoare de drepturi, faptul înregistrării
actului de stare civilă. În aceste cazuri constatarea faptului poate avea loc şi în cazurile lipsei la
petiţionar a unui scop concret în momentul adresării în instanţa de judecată.
Constatarea faptului juridic ţine de competenţa instanţei de judecată, dacă aceasta nu are
legătură cu soluţionarea în continuare a unui litigiu de drept atribuit competenţei instanţelor de
judecată. Cum a mai fost menţionat, lipsa litigiului de drept constituie o trăsătură importantă a
procedurii speciale. Apariţia litigiului de drept, privează procedura specială de caracterul
incontestabil, transformîndu-l într-o procedură contencioasă. Aceasta atrage aplicarea unei astfel
de instituţii procesuale cum ar fi scoaterea cererii de pe rol şi obligaţia instanţei judecătoreşti de
a lămuri petiţionarului şi altor persoane interesate dreptul lor de a soluţiona litigiul în procedură
contencioasă în instanţa de judecată, în competenţa căreia aparţine litigiul de drept. Examinarea
litigiilor de drept în procedură specială constituie o încălcare gravă a normelor legii procesuale,
care atrage încălcarea drepturilor procesuale ale cetăţenilor şi organizaţiilor la apărare în
instanţele judecătoreşti. Scoaterea cererii de pe rol se întocmeşte prin încheiere de către instanţa
judecătorească în care vor fi incluse motivele privitor la drepturile petiţionarului şi persoanei
interesate. Hotărîrea adoptată cu încălcarea cerinţelor alin. 3 art. 280 CPC RM atrage nulitatea
acesteia.
Încălcarea alin. 3 art. 280 CPC RM constituie consecinţa neînţelegerii de către unii jurişti a
esenţei procedurii privind constatarea faptelor ca procedură specială incontestabilă (lipsa
litigiilor), în ordinea căreia nu poate fi soluţionat litigiul de drept. În această ordine de idei

12
Елисейкин П.Ф. Судебное установление фактов, имеющих юридическое значение. М.: «Юрид. Литер.»,
1973. с.11.
79
trebuie avut în vedere că, soluţionînd un litigiu de drept în cadrul procedurii contencioase,
instanţa de judecată întotdeauna anterior constată anumite circumstanţe de fapt. De aceea,
confirmarea faptului care are valoare juridică, poate avea loc în procedură comtencioasă în cazul
cînd în cadrul procedurii speciale apare un litigiu. În prezenţa hotărîrii judecătoreşti în privinţa
litigiului, în care este constatat unul sau alt fapt şi aduse dovezi a existenţei acestuia, o constatare
aparte a acestui fapt în ordinea procedurii speciale nu este necesară. O atare hotărîre serveşte ca
temei de adresare în organul competent cu scopul îndeplinirii drepturilor, rezultate din
constatarea faptului, sau obţinerea documentului necesar petiţionarului.
În momentul naşterii conflictului (litigiului) de drept urmează a avea în vedere, că scoaterea
cererii de pe rol poate avea loc doar atunci cînd între petiţionar şi persoana interesată există
raporturi de drept, soluţionarea cărora este atribuită conform legii în competenţa instanţelor de
judecată şi dacă faptul poate fi constatat în timpul soluţionării litigiului de drept civil, familie,
muncă ş.a. Dacă, însă, litigiul de drept are legătură cu raporturile de drept, examinarea şi
soluţionarea cărora sunt atribuite în competenţa altor organe jurisdicţionale, atunci instanţa de
judecată şi în prezenţa litigiului de drept examinează cazul de constatare a faptului în ordinea
procedurii speciale. De exemplu, nu poate fi soluţionat de judecată litigiul, declarat în legătură cu
constatarea faptului aflării la întreţinere a persoanei pentru primirea pensiei, aşa cum chestiunile
legate de stabilirea pensiei, nu sunt în competenţa instanţelor judecătoreşti. Întrucît organele de
asigurare socială stabilesc pensiile numai în baza documentelor incontestabile, iar stabilirea
faptului de întreţinere nu este atribuită competenţei acestor organe, se creează situaţia cînd
persoanele interesate se privează de posibilitatea realizării drepturilor sale.
Instanţele judecătoreşti pot primi cereri privind constatarea faptelor, care au valoare juridică,
şi să le examineze în ordinea procedurii speciale, dacă petiţionarul nu are o altă posibilitate de a
primi sau restabili documentele, care atestă faptul dat. Punctul „b” alin. 1 art. 282 CPC RM
prezintă o delimitare între noţiunile „o altă posibilitate de a obţine” şi „posibilitatea de a
restabili” documentele de constatare a faptului. O atare delimitare este corectă şi necesară.
Prin imposibilitatea restabilirii documentelor, care atestă faptul respectiv, urmează a înţelege
lipsa la organul competent (de exemplu, organul de înregistrare a actelor de stare civilă) a
posibilităţii de a elibera un duplicat a documentului necesar respectiv, de exemplu, pierderea
completă a arhivei. Refuzul poate fi motivat şi prin lipsa datelor privind faptul respectiv în
registrul de înregistrare existent. Refuzul organului competent în eliberarea duplicatului
documentului datorită nepăstrării arhivelor reprezintă dovadă, care confirmă nepăstrarea
documentelor, dar nu lipsa faptului în genere. Refuzul, însă, în eliberarea duplicatului
documentului datorită lipsei în cartea de înscrieri a înregistrării faptului constituie dovadă a lipsei
faptului.
80
Urmează a avea în vedere, că nu întotdeauna lipsa datelor corespunzătoare privitor la fapt în
registrul de înscriere a faptelor (pe suporturi de hîrtie şi magnetice) înseamnă, că un atare fapt nu
a avut loc. Lipsa datelor corespunzătoare în document (pe suporturi de hîrtie şi magnetice) în
care se păstrează informaţia, poate fi consecinţă a pierderii datelor corespunzătoare. Cu ajutorul
dovezilor indirecte este posibil constatarea faptului de către instanţele judecătoreşti. De aceea,
persoanele care nu sunt de acord cu refuzul organului de administraţie publică în eliberarea
duplicata documentului din cauza lipsei în registrul de înscrieri a datelor privind înregistrarea
faptului este în drept să se adreseze în instanţa de judecată cu cerere privind constatarea faptului
corespunzător. Dacă instanţa va ajunge la concluzia despre lipsa sau insuficienţa de dovezi, care
ar confirma faptul, atunci va refuza în satisfacerea cererii. În legătură cu cele menţionate prin
imposibilitatea restabilirii documentului urmează a înţelege refuzul organului de înregistrare de a
elibera duplicatul documentului, care confirmă faptul juridic, din orice motiv, inclusiv şi, din
motivul absenţei datelor corespunzătoare.
Prin sintagma „petiţionarul nu are o altă posibilitate” de a obţine documentele, care confirmă
faptul respectiv trebuie de înţeles:
1) lipsa unei oarecare ordini de înregistrare a faptelor în genere (de exemplu, faptul de aflare
la întreţinere nu este înregistrat de către nici un organ);
2) nerespectarea ordinei corespunzătoare de înregistrare a faptului şi imposibilitatea aplicării
acestei ordine la momentul dat (de exemplu, legea stabileşte ordinea înregistrării faptului
accidentului, însă, care nu a fost atestat printr-un act corespunzător despre accident şi
completarea unui atare act la momentul adresării în instanţa de judecată este imposibilă);
3) lipsa posibilităţii efectuării corectării în document, prin care se confirmă unul sau alt fapt, a
erorii sau inexactităţii, în urma căruia documentul este privat de importanţă probantă (de
exemplu, în documentul constatator de drepturi, care aparţine petiţionarului, se conţin
inexactităţi, iar organizaţia care a eliberat documentul nu are posibilitate de a introduce în acesta
corectarea corespunzătoare ţinînd cont de lichidarea acesteia).
În momentul soluţionării întrebării privind competenţa instanţei de judecată asupra cazului de
constatare a unui sau altui fapt juridic, este important a reţine, că constatării este supus numai
acel fapt, dacă prin lege sau alt act normativ nu este prevăzut o altă ordine nejudiciară de
constatare a faptelor corespunzătoare. Unele fapte juridice pot fi constatate numai în ordine
extrajudiciară. Aşa, în instanţa de judecată nu pot fi examinate cererile privitor la constatarea
următoarelor fapte: existenţa stajului de muncă, a grupei de invaliditate, a vîrstei cetăţenilor,
faptul apartenenţei documentelor militare; a certificatelor, eliberate de organele de
înregistrare a actelor de stare civilă ş.a. În actele normative speciale este prevăzut ordinea
administrativă de constatare a acestora. Lipsa în legislaţia în vigoare a normelor privind
81
ordinea administrativă de constatare a faptelor juridice face posibilă constatarea acestuia în
ordine judiciară.
Vorbind despre delimitarea competenţelor judiciară şi administrativă asupra cauzelor privind
constatarea faptelor care au valoare juridică, urmează a porni din regulile normative: la
competenţa judecătorească se referă constatarea tuturor faptelor, dacă prin lege direct nu este
stabilit competenţa administrativă corespunzătoare. Astfel, la competenţa judecătorească se
referă constatarea acelor fapte, care conform indicării directe în lege nu se supun constatării în
ordine administrativă, şi acele, care trebuie constatate în ordine administrativă, dar din anumite
considerente (motive) acest lucru este imposibil. De exemplu, faptele nu pot fi înregistrate de
organele administrative; faptul nu poate fi constatat din cauza dubiilor la organul de înregistrare
în privinţa existenţei faptului şi ca consecinţă necesitatea înlăturării acestora prin intermediul
instanţei de judecată; în cazul refuzului nemotivat al organului administrativ în efectuarea
acţiunii respective.
În pricinile privind constatarea faptelor care au valoare juridică, legea stabileşte reguli
speciale privitor la competenţă. În conformitate cu regulile competenţei jurisdicţionale (sa după
obiect) materiale toate cauzele din procedura specială sunt atribuite în competenţa judecătoriilor.
Numărul cel mai mare de pricini privind constatarea faptelor care au valoare juridică, supuse
examinării în prima instanţă, de asemenea sunt concentrate în judecătorii. Aceasta este
completamente justificat. Judecătoriile sunt mai apropiate de populaţie, lor le este mai uşor să le
asigure nu numai prezentarea în şedinţa de judecată a petiţionarilor şi persoanelor interesate, ci şi
a primi dovezile corespunzătoare.
În procesul civil cea mai răspîndită este competenţa jurisdicţională teritorială. Esenţa acesteia
constă în aceea, că cererea de intentare a procesului se depune în instanţa judecătorească de la
domiciliul sau de la locul de aflare a pîrîrtului (art. 38 CPC RM). În legătură cu lipsa pîrîtului în
pricinile procedurii civile speciale, competenţa jurisdicţională teritorială a cauzelor privind
constatarea faptelor juridice, se stabilesc după locul de trai (domiciliu) sau după locul de aflare a
petiţionarului (art. 283 CPC RM). Pentru stabilirea competenţei jurisdicţionale teritoriale a
cauzelor privind constatarea faptelor care au valoare juridică, domiciliul sau locul de aflare a
persoanelor interesae, atrase spre participare în proces, inclusiv locul apariţiei sau înregistrării
faptului juridic, importanţă nu are.
Competenţa jurisdicţională teritorială specială se stabileşte prin lege pentru pricinile de
constatare a faptelor, asupra bunului imobil. Astfel, conform art. 283 CPC RM cererile privind
constatarea faptului de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunului imobil în drept de
proprietate, de asemenea privind constatarea faptului posesiunii şi folosinţei unui bun imobil, se
depune în instanţa judecătorească unde se află bunul imobil. Această regulă trebuie să fie
82
aplicată şi la constatarea altor fapte care au valoare juridică pentru naşterea, modificarea şi
încetarea drepturilor asupra bunului imobil. Stabilirea în acest fel a competenţei jurisdicţionale
teritoriale urmează a fi efectuată şi în cazurile privind constatarea acceptării succesiunii şi locul
de deschidere a ei, adică cererea trebuie depusă în instanţa judecătorească de la locul aflării
averii imobile succesorale sau la locul deschiderii succesiunii. În esenţă, în toate cazurile
enumerate mai sus este vorba de competenţa jurisdicţională teritorială excepţională. Instanţa de
judecată de la locul aflării imobilului (construcţiei, terenului agricol, averii succesorale) sau la
locul concentrării probelor, necesare pentru examinarea cauzei, se bucură de cele mai mari
posibilităţi de cercetare completă şi multiaspectuală a probelor în proces. Regula competenţei
teritoriale jurisdicţionale excepţionale este îndreptată spre asigurarea condiţiilor favorabile
pentru examinarea cauzei.
Dacă constatarea unuia şi aceluiaşi fapt juridic este necesară pentru cîţiva petiţionari, care
locuiesc sau se află în locuri diferite, este admisibil examinarea cauzelor într-una din instanţele
judecătoreşti la alegerea petiţionarilor. În cazuri aparte pricinile de constatare a faptelor juridice
este raţional de a le examina la locul aflării majorităţii sau a celor mai imporatante probe (p. „c”
art. 43 CPC RM). Este vorba de posibilitatea examinării cauzei mai rapid şi practic într-o altă
judecătorie şi dacă aceasta este condiţionat, de exemplu, de comoditatea examinării cauzei la
locul efectuării acţiunilor procesuale de bază. În particular, audierea majorităţii martorilor,
administrarea probelor de bază, cercetarea la faţa locului ş.a.m.d. Dacă îndeplinirea acestor
acţiuni de către instanţa judecătorească, care examinează cauza, nu este posibilă sau atrage după
sine pierderea inutilă a timpului şi mijloacelor, pricina mai corect ar fi de a o strămuta acelei
judecătorii, căreia îi este mai convenabil şi mai raţional de examinat. Strămutarea cauzei într-o
altă instanţă de judecată trebuie să aibă loc numai cu respectarea cerinţelor art. 43 CPC RM.
Necesitatea în constatarea faptului care are valoare juridică, uneori apare la persoanele private de
libertate. În astfel de circumstanţe cererea trebuie depusă şi examinată în judecătoria de la locul
de detenţie, dar nu de la fostul domiciliu a unei atare persoane.

3. Pornirea procesului în pricinile de constatarea faptelor care au valoare juridică


Dreptul de adresare în instanţa de judecată cu cerere privind constatarea faptelor care au
valoare juridică, reprezintă dreptul la apărare, prevăzut în art. 26 al Constituţiei Republicii
Moldova.

83
Întrucît în cauzele privind constatarea faptelor care au valoare juridică, este vorba de apărarea
intereselor ocrotite prin lege ale persoanelor interesate, adică ale celor persoane care au dreptul
de adresare în instanţa judecătorească cu rugămintea despre constatarea faptului juridic, este
necesar de a recunoaşte astfel de calitate numai persoanelor, care au un interes ocrotit prin lege.
Întrebarea privind, care persoană urmează a fi considerată interesată în apărarea interesului
legal, este reglementat prin art. 7, art. 281 CPC RM. Conform alin. 1 art. 7 CPC RM, instanţa
judecătorească porneşte procesul civil în baza cererii persoanei care cere apărarea interesului său
legal. Astfel de persoane sunt acelea pentru care constatarea faptului juridic dă naştere, modifică
şi încetează drepturile personale şi patrimoniale (alin. 1 art. 281 CPC RM). Din conţinutul
normelor indicate apare concluzia în aceea că a se adresa cu cerere privind constatarea faptului
juridic o poate face orice persoană, drepturile şi obligaţiile căreia depind de faptul constatat.
Spre deosebire de alte categorii de cazuri din procedura specială, privind constatarea faptelor
care au valoare juridică, legea (art. 7, art. art. 281-284 CPC RM) nu enumeră persoanele
concrete, care se pot adresa în judecată cu cerere. Stabilind persoana, care poate fi petiţionar în
cauzele privind constatarea faptelor care au valoare juridică, legea nu urmăreşte scopul
concretizării, specificării persoanelor concrete, şi, prin urmare, nu limitează dreptul de adresare
în instanţă. Prin urmare, a se adresa în instanţa de judecată cu rugămintea de a se constata un fapt
care are valoare juridică, este în drept s-o facă orice persoană, care urmăreşte scopul apărării
interesului său ocrotit de lege. Această persoană, după cum s-a mai spus, se numeşte petiţionar.
Pentru petiţionar ca figură procesuală principală în cauzele privind constatarea faptelor care
au valoare juridică, îi este caracteristic, că el reprezintă iniţiatorul procesului şi se adresează în
instanţa judecătorească cu rugămintea de a se constata faptul care are valoare juridică pentru
apariţia, modificarea sau încetarea relaţiilor de drept în scopul apărării interesului său legal. El
este înzestrat cu toate drepturile procesuale, caracteristice iniţiatorului procesului: depunerea
(retragerea) cererii, modificarea obiectului şi temeiurilor cererii ş.a. Acţiunile lui decurg din
principiul disponibilităţii, care acţionează şi în procedura specială.
Cu cerere privind constatarea faptelor juridice se poate adresa nu numai cetăţeanul, ci şi
organizaţia. De exemplu, organul financiar se adresează cu rugămintea de constatare a
apartenenţei documentelor constatare a dreptului defunctului, cînd ea diferit se numeşte în
documentele identificatoare (paşaport) şi cartea de economii.
Cetăţenii au dreptul de a intenta procese privind constatarea faptelor care au valoare juridică,
nu numai personal, dar şi prin intermediul reprezentanţilor. Prin intermediul reprezentanţilor pot
intenta procesele sale şi organizaţiile (art. 75 CPC RM).
Cauza civilă privind constatarea faptului care are valoare juridică poate fi intentată în judecată
de asemenea şi prin cererea procurorului (alin. 2 art. 7 CPC RM). El se adresează în instanţa de
84
judecată în cazul necesităţii apărării intereselor de stat şi obşteşti, sau dacă cetăţeanul din unul
sau alt motiv (boală, incapacitate, vîrstă înaintată ş.a.) este lipsit de posibilitatea de a-şi apăra
personal interesele.
În afară de procuror se pot adresa în instanţa de judecată cu cerere despre constatarea faptelor
juridice şi alţi subiecţi împuterniciţi prin lege de a participa în apărarea intereselor legale ale altei
persoane (alin.2 art.73 CPC RM). Acestea sunt organele de administrare publică, organizaţiile
cooperative şi obşteşti şi cetăţeni aparte. Dreptul de a intenta procesul în apărarea drepturilor şi
intereselor altor persoane ei îl au numai în cazurile şi în condiţiile direct prevăzute în lege. De
exemplu, cu cererea privitor la constatarea faptului privind recunoaşterea paternităţii se pot
adresa în instanţa de judecată nu numai mama copilului, ci chiar şi copilul din momentul
atingerii majoratului, dar şi tutorele (curatorul) lui, inclusiv şi alte persoane cărora prin lege le
este atribuit dreptu de a depune în instanţa judecătorească o astfel de cerere (art. 48 CC RM).
Forma adresării în instanţa de judecată pe cauzele privind constatarea faptelor care au valoare
juridică o reprezintă cererea. Printr-un alt mijloc procesual a intenta cazul de procedură specială
în instanţa judecătorească nu se permite.
Cererea privind constatarea faptelor care au valoare juridică se depune în instanţa de judecată
în formă scrisă. Ea se semnează de către petiţionar sau reprezentantul acestuia.
Cererea ca formă de apărare pe cauzele de constatare a faptelor, îşi are caracteristicile sale. În
primul rînd, lipsa părţii cu interes contrar predetermină adresarea rugăminţii petiţionarului nu
către pîrît, ci către instanţa judecătorească. În al doilea rînd, lipsa litigiului de drept predetermină
conţinutul cerinţelor petiţionarului – rugămintea privind apărarea interesului legal pe calea
constatării faptului care are valoare juridică. În al treilea rînd, faptul despre constatarea căruia
cere petiţionarul, trebuie să aibă consecinţe juridice reformatoare. De aici decurge obligaţia de a
indica în cerere scopul, pe care îl urmăreşte petiţionarul, prin constatarea faptului.
Caracteristicile indicate influenţează asupra conţinutului cererii. Cererea pe cauzele de
constatare a faptelor care au valoare juridică, trebuie să răspundă cerinţelor prevăzute în art. 166
şi 167 CPC RM. Împreună cu aceasta, cererea pe cauzele de constatare a faptelor juridice trebuie
să reflecte trăsăturile, determinate de categoria respectivă de cauze. Specificul conţinutului
cererii despre constatarea faptelor care au valoare juridică este reflectat în art. 284 CPC RM.
Conţinutul unei atare cereri considerabil se deosebeşte de conţinutul cererii de chemare în
judecată. De aceea, aici trebuie respectate nu chiar toate cerinţele prevăzute în art. 166 CPC
RM. În particular, în cererea de constatare a faptului juridic nu se indică: preţul (suma)
acţiunii, calcularea sumelor încasate sau disputate, datele privind respectarea ordinei
pretenţionale, de reglementare a litigiului ş.a.
În cerere privind constatarea faptelor care au valoare juridică trebuie indicate:
85
- denumirea instanţei de judecată, în care se depune cererea;
- numele petiţionarului, locul aflării lui;
- dacă petiţionar este cetăţean, atunci domiciliul lui, data şi locul naşterii;
- dacă petiţionar este o organizaţie sau întreprindere individuală, atunci data şi locul
înregistrării de stat în calitate de persoană juridică sau întreprindere individuală;
- faptul, în constatarea căruia intervine petiţionarul;
- norma legii sau actului subordonat legii, care prevede, că faptul dat dă naştere la consecinţe
juridice de caracter personal sau patrimonial;
- argumentarea necesităţii constatării faptului dat prin indicarea asupra scopului constatării
acestuia;
- probele, care dovedesc faptul şi certifică imposibilitatea obţinerii de către petiţionar a
documentelor necesare sau imposibilitatea restabilirii documentelor pierdute în ordine
extrajudiciară.
În conformitate cu alin. 3 art. 166 CPC RM cererea poate conţine şi alte date, care au
importanţă pentru soluţionarea cauzei. În particular, numere de telefon, fax, adrese electronice,
dacă ele sunt necesare pentru examinarea corectă şi în timp rezonabil a cauzei. Cererile pot
conţine şi diferite demersuri (cereri), inclusiv şi demersuri privind solicitarea probelor.
Legea în special stipulează necesitatea indicării asupra scopului, pentru care pentru
petiţionar este necesar de a se constata faptul respectiv (de exemplu, constatarea faptului aflării
la întreţinere pentru oformarea în continuare a pensiei). Indicarea asupra scopului constatării
faptului ajută judecătorul în momentul primirii cererii de a determina, are oare faptul dat valoare
juridică, şi a stabili persoanele interesate. Nerespectarea cerinţelor p. „a” alin. 1 art. 284 CPC
RM privitor la necesitatea indicării asupra scopului constatării faptului, atrage consecinţe,
prevăzute în art. 171 CPC RM – nu se dă curs cererii, despre ce se aduce la cunoştinţa
petiţionarului cu prezentarea unui termen pentru lichidarea neajunsurilor. Dacă petiţionarul în
termenul stabilit nu va îndeplini cerinţele judecătorului, atunci adresarea în instanţa de judecată
fără indicarea concretă a scopului constatării faptului trebuie apreciată ca intentarea procesului în
lipsa interesului juridic cu consecinţele, indicate în alin. 2 art. 171 CPC RM.
Cu toate că art. 284 CPC RM nu conţine nici un fel de stipulaţie referitor la scopul constatării
faptului, totuşi interpretarea ei cu privire la diferite feluri de pricini privind constatarea faptelor
ne permite a vorbi despre excepţiile necesare din regulile stabilite de ea. Utilitatea şi necesitatea
respectării regulii art. 284 CPC RM nu se pune la îndoială, dar, există aşa fapte juridice, care
însăşi singure certifică prezenţa interesului juridic la petiţionar. Sunt fapte care dau naştere la
unele consecinţe juridice şi sunt fapte, care dau naştere la un complex de consecinţe juridice. De
exemplu, în momentul adresării în instanţa de judecată cu rugămintea de a se constata faptul
86
înregistrării actului de stare civilă petiţionarul poate să nu indice scopul juridic concret, pentru
care este necesar constatarea faptului dat, aşa cum un atare scop poate fi doar obţinerea
certificatului corespunzător – de căsătorie, de divorţ, de naştere (moarte) ş.a., care aduce claritate
în statutul de drept al persoanei. Adresarea cu rugămintea privind constatarea faptului
înregistrării unui sau altui eveniment în viaţa persoanei, cu care este legat apariţia, modificarea
sau încetarea relaţiilor de drept corespunzătoare (de drept civil, de dreptul familiei), însăşi
singură certifică prezenţa interesului legal la petiţionar. Aceasta se referă şi la cazurile constatării
faptului apartenenţei documentelor constatatoare de drepturi. Pe aceste categorii de cauze
cererile pot fi examinate şi în cazul lipsei la petiţionar a scopului concret în momentul adresării
în instanţa de judecată. Aşadar, esenţa unor categorii de cauze privind constatarea faptelor care
au valoare juridică permit a face o sfidare (chemare) în privinţa la aceea, că cerinţele art. 284
CPC RM privitor la indicarea în cerere a scopului constatării faptului poate fi aplicat nu tuturor
felurilor de cauze privind constatarea faptelor care au valoare juridică.
Articolul 284 CPC RM obligă petiţionarul să indice în cerere probe, care dovedesc faptul şi
probe, care atestă imposibilitatea obţinerii documentelor necesare sau imposibilitatea restabilirii
documentelor pierdute pe cale extrajudiciară. Conform alin. 2 art. 284 CPC RM probele scrise,
care dovedesc împrejurările expuse de petiţionar în cerere, se anexează la cerere. Dacă petiţionarul
nu prezintă la cerere probele corespunzătoare, atunci conform art. 171 CPC RM instanţa
judecătorească nu dă curs cererii.
În calitate de probe scrise, care certifică imposibilitatea obţinerii documentelor necesare sau
care demonstrează imposibilitatea restabilirii documentelor pierdute pot servi, de exemplu,
informaţia organului de înregistrare a actelor de stare civilă privind lipsa registrelor respective
ale actelor de stare civilă sau despre lipsa înregistrării corespunzătoare a actului de stare civilă;
refuzul în scris a organului de înregistrare a actelor stării civile în restabilirea înregistrării de
acte; înscrisurile, care dovedesc că organul care a eliberat documentul constatator de drepturi, în
stabilirea neclarităţilor sau în eliberarea altui document a refuzat; refuzul organului de
administraţie publică locală sau al altui organ, în competenţa căruia este atribuit confirmarea
faptului aflării persoanei la întreţinere, în eliberarea certificatului respectiv; documentul, care
atestă întocmirea actului privitor la accident, pierederea lui ulterioară şi imposibilitatea
restabilirii acestuia, sau documentul prin care se confirmă că în momentul întocmirii actului cu
privire la accident în el a fost efectuată o greşeală sau neclaritate, şi rectificarea căreia de către
organul corespunzător este imposibilă; refuzul în scris al organului, care a săvîrşit un act notarial
privind eliberarea petiţionarului certificatul de moştenitor din cauza lipsei la petiţionar a
documentelor necesare pentru confirmarea în ordine notarială a faptului intrării în dreptul la
moştenire (locul deschiderii succesiunii), sau că astfel de documente sunt insuficiente; refuzul
87
organului de înregistrare a actelor de stare civilă în înregistrarea faptului decesului persoanei la o
anumită dată şi în anumite circumstanţe ş.a.
Aşadar, în îndeplinirea cerinţelor art. 284 CPC RM petiţionarul trebuie să prezinte probe în
scris de două categorii:
a) probe, care demonstrează existenţa faptului însuşi;
b) probe, care demonstrează imposibilitatea obţinerii sau restabilirii faptului corespunzător.
Prin urmare, în cerere petiţionarul trebuie să indice în care organ (organe) el s-a adresat întru
obţinerea sau restabilirea documentelor şi ce hotărîre a fost adoptată la cererea sa.
Pentru cererea privind constatarea faptului care are valoare juridică se achită taxa de stat în
mărime fixă stabilită în conformitate cu Legea Republicii Moldova № 1216-XII din 03
decembrie 1992 taxei de stat (cu numeroase modificări şi completări).
Taxa de stat în cauzele în procedura specială se impozitează în mărime de 500% din salariul
minim stabilit pe republică (p. 1 „d” art. 3 Legea RM taxei de stat). În cazul în care, cererea este
scoasă de pe rol din cauza existenţei litigiului de drept, care poate fi soluţionat în ordinea
procedurii contencioase, iar reclamantul depune cererea de chemare în judecată, taxa de stat,
achitată în ordinea procedurii speciale, se ia în consideraţie la încasarea taxei de stat şi
repartizarea cheltuielilor de judecată la soluţionarea litigiului de drept în ordinea procedurii
contencioase (alin. 4 art. 280 CPC RM, p. 13 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie № 25
din 28 iunie 2004 „Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei
despre încasarea cheltuielilor de judecată în cauzele civile”). Judecătorul este obligat să
controleze, dacă petiţionarul nu este scutit de la plata taxei de stat pe cauzele de constatare a
faptelor care au valoare juridică. De la plata taxei de stat, în conformitate cu prevederile art. 85
CPC RM, sunt scutiţi minorii – pe cauzele privind apărarea drepturilor sale, procurorul, organele
administraţiei publice, organizaţiile şi persoanele fizice, împuternicite prin lege de a se adresa în
instanţa de judecată cu cerere întru apărarea intereselor legale ale altor persoane, sau în apărarea
intereselor statului sau societăţii. De la plata taxei de stat sunt scutite persoanele, supuse
represiunilor politice – pe cauzele, legate cu represiunile (p. „d” art. 85 CPC RM). Este vorba
despre constatarea faptului represiunilor politice, aflării cetăţeanului în lagărele de concentrare
fasciste (ghetouri).
În cazul neachitării taxei de stat, judecătorul stabileşte petiţionarului un termen concret, în
timpul căruia taxa de stat trebuie să fie achitată. Dacă în acest termen taxa de stat nu va fi
achitată apar consecinţele prevăzute în alin. 2 art. 171 CPC RM – cererea se consideră ca
nedepusă şi se restituie, împreună cu documentele anexate, petiţionarului, în legătuă cu ce
instanţa de judecată emite o încheiere, car poate fi atacată cu recurs. Judecătorul sau instanţa de
judecată, reieşind din starea materială a petiţionarului, este în drept de a da dispoziţii privind
88
amînarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat de către petiţionar. În cazul neachitării taxei de stat în
termenul stabilit, instanţa judecătorească scoate cererea de pe rol ( art. 86 p. „k”, art. 267 CPC
RM). Încheierea instanţei de judecată prin care cererea este scoasă de pe rol poate fi atacată cu
recurs (alin. 2 art. 268 CPC RM).
Acţiunile judecătorului în privinţa primirii cererii de constatare a faptului care are valoare
juridică, constau în controlul unui şir întreg de condiţii procesuale, de prezenţa cărora se
soluţionează întrebarea privind pornirea procesului. Judecătorul primeşte de la petiţionar cererea,
dacă, în primul rînd, petiţionarul se bucură de dreptul de a depune această cerere, în al doilea
rînd, dacă petiţionarul respectă ordinea stabilită de lege în ceea ce ţine de depunerea cererii.
Dreptul la a depune cerere – este dreptul petiţionarului la adresarea în instanţa judecătorească
cu cererea de apărare a interesului ocrotit de lege pe calea constatării faptului care are valoare
juridică. Dacă la petiţionar lipseşte dreptul la adresare în judecată, judecătorul în conformitate cu
art. 169 CPC RM refuză în primirea cererii. Judecătorul refuză în intentarea procesului în
legătură cu lipsa la petiţionar a dreptului de adresare în judecată, dacă:
1) cererea de constatare a faptului care are valoare juridică, nu este supusă examinării
instanţelor judecătoreşti din cauza necompetenţei. La stabilirea competenţei cauzelor privind
constatarea faptelor juridice urmează a avea în vedere, că constatării judiciare sunt supuse faptele
care au valoare juridică, numai în acele cazuri, dacă de legislaţia în vigoare nu este prevăzut o
altă ordine (de exemplu, administrativă) de constatare a acestora, inclusiv şi în cazul
imposibilităţii obţinerii de către petiţionar într-o altă ordine documentele necesare, care
demonstrează aceste fapte, sau în cazul imposibilităţii restabilirii documentelor pierdute (art. 282
CPC RM). În conformitate cu aceeaşi normă, judecătorul este obligat să controleze prezenţa la
petiţionar a interesului juridic, adică să se convingă în aceea, că faptul constatat de instanţa de
judecată trebuie să creieze petiţionarului consecinţe de drept (p. „a” alin. 1 art. 282 CPC RM).
Judecătorul trebuie să refuze în pimirea cererii şi intentarea procesului, dacă petiţionarul cere
constatarea faptului care nu are valoare juridică.
2) există o hotărîre judecătorească irevocabilă, prin care se confirmă existenţa sau lipsa
faptului, despre constatarea căruia cere petiţionarul (p. „b” art. 169 CPC RM). Urmează a avea în
vedere, că prezenţa sau lipsa faptului poate fi constatat nu numai prin hotărîre judecătorească,
adoptată în ordinea procedurii speciale, dar şi prin hotărîrea instanţei de judecată pe litigiul de
drept în ordinea procedurii contencioase. Ca motiv al refuzului în primirea cererii constituie, de
asemenea, încheierea instanţei judecătoreşti privind încetarea procesului pe cauză în legătură cu
refuzul petiţionarului de la cererea identică (conexă). Intrate în vigoare hotărîrea sau încheierea
instanţei judecătoreşti pe cauza constatării faptului care are valoare juridică, face imposibilă
examinarea repetată de către instanţa de judecată a aceleiaşi cereri (conexe, identice). Cerere
89
identică înseamnă coincidenţa totală a tuturor elementelor sale: 1) obiectul cererii – cerinţa de
constatare anume a acestui fapt; 2) motivele cererii – sunt arătate aceleaşi fapte juridice, cu care
norma juridică leagă posibilitatea constatării judiciare a faptului juridic; 3) plus identicitatea
petiţionarului însuşi. În aşa fel, în cazul depunerii cererii, în legătură cu care există deja o
hotărîre judecătorească sau există o încheiere privind încetarea procesului pe caz, în primirea
cererii urmează a refuza în baza p. „b” alin. 1 art. 169 CPC RM, iar dacă cererea este primită,
atunci procesul urmează a fi încetat în baza p. „b” art. 265 CPC RM.
3) ca bază a refuzului în primirea cererii constituie, de asemenea, şi faptul că cererea se
depune de către un organ, organizaţie sau o persoană întru apărarea intereselor unei alte
persoane, fără ca acesta, prin codul de procedură civilă sau altă lege, să fie delegat cu dreptul de
a se adresa în instanţa judecătorească cu acest scop (p. „c” alin. 1 art. 169 CPC RM).
4) judecătorul refuză în primirea cererii, dacă la petiţionar există un document corespunzător,
prin care se atestă faptul respectiv (p. „b” art. 282 CPC RM). Judecătorul trebuie să refuze în
primirea cererii, dacă va constata, că petiţionarul nu s-a adresat pentru obţinerea sau restabilirea
documentului constatator al faptului la organul competent (p. „z” alin. 1 art. 282, p. „c” art. 283
CPC RM).
5) dacă în momentul depunerii cererii judecătorul stabileşte prezenţa litigiului de drept, care
cade în competenţa instanţelor judecătoreşti, în primirea cererii şi intentarea procesului trebuie
de refuzat (alin. 2 art. 280 CPC RM). Dacă, însă, la depunerea cererii judecătorul va descoperi,
că constatarea faptului are legătură cu necesitatea soluţionării litigiului de drept, care nu este în
competenţa instanţelor judecătoreşti, instanţa de judecată trebuie să primească şi să examineze
cererea privind constatarea faptului în ordinea procedurii speciale (alin. 2 art. 282 CPC RM).
Încălcarea premiselor de adresare face imposibilă pornirea procesului în instanţa de judecată.
Refuzul în primirea cererii în baza motivelor enumerate mai sus împiedică adresarea repetată în
instanţa judecătorească cu cerinţa despre constatarea aceluiaşi fapt în baza aceloraşi temeiuri şi
de către acelaşi petiţionar. Refuzul în intentarea procesului privind constatarea faptelor care au
valoare juridică trebuie să aibă loc doar în baza temeiurilor, care corespund atît normelor
generale ale dreptului procesual civil (art. 169 CPC RM), cît şi regulilor speciale ale procedurii
speciale (art. art. 280, 282, 284 CPC RM).
Temeiurile enumerate mai sus pentru refuzul în intentarea procesului privind constatarea
faptelor care au valoare juridică demonstrează lipsa la petiţionar a dreptului de a se adresa în
judecată. Doar temeiurile indicate exclud adresarea repetată a petiţionarului în instanţa de
judecată, cu excepţia cazului cînd cererea privind intentarea procesului pe constatarea faptului
care are valoare juridică are legătură cu litigiul de drept, care cade în competenţa instanţei
judecătoreşti. În acest caz la petiţionar nu lipseşte dreptul de adresare în judecată, există piedici

90
în apărarea interesului legal în ordinea procedurii speciale. Petiţionarul are posibilitatea de a-şi
apăra drepturile şi interesele în ordinea procedurii contencioase.
Codul de procedură civilă prevede şi altă grupă de temeiuri pentru refuz în intentarea
procesului civil, însă, nu în legătură cu lipsa la petiţionar a dreptului de adresare în judecată, ci în
legătură cu existenţa unor piedici, stabilite de lege.
Conform art. 170 CPC RM, judecătorul refuză în intentarea procesului în legătură cu
existenţa piedicilor, dacă:
1) cauza nu este în competenţa jurisdicţională a instanţei de judecată;
2) cererea este depusă de către o persoană incapabilă;
3) cererea din numele petiţionarului este depusă de o persoană, care nu are împuterniciri în
vederea intentării şi susţinerea procesului;
4) cererea nu este semnată sau este semnată de către persoana, care nu are împuterniciri întru
semnarea acesteia;
5) în procedura instanţei de judecată respective sau alta se află cauza de constatare a aceuiaşi
fapt, în baza aceloraşi temeiuri şi acelaşi petiţionar;
6) petiţionarul îşi retrage cererea înainte de emiterea încheierii privind intentarea procesului.
Refuzul în intentarea procesului în baza temeiurilor prevăzute în art. 170 CPC RM, nu
împiedică adresarea repetată în judecată cu cerere pe aceeaşi cauză, dacă petiţionarul, în ordinea
stabilită, va înlătura încălcările admise (de exemplu, reprezentantului i se va prezenta procură
pentru depunerea cererii în judecată din numele petiţionarului).
Judecătorul, refuzînd în intentarea procesului, emite în acest sens o încheiere motivată. În
aceasta judecătorul trebuie să indice, în care organ urmează ca petiţionarul să se adreseze, dacă
cauza nu este de competenţa materială instanţelor judecătoreşti sau nu este de competenţa
jurisdicţională a instanţei de judecată respective, sau cum să înlăture împrejurările care pun
piedici în intentarea procesului. Încheierea judecătorului privind refuzul în intentarea procesului
privind constatarea faptului care are valoare juridică se înmînează petiţionarului concomitent cu
restituirea a documentelor depuse. Împotriva încheierii judecătorului privind refuzul de intentare
a procesului poate fi declarat recurs (alin. 2 art. 169, p. „a”, „b”, „c”, „d” alin. 1 art. 170 CPC
RM). Dacă procesul este deja intentat, este inadmisibil a fi emisă încheierea privind refuzul de
primire a cererii. Dacă procesul a fost pornit ilegal, judecătorul trebuie să hotărască întrebarea
privind încetarea procesului (art. 265 CPC RM) sau scoaterea cererii de pe rol (art. 267 CPC
RM).
Încheierea privind intentarea procesului nu este pasibilă atacului independent de sine stător,
dar pretenţiile împotriva acesteia pot fi incluse în apel (art. 359 CPC RM), asupra hotărîrii
judecătoreşti.

91
Primind cererea şi soluţionînd întrebarea privind intentarea procesului în legătură cu
constatarea faptelor care au valoare juridică, judecătorii sunt obligaţi de a curma încercările
diverşilor cetăţeni şi persoane juridice de a utiliza ordinea judiciară în scopurile obţinerii ilegale
ulterioare a înlesnirilor şi altor privilegii cu caracter patrimonial. Intentînd procesul privind
constatarea faptelor care au valoare juridică, judecătorul trebuie să se conducă de explicaţiile,
propuse în p.2 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM № 15 din 20 decembrie
1993 „Cu privire la practica judiciară în cazurile despre constatarea faptelor care au valoare
juridică”, privind necesitatea controlului dacă aparţine faptul dat competenţei instanţei de
judecată, are oare petiţionarul dreptul de a se adresa în judecată cu o astfel de cerere, a clarifica
în ce scop este necesară constatarea faptului dat, a cere de la petiţionar înscrisuri privind
imposibilitatea obţinerii sau restabilirii documentului de constatare a faptului respectiv şi, de
asemenea, probele pe cauză.

4. Pregătirea pricinilor despre constatarea faptelor care au valoare juridică pentru


dezbaterile judiciare
Cu depunerea cererii şi intentarea procesului cu privire la constatarea faptelor care au valoare
juridică legea leagă anumite consecinţe cu caracter de drept procesual. Înainte de toate aceasta
este pornirea procesului pe cauza despre constatarea faptului care are valoare juridică. Între
instanţa de judecată şi participanţii la procesul civil apar raporturi de drept procesual civil şi
persoanele interesate dobîndesc anumite drepturi şi obligaţii procesuale, ei pot exercita în proces
acţiunile procesuale stabilite de lege ş.a. Apar şi alte consecinţe procesuale în urma intentării
procesului în judecată. Astfel, asupra instanţei de judecată, după pornirea procesului, se răsfrînge
obligaţia de a pregăti cauza pentru dezbaterile judiciare într-un mod corespunzător şi a o
examina şi soluţiona just şi în termeni rezonabili.
Acţiunile procesuale în pregătirea cauzei pentru dezbaterile judiciare sunt admisibile doar
după intentarea procesului – adică, după primirea cererii (alin. 1 art. 183 CPC RM) şi includ
activităţile judecătorului şi participanţilor la proces.
Pregătirea cauzelor, despre constatarea faptului care are valoare juridică, pentru dezbaterile
judiciare este obligatorie şi ea conţine:
1) stabilirea legii sau actului normativ subordonat, de care trebuie să se conducă la
examinarea cererii privind constatarea faptului;
2) stabilirea circumstanţelor, cu care norma de drept leagă posibilitatea constatării faptului
juridic şi circumstanţele, cu care norma de drept leagă apariţia consecinţelor juridice;
3) stabilirea persoanelor interesate şi atragerea în cauză a altor persoane;
4) prezentarea probelor necesare;
92
5) informarea la timp a participanţilor la proces în privinţa timpului şi locului şedinţei de
judecată.
Sarcinile indicate mai sus sunt organic legate între ele, soluţionarea lor constituie un proces
unic. Legea procesual civilă nu stabileşte un termen fix pentru pregătirea cauzei pentru
dezbaterile judiciare. Timpul pregătirii se include în termenii rezonabili de examinare a cauzei de
către prima instanţă. Legea doar obligă judecătorul ca în decurs de 5 zile din momentul primirii
cererii să emită o încheiere privind pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare.
Pregătirea cauzei despre constatarea faptelor care au valoare juridică trebuie îndeplinită ţinînd
seama de caracteristicile unei sau altei categorii de cauze: faptul relaţiilor de rudenie între
persoane, faptul aflării persoanei la întreţinere, faptul recunoaşterii paternităţii, faptul
accidentului, faptul represiunilor politice ş.a. În încheierea judecătorului privind pregătirea
cauzei pentru dezbaterile judiciare trebuie indicate acţiunile concrete, pasibile îndeplinirii pe
orice cauză despre constatarea unui sau altui fapt.
În art. 185 CPC RM este indicată o listă model a actelor procesuale privind pregătirea
cauzelor pentru dezbaterile judiciare. Aceste acte în principal sunt destinate pentru pregătirea
cauzelor în procedura contencioasă. Urmează a menţiona, că nu pe orice cauză civilă concretă în
procesul pregătirii sunt necesare îndeplinirea tuturor actelor prevăzute de art. 185 CPC RM.
Pregătirea cauzelor privind constatarea faptelor care au valoare juridică ca subgrupă a procedurii
speciale se îndeplineşte în baza regulilor generale a procesului civil (art. 185 CPC RM) cu
excepţiile şi completările, stabilite în capitolele XXIII – XXIV CPC RM (art. 279-285), adică
ţinînd cont de natura procedurii speciale.
Pregătind cauza despre constatarea faptului care are valoare juridică, judecătorul este obligat
să stabilească caracterul cerinţei de drept a petiţioanarului şi a stabili actul normativ material sau
procesual corespunzător, care trebuie aplicat. În legislaţia materială şi procesuală se conţin
indicaţii privind care circumstanţe influenţează asupra apariţiei, modificării sau încetării
drepturilor personale sau patrimoniale ale persoanelor fizice şi organizaţiilor. Instanţa de
judecată poate constata numai aşa fapte, care conform legii dau naştere la consecinţe juridice.
Deşi p. „e” alin. 2 art. 166 CPC RM şi cere de la petiţionar indicarea asupra circumstanţelor
de drept, pe care îşi bazează petiţionarul cerinţa sa, adică indicarea asupra normei de drept,
necesară aplicării, totuşi urmează a avea în vedere, că din cauza neinformării juridice şi altor
cauze petiţionarul în cererea sa nu întotdeauna indică sau indică incorect legea, în conformitate
cu care trebuie constatat faptul juridic. De aceea, stabilirea normei de drept, care trebuie aplicată
în cazul dat se hotărăşte definitiv de către judecător. De regulă, pentru toate categoriile de cauze,
despre constatarea faptelor care au valoare juridică, există acte normative corespunzătoare, care
trebuie aplicate pentru soluţionarea cauzei.
93
Cunoaşterea conţinutului actului normativ cuvenit aplicării pentru constatarea faptului care
are valoare juridică este necesară şi pentru precizarea circumstanţelor, confirmarea cărora o cere
petiţionarul. Este imposibil de a stabili obiectul probaţiunii pe cauzele despre constatarea faptelor
care au valoare juridică fără cunoaşterea legii sau actului subordonat legii, care trebuie aplicat.
Circumstanţele, cu care norma de drept leagă posibilitatea constatării faptului juridic şi
circumstanţele, cu care norma de drept leagă apariţia consecinţelor juridice, constituie obiectul
probaţiunii pe cauzele despre constatarea faptelor. Iniţial obiectul probaţiunii se arată în cererea
petiţionarului şi prealabil se stabileşte de către judecător, de regulă, la intentarea procesului. La
etapa pregătirii cauzei pentru examinarea judiciară obiectul probaţiunii este determinat de către
judecător împreună cu petiţionarul. De exemplu, constatarea faptului accidentului este legat cu
elucidarea multor circumstanţe; astfel, este vorba oare de un accident la întreprindere sau în afara
întreprinderii; a avut loc oare accidentul cu angajatul sau alte persoane în momentul îndeplinirii
de către dînşii a obligaţiilor de muncă şi a lucrului la comanda organizaţiei sau angajator –
persoană fizică; felul accidentului (traumă, otrăvire, arsuri, electrocutare, avarie, năruirea clădirii
ş.a.); în orele de lucru, pe sau în afara teritoriului instituţiei, mergînd spre locul de muncă sau de
la lucru cu un mijloc de transport acordat de angajator sau cu mijlocul de transport personal în
cazul utilizării transportului respectiv în scopuri de producţie la înţelegerea părţilor contractului
de muncă; s-a petrecut sau nu cercetarea accidentului ş.a. Acestea şi alte circumstanţe trebuie
clarificate deja la această etapă a procesului, pentru ca cauza de constatare a faptului accidentului
să fie pregătită în aşa fel, încît la prima şedinţă de judecată pricina ar fi putut fi examinată corect
şi soluţionată în fond.
Calificarea juridică corectă a cerinţelor petiţionarului şi stabilirea actului normativ, care
urmează a fi utilizat la constatarea faptelor care au valoare juridică, ajută nu numai la precizarea
obiectului probaţiunii, dar şi la determinarea componenţei a participanţilor la proces, adică
petiţionarii, persoanele interesate, inclusiv şi, subiecţii care contribuie la examinarea şi
soluţionarea corectă şi la timp şi atragerea lor la participarea în proces. La etapa pregătirii cauzei
către dezbaterile judiciare judecătorul în conformitate cu p. „a” şi „c” art. 185 CPC RM află de la
petiţionar persoanele care pot fi interesate în cauză, şi posibelele pretenţii din partea lor.
Stabilind persoanele interesate pe cauză, judecătorul este în drept să cheme în judecată persoana
interesată şi s-o audieze privitor la pretenţiile ei, să clarifice obiecţiile ei, să-i explice drepturile şi
obligaţiile ei procesuale. Este important a determina caracterul interesului care condiţionează
participarea persoanelor interesate în proces: interese de serviciu sau de drept personal material.
De aceasta depinde determinarea corectă a poziţiei procesuale a persoanelor interesate. După
cum s-a mai menţionat, în calitate de persoane interesate pot participa persoane, raporturile
cărora cu petiţionarul depind de un fapt, pasibil constatării; organizaţii şi instituţii, în care
94
petiţionarul urmează să realizeze hotărîrea adoptată privind constatarea faptului juridic;
organizaţii şi instituţii, care trebuia să fi întocmit un document sau care nu au fost în stare de a-l
restabili.
Una dintre cele mai importante sarcini de pregătire a cauzei spre dezbaterile judiciare revine
stabilirii probelor, pe care petiţionarul şi persoana interesată trebuie să le prezinte întru
confirmarea cererilor sale. Cît de variate sunt cauzele de constatare a faptelor care au valoare
juridică, atît de diverse sunt şi probele. Indicarea unei liste exhaustive a probelor şi izvoarelor
acestora, din care pot fi dobîndite probele, este imposibil. Funcţiile judecătorului la etapa
pregătirii cauzei pentru dezbaterile judiciare se rezumă la următoarele: a explica petiţionarului şi
persoanei interesate prin care probe pot ei să-şi confirme pretenţiile sale; să stabilească, poate
oare petiţionarul sau persoana interesată să prezinte probele necesare, există oare la ei careva
piedici întru obţinerea probelor; să prezinte petiţionarului sau persoanei interesate sprijin în
satisfacerea cererilor sale privind reclamarea probelor în ordinea şi după metodele prevăzute de
lege (art.119, 120, 126, 138 CPC RM ş.a.).
Probele pe cauzele privind constatarea faptelor se prezintă de către petiţionari şi persoanele
interesate. Ei sunt obligaţi să dovedească acele circumstanţe, pe care le invocă (alin. 1 art. 118
CPC RM). Judecătorul eliberează petiţionarului sau persoanei interesate un demers pentru
obţinerea probei pentru a fi prezentate în instanţa de judecată (alin. 4 art. 119 CPC RM), trimite
delegaţii judecătoreşti altor instanţe de judecată (art. 125 CPC RM), îndeplineşte alte acţiuni.
Cauzele privind constatarea faptului care are valoare juridică, se consideră pregătită pentru
dezbaterile judiciare, atunci cînd este determinat petiţionarul, persoanele juridice interesate,
precizate şi cerinţele şi obiecţiile acestora, determinate circumstanţele necesare pentru
constatarea faptului juridic, probele sunt adunate, prezentate, necesare şi suficiente pe cauză,
persoanei interesate i-a fost înmînată copia de pe cererea de constatare a faptului şi copiile
probelor anexate la cerere.
Judecătorul, constatînd că cauza este pregătită suficient pentru dezbaterile judiciare,
îndeplineşte acţiunile prevăzute în art.190 CPC RM.

5. Examinarea şi hotărîrea judecătorească în pricinile despre constatarea faptelor care


au valoare juridică
Pricinile despre constatarea faptelor care au valoare juridică ca cauze ale procedurii speciale
se examinează de instanţele judecătoreşti după regulile generale ale procedurii contencioase, cu
modificările şi completările, stabilite de capitolele XXIII – XXIV CPC RM, de alte acte
normative, şi, de asemenea, luîndu-se în consideraţie şi esenţa procedurii speciale.

95
Explicaţii la multe întrebări, legate cu examinarea de către instanţele judecătoreşti a cauzelor
despre constatarea faptelor care au valoare juridică, se găsesc în Hotărîrea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie a RM № 15 din 20 decembrie 1993 „Cu privire la practica judiciară în
cazurile despre constatarea faptelor care au valoare juridică”. Aceste explicaţii prezintă interes
nu numai pentru întrebările privind ordinea examinării acestor cauze, dar şi pentru aplicarea
diferitor norme de drept despre constatarea faptelor juridice.
Procedura specială despre constatarea faptelor care au valoare juridică sunt indisolubil legate
cu regulile generale ale procesului civil, bazată pe principiile generale ale procesului, care
determină ordinea examinării cauzelor. În procesul examinării cauzelor procedurii speciale
despre constatarea faptelor care au valoare juridică, acţionează principiile: înfăptuirea justiţiei
numai în instanţa judecătorească; independenţa judecătorilor şi publicitatea (caracterul public al
dezbaterilor judiciare); principiile oralităţii şi nemijlocirii dezbaterilor judiciare ş.a. Împreună cu
aceasta, pentru cauzele despre constatarea faptelor care au valoare juridică, le este caracteristic
manifestarea specifică a unor principii ale procesului civil. Aceasta este determinat de reducerea
semnificativă a rolului disponibilităţii şi intensificarea începutului imperativ în metoda
reglementării relaţiilor procesuale în procedura specială.
Fenomenele remarcate pot fi urmărite, analizînd acţiunea astfel de principii ale procesului
civil în procedura specială, cum ar fi principiul egalităţii procesuale a părţilor, principiul
contradictorialităţii şi principiul disponibilităţii.
În procedura specială pe constatarea faptelor care au valoare juridică, unde lipsesc părţile, a
vorbi despre acţiunea în întregime a principiului egalităţii procesuale a părţilor, este imposibil.
Acest principiu poate fi manifestat în măsura totală la examinarea cauzelor sub forma
contradictorialităţii procesului, unde întotdeauna participă două părţi cu interese opuse.
Petiţionarii şi părţile interesate pe cauzele procedurii speciale nu sunt părţi cu interese de drept
material opuse. Scopul participării lor pe cauzele despre constatarea faptelor care au valoare
juridică îl constituie stabilirea circumstanţelor şi cercetarea probelor, care dovedesc
prezenţa sau lipsa faptului, şi constatarea acestuia. O atare situaţie condiţionează
imposibilitatea realizării multor împuterniciri ale părţilor, care decurg din principiul egalităţii
procesuale a părţilor. De exemplu, faptul că petiţionarul depune cerere despre constatarea
faptului juridic, nu generează pentru persoana interesată dreptul de a înainta acţiune
reconvenţională, deoarece aceasta ar însemna intentarea unui litigiu de drept, examinarea căruia
în procedura specială este imposibilă.
În afară de acţiune reconvenţională, ca metodă de apărare a pîrîtului împotriva cererii de
chemare în judecată sunt şi înaintarea obiecţiilor împotriva cererii de chemare în judecată (se
înţelege lămuririle pîrîtului, prin care se argumentează ilegalitatea cererii de chemare a lui în
96
judecată), care se delimitează în cele de drept material şi procesuale. Imposibilitatea
examinării litigiului de drept în ordinea procedurii speciale condiţionează restricţii în înaintarea
cărorva obiecţii din partea persoanlor interesate împotriva cererii petiţionarului. De exemplu,
obiecţia persoanei interesate cu caracter de drept material privind existenţa sau lipsa dreptului
subiectiv la petiţionar, legat de faptul care urmează a fi constatat, înseamnă litigiu de drept şi
atrage după sine scoaterea cererii de pe rol în ordinea procedurii speciale. Sau, dexemplu, în
susţinerile orale reclamantul şi pîrîtul iau cuvîntul în număr egal, totodată dreptul la ultima
replică întotdeauna îi aparţine pîrîtului. Această regulă nu acţionează la examinarea cauzelor
procedurii speciale, deoarece acţiunea principiului egalităţii procesuale a părţilor în acest fel al
procedurii civile are un specific şi acţionează într-un fel foarte modificat.
Referitor la alte multe împuterniciri, care alcătuiesc conţinutul principiului egalităţii
procesuale a părţilor, persoanele interesate deopotrivă cu petiţionarul sunt înzestraţi cu
posibilităţi egale: de a recuza, de a prezenta şi cerceta probele, de a face demersuri privind
reclamarea probelor, de a asista la examinarea cauzei despre constatarea faptului, de a ataca
ordonanţele judecătoreşti şi altele.
Principiul contradictorialităţii în procedura specială are, de asemenea, un specific şi se
manifestă în dreptul petiţionarilor şi persoanelor interesate de a-şi apăra interesele, pe calea
fundamentării confirmărilor sale şi probarea faptului prin probe. Sarcina probaţiunii e pusă în
seama petiţionarului şi persoanei interesate şi stabileşte limitele ei prin activitatea probaţională a
petiţionarului şi persoanei interesate în şedinţa de judecată. Activitatea probaţională are loc în
privinţa existenţei sau lipsei faptului. Limitarea acţiunii principiului contradictorialităţii se exprimă
în posibilele obiecţii din partea persoanelor interesate în privinţa existenţei sau lipsei faptului sau în
privinţa aparţinerii unui sau altui drept subiectiv petiţionarului, legat de faptul constatat. La etapa
dezbaterilor judiciare a cauzelor despre constatarea faptelor care au valoare juridică, principiul
contradictorialităţii apare nu numai în activitatea activă a petiţionarului în probarea faptului care
urmează a fi constatat, în adunarea şi prezentarea din iniţiativa sa a probelor suplimentare, dar şi în
cazul posibilităţii de a recuza, de a pune întrebări altor participanţi în procesul civil, a da instanţei
de judecată lămuriri pe cauză orale şi scrise, a prezenta argumentele şi raţiunile sale, a ataca
ordonanţele judecătoreşti, a face alte acţiuni prevăzute de legea procesuală.
Principiul disponibilităţii prezintă petiţuionarului şi persoanelor interesate dreptul de a
dispune liber, la intima lor convingere, de drepturile procesuale ce le aparţin şi de metodele de
apărare a drepturilor subiective şi a intereselor ocrotite de lege. În puterea principiului
disponibilităţii nimeni nu poate a obliga petiţionarul de a depune cerere despre constatarea
faptului împotriva voinţei lui. Adresîndu-se în judecată, petiţionarul poate să renunţe la cererea

97
sa, are dreptul în şedinţa de judecată să-şi modifice cerinţa sa (să modifice obiectul sau
temeiurile cererii). Caracterul unilateral al procedurii speciale condiţionează acţiunea limitată a
acestui principiu. Acţiunile de dispoziţie în procedura specială nu vizează acţiunea (cererea de
chemare) în judecată şi, respectiv, pe cauzele despre constatarea faptelor care au valoare juridică,
nu poate fi vorba de referinţă, de asigurare a acţiunii, de încheierea tranzacţiei, despre
modificarea, micşorarea sau majorarea cuantumului pretenţiilor din acţiune, recunoaşterea
acţiunii de către pîrît ş.a. Mai mult ca atît, recunoaşterea de către persoana interesată existenţa
faptului constatat nu constituie motiv pentru adoptarea hotărîri privind satisfacerea cererii cum
are loc în procedura contencioasă (alin. 5 art. 212 CPC RM). Instanţa de judecată este obligată să
studieze toate circumstanţele cauzei, să cerceteze probele prezentate şi, doar dacă este sigură de
existenţa faptului, să adopte hotărîrea corespunzătoare. Pe cauzele despre constatarea faptelor
juridice în procedura specială persoana interesată nu reprezintă partea obligatorie a raportului de
drept şi recunoaşterea de către dînsa a existenţei faptului nu atrage după sine obligaţia de
satisfacere a cerinţelor petiţionarului. Recunoaşterea de către persoana interesată a faptului
juridic ca existent fără controlul de către instanţa judecătorească în şedinţa de judecată a probelor
şi adoptarea de către instanţă a hotărîrii doar în baza acestui motiv este ilegală. Natura examinării
judecătoreşti a cauzelor despre constatarea faptelor care au valoare juridică constă în stabilirea
existenţei sau lipsei faptului juridic, în înlăturarea dubiilor existenţei faptului juridic. Anume în
aceasta constă una din sarcinile examinării cauzelor despre constatarea faptelor care au valoare
juridică.
Particularităţile examinării cauzelor despre constatarea faptelor se exprimă prin aceea, că
instanţa de judecată soluţionează alte (decît cele la examinarea pricinilor în procedura
contencioasă), întrebări, şi anume:
a) au existat sau nu în realitate faptele despre constatarea cărora cere petiţionarul;
b) au ele oare valoare juridică;
c) există oare condiţii, în baza cărora este posibilă constatarea faptului pe cale judiciară.13
În partea pregătitoare a şedinţei de judecată preşedintele compeltului de judecată este obligat
să explice drepturile şi obligaţiile procesuale nu numai petiţionarului, dar şi persoanei interesate.
Ultimii sunt participanţii procesului, de aceea nu pot fi identificaţi cu alţi subiecţi ai raporturilor
de drept procesual – martori, specialişti, experţi. Ei nu pot fi, de exemplu, preîntîmpinaţi în
privinţa declaraţiilor mincinoase, concluzii mincinoase ş.a.

13
Елисейкин П.Ф. Судебное установление фактов, имеющих юридическое значение, с. 69
98
Petiţionarii şi persoanele interesate pe cauzele despre constatarea faptelor care au valoare
juridică dau lămuriri. În cazul participării persoanei interesate în cauza despre constatarea
faptelor care au valoare juridică, preşedintele completului de judecată pe cauza dată este obligat
de a preciza dacă nu cumva aceasta are intenţia de a intenta un litigiu de drept, şi în legătură cu
aceea de a săvîrşi acţiunile procesuale în privinţa scoaterii cererii de pe rol (alin. 3 art. 280 CPC
RM). Instanţa de judecată examinează cauza doar în limitele cerinţelor înaintate de către
petiţionar şi cercetează doar acele date faptice, care au importanţă pentru cauză. Instanţa de
judecată nu este în drept ca din propria sa iniţiativă să depăşească limitele cerinţelor înaintate de
către petiţionar, să modifice obiectul sau temeiurile cererii.
În rest examinarea pricinilor despre constatarea faptelor care au valoare juridică are loc în
baza regulilor generale ale procesului civil şi nu are particularităţi procesuale. Urmează a avea în
vedere, că pe cauzele despre constatarea faptelor care au valoare juridică, se permit diferite
mijloace de probaţiune. Cel mai des se folosesc declaraţiile martorilor şi probele scrise.
Cercetarea circumstanţelor pe cauzele despre constatarea faptelor care au valoare juridică se
finisează cu clarificarea la petiţionar şi persoana interesată (dacă participă pe cauză), au ei oare
vreo completare.
În susţinerile orale petiţionarul îşi exprimă părerile privitor la temeinicia cerinţelor înaintate,
făcînd trimitere la circumstanţele şi probele, care au fost examinate în şedinţa de judecată.
Judecătorul este obligat să întrerupă susţinerile petiţionarului sau a persoanei interesate, dacă ei
ies în afara împrejurărilor cauzei – de exemplu, vorbesc despre circumstanţele şi probele care nu
au legătură cu faptul care urmează a fi constatat.
Ordinea adoptării hotărîrii pe cauzele despre constatarea faptelor care au valoare juridică este
la fel ca şi în cazul examinării altor categorii de pricini civile. În camera de deliberare
judecătorul (judecătorii) la adoptarea hotărîrii pe cauza despre constatarea faptului care are
valoare juridică trebuie să examineze următoarele întrebări: care fapt intră în obiectul probării
de către petiţionar; este oare constatat sau nu în şedinţă de judecată cu ajutorul probelor autentice
faptul care constituie obiect al cerinţelor; de ce se resping unele sau alte probe; s-a stabilit oare
că cerinţele petiţionarului sunt întemeiate, cum trebuie soluţinată cauza; care acte legislative
trebuie aplicate pe cauza respectivă.
Hotărîrea pe cauzele despre constatarea faptelor juridice trebuie să se bazeze pe date, care
confirmă sau resping cerinţele petiţionarului.
Hotărîrea instanţei de judecată ca un document procesual individual pe cauza despre
constatarea faptului este analogic structurii hotărîrii pe pricinile în acţiunea civilă şi după
conţinutul său, de asemenea, este compusă din patru părţi: partea introductivă, partea descriptivă,
motivare şi dispozitiv ( art. 241 CPC RM).
99
Partea motivatorie constituie partea cea mai importantă a hotărîrii şi în cauzele despre
constatarea faptelor care au valoare juridică are unele particularităţi. În acestea se indică
motivele hotărîrii adoptate şi trebuie să conţină: 1) indicaţia privind, poate sau nu poate fi
satisfăcută cerinţa petiţionarului privind constatarea faptului; 2) informaţii privind dacă are oare
acest fapt valoare juridică; 3) probele în susţinerea concluziilor cu privire la circumstanţele, care
au importanţă pentru soluţionarea cauzei; 4) analiza probelor acumulate pe cauză; 5) argumente
prin care judecata respinge unele sau alte probe.
În afară de aceasta, în partea motivatorie trebuie să fie prezente trimiterile la normele de drept
material şi procesual, de care se conduce instanţa de judecată pe parcursul examinării şi
soluţionării cauzei.14 Partea motivatorie trebuie să conţină şi indicaţia asupra scopului constatării
faptului. Totuşi, în partea motivatorie nu trebuie să existe concluzii privind drepturile şi
obligaţiile persoanelor participante pe cauză, deoarece instanţa de judecată în aceste cauze nu
soluţionează întrebări privind drepturile materiale ale petiţionarului sau obligaţiile persoanelor
interesate. Scopul examinării pe cauzele despre constatarea faptelor care au valoare juridică
constă doar în stabilirea faptului juridic. Apariţia, modificarea sau încetarea drepturilor personale
sau patrimoniale ale persoanelor fizice sau ale organizaţiilor are loc în afara procesului civil.
Instanţa de judecată în hotărîrea sa nu trebuie să se atingă de întrebarea privind drepturile
subiective ale petiţionarului, conexe cu constatarea faptului sau privind obligaţiile unor persoane
faţă de petiţionar. Hotărîrea pe această categorie de cauze doar constată faptul juridic, dar nu
soluţionează întrebarea privind raporturilor de drept ale petiţionarului cu persoana interesată sau
alţi subiecţi. Soluţionarea a unor atare întrebări iese în afara procedurii pe cauzele despre
constatarea faptelor care au valoare juridică.
Specificul cauzelor despre constatarea faptelor juridice condiţionează anumite particularităţi a
părţii dispozitive a hotărîrii judecătoreşti. În partea dispozitivă trebuie să se conţină concluziile
amănunţite ale instanţei de judecată, care decurg din circumstanţele cauzei stabilite de judecată –
clar se indică, care fapt juridic este constatat sau în constatarea cărui fapt petiţionarului i s-a
refuzat.
Alin. 1 art. 285 CPC RM indică la anumite caracteristici, care trebuie a fi arătate în hotărîrea
judecătorească pe cauzele despre constatarea faptelor juridice. Prin aceasta legea predetermină
hotarele conţinutului părţilor motivatoare şi dispozitive ale hotărîrii judecătoreşti. Corespunderea
hotărîrii judecătoreşti cerinţelor art. 285 CPC RM se explică prin aceea, că hotărîrea pe aceste

14
Кайгородов В.Д. Процессуальные особенности судебного рассмотрения дел об установлении фактов,
имеющих юридическое значение Свердловск. 1987 с. 58.
100
cauze constituie document care confirmă faptul dat, iar în privinţa faptului, care este pasibil
înregistrării, îi serveşte ca condiţie pentru o atare înregistrare.
Ştiinţa dreptului procesual civil şi practica judiciară au elaborat recomandări privitor la
conţinutul părţii dispozitive a hotărîrii judecătoreşti pe cauzele despre constatarea faptelor care
au valoare juridică. În scopul iniţierii cu ele şi căpătarea deprinderilor necesare de către
judecători în opera ce ţine de elaborarea părţilor dispozitive ne vom referi la unele din ele.15
Astfel, în partea dispozitivă a hotărîrii pe cauza despre constatarea faptului existenţei
raporturilor de rudenie instanţa de judecată trebuie să indice în ce grad de rudenie se află
petiţionarul cu persoana respectivă, iar dacă este vorba de constatarea raporturilor de rudenie
între moştenitorii de gradul doi şi mai sus, notează lipsa moştenitorilor corespunzători de un grad
mai jos.
În partea dispozitivă a hotărîrii judecătoreşti despre constatarea faptului aflării la întreţinere
se indică constatarea faptului întreţinerii şi, în dependenţă de scopul adresării în instanţa de
judecată, reflectată în partea motivatorie a hotărîrii, se arată termenul aflării la întreţinere.
Partea dispozitivă a hotărîrii despre constatarea faptului înregistrării naşterii, înfierii,
căsătoriei, divorţului, decesului, se indică de către care organ al Oficiuluii Stării Civile a fost
înregistrat faptul constatat (locul înregistrării; timpul înregistrării; numele, prenumele,
patronimicul persoanei; faptul înregistrării (naştere, căsătorie, divorţ şi deces)), care este
constatat de instanţa judecătorească. La constatarea faptului înregistrării înfierii, pe lîngă aceasta
trebuie indicate numele, prenumele, patronimicul înfietorilor. Dacă concomitent instanţa
judecătorească a constatat şi faptul raporturilor de rudenie (provenienţa) cetăţeanului, atunci în
hotărîre se indică numele, patronimicul, anul naşterii şi naţionalitatea părinţilor.
În partea dispozitivă a hotărîrii despre constatarea faptului recunoaşterii paternităţii sau
faptul paternităţii, instanţa de judecată trebuie să indice informaţiile, necesare pentru
înregistrarea actelor privind stabilirea paternităţii în organele de înregistrare a actelor de stare
civilă: numele, prenumele, patronimicul, data şi locul naşterii, naţionalitatea, dar, de asemenea, şi
data decesului persoanei care s-a recunoscut ca tatăl copilului; numele, prenumele, patronimicul
şi data naşterii copilului. Instanţa judecătorească indică şi asupra faptului aflării copilului la
întreţinerea defunctului şi recunoaşterea copilului de către defunct ca fiind al său.
La adoptarea hotărîrii despre constatarea faptului decesului persoanei într-o anumită perioadă
şi în anumite circumstanţe, partea dispozitivă trebuie să conţină următoarele date: al cui deces

15
Елисейкин П.Ф., Судебное установление фактов, имеющих юридическое значение. С.80-127;
Кайгородов В.Д. Процессуальные особенности судебного рассмотрения дел об установлении фактов,
имеющих юридическое значение. С.58-61; Научно-практический комментарий к Гражданскому
процессуальному кодексу Российской Федерации. Под редакцией В.М. Жуйкова, В.К. Пучинского, М.К.
Треушникова. М.: Издательский дом «Городец», 2003. с.572-573 и др.
101
a fost stabilit (numele, prenumele, patronimicul, anul şi locul naşterii persoanei); cînd a survenit
decesul (data, luna, anul); în care circumstanţe a survenit decesul. Ca dată a decesului persoanei
în aşa caz este considerată ziua, stabilită de instanţa judecătorească.
În partea dispozitivă a hotărîrii judecătoreşti despre constatarea faptului acceptării unei
succesiuni şi locul deschiderii succesiunii se notează: timpul deschiderii succesiunii; locul
deschiderii ei; timpul acceptării; persoana, care efectiv a primit succesiunea.
La constatarea faptului accidentului în partea dispozitivă a hotărîrii urmează a reflecta:
timpul şi locul accidentului; numele, prenumele, patronimicul persoanei, cu care s-a întîmplat
accidentul; legătura accidentului cu activitatea profesională.
Partea dispozitivă a hotărîrii pe constatarea faptului apartenenţei documentelor constatatoare
de drepturi (cu excepţia documentelor militare, buletinului de identitate, paşaportului şi a
certificatelor eliberate de organele de stare civilă) persoanei, numele căruia, indicat în document,
nu coincide cu numele din certificatul de naştere, buletinul de identitate sau din paşaport, se
indică: caracteristicile distinctive ale documentului (denumirea, de către cine şi pe ce nume este
eliberat, data eliberării, numărul ş.a.); numele, prenumele, patronimicul persoanei (după paşaport
sau certificatul de naştere) persoanei cui aparţine documentul.
În partea dispozitivă a hotărîrii despre constatarea faptului posesiunii, folosinţei şi
dispoziţiei unui imobil în drept de proprietate trebuie să găsească reflectare: faptul juridic, care
confirmă dreptul de proprietate asupra construcţiei; locul concret de situare a construcţiei (oraş,
sat); numărul de ordine a construcţiei pe stradă; mărimea suprafeţei ei folositoare şi locative,
numărul camerelor; cînd, unde şi pe cine a fost înregistrată construcţia mai înainte în drept de
proprietate. Dacă este vorba de constatarea faptului posesiunii şi folosirii terenului de pămînt,
atunci se indică: locul situării terenului de pămînt (oraş, sat ş.a.), numărul de ordine a terenului
de pămînt; unde şi de către cine a fost eliberat documentul care confirmă posesiunea şi folosinţa
terenului de pămînt.
În hotărîrea judecătorească despre constatarea faptului concubinajului în cazurile stabilite de
lege, partea dispozitivă trebuie să conţină: pesoanele, între care sunt stabilite relaţiile date;
perioada existenţei acestor relaţii; în privinţa copiilor se arată numele lor şi anii de naştere; faptul
aflării petiţionarului la întreţinerea defunctului sau celui dispărut fără urmă, dacă petiţionarul
cere aceasta.
Partea dispozitivă a hotărîrii privind constatarea faptului represiunilor politice trebuie să
conţină: formele de constrîngere (lipsirea de viaţă, libertate, spitalizarea într-o instituţie de
psihiatrie, expulzarea din ţară, privaţiune de cetăţenie, deportarea, altă privare şi limitare a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor); de către care organ a fost emisă hotărîrea privind

102
represiunea politică; perioada de timp, în care s-a aplicat formele de constrîngere; locul aplicării
formelor represive.
În partea dispozitivă a hotărîrii judecătoreşti privind constatarea faptului aflării persoanei în
lagărele de concentrare (ghetouri) şi alte locuri de deţinere forţată în perioada războiului se
indică: denumirea lagărului de concentrare (ghetou); perioada (anii, lunile) funcţionării lagărului
de concentrare (ghetou); faptul aflării petiţionarului (altei persoane) în calitate de prizonier
(deţinut) al lagărului de concentrare (ghetou); timpul aflării petiţionarului (altei persoane) în
lagărul de concentrare. Urmează a avea în vedere, că timpul aflării în lagărul de concentrare
constituie parte integrantă a faptului dat, care îi dă valoare juridică.
În cazul adoptării hotărîrii despre faptul răspîndirii informaţiei care lezează onoarea,
demnitatea şi reputaţia profesională a cetăţeanului, antreprenorului independent, organizaţiei, în
partea dispozitivă a hotărîrii se indică: datele care sunt răspîndite în privinţa petiţionarului
(numele, prenumele, patronimicul lui); dacă aceste informaţii ponegresc onoarea, demnitatea şi
reputaţia profesională a petiţionarului; stabilirea persoanei, care a răspîndit astfel de informaţii a
fost imposibil; indicarea asupra recunoaşterii informaţiei răspîndite că nu corespunde realităţii.
Hotărîrea judecătorească pe cauzele despre constatarea faptelor care au valoare juridică după
ce au devenit definitive şi irevocabile dobîndeşte caracter obligatoriu şi persoana interesată este
în drept să realizeze acel scop pentru care s-a constatat faptul respectiv. Hotărîrea judecătorească
pe cauzele despre constatarea faptelor juridice nu soluţionează întrebarea privind drepturile
petiţionarului sau altor persoane interesate. Soluţionarea întrebării respective are loc în afara
procesului despre constatarea faptelor care au valoare juridică.
La realizarea hotărîrii judecătoreşti, prin care s-a constatat faptul juridic, titlul executoriu nu
se eliberează şi executarea hotărîrii cu ajutorul executorului judecătoresc nu are loc. Aşa,
primind copia hotărîrii privind constatarea faptului înregistrării căsătoriei, petiţionarul trebuie în
baza acestuia să se adreseze şi să primească certificatul de căsătorie în organele de înregistrare a
actelor de stare civilă. Hotărîrea judecătorească nu înlocuieşte documentul care confirmă faptul
juridic. Aceluiaşi procedeu se atribuie realizarea hotărîrii instanţei de judecată privind
constatarea şi altor fapte, pasibile înregistrării corespunzătoare.
Dacă faptul constatat de instanţa de judecată nu este pasibil înregistrării, copia hotărîrii
judecătoreşti se prezintă de către petiţionar în organul corespunzător, care este delegat conform
legii a soluţiona problema privind drepturile patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale
persoanelor fizice sau organizaţiei. De exemplu, copia hotărîrii judecătoreşti despre constatarea
faptului aflării la întreţinere petiţionarul va prezenta organului de asigurare socială pentru stabilirea
pensiei în legătură cu decesul întreţinătorului.

103
Devenind definitivă şi irevocabilă, hotărîrea judecătoresacă privind constatarea faptului care
are valoare juridiciă, este obligatorie pentru organele care înregistrează asemenea fapte sau care
întocmesc drepturile, care apar în legătură cu faptul constatat pe cale judecătorească (alin. 1 art.
16 CPC RM). Neexecutarea neîntemeiată a hotărîrii judecătoreşti atrage răspunderea prevăzută
de Codul de procedură civilă şi alte legi.

VASILE CREŢU
doctor în drept, conferenţiar universitar,
membru al Consiliului Superior al
Magistraturii

104
ÎNCUVIINŢAREA ADOPŢIEI

Pricinile cu privire la încuviinţarea adopţiei sunt examinate de instanţele de judecată de drept


comun în procedură specială, prevăzută de capitolul XXV (art. 286 – 293) CPC RM. Esenţa
pricinilor de încuviinţare a adopţiei, ca categorie a pricinilor examinate în procedura specială,
constă în faptul că instanţa de judecată nu constată un fapt juridic, dar realizează însăşi procedura
de încuviinţare a adopţiei. Din punct de vedere procesual, încuviinţarea adopţiei – este o
constituire printr-o hotărâre judecătorească a relaţiilor asimilate de rudenie între o persoană
minoră şi o persoană (persoane), care nu-i sunt părinţi. Instanţa de judecată prin hotărâre
constituie o legătură juridică între copilul adoptat şi adoptator (adoptatori), precum şi între
copilul adoptat şi rudele adoptatorului. În acelaşi timp prin hotărîrea de încuviinţare a adopţiei,
încetează legătura juridică a copilului adoptat cu părinţii lui şi alte rude ale acestuia din
provenienţă. Prin urmare, la examinarea pricinilor cu privire la încuviinţarea adopţiei instanţa de
judecată în limitele procedurii speciale va atinge şi consecinţele juridice ce rezultă din
constituirea unor astfel de circumstanţe. Prin hotărîrea instanţei de judecată cu privire la
încuviinţarea adopţiei nu se constituie numai anumite circumstanţe, dar se determină şi
comportamentul ulterior al participanţilor pricinii de încuviinţare a adopţiei, care este prevăzut
de norma materială. Spre deosebire de aceasta, în pricinile cu privire la constatarea faptelor care
au valoare juridică, instanţa de judecată nu atinge aspecte ce ţin de urmările juridice ce rezultă
din constituirea unor astfel de circumstanţe. Activitatea instanţei de judecată este limitată de
constatarea faptelor care au valoare juridică, iar concluziile cu privire la drepturile petiţionarului,
ce rezultă din faptele stabilite de instanţa de judecată, sunt făcute de alte organe competente. În
ceea ce priveşte procedura încuviinţării adopţiei, instanţa de judecată la examinarea şi
soluţionarea unor astfel de pricini recunoaşte dreptul petiţionarului cu privire la adopţie. Prin
recunoaşterea acestui drept prin hotărîrea instanţei de judecată încetează unele raporturi juridice
şi se nasc alte raporturi juridice: adoptatul (adoptaţi) şi urmaşii acestuia faţă de adoptator
(adoptatori) şi rudele acestuia, iar adoptatorul (adoptatorii) şi rudele acestuia faţă de adoptat
(adoptaţi) şi urmaşii acestuia în privinţa tuturor drepturilor subiective nepatrimoniale şi
obligaţiilor sunt asimilaţi rudelor după provenienţă; încetează legătura juridică între adoptat şi
părinţii acestuia precum şi rudele acestuia după legătura de sânge. Petiţionarul (adoptatorul)
obţine drepturile reprezentantului legal asupra adoptatului în baza hotărîrii judecătoreşti, dacă
instanţa de judecată a admis cererea de încuviinţare a adopţiei şi aceasta a intrat în vigoare.
În Republica Moldova există următoarele acte normative ce reglementează raporturile cu
privire la procedura, temeiurile şi alte probleme legate de încuviinţarea adopţiei copiilor cetăţeni

105
ai Republicii Moldova atît de către cetăţenii rezidenţi, cît şi de către cetăţenii străini, precum şi
de către apatrizi, printre care enumerăm:
1. Constituţia Republici Moldova din 29 iulie 1994;
2. Codul Familie al Republicii Moldova din 26 octombrie 2000;
3. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova din 30 mai 2003;
4. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 62 din 3 februarie 1994 „Privind înfierea
copiilor de către cetăţenii străini”;
5. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 162 din 10 februarie 2005 „Cu privire la
instituirea Comitetului Naţional pentru Adopţii”;
6. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 162 din 19 februarie 2005 „Cu privire la
aprobarea Regulamentului Comitetului Naţional pentru Adopţii”;
7. Regulamentul cu privire la acreditarea organizaţiilor străine cu împuterniciri de adoptare a
copiilor în Republica Moldova din 3 februarie 1994;
8. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 16 din 23
decembrie 1996 „Cu privire la practica aplicării de către instanţele de judecată a legislaţiei cu
privire la încuviinţarea adopţiei”, completată şi modificată prin hotărîrea nr. 38 din 20 decembrie
1999, nr. 29 din 16 septembrie 2002, nr. 25 din 28 iunie 2004;
9. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 30 din 12 iulie 2004
„Cu privire la rezultatele generalizării practicii aplicării legislaţiei de către instanţele
judecătoreşti la examinarea pricinilor despre încuviinţarea adopţiei ca parte componentă a
pricinilor care rezultă din aplicabilitatea normelor dreptului familiei”.
La examinarea pricinilor cu privire la încuviinţarea adopţiei copiilor cetăţeni ai Republicii
Moldova, de către cetăţenii străini şi apatrizi, instanţele de judecată urmează să conducă şi de
reglementările prevăzute în actele normative internaţionale:
1. Declaraţia ONU cu privire la principiile de drept şi sociale ale apărării bunăstării copiilor
din 3 decembrie 1986;
2. Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 41/85 din 3 decembrie 1986 cu privire la educarea
şi încuviinţarea adopţiei copiilor la nivel naţional şi internaţional;
3. Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989;
4. Convenţia de la Haga cu privire la protecţia drepturilor copilului şi cooperarea în domeniul
adopţiei internaţionale din 29 mai 1993;
Reieşind din faptul că procedura judiciară a încuviinţării adopţiei corespunde într-o măsură
mai mare intereselor copilului şi sarcinilor edificării garantării drepturilor copilului, care au
rămas fără ocrotire părintească, pricinile cu privire la încuviinţarea adopţiei sunt atribuite în
106
competenţa exclusivă a instanţelor de judecată de drept comun spre examinare în procedura
specială. Aceste pricini nu pot fi soluţionate de alte organe. De asemenea trebuie de remarcat că
pentru soluţionarea unor astfel de pricini de către instanţa de judecată nu se cere respectarea unei
proceduri prealabile de soluţionarea a cererii de încuviinţare a adopţiei de către un alt organ.
Avantajele formei judiciare şi nu a celei administrative de soluţionare a cererii de încuviinţare
a adopţiei sunt evidente. Însă necătând la faptul că încuviinţarea adopţiei ţine exclusiv de
competenţa instanţelor de judecată, unele funcţii legate de încuviinţarea adopţiei sunt date prin
lege în competenţa organelor administraţiei publice. De exemplu, organele de tutelă şi curatelă
au atribuţii privitor la supravegherea educării şi întreţinerii copiilor minori. Astfel, conform
prevederilor art. 117, 118 Codul Familie al Republicii Moldova organele de tutelă şi curatelă au
următoarele atribuţii:
- organizarea evidenţei copiilor ai căror părinţi au decedat;
- organizarea evidenţei persoanelor care doresc să înfieze copii;
- cercetarea condiţiilor de trai a copiilor şi persoanelor, care doresc să înfieze copii;
- organizarea cercetării medicale a copiilor;
- manifestarea acordului pentru încuviinţarea adopţiei;
- pregătirea concluziilor pentru instanţa de judecată.
Organele de stare civilă efectuează înregistrarea de stat a încuviinţării adopţiei, înscrierea
adoptatorilor în calitate de părinţi ai copilului adoptat în certificatul de naştere al acestuia,
schimbarea datei şi locului de naştere al copilului adoptat etc.
Prin Hotărîrea Guvernului al Republicii Moldova nr. 162 din 10 februarie 2005 s-a constituit
Comitetul Naţional cu privire la încuviinţarea adopţiei, care este un organ al administraţiei
publice centrale, care execută politică de stat în domeniul protecţiei drepturilor copilului,
inclusiv şi în domeniul încuviinţării adopţiei. Funcţiile şi drepturile Comitetului Naţional cu
privire la încuviinţarea adopţiei, sunt prevăzute de capitolul III şi IV în Hotărîrea Guvernului
Republicii Moldova nr. 162 din 10 februarie 2005 „Cu privire la constituirea comitetului naţional
cu privire la încuviinţarea adopţiei”.
Încuviinţarea adopţiei este posibilă numai cu referire la copii minori (persoanele care au
împlinit vârsta de 18 ani nu pot fi adoptate), care sunt lipsiţi de ocrotire părintească, numai în
interesul acestora şi cu condiţia existenţei posibilităţilor de a le crea copiilor dezvoltarea fizică,
psihică, spirituală şi morală. Nu pot fi adoptate persoanele care au obţinut capacitate e exerciţiu
deplină pînă la împlinirea vârstei de 18 ani – capătă capacitate de exerciţiu deplină minorii care
se căsătoresc, precum şi cei care au fost declaraţi cu capacitate exerciţiu deplină (emanciparea) -
art. 20 Codul Civil al Republicii Moldova.

107
Minorii se consideră lipsiţi de ocrotire părintească, dacă unul din părinţi sau ambii: 1) au
murit sau sunt declaraţi pe cale judecătorească ca fiind decedaţi; 2) sunt lipsiţi de drepturile
părinteşti de către instanţa de judecată; 3) au consimţit asupra încuviinţării adopţiei; 4) sunt
declaraţi de instanţa de judecată incapabili sau dispăruţi fără urmă; 5) sunt necunoscuţi părinţii;
6) au abandonat copii.
Termenul „în interesele copilului” urmează a fi apreciat de către instanţa de judecată în fiecare
caz concret şi poate avea temeiuri diferite. Astfel, în interesul copiilor nu se permite încuviinţarea
adopţiei fraţilor şi surorilor de persoane diferite, cu excepţia cazurilor cînd astfel de adopţii în
virtutea unor careva circumstanţe nu contravin intereselor copiilor: 1) copii nu cunosc despre faptul
că sunt rude, nu locuiau şi nici nu au fost educaţi împreună; 2) copii nu pot fi educaţi şi nici nu pot
locui împreună din cauza stării sănătăţii; 3) cînd adoptatorul nu insistă asupra păstrării secretului
adopţiei şi se obligă să nu creeze obstacole în comunicarea adoptatului cu fraţii şi surorile acestuia
(cazul cînd adoptarea simultană a copiilor din familii cu mulţi copii nu este posibilă pentru
adoptator etc.); 4) copii care au un părinte comun nu au fost educaţi şi crescuţi împreună, sunt
amplasaţi în diferite instituţii pentru copii, au familii diferite, iar despre legătura lor de rudenie
cunoaşte numai un părinte, care o perioadă îndelungată de timp nu avut grijă de ei, etc.
Petiţionari în pricinile cu privire la încuviinţarea adopţiei pot fi cetăţenii Republicii Moldova,
cetăţenii străini, precum şi apatrizii. Petiţionar în acest proces va fi persoana care doreşte să
adopte un copil. În cazul adoptării copilului de către ambii părinţi, aceştia din urmă împreună vor
apărea în calitate de petiţionari. Soţul sau soţia petiţionarului, care este părintele copilului nu
poate fi copetiţionar. Acest părinte va participa în proces în calitate de reprezentant legal al
copilului. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 16 din 23
decembrie 1996 „Cu privire la practica aplicării de către instanţele de judecată a legislaţiei cu
privire la încuviinţarea adopţiei” în p. 5 prevede că soţul petiţionarului care este părintele
copilului participă în proces în calitate de persoană interesată. O astfel de poziţie nu pare tocmai
corectă şi nu este în concordanţă cu conceptul de „interes juridic”. Interesul juridic al persoanei
interesate constă atît din interesul procesual, cît şi din interesul material. Persoanele interesate
sunt cetăţenii şi organizaţiile care au interes juridic în admiterea sau respingerea încuviinţării
adopţiei. Participarea persoanei interesate în procesul de încuviinţare a adopţiei este determinată
de interesul material – juridic sau cel de serviciu. Persoanele interesate în procesul de
încuviinţare a adopţiei vor fi organele de tutelă şi curatelă, organele de stare civilă, Comitetul
Naţional de încuviinţare a adopţiei. Interesul acestor organe nu poate fi de natură material
juridică, ci este un interes de serviciu. Participarea acestor organe este determinată şi de faptul ca
anume în aceste organizaţii petiţionarul intenţionează să-şi realizeze hotărîrea judecătorească de

108
încuviinţare a adopţiei. În caz de necesitate, în proces pot fi atrase şi alte persoane care au interes
cu privire la încuviinţarea adopţiei.
Persoană interesată în procesul de încuviinţare a adopţiei va fi şi minorul care urmează a fi
adoptat, întrucît are un interes material – juridic în soluţionarea pricinii. Anume relaţiile acestuia
cu petiţionarul depind de hotărîrea judecătorească cu privire la încuviinţarea adopţiei. Din ziua
intrării în vigoare a hotărîrii judecătoreşti cu privire la încuviinţarea adopţiei se stabilesc
legăturile juridice între adoptator (adoptatori) şi copilul adoptat, precum şi între copilul adoptat şi
rudele adoptatorului. Corespunzător art. 291 din CPC RM prevede participarea obligatorie la
examinarea pricinii a copilului adoptat, dacă acesta a atins vârsta de 10 ani.
Cu o cerere de încuviinţare a adopţiei se poate adresa persoana care doreşte să adopte un
copil, însă nu este atribuită la acele persoane care nu pot fi adoptatori (art. 12 C. Fam. RM).
Petiţionarul în pricinile cu privire la încuviinţarea adopţiei poate să-şi apere interesele şi prin
reprezentant. Însă participarea acestuia în proces este obligatorie. În scopul apărării intereselor
petiţionarului, legea (art. 81 CPC RM) prevedea actele procesuale, pentru îndeplinirea cărora
reprezentantul trebuie să aibă împuternicirile formulate într-o procură eliberată de reprezentat
(petiţionar). Printre aceste acte procesuale pot fi menţionate, în primul rând dreptul de a semna
cererea de intentare a procesului şi de a o depune în judecată. În acest sens se cere precizarea şi
concordarea cu stipulările art. 81, 169 şi 170 din CPC RM, a p.4 din Hotărîrea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 16 din 23 decembrie 1996 „cu privire la practica
aplicării de către instanţele de judecată a legislaţiei cu privire la încuviinţarea adopţiei”.
Trebuie de menţionat că petiţionarii – cetăţeni ai Republicii Moldova sunt scutiţi de plata ta-
xei de stat (p. b alin. 1 art. 85 din CPC RM, p. 4 art. 4 Legea Republicii Moldova nr. 1216 – XII
din 30 decembrie 1992 „Cu privire la taxa de stat”) pentru judecarea pricinilor de încuviinţare a
adopţiei. Scutirea de plata taxei de stat a petiţionarilor – cetăţeni ai Republicii Moldova, pentru
judecarea pricinilor de încuviinţare a adopţiei este justă. Adoptatorii trebuie să fie susţinuţi de so-
cietate şi stat în tot ce priveşte încuviinţarea adopţiei - ca una din formele prioritare de apărarea
a drepturilor şi intereselor copiilor minori, lipsiţi de ocrotire părintească. Rămâne însă neclară
situaţia din care cauză cetăţenii străini şi apatrizii nu beneficiază şi ei de astfel de privilegii.
Legislaţia procesual civilă a Republicii Moldova instituie pentru cetăţenii străini şi apatrizi
regula regimului naţional în ceea ce priveşte apărarea drepturilor şi intereselor lor legitime, adică
le acordă aceleaşi drepturi ca şi cetăţenilor Republicii Moldova. Privilegiile cu privire la scutirea
de plata taxei de stat trebuie să se extindă şi în privinţa cetăţenilor străini şi a apatrizilor. În acest
sens propun de a modifica conţinutul p. b) alin. 1 art. 85 din CPC RM şi p. 4 art. 4 Legea
Republicii Moldova nr. 1216 – XII din 30 decembrie 1992 Cu privire la taxa de stat în redacţia
următoare: „petiţionarii – în cererile ce ţin de încuviinţarea adopţiei.”
109
La depunerea şi primirea de către instanţa de judecată a cererii de încuviinţarea a adopţiei
urmează a se ţine cont de prevederile legale cu privire la competenţa jurisdicţională a pricinilor
de încuviinţare a adopţiei (art. 286 CPC RM). Conform regulilor competenţei jurisdicţionale,
cetăţenii Republicii Moldova care doresc să adopte un copil minor, urmează să adreseze o cerere
în judecătorie. Cetăţenii Republicii Moldova ce îşi au domiciliul permanent peste hotarele
Republicii Moldova, cetăţenii străini şi apatrizii depun cererea de încuviinţare a adopţiei la
Curtea de Apel de drept comun.
Conform regulilor de competenţă jurisdicţională teritorială cererea de încuviinţare a adopţiei
se depune judecătoria de la locul de domiciliu (locul de aflare) al copilului. Excepţia este făcută
în privinţa cererilor de încuviinţare a adopţiei depuse de cetăţenii republicii Moldova, domiciliaţi
în ţară. Dacă este în interesul copilului adoptat, cererea de încuviinţare a adopţiei poate fi depusă
şi la judecătoria de la locul de domiciliu a adoptatorilor.
Trebuie de menţionat că în privinţa pricinilor de încuviinţare a adopţiei cu element de
extraneitate, este instituită competenţa excepţională a instanţelor de judecată a Republicii
Moldova, dacă adoptatul este cetăţean al Republicii Moldova sau îşi are domiciliul pe teritoriul
Republicii Moldova (p. b alin. 2 art. 461 CPC RM).
Art. 287 CPC RM conţine reglementări speciale cu privire la rechizitele cererii de încuviinţare
a adopţiei, ce diferă de prevederile art. 166 CPC RM. Cererea de încuviinţare a adopţiei trebuie
să fie întemeiată. Corespunzător, circumstanţele ce ar întemeia cererea adoptatorilor de
încuviinţare a adopţiei trebuie să fie confirmate prin anumite acte care anexează la cererea de
încuviinţare (art. 288 CPC RM).
Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova prin hotărîrea nr. 16 din 23 decembrie
1996 „Cu privire la practica aplicării de către instanţele de judecată a legislaţiei cu privire la în-
cuviinţarea adopţiei” în p. 6 a explicat că lista actelor ce trebuie să fie anexate la cererea de încu-
viinţare a adopţiei sunt enumerate în art. 289 CPC RM şi este obligatorie, însă nu exhaustivă,
aceasta deoarece instanţa de judecată poate solicita prezentarea şi a unor alte acte, admise de
lege, care ar confirma alte circumstanţe, cum ar fi cazierul judiciar al adoptatorului; informaţia
cu privire la stare civilă anterioară a adoptatorului, în particular: a mai încheiat anterior adoptato-
rul şi alte căsătorii, dacă are copii care au rezultat din aceste căsătorii, cum participă la educarea
acestor copii şi dacă acordă careva ajutor pentru creşterea acestora; informaţia cu privire la
evoluţia dezvoltării copilului adoptat, unde se pot conţine informaţii cu privire la menţinerea
legăturilor părinţilor acestuia cu copilul; registrul de evidenţă al copiilor care urmează a fi
adoptaţi în ţară şi peste hotarele Republicii Moldova, în care organele de tutelă şi curatelă,
precum şi Comitetul Naţional pentru adoptare efectuează înregistrarea informaţiei cu privire la

110
refuzul cetăţenilor Republicii Moldova de a adopta un copil minor; informaţia cu privire la
legislaţia în domeniul drepturilor copilului a statului în care copilul adoptat urmează a se deplasa.
Pregătirea pricinii pentru încuviinţarea adopţiei în mare parte constă în dobîndirea şi
prezentarea probelor de către persoanele participante în soluţionarea cauzei, care ar întemeia
corespunderea adopţiei intereselor copilului şi dacă nu există careva incidente legale care ar
împiedica adoptarea copilului. În cazul adoptării copilului – cetăţean al Republicii Moldova de
către cetăţenii Republicii Moldova domiciliaţi în ţară şi peste hotare, cetăţenii străini sau apatrizi,
precum şi cu privire la adoptarea copiilor – cetăţeni străini de către cetăţenii Republicii Moldova
apare necesitate colectării actelor peste hotarele Republicii Moldova. Conform alin. 3 p. 10 din
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 16 din 23 decembrie
1996 „Cu privire la practica aplicării de către instanţele de judecată a legislaţiei cu privire la
încuviinţarea adopţiei” se explică instanţelor de judecată, că în faza pregătirii pricinii pentru
dezbaterile judiciare, instanţa de judecată facilitează părţilor în colectarea probelor, conducându-
se de principiile pertinenţei şi admisibilităţii probelor. Trebuie de luat în consideraţie că din 4
iulie 1992 Republica Moldova este parte la Convenţia de la Haga cu privire la procesul civil din
1 martie 1954, iar din 26 martie 1996 este parte la Convenţia de la Minsc a statelor CSI cu
privire la asistenţa juridică în materie civilă, familială şi penală, precum şi fiind semnate acorduri
de asistenţă juridică bilaterală în materie civilă, familială şi penală cu anumite state (Federaţia
Rusă, România, Ucraina, Lituania, Turcia etc.). Asistenţa juridică se acordă în baza acordurilor
menţionate mai sus. În cazul necesităţii colectării probelor de către instanţele judecătoreşti
străine, judecătorul pronunţă o încheiere conform alin. 2 art. 125 CPC RM care se transmite de
către preşedintele instanţei de judecată organelor competente (Ministerul Justiţie al Republicii
Moldova) prin delegaţie, prin care cere să i se acorde asistenţă.
În faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare judecătorul obligă organele de tutelă şi
curatelă să pregătească şi să prezinte în instanţa de judecată (alin. 2 art. 290 din CPC RM)
concluziile şi alte acte, care să confirme temeinicia adopţiei şi corespunderea acesteia intereselor
copilului. La pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul conform p. i) art. 185
din CPC RM soluţionează întrebarea cu privire la atragerea pentru participare în proces a
specialistului. În multe state pricinile cu privire la încuviinţarea adopţiei se examinează de către
instanţe de judecată specializate în soluţionarea cazurilor din dreptul familie cu participarea
medicilor, psihologilor, pedagogilor. Credem că şi instanţele de judecată naţionale ar trebui să
atragă în proces specialiştii enunţaţi mai sus pentru a asigura o cît mai bună protecţie a
drepturilor şi intereselor copilului adoptat. Din acest punct de vedere adopţia urmează a fi privită
ca modalitate de apărare a drepturilor şi intereselor copilului în procedura specială şi în primul
rând dreptul copilului de a locui cu părinţii şi a fi educat în familie.
111
În categoria persoanelor care au dreptul de a participa la examinarea pricinilor de încuviinţare
a adopţiei se atribuie şi copiii adoptatorilor. În faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare
judecătorul soluţionează întrebarea cu privire la atragerea în proces a persoanelor enunţate,
precum şi află părerea acestor copii faţă de actul de adoptare. Dacă copilul adoptatorului, nu este
de acord cu încuviinţarea adopţiei acesta urmează să-şi argumenteze dezacordul în instanţa de
judecată. Astfel că una din cauzele care ar putea duce la respingerea cererii de încuviinţare a
adopţiei ar fi înrăutăţirea stării materiale sau a condiţiilor de educare a copilului propriu. Adopţia
trebuie să servească nu numai ridicării bunăstării copilului adoptat. Din această cauză, pentru a
exclude careva erori, instanţa de judecată trebuie să afle poziţia copiilor proprii ai adoptatorului
faţă de încuviinţarea adopţiei. Adopţia nu trebuie să se răsfrângă negativ atît asupra copiilor
proprii, cît şi asupra celor adoptaţi.
Conform alin. 1 art. 46 CPC RM pricinile civile se judecă în prima instanţă de un singur
judecător sau de un complet din trei judecători. Problema judecării colegiale a pricinii se
examinează de vicepreşedintele sau preşedintele instanţei. Suntem de părerea că pricinile cu
privire la încuviinţarea adopţiei trebuie să fie examinate colegial, despre ce trebuie să se
specifice direct în lege. Alin. 1 art. 291 CPC RM urmează a fi completată după cuvântul „cererea
de adopţie se examinează” cu cuvântul „colegial” în continuare conform textului legii.
Obiect al dezbaterilor judiciare îl constituie stabilirea următoarelor împrejurări:
1) este actul de adopţie în conformitate cu interesele copilului adoptat şi ai copiilor proprii ai
adoptatorului;
2) poate oare fi petiţionarul (petiţionarii) adoptator;
3) există acordul copilului adoptat (care a împlinit vârsta de 10 ani), organului de tutelă şi
curatelă, conducătorului instituţiei în care se află copilul, a soţului (soţiei) adoptatorului;
4) vârsta copilului adoptat şi a adoptatorului;
5) existenţa fraţilor şi a surorilor copilului adoptat;
6) termenul de punere la evidenţă a copilului, precum şi alte circumstanţe ce au importanţă
juridică pentru justa soluţionare a cauzei.
În pricinile de încuviinţare a adopţiei importanţă primordială o are constatarea în şedinţă de
judecată dacă adopţia se exercită în interesele copilului. Prin interese ale copilului în cadrul
adopţiei urmează a fi înţelese asigurarea condiţiilor necesare dezvoltării fizice, psihice şi morale
a copilului. În şedinţa de judecată se constată dacă adoptatorii sunt în stare în limita capacităţilor
şi posibilităţilor sale patrimoniale să pregătească copilul pentru viaţă de sine stătătoare în socie-
tate, să-i asigure un nivel de viaţă, care să-i asigure o dezvoltare sănătoasă, apărarea drepturilor
şi intereselor lui legitime, dacă vor putea crea o atmosferă de dragoste, înţelegere şi respect.
Circumstanţele enunţate mai sus pot fi stabilite prin aşa mijloace de probă ca caracteristicile
pe numele adoptatorului, certificate de la locul de trai sau de la locul de lucru, concluzia
112
medicului cu privire la stare sănătăţii, certificat de la locul de lucru cu privire la funcţia ocupată
şi mărimea salariului primit (alte surse de venit), certificat ce confirmă existenţa spaţiului locativ,
actul de cercetare a condiţiilor de trai ale adoptatorului, actele cu privire la studiile adoptatorului,
concluziile organului de tutelă şi curatelă şi alte probe.
Instanţa de judecată de fiecare dată trebuie în mod obligatoriu să constate dacă s-au stabilit
relaţii personale şi un contact între copil şi petiţionar. Se stabileşte dacă nu există careva fapte
care ar confirma aplicarea de către adoptator a violenţei faţă de copii. Instanţa de judecată trebuie
să reiasă şi din aceea că pînă la momentul încuviinţării adopţiei între viitorii părinţi – adoptatori
şi copii – adoptaţi trebuie să se stabilească relaţii apropiate ca între rude.
Instanţa de judecată trebuie de asemenea să stabilească dacă adoptatorul poate fi petiţionar.
Lista persoanelor care nu pot fi adoptatori sunt enumerate în alin. 1 art. 121 C. Familiei RM.
Unul din temeiurile care decade din dreptul de a fi adoptator este contraindicaţia medicală. Alin.
4 art. 121 C. Familiei RM prevede că lista contraindicaţiilor medicale pentru persoanele care ma-
nifestă dorinţa de a adopta un copil se stabileşte de Guvern. În lista contraindicaţiilor medicale se
includ: tuberculoza, bolile somatice şi vegetative, afecţiunile sistemului nervos, aparatului lo-
comotor, bolile oncologice, narcomania, bolile infecţioase, bolile psihice prezenţa cărora dă
dreptul la lipsirea sau limitarea capacităţii de exerciţiu, toate bolile şi traumele care au dus la
invaliditate de grupa I, II ce exclud capacitatea de muncă. Prin Hotărîrea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 16 din 23 decembrie 1996 „Cu privire la practica
aplicării de către instanţele de judecată a legislaţiei cu privire la încuviinţarea adopţiei” p. 10 se
evidenţiază că starea sănătăţii, care nu permite îndeplinirea drepturile şi obligaţiile părinteşti de
întreţinere şi de educaţie a copilului adoptat (p. e alin. 1 art. 121 C. Familie RM), este atunci cînd
persoana suferă de boli grave cronice, nu sunt în stare să se deplaseze de sine stătător şi să
realizeze acţiunile necesare pentru menţinerea activităţii vitale. În anumite cazuri, în afară de
certificatul cu privire la starea sănătăţii adoptatorului, poate fi solicitată concluzia medicală cu
privire la posibilitatea educării copilului adoptat în prezenţa unei asemenea stări de sănătate a
adoptatorului, precum şi posibilitatea transmiterii bolilor adoptatorilor copilului, dacă nu există
contraindicţia aflării împreună a adoptatului şi adoptatorului cu bolile lor etc.Lista bolilor, în
prezenţa cărora persoana nu poate înfia un copil este prevăzut în Hotărîrea Guvernului Republicii
Moldova nr. 512 din 25 aprilie 2003 „Cu privire la aprobarea Listei contraindicaţiilor medicale
pentru persoanele care intenţionează să adopte copii”.
Lista persoanelor care nu pot fi adoptatori este exhaustivă. În legislaţia Republicii Moldova ar
fi fost oportun de a completa această listă. Credem că nu pot fi înfietori persoanele condamnate
anterior pentru infracţiuni intenţionate contra vieţii şi sănătăţii copilului; persoanele care
manifestă o atitudine de indiferenţă faţă de proprii copii; persoanele care se eschivează de la
113
executarea îndatoririlor părinteşti o perioadă îndelungată de timp; persoanele care au cauzat
copiilor proprii suferinţe fizice sau acţiuni cu caracter sexual.
La examinarea pricinii de încuviinţare a adopţiei trebuie să fie verificată cerinţa legală privitor
la vârstă. Legislaţia Republicii Moldova stipulează limitele vârstei minimale şi maximale
înaintate faţă de adoptator – nu mai puţin de 25 de ani şi nu mai mult de 50 de ani. În privinţa
limitei maximale legiuitorul admite o excepţia prevăzută de p. „h” alin. 1 art. 121 C. Familie
RM. Astfel că regula cu privire la atingerea vârstei de 50 de ani nu se aplică în cazul când
adoptatorii sunt căsătoriţi, iar unul din aceştia nu a atins vârsta de 50 de ani, şi un soţ înfiază
copilul celuilalt soţ, precum şi în cazul când copilul a locuit în familia viitorilor înfietori până la
atingerea vârstei de 50 de ani de către aceştia.
Stabilirea limitei vârstei copilului şi adoptatorului este necesară în primul rând pentru a stabili
diferenţa de vârstă între adoptator şi adoptat. Diferenţa dintre aceştia trebuie să fie nu mai puţin
de 15 ani. Practica judiciară străină merge după ideea că copii sugari şi cu o vârstă fragedă nu
trebuie să fie transmişi în familii în care părinţii sunt mai în vârstă de 35-40 de ani16. Credem că
este raţional de a se conduce de o asemenea practică la încuviinţarea adopţiei şi la noi.
Alin. 2 art. 123 C. Familiei RM prevede că în cazul existenţei unor circumstanţe întemeiate,
diferenţa de vârstă dintre adoptator şi copilul adoptat poate fi redusă, dar nu mai mult de 5 ani.
Legea nu dezvăluie ce trebuie de înţeles prin „circumstanţe întemeiate”. La acestea am putea
atribui: relaţii de rudenii între adoptatori şi copilul adoptat; ataşarea copilului faţă de adoptator;
recunoaşterea adoptatorului de către copil ca fiind părintele natural al acestuia.
Conform legislaţiei moldoveneşti încuviinţarea adopţiei copiilor se admite numai în privinţa co-
piilor ce nu au atins vârsta de 18 ani. Atrage atenţia asupra sa faptul că „vârsta de 18 ani” nu este
compatibilă cu scopul adopţiei – educarea, îngrijirea şi apărarea intereselor copilului. Alte scopuri
ale înfierii sunt secundare. Persoana care a atins vârsta de 16 ani de sine stătător poate să-şi
exercite o mare parte din drepturile şi obligaţiile sale. Cu unele excepţii, singură îşi apără drepturile
şi interesele în instanţa de judecată şi în alte organe jurisdicţionale, pot să încheie căsătorii, să fie
emancipaţi la cererea lor, să lucreze sau să se ocupe cu o altă activitate de antreprenoriat etc. Există
o mulţime de alte argumente, cu privire la faptul că vârsta copilului ce urmează a fi înfiat nu
trebuie să depăşească 16 ani. Educarea copilului şi apărarea intereselor lui – ca scop primordial al
înfierii, poate fi atins anume în privinţa persoanelor ce nu au atins vârsta de 16 ani. Argumentarea
acestei vârste este în concordanţă cu multe reglementări normative ale Republicii Moldova.
În şedinţa de judecată trebuie să fie elucidată întrebarea cu privire la respectarea termenului
de punere la evidenţă a copilului şi a termenului cu privire la perioada de timp în care copilul s-a
16
Erikson E.H. Childhood and Society. New York, 1986, p. 603
114
aflat la întreţinerea şi educarea viitorilor părinţi. Pentru a nu admite apariţia unor erori, încuviinţa-
rea adopţiei trebuie să fie precedată de un termen de încercare (termen de îngrijire şi termen de
acomodare) care, conform prevederilor alin. 1 art. 122 C. Familiei RM nu poate fi mai mic de şase
luni. Trebuie de menţionat că obligaţia de întreţinere a copilului pentru perioada de întreţinere (nu
mai puţin de 6 luni de zile) cade asupra adoptatorului. După cum se verifică casa sau apar-
tamentul, în care locuiesc potenţialii părinţi – înfietori, în ceea ce priveşte posibilitatea primirii
copilului, astfel trebuie verificată şi starea copilului în ceea ce priveşte posibilitatea devenirii lui ca
membru cu drepturi depline a unei noi familii. Pentru aceasta se şi instituie un termen de
acomodare – perioadă de timp necesară pentru stabilirea relaţiilor personale între copil şi adop-
tator.
După ce stabileşte acele circumstanţe arătate mai sus, precum şi alte circumstanţe ce au
importanţă juridică, şi anume în primul rând dacă înfierea corespunde intereselor copilului şi nu
există careva impedimente în transmiterea lui familiei, instanţa de judecată încuviinţează adopţia.
În scopul protejării noii familii de la tentativele de a afla careva informaţii cu privire la înfiere
legea instituie un mecanism de protejare a secretului adopţiei. Informaţiile cu privire la înfiere
pot fi privite atât ca secret al vieţii personale, cât şi ca secret al vieţii familiale. Unul din
mecanismele realizării dreptului cetăţenilor la păstrarea acestui secret este stipulat nu numai în
Codul Familiei al Republicii Moldova (art. 134 şi alte art. C. Familiei), dar şi în Codul de
Procedură Civilă. În scopul protejării secretului adopţiei, legea (art. 291 CPC RM) prevede că
cerere de încuviinţare a adopţiei în mod obligatoriu se examinează în şedinţă închisă. Plenul
Curţii Supreme de Justiţie al Republicii Moldova în hotărârea nr. 16 din 23 decembrie 1996 „cu
privire la practica aplicării de către instanţele de judecată a legislaţiei cu privire la încuviinţarea
adopţiei” reiese din conţinutul art. 23 CPC RM şi explică în p. 21 că în scopul protejării
secretului adopţiei, la cererea adoptatorului sau prin încheierea instanţei de judecată, cererea se
examinează în şedinţă închisă. O astfel de poziţie a Plenului Curţii Supreme de Justiţie a
Republicii Moldova contravine reglementărilor constituţionale în ceea ce priveşte dreptul la viaţă
personală şi familială (art. 28 Constituţia RM) şi a principiului priorităţii reglementărilor
speciale. Art. 23 din CPC RM conţine reglementări generale cu privire la publicitatea
dezbaterilor judiciare şi prevede posibilitatea desfăşurării şedinţelor de judecată închise (alin.3
art. 23 CPC RM). Capitolul XXV CPC RM prevede o reglementare specială (art. 291 CPC RM),
concepută pentru o categorie aparte de raporturi cu privire la organizarea şi desfăşurarea
şedinţelor de judecată – care în pricinile de încuviinţare a adopţiei sunt închise. Această
reglementare are un caracter imperativ şi nu permite instanţei de judecată de a decide asupra
caracterului dezbaterilor judiciare. În pricinile cu privire la încuviinţarea adopţiei în ceea ce
priveşte forma desfăşurării şedinţelor de judecată acţionează în primul rând o normă specială.
115
Prin urmare toate pricinile cu privire la încuviinţarea adopţiei se examinează în şedinţă închisă.
În acelaşi scop, participanţii la proces în pricinile de încuviinţare a adopţiei trebuie să fie
preîntâmpinaţi cu privire la necesitatea păstrării secretului adopţiei, precum şi asupra tragerii la
răspundere penală în cazul divulgării informaţiei ce cade sub incidenţa secretului adopţiei.
Despre ce trebuie să se facă menţinea în procesul-verbal al şedinţei de judecată.
Structura hotărârii judecătoreşti în pricinile cu privire la încuviinţarea adopţiei este analogică
structurii hotărîrii în procedura contencioasă. Ea se constituie din 4 părţi: introductivă,
descriptivă, motivatorie, dispozitivă. Parte motivatorie şi dispozitivă conţin unele particularităţi
cărora trebuie să li se atragă o atenţie deosebită.
În partea motivatorie urmează să se conţină a analiză a probelor prezentate, a circumstanţelor
cauzei, care sunt constatate de către instanţa de judecată pe baza acestor mijloace de probă,
temeiurile de respingere sau admitere a anumitor mijloace de probă, precum şi trimiterile la
actele normative de care instanţa de judecată se conduce la examinarea cauzei. În partea
motivatorie a hotărîrii instanţei de judecată pe astfel de cauze trebuie să se conţină concluzia în
baza căreia rezultă dreptul petiţionarului la înfierea copilului. Respectiv în această parte a
hotărîrii trebuie se facă deducerea cu privire la lipsa incidentelor care îl lipsesc pe petiţionar de
dreptul de a fi adoptator (art. 116 – 128 CPC RM).
În partea dispozitivă a hotărîrii judecătoreşti instanţa de judecată încuviinţează adopţia
copilului de către o persoană concretă. Dacă sunt temeiuri care duc la imposibilitatea
petiţionarului de a fi adoptator, instanţa de judecată respinge cererea de încuviinţare a adopţiei.
În partea rezolutivă a hotărârii judecătoreşti cu privire la încuviinţarea adopţiei, în afară de
admiterea acţiunii se indică despre necesitatea introducerii modificărilor în actele de stare civilă.
În prezenţa temeiurilor corespunzătoare, instanţa de judecată, admiţând cerere de încuviinţare a
adopţiei, poate refuza în admiterea pretenţiei de introducere a modificărilor de rigoare în actele
de stare civilă.
Hotărârea instanţei de judecată cu privire la încuviinţarea adopţiei este pasibilă executării
imediate. Cauzele care duc la necesitatea aplicării art. 257 CPC RM se indică în hotărâre (de
exemplu, este necesară spitalizarea forţată a înfiatului pentru tratare sau/şi intervenţia operativă
sau tărăgănarea pun în pericol viaţa şi sănătatea copilului).

116
Procedura în ordonanţă

Codul de procedură civilă în vigoare din 12 iunie 2003, concomitent cu


procedura contencioasă, procedura contenciosului administrativ şi procedura
specială, a instituit o procedură suplimentară de examinare a cererilor
privind încasarea de sume băneşti sau revendicarea bunurilor de la debitor –
procedura în ordonanţă – ce se finalizează cu emiterea ordonanţei
judecătoreşti, dată unipersonal de judecător.
Ordonanţa judecătorească este o dispoziţie dată unipersonal de judecător, în
baza materialelor prezentate de creditor, privind încasarea de sume băneşti sau
revendicarea de bunuri mobiliare de la debitor în pretenţiile specificate la art.345
Codul de procedură civilă.
Reieşind din principiul disponibilităţii, creditorul este în drept de a alege
adresarea cu cerere de eliberare a ordonanţei judecătoreşti sau înaintarea acţiunii în
procedura contencioasă.
Procedura în ordonanţă nu este o cale prealabilă obligatorie şi nefolosiea
procedurii în ordonanţă de către creditor nu are efecte juridice care ar îngrădi
accesul la înaintarea acţiunii în instanţa de judecată. Instanţa nu este în drept să
refuze primirea cererii în procedura contencioasă, dacă creditorul nu s-a adresat în
procedura în ordonanţă.
Dat fiind că procedura în ordonanţă este simplificată, presupune achitarea
redusă a taxei de stat, se bazează pe înscrisuri autentice care asigură eficacitatea
soluţionării cauzei, ar fi mai raţional ca creditorul să recurgă mai întîi la această
procedură şi nu la cea generală.
Spre deosebire de procedura contencioasă, procedura contenciosului
administrativ şi procedura specială, în procedura în ordonanţă ordonanţa
judecătorească se pronunţă de judecător după examinarea pricinii în fond, fără
citarea părţilor pentru explicaţii, fără dezbateri judiciare şi fără încheiere de proces-
verbal.
Aplicarea procedurii în ordonanţă se efectuează în strictă conformitate cu
prevederile capitolului XXXV al Codului de procedură civilă.
Lista pretenţiilor care pot fi examinate în procedura în ordonanţă este expusă
exhaustiv în art.345 al Codului de procedură civilă. Competente de a examina
astfel de pretenţii sunt atît instanţele de drept comun, cît şi judecătoriile
economice. Drept criterii de delimitare a competenţei sunt natura şi subiecţii
pretenţiilor.
Se emite ordonanţă judecătorească în cazul în care pretenţia:
a) derivă dintr-un act juridic autentificat notarial;
b) rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, iar legea nu
dispune altfel;
117
c) este întemeiată pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau
nedatarea acceptului, autentificat notarial;
d) ţine de încasarea pensiei de întreţinere a copilului minor care nu necesită
stabilirea paternităţii, contestarea paternităţii (maternităţii) sau atragerea
în proces a unor alte persoane interesate;
e) urmăreşte perceperea salariului sau unor alte drepturi calculate, dar
neplătite salariatului;
f) este înaintată de organul de poliţie, sau de organul de executare a actelor
judecătoreşti privind încasarea cheltuielilor aferente căutării pîrîtului sau
debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat de la debitor în temeiul unei
hotărîri judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor
sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului evacuat din locuinţă;
g) rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri;
h) rezultă din nerestituirea cărţilor împrumutate de la bibliotecă;
i) recurge din neonorarea de către agentul economic a datoriei faţă de
Fondul Social;
j) rezultă din restanţele de impozit sau din asigurarea socială de stat;
k) urmăreşte deposedarea şi vînzarea forţată a obiectului gajului (bun
mobiliar sau imobiliar).
În cazul în care pretenţia rezultă din prevederile pct. a), b), c), d), e), g), h) la
cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti vor fi anexate copiile actelor juridice
şi înscrisurile care confirmă faptul că debitorul nu-şi onorează obligaţiunile
contractuale sau prevăzute de lege.
Nu pot fi examinate în procedura în ordonanţă cererile de încasare a pensiei
alimentare la întreţinerea copiilor minori în care se solicită încasarea sumelor fixe.
Asemenea acţiuni se examinează în procedură contencioasă.
Dreptul de a depune cerere pentru eliberarea ordonanţei judecătoreşti îl au în
particular:
1. persoana care a încheiat un act juridic autentificat notarial, în cazul în
care legea nu prevede altfel de soluţionare;
2. creditorul (persoana fizică sau juridică) în baza unui act juridic
încheiat printr-un înscris simplu (de exemplu, contract de împrumut);
3. beneficiarul cambiei, în cazul în care pretenţia este întemeiată pe
protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului,
autentificat notarial;
4. soţia sau soţul la întreţinerea căruia se află copilul minor, precum şi
tutorele, curatorul, autoritatea tutelară si procurorul care acţionează în
interesul minorului în cazul în care se solicită încasarea pensiei alimentare
în mărimea prevăzută de lege (1/4, 1/3, 1/2);
5. salariatul sau reprezentantul acestuia în cazurile urmăririi perceperii
salariului sau unor alte drepturi calculate, dar neachitate;
6. organul de poliţie, organul fiscal şi organul de executare a actelor
judecătoreşti în cazurile în care pretenţia este înaintată de organul de
poliţie, de organul fiscal sau de organul de executare a actelor
118
judecătoreşti privind încasarea cheltuielilor aferente căutării pîrîtului sau
debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat de la debitor în temeiul unei
hotărîri judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor
sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului evacuat din locuinţă;
7. vînzătorul, care conform contractului de vînzare-cumpărare, a predat
cumpărătorului mărfuri în credit;
8. biblioteca care are statut de persoană juridică, iar în caz contrar
instituţia în cadrul căreia funcţionează, în cazul nerestituirii cărţilor
împrumutate;
9. Inspectoratul Fiscal Principal de Stat, inspectoratele fiscale teritoriale
de stat şi primăriile în pretenţiile ce rezultă din restanţele la impozite, în
cazurile prevăzute de lege;
10. Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi
direcţiile lui teritoriale în cazul încasării datoriilor la impozite;
11. Agenţii economici în cazurile de urmărire, deposedare şi vînzarea
forţată a obiectului gajului.
Cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti trebuie să fie întocmită în
scris şi să corespundă cerinţelor art.347 al Codului de procedură civilă. În ea se
indică:
a) instanţa în care se depune cererea;
b) numele sau denumirea creditorului, domiciliul ori sediul, codul fiscal;
c) numele sau denumirea debitorului, domiciliul ori sediul, codul fiscal;
d) pretenţia creditorului şi circumstanţele pe care se întemeiază;
e) documentele ce confirmă temeinicia pretenţiei;
f) documentele anexate.
În cazul revendicării unui bun mobiliar, în cerere se indică valoarea lui. În
pretenţiile de deposedare şi vînzare a obiectului gajului se indică valoarea bunului
mobiliar sau a celui imobiliar.
Cererea se semnează de creditor sau de reprezentantul lui. Dacă se depune
de către reprezentant, la cerere se anexează documentul care atestă împuternicirile
acestuia, autentificat în modul stabilit de lege.
La depunerea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, creditorul
prezintă probe privind respectarea procedurii prealabile sesizării instanţei.
Drept dovadă de respectare a procedurii prealabile de către autoritatea
fiscală va fi prezentarea următoarelor înscrisuri:
- avizul despre necesitatea stingerii obligaţiei fiscale, expediat
contribuabilului pe un formular tipizat pînă la expirarea termenului de
stingere a obligaţiei fiscale;
- hotărîrea autorităţii de executare silită a obligaţiei fiscale în cazul
neonorării obligatorii;
- dispoziţia incaso trezorerială remisă de către instituţia financiară organului
fiscal cu menţiunea despre lipsa totală sau parţială a mijloacelor pe contul
bancar al contribuabilului (în cazul existenţei contului);

119
- actul întocmit de către funcţionarul fiscal, prin care se confirmă că
contribuabilul nu permite accesul în domiciliul sau reşedinţa sa pentru a i se
sechestra bunurile.
La urmărirea forţată a obiectului gajat prin procedura în ordonanţă
respectarea procedurii prealabile se va considera notificarea exercitării dreptului de
gaj şi înregistrarea preavizului în registrul de înscriere a gajului în corespundere cu
prevederile art.67 din Legea cu privire la gaj şi art 488 din Codul civil.
Dacă cererea nu corespunde prevederilor art.347 al Codului de procedură
civilă ori nu s-a plătit taxa de stat, judecătorul nu dă curs cererii şi printr-o
încheiere stabileşte un termen de lichidare a neajunsurilor. Dacă, în conformitate
cu indicaţiile judecătorului şi în termenul stabilit, creditorul îndeplineşte cerinţele
enumerate la art.347 al Codului de procedură civilă şi plăteşte taxa de stat, cererea
este considerată depusă în ziua prezentării iniţiale în judecată. În cazul în care
neajunsurile nu au fost lichidate în termenul stabilit, judecătorul va emite o
încheiere de restituire a cererii, care nu este susceptibilă de atac.
E de menţionat faptul că, ordonanţa judecătorească se emite doar în cazul
admiterii pretenţiilor creditorului.
Judecătorul refuză să primească cererea de eliberare a ordonanţei
judecătoreşti dacă:
- pretenţia nu rezultă din art.345 al Codului de procedură civilă;
- debitorul se află în afara jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti ale Republicii
Moldova;
- nu sunt prezentate documente care confirmă pretenţia creditorului;
- din cerere şi din alte documente se constată existenţa unui litigiu de drept
care nu poate fi soluţionat în temeiul documentelor depuse;
- nu s-a respectat procedura prealabilă cerută de lege.
În cazul refuzului de a primi cererea, judecătorul emite, în termen de 5 zile
de la depunerea ei în judecată, o încheiere de refuz în primirea cererii care nu este
susceptibilă de atac. Potrivit prevederilor art.346 al.(3) al Codului de procedură
civilă, creditorului i se restituie taxa de stat.
Dacă judecătorul refuză să primească cererea de eliberare a ordonanţei
judecătoreşti din motivele că nu sunt prezentate documentele care confirmă
pretenţia creditorului şi nu s-a respectat procedura prealabilă cerută de lege pentru
sesizarea instanţei judecătoreşti, iar ulterior solicitantul a lichidat aceste neajunsuri,
ultimul îşi va înainta pretenţiile din nou prin procedura în ordonanţă.
Dacă cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti corespunde cerinţelor
legii, judecătorul, fără emiterea încheierii de intentare a procesului, examinează
pretenţia în termen de 5 zile de la depunerea cererii. În acest caz, părţile nu vor fi
citate pentru explicaţii, nu vor avea loc dezbateri judiciare şi nu se va încheia
proces-verbal.
Ordonanţa judecătorească urmează să corespundă condiţiilor prevăzute de
art.351 al Codului de procedură civilă. În ordonanţa judecătorească se indică:
a) numărul dosarului şi data eliberării ordonanţei;
b) instanţa, numele judecătorului care a eliberat ordonanţa;
120
c) numele sau denumirea creditorului, domiciliul sau sediul, datele lor
bancare;
d) numele sau denumirea debitorului, domiciliul sau sediul, datele lor
bancare;
e) legea în a cărei temei este admisă pretenţia creditorului;
f) suma ce urmează a fi încasată sau bunul ce urmează a fi revendicat,
valoarea lui;
g) despăgubirile şi penalităţile care sunt solicitate de creditor şi care urmează
să fie încasate în temeiul legii sau al contractului;
h) taxa de stat plătită de debitor în favoarea creditorului sau a statului;
i) termenul şi modul de contestare a ordonanţei judecătoreşti.
Ordonanţa judecătorească se scrie pe blanchetă şi se semnează de către
emitent.
La urmărirea imobilului gajat, în ordonanţă se va indica locul amplasării
bunului şi valoarea lui. De asemenea, instanţa în mod obligatoriu se va pronunţa
asupra evacuării silite a persoanelor şi bunurilor din imobil.
În cazul gajării bunurilor determinate generic, fungibile şi consumptibile, la
urmărirea lor prin ordonanţă se va indica genul bunului, cantitatea şi calitatea lui.
În ambele cazuri se va face referire atît la contractul de gaj (cu indicarea
numărului şi datei întocmirii), cît şi contractul ce reglementează obligaţia
principală asigurată prin gaj.
Copia ordonanţei se trimite debitorului, cel tîrziu a doua zi, printr-o scrisoare
recomandată cu recipisă, indicînd dreptul lui de a înainta obiecţii motivate în
decurs de 10 zile de la primirea copiei de pe ordonanţă.
Drept temeiuri pentru anularea ordonanţei judecătoreşti pot fi invocate
următoarele:
- necorespunderea actelor întocmite de către creditor cerinţelor legii;
- contestarea sumelor datorate, a penalităţilor care sunt solicitate de către
creditor şi care urmează a fi încasate în temeiul legii sau al contractului;
- omiterea de către creditor a termenelor de prescripţie;
- existenţa în procedură a unui litigiu, fondul căruia este nemijlocit legat de
obiectul ordonanţei judecătoreşti;
- executarea benevolă a obligaţiei de către debitor pînă la înaintarea cererii şi
altele.
Dacă în termen de 10 zile de la primirea copiei de pe ordonanţă debitorul
înaintează obiecţii motivate împotriva ordonanţei judecătoreşti, judecătorul o
anulează printr-o încheiere care nu se supune nici unei căi de atac. În această
încheiere judecătorul doar lămureşte creditorului că pretenţia lui poate fi înaintată
debitorului în procedura de examinare a acţiunii civile contencioasă. În cel mult
trei zile de la data pronunţării încheierii de anulare a ordonanţei, copia acestei se
expediază părţilor, creditorului fiindu-i remise şi toate materialele depuse.
Dacă motivele expuse în cadrul obiecţiilor sunt nemotivate, judecătorul
emite o încheiere despre refuzul anulării ordonanţei. Încheierea respectivă poate fi
atacată cu recurs.
121
În cazul cînd debitorul este de acord cu pretenţiile creditorului sau obiecţiile
lui au fost respinse de judecător, creditorului i se eliberează o copie a ordonanţei
pentru a fi prezentată spre executare.
Ordonanţa judecătorească reprezintă un act executoriu care se îndeplineşte
în modul stabilit pentru executarea actelor judecătoreşti, fără eliberarea ulterioară a
titlului executoriu. Titlul executoriu se va elibera doar în cazul încasării la buget de
la debitor a taxei de stat, care se certifică cu sigiliul instanţei şi se expediază
organului de executare a actelor judecătoreşti.
În cazul depunerii obiecţiilor peste termenul stabilit de lege, judecătorul este
în drept, la cererea debitorului, să suspende, cu excepţia cazurilor de executare
imediată, executarea ordonanţei pînă la examinarea obiecţiilor, în acelaşi timp
soluţionînd chestiunea de restabilire a termenului pentru depunerea lor.
Ordonanţa judecătorească prin care pîrîtul este obligat la plata pensiei pentru
întreţinerea copilului minor, a salariului şi a altor drepturi ce decurg din raporturi
de muncă urmează a fi executată imediat.
Dacă va fi anulată ordonanţa judecătorească neexecutată sau executată
parţial, instanţa va dispune încetarea executării. În cazul anulării ordonanţei deja
executate deplin sau parţial şi neadresării creditorului cu acţiune în procedura
generală, debitorul nu este lipsit de dreptul de a se adresa cu cerere, potrivit art.429
al.(2) din Codul de procedură civilă, referitor la întoarcerea executării, cu excepţia
cazurilor cînd întoarcerea executării este limitată. La această cerere va fi anexat
documentul care confirmă executarea ordonanţei. Asupra chestiunii întoarcerii
executării instanţa se va pronunţa printr-o încheiere susceptibilă de atac.
În cazul în care pretenţia derivă dintr-un act juridic autentificat notarial sau
rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu şi legea nu prevede
altfel, ordonanţa judecătorească poate fi eliberată repetat, pretenţia fiind aceeaşi,
dar pentru diferite perioade de timp.

Pretenţiile în a căror temei se emite ordonanţa judecătorească

a) Pretenţiile care derivă dintr-un act juridic autentificat notarial.


Act juridic civil este manifestarea de către persoane fizice şi juridice a
voinţei îndreptate spre naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor
civile. Actul juridic poate fi încheiat verbal, în scris sau în formă autentică.
Dacă actul juridic pentru care legea sau acordul părţilor nu stabileşte formă
scrisă sau autentică, poate fi încheiat verbal.
Actele juridice dintre persoanele juridice, dintre persoanele juridice şi
persoanele fizice şi dintre persoanele fizice, dacă valoarea obiectului actului juridic
depăşeşte 1000 lei, iar în cazurile prevăzute de lege, indiferent de valoarea
obiectului, trebuie să fie încheiate în scris.
Forma autentică a actului juridic este obligatorie în cazurile:
- stabilite de lege;
- prevăzute prin acordul părţilor, chiar dacă legea nu cere formă autentică.

122
Codul civil prevede autentificarea obligatorie a unor acte juridice, din care
pot fi menţionate:
- procurile eliberate pentru încheierea de acte juridice în formă autentică, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege;
- procurile de substituire;
- contractele de ipotecă, precum şi contractele de gaj în care obiect al gajului
îl constituie bunuri imobile;
- contractul de rentă, etc.
La depunerea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, cînd pretenţia
derivă dintr-un act juridic autentificat notarial, creditorul prezintă actul juridic
autentificat notarial, precum şi documentele care confirmă faptul înregistrării
actului juridic, în cazul dacă legea prevede înregistrarea obligatorie a actului
juridic respectiv.

b) Pretenţiile care rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris


simplu, iar legea nu dispune altfel.
Actul juridic poate fi încheiat în scris atît prin întocmirea unui singur
înscris, semnat de către părţi, cît şi printr-un schimb de scrisori, telegrame,
telefonograme, altele asemenea, semnate de partea care le-a expediat (art.210 al.
(2) Codul civil). Utilizarea mijloacelor tehnice la semnarea actului juridic este
permisă în cazul şi în modul stabilit de lege ori prin acordul părţilor.
În conformitate cu art.210 al.(3) Codul civil, dacă din cauza unei deficienţe
fizice, boli sau din alte cauze, persoana nu poate semna cu propria mînă actul
juridic, atunci, în baza împuternicirii date de ea, actul juridic poate fi semnat de o
altă persoană. Semnătura terţului trebuie să fie certificată de notar sau de o altă
persoană împuternicită prin lege, arătîndu-se cauza în a cărei virtute cel care a
încheiat actul juridic nu a putut semna cu propria mînă.
Actul juridic care se execută chiar la încheierea lui poate fi încheiat verbal.
Excepţie fac actele juridice pentru care se cere forma autentică sau actele juridice
pentru care forma scrisă este cerută pentru valabilitate.
Actul juridic ce are ca obiect bunuri imobile urmează să fie înregistrat în
modul stabilit prin lege. Poate fi stabilită prin lege condiţia înregistrării unor alte
acte juridice.
La primirea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, cînd pretenţia
rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, judecătorul trebuie să
verifice dacă actul juridic urmează să fie autentificat notarial şi (sau) înregistrat.
Dacă autentificarea notarială şi (sau) înregistrarea actului juridic lipsesc,
judecătorul refuză în primirea cererii.
În cazul în care după primirea cererii se constată lipsa autentificării
notariale şi (sau) înregistrarea actului notarial, judecătorul refuză în eliberarea
ordonanţei judecătoreşti, în temeiul art.348 al.2 lit.d) Codul de procedură civilă
(din cerere şi din alte documente prezentate se constată existenţa unui litigiu de
drept care nu poate fi soluţionat în temeiul documentelor depuse). Prevederile
art.348 al.2 din Codul de procedură civilă pot fi aplicate şi în cazul cînd
123
judecătorul constată efectele nerespectării formei autentice, prevăzute de art.213
al.(2) din Codul civil şi anume, dacă una dintre părţi a executat total sau parţial
actul juridic pentru care se cere forma autentică, iar cealaltă parte se eschivează de
la autentificarea notarială, instanţa de judecată are dreptul, la cererea părţii care a
executat total sau parţial actul juridic, să îl declare valabil dacă el nu conţine
elemente care nu contravin legii. În cazul acesta, nu se cere autentificarea
notarială ulterioară a actului juridic. La cererea creditorului, pretenţia poate fi
examinată în procedura contencioasă.

c) Pretenţia întemeiată pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea


sau nedatarea acceptului, autentificat notarial.
Cambia (trata) este un titlu de credit care reprezintă o creanţă scrisă,
întocmită conform prevederilor legii, cuprinzînd ordinul necondiţionat dat de
trăgător (emitent) către tras (plătitor) de a plăti imediat sau la scadenţă o sumă
anumită prezentatorului cambiei sau persoanei indicate în cambie, sau la ordinul
acestei persoane.
Cambia este independentă de actele juridice care stau la baza creanţelor
plătite prin ea. Efectuarea plăţilor prin cambie sunt reglementate de Codul civil,
Legea cambiei şi de alte acte normative, precum şi de uzanţele bancare.
Persoana care desfăşoară activitate notarială efectuează acte de protest al
cambiilor, în caz de neacceptare, neachitare şi nedatare a acceptului în
conformitate cu Legea cambiei.
Protestul de neacceptare trebuie făcut în termenele fixate pentru prezentare
la acceptare. Dacă prima acceptare a avut loc în ultima zi a termenului, protestul
poate fi făcut în ultima zi lucrătoare.
Protestul de neplată a unei trate plătibile la o zi fixă sau la un anumit termen
de la emitere sau de la vedere trebuie să fie făcut în una din cele două zile
lucrătoare, ce urmează după ziua de onorare a tratei. În cazul unei cambii plătibile
la vedere, protestul trebuie făcut în condiţiile prevăzute pentru protestul în caz de
neacceptare.
Protestul de neacceptare scuteşte de prezentare spre plată şi de protestul de
neplată, întrucît în caz de admitere a protestului de neacceptare (de neplată)
persoanele obligate trebuie să plătească posesorului suma tratei.
La cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti cînd pretenţia este
întemeiată pe protestul cambiei se anexează următoarele documente:
- actul de protest întocmit de notar;
-cambia contestată.
La primirea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, cînd pretenţia
este întemeiată pe protestul cambiei, judecătorul trebuie să stabilească dacă
protestul nu contravine legii. În caz contrar, judecătorul refuză în primirea cererii
privind eliberarea ordonanţei judecătoreşti.

124
d) Pretenţiile care ţin de încasarea pensiei de întreţinere a copilului minor
care nu necesită stabilirea paternităţii, contestarea paternităţii
(maternităţii) sau atragerea în proces a unor alte persoane interesate.
Codul familiei stabileşte două moduri de plată a pensiei de întreţinere: în
baza unui contract încheiat între părţi şi pe cale judecătorească. Contractul privind
plata pensiei de întreţinere se întocmeşte în scris şi se autentifică notarial.
Titlul IV al Codului familiei prevede obligaţii de întreţinere dintre membrii
familiei: dintre părinţi şi copii, dintre soţi şi foştii soţi; dintre alţi membri ai
familiei (obligaţia bunicilor dintre fraţi şi surori, obligaţia bunicilor de a-şi
întreţine nepoţii, obligaţia nepoţilor de a-şi întreţine bunicii, obligaţia copiilor
vitregi de a-şi întreţine părinţii vitregi, obligaţia copiilor de a-şi întreţine
educatorii).
Părinţii sunt obligaţi să-şi întreţină copiii minori şi copiii majori inapţi de
muncă care necesită sprijin material. Modul de plată a pensiei de întreţinere se
determină în baza unui contract încheiat între părinţi sau între părinţi şi copilul
major inapt de muncă. Dacă lipseşte un atare contract şi părinţii nu participă la
întreţinerea copiilor, pensia de întreţinere se încasează pe cale judecătorească, la
cererea unuia dintre părinţi, a tutorelui copilului sau a autorităţii tutelare.
Codul de procedură civilă (art.345 lit.d) stabileşte două condiţii la încasarea
pensiei de întreţinere prin procedura în ordonanţă şi anume:
- în temeiul ordonanţei judecătoreşti poate fi încasată numai pensia de
întreţinere în privinţa copiilor minori;
- pretenţia cu privire la încasarea pensiei de întreţinere nu necesită stabilirea
paternităţii, contestarea paternităţii (maternităţii) sau atragerea în proces a unor
alte persoane interesate.
Ordonanţa judecătorească poate fi eliberată numai în cazul respectării
ambelor condiţii menţionate mai sus.
Codul de procedură civilă nu prevede anume care documente se anexează la
depunerea cererii cu privire la încasarea pensiei de întreţinere prin procedura în
ordonanţă, dar acestea trebuie să confirme următoarele:
- debitorul, către care este înaintată pretenţia, este persoana obligată să
întreţină minorul (acestea pot fi părinţii, înfietorii, iar în cazul cînd părinţii sunt în
imposibilitate de a întreţine copiii minori – surorile şi fraţii majori);
- copilul, în privinţa căruia se încasează pensia de întreţinere, este minor;
- cererea pentru eliberarea ordonanţei judecătoreşti a fost depusă de către
persoana competentă (reprezentantul legal);
- locul de muncă şi venitul persoanei obligate să plătească pensia de
întreţinere a copilului.
Pensia de întreţinere pentru copilul minor se încasează din salariul şi/sau
din alte venituri ale părinţilor în mărime de ¼ - pentru un copil, 1/3 – pentru 2
copii şi ½ - pentru 3 şi mai mulţi copii.
E de menţionat faptul că, nu pot fi examinate în procedura în ordonanţă
cererile de încasare a pensiei alimentare la întreţinerea copiilor minori în care se

125
solicită încasarea sumelor fixe. Asemenea acţiuni se examinează în procedură
contencioasă.

e) Pretenţia ce urmăreşte perceperea salariului sau unor alte drepturi


calculate, dar neplătite salariatului.
Încasarea restanţelor salariale prin procedura în ordonanţă nu soluţionează
toate chestiunile ce ţin de reţinerile salariale. În cazurile, în care posibilitatea de a
cere suma neachitată de către administraţie este reală, procedura în ordonanţă
fiind o procedură simplificată este mult mai convenabilă ca procedura
contencioasă.
La depunerea cererii pentru eliberarea ordonanţei judecătoreşti, creditorul
trebuie să prezinte documente care confirmă restanţele salariale neachitate de
către administraţie: certificat eliberat de către administraţie ce confirmă restanţa
faţă de salariat, precum şi suma restanţei, copia contractului de muncă încheiat
între salariat şi administraţie.
În practica judiciară au fost cazuri cînd ordonanţa de încasare a salariului
sau alte drepturi calculate, dar neplătite salariatului, a fost eliberată la prezentarea
de către creditor a copiei contractului de muncă şi calculul sumei restanţe supusă
încasării. Calculul se efectueză de creditor şi nu se confirmă prin careva
documente. În asemenea cazuri, ordonanţa judecătorească se eliberează dacă
materialele dosarului confirmă că debitorul nu înaintează careva pretenţii cu
privire la suma restanţei salariale.

f) Pretenţia este înaintată de organul de poliţie, de organul fiscal sau de


organul de executare a actelor judecătoreşti privind încasarea cheltuielilor
aferente căutării pîrîtului sau debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat
de la debitor în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor
de păstrare a bunurilor sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului
evacuat din locuinţă.
În cazul dacă pretenţia va fi înaintată de către organul de poliţie, de
către organul de executare a actelor judecătoreşti privind încasarea cheltuielilor
aferente căutării pîrîtului sau debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat de la
debitor în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, precum şi cheltuielilor de păstrare a
bunurilor sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului evacuat din locuinţă,
la cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti vor fi anexate înscrisuri care
confirmă cheltuielile suportate.

g) Pretenţia care rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing


a unor bunuri.

h) Pretenţia ce rezultă din nerestituirea cărţilor împrumutate de la


bibliotecă.

126
i) Pretenţia ce decurge din neonorarea de către agentul economic a
datoriei faţă de Fondul Social.

j) Pretenţia care rezultă din restanţele de impozit sau din asigurarea


socială de stat.
Depunerea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti în cazul cînd
pretenţia rezultă din restanţele de impozit sau din asigurarea socială de stat este
urmată de punerea sechestrului asupra bunurilor debitorului cu înştiinţarea despre
transmiterea dosarului în judecată, dacă restanţele la impozit nu vor fi achitate în
termenul stabilit din momentul sechestrării bunurilor.
Instanţa judiciară poate cere de la creditor prezentarea următoarelor
documente:
- copia înştiinţării despre achitarea restanţelor la impozit sau extrasul din
contul personal al debitorului cu indicarea datei cînd i-a fost înmînat documentul
despre achitarea impozitului, suma şi termenul în care urma să fie achitat;
- actul inventarierii bunurilor (actul despre lipsa bunurilor);
La primirea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, instanţa
judecătorească trebuie să verifice următoarele circumstanţe: dacă acest mod de
plată este prevăzut de lege; sunt sau nu temeiuri legale de a impune persoana să
achite astfel de plăţi; dacă organul care solicită încasarea a respectat procedura de
atragere a persoanei la plata impozitului; dacă organul care solicită încasarea
restanţei la impozit a luat în consideraţie că debitorul se bucură de anumite
privilegii în asemenea cazuri.
Cererea privind eliberarea ordonanţei judecătoreşti se depune de către
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat, inspectoratele fiscale teritoriale de stat şi
primăriile în pretenţiile ce rezultă din restanţele la impozite, în cazurile prevăzute
de lege.

k) Pretenţia care urmăreşte deposedarea şi vînzarea forţată a obiectului


gajului ( bun mobiliar sau imobiliar).
La eliberarea ordonanţei judecătoreşti în cazul cînd pretenţia urmăreşte
deposedarea şi vînzarea forţată a obiectului gajului, instanţele judiciare urmează a
ţine cont de faptul că uneori valoarea bunului gajat poate să nu acopere suma
debitoare.
În acest caz creditorii sunt în drept să înainteze în ordinea procedurii
generale acţiune privind încasarea pagubei, cu respectarea termenelor generale de
prescripţie.
Vicepreşedintele Colegiului Civil
şi de contencios administrativ al
Curţii Supreme de Justiţie Vera Macinskaia

-Procedura de declarare a insolvabilităţii


127
Insolvabilitatea sau procesul de insolvabilitate, în sens juridic, este un proces
judiciar care se intentează împotriva persoanelor fizice şi juridice specificate în art.
1 alin.(2) lit. b) din Legea insolvabilităţii nr. 632-XV din 14.11.2001 incapabile să-
şi onoreze obligaţiunile ajunse la scadenţă şi care se desfăşoară sub supravegherea
şi controlul instanţei judecătoreşti specializate.
Insolvabilitatea, în sensul Legii nr. 632-XV din 14.11.2001 semnifică o
stare de fapt (în sens economic) şi o stare de drept (în sens juridic) şi ambele
sensuri avînd fundament juridic în legea menţionată.
În sens economic, insolvabilitatea este nu altceva decît starea de fapt a
persoanei caracterizată prin imposibilitatea ei de a-şi onora obligaţiunile ajunse la
scadenţă, avînd drept cauză unul sau ambele motive: insuficienţa de mijloace
băneşti sau insuficienţa de active.
În sens juridic insolvabilitatea este acea situaţie care poate fi depăşită prin
una din căile enumerate mai jos.
Prin aplicarea procesului de restructurare care este un proces extrajudiciar
ce se aplică şi se desfăşoară sub supravegherea Consiliului Creditorilor la
întreprinderile insolvabile, aplicîndu-se în acest caz prevederile art. 1-16 din Legea
insolvabilităţii.
O altă modalitate de depăşire a insolvabilităţii persoanei este intentarea
procesului judiciar, care este un proces de insolvabilitate şi se aplică
întreprinderilor şi subiecţilor insolvabili şi se intentează doar de către instanţa
judecătorească specializată.
Instanţa de judecată este investită prin lege să intenteze procesul de
insolvabilitate doar în baza cererii de intentare a procesului de insolvabilitate.
Cererile de intentare a procesului de insolvabilitate în temeiul art. art. 36,
355 CPC al RM se depun la Curtea de Apel Economică, care are competenţa
exclusivă să judece în prima instanţă cererile de declarare a insolvabilităţii.
Dreptul de a depune cererea de intentare procesului de insolvabilitate
denumită şi cerere introductivă, îl au debitorii, creditorii şi alte persoane indicate în
Legea insolvabilităţii nr. 632-XV din 14.11.2001. Sub alte persoane în sensul legii
menţionate se are în vedere:
- Banca Naţională a Republicii Moldova, în cazul insolvabilităţii unei
bănci comerciale;
- Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor
Nestatale de pensii în cazul insolvabilităţii unei companii de asigurări;
- Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, în cazul insolvabilităţii
participanţilor profesionişti la piaţa valorilor mobiliare.
Instanţa de judecată va ţine cont de faptul că în calitate de debitor în sensul Legii
insolvabilităţii pot fi recunoscuţi următorii subiecţi şi faţă de ei poate fi aplicată legea
menţionată.
- persoanele fizice :
întreprinzătorii individuali, inclusiv titularii patentei de întreprinzător
128
(Aici se vor lua în consideraţie şi prevederile art.26 Cod civil.)

- persoanele juridice:
a) societăţile comerciale :
- societăţi în nume colectiv:
- societăţi în comandită;
- societăţi cu răspundere limitată;
- societăţi pe acţiuni;
- cooperative;
b b) întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale;
c
c)organizaţiile necomerciale:
- asociaţii;
- fundaţii;
- instituţii.
Art. 1 alin. (3) din Legea insolvabilităţii stabileşte expres faptul că statul, unităţile
administrativ-teritoriale şi persoanele juridice de drept public nu sînt subiecte ale insolvabilităţii.
Reieşind din această premiză, nu pot avea calitate de debitor într-un proces de
insolvabilitate: Statul, Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul (ministerele, departamentele,
inspectoratele), autorităţile judecătoreşti reprezentate prin Curtea Supremă de Justiţie, curţile de
apel şi judecătoriile de drept comun sau specializate, Curtea de Conturi, Curtea Constituţională,
Procuratura, Banca Naţională a Moldovei, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Camera de
Comerţ şi Industrie unităţile administrativ–teritoriale (consiliile municipale şi locale, preturile) şi
persoana fizică care nu practică activitatea de întreprinzător.
La primirea cererii introductive, judecătorul verifică dacă aceasta întruneşte exigenţele
prevăzute de Legea insolvabilităţii (art. art. 24, 25, 26, 28, 29, 30, 31, 32, 205, 209, 212, 216) în
caz contrar, în temeiul art. 34 al Legii insolvabilităţii instanţa de judecată returnează fără
examinare cererea introductivă întocmită cu încălcarea art.32 al aceleiaşi legi.
În situaţia dată, judecătorul nu se poate călăuzi de prevederile art.168 CPC
al RM pentru a-i da creditorului termen de a aduce cererea în conformitate cu art.
166 CPC al RM, datorită faptului că art. 356 CPC al RM expres prevede că cererea
de declarare a insolvabilităţii se judecă în instanţă, conform normelor generale
prevăzute de Codul de procedură civilă, cu excepţiile şi completările stabilite de
legislaţia insolvabilităţii.
Doar pentru debitorul care a depus cererea introductivă în temeiul
obligaţiei prevăzute la art.26 al Legii insolvabilităţii, dar nu a anexat la ea
documentele prevăzute la art. 29 al Legii insolvabilităţii, instanţa de judecată
admite cererea şi solicită prezentarea documentelor în ordinea pregătirii cauzei
pentru dezbaterile judiciare.
Judecătorul, admiţînd cererea introductivă, imediat sau în cel mult 3 zile de
la data depunerii cererii, adoptă o încheiere prin care dispune aplicarea măsurilor
de asigurare prevăzute de art. 35 din Legea insolvabilităţii şi respectiv de art. 175
CPC al RM.
Astfel, primind spre examinare cererea introductivă, instanţa de judecată
trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a preveni modificarea stării bunurilor
129
debitorului în perioada de pînă la intentarea procesului de insolvabilitate şi în acest
scop desemnează un administrator provizoriu, statutul, competenţa şi atribuţiile
căruia sînt reglementate în art. art. 36, 38, 40 din Legea insolvabilităţii.
În cazul menţinerii dreptului de gestiune al debitorului şi desemnării
administratorului provizoriu, judecătorul adoptînd încheierea prin care a dispus
aplicarea măsurilor de asigurare urmează să stabilească şi împuternicirile
administratorului provizoriu.
Dacă judecătorul transmite administratorului provizoriu dreptul de
dispoziţie asupra bunurilor debitorului, atunci acesta trebuie să ia măsurile
prevăzute la art. 88 al aceleiaşi legi ce ţin de preluarea cauzelor în derulare.
După ce primeşte cererea introductivă, judecătorul pregăteşte pricina
pentru dezbaterile judiciare, pentru a asigura judecarea ei justă şi promptă în
conformitate cu Capitolul XIV al CPC al RM, cu excepţia prevăzută în art. 206 al
Legii insolvabilităţii.
Astfel, primind cererea introductivă de la Banca Naţională a Republicii
Moldova, privind intentarea procesului de insolvabilitate faţă de o bancă
comercială insolvabilă, verificînd existenţa deciziei Băncii Naţionale a Republicii
Moldova (care obligatoriu trebuie să fie anexată la cererea introductivă) privind
retragerea autorizaţiei de funcţionare a băncii debitoare şi din momentul depunerii
cererii introductive de către Banca Naţională a Republicii Moldova, judecătorul
fără a cita partea, fără a pregăti pricina pentru dezbateri judiciare, din oficiu adoptă
hotărîrea privind intentarea procesului de insolvabilitate a băncii comerciale căreia
i-a fost retrasă autorizaţia de funcţionare şi desemnează administratorul
insolvabilităţii care conform art. 73 al Legii insolvabilităţii trebuie să corespundă
criteriilor stabilite de Banca Naţională a Republicii Moldova privind calificarea şi
experienţa în domeniul activităţii bancare şi obligatoriu aplică măsurile de
asigurare prevăzute în art. 175 CPC al RM şi art. 35 al Legii insolvabilităţii.
Călăuzindu-se de Capitolul XIV al CPC RM pregătind pricina pentru
dezbaterile judiciare, judecătorul obligă administratorul provizoriu să verifice dacă
debitorul dispune de bunuri suficiente pentru suportarea cheltuielilor procesului de
insolvabilitate.
În acest scop, administratorul desemnat înaintează demersuri oficiale prin
care notifică imediat despre aplicarea măsurilor de asigurare faţă de debitor,
solicită sistarea oricăror operaţiuni cu bunurile debitorului, cerîndu-le acestora, de
asemenea, să-i predea corespondenţa debitorului şi orice alte comunicaţii sosite pe
adresa lui.
Înainte de a constata că debitorul nu dispune de bunuri, instanţa de
judecată prin intermediul administratorului provizoriu este obligată să solicite
informaţia de la următoarele instituţii publice:
1. Camera Înregistrării de Stat, privind faptul dacă debitorul sau
fondatorii ei nu figurează în Registrul de stat al întreprinderilor şi
organizaţiilor în calitate de fondatori, asociaţi sau administratori,
indiferent de forma lor organizator-juridică.

130
2. Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, dacă debitorul sau
fondatorii lui nu deţin acţiuni (valori mobiliare) în societăţile pe
acţiuni din RM.
3. Organele Teritoriale Cadastrale din Republică şi inclusiv din
localitate unde-şi are sediul debitorul, despre existenţa proprietăţii
imobiliare pe numele debitorului şi a fondatorilor inclusiv dacă în
perioada activităţii societăţii, nu au fost efectuate tranzacţii de
vînzare-cumpărare a imobilelor.
4. Registrele gajului:
- ipotecii de întreprinzător la Biroul Notarial, în a cărui rază
teritorială se află întreprinderea;
- titlurilor de valoare nominative, la registrul deţinătorilor titlurilor
de valoare nominative;
- drepturilor de proprietate intelectuală, la registrul proprietăţii
intelectuale.
5. Autorităţile vamale, Oficiile poştale, Staţiile de cale ferată,
depozitele vamale şi alte locuri de înmagazinare din circumscripţia
în care debitorul îşi are sediul ori în cazul de faţă dispune de filiale
pentru a sista orice operaţiune cu bunurile debitorului cerîndu-le
acestora să predea corespondenţa debitorului şi orice alte
comunicări sosite în adresa lui.
Instanţa urmează să ţină cont de faptul că după desemnare sa,
administratorul provizoriu este obligat, în cel mai scurt timp posibil, după caz,
acest timp poate fi fixat şi de judecător, să întocmească şi să prezinte instanţei de
judecată un raport cu privire la executarea măsurilor de asigurare.
La fel, administratorul provizoriu este obligat să prezinte împreună cu
raportul său registrele contabile şi titlurile de valoare ridicate de la debitor pentru a
fi aplicate pe ele semnătura şi ştampila instanţei de judecată, acestea pînă la
adoptarea hotărîrii privind intentarea procesului de insolvabilitate sau respingerea
cererii introductive, urmează să fie depuse în instanţă.
După caz, judecătorul poate autoriza prin adoptarea unei încheieri din
oficiu ca administratorul provizoriu să reţină temporar, cu indicare în încheiere a
perioadei respective, registrele contabile pentru documentare.
Judecătorul, după ce a luat toate măsurile necesare pentru a pregăti pricina
pentru dezbaterile judiciare, adoptă o încheiere din oficiu prin care stabileşte ziua,
ora şi locul examinării cererii introductive şi poate obliga creditorul, debitorul,
administratorul provizoriu, după caz, experţii, specialiştii să dea în scris sau oral
consultaţii şi explicaţii ce ţin de oportunitatea continuării activităţii întreprinderii
debitorului.
În situaţia cînd, cererea introductivă este înaintată de creditor, instanţa în
temeiul art. 39 al Legii insolvabilităţii obligă debitorul să prezinte referinţă cu
indicarea obligatorie a sumei totale a datoriilor sale faţă de creditori, inclusiv
datoriile faţă de angajaţi şi faţă de bugetul public naţional, datele privind toate

131
bunurile debitorului şi creanţele faţă de debitori, contestaţiile motivate la cererea
introductivă, dacă asemenea contestaţie există precum şi alte informaţii necesare.
Instanţa de judecată urmează să ţină cont de faptul că lipsa referinţei la
cererea introductivă nu împiedică examinarea ei.
Examinînd cererea introductivă, instanţa de judecată urmează să constate
următoarele împrejurări (circumstanţe):
- existenţa sau inexistenţa temeiurilor de intentare a procesului de
insolvabilitate, bazîndu-se pe principiul că intentarea unui proces de
insolvabilitate presupune existenţa unui temei de intentare.
În temeiul art. 22 al Legii insolvabilităţii instanţa de judecată este obligată
să verifice cu stricteţe existenţa cel puţin al unui temei de intentare a procesului de
insolvabilitate (celui general sau celui special), indiferent de faptul cine a înaintat
cererea introductivă, creditorul sau debitorul.
Deoarece incapacitatea de plată a debitorului este temeiul general pentru
intentarea procesului de insolvabilitate, instanţa de judecată urmează să verifice cu
certitudine componenţa şi mărimea obligaţiilor debitorului, constatînd dacă ele
corespund cu cele existente la momentul depunerii cererii introductive.
Astfel, instanţa este obligată să clarifice dacă incapacitatea de plată este de
scurtă durată din cauza unor dificultăţi de ordin temporar, fapt ce urmează a fi
probat de către debitor sau că debitorul este în imposibilitatea de a-şi onora
obligaţiunile contractuale.
La fel, instanţa obligatoriu trebuie să stabilească clar şi să diferenţieze
situaţia cînd debitorul este real în imposibilitatea de a se a achita pentru datorii, de
cea, cînd debitorul se eschivează de plată, avînd posibilităţi reale pentru aceasta.
Nedorinţa debitorului de a-şi onora obligaţiunile contractuale faţă de
creditor, nu poate servi drept temei de intentarea a procesului de insolvabilitate,
deoarece are drept bază nu incapacitatea de plată, ci dorinţa de a se eschiva de
plata datoriilor existente.
În acelaşi timp, în caz de constatare că debitorul reţine achitările cu
creditorul o perioadă îndelungată, urmează de verificat dacă sub pretextul
neachitării datoriei nu se ascunde incapacitatea de plată a debitorului.
În situaţia cînd, de către creditori sau de debitor însuşi este invocată drept
temei de intentare a procesului de insolvabilitate supraîndatorarea debitorului,
instanţa de judecată, urmează să verifice prin intermediul administratorului
provizoriu, dacă bunurile ce le deţine debitorul sînt îndeajuns pentru a achita
datoriile (obligaţiunile) pe care le are.
Administratorul provizoriu în raportul său faţă de instanţa de judecată este
obligat să informeze instanţa despre decalajul între bunurile real constatate şi cele
luate la evidenţă inclusiv şi în cazurile cînd bunurile nu sînt luate la evidenţa
contabilă, dar din informaţia primită de către administratorul provizoriu de la
instituţiile publice se constată că debitorul este proprietarul bunurilor mobile sau
imobile sau deţine cota parte în altă întreprindere.
În cazul în care, debitorul, nefiind de acord cu cererea introductivă
înaintează anumite obiecţii inclusiv în referinţa la cererea introductivă a
132
creditorului, instanţa de judecată apreciază aceste circumstanţe înainte de a emite
hotărîrea asupra intentării procesului de insolvabilitate.
În acest sens, instanţa audiază debitorul, creditorii care au depus cererea
introductivă şi, după caz, experţii, specialiştii, administratorul provizoriu, dacă
acesta a fost desemnat.
În urma examinării obiecţiilor debitorului asupra cererii introductive,
instanţa de judecată va adopta o încheiere care va conţine în special mărimea
revendicărilor asupra cărora obiecţiile debitorului au fost considerate neîntemeiate,
adică nu au fost confirmate documental şi deoarece s-a depistat existenţa unui
litigiu referitor la cerinţa respectivă, instanţa neexaminînd fondul acestui litigiu,
urmează să lămurească creditorului că ultimul are dreptul de a intenta procedura de
insolvabilitate faţă de debitor, avînd doar creanţe certe.
Această încheiere a instanţei va confirma doar mărimea creanţelor
existente şi indiscutabile ale creditorului care a depus cererea introductivă.
În cazul cînd , mai mulţi creditori au înaintat cereri introductive faţă de
acelaşi debitor, instanţa urmează să le comaseze într-o procedură şi prin încheiere
va confirma mărimea creanţelor fiecărui creditor în parte cu condiţia că aceste
creanţe au fost confirmate prin documente justificative.
Datoria debitorului poate fi confirmată printr-o hotărîre a instanţei de
judecată, decizie a organului fiscal, vamal sau al altul organ abilitat prin lege să
emită astfel de hotărîri şi care la moment este executorie sau este recunoscută de
către debitor şi confirmată documental existenţa acestei datorii ajunse la scadenţă
sau chiar dacă debitorul nu recunoaşte fără just temei datoria, dar la convingerea
instanţei ea este evidentă şi între părţi nu există litigiu.
Instanţa de judecată, apreciind existenţa temeiului insolvabilităţii şi a
faptelor constatate în cadrul examinării cererii introductive în conformitate cu art.
44 din Legea insolvabilităţii va adopta o hotărîre de intentare a procesului de
insolvabilitate sau respinge această cerere. În caz de intentare a procesului de
insolvabilitate, în mod obligatoriu se desemnează administratorul insolvabilităţii
care îşi exercită atribuţiile sale prevăzute de art. art. 76, 78 din Legea
insolvabilităţii sub supravegherea instanţei de judecată.
Hotărîrea instanţei de judecată de intentare a procesului de insolvabilitate
trebuie obligatoriu să conţină pe lîngă datele consemnate la art.241 CPC al RM şi
datele expres prevăzute în art. 44 alin. (4) din Legea insolvabilităţii.
Hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate devine executorie din momentul
pronunţării ei.
După intentarea procesului de insolvabilitate, instanţa este investită prin lege de-a
supraveghea procedura publică a insolvabilităţii, efectuînd un control judiciar permanent pe tot
parcursul acestui proces specific, fiind în drept în cazurile prevăzute expres de lege să emită
actele judecătoreşti respective la etapele respective şi să soluţioneze toate litigiile şi
circumstanţele relevante pentru procesul de insolvabilitate, cu excepţia celor ce ţin de litigiul de
drept.
Instanţa de judecată va ţine cont de faptul că din momentul desemnării
administratorului insolvabilităţii atribuţiile de administrare şi dispoziţie asupra bunurilor

133
debitorului sînt transmise administratorului care va lua imediat în primire bunurile masei
debitoare.
Administratorul desemnat la data intentării procesului de insolvabilitate are
obligaţiunea de a efectua o evaluare sistematizată, de ansamblu a bunurilor în care
se va specifica şi se vor juxtapune bunurile din masa debitoare şi obligaţiile
debitorului.
În afară de inventarierea patrimoniului debitorului, administratorul are
obligaţia de a colecta datoriile faţă de debitor, a recupera bunurile debitorului aflate
în posesiunea unor terţi, a asigura măsurile de asigurare aplicate de instanţă, a
executa hotărîrile instanţei, adunării creditorilor, comitetului creditorilor, a elabora
proiectul de plan, dacă s-a dispus aplicarea procedurii planului, va prezenta
rapoarte lunare despre starea masei debitoare, va ţine registrele de evidenţă a
datoriilor creditoare şi debitoare ale debitorului, va disponibiliza angajaţii
debitorului, va distribui către creditori sumele de bani rezultate din valorificarea
masei debitoare etc.
Instanţa de judecată va ţine cont de faptul, că potrivit art. 113 şi art. 114
din Legea insolvabilităţii, pe tot parcursul procesului de insolvabilitate
administratorul poate introduce în instanţele de judecată conform competenţei
materiale şi jurisdicţionale prevăzute de Codul de procedură civilă, acţiuni în
vederea anulării unor acte juridice, care afectează bunurile debitorului şi care
conţin indicii prevăzuţi la literele a) - g) din art. 113 al Legii insolvabilităţii
precum şi în temeiul art. 114 din aceeaşi lege, poate înainta şi alte acţiuni în
instanţa de judecată de anulare a unor acte juridice, încheiate de debitor în ultimele
12 luni de activitate.
Acţiunile depuse de administrator în temeiul art. art. 113, 114 din Legea
insolvabilităţii se judecă de către instanţele competente ca nişte litigii de drept
conform regulilor generale prevăzute de Codul de procedură civilă, dar nu în
cadrul insolvabilităţii, cu achitarea taxei de stat, respectînd prevederile alin. 2 al
art.86 din CPC al RM.
Instanţa de judecată va ţine cont de faptul că participarea activă a
creditorilor la întreaga procedură a insolvabilităţii se realizează prin două organe
distincte, chemate să participe la aplicarea procedurii: adunarea creditorilor şi
comitetul creditorilor.
Atribuţiile adunării creditorilor şi a comitetului creditorilor sînt specificate
în art. art. 66, 72 din Legea insolvabilităţii.
Realizarea scopului procedurii de insolvabilitate presupune ordonarea şi
realizarea unor măsuri, atît prealabile cît şi după intentarea procesului de
insolvabilitate, care constau în deposedarea debitorului de bunurile sale,
identificarea bunurilor debitorului prin inventarierea masei debitoare, evaluarea
acesteia în ansamblul ei, executarea altor măsuri precum şi valorificarea masei
debitoare în cazul lichidării sau, după caz, redresarea (restabilirea solvabilităţii) şi
continuarea activităţii debitorului în cadrul procedurii planului.
Dacă adunarea creditorilor, după audierea raportului administratorului la
şedinţa de raportare despre posibilitatea continuării activităţii sau încetarea
134
activităţii debitorului, decide lichidarea debitorului, valorificarea masei debitoare
se efectuează în mod neîntîrziat, în condiţii cît mai avantajoase, avînd ca scop
satisfacerea cît mai integrală a creanţelor creditorilor.
După terminarea distribuirii finale şi examinarea contestaţiilor declarate la
adunarea finală a creditorilor, instanţa de judecată va hotărî în şedinţa de judecată
încetarea procesului de insolvabilitate, adoptînd hotărîrea în conformitate cu
cerinţele art. 150 din Legea insolvabilităţii, ordonînd publicarea hotărîrii în
Monitorul Oficial al RM conform art. 19 al aceleiaşi legi şi respectînd prevederile
art. 45 din legea menţionată.
În două săptămîni de la data publicării anunţului respectiv, administratorul
prezintă organului competent: Registrului de Stat al Organizaţiilor, după caz,
Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova sau Primăriei hotărîrea instanţei de
judecată pentru radierea debitorului.
Drept temei pentru radierea debitorului din registre serveşte doar hotărîrea
instanţei de judecată şi nu mai sînt necesare alte acte conform art. 28 din Legea
nr.1265-XIV din 05.10.2000 cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi
organizaţiilor.
Din momentul radierii sale, debitorul este considerat lichidat.
Administratorul este obligat de a prezenta instanţei pentru a fi anexat la
dosar extrasul din registrul respectiv sau hotărîrea organului competent ce
confirmă faptul radierii debitorului din registrul respectiv.
Instanţa de judecată urmează să ţină cont de faptul că în temeiul art. 153
din Legea insolvabilităţii se poate refuza intentarea unui proces de insolvabilitate,
atunci cînd se constată că debitorul nu dispune de bunuri sau că bunurile lui nu
acoperă cheltuielile procesului de insolvabilitate, chiar şi în cazul existenţei
temeiurilor de insolvabilitate.
Dar, pentru a ajunge la concluzia aplicării prevederilor art. 153 din Legea
insolvabilităţii, instanţa este obligată să aplice cu stricteţe prevederile art. art. 35,
36, 37, 38, 40 din legea menţionată şi pregătind pricina pentru dezbaterile
judiciare, chiar şi în cazurile cînd debitorul o perioadă îndelungată nu practică nici
o activitate, fiind prezentat ultimul raport financiar, obligă administratorul
provizoriu să verifice ca şi în celelalte cazuri, dacă debitorul dispune de bunuri
suficiente pentru suportarea cheltuielilor procesului de insolvabilitate.
În situaţia cînd însuşi debitorul înaintează în instanţă cerere introductivă
pentru a se declara insolvabil ( instanţa de judecată, examinînd cererea
introductivă depusă de către debitor şi constatînd că există persoane, care pot
declara pretenţii faţă de debitor, este în drept, conform art. 66 CPC al RM, să-l
înştiinţeze despre faptul primirii spre examinare a cererii introductive şi să-i
explice dreptul lor de a înainta cerere introductivă de intentare a procesului de
insolvabilitate, dîndu-i posibilitatea de a se folosi de prevederile alin.1 şi 2 al art.
153 din Legea insolvabilităţii, în cazul constatării insuficienţei masei debitoare).
Instanţa de judecată care soluţionează cazurile de insolvabilitate va ţine cont de faptul că
pricinile cu privire la bunurile din masa debitoare a debitorului, aflate pe rol în alte instanţe la
data intentării procesului de insolvabilitate, vor continua a fi judecate cu preluarea de către
administrator a drepturilor debitorului ca reclamant în condiţiile art.88 din Legea insolvabilităţii.
135
Dacă în cauzele cu privire la masa debitoare a debitorului acesta din urmă este pîrît,
judecarea pricinii va continua cu preluarea de către administrator a drepturilor şi obligaţiilor
părţii reclamate în cazurile de:
- separare a unui bun din masa debitoare care nu aparţine cu drept de proprietate
debitorului în baza cererii unei persoane care deţine un drept real asupra bunului;
- executare a creanţelor garantate în baza cererii unui creditor gajist:
- executare a creanţelor care au fost asigurate într-un alt mod prin masa debitoare.
Alte cauze cu privire la bunurile din masa debitoare sau care pot avea atingere masei
debitoare şi debitorului, pendinte la data intentării procesului de insolvabilitate, se suspendă pînă
la încetarea procesului de insolvabilitate. În asemenea cazuri creditorii chirografari-reclamanţi
pot declara creanţele în procedură de insolvabilitate şi doar în cazul invalidării acestora pot
solicita reluarea procesului suspendat pentru soluţionarea litigiului aflat în derulare.
Instanţele de judecată vor ţine cont de faptul că procesul de insolvabilitate pornit poate fi
încetat şi din alte motive prevăzute de lege:
- în temeiul art.154 din lege – din motivul lipsei masei debitoare pentru acoperirea
cheltuielilor procesului de insolvabilitate. În cazul în care se constată că masa debitoare este
insuficientă pentru acoperirea cheltuielilor creditorilor, procesul continuă cu satisfacerea
creanţelor din contul masei debitoare după rangurile de prioritate, prevăzute la art.54 din lege (în
cadrul aceluiaşi rang – proporţional sumei obţinute pentru distribuire). Dacă după constatarea
insuficienţei masei debitoare pentru acoperirea cheltuielilor procesului creditorii sau un terţ
achită aceste sume procesul de insolvabilitate continuă;
- în baza art.158 din lege – din lipsa temeiului de insolvabilitate. Încetarea procesului de
insolvabilitate din lipsa temeiului de insolvabilitate se va efectua la cererea debitorului care va
demonstra aceasta prin probe elocvente.;
- în temeiul art.159 din lege – la cererea debitorului în cazul în care dispune de aprobarea
tuturor creditorilor chirografari care şi-au înaintat creanţele şi ale căror creanţe sunt validate în
modul stabilit. Opunerea creditorilor-garantaţi şi a creditorilor ale căror creanţe sunt contestate
şi nu au fost validate nu constituie temei pentru respingere a cererii debitorului de încetare a
procesului de insolvabilitate, opozabilitatea deciderii fiind la discreţia instanţei de judecată.
În cazul încetării procesului de insolvabilitate în temeiul art.art.154, 158, 159 din Legea
insolvabilităţii se încetează concomitent şi examinarea contestaţiilor administratorului,
creditorilor-chirografari în privinţa validării sau invalidării creanţelor contestate. Alte cauze
aflate pe rol în alte instanţe se examinează în modul prevăzut de legislaţia procesual-civilă sau se
încetează în cazul lichidării.
Se va ţine cont de faptul că Legea insolvabilităţii prevede unele proceduri de reorganizare
judiciară a debitorului şi lichidării unor bunuri din averea acestuia pentru satisfacerea creanţelor
creditorilor garantaţi şi chirografari, proceduri care se realizează în bază planică.
Procedura planului se aplică de instanţa de judecată în temeiul hotărârii adunării
creditorilor. Încheierea instanţei de judecată privind aplicarea procedurii planului sau
neadmiterea procedurii planului poate fi atacată cu recurs de persoana care a depus planul sau de
creditor în corespundere cu al (4) art.164 al legii insolvabilităţii.
Instanţa de judecată nu va admite aplicarea procedurii planului, dacă:
a) este evident că planul propus de către debitor nu va fi aprobat de creditori sau nu va
putea fi confirmat de instanţa de judecată;
b) este evident că creanţele creditorilor, conform părţii organizatorice a planului depus de
către debitor, nu pot fi executate;
136
c) nu au fost respectate prevederile ce ţin de dreptul de a depune planul şi cerinţele faţă
de conţinutul unui plan şi persoana care a depus planul nu le poate înlătura sau nu le înlătură în
termenul rezonabil stabilit de instanţa de judecată.
Potrivit art.170 din Legea insolvabilităţii, planul va prevedea:
a) redresarea şi continuarea activităţii debitorului prin restabilirea solvabilităţii care
va specifica modalităţile de achitare a datoriilor debitorului, măsurile de
restructurare sau consolidare a pasivului debitorului, propunerile de reeşalonare a
unor datorii, de diminuare a valorii acestora sau de convertire a lor în titluri de
participare la capitolul social al debitorului, măsurile de restructurare operaţională şi
financiară a debitorului prin majorarea capitalului social, majorarea sau reducerile de
preţuri, sporirea producţiei, îmbunătăţirea calităţii, schimbarea profilului
întreprinderii etc., măsurile de restructurare a personalului debitorului, reorientarea
profesională, substituirea conducerii debitorului ş.a.
În cazul în care planul prevede redresarea solvabilităţii debitorului, instanţa de judecată
prin aceeaşi încheiere de aplicare a procedurii planului (art.art 164-164/1 din Lege) sau printr-o
încheiere separată va institui un moratoriu asupra executării obligaţiunilor pecuniare ale
creditorilor şi a obligaţiilor fiscale pe un termen de pînă la 180 de zile.
Moratoriul nu se aplică creanţelor privind plata salariilor, pensiilor alimentare,
creanţelor privind recuperarea prejudiciilor cauzate sănătăţii angajaţilor sau creanţelor în
legătură cu decesul acestora, precum şi creanţelor pecuniare şi fiscale a căror scadenţă a survenit
în perioada de după aplicarea procedurii planului.
b) lichidarea patrimoniului întreprinderii. În acest sens proiectul planului trebuie să
prevadă în mod detaliat:
- măsurile de stingere a creanţelor creditorilor sau compensarea lor într-un alt mod în
părţi în capitalul social al debitorului, garanţiile care vor putea fi oferite fiecărei categorii de
creditori, cu excepţia creditorilor garantaţi sau privilegiaţi; care creanţe vor fi plătite în întregime
sau nu vor fi defavorizate de plan, ce despăgubiri urmează a fi oferite tuturor creditorilor în
comparaţie cu ceea ce ar primi prin distribuire în cazul de pricinuire a eventualelor daune prin
neexecutarea culpabilă de către debitor a obligaţiilor trasate în plan; cum şi cui va putea fi
vîndută, în ce mod, averea debitorului; efectele ce vor putea fi obţinute prin vînzarea
întreprinderii (parţial sau în bloc); folosirea salariaţilor etc.
În cel mult 30 de zile de la data depunerii planului, instanţa de judecată convoacă
adunarea creditorilor pentru examinarea planului, determinarea dreptului de vot şi votarea
planului. Despre aceasta instanţa de judecată notifică participanţii la proces, (conform art.19),
concomitent expediind o copie a planului depus (art.179).
Se specifică că creditorii cu drept de vot în privinţa planului sunt împărţiţi, potrivit
art.171 din lege, în trei categorii:
a) creditorii cu garanţii reale (garantaţi);
b) creditori chirografari, cu excepţia creditorilor de rang inferior (vezi art.54 din lege);
c) creditori chirografari de rang inferior.
Creditorii cu acelaşi regim juridic cu interese similare pot fi organizaţi în clase separate,
cum ar fi creditorii ale căror creanţe izvorăsc din contracte de muncă (salariaţii), obligaţii pentru
întreţinere etc.
Instanţa de judecată poate dispune ca planul să fie supus votului în cadrul unei şedinţe
convocate special. Şedinţa se va convoca într-un termen care nu va depăşi 30 de zile de la data
desfăşurării adunării de examinare a planului.

137
Fiecare clasă de creditori va vota separat asupra planului. Un plan se va considera
acceptat de către o clasă de creditori, dacă în cadrul ei planul a fost votat de majoritatea
deţinătorilor exprimată prin valoarea creanţelor şi de majoritatea creditorilor acestei clase.
După acceptarea planului de către creditor şi debitor planul urmează să fie confirmat de
instanţa de judecată cu audierea prealabilă a administratorului, comitetului creditorilor şi a
debitorului.
Instanţa de judecată poate să nu confirme planul în cazurile, în care:
a) a fost ignorată o condiţie esenţială de conţinut al planului de către creditori şi debitori,
iar această încălcare nu poate fi înlăturată ;
b) planul a fost acceptat cu rea-credinţă, în special prin favorizarea unuia dintre creditori.
În cazul confirmării planului, instanţa de judecată, în notificarea consemnată la art.19,
informează creditorii care şi-au declarat creanţele şi creditorii garantaţi despre confirmare,
anexînd planul sau un extras din plan.
După confirmarea planului şi intrarea în vigoare a hotărîrii de confirmare a planului,
activitatea debitorului se reorganizează în mod respectiv.
În cazul pronunţării hotărîrii de confirmare a planului, art.189 şi 192 din Legea
insolvabilităţii prevăd următoarele efecte specifice hotărârii de confirmare a planului:
1) creanţele şi drepturile creditorilor sunt modificate aşa cum este prevăzut în plan
(acoperirea parţială a creanţelor, sub anumite condiţii şi diferite modalităţi etc.);
2) în cazul unei executări silite planul confirmat va fi considerat ca o hotărîre definitivă
împotriva debitorului, inclusiv şi împotriva unui terţ care şi-a asumat obligaţia de executare a
planului de rînd cu debitorul.
Caracterul obligatoriu al condiţiilor planului ca o hotărîre definitivă se explică prin însuşi
faptul aprobării planului de către instanţa de judecată.
După ce hotărârea de confirmare a planului devine definitivă, instanţa de judecată
dispune, printr-o hotărîre, încetarea procesului de insolvabilitate şi continuă procedura planului.
Dispozitivul hotărîrii privind încetarea procesului de insolvabilitate se publică în conformitate cu
art.19 din Lege şi se notifică în mod individual debitorul, administratorul şi membrii comitetului
creditorilor.
Dacă realizarea planului este supravegheată, instanţa de judecată notifică acest fapt odată
cu publicarea conform art.19 a dispozitivului hotărârii privind încetarea procesului de
insolvabilitate (art.196 din lege)
Din momentul adoptării hotărârii de încetare a procesului de insolvabilitate şi de
continuare a procedurii planului, debitorul reintră în dreptul de administrare a masei debitoare.
Administratorul îşi exercită atribuţiile în conformitate cu articolele 193-194 ale Legii
insolvabilităţii.
Prin ultima propoziţie din alin. (3) art.193 al Legii insolvabilităţii “Prevederile art.36 se
aplică corespunzător” se va înţelege că aici vor fi aplicabile doar prevederile alineatelor 3 şi 4 ale
art.36 din Lege.
Procesele pendinte referitor la examinarea contestărilor depuse în cadrul procesului de
insolvabilitate pot fi continuate de administrator, dacă acest aspect este prevăzut în plan.
Instanţa de judecată dispune încetarea supravegherii în cazul:
a) exercitării sau asigurării executării creanţelor supravegheate;

138
b) expirării a 5 ani de la încetarea procesului de insolvabilitate şi nedepunerii unei noi
cereri introductive (art.197 din lege).
Dacă pe parcursul derulării procedurii planului debitorul nu respectă prevederile lui sau
planul nu este realizat în termen, fiecare creditor poate înainta o cerere introductivă, care va avea
ca efect lichidarea patrimoniului debitorului fără a mai fi necesară dovada insolvabilităţii lui.
Dacă se constată că cel puţin 2/3 din datoriile debitorului stabilite conform planului au
fost achitate, instanţa de judecată este în drept să respingă noua cerere introductivă, iar dacă la
acel moment derularea procedurii planului a expirat, instanţa decide prelungirea acestui termen
cu cel mult un an cu excepţia debitorilor pentru care termenul procedurii planului este stabilit
prin decizie de Guvern.
Se va ţine cont de faptul, că instanţele de judecată ţin registrul cauzelor de insolvabilitate,
în care se fac menţiuni despre fiecare cauză de insolvabilitate examinată sau în curs de
examinare.
Prevederile prezentei legi se aplică şi în procesele de insolvabilitate intentate pînă la
intrarea ei în vigoare. Actele de procedură îndeplinite de instanţele de judecată în baza Legii cu
privire la faliment se menţin la continuarea examinării cauzei după intrarea în vigoare a Legii
insolvabilităţii.

Asigurarea acţiunii (V.Macinskaia, S.Novac)

Asigurarea acţiunii

139
Asigurarea acţiunii contribuie real la executarea ulterioară a hotărîrii
judecătoreşti adoptate şi, astfel, constituie un mijloc eficient de protecţie a
drepturilor subiective ale participanţilor la proces.
Asigurarea acţiunii înseamnă totalitatea măsurilor care garantează
executarea hotărîrii judecătoreşti în cazul admiterii cerinţelor înaintate de către
reclamant. Aceasta este una din garanţiile principale ale apărării drepturilor
cetăţenilor şi persoanelor juridice. Aplicarea corectă a măsurilor de asigurare
garantează executarea ulterioară a hotărîrilor judecătoreşti.
Importanţa acestei instituţii constă în faptul că, prin aplicarea măsurilor de
asigurare a acţiunii sînt apărate drepturile reclamantului în cazul în care pîrîtul va
acţiona cu rea credinţă sau cînd neaplicarea măsurilor de asigurare poate duce la
imposibilitatea executării hotărîrii.
Judecătorul sau instanţa poate lua măsuri de asigurare a acţiunii doar la
solicitarea participanţilor la proces, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (Legea
contenciosului administrativ, Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe).
Este de menţionat că, măsuri de asigurare a acţiunii pot fi luate şi la solicitarea
pîrîtului, chiar dacă acesta nu a depus în instanţă acţiune reconvenţională.
Asigurarea acţiunii se admite în orice fază a procesului, în cazul în care
neaplicarea măsurilor de asigurare a acţiunii ar crea dificultăţi judecătoreşti sau ar
face imposibilă executarea hotărîrii judecătoreşti.
Măsurile de asigurare pot fi aplicate atît pe marginea acţiunii principale, cît
şi în cadrul acţiunii reconvenţionale.
Eficacitatea asigurării acţiunii depinde în mare parte de termenul cînd a fost
soluţionată această chestiune. Codul de procedură civilă prevede că, la etapa
pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul soluţionează problema
asigurării acţiunii. Soluţionînd această problemă, judecătorul trebuie să ţină cont de
faptul că această circumstanţă poate prejudicia interesele pîrîtului şi altor persoane
participante la proces. Deaceea, la aplicarea măsurilor de asigurare a acţiunii se va
ţine cont de apărarea drepturilor şi intereselor altor persoane participante la proces.
Chestiunile cu privire la aplicarea măsurilor de asigurare a acţiunii sînt
reglementate de Codul de procedură civilă şi tangenţial de următoarele acte
normative:
a) Constituţia Republicii Moldova;
b) Codul civil;
c) Codul familiei;
d) Codul cu privire la locuinţe;
e) Codul fiscal, Titlul V;
f) Codul funciar;
g) Convenţia privind procedura civilă, încheiată la 1 martie 1954 la Haga,
ratificată de Parlamentul Republicii Moldova la 04.08.1992.
Reieşind din stipulările art.174 al Codului de procedură civilă, cererea de
asigurare a acţiunii poate fi depusă doar în instanţa de judecată unde este înaintată
acţiunea principală.

140
Asigurarea acţiunii este posibilă în orice fază a procesului - prima instanţă,
instanţa de apel. Suportul legal al acestor acţiuni procedurale este cuprins în
art.168, art.174 ale Codului de procedură civilă.
Codul de procedură civilă prevede expres posibilitatea aplicării de către
judecător a măsurilor de asigurare în faza primirii cererii (art.168 CPC).
Ţinînd cont de faptul că, potrivit prevederilor art.168 al.4 al Codului de
procedură civilă, judecătorul soluţionează chestiunea primirii cererii de chemare în
judecată în decurs de 5 zile, în cazul aplicării măsurilor de asigurare a acţiunii în
această fază, judecătorul urmează preventiv să ia cererea principală pe rol, iar
ulterior, în aceeaşi zi, să decidă în privinţa aplicării măsurilor de asigurare.

Măsurile de asigurare a acţiunii

În vederea asigurării acţiunii, judecătorul sau instanţa este în drept să aplice


următoarele măsuri de asigurare:
a) să pună sechestru pe bunurile sau pe sumele de bani ale pîrîtului, inclusiv
pe cele care se află la alte persoane;
b) să interzică pîrîtului săvîrşirea unor anumite acte;
c) să interzică altor persoane săvîrşirea unor anumite acte în privinţa
obiectului în litigiu, inclusiv transmiterea de bunuri către pîrît sau îndeplinirea unor
alte obligaţii faţă de el;
d) să suspende vînzarea bunurilor sechestrate în cazul intentării unei acţiuni
de ridicare a sechestrului de pe ele (radierea din actul de inventar);
e) să suspende urmărirea, întemeiată pe un document executoriu, contestat
de către debitor pe cale judiciară.
Măsurile de asigurare a acţiunii nu sînt exhaustive şi judecătorul sau instanţa
poate aplica, după caz, şi alte măsuri de asigurare a acţiunii care să corespundă
scopurilor specificate la art.174 al Codului de procedură civilă. Pot fi admise
concomitent mai multe măsuri de asigurare a acţiunii, dacă valoarea bunurilor
sechestrate nu depăşeşte valoarea acţiunii.
Legea nu indică concret anume care măsură de asigurare a acţiunii urmează
să fie aplicată şi în privinţa a căror pretenţii. Deaceea, soluţionînd problema ce
măsură de asigurare să aplice şi în care caz, instanţa de judecată trebuie să se
conducă de circumstanţele concrete ale pricinii. Această regulă se referă la cazurile
cînd concomitent pot fi aplicate mai multe măsuri de asigurare a acţiunii.
Nu pot fi aplicate măsuri de asigurare a acţiunii, care nu sînt prevăzute de
lege şi într-o oarecare măsură lezează drepturile şi libertăţile pîrîtului, cît şi ale
altor persoane.
Măsura de asigurare a acţiunii depinde de caracterul pretenţiilor înaintate.
Necesitatea aplicării măsurilor de asigurare este dictată de posibilitatea
executării viitoarei hotărîri.
a) Punerea sechestrului pe bunurile sau pe sumele de bani ale pîrîtului,
inclusiv pe cele care se află la alte persoane.

141
Aplicarea sechestrului pe bunuri constituie una din cele mai răspîndite
măsuri de asigurare a acţiunii.
Modalitatea aplicării sechestrului pe bunuri este stipulată în art.176 al
Codului de procedură civilă.
Astfel, punerea sechestrului pe bunurile organizaţiei sau ale cetăţeanului cu
statut de întreprinzător, în cazul asigurării acţiunii, se efectuează în următoarea
ordine:
- în primul rind, pe bunurile pîrîtului care nu participă nemijlocit la procesul
de producţie: valorile mobiliare, mijloacele băneşti de pe conturile pîrîtului, valuta,
autoturismele, obiectele de design din oficii şi alte bunuri;
- în al doilea rind, pe produsele finite (marfă), precum şi pe alte bunuri
materiale care nu participă nemijlocit în procesul de producţie şi nu sînt destinate
utilizării în producţie;
- în al treilea rind, pe bunurile imobiliare, precum şi pe materia primă,
materiale, maşini, unelte, utilaje, instalaţii, echipamente şi alte mijloace fixe,
destinate pentru a fi folosite nemijlocit în producţie;
- în al patrulea rind, pe bunurile transmise altor persoane.
Potrivit prevederilor art.176 al.2 al Codului de procedură civilă, judecătorul
sau instanţa de judecată, aplicînd ca măsură de asigurare sechestrarea bunurilor,
urmează să ţină cont de valoarea revendicărilor din acţiune. Prin urmare, este
important ca judecătorul sau instanţa de judecată să verifice dacă reclamantul a
indicat corect valoarea acţiunii.
Concomitent, la determinarea cuantumului valorii bunurilor sechestrate,
judecătorul sau instanţa de judecată trebuie să ţină cont de mărimea taxei de stat
care va fi inclusă în valoarea acestor bunuri.
După aplicarea măsurilor de asigurare în privinţa bunului, încheierea
adoptată face opozabil sechestrul tuturor acelora care vor dobîndi vre-un drept
asupra bunului respectiv.
Actul juridic prin care s-a dispus de un bun referitor la care, prin lege sau de
instanţa de judecată, sau de un alt organ abilitat, este instituită în favoarea unor
persoane o interdicţie cu privire la dispoziţie, poate fi declarat nul de instanţa de
judecată la cererea persoanelor în favoarea cărora este instituită interdicţia.
La judecarea pricinilor care rezultă din raporturile juridice reglementate în
baza contractului de gaj este necesar de a asigura acţiunea prin aplicarea legislaţiei
procesuale, deoarece însăşi gajul este o modalitate de asigurare a obligaţiunii.
La examinarea altor litigii, cu excepţia celor reglementate de Legea gajului,
ca obiect al măsurilor de asigurare în favoarea reclamantului poate fi şi bunul deja
gajat conform contractului de gaj.
Legea nu determină categoriile concrete de acţiuni care pot fi asigurate şi
nici nu stipulează că pot fi asigurate numai acţiunile cu caracter patrimonial.
Prejudiciul moral presupune compensarea suferinţelor morale exprimată în
sume băneşti. Deci, acţiunea privind repararea prejudiciului moral, de asemenea,
poate fi asigurată, cu toate că acest prejudiciu nu este material, deoarece în cazul

142
admiterii acţiunii executarea hotărîrii constă în perceperea unei sume băneşti care,
în unele cazuri, se poate referi şi la averea debitorului.
Art.85 din Codului de executare al Republicii Moldova, publicat în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.34-35/112 din 03 martie 2005,
enumeră bunurile debitorului care nu pot fi urmărite. Prin urmare, ele nu pot
constitui obiect al măsurilor de asigurare.
De asemenea, nu poate fi asigurată acţiunea prin sechestrarea produselor
agricole perisabile, conform listei aprobate de Guvern.
Obiect al măsurii de asigurare poate constitui orice bun ori o universalitate
de bunuri care se află în circuitul civil, indiferent de faptul în a cui posesie se află
ele, precum şi orice drept patrimonial sau creanţă bănească.
Pot fi urmărite atît bunurile personale ale debitorului, cît şi partea socială
(participaţiunea) care-i aparţine într-o proprietate comună (indiferent de forma
organizatorico-juridică a societăţilor comerciale), cota-parte din proprietatea în
devălmăşie a soţilor.
Partea socială a membrului societăţii cu răspundere limitată reprezintă o
fracţiune din capitalul social al acestei societăţi şi poate fi obiect al măsurii de
asigurare.
În cazul urmăririi participaţiunii unui membru al societăţii în nume colectiv
sau al cooperativelor, urmărirea participaţiunii poate avea loc doar în cazul
insuficienţei unui alt patrimoniu al pîrîtului.
Pot constitui obiect al măsurilor de asigurare acţiunile şi obligaţiunile
societăţii pe acţiuni. Instanţa de judecată sau judecătorul urmează a informa
societatea pe acţiuni respectivă, pentru ca aceasta, în conformitate cu prevederile
art.164 al Codului civil, să facă menţiune despre măsurile aplicate în registrul
deţinătorilor de acţiuni sau obligaţiuni.
Membrii cooperativelor de construcţie a locuinţelor, garajelor şi ai altor
cooperative, care au depus întreaga cotă de participare pentru locuinţa, garajul sau
altă construcţie ce li s-a dat spre folosinţă, dobîndesc dreptul de proprietate asupra
acestor bunuri şi ele pot fi urmărite, deci pot constitui obiect al acţiunii de
asigurare.
Bunurile dobîndite de soţi în perioada căsătoriei le aparţin cu drept de
proprietate comună în devălmăşie. Fiecare soţ răspunde pentru obligaţiile proprii
cu bunurile proprietate personală şi cu cota-parte din proprietatea în devălmăşie.
Reieşind din esenţa prevederilor art.24 al Codul familiei, soţii urmează să
răspundă cu întreg patrimoniul lor pentru obligaţiile care au fost asumate în
interesul familiei, fie şi numai de către unul din ei, dacă prin aceasta au sporit
bunurile comune ale lor.
Prin urmare, judecătorul sau instanţa de judecată, examinînd cererea de
asigurare, urmează să verifice în fiecare caz concret natura apariţiei obligaţiunilor
pîrîtului, provenienţa bunului sechestrat şi regimul de proprietate al lui (personală,
comună), perioada dobîndirii şi în dependenţă de aceasta să decidă.
În cazul existenţei unui contract matrimonial instanţa de judecată sau
judecătorul trebuie să ţină cont şi de condiţiile acestuia.
143
Soluţionînd cerinţele unuia dintre soţi de eliberare de sub sechestru a unei
cote-părţi de avere, procurată în baza contractului de credit şi care constituie
proprietate comună în devălmăşie a soţilor, urmează să se ţină cont de faptul că,
dreptul de proprietate al persoanei care procură lucruri în baza contractului survine
din momentul transmiterii bunului, dacă altceva nu este prevăzut prin contract sau
lege. În legătură cu aceasta, bunurile procurate în credit pot fi incluse în listă,
indiferent de faptul de care dintre soţi a fost perfectat contractul de vînzare-
cumpărare şi dacă integral a fost achitată suma bunurilor procurate în credit.
Dacă la momentul examinării cererii de asigurare a acţiunii proprietatea
soţilor a fost deja partajată, dar din actele prezentate se poate constata că datoria
este comună şi a apărut pînă la încetarea relaţiilor de familie, judecătorul sau
instanţa de judecată pot aplica măsurile de asigurare prin sechestrarea averii
ambilor soţi.
b) Interzicerea pîrîtului să săvîrşească anumite acte.
Ca măsură de asigurare a acţiunii poate fi interzicerea pîrîtului de a săvîrşi
anumite acte în privinţa obiectului în litigiu. Ca exemplu, în litigiul ce ţine de
transmiterea copilului spre educaţie, judecătorul sau instanţa de judecată poate să
interzică pîrîtului de a transmite temporar copilul altor persoane sau la odihnă într-
o instituţie cu regim staţionar cu scopul de a ascunde locul aflării lui.
c) Interzicerea altor persoane să săvîrşească anumite acte în privinţa
obiectului în litigiu, inclusiv transmiterea de bunuri către pîrît sau îndeplinirea
unor alte obligaţii faţă de el.
Ca măsură de asigurare a acţiunii poate servi interzicerea altor persoane de
a săvîrşi anumite acte în privinţa obiectului în litigiu, inclusiv transmiterea de
bunuri către pîrît sau executarea altor obligaţiuni faţă de el.
Spre exemplu, în litigiile patrimoniale, cînd obiectul litigiului se află la terţi,
instanţa de judecată va dispune interdicţia de a încheia contracte în privinţa acestui
obiect, de a înregistra acţiunile. De asemenea, instanţa poate interzice organului
cadastral de a înregistra imobilul litigios, Inspectoratului Fiscal - de a prezenta
dispoziţia incaso, băncilor - de a executa dispoziţiile de plată etc. La aplicarea
acestei măsuri de asigurare instanţa de judecată urmează să ţină cont că interdicţiile
de a executa anumite acte ce se referă atît la bunurile ce-i aparţin pîritului, cît şi la
averea ce nu-i aparţine lui, dar poate să intre în posesiunea, folosinţa şi dispoziţia
lui pe viitor (spre exemplu, va primi moştenirea, i se va restitui datoria etc.).
În asemenea circumstanţe instanţa de judecată, aplicînd interdicţiile faţă de
alte persoane, va reieşi din obiectul litigiului.
Punînd sechestrul în privinţa sumelor aflate pe conturile bancare ale
pîrîtului, judecătorul sau instanţa de judecată urmează să ţină seama de faptul că,
sechestrul se aplică nu asupra contului bancar, dar asupra mijloacelor băneşti aflate
pe acest cont în limita valorii acţiunii, astfel încît, prin aplicarea măsurilor de
asigurare să nu fie paralizată activitatea economico-financiară a debitorului.
Judecătorul sau instanţa de judecată poate aplica sechestrul asupra banilor de pe
contul pîrîtului chiar şi în cazul insuficienţei lor, deoarece sechestrul va avea efecte
şi pentru viitor. Obligaţiunea de a prezenta rechizitele contului bancar ale pîrîtului
144
îi aparţine reclamantului. În cazurile în care locul aflării contului este determinat,
dar banca sau altă instituţie financiară refuză de a elibera reclamantului datele
necesare, instanţa de judecată sau judecătorul, în conformitate cu art.119 al
Codului de procedură civilă, va contribui prin eliberarea unui demers pentru
obţinerea probei solicitate. Acest demers poate fi adresat şi Inspectoratului Fiscal
Principal de Stat sau, după caz, inspectoratelor teritoriale.
Mijlocul de transport sau alte bunuri aflate în posesia sau folosinţa altor
persoane, în baza procurii cu dreptul de vînzare-cumpărare, poate constitui obiect
al măsurii de asigurare, deoarece deţinătorul acestei procuri poate realiza bunul.
Bunurile sechestrate de autoritatea fiscală, în baza prevederilor art.119 al.
(7) al Codului fiscal, nu se urmăresc de alte autorităţi publice, nici chiar în temeiul
unei hotărîri judecătoreşti.
Acţiunile de despăgubire ce rezultă din raporturile reglementate de Legea
contenciosului administrativ sînt asigurate ca şi celelalte acţiuni civile, iar în
cazurile prevăzute de legea menţionată, acţiunea este asigurată prin suspendarea
actului.
Suspendarea actului administrativ ca măsura de asigurare poate fi aplicată şi
din oficiu de către instanţa de contencios administrativ (art.21 al Legii
contenciosului administrativ).
Potrivit Legii cu privire la dreptul de autor şi drepturile conexe, în special
art.38, judecătorul sau instanţa de judecată, examinînd litigiile ce rezultă din aceste
raporturi, este în drept şi din oficiu să emită o încheiere prin care să interzică
efectuarea anumitor acţiuni (confecţionarea, vînzarea, închirierea, importul etc.).
De asemenea, judecătorul sau instanţa de judecată este obligat să pronunţe o
încheiere privitoare la sechestrarea tuturor exemplarelor sau fonogramelor
presupuse că sînt contrafăcute, precum şi a materialelor şi echipamentelor destinate
pentru confecţionarea lor.
Acţiunile împotriva statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, de
asemenea, pot fi asigurate prin aplicarea măsurilor de asigurare prevăzute la
art.175 al Codului de procedură civilă, inclusiv şi prin aplicarea sechestrului pe
bunuri. La aplicarea sechestrului pe bunurile ce aparţin subiecţilor menţionaţi mai
sus urmează să se ţină cont de faptul că sechestrul pe bunurile ce aparţin
domeniului public este inadmisibil.
Pot fi sechestrate bunurile ce ţin de domeniul privat al unităţilor
administrativ-teritoriale sau al statului.
Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale sînt persoane juridice şi
răspund pentru obligaţii cu tot patrimoniul lor privat (art.179 CC).
Acţiunea poate fi asigurată şi prin urmărirea bunurilor arendate, bunurilor
uzufructuarului, deţinătorului dreptului de superficiu, de servitute, cu condiţia
respectării prevederilor legislaţiei civile.
d) Suspendarea vînzării bunurilor sechestrate în cazul intentării unei
acţiuni de ridicare a sechestrului de pe ele (radierea din actul de inventar).
Suspendarea vînzării bunurilor sechestrate ca măsură de asigurare se aplică
în acţiunile de eliberare de sub sechestru sau în cazurile în care se solicită radierea
145
din registru. Necesitatea suspendării vînzării este dictată de faptul ca bunul
sechestrat prin vînzare să nu fie procurat de un terţ.
e) Suspendarea urmăririi, întemeiate pe un document executoriu,
contestat de către debitor pe cale judiciară.
Ca modalitate de asigurare a acţiunii poate servi şi suspendarea urmăririi în
baza unui document executoriu în cazul în care acesta este contestat de către
debitor pe cale judiciară. Ca document executoriu poate servi ordonanţa
judecătorească, dispoziţia incaso trezorerială, hotărîrea instanţei de contencios
administrativ, titlul executoriu şi alte documente enumerate în art.12 din Codul de
executare al Republicii Moldova.
Măsurile de asigurare menţionate mai sus sînt adresate nemijlocit
executorului judiciar, pentru ca acesta să suspende toate acţiunile întru executarea
sentinţelor, hotârîrilor, ordonanţelor şi altor documente executorii.
Contestarea de către terţe persoane a dreptului privind apartenenţa bunurilor
urmărite se examinează de instanţă în ordinea procedurii contencioase (acţiunile
pentru ridicarea sechestrului pus pe bunuri).
Acţiunile pentru ridicarea sechestrului pus pe bunuri pot fi intentate atît de
proprietari, cît şi de posesorii bunurilor ce nu aparţin debitorului.

Examinarea cererii de asigurare a acţiunii

Cererea cu privire la asigurarea acţiunii poate fi indicată în cererea de


chemare în judecată sau poate fi înaintată o cerere separat.
Cererea cu privire la asigurarea acţiunii se depune în formă scrisă. În ea se
indică:
a) instanţa de judecată căreia îi este adresată;
b) numele sau denumirea reclamantului, domiciliul ori sediul lui, dacă
reclamantul este o persoană juridică - datele bancare, codul fiscal, numele
reprezentantului şi adresa lui, în cazul în care cererea se depune de reprezentant;
c) numele sau denumirea pîrîtului, domiciliul ori sediul lui;
d) circumstanţele de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază
pretenţiile, demonstrarea probelor care confirmă circumstanţele;
e) pretenţiile cu privire la asigurarea acţiunii;
f) lista documentelor anexate la cerere.
Procedura de examinare a cererii de asigurare a acţiunii este reglementată de
art.177 al Codului de procedură civilă.
Cererea de asigurare a acţiunii se soluţionează de judecător sau de instanţa
de judecată care examinează pricina chiar în ziua depunerii ei, fără a-l înştiinţa pe
pîrît şi pe ceilalţi participanţi la proces. În cazul în care măsurile de asigurare a
acţiunii nu sînt aplicate la timp pot fi încălcate drepturile reclamantului.
Citarea şi înştiinţarea pîrîtului şi altor participanţi la proces poate influenţa
executarea ulterioară a hotărîrii, deoarece pîrîtul poate ascunde bunurile asupra
cărora urmează să fie aplicate măsuri de asigurare, să le realizeze, să le transmită
altor persoane, etc.
146
Dacă măsurile de asigurare se aplică în şedinţa judiciară, pîrîtul şi ceilalţi
participanţi la proces sînt în drept de a da explicaţii privitor la chestiunea
asigurării.
Judecătorul stabileşte necesitatea aplicării măsurilor de asigurare. Această
necesitate poate rezulta din pericolul de dispariţie, degradare, înstrăinare sau
risipire a bunului, proastă administrare a averii etc.
Prin urmare, examinînd cererea de asigurare a acţiunii, instanţa urmează, în
fiecare caz concret, să verifice obiectul şi temeiul acţiunii principale, să determine
natura litigiului, să verifice argumentele reclamantului referitoare la acţiunile cu
rea-credinţă ale pîrîtului de înstrăinare a bunurilor, care ar putea pune obstacole în
privinţa executării hotărîri judiciare.
Privitor la asigurarea acţiunii, judecătorul sau instanţa de judecată adoptă o
încheiere de admitere a cererii de asigurare sau, după caz, de respingere.
Încheierea urmează să fie întocmită în corespundere cu cerinţele prevăzute
de art.270 al Codului de procedură civilă. În ea se indică:
a) locul şi data emiterii;
b) denumirea emitentului, numele membrilor completului de judecată şi al
grefierului;
c) date despre participanţii la proces, obiectul litigiului sau pretenţia
înaintată;
d) problema asupra căreia se emite;
e) motivele care au determinat concluziile instanţei şi legea guvernantă;
f) dispoziţia instanţei;
g) ordinea şi termenul de atac al încheierii dacă este susceptibilă de atac.
Încheierea cu privire la aplicarea măsurii de asigurare a acţiunii suplimentar
urmează să mai cuprindă:
- măsura de asigurare concretă;
- locul aflării averii;
- cuantumul valorii acţiunii;
- termenul de aplicare a interdicţiei;
- contul bancar, etc.
Refuzul de a admite cererea de asigurare a acţiunii nu serveşte ca temei
pentru refuzul primirii cererii repetate de asigurare, cu condiţia apariţiei noilor
circumstanţe. În asemenea situaţie, judecătorul sau instanţa de judecată
examinează cererea repetată conform prevederilor art.177 al Codului de procedură
civilă.
Încheierile de asigurare a acţiunii pot fi atacate cu recurs.
Dacă încheierea de asigurare a acţiunii a fost emisă fără citarea sau
înştiinţarea recurentului, termenul de depunere a recursului se calculează din ziua
în care persoana interesată a aflat despre pronunţarea încheierii.
Încheierea de asigurare a acţiunii se execută imediat, în ordinea stabilită
pentru executarea actelor judecătoreşti.

147
În baza încheierii judecătorul sau instanţa de judecată eliberează titlul
executoriu, care se transmite imediat executorului, iar acesta intentează procedură
executorie.
Titlul executoriu poate fi eliberat şi reclamantului, dacă măsura de asigurare
urmează să fie executată pe teritoriul altui raion.
Depunerea recursului împotriva încheierii de asigurare a acţiunii nu
suspendă executarea încheierii.

Substituirea unei forme de asigurare a acţiunii printr-o altă formă

La cererea participanţilor la proces se admite substituirea unei forme de


asigurare a acţiunii cu altă formă.
Cererea de substituire a unei forme de asigurare a acţiunii printr-o altă
formă se examinează de aceeaşi instanţă de judecată care a aplicat forma iniţială.
Substituirea unei forme de asigurare a acţiunii printr-o altă formă se
soluţionează în şedinţa de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul,
data şi ora şedinţei de judecată. Neprezentarea lor, însă, nu împiedică examinarea
problemei.
Examinînd cererea de substituire a unei forme de asigurare cu alta,
judecătorul sau instanţa de judecată urmează să verifice necesitatea şi oportunitatea
unei astfel de substituiri, avînd în vedere că nu pot fi substituite una cu alta toate
măsurile de asigurare prevăzute de art.175 al Codului de procediră civilă. Spre
exemplu, suspendarea vînzării bunurilor sechestrate nu poate fi substituită cu
punerea sechestrului.
În cazul asigurării acţiunii, prin care se cere plata unei sume, pîrîtul este în
drept ca, în locul măsurilor de asigurare luate, să depună pe contul de depozit al
instanţei suma cerută de reclamant.
Privitor la substituirea unei măsuri de asigurare cu altă măsură de asigurare
se adoptă o încheiere.
Recursul împotriva încheierii de substituire a unei forme de asigurare a
acţiunii cu alta suspendă executarea încheierii.

Anularea măsurilor de asigurare a acţiunii

Măsura anterioară de asigurare a acţiunii poate fi anulată din oficiu sau la


cererea pîrîtului de către judecătorul sau instanţa de judecată care a ordonat măsura
de asigurare ori de judecătorul sau instanţa de judecată în a căror procedură se află
pricina.
Anularea măsurii anterioare de asigurare a acţiunii se soluţionează în şedinţă
de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei.
Neprezentarea lor repetată, însă, nu împiedică examinarea problemei.
Temeiurile pentru anularea măsurilor de asigurare pot fi diferite: respingerea
acţiunii reclamantului, dispariţia circumstanţelor care au servit ca temei de
asigurare a acţiunii, executarea benevolă a obligaţiunii de către pîrît etc.
148
Refuzul de a admite acţiunea principală a reclamantului nu întotdeauna
poate servi ca temei de anulare a măsurii de asigurare. Reieşind din stipulările
art.180 al.(3) al Codului de procedură civilă, măsurile de asigurare a acţiunii se
menţin pînâ cînd hotârîrea judecătorească devine irevocabilă.
În cazul admiterii acţiunii, măsurile de asigurare îşi păstrează efectul pînă la
executarea hotărîrii judecătoreşti.
Despre anularea măsurilor de asigurare a acţiunii judecătorul sau instanţa de
judecată anunţă, după caz, organul care înregistrează bunul sau dreptul asupra lui.
Încheierile de anulare a măsurii de asigurare a acţiunii pot fi atacate cu
recurs.
Suspendarea procesului, în temeiul art.art.260, 261 ale Codului de procedură
civilă, nu are ca efect suspendarea măsurilor de asigurare, deoarece suspendarea
procesului nu suspendă actele procedurale de aplicare a măsurilor de asigurare.
Conform art.181 al.(3) al Codului de procedură civilă, depunerea recursului
împotriva încheierii de asigurare a acţiunii nu suspendă executarea încheierii.
Recursul împotriva încheierii de anulare a măsurilor de asigurare a acţiunii sau de
substituire a unei forme de asigurare cu alta suspendă încheierea de asigurare.

Repararea prejudiciului cauzat pîrîtului prin asigurarea acţiunii

În scopul asigurării principiului egalităţii părţilor în proces, judecătorul sau


instanţa de judecată poate solicita reclamantului o cauţiune a prejudiciului care ar
putea fi cauzat pîrîtului. Mărimea cauţiunii o determină instanţa, reieşind din
valoarea cuantumului obiectului sechestrat şi valoarea posibilelor prejudicii:
paguba reală şi venitul ratat.
Pîrîtul este în drept să intenteze împotriva reclamantului acţiune cu privire la
repararea prejudiciului cauzat prin măsurile de asigurare în cazul în care hotărîrea
judecătorească de respingere a acţiunii a devenit irevocabilă. De regulă, aceasta
poate avea loc în alt proces judiciar.

Vicepreşedintele Colegiului Civil


şi de Contencios administrativ al
Curţii Supreme de Justiţie Vera Macinskaia

Dumitru Visternicean
Judecător la Curtea
Supremă de Justiţie

APELUL

149
I. Unele consideraţiuni generale privind sistemul căilor de atac
în procedura civilă.
Conform art. 4 CPC sarcinile procedurii civile constau în judecarea justă, în
termen rezonabil, a cazurilor de apărare a drepturilor încălcate sau contestate, a
libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor fizice, juridice şi asociaţiilor,
ale autorităţilor publice şi ale altor persoane care sînt subiecte ale raporturilor
juridice, civile, familiale, de muncă şi ale altor raporturi juridice, precum şi în
apărarea intereselor statului şi ale societăţii, în considerarea legalităţii şi a ordinii
de drept, în prevenirea cazurilor de încălcare a legii.
Realizarea nemijlocită a acestei sarcini este pusă pe seama instanţelor
judecătoreşti din Republica Moldova, formate în conformitate cu Constituţia
Republicii Moldova şi alte legi organice.17
Astfel, conform art. 114, 115 din Constituţia RM, justiţia se efectuează în
numele legii numai de către instanţele judecătoreşti şi anume de Curtea Supremă
de Justiţie, Curţile de Apel şi judecătorii. Pentru anumite categorii de pricini, pot fi
formate, în baza legii judecătorii specializate. Formarea şi competenţa instanţelor
judecătoreşti, cît şi procedura sînt stabilite prin legi organice.
În cadrul procedurii civile unul din drepturile constituţionale garantate şi
asigurate, este dreptul de executare a căilor de atac. Or, participanţii la proces şi
alte persoane interesate ale căror drepturi, libertăţi ori interese legitime au fost
încălcate printr-un act judiciar, pot exercita căile de atac împotriva acestora în
condiţiile legii.
Unul din cele mai importate acte normative prin care sunt reglementate
raporturile procesuale civile este Codul de procedură civilă al Republicii Moldova
care a fost adoptat la 30 mai 2003 de către Parlamentul Republicii Moldova, care
conform Legii nr.227-XV din 05 iunie 2003 cu privire la punerea în aplicare a
Codului de procedură civilă al Republicii moldova, a fost pus în aplicare la data de
12 iunie 2003. Unul din institutele procedurii civile reglementate în cod expus în
Titlul III este căile de atac al hotărîrilor judecătoreşti.
Căile de atac sînt mijloace sau remedii juridice procesuale, prin intermediul
cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărîrilor judecătoreşti
şi în final remedierea erorilor comise de judecătorii primei instanţe.
De asemenea, căile de atac reprezintă o formă conexă de manifestare a
acţiunii civile, iar în momentul în care partea interesată apelează la o anumită cale
de atac, aceasta devine o componentă a dreptului la acţiune pus în mişcare. Prin
intermediul căilor de atac se poate contesta fie nerespectarea de către instanţa de
judecată care a pronunţat hotărîrea atacată condiţiilor formale în care trebuia să
aibă loc judecată, fie faptul că raţionamentul jurisdicţional este inexact. Mai mult
17
Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească nr.514-XIII din 06 iulie 1995, M..O. nr.58/641 din
19 octombrie 1995;
Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Supremă de Justiţie nr.789-XIII din 26 martie 1996, M.O. nr.32-
33/323 din 30 mai 1996;
Legea Republicii Moldova cu privire la instanţele judecătoreşti economice nr.970 din 24 iulie 1996, M.O. nr.77/742
din 28 noiembrie 1996;
Legea contenciosului administrativ nr.793-XiV din 10 februarie 2000, M.O. nr.57-58/375 din 18 mai 2000.

150
ca atît, căile de atac sînt în legătură directă cu hotărîrea deja pronunţată, care
determină modul în care are loc judecata în fiecare cale de atac.
Existenţa căilor de atac constituie pentru părţi o garanţie a respectării
drepturilor lor fundamentale şi garantează calitatea actelor de dispoziţie
judecătoreşti.
Reglementarea actuală a căilor de atac, este rezultatul unei îndelungate
evoluţii istorice. În prezenta expunere nu avem scopul de a examina această
problemă în detalii. Vom reţine numai faptul că în linii generale căile de atac erau
în dependenţă de evoluţia sistemului judecătoresc, rolul instanţei de judecată în
procedura examinării pricinilor civile, şi de fapt de subiecţii abilitaţi prin lege de a
exercita căile de atac.
Pentru a evidenţia şi concretiza, rolul, locul, esenţa şi importanţa institului
căilor de atac în procedură civilă, iniţial urmează a ne expune, în privinţa a două
noţiuni şi anume „controlul judiciar” şi „controlul judecătoresc”, ce au tangenţă cu
căile de atac, în dependenţă de conţinutul, esenţa şi forma îmbrăcată în aceste
noţiuni.
Controlul judiciar, după cum susţin profesorii romîni I. Stoenescu şi S.
Zilberştein, este „dreptul şi obligaţia pe care le au în cadrul unui sistem judiciar
instanţele judecătoreşti superioare de a verifica în condiţiile şi cu procedura
stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărîrilor pronunţate de instanţele
judecătoreşti inferioare lor şi de a casa sau modifica acele hotărîri ce sînt greşite,
sau de a le confirma pe cele ce sînt legale şi temeinice”. Iar controlul judecătoresc
este controlul exercitat de instanţele judecătoreşti asupra hotărîrilor organelor de
jurisdicţie administrativă ori asupra unor acte administrative emise de organe care
nu fac parte din sistemul judecătoresc (de exemplu contestarea acţiunilor
executorului judecătoresc, contestarea actelor admnistrative – contenciosul
administrativ).
Chiar dacă între aceste două noţiuni sînt deosebiri, nu putem nega faptul
existenţei şi unei strînse legături între ele. Ea rezultă în realizarea controlului de
către instanţele judecătoreşti după o procedură prestabilită de lege. O atare
procedură se întemeiază pe reguli asemănătoare. Se mai susţine, că atît în cadrul
controlului judiciar, cît şi în cadrul controlului judecătoresc, se exercită un control
asupra legalităţii hotărîrilor şi actelor emise de organele respective, iar uneori şi
asupra temeiniciei acestora.
Cît priveşte deosebirile esenţiale a acestor noţiuni, putem menţiona
următoarele:
- o primă deosebire vizează de caracterul omogen al controlului
judiciar faţa de controlul judecătoresc, acesta din urmă avînd un caracter
eterogen;
- a doua notă distinctivă se referă la mijloacele diferite, prin care se
declanşează controlul judiciar şi controlul judecătoresc. Controlul judiciar
se declanşează prin intermediul căilor legale de atac, prevăzute de Codul
de procedură civilă, pe cînd controlul judecătoresc se declanşează prin
mijloace specifice, cum ar fi cererile, iar în unele cazuri – acţiuni;
151
- al treilea distincţie se referă la obiectul supus controlului. În cadrul
controlului judiciar în calitate de obiect apare hotărîrea instanţei de
judecată, iar în cadrul controlului judecătoresc – actele administrative
emise de către organele ce nu fac parte din sistemul instanţelor
judecătoreşti.
În continuare, ne vom referi la controlul judiciar, controlul realizat prin
intermediul institutului dreptului procesual civil întitulat, după cum am menţionat
mai sus – căile de atac.
Instituirea, exercitarea şi efectele căilor de atac sînt guvernate de cîteva
reguli generale, care au ca scop asigurarea şi realizarea sarcinii şi scopului căilor
de atac – asigurarea posibilităţii îndepărtării greşelilor de judecată admise în actele
de dispoziţie judecătoreşti şi asigurarea stabilităţii autorităţii lucrului judecat a
hotărîrilor judecătoreşti.
Vom expune în continuare doar cele mai semnificative reguli:
1. Legalitatea căilor de atac.
Mai sus a fost menţionat faptul cu trimitere la prevederile constituţionale, că
participanţii la proces şi alte persoane interesate ale căror drepturi, libertăţi sau
interese legitime au fost încălcate printr-un act judiciar, îl pot contesta în condiţiile
legii. Legalitatea căilor de atac, presupune stabilirea acestor căi numai în baza unei
legi organice. Şi această prevedere nu poate fi modificată, anulată de nimeni
inclusiv de instanţa de judecată. De aceia, „Menţiunea greşită în dispozitivul
hotărîrii a căii de atac, care poate fi exercitată împotriva hotărîrii, conform
legislaţiei în vigoare, sau lipsa unei asemenea menţiuni, nu poate fi de natură de a
deschide accesul la o cale de atac neprevăzută prin lege, după cum nici nu poate
închide dreptul la o cale de atac.
În caz, că instanţa de judecată a indicat incorect calea de atac sau nu a
indicat-o deloc, instanţa competentă este în drept de a verifica legalitatea şi
temeinicia hotărîrii contestate conform căii legale de atac.
De fapt părţile au la dispoziţie acele căi de atac, care erau prevăzute de lege
la momentul pronunţării hotărîrii, dacă legea nu prevede altfel. În caz că legiuitorul
adoptă o nouă lege prin care se anulează (se exclude) calea de atac, existentă la
momentul pronunţării hotărîrii, odată cu punerea în aplicare a noii legi, va fi
soluţionată şi problema ce ţine de calea de atac exercitată.
Astfel, în conformitate cu Legea cu privire la punerea în aplicare a Codului
de procedură civilă al Republicii Moldova din 5 iunie 2003, dat fiind faptul că noul
Cod de procedură civilă nu mai conţinea aşa cale de atac ca „contestarea în
anulare”, în p. 2 s-a dispus ca contestaţiile în anulare aflate în procedură înaintea
intrării în vigoare a Codului de procedură civilă al Republicii Moldova se clasează.
Tot aşa s-a procedat şi cu recursurile în anulare declarate împotriva colegiilor
Curţii Supreme de Justiţie.
2. Ierarhia căilor de atac.
Căile de atac trebuie exercitate, potrivit cu natura şi scopul lor, într-o
anumită ordine. Astfel nu se poate exercita o cale extraordinară de atac atîta timp
cît partea are la dispoziţie o cale ordinară de atac. Ne executarea de către parte a
152
căii ordinare de atac – apelul decade partea din dreptul de a ataca hotărîrea cu
recurs, în moment ce legea prevede această cale de atac (art. 429 al. (4) CPC).
De asemenea dispoziţiile judecătoreşti nu vor putea fi supuse revizuirii, dacă
există posibilitatea de a fi contestată în ordine de apel sau recurs.
3. Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac.
Dreptul de a exercita o cale de atac este în principiu unic şi se epuizează
odată cu exercitarea lui. Astfel, apelul nu poate fi exercitat de aceeaşi persoană
împotriva aceleiaşi hotărîri decît o singură dată, chiar dacă s-ar invoca alte temeiuri
decît cele rezolvate printr-o hotărîre anterioară.
Excepţie de la această regulă este revizuirea, care poate fi exercitată de
aceeaşi persoană de mai multe ori, dacă vor fi invocate temeiuri diferite, prevăzute
de art. 449 CPC.
4. Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac.
Această regulă a fost legiferată în codul de procedură civilă (de exemplu art.
373, alin. 6) şi la aplicarea ei urmează a ţine cont de unele excepţii. Astfel,
agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac se admite atunci cînd hotărîrea este
atacată de ceilalţi participanţi la proces, cînd singură partea acceptă agravarea
situaţiei sale. De asemenea se va putea crea o situaţie mai dificilă părţii în propria
cale de atac, cînd instanţa de apel va constata încălcarea sau aplicarea eronată a
normelor de drept procedural (art. 388 al. (1) CPC), deoarece indiferent de
invocarea sau neinvocarea de către parte acestor încălcări, instanţa de apel este
obligată de a aplica aceste temeiuri din oficiu”
Regula neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac îşi găseşte aplicare
în cazul tuturor căilor de atac, care pot fi exercitate de părţi (apel, recurs,
revizuire), dar de fiecare dată urmează a ţine cont de spicificul haracteristic căi de
atac exercitate.
O problemă de ordin practic la cest compartiment este aceia, dacă regula
enunţată vizează numai soluţionarea propriu-zisă a căii de atac, sau şi faza
rejudecării fondului după casare. Savanţii români susţin poziţia că „soluţia care
trebuie să prevaleze este aceea a aplicării plenare a regulilor enumerate, respectiv
şi în faza rejudecării fondului după casare”.
În opinia noastră, aplicarea regulii neagravării situaţiei părţii în propria cale
de atac, nu pot fi aplicate la rejudecarea pricinii în fond. Or, rejudecarea pricinii, se
efectuiază în baza regulilor generale, cu prezentarea şi administrarea a noi probe, i-
ar dacă pricina se rejudecă de prima instanţă, poate avea loc şi modificarea
participanţilor la proces. Adică, în cadrul rejudecării instanţa de judecată nu este
legată de situaţia faptică stabilită anterior.
Încă un argument în susţinerea poziţiei sale, este, că în urma judecării
pricinii instanţa va adopta o hotărîre legală şi întemeiată, i-ar temeinicia hotărîrii se
bazează pe circumstanţele constatate nemijlocit de instanţa şi probele cercetate în
şedinţa de judecată (art.239 CPC).
În afară de regulile enumerate ce ţin în principiu de instituirea, exercitarea şi
efectele căilor de atac, autoritatea hotărîrilor judecătoreşti implică cîteva reguli
generale cu privire la exercitarea acestora.
153
Astfel, calea de atac trebuie declarată după pronunţarea hotărîrii
judecătoreşti şi pînă la expirarea termenului prevăzut de lege pentru declararea căii
de atac. Conform art. 362 CPC, apelul împotriva hotărîrii primei instanţe poate fi
declarat în termen de 15 zile de la data comunicării hotărîrii motivate, dacă legea
nu prevede altfel. Iar conform art. 357 CPC, pot fi atacate cu apel hotărîrile primei
instanţe, pînă a rămîne definitive18.
Exercitarea căilor de atac prin prisma principiului disponibilităţii19; ţine de
voinţa persoanelor abilitate cu dreptul de a exercita calea de atac respectivă. Cu
alte cuvinte, pentru a fi exercitată calea de atac, persoanele interesate trebuie să-şi
manifeste expres voinţa în acest sens. Or instanţa de judecată din oficiu nu poate
exercita calea de atac. Mai mult ca atît, atunci cînd această voinţă este manifestată
prin reprezentant, acest drept trebui să fie expus expres, sub sancţiunea nulităţii, în
documentul ce confirmă împuternicirile reprezentantului20.
Tot din considerentele expuse anterior partea poate renunţa la exercitarea
căii de atac, dar nu anticipat, ci numai după pronunţarea hotărîrii susceptibile de
atac.
În consecinţă putem concluziona, că instituirea căilor de atac ţine de
competenţa statului prin organele sale legislative, iar exercitarea şi efectele căilor
de atac ţine de activitatea expresă a persoanelor interesate, care în limita şi
modalitatea procedurală stabilită prin lege organică îşi ralizează dreptul
constituţional – dreptul de a contesta actele judecătoreşti.
Căile de atac existente pot fi clasificate în dependenţă de diferite criterii, şi
anume:
- în raport cu condiţiile de exercitare – ordinare şi extraordinare;
- în funcţie de instanţa competentă să soluţioneze calea de atac exercitată –
reformare şi retractare;
- în funcţie de faptul dacă exercitarea căii de atac provoacă sau nu o nouă
judecată în fond – devolutive şi nedevolutive;
- în funcţie de faptul dacă termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac
şi exercitarea însăşi a acelei căi suspendă sau nu executarea hotărîrii atacate –
suspensive şi nesuspensive.
Conform Codului de proedură civilă al RM, actualmente avem următoarele
căi de atac:
- apelul;
- recursul (secţiunea I);
- recursul împotriva deciziilor Curţilor de Apel (secţiunea II);
- revizuirea.

II. Apelul – cale de atac în cadrul controlului judiciar.

18
Noţiunea de hotărîre definitivă şi irevocabilă se conţine în art. 254 CPC.
19
Vezi art. 27 CPC
20
Vezi art. 81 CPC
154
Codul de procedură civilă al RM nu conţine o definiţie a apelului, iar
doctrina s-a raportat la trăsăturile sale ori la literatura de specialitate pentru a-l
defini.
Astfel, apelul este una din căile de atac stabilită şi reglementată prin lege,
deopotrivă ordinară, devolutivă şi suspensivă de executare, care conferă instanţei
ierarhic superioare investite cu soluţionarea sa pe lîngă atributul verificării
legalităţii şi temeiniciei hotărîrii atacate – şi toate atributele de judecată ale primei
instanţe.
Aceasta este una din multiplele definiţii formulate de savanţi. În linii
generale, se recunoaşte că apelul este mijlocul procesual prin care persoana
nemulţumită de hotărîrea primei instanţe solicită instanţei ierarhic superioare
(curţile de apel), în condiţiile prevăzute de lege, modificarea sau casarea (totală sau
parţială) a acesteia. De fapt, apelul provoacă o nouă judecare a pricinii în fond.
Apelul, ca cale ordinară de atac, a cunoscut o evoluţie contradictorială de la
începutul apariţiei şi pînă la moment. Evoluţie contradictorială după formele şi
modalităţile de exercitare a lui. Cît priveşte esenţa, conţinutul şi sarcina apelului,
ca cale de atac, în esenţa sa au rămas aceleaşi, cu mici concretizări.
Regulile fundamentale ale apelului au fost puse probabil de către
imperatorul August prin legea Iulia judiciara, care fu completată ulterior cu alte
legi, şi sub regimul acestora, hotărîrile judecătoreşti fie definitive sau numai
interlocutorii, puteau fi atacate cu apel. Încă de la instituirea acestei căi de atac
Ulpian a constatat că există şi posibilitatea ca în apel o hotărîre să fie reformată
într-un sens rău, dar practica a demonstrat utilitatea sa incontestabilă. De la
Romani apelul a trecut în dreptul canonic şi în sistemul juridic al ţărilor de drept
scris.
După părerea autorilor ruşi, ca de exemplu F.M. Dmitriev, apelul este unul
din ultimele fenomene în evoluţia fiecărui popor. Această afirmaţie îşi găseşte
confirmare în istoria apariţiei şi evoluţiei a căilor de atac ca institut al dreptului
procesual civil.
În Republica Moldova instituţia apelului este o instituţie relativ tînără, cu o
istorie specifică. Astfel, la început judecata în Moldova poseda un caracter religios,
în aceste condiţii nici nu era vorba despre existenţa unei careva căi de atac a
hotărîrilor emise, care deseori erau cu executare imediată. Mai tîrziu, Moldova
trece printr-o perioadă a dreptului feudal clasic, care din nou se caracteriza prin
exclusivitate şi imposibilitate de a ataca hotărîrea emisă, ea fiind definitivă şi
irevocabilă. În secolul XVI, odată cu trecerea sub protectoratul Imperiului Otoman,
se poate de observat o influenţă minimă a legislaţiei naţionale de către sistemul
asiat, cu toate acestea procedura judiciară a păstrat specificul naţional. Apoi ca o
prioadă specifică poate fi menţionat regimul fanariot din sec. XVIII – XIX, în
perioada căruia s-au făcut modificări esenţiale în jurisprudenţa naţională, precum şi
în sistemul judiciar. Astfel, esenţiale judiciare în această direcţie au fost petrecute
de Constantin Mavrocordat, care a stabilit ca sistemul judiciar să fie compus din
două verigi, majoritatea dosarelor să fie examinate în ţinut de judecătoriile locale,
iar divanul să fie instanţa de apel. Din cele relatate se poate deduce că la acest
155
moment apare şi se realizează ideea şi conceptul apelului ca cale de atac. Pe lîngă
aceasta s-a dispus ca procesele să fie duse în scris pentru a avea o evidenţă strictă a
cauzelor.
Odată cu anexarea Basarabiei (Moldova actuală) la Rusia, toate conceptele
şi reformele judiciare care s-au petrecut în Rusia, s-au răsfrînt şi asupra acestui
teritoriu, astfel fiind introduse căile de atac, sistemul de instanţe din mai multe
verigi, etc.
Dar la 1856, odată cu înfăptuirea Unirii Principatelor Române, Basarabia
trece printr-o nouă etapă de evoluţie. Aşa dar, fiind inspiraţi de ideile Revoluţiei
Franceze şi conceptele iluministe de la acea perioadă, reformatorii români au
efectuat un şir de inovaţii şi modificări, prin care s-a introdus sistemul judiciar
compus din patru verigi, s-au prevăzut căi de atac a hotărîrilor considerate ilegale,
s-a adoptat Codul de procedură civilă.
În continuare, revenind sub protectoratul Rusiei, evoluţia apelului în
Moldova a avut aceeaşi soartă, fiind eliminat odată cu crearea statului sovietic
RSSM, cunoscînd aceleaşi probleme de jurisdicţie şi revenind în procedura civilă
în 1992 prin conceptul de reformă judiciară şi mai tîrziu prin însăşi reforma
judiciară şi modificările din Codul de procedură civilă.
Astfel, în baza Legii Republicii Moldova nr. 942-XIII din 18 iulie 1996,
Codul de procedură civilă al RM din 26 decembrie 1964 a fost completat cu
capitolul treizeci şi patru – Apelul – în cadrul titlului al treilea întitulat căile
ordinare de atac.
Actualmente, apelul este reglementat prin Capitolul XXXVII din Titlul III,
întitulat „Căile de atac ale hotărîrilor judecătoreşti” din Codul de procedură civilă
al RM din 30 mai 2003. Examinarea cauzelor în ordine de apel se va efectua în
strictă conformitate cu normele juridice încadrate în capitolul menţionat cu unele
precizări:
- la judecarea pricinii în ordine de apel se va aplica legea procedurală
în vigoare la data judecării apelului, dacă legea nu prevede altfel;
- dispoziţiile normelor de procedură, privind judecarea pricinilor
civile în prima instanţă se aplică în instanţa de apel în măsura în care nu
sînt contrare dispoziţiilor capitolului XXXVII din Cod;
- în caz că norma juridică specială ce reglementează examinarea în
apel vine în contradicţie cu norma juridică generală aplicată la
examinarea în fond, urmează a fi aplicată norma juridică specială, iar în
caz de discordanţă între normele codului de procedură civilă şi cele ale
unei legi organice, se aplică reglementările legii adoptate ulterior, dacă
legea nu prevede altfel;
- dacă în procesul judecării pricinii se constată ca normă de drept
procedural ce urmează a fi aplicată este în contradicţie cu prevederile
Constituţiei, iar controlul constituţionalităţii normei juridice este de
competenţa Curţii Constituţionale, instanţa judecătorească înaintează
Curţii Supreme de Justiţie propunerea de a sesiza Curtea Constituţională.

156
Desigur procedura nemijlocită examinării pricinilor în apel o găsim în codul
Procedură civilă. Dar unele momente ce au atribuţie la judecarea pricinilor în apel
le găsim şi în alte acte normative.21
Fără a neglija faptul reglementării legale a procedurii de rejudecare în apel a
hotărîrilor judecătoreşti care nu au devenit definitive, ţinem să menţionăm, că
conform art.17 CPC pentru aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei, Curtea
Supremă de Justiţie generalizează practica examinării de către instanţele
judecătoreşti a unor anumite categorii de pricini, adoptă şi dă publicaţii hotărîri
explicative privind aplicarea corectă a normelor de drept şi soluţionarea justă a
pricinilor civile.
La acest compartiment urmează a ţine cont de explicaţiile date de Curtea
Supremă de Justiţie în conformitate cu art.17 CPC în:
1. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, cu privire la examinarea
pricinilor civile în ordine de apel, nr.15 din 03.10.2005 (Buletinul Curţii Supreme
de Justiţie a Republicii Moldova, 2006, nr.1).
2. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, cu privire la actele
judecătorului în faza intentării procesului civil şi pregătirii pricinii pentru dezbateri
judiciare nr.24 din 28.06.2004 (Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova, 2004, nr.9).
3. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, cu privire la unele chestiuni
în practica judiciară în legătură cu punerea în aplicare a Codului de procedură
civilă al RFepublicii Moldova nr.30 din 24 octombrie 2003 ( Buletinul Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2003, nr.11).
4. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, cu privire la respectarea
legislaţiei despre utilizarea limbii în procedura judiciară nr.12 din
09.04.1999 ( "Culegere de hotărîri explicative" Chişinău, 2002; "Culegere de
hotărîri explicative" Chişinău, 2000).
5. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, cu privire la practica
judiciară ce ţine de respectarea normelor de procedură civilă la întocmirea actelor
judecătoreşti în cadrul judecării cauzelor în ordine de apel şi recurs nr.13 din
25.04.2000 ("Culegere de hotărîri explicative" Chişinău, 2002; "Buletinul Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova", 2000, nr.7-8).
6. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, cu privire la practica
aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei procesuale civile la
întocmirea hotărîrii şi încheierii nr.12 din 25.04.2000 ("Culegere de hotărîri
explicative" Chişinău, 2002; "Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova", 2000, nr.7-8, pag.8).
Apelul prin sensul şi conţinutul său reprezintă o realizare a principiului
dublului grad de jurisdicţie. Conform art. 357, 358 CPC obiect al apelului
constituie hotărîrile nedefinitive, date în prima instanţă de către judecătoriile de
drept comun şi judecătoria economică de circumscripţie date în procedura
contencioasă (acţiunea civilă), procedura specială, dacă lega nu prevede altfel.

21
Legea taxei de stat nr.1216-XII din 03 decembrie 1992, M.O. nr.12/359 din 30 decembrie 1992
157
Hotărîrea nedefinitivă este dispoziţia primei instanţe prin care se
soluţionează fondul pricinii susceptibilă de a fi atacată cu apel pînă la expirarea
termenului de declarare a apelului (art.art.14, 254 CPC).
Pot fi atacate cu apel şi hotărîrile care conform art. 2556 CPC se execută
imediat. În acest caz declararea apelului nu duce la suspendarea executării hotărîrii.
De asemenea vor putea fi atacate cu apel şi hotărîrile suplimentare adoptate
de instanţele de judecată în conformitate cu art. 250 CPC, cît şi hotărîrile
pronunţate în prima instanţă după rejudecarea pricinii.
Nu pot fi atacate cu apel hotărîrile adoptate de către instanţele de judecată în
litigii ce rezultă din raporturile de contencios administrativ, ordonanţele
judecătoreşti, hotărîrile pronunţate în prima instanţă de către Curţile de Apel,
Colegiul civil şi de contencios administrativ şi Colegiul economic al Curţii
Supreme de Justiţie, actele judiciare emise în vederea reconstituirii procedurii
judiciare pierdute (art.343 al. (4) CPC), hotărîrile adoptate în conformitate cu
art.160 al Codului de Executare.
Încheierile emise în prima instanţă nu pot fi atacate cu apel decît odată cu
hotărîrea.
Apelul declarat împotriva hotărîrii se consideră declarat şi împotriva
încheierilor date în pricina respectivă, chiar dacă au fost emise după pronunţarea
hotărîrii şi dacă atacarea încheierii nu se menţionează în cererea de apel.
În cazul în care în privinţa unor pretenţii s-a dat o hotărîre în fond, iar în
privinţa altor pretenţii prin încheiere a fost scoasă cererea de pe rol sau procedura a
fost încetată şi partea va declara apel împotriva hotărîrii, instanţa de apel va judeca
pricina în ordine de apel, în volum deplin, fiind în drept de a se expune asupra
legalităţii încheierii adoptate din oficiu.
Dacă părţile vor contesta numai încheierea privind scoaterea cererii de pe
rol, sau încetarea procesului, atunci împotriva încheierii respective se va declara
recurs.
Hotărîrile pronunţate în prima instanţă după reexaminarea pricinii pot fi
atacate cu apel după regulile generale.
După cum am menţionat, obiect al apelului este hotărîrea primei instanţe. De
fapt, soluţia instanţei este dată prin dispozitivul hotărîrii. Dar sînt posibile situaţii
cînd o parte este de acord cu soluţia adoptată, dar nu este mulţumită de motivarea
acesteia. Va putea el ataca cu apel numai o parte a hotărîrii sau nu?
În literatura română de specialitate este unanim acceptată poziţia, potrivit
căreia motivarea hotărîrii nu poate fi atacată separat cu apel, or partea nu poate
declara apel contra unei hotărîri, prin care i s-a dat cîştig de cauză chiar dacă nu
este mulţumit de considerentele acesteia, deoarece nu are interes.
Poziţie diametral opusă este ocupată în literatura de specialitate rusă, poziţie
acceptată şi în practica judiciară a Republicii Moldova, or, după ce hotărîrea
devine irevocabilă, intră în vigoare nu numai dispozitivul hotărîrii, ci şi celelalte
părţi componente ale hotărîrii, în special motivarea care cuprinde circumstanţele
pricinii constatate de instanţă şi probele pe care se întemeiază concluziile ei
privitoare la aceste circumstanţe.
158
Astfel, persoana interesată va putea ataca cu apel atît hotărîrea în volum
deplin a instanţei de judecată, cît şi o parte a hotărîrii, chiar dacă dispozitivul
hotărîrii conţine soluţii favorabile. De exemplu, dacă prin hotărîrea judecătorească
a fost desfăcută căsătoria pe motiv că pîrîtul abuzează de băuturi alcoolice, ultimul
fiind de acord cu desfacerea căsătoriei, poate însă să conteste în ordine de apel
motivul invocat în hotărîrea primei instanţe.
În concluzie, putem spune, că instanţa de apel va fi obligată de a primi şi
judeca cererea de apel declarată de participantul la proces, şi în cazul cînd,
conform dispozitivului hotărîrii persoana va avea cîştig de cauză, dar nu va fi de
acord, cu motivarea primei instanţe, sau cu unele fapte stabilite prin hotărîrea
primei instanţe.
Controlul judiciar, inclusiv şi în ordine de apel este exercitat de instanţele
superioare, conform competenţei stabilite prin lege.
Astfel, instanţele competente de a judeca principiile civile în apel sunt
Curţile de Apel, conform competenţei materiale şi jurisdicţionale stabilite prin
lege. Or, conform art.45 CPC nimeni nu poate fi lipsit fără consimţămîntul său de
dreptul judecării procesului în instanţa şi de judecătorii în a căror competenţă
pricina este dată prin lege.
În caz că vor apărea temeiuri legale pentru strămutarea pricinii, sau va
apărea un conflict de competenţă, chestiunile respective vor fi soluţionate de
instanţa competentă, în conformitate cu art.art. 43, 44 CPC.
În caz de strămutarea pricinii civile de la Curtea de Apel Economică la o
curte de apel de drept comun, în temeiul art. 36 al.(3) CPC, legalitatea deciziei
instanţei de apel în ordine de recurs va fi examinată de către instanţa de recurs
competentă să verifice legalitatea deciziilor Curţii de Apel care a examinat apelul
în fond, adică, de Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de
Justiţie. Or, nu poate fi stabilită competenţa instanţei de recurs în dependenţă de
natura raportului juridic litigios, ci de instanţa ce a soluţionat apelul. Mai mult ca
atît, o instanţă specializată nu poate verifica legalitatea, unei decizii adoptate de o
instanţă de drept comun.
Din cele expuse putem concluziona, că atît prima instanţa, cît şi Curtea
Supremă de Justiţie din Republica Moldova nu sunt instanţa de apel, şi nu au
competenţa de judeca apelurile.
Ca instanţa de apel, să poată intenta procedură în ordine de apel, este
necesar, ca cineva să dispună de acest drept, adică necesită existenţa subiecţilor
apelului.
Subiecţi ai apelului sunt persoanele, care au fost implicaţi nemijlocit la
soluţionarea litigiului, indiferent de faptul de participant nemijlocit în şedinţa
instanţei sau nu, sau care nu sunt participant la proces, dar care, prin hotărîre
judecătorească, sînt lezate în drepturi, care au un interes juridic în pricina (material
juridic şi/sau procesual juridic). Astfel oricare dintre părţile iniţiale ale procesului
poate fi apelant sau intimat, după caz, tocmai datorită faptului că apelul are ca
abiect verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărîrii primei instanţe.
Potrivit art.360 al CPC sînt în drept să declare apel:
159
a) părţile şi alţi participanţi la proces;
b) persoanele care nu sînt participante la proces, dar care, prin hotărîre
judecătorească, sînt lezate în drepturi;
c) reprezentantul în interesul apelantului, dacă este împuternicit în modul
stabilit de lege;
d) martorul, expertul, specialistul şi interpretul, reprezentantul cu privire la
compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.
Participanţii care participă la proces în nume propriu în apărarea intereselor
proprii, pot declara apel, fără respectarea cărora condiţii speciale prin prisma art.
55 şi 59 CPC. Participanţii la proces care acţionează în interesele unei altei
persoane pot declara apel cu respectarea unor condiţii speciale. Astfel, procurorul,
precum şi autorităţile publice, organizaţii şi cetăţenii care apără în proces interesele
altor persoane sînt în drept să exercite apel doar în pricinile intentate de ele (art.art.
71, 73 al CPC). Dat fiind faptul că aceşti participanţi la proces au drepturi şi
obligaţii de reclamant, cu excepţia dreptului de a încheia tranzacţie (art.art.72, 73
al CPC), pentru exercitarea căilor de atac de către aceştea nu este necesară
depunerea unei cereri speciale (repetate) de către reclamant. În ce priveşte
autorităţile publice care participă la proces în proces în forma de depunere a
concluziilor (art.74 al CPC), considerăm că acestea pot exercita căile de atac
împotriva hotărîrii indiferent de participarea efectivă a lor la judecarea pricinii în
fond. De exemplu, autoritatea tutelară este în drept să atace hotărîrea
judecătorească prin care s-a încuviinţat adopţia fără atragerea în proces a autorităţii
titulare.
Reprezentantul părţii în proces, al intervenientului, petiţionarului sau a
persoanei interesante poate declara apel numai dacă acest drept este expres
prevăzut în procură (art.81 al CPC). Reprezentanţii legali dispun de dreptul
exercitării căilor de atac în virtutea legii (art.79 al CPC).
Persoanele care contribuie la înfăptuire justiţiei, neavînd interes juridic în
proces (martorul, expertul, speacialistul, interpretul), şi reprezentantul în nume
propriu pot declara apel doar cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce
li se cuvin.
Spre deosebire de recurs instituţia apelului oferă de acum posibilitatea
contestării hotărîrii şi persoanelor care nu sînt participante la proces, dar care prin
hotărîrea judecătorească sînt lezate în drepturi (art.360 lit.(b) alin.1) CPC).
Însă, Codul de procedură civilă nu concretizează, cine sînt considerate
persoane care nu au participat la proces, dar pot declara apel pe motiv ca prin
hotărîrea judecătorească, sînt lezate în drepturi. Răspuns la această întrebare găsim
în Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la examinarea pricinilor în ordine de apel.
Reieşind din esenţa, conţinutul şi scopul apelului, conchidem că conform
art.360 al.(1) lit. b) CPC, vor putea declara apel, persoanele neatrase la judecarea
pricini, dar în privinţa drepturilor şi obligaţiunior cărora se conţin indicaţii în
partea dispozitivă a hotărîrii; persoanele neatrase la judecarea pricinii, neindicate
direct ţin dispozitivul hotărîrii, dar drepturile sau obligaţiile cărora se afectează

160
prin executarea hotărîrii; creditori chirografari ai părţilor în proces cu respectarea
condiţiilor prevăzute la art.599 CC.
Apelantul trebuie să argumenteze în cererea de apel în ce mod hotărîrea
atacată îi lezează drepturile sale.
În caz de apariţie a unor dubii cu privire la afectarea drepturilor apelantului
prin hotărîrea atacată cererea de apel depusă trebuie primită, propunîndu-se
apelantului de a prezenta probe suplimentare în acest sens.
Primirea cererii de apel, depuse de către o persoană care nu este
participantul la proces, dar care consideră că prin hotărîrea judecătorească este
lezată în drepturi, nu duce necondiţionat la admiterea apelului şi casarea hotărîrii.
Dacă în cadrul dezbaterilor în instanţa de apel se va constata, că prin hotărîrea
atacată apelantul nu a fost lezat în drepturi, apelul declarat de acesta se va respinge
ca neîtemeiat.
Potrivit art.599 al CC, creditorul, a cărui creanţă este certă, lichidă şi
exigibilă poate, în numele debitorului său, exercita drepturile şi acţiunile acestuia
în cazul în care debitorul în daună creditorului refuză sau omite să le exercite. În
virtutea acestei dispoziţii legale, creditorii chirografari ai uneia din părţi în proces
pot declara apel împotriva hotărîrii în cazul în care acesta din urmă refuză sau
omite să exercite acest drept. Exercitînd apelul împotriva hotărîrii în numele uneia
din părţi în proces, creditorii chirografari trebuie să demonstreze existenţa
următoarelor condiţii speciale: 1) creditorul are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă
faţă de o parte în proces, 2) această parte nu exercită apel împotriva hotărîrii, 3)
creditorul are un interes serios şi legitim pentru exercitarea acestei căi de atac (de
exemplu, cînd nedeclararea apelului agravează solvabilitatea debitorului).
Persoana care declară apel se numeşte apelant, iar partea adversă – intimat.
În cazul în care apelul este declarat de ambele părţi, acestea vor dobîndi calităţi
duble, atît cea de apelant, cît şi cea de intimat.
Conform alin.(2) art. 360 CPC persoana interesată care a renunţat expres la
apel în privinţa unei hotărîri nu mai are dreptul să declare apel. Procedura
renunţării de la apel nu este reglementată. În lipsa unei reglementări legale
renunţarea la apel trebuie să întrunească următoarele condiţii:
- renunţarea poate fi făcută doar după pronunţarea hotărîrii, or,
renunţarea anticipată la calea de atac nu se admite.
- renunţarea trebuie să fie expresă, fiind exprimată oral cu consemnarea
în procesul – verbal sau în scris printr-o cerere, care se anexează la materialele
dosarului.
- renunţarea nu poate fi invocată, fără a fi motivată.
- în principiu renunţarea se va face după cum am menţionat, după
pronunţarea hotărîrii în prima instanţă, care va aduce la cunoştinţe persoanelor
interesate consecinţele renunţării de la apel, fără a întocmi careva acte de dispoziţie
judiciară.
- renunţarea de la apel, are un corector unipersonal. În caz de declararea
apelului de alt participant la proces, consecinţele renunţării de la apel se vor
răsfrînge numai în privinţa persoanei care a renunţat de la apel, pricina fiind
161
examinată în limita apelului declarat. În acest caz, persoana care a renunţat de la
calea de atac dispune de toate drepturile şi obligaţiunile procedurale, în afară de
dreptul de a declara apel.
- renunţarea expresă la apel nu trebuie confundată cu restituirea cererii
de apel (art. 369 CPC) şi retragerea apelului (art. 374 CPC), chiar dacă ele pot fi
exercitate de un şi aceiaşi persoană pe motive că ele diferă după formă, conţinut şi
consecinţe.
Conform art. 75 CPC în proces civil, persoanele fizice îşi pot apăra
interesele personale sau prin reprezentat. Participarea personală în proces nu face
ca persoana fizică să decadă din dreptul de a avea reprezentant.
Reprezentantul va putea declara apel în interesul apelantul, în mod
independent dacă este împuternicit în modul stabilit de lege. Astfel, împuternicirile
reprezentantului în judecată urmează a fi formulate într-o procură, în care în mod
expres, sub sancţiunea nulităţii, trebuie să fie expus dreptul de a declară apel.
În cazul absenţei unei asemenea împuterniciri concrete, apelul depus va fi
returnat, ca depus de o persoană care nu este în drept să declare apel.
În caz că, la depunerea apelului alături de reprezentant, va fi prezent şi
persoana, în interesul căruia reprezentantul a declarat apel, şi va confirma dreptul
reprezentantului de a declara apel, cererea de apel va fi acceptată de a fi examinată,
dacă nu vor fi depistate alte impedimente pentru judecarea pricinii.
Deşi în apel nu se poate shimba calitatea părţilor, poate avea loc o
transmitere a calităţii procesuale pe cale legală sau convenţională. Apelul poate fi
formulat de cel cu capacitate de exerciţiu deplină personal sau prin mandatar.
Interesele celor cu capacitate de exerciţiu restrînsă, a celor fără capacitate de
exerciţiu sau a celor dispăruţi fără urmă vor fi apărate prin reprezentantul lor legal
(părinţi, tutore sau curator).
Dacă la examinarea cauzei în instanţa de fond au existat coparticipanţi
(coreclamanţi, copîrîţi şi intervenienţi), fiecare dintre acestea va avea posibilitatea
de a declara apel pentru apărarea propriilor interese, avînd independenţă procesuală
şi achitînd taxa de stat.
Dacă pretenţiile coparticipantului şi intervenientului coincid cu cele ale
apelantului, coparticipantului sau intervenientului se poate alătura la apel printr-o
cerere scrisă, neachitînd taxa de stat.
Atunci cînd unul dintre coparticipanţi a renunţat la dreptul său de a declara
apel, ăi-a retras apelul, pentru aceasta hotărîrea primei instanţe devine definitivă,
neputîndu-se extinde în principiu efectele admiterii apelului unuia dintre ceilalţi
coparticipanţi.
Dacă apelantul principal îşi retrage apelul, sau cererii de apel nu i se dă curs
sau cererea a fost restituită, sau există alte motive care exclud soluţionarea
fondului, alăturarea la apel produce efecte juridice în cazul în care a avut loc în
interiorul termenului de apel şi participantul alăturat a achitat taxa de stat, dacă nu
sînt temeiurile prevăzute de art.85 CPC.
În mod firesc exerciţiul dreptului de apel trebuie să fie limitat în timp. În caz
contrar s-ar introduce o instabilitate în raporturile juridice civile. De asemenea,
162
stabilirea unui termen determinat, pentru declararea apelului va influinţa pozitiv
asupra participanţilor la proces. Cu toate acestea durata termenului de declarare a
apelului trebuie să fie un termen suficient pentru ca partea interesantă să aibă
posibilitatea să formuleze şi să argumenteze poziţia sa.
Termenul de apel reprezintă intervalul de timp stabilit prin lege, în care se
poate exercita calea de atac a apelului.
Conform art.362 alin.(1) CPC termenul de apel este de 15 zile de la data
comunicării hotărîrii motivate, acest termen începe a curge în ziua imediat
următoare după ce s-a comunicat hotărîrea motivată.
După cum sa menţionat anterior, dreptul de a contesta hotărîrea primei
instanţe cu apel apare chiar din momentul pronunţării hotărîrii. Realizarea acestui
drept este condiţionată de termenul legal şi comunicarea hotărîrii motivate. De
aceea pentru exercitarea legală a acestui drept nu este suficientă numai
comunicarea dispozitivului hotărîrii. Legislaţia în vigoare nu conţine noţiunea că
„comunicare” în mod normal lasînd această problemă în sama practicii judiciare.
În atare situaţie putem reţine că, prin comunicarea hotărîrii se subînţelege acţiunile
exercitate de către instanţa de judecată care a pronunţat hotărîrea, avînd ca scop
aducerea la cunoştinţă participanţilor la proces conţinutul ilegal al hotărîrii
adoptate.
Se va considera, că hotărîrea a fost comunicată părţilor, cînd instanţa a
pronunţat hotărîrea integrală, în prezenţa participanţilor la proces, cînd instanţa a
trimis copia hotărîrii părţii care nu a fost prezentă la proces (art.259 CPC); în caz
de adoptare numai dispozitivului hotărîrii, momentul cînd instanţa a înştiinţat
părţile despre faptul, că hotărîrea integrală este gata şi părţile pot lua cunoştinţă cu
ea.
În cazul adoptării dispozitivului hotărîrii, după redactarea hotărîrii instanţa
nu este obligată de a trimite copia hotărîrii persoanelor care au fost prezente la
pronunţarea hotărîrii, dacă lege nu prevede altfel. Astfel, conform art.355 CM
instanţa de judecată va remite hotărîrea integrală termenul de declararea apelului
va începe a curge de la momentul pronunţării hotărîrii.
Termenul de apel curge chiar dacă hotărîrea a fost comunicată concomitent
cu somaţia de executare.
Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărîrii, aceasta se consideră
comunicată de la data depunerii cererii de apel. Pentru persoanele care au fost la
proces, însă în privinţa drepturilor cărora instanţa a luat o hotărîre, termenul de
apel curge din momentul cînd persoanele au luat cunoştinţă în mod legal de
hotărîrea judecătorească.
Calcularea termenului de apel se va face în conformitate cu prevederile art.
111 CPC.
Persoanele, care din motive întemeiate au omis termenul de apel, pot fi
repuse de către instanţa de apel, în baza cererii care se examinează în şedinţa de
judecată, cu citarea părţilor la proces, însă neprezentarea lor nu împiedică
soluţionarea repunerii în termen.

163
În caz, că instanţa de apel respinge cererea privind repunerea cererii în
termen, cererea de apel va fi restituită apelantului.
Apelul declarat peste termen nu suspendă executarea hotărîrii, însă la
cererea de apel din motive justificate poate să dispună suspendarea executării
hotărîrii. În asemenea situaţii în litigiile patrimoniale depunerea cauţiunii nu este
obligatorie.
Conform art.116 al.(4) CPC la împlinirea unui an de la expirarea termenului
de procedură nu mai poate fi înaintată cererea de repunere în termen, dacă legea nu
prevede altfel. Astfel, termenul de un an specificat în art.116 CPC, începe a curge
de la momentul cînd a expirat termenul de procedură, de aceia pentru aplicarea
corectă a normei juridice respective urmează a stabili cînd a expirat termenul de
procedură pentru declararea apelului. Nu se admite calcularea începerii curgerii
termenului de un an de la momentul cînd a fost pronunţată sau comunicată
hotărîrea primei instanţe deoarece art. 116 alin.4 CPC stabileşte termenul pentru
înaintarea cererii de repunere în termen, dar nu pentru declararea apelului.
Termenul de apel poate fi întrerupt:
- în cazul decesului participantului la proces care avea interes să facă
apel;
- în cazul decesului mandatarului căruia i se comunicase hotărîrea.
În astfel de cazuri se face o nouă comunicare, după caz (moştenitorilor,
părţii reprezentate prin mandat), iar termenul de apel începe să decurgă din nou
de la data comunicării hotărîrii.
Termenul de apel pentru moştenitorii incapabili şi pentru cei limitaţi în
capacitate de exerciţiu sau pentru cei dispăruţi fără urmă începe să curgă din ziua
în care se numeşte tuturele sau curatorul.
Termenul de apel suspendă executarea hotărîrii pronunţate în primă instanţă.
Apelul exercitat în termen este, de asemenea, suspensiv de executare a hotărîrii.
Excepţie constituie hotărîrile care se execută imediat (art. 256, 257 al CPC).
Procesul civil este numit „activitate formală” nu în sens literar ci în sens
juridic. Adică el se supune anumitor reguli referitor la modul, conţinutul şi
oformarea sa. Aşa reguli se numesc reguli de formă, în special deoarece prin ele se
reglementează modalitatea şi forma nu numai a procesului civil în general, ci şi a
documentelor procesuale în special. Astfel, dacă documentele procesuale sînt
întocmite într-o altă modalitate decît cea prevăzută de lege, atunci ele se consideră
a fi nule, iar procesul se consideră a fi petrecute cu încălcarea normelor
procedurale. De asemenea, dacă cererile înaintate de părţi instanţei de judecată
după structura şi conţinutul său contravin prevederilor legale, atunci ele pot fi
restituite de instanţa de judecată, sau scoase de pe rol.
Astfel legea cere depunerea cererii de apel cu respectarea formei scrise la
instanţa judecătorească a cărei hotărîre se atacă sub sancţiunea nulităţii (art.364
alin.1 CPC). Cererile de apel parvenite prin poştă în adresa instanţei de apel vor fi
expediate instanţei de fond a cărei hotărîre se atacă pentru efectuarea acţiunilor
prevăzute de art.367 CPC.

164
Cererea de apel trebuie să corespundă cerinţelor expuse în art.365 CPC.
Astfel în cererea de apel se indică:
a) instanţa căreia îi este adresat apelul;
b) numele sau denumirea, domiciliul sau sediul apelantului, calitatea lui
procedurală;
c) hotărîrea atacată, instanţa care a emis-o, completul de judecată, data
emiterii;
d) motivele de fapt şi de drept pe care se întemiază apelul;
e) probele invocate în susţinerea apelului;
f) solicitarea apelantului;
g) numele şi domiciliul martorilor, dacă se cere a fi citaţi în apel;
h) documentele ce se anexează.
În cererea de apel se poate indica şi alte date ce ţin de examinarea apelului.
Conform art.166 al.(6) CPC cererea de apel este valabil făcută, chiar dacă poartă o
denumire incorectă.
Cererea de apel se semnează de apelant sau de reprezentantul său. Deşi este
o condiţie esenţială, lipsa semnăturii, în cazul invocării acestei neregularităţi, poate
fi împlinită în cursul judecării apelului prin semnarea cererii în şedinţa de judecată.
În cazul depunerii cererii de apel de către reprezentant, la cererea se
anexează documentul, legalizat în modul stabilit, care certifică împuternicirile
reprezentantului dacă în dosar lipseşte o astfel de împuternicirile.
Cererea de apel şi înscrisurile noi care nu au fost prezentate în primă instanţă
se depun cu atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt, plus cîte o copie pentru
instanţa de apel. Copiile de pe înscrisuri se legalizează în modul stabilit de lege.
Înscrisurile alăturate, redactate într-o limbă străină se depun în traducere,
certificată în modul stabilit de lege.
La cererea de apel se anexează dovada de plată a taxei de stat dacă apelul se
impune cu taxă. Taxa de stat pentru depunerea apelului constituie 75% din taxa ce
se achită la depunerea cererii de chemare în judecată, iar în cazul litigiilor cu
caracter patrimonial – 75% din taxa calculată din suma contestată.
Conform art.367 CPC preşedintele primei instanţe după ce primeşte cererea
de apel şi înscrisurile alăturate, dispune înregistrarea cererii de apel cel tîrziu a
doua zi. Stipularea „cel tîrziu a doua zi” poate provoca unele probleme ce ţin de
calcularea termenului de declarare a apelului. Conchidem că mai rezonabil ar fi
dacă cererea de apel va fi înregistrată imediat, adică în ziua cînd a fost depusă.
Tot aşa va proceda preşedintele instanţei şi în privinţa cererilor de alăturare
la apel, cererilor privind eliberarea, eşalonarea achitării taxei de stat, observaţiilor
la procesul verbal ş.a.
Dat fiind faptul, că legislatorul nu interzice prezentarea referinţei şi la
această etapă, în caz de depunerea referinţei în prima instanţă, ultima este obligată
s-o accepte şi s-o anexeze la dosar.
Pînă la expirarea termenului de depunerea apelului, pentru toţi participanţii
la proces, nimeni nu este în drept să reclame dosarul din prima instanţă. Însă
participanţii la proces, pot lua cunoştinţă cu materialele cauzei, apelurile şi
165
referinţele depuse, cît şi înscrisurile anexate. Instanţa este obligată de a cere
condiţiile respective participanţilor la proces, pentru ca ei să-şi poată exercita
drepturile sale.
De asemenea prima instanţă va examina observaţiile la procesul-verbal, în
caz că vor fi înaintate, va soluţiona chestiunea privind adoptarea unei hotărîri
suplimentare sau a unei încheieri privind corectarea greşelilor în hotărîre, în caz de
existenţa temeiurilor legale, va întreprinde acţiunile prevăzute de lege în cazul
executării imediate a hotărîrii.
Şi numai după expirarea termenului pentru declararea apelului, pentru toţi
participanţii la proces, instanţa va expedia a doua zi instanţei de apel dosarul
împreună cu apelurile, înscrisurile şi cererile depuse.
Prima instanţă expediază dosarul instanţei de apel fără a verifica dacă sînt
respectate toate condiţiile pentru declararea apelului. Aceasta intră în atribuţiile
instanţei de apel (judecătorului şi a completului de judecători).
Respectarea cerinţelor privind cuprinsul cererii de apel, actele anexate şi
achitarea taxei de stat se verifică de către judecătorul instanţei de apel după
primirea dosarului de la prima instanţă.
În cazul în care cererea de apel şi înscrisurile au fost depuse fără plata taxei
de stat şi fără copii pentru fiecare participant la proces şi o copie pentru instanţa de
apel, sau fără legalizarea înscrisurilor alăturate în modul prevăzut de lege, iar cele
redactate într-o limbă străină, în traducere şi fără respectare art. 365 CPC,
judecătorul instanţei de apel dispune printr-o încheiere de a nu da curs cererii,
acordînd apelantului un termen pentru lichidarea neajunsurilor.
Dacă apelantul îndeplineşte în termen indicaţiile din încheiere, apelul se
consideră depus la data prezentării iniţiale.
În cazul în care nu se dă curs cererii de apel, termenul stabilit de judecător
trebuie să fie unul real, rezonabil, ca persoană respectivă să dispună de posibilităţi
obiective de a executa indicaţiile din încheiere.
Dat fiind faptul, că încheierea de a nu da curs cererii de apel poate fi atacată
cu recurs, depunerea recursului va întrerupe curgerea termenului judiciar, şi el
curge din nou, după examinarea recursului de către instanţa de recurs.
În caz că persoana căreia i s-a stabilit un termen judiciar în condiţiile art.368
CPC pînă la expirarea lui, va înainta o cerere în care solicită prelungirea lui,
instanţa de judecată este obligată de a soluţiona mai întîi chestiunea privind
prelungirea termenului judiciar.
De asemenea în caz, că apelantul a depus o cerere în care solicită eşalonarea,
eliberarea de la achitarea taxei de stat, odată cu declararea apelului, judecătorul
instanţei de apel nu va fi în drept de a nu da curs cererii de apel pe motiv, că nu
este achitată taxa de stat. În asemenea situaţii, instanţa de apel este obligată mai
întîi, să soluţioneze cererea reclamantului, şi în dependenţă de soluţia adoptată, să
decidă asupra mişcării dosarului.
Dacă apelantul nu a îndeplinit în termen indicaţiile instanţei de apel din
încheierea emisă, instanţa de apel va restitui cererea de apel printr-o încheiere. De
asemenea instanţa de apel va restitui cererea de apel dacă:
166
a) apelul a fost depus în afara termenului legal, iar apelantul nu solicită
repunerea în termen sau instanţa de apel a refuzat să efectueze repunerea în
termen;
b) apelantul a înaintat o nouă pretenţie, neexaminată în primă instanţă;
c) cererea de apel a fost depusă de o persoană care nu este în drept să declare
apel;
d) apelantul solicită restituirea apelului pînă la începerea dezbaterii pricinii în
fond în instanţa de apel;
e) în virtutea legii, hotărîrea nu poate fi atacată în apel.
Încheierea judecătorească de restituire a cererii de apel poate fi atacată cu
recurs.
În principiu, restituirea cererii de apel, în temeiurile stipulate în art. 369
CPC, nu împiedică apelantului depunerea ulterioară a cererii de apel în condiţii
generale. De asemenea urmează de reţinut, că în cazul restituirii cererii de apel, în
conformitate cu art. 89 alin.(11) lit.c) CPC, la cererea persoanei interesate va
dispune restituirea taxei de stat achitată.
Apelul are drept efect şi investirea instanţei superioare cu exercitarea
controlului judiciar în limitele stabilite prin cererea de apel. Din momentul sesizării
sale instanţa de apel dobîndeşte dreptul, dar şi obligaţia de a proceda la
soluţionarea cauzei. În acest scop, ea va trebui să adopte unele măsuri pentru
pregătirea soluţionării cauzei în şedinţă publică.
Astfel, în scopul pregătirii pricinii spre examinarea în ordine de apel,
instanţa de apel va expedia participanţilor la proces copii de pe cererea de apel şi
de pe înscrisurile care nu au fost prezentate primei instanţei, va cita părţile şi alţi
participanţi la proces, propunîndu-le depunerea cu cel puţin 3 zile înainte de
indicarea apelului, a referinţei şi înscrisuri la dosar.
Referinţele şi înscrisurile se depun în atîtea copii, cîţi participanţi la proces
sînt, plus cîte o copie pentru instanţa de apel.
Actualele norme din codul de procedură civilă în privinţa depunerii
referinţei în apel nu sînt imperative, utilizîndu-se un termen permisiv „instanţa de
apel ... propunîndu-le să depună” (art. 370 alin.(2) CPC). În asemenea situaţie
depunerea referinţei în instanţele de apel de drept comun nu este obligatorie.
Cît priveşte curtea de apel economică, prin prisma art. 186 al. (2) CPC, se
concluzionează că la examinarea apelului în instanţele judecătoreşti economice,
depunerea referinţei este obligatorie. Nedepunerea ei în termenul stabilit de
instanţă atrage decăderea pîrîtului din dreptul de a mai propune probe, cu excepţia
pricinilor menţionate la art. 29 alin.(1) lit. b),c),d) şi e).
Instanţa poate în aceiaşi încheiere de pregătire a pricinii pentru dezbateri să
fixeze data examinării apelului, în caz contrar se va da o încheiere separată
referitoare la data examinării cauzei.
Neprezentarea în termen a probelor şi referinţei nu împiedică soluţionarea
pricinii în baza materialelor din dosar.

167
În cadrul acestei etape instanţa de apel efectuează actele procedurale în
vederea pregătirii către dezbaterii în şedinţa de judecată în conformitate cu art.185
şi art. 186 CPC.
Chiar dacă la prima vedere ar părea că această etapă este reglementată
superficial de către legislaţia procesual civilă, şi de aceea nu prezintă o importanţă
pentru judecarea apelului, aceasta nu este adevărat, deoarece în realitate în faza
judecării apelului toate etapele se află într-o corelaţie strînsă una cu alta şi chiar am
putea spune ierarhizată, deoarece etapele următoare depind direct de etapele
predecesoare, lipsa acestor din urmă sau efectuarea necorespunzătoare a lor ducînd
la nulitatea şi inexistenţa etapelor următoare, şi ca urmare posedă următorul efect
juridic: prin recurs poate fi castă hotărîrea instanţei de apel, care a fost pronunţată
cu încălcarea procedurii (de exemplu necitarea sau citarea incorectă a părţilor în
apel).
După cum am menţionat, mai sus, apelanţii sînt în drept să prezinte probe,
care nu au fost prezentate în prima instanţă. În acest caz, apelantul este obligat de
a-şi motiva imposibilitatea prezentării probelor în prima instanţă. În procesul
judecării pricinii în apel apelantul este în drept de a folosi orice mijloc de apărare
fie de drept material, fie de drept procedural, sub condiţia de a-şi păstra calitatea
procesuală.
În cazul dacă dovezile propuse sînt martorii neaudiaţi în prima instanţă sau
înscrisuri nearătate la prima instanţă, atunci se respectă cerinţele necesare pentru
cererea de chemare în judecată.
Martorii citaţi în prima instanţă pot fi citaţi şi în instanţa de apel, dacă prin
cererea de apel se contestă depoziţiile lor.
Conform art.374 CPC partea, care a declarat apelul poate să şi-l retragă pînă
la dezbaterea pricinii în fond în instanţa de apel. Retragerea apelului se face în
scris sau oral, iar în ultimul caz cu consemnare în procesul verbal.
Retragerea apelului declarat de către procuror, de o altă persoană sau organ
împuternicit prin lege să se adreseze în judecată pentru apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale unei alte persoane, nu privează persoana în a
cărei interes a fost declarat apelul de dreptul de a-l susţine, însă după plata taxei de
stat. În cazul admiterii retragerii apelului, instanţa de apel va dispune încetarea
procedurii în apel, printr-o încheierea succeptibilă de recurs.
În caz, că mai mulţi participanţi la proces au declarat apeluri de sine stătător
împotriva hotărîrii, şi unul din apelanţi şi-a retras apelul, iar ceilalţi susţin apelurile
declarate, instanţa de apel va soluţiona chestiunile privind retragerea apelului, şi în
caz de admitere, va înceta procedura în ordine de apel în privinţa persoanei, care a
renunţat la apel şi va examina apelurile altor participanţi la proces.
Art. 371 CPC prevede, că apelul se examinează în cel mult 30 zile după
expirarea termenului de pregătire a cauzei pentru dezbateri în şedinţa de judecată,
însă în pricini complicate şi în cazul necesităţii de a reclama probe suplimentare,
preşedintele instanţei de apel poate prelungi cu cel mult 30 de zile termenul de
examinare a apelului.

168
În cazul prezentării de către apelant sau reprezentantul acestuia, a cererii
prin care se solicită retragerea apelului, instanţa de apel va adopta o încheiere prin
care procedura în ordine de apel va fi încetată, iar hotărîrea primei instanţe va
deveni definitivă. În acest caz taxa de stat achitată pentru cererea de apel nu se
restituie.
De fapt retragerea apelului (în literatura se mai foloseşte termenul de
„renunţare la judecata apelului”) este actul prin de dispoziţie al apelantului, prin
care acesta înţelege să pună capăt celei de a doua judecăţi, deschisă de el în faţa
instanţei de control judiciar.
În ultimul timp se discută întrebarea dacă instanţa poate refuza în admiterea
cererii de retragere a apelului, cînd instanţa constată că hotărîrea primei instanţe
este lovită de nulitate absolută, fiind încălcate dispoziţii de ordine publică.
Considerăm că instanţa de apel nu poate respinge cererea privind retragerea
apelului chiar şi atunci cînd hotărîrea primei instanţe este lovită de nulitate
absolută, pe motiv că controlul judiciar poate fi exercitat numai la sesizarea celui
interesat. Mai sus am menţionat o regulă de ordin general, şi anume că instanţa din
oficiu nu poate exercita nici o cale de atac. Cu atît mai mult, principiul
disponibilităţii, care implică dreptul părţii de a deschide judecata, trebuie să-şi
găsească aplicare şi în cadrul exercitării apelului.
Legislaţia procedurală stabileşte că dispoziţiile de procedură privind
judecarea pricinilor în prima instanţă se aplică şi în instanţa de apel.
Una din aceste dispoziţii este renunţarea reclamantului da la acţiune şi
tranzacţia părţilor. Astfel, conform art. 375 CPC, după depunerea apelului,
reclamantul poate renunţa la acţiune sau încheia tranzacţia, prezentînd cererea
respectivă instanţei de apel. Lagiuitorul nu concretizează condiţiile cînd
reclamantul este în drept de a renunţa de la acţiune, cînd are calitatea procesuală de
apelant sau de intimat. De aceea considerăm că reclamantul poate exercita acest
drept aflîndu-se în orice calitate.
Renunţarea de la acţiune de fapt este de asemenea realizarea principiului
disponibilităţii şi într-o anumită măsură are tangenţe cu retragerea apelului sau
renunţarea de al apel. În acelaşi timp renunţarea de la acţiune are specificul său de
care trebuie să ţinem cont. În primul rînd renunţarea de la acţiune şi încheierea
tranzacţiei în ordine de apel presupune desfiinţarea hotărîrii primei instanţe şi
încetarea procesului (art. 265 al.(1) lit.c) CPC).
În al doilea rînd, la soluţionarea cererii privind admiterea renunţului de la
acţiune şi încheierea tranzacţiei, instanţa de apel va ţine cont de acele condiţii,
prevăzute de legislaţia actuală, care nu admit renunţarea la acţiune sau încheierea
tranzacţiei (art. 60 al.(5) CPC). Reţinem că aceste condiţii vin în contradicţie cu
esenţa şi principiul disponibilităţii, dar ele sînt stipulate în lege şi au un caracter
obligatoriu.
În al treilea rînd, procedura de soluţionare a renunţării de la acţiune şi
încheierea tranzacţiei în principiu diferă de procedura retragerii sau renunţării de la
apel, după modul de soluţionare, consecinţele generate şi actul de dispoziţie,
adoptate de către instanţa de apel.
169
Astfel, înainte de a admite renunţarea reclamantului de la acţiune sau de a
confirma tranzacţia părţilor instanţa în mod obligatoriu, de fapt sub semnătură
explică reclamantului, pîrîtului sau părţilor efectele acestor acte de procedură.
În al patrulea rînd, renunţarea reclamantului de la acţiune şi tranzacţia
părţilor poate avea loc în orice fază a procesului, pe cînd retragerea sau renunţarea
de la apel este specific stadiei apelului.
Aşa dar, în instanţa de apel părţile pot exercita aşa acte de dispoziţie ca
solicitarea de a restitui cererea de apel, retragerea apelului, renunţarea de la
acţiune, încheierea tranzacţiei între părţi. În instanaţa de apel nu se admite
modificarea temeiului sau obiectului acţiunii.
Unul din efectele pe care le produce apelul este efectul devolutiv. Apelul
este devolutiv în sensul că readuce în discuţie în instanţa superioară toate
chestiunile de fapt şi de drept care au fost dezbătute în faţa primei instanţe, şi au
fost soluţionate prin hotărîrea acesteia. Adică, apelul are un efect devolutiv deplin.
Prin efectul devolutiv al apelului instanţa de apel se consideră investită de
plin drept, cu întregul litigiu. Dar aceasta are loc numai în condiţiile în care prima
instanţă a abordat fondul cauzei şi ea a fost competentă să-l abordeze. Astfel, dacă
prima instanţă a respins acţiunea reclamantului pe motivul omiterii termenului de
prescripţie, fără a se expune asupra fondului cauzei, instanţa de apel rejudecînd
cauza, în caz că va găsi că prima instanţă incorect a respins acţiunea ca tardivă, va
casa hotărîrea fără a se expune asupra fondului cauzei, şi va remite pricina spre
rejudecare la prima instanţă.
Chiar dacă susţinem că apelul are un efect devolutiv deplin, trebuie să
reţinem că regula enunţată nu are un caracter absolut, ci implică unele limitări.
Conform art. 373 CPC instanţa de apel verifică, în limitele, cererii de apel,
ale referinţelor şi obiecţiilor înaintate legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate în
ceea ce priveşte constatarea circumstanţelor de fapt şi aplicarea legii în prima
instanţă.
În literatură aceste limitări se expun prin două reguli: nu se devoluează decît
ceia ce s-a apelat şi nu se devoluează decît ceea ce s-a judecat.
În limitele apelului instanţa de apel verifică circumstanţele şi raporturile
juridice stabilite în hotărîrea primei instanţe, precum şi cele ce nu au fost stabilite,
dar care au importanţă pentru soluţionarea pricinii, apreciază probele din dosar şi
cele prezentate suplimentar în instanţa de apel de către participanţi.
Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să refacă sau să completeze
probele administrate în prima instanţă, să prezinte noi probe, inclusiv cele ale căror
reclamate a fost respinsă de prima instanţă. Pot fi citaţi în instanţa de apel martorii
audiaţi în prima instanţă, dacă în cererea de apel se contestă depoziţiile lor (art.372
CPC).
Dacă limitele verificării temeiniciei hotărîrii primei instanţe sînt determinate
de motivele invocate în cererea de apel, apoi verificarea legalităţii hotărîrii nu este
determinată de motivele apelului. Astfel, conform art. 373 al.(4) CPC, instanţa de
apel nu este legată de motivele apelului privind legalitatea hotărîrii primei instanţe,
ci este obligată să verifice legalitatea hotărîrii în întregul ei.
170
Poate oare instanţa de apel, invoca din oficiu, încălcarea normelor juridice
de ordin public la judecarea apelului? Răspunsul în opinia noastră este afirmativ.
După cum s-a menţionat, la verificarea legalităţii hotărîrii instanţa de apel este
obligată de a verifica legalitatea hotărîrii în întregul ei, nefiind legată de motivele
apelului. Art. 400 al.(4) CPC stipulează că temeiurile prevăzute la al.(3) art.400
CPC se iau în consideraţie întotdeauna şi din oficiu de către instanţă. Iar al.(3)
art.400 CPC stabileşte temeiurile declarării recursului şi casării hotărîrii cînd
normele de drept procedural sînt încălcate sau aplicate eronat. Aceleaşi temeiuri
sînt stabilite în art. 386 al.(1) lit.d) CPC, care ulterior este concretizat în art. 388
CPC. Mai mult ca atît, al.(1) art. 388 CPC stipulează că hotărîrea primei instanţe
urmează a fi casată, independent de argumentele cererii de apel.
Efectul devolutiv al apelului, după cum s-an menţionat anterior, se răsfrînge
numai asupra la ceea ce s-a judecat în prima instanţă. Astfel legea stabileşte că în
apel nu pot fi făcute cereri noi, nu se poate schimba calitatea procesuală a părţilor,
nu se poate schimba temeiul şi obiectul acţiunii.
Şi aceasta pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi
prevenirea exercitării abuzului a apelului.
După expirarea termenului de pregătire a pricinii către dezbateri în şedinţa
de judecată apelul se examinează de regulă, în şedinţă publică, în afara cazurilor
cînd sînt temeiuri de a judeca apelul în şedinţă închisă, în cel mult 30 zile (art.371
CPC). În pricini complicate şi în cazul necesităţii de a reclama probe suplimentare,
preşedintele instanţei de apel poate prelungi cu cel mult 30 zile termenul de
examinare a apelului. Pentru unele categorii de pricini pot fi stabilite prin lege
termene mai reduse de examinare a pricinii.
Urmează de menţionat că termenul de examinare a pricinii stabilit prin lege
ţine de activitatea administrativ organizatorică a instanţei şi nu poate influenţa
asupra calităţii actelor de procedură ce urmează a fi executate. Nerespecatera
acestor termeni nu poate servi temei pentru anularea deciziei instanţei de apel sau a
actelor săvîrşite de către instanţă. Dar această nu înseamnă că participanţii la
proces sînt în drept de a nu ţine cont de aceste prevederi legale. Din contra, ei sînt
chemaţi de a se folosi cu bunăcredinţă de drepturile sale procedurale, pentru ca
pricina să fie examinată în termeni legali.
După cum s-a menţionat anterior, procedura de judecare a pricinii în instanţa
de apel este similară celei în prima instanţă, cu unele excepţii, stabilite de cod. Sînt
prezente aceleaşi etape de dezbateri judiciare: partea pregătitoare, judecarea în
fond a apelului, susţinerile orale şi replicile, deliberarea şi pronunţarea deciziei.
La judecarea apelului conform art. 273 CPC, se încheie un proces-verbal,
cuprinsul căruia trebuie să corespundă art. 274 CPC.
Procesul-verbal se încheie de grefier în şedinţa de judecată şi trebuie să fie
semnat în cel mult 5 zile de la data încheierii şedinţei de judecată. Procesul-verbal
se semnează de preşedintele şedinţei şi grefier. Participanţii la proces au dreptul să
ia cunoştinţă de procesul-verbal al şedinţei de judecată şi în decursul a 5 zile de la
data semnării să prezinte în scris observaţii asupra lui. Nu se admite prezentarea

171
procesului-verbal pentru cunoştinţă, dacă nu este semnat de preşedintele şedinţei şi
de grefier.
În cadrul părţii pregătitoare preşedintele şedinţei de judecată deschide
şedinţa, anunţă pricina ce urmează a fi examinată, cu indicarea numelui
apelantului, instanţa a cărei hotărîre este atacată, constată prezenţa participanţilor
la proces şi a reprezentanţilor, determină identitatea lor, verifică împuternicirile
persoanelor cu funcţie de răspundere şi ale reprezentanţilor, va anunţa limba de
procedură şi va soluţiona chestiunea privind participarea interpretului în şedinţă, va
soluţiona chestiunea privind admiterea înregistrării audio-video, fotografierea,
utilizarea altor mijloace tehnice în conformitate cu art. 18 CPC, va anunţa
completul de judecată şi va informa participanţii la proces că au dreptul să facă
propuneri de recuzare în caz de existenţă a temeiurilor legale (art. 50 CPC). În caz
de înaintare a propunerii de recuzare, va întreprinde măsurile respective pentru ca
propunerea să fie examinată conform art. 53 CPC, explică participanţilor la proces
drepturile şi obligaţiile procedurale, iar părţilor dreptul de a încheia o tranzacţie.
Instanţa, la această etapă va soluţiona cererile şi demersurile participanţilor
la proces ce ţin de examinarea apelului. Cererile şi demersurile înaintate se
soluţionează în conformitate cu prevederile art. 48 CPC, instanţa de apel nefiind în
drept să respingă din motivul respingerii lor în prima instanţă. În caz că vor exista
temeiuri pentru amînarea procesului, instanţa de apel este în drept de a soluţiona
cererile şi demersurile invocate de participanţii prezenţi la proces, ce ţin de
examinarea apelului, dacă nu sînt careva interdicţii.
La soluţionarea cererilor şi demersurilor, instanţa iniţial ascultă opiniile
celorlalţi participanţi şi apoi decide asupra cererii. La soluţionarea cererilor şi
demersurilor urmează a ţine cont de următoarele:
- cererea sau demersul poate fi expus atît oral, cît şi în scris. Atunci cînd
demersul este prezentat în scris, el urmează a fi anexat la procesul-verbal, iar
în procesul-verbal se expune esenţa succintă a demersului.
- instanţa este obligată de a se expune în privinţa tuturor demersurilor şi
cererilor invocate, în mod promt, individual şi motivat.
- în caz că soluţionarea cererii sau demersului necesită adoptarea unei încheieri
în camera de deliberare, instanţa nu este în drept de a soluţiona cererea
respectivă (demersul) printr-o încheiere protocolară.
- respingerea cererii sau demersului printr-o încheiere ce nu poate fi atacată cu
recurs, sau poate fi atacată doar cu fondul cauzei, nu poate servi temei pentru
suspendarea, amînarea examinării pricinii.
- respingerea cererii sau demersului nu decade persoana interesată din dreptul
de a le înainta din nou pe parcursul dezbaterilor judiciare.
În caz, că la data, ora stabilită nu s-a prezentat un participant la proces, sau
mai mulţi participanţi, instanţa de apel va soluţiona chestiunea privind examinarea
pricinii în fond sau amînarea ei
Trebuie de menţionat că neprezentarea în şedinţa de judecată a apelantului
sau intimatului, a reprezentanţilor acestora, precum şi a unui alt participant la
proces, citaţi legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu împiedică judecarea
172
apelului. Instanţa însă este în drept să amîne şedinţa dacă va constata că
neprezentarea lor este motivată (art. 379 CPC).
Instanţa de apel va amîna şedinţa în cazurile cînd:
- neprezentarea în şedinţă a apelantului sau intimatului, a reprezentanţilor
acestuia, precum şi a unui alt participant este motivată;
- se constată că participantul la proces a fost în imposibilitate de a încheia
contractul de asistenţă juridică cu un avocat, şi doreşte încheierea unui
asemenea contract.
Dacă apelantului nu i s-a înmînat citaţia din cauza absenţei lui la adresa
indicată în cererea de apel şi acesta nu s-a prezentat în şedinţa de judecată, apelul
se scoate de pe rol. Aceasta se explică prin faptul că participanţii la proces sînt
obligaţi să înştiinţeze instanţa despre schimbarea adresei pe parcursul procesului
(art. 107 CPC).
Amînarea şedinţei instanţei de apel o consemnează printr-o încheiere care nu
poate fi atacată cu recurs.
Dezbaterile judiciare în instanţa de apel se deschid cu raportul asupra
pricinii, prezentat de preşedintele şedinţei de judecată sau de un judecător.
Raportorul expune circumstanţele pricinii, cuprinsul hotărîrii primei instanţe,
motivele înaintării apelului, sumarul referinţelor depuse împotriva lui, conţinutul
noilor probe prezentate instanţei de apel, alte date necesare verificării legalităţii şi
temeiniciei hotărîrii.
Nu se admite ca în raport să se conţină concluzii ce ţin de legalitatea sau
temeinicia hotărîrii contestate, admisibilitatea şi pertinenţa probelor prezentate,
comportamentul părţilor sau a participanţilor la proces în cadrul judecării pricinii
în prima instanţă, în afară de faptul cînd pricina a fost examinată în absenţa unui
participant la proces, temei invocat în cererea de apel.
Instanţa de apel este obligată să asculte explicaţiile participanţilor la proces
prezenţi în şedinţa de judecată şi ale reprezentaţilor acestora. Primul ia cuvînt
apelantul şi reprezentantul său, după aceea şi ceilalţi participanţi la proces în
ordinea stabilită de instanţă. Dacă ambele părţi au depus apel, primul ia cuvînt
reclamantul.
După ascultarea explicaţiilor părţilor la proces, instanţa de apel verifică
probele din dosar şi cele prezentate suplimentar la acestea. Procedura de
administrare a probelor în instanţa de apel este similară celei din prima instanţă.
Instanţa de apel este în drept să dea citire explicaţiilor participanţilor la proces
absenţi, precum şi depoziţiile martorilor care nu au fost citaţi.
După examinarea pricinii în fond, preşedintele şedinţei de judecată oferă
participanţilor la proces şi reprezentanţilor posibilitatea de a face demersuri sau
completări. După ce soluţionează demersurile, instanţa trece la susţineri orale.
Susţinerile orale au loc în conformitate cu prevederile art. 233 şi 234 al CPC.
Primul ia cuvînt apelantul. Dacă ambele părţi au depus apel, primul ia cuvînt
reclamantul.
După încheierea dezbaterilor judiciare şi ascultarea susţinerilor orale,
completul de judecată se retrage în camera de deliberare pentru adoptarea deciziei.
173
Deliberarea judecătorilor şi adoptarea deciziei se efectuează conform prevederilor
art. 238, 240 şi 242 al CPC. Decizia adoptată se pronunţă în şedinţa de judecată de
preşedintele ei sau de un alt judecător din completul de judecată.
În conformitate cu prevederile art. 385 CPC, instanţa de apel, după ce judecă
apelul este în drept să admită sau să respingă apelul.
Instanţa de apel va respinge şi va menţine hotărîrea primei instanţe în caz că
nu va exista nici unul din temeiurile expuse în art. 386 CPC.
În cazul respingerii apelului, instanţa de apel în decizia sa trebuie să expună
concluzia cu privire la toate argumentele invocate de apelant şi referindu-se la
legea respectivă să întemeieze motivele în legătură cu care instanţa de apel a ajuns
la concluzia de a recunoaşte motivele apelului neîntemeiate. În practica judiciară s-
a stabilit, că este inadmisibilă limitarea instanţei de apel doar la reproducerea în
decizie a hotărîrii apelate, ori la simpla constatare a faptului netemeiniciei apelului,
deoarece în acest caz decizia apare ca nemotivată.
Instanţa de apel, după ce judecă apelul este în drept să admită apelul şi:
a) să modifice hotărîrea primei instanţe;
b) să caseze hotărîrea primei instanţe, emiţînd o nouă hotărîre;
c) să caseze hotărîrea primei instanţe, restituind pricina spre rejudecare în
prima instanţă;
d) să caseze hotărîrea primei instanţe, dispunînd încetarea procesului ori
scoaterea cererii de pe rol.
În literatura de specialitate sînt expuse diferite opinii cu privire la esenţa
modificării. Se susţine chiar că în rezultatul judecării pricinii, instanţa nu poate
modifica hotărîrea primei instanţe, deoarece conform legislaţiei în vigoare, instanţa
de apel, poate numai admite apelul sau respinge.
Admiterea apelului, în volum deplin sau parţial presupune desfiinţarea totală
sau în parte a hotărîrii primei instanţe, cu adoptarea în această parte a unei hotărîri
noi. Modificarea hotărîrii presupune, păstrarea, menţinerea hotărîrii primei
instanţe, cu unele concretizări, modificări ne esenţiale făcute de instanţa de apel.
Or hotărîrea atacată se consideră modificată, dacă fără a afecta concluziile
cu privire la drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi fără a schimba semnificativ
conţinutul şi esenţa hotărîrii, în partea de motivare sau dispozitivul acesteia se
introduc anumite corectări. Dar, de fiecare dată modificînd hotărîrea contestată,
instanţa de apel trebuie să ţină cont despre acele schimbări ce se introduc în
hotărîrea primei instanţe. Dacă schimbările conţinutului şi esenţei hotărîrii vor fi
semnificative, atunci vom fi în faţa unei noi hotărîri şi nu poate fi vorba despre
modificarea hotărîrii.
În consecinţă putem menţiona, că existenţa dreptului instanţei de apel de a
modifica hotărîrea primei instanţe, este binevenită, fapt confirmat şi prin practica
judiciară existentă pe parcursul mai multor ani în Republica Moldova. Se mai
reţine că aceasta este un indiciu pozitiv ce ţine de aprecierea calităţii lucrului
instanţelor de judecată şi a fiecărui judecător în parte.
După cum rezultă din esenţa art. 385 al.(1) lit.c) al CPC, instanţa de apel este
în drept să admită apelul şi să caseze hotărîrea emiţînd o nouă hotărîre. Această
174
soluţie, denumită în literatura de specialitate „casare cu reţinere”, se aplică în
cazurile cînd eroarea judiciară poate fi corectată în instanţa de apel. Chiar dacă
legislaţia Republicii Moldova nu a constituit apelul deplin, instanţele de apel sînt
chemate de a aplica această prevedere legală pe larg, limitînd remiterea pricinii la
rejudecare în prima instanţă.
Instanţa de apel va pronunţa o nouă hotărîre în cazurile cînd la rejudecarea
pricinii în prima instanţă au fost aplicate eronat normele de drept material, sau
hotărîrea nu este întemeiată. Mai mult ca atît, la solicitarea participanţilor la
proces, instanţa de apel este în drept să judece pricina în fond, fără a o restitui în
prima instanţă în cazurile prevăzute în art. 388 CPC de lit.b) (pricina a fost
judecată în instanţă în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat
locul, data şi ora şedinţei de judecată), lit.c) (în judecarea pricinii au fost încălcate
regulile cu privire la limba procesului), lit.e) (la emiterea hotărîrii a fost încălcat
secretul deliberării) şi lit.f) (hotărîrea nu este semnată de judecător sau este
semnată de judecătorul nemenţionat în hotărîre).
De asemenea instanţa de apel va casa hotărîrea primei instanţe cu darea unei
noi hotărîri sau va modifica hotărîrea în cazurile dacă:
- au fost în călcate sau aplicate eronat normele de drept material;
- concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie cu
circumstanţele pricinii;
- circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii, pe care instanţa le
consideră constatate, nu au fost dovedite cu probe veridice şi suficiente;
- circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii nu au fost constatate şi
elucidate deplin.
Interpretînd prevederile art. 385 şi 388 CPC conchidem, că legea prevede
doar 4 cazuri cînd instanţa de apel casînd hotărîrea urmează în mod obligatoriu să
remită cauza la rejudecare:
- pricina a fost judecată de un judecător care nu era în drept să participe la
judecarea ei;
- instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces;
- în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată;
- în dosar lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural.
La fel în art. 385 al.(2) CPC se reglementează situaţia în care judecata la
prima instanţă s-a făcut cu încălcarea competenţei. Instanţa de apel, constatînd
necompetenţa primei instanţe va remite pricina spre rejudecare în instanţa
competentă, pronunţînd o hotărîre de declinare a competenţei în favoarea instanţei
competente.
Decizia prin care pricina se remite la rejudecare nu se supune nici unei căi
de atac.
Urmează de menţionat că instanţa de apel nu este în drept să releve în
indicaţiile sale care probe inspiră încredere (sînt mai temeinice) sau să stabilească
ce hotărîre ar trebui adoptată după rejudecarea pricinii.

175
În caz de imposibilitatea obiectivă de a îndeplini indicaţiile instanţei de apel
în cadrul rejudecării pricinii, prima instanţă este obligată de a arăta în hotărîrea sa
pricinile ce au servit ca temei în imposibilitatea îndeplinirii indicaţiilor.
În situaţia cînd la prima instanţă nu s-ar mai putea constitui un complet de
judecată pricina urmează a fi trimisă altei instanţe de acelaşi grad, situată în
circumscripţia instanţei de apel.
Pricina se restituie spre rejudecare în instanţa în care s-a examinat în fond,
pentru a fi examinată de alt complet de judecată. Neindicarea în decizia instanţei
de apel a sintagmei „în alt complet de judecată” nu-l investeşte pe judecătorul
primei instanţe de a rejudeca pricina pe care s-a expus anterior, deoarece legea
prevede această interdicţie (art. 48 CPC).
Instanţa de apel este în drept de a casa hotărîrea primei instanţe şi va dispune
încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol, dacă există temeiurile
prevăzute în art. 265 CPC şi art. 267 CPC (art. 393 CPC).
Conform art. 386 al.(2) CPC, o hotărîre legală în fond nu poate fi casată
numai din motive formale. În fiecare caz concret instanţa de apel trebuie să-şi
motiveze concluzia sa ce ţine de motivele formale, care nu pot duce la casarea
hotărîrii. De asemenea este discutabilă chestiunea cu privire la împuternicirile
instanţei de apel, în cazurile cînd hotărîrea atacată este corectă, însă norma de drept
material a fost aplicată eronat. Susţinem poziţia prin care hotărîrea atacată nu poate
fi casată pe motivul aplicării incorecte a normei de drept material, însă reieşind din
importanţa, obligativitatea şi puterea lucrului judecat, a hotărîrii judecătoreşti, în
motivarea acesteia trebuie introduse modificările respective, indicîndu-se norma
potrivită de drept material. În mod analogic trebuie să procedeze instanţa de apel şi
în cazurile cînd hotărîrea atacată este corectă, iar în motivarea acesteia lipseşte
referire la norma de drept material aplicabilă.
Făcînd o mică comparaţie între art. 386 şi art. 400 al CPC, care în principiul
au acelaşi obiect, putem observa diferenţa acestor două norme juridice.
Astfel, art. 386 CPC este întitulat „temeiurile casării sau modificării hotărîrii
de către instanţa de apel”, pe cînd art. 400 CPC este întitulat „temeiurile declarării
recursului şi casării hotărîrii”. În primul caz temeiurile stabilite în norma juridică
sînt obligatorii pentru instanţa competentă de a exercita controlul judiciar al
hotărîrii primei instanţe, pe cînd în recurs aceste temeiuri urmează a fi invocate de
către recurent în cererea de recurs, pentru că instanţa de recurs să verifice
corespunderea şi admisibilitatea temeiului invocat.
Conform art. 239 CPC hotărîrea judecătorească trebuie să fie legală şi
întemeiată. De asemenea ea trebuie să fie certă, deplină şi necondiţionată, iar după
formă şi cuprins trebuie să corespundă cerinţelor expuse în art. 241 CPC.
Nerespectarea acestor condiţii duce la aplicarea sancţiunilor procesuale civile.
Tipul sancţiunilor pasibile aplicării şi respectiv modalitatea de cercetare a
greşelilor depinde de caracterul încălcării comise. Astfel, dacă hotărîrea nu este
deplină, este prevăzută posibilitatea emiterii unei hotărîri suplimentare (art. 250
CPC), iar dacă hotărîrea nu este certă, poate fi solicitată explicarea ei (art. 251

176
CPC). În ambele cazuri competenţa de a îndrepta erorile comise o are instanţa care
a adoptat hotărîrea, fără ca hotărîrea primei instanţe să fie desfăcută.
Atunci cînd nu se respectă cele mai esenţiale cerinţe faţă de actul de justiţie
– temeinicia şi legalitatea, se va aplica sancţiunea casării sau modificării hotărîrii
judecătoreşti, care este aplicată de instanţa ierarhic superioară, adică se va recurge
la căile de atac.
În conformitate cu art. 386 CPC hotărîrea primei instanţe se casează sau se
modifică de instanţa de apel dacă:
a) circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii nu au fost
constatate sau elucidate pe deplin;
b) circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii pe care
prima instanţă le consideră constatate nu au fost dovedite cu probe
veridice şi suficiente;
c) concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie
cu circumstanţele pricinii;
d) normele de drept material sau normele de drept procedural au fost
încălcate sau aplicate eronat.
Primele trei poziţii (a, b, c) ţin de netemeinicia hotărîrii, iar ultimul ţine de
legalitatea hotărîrii.
Constatarea şi elucidarea circumstanţelor importante pentru soluţionarea
pricinii este în legătură directă cu determinarea corectă a obiectului probaţiunii,
adică a circumstanţelor care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii.
Aceste circumstanţe urmează a fi determinate de către instanţa de judecată, pornind
de la temeiul pretenţiilor şi obiecţiilor părţilor şi altor participanţi la proces,
raportate la normele de drept material şi procedural ce urmează a fi aplicate (art.
118 alin. (3) CPC).
Conform art. 9 CPC instanţei judecătoreşti îi revine un rol diriguitor în
organizarea şi desfăşurarea procesului. Dar aceasta nu înseamnă că instanţa este în
drept să prezinte din oficiu probele necesare. Instanţa judecătorească este în drept
să propună părţilor şi altor participanţi la proces, după caz să prezinte probe
suplimentare şi să dovedească faptele ce constituie obiectul probaţiunii pentru a se
convinge de veridicitatea lor. De asemenea instanţa va acorda sprijin la cererea
părţilor şi altor participanţi la proces în prezentarea probelor care să contribuie la
adoptarea unei hotărîri legale şi întemeiate.
Nedovedirea circumstanţelor importante pentru soluţionarea pricinii, pe care
prima instanţă le consideră constatate, poate avea loc atunci, cînd instanţa face
concluzie cu privire la existenţa unui fapt, ce intră în obiectul probaţiunii, iar
probele care ar justifica asemenea concluzie lipsesc sau sînt insuficiente ori
inadmisibile şi viceversa, cînd instanţa nu consideră constatate circumstanţele,
dovedite prin probe administrate. Aceasta, printre altele, poate fi rezultatul aplicării
incorecte a art. 123 CPC, privind degrevarea de probaţiune, sau art. 122 CPC
privind admisibilitatea probelor.
Atunci cînd instanţa incorect apreciază probele administrate (art. 130 CPC),
fapt ce duce la adoptarea unor concluzii greşite asupra probelor administrate,
177
sîntem în faţa netemeiniciei hotărîrii instanţei pe temeiul că concluziile primei
instanţe expuse în hotărîre sînt în contradicţie cu circumstanţele pricinii. Aceste
erori se comit deseori în cazurile cînd circumstanţele importante ale pricinii sînt
dovedite prin probe indirecte.
După cum s-a menţionat, hotărîrea este considerată ilegală, dacă este
rezultatul aplicării eronate a normelor de drept material, sau încălcării normelor de
drept procesual. De fapt ilegalitatea hotărîrii trebuie înţeleasă în sens îngust. În
sens larg, orice hotărîre neîntemeiată este în acelaşi timp şi ilegală, întrucît
temeinicia este una din cerinţele înaintate de lege faţă de hotărîre. De fapt, practica
confirmă faptul că este foarte dificil (iar uneori chiar imposibil) de a stabili limita
între aceste două cerinţe legale raportate la hotărîrea concretă.
În codul de procedură civilă din 30 mai 2003, legiuitorul a stipulat cînd se
consideră încălcarea sau aplicarea normelor de drept material sau a normelor de
drept procedural ca fiind eronată.
Astfel, conform art. 387 CPC se consideră că normele de drept material sînt
încălcate sau aplicate eronat în cazul în care:
- nu a fost aplicată legea care trebuia să fie aplicată;
- s-a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;
- s-a interpretat eronat legea, analogia legii sau analogia dreptului.
Prin neaplicarea legii care trebuia să fie aplicată se înţelege o situaţie cînd
instanţa în hotărîrea sa nu a făcut trimitere nici la o lege materială, limitîndu-se
numai la normele juridice procesuale, sau a soluţionat litigiul contrar normelor
materiale ce guvernează raportul juridic litigios.
De asemenea se va considera că instanţa nu a aplicat legea care trebuia să fie
aplicată în cazurile cînd la soluţionarea pricinii au fost aplicate acte normative
subordonate legii, adoptate cu încălcarea competenţei, procedurii stabilite sau
contrare prevederilor legii; instanţa a aplicat unul din mai multe acte normative ce
reglementează raportul material litigios, neaplicînd celelalte.
Prin aplicarea legii care nu trebuia să fie aplicată se înţelege situaţia cînd
instanţa a dat o calificare juridică incorectă raportului material litigios, aplicînd o
normă străină acestuia; a încălcat regulile acţiunii normelor juridice în timp, spaţiu
şi asupra persoanelor; a soluţionat pricina în baza normei de drept interne ce
contravine prevederilor tratatului internaţional cu aplicare directă; a soluţionat
greşit conflictul dintre normele cuprinse în diferite acte normtive interne; a aplicat
o uzanţă ce contravine legii.
Interpretarea eronată a legii este atunci cînd instanţa de judecată dă o
calificare juridică corectă a raportului material litigios, corect determină norma
aplicabilă, însă din cauza înţelegerii greşite a sensului acesteia face o concluzie
greşită cu privire la drepturile şi obligaţiile părţilor.
De asemenea va fi o interpretare eronată a legii în cazul cînd normei juridice
aplicabile i s-a atribuit un mai mare grad de abstracţie, sau această suscită îndoieli
la aplicare, iar instanţa aplicînd norma respectivă a extins norma juridică dincolo
de ipotezele la care se aplică sau invers.

178
Aplicarea eronată a analogiei legii sau analogiei dreptului are loc în cazurile
cînd instanţa de judecată încalcă unul sau mai multe principii ale aplicării
analogiei. Aceste principii constau în următoarele:
1) aplicarea analogiei se admite doar în cazul obscurităţii sau lipsei
normei de drept;
2) circumstanţele pricinii şi circumstanţele prevăzute în norma
aplicabilă prin analogie trebuie să fie asemănătoare după esenţă şi regim
juridic;
3) aplicarea analogiei este inadmisibilă în cazurile cînd aceasta este
expres interzis de lege sau cînd producerea efectelor juridice legea o
leagă de aplicarea unor norme concrete;
4) normele de excepţie se aplică doar în privinţa faptelor cu caracter
excepţional;
5) soluţia adoptată ca urmare a aplicării analogiei nu trebuie să
contravină legislaţiei în vigoare;
6) aplicarea analogiei presupune căutarea normei în actele aceleiaşi
instituţii, ramuri de drept şi doar în cazul inexistenţei acesteia – referire la
alte ramuri sau legislaţie în general.
Procesul civil, ca activitate a instanţelor judecătoreşti de examinare şi
soluţionare a pricinilor civile este strict reglementat de normele de drept
procedural, ce se conţin în legi organice. Chiar dacă procesul civil are un caracter
formalist, el are menirea de a asigura persoanelor interesate posibilitatea de a folosi
mijloacele legale în vederea apărării drepturilor şi intereselor legitime încălcate sau
contestate neîntemeiat. Adică, se asigură condiţiile necesare pentru stabilirea şi
calificarea juridică a circumstanţelor pricinii. În consecinţă, respectarea şi aplicarea
corectă a normelor de drept procedural reprezintă o premiză pentru adoptarea unei
hotărîri legale şi temeinice. Iar aplicarea eronată sau încălcarea normelor de drept
procedural la judecarea pricinilor civile va duce la adoptarea unei hotărîri ilegale,
care în unele cazuri în mod imperativ va duce la casarea hotărîrii contestate, iar în
alte cazuri, vor servi temei pentru casarea hotărîrii numai dacă au dus sau au putut
duce la soluţionarea eronată a pricinii.
Potrivit al. (1) al art. 388 CPC hotărîrea primei instanţe urmează a fi casată,
independent de argumentele cererii de apel, dacă:
a) pricina a fost judecată de un judecător care nu era în drept să participe la
examinarea ei;
b) pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces, căruia nu i s-a
comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată;
c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului;
d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în
proces;
e) la emiterea hotărîrii a fost încălcat secretul deliberării;
f) hotărîrea nu este semnată de judecător sau este semnată de judecătorul
nemenţionat în hotărîre;
g) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată;
179
h) în dosar lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural.
În continuare vom examina mai detaliat încălcările esenţiale ale normelor de
drept procedural.
a) Pricina a fost judecată de un judecător care nu era în drept să participe
la examinarea ei. Unul din principiile fundamentale ale procesului civil este
principiul independenţei şi imparţialităţii judecătorului. Fiind consfinţit în
legislaţia internă a Republicii Moldova, cît şi în numeroase instrumente
internaţionale, acest principiu este apreciat pe bună dreptate ca fiind „o piatră de
fundament a motivării şi legitimităţii funcţiei judiciare în orice stat”.
Temeiul este aplicabil atunci cînd judecătorul:
- a participat repetat la judecarea în fond a aceleiaşi pricini (art. 49 CPC);
- urma să se abţină de la judecarea pricinii în baza temeiurilor art. 50 CPC;
- a fost înaintată propunerea de recuzare, iar instanţa nu a soluţionat
propunerea, sau a respins neîntemeiat propunerea de recuzare.
În caz de examinare a pricinii de către un complet de judecători, pentru
aplicarea prezentului temei este suficient ca un singur judecător din componenţa
completului să nu avut dreptul la participare.
b) Pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces, căruia nu i
s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată. Acest temei (motiv) va fi
aplicat atunci cînd prima instanţă nu a respectat dispoziţiile art. 102-105, 108 CPC,
iar ca rezultat participantul la proces a fost privat de dreptul la apărare şi a unui
proces echitabil. Or nimeni nu poate fi judecat fără a fi chemat să se apere.
Verificînd respectarea procedurii legale de înştiinţare a participantului la
proces despre locul, data şi ora şedinţei de judecată, instanţa de apel trebuie să
cerceteze materialele dosarului sub aspectul existenţei actelor care pot confirma
citarea legală a participanţilor. Lipsa în dosar a cotorului citaţiei, a avizului de
primire a scrisorii de recomandare sau, după caz a dovezii de expediere a
telegramei, dau dovadă de nerespectare a procedurii legale de înştiinţare a
participantului la proces despre şedinţa de judecată. Încălcarea în cauză a normelor
de drept procedural des se întîlneşte în practica judiciară.
Se impune remarcat faptul, că în materia înştiinţării judiciare în CPC din
2003 a fost introdusă o normă nouă, potrivit căreia prezentarea părţii în judecată, în
persoana sau prin reprezentant, acoperă orice viciu de înmînare a citaţiei (al. (5),
art. 102 al CPC). Prin urmare, participantul la proces, care a fost prezent la şedinţa
de judecată (fapt consemnat în procesul-verbal al şedinţei de judecată) nu va putea
cere casarea hotărîrii pe motiv de neîştiinţare legală.
De asemenea, se va considera că participantul la proces a fost legal citat
atunci, cînd citarea publică a fost făcută cu respectarea prevederilor art. 108 CPC.
Or citarea publică este o formă de excepţie, ea fiind precedată de celelalte forme de
înştiinţare.
Ţinînd cont de specificul acestui temei de casare, încălcarea regulilor cu
privire la înştiinţare poate fi invocată doar de către participantul la proces
prejudiciat în urma acestei încălcări şi nu întotdeauna va servi motiv pentru
remiterea pricinii la rejudecare în prima instanţă (art. 385 al. 1, lit. CPC).
180
c) În judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba
procesului. Conform art. 24 CPC judecarea pricinilor civile în instanţele
judecătoreşti se desfăşoară în limba moldovenească. Prin încheierea instanţei de
judecată procesul se poate desfăşura şi într-o altă limbă acceptabilă pentru
majoritatea participanţilor la proces.
Persoanele interesate în soluţionarea pricinii care nu posedă sau nu vorbesc
în limba moldovenească sînt în drept să ia cunoştinţă de actele, de lucrările
dosarului şi să vorbească în judecată prin interpret. Limba de procedură stabilită la
examinarea pricinii nu poate fi modificată pe parcursul întregului proces.
Astfel, se va considera că pricina a fost judecată cu încălcarea regulilor cu
privire la limba de procedură atunci cînd:
- persoanei interesate, care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat nu i s-a
asigurat prezenţa interpretului;
- traducerea actelor judiciare şi mersul procesului a fost efectuată la un
nivel scăzut, sau neadecvat;
- procesul s-a desfăşurat într-o altă limbă decît cea de stat, aceasta nefiind
acceptabilă pentru majoritatea participanţilor.
Efectuînd controlul asupra respectării de către instanţa de fond şi instanţa de
apel a regulilor cu privire la limba procesului, instanţa de apel urmează să studieze
procesul-verbal al şedinţei de judecată. Să stabilească limba în care s-a desfăşurat
procesul, să constate dacă în procesul-verbal este consemnată participarea
interpretului, să stabilească dacă participanţii la proces au înaintat demersuri cu
privire la acordarea interpretului, precum şi modul în care instanţa a soluţionat
aceste demersuri.
Analogic temeiului precedent de casare a hotărîrii, încălcarea regulilor cu
privire la limba procesului poate fi invocată doar de către participantul la proces
prejudicat în urma acestei încălcări. Prin urmare, hotărîrea nu poate fi casată în
baza lit. (c), al. (1) art. 388 CPC în detrimentul persoanei care posedă limba în care
s-a desfăşurat procesul, deoarece aceasta ar însemna aplicarea temeiului de casare
contrar menirii lui.
d) Instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantre4nate în
proces. Acest temei este aplicabil atunci cînd prin actul de dispoziţie a instanţei a
fost atinsă esenţa dreptului cel puţin a unei persoane, care nu a fost antrenată în
proces. Astfel, se va recunoaşte încălcarea procesuală menţionat atunci cînd
instanţa stabilind temeiurile coparticipării procesuale obligatorii nu va atrage în
proces aceste persoane în calitate de coreclamanţi (copîrîţi); cînd în pricinile în
care figurează minorii în vîrstă între 14 şi 18 ani sau adulţii limitaţi în capacitate de
exerciţiu instanţa nu le-a atras în calitate de participanţi, limitîndu-se doar la
înştiinţarea reprezentanţilor legali (al. (4) art. 58 al CPC). În cazul intentării unui
proces de către procuror sau autorităţile publice şi persoanele indicate în art. 73 al
CPC pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unei alte
persoane, aceasta din urmă trebuie să fie înştiinţată despre pornirea procesului,
urmînd să participe la el în calitate de reclamant (al. (4), art. 59 al CPC).
Nerespectarea acestei prevederi legale duce la casarea hotărîrii; cînd hotărîrea
181
adoptată în ordinea procedurii speciale a fost adoptată fără înştiinţarea şi atragerea
persoanelor interesate.
e) La emiterea hotărîrii a fost încălcat secretul deliberării. Conform art. 238
CPC la deliberare iau parte numai judecătorii în faţa cărora a avut loc judecarea
pricinii. Divulgarea deliberărilor este interzisă. Completul de judecată deliberează
secret.
În caz de încălcare a secretului deliberării se aplică prezumţia procesuală de
neobiectivitate şi părtinire a judecătorului, de aceea nerespectarea regulilor
susmenţionate necondiţionat duce la casarea hotărîrii de către instanţa de apel.
f) Hotărîrea nu este semnată de judecător sau este semnată de judecătorul
nemenţionat în hotărîre. Se va considera că hotărîrea nu este semnată de judecător
sau este semnată de judecătorul nemenţionat în hotărîre atunci cînd:
- semnătura judecătorului în general lipseşte contrar dispoziţiilor art. 238 al.
(4) al CPC;
- există o semnătură pe hotărîre, dar această semnătură nu aparţine
judecătorului care a participat la judecarea şi deliberarea hotărîrii;
- cînd partea introductivă şi dispozitivul a fost semnat de judecătorul care a
participat la judecarea şi deliberarea hotărîrii, iar hotărîrea motivată redactată a fost
semnată cu încălcarea prevederilor art. 242, al. (2) CPC.
g) În dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată; h) în dosar
lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural. Procesul-verbal al
şedinţei de judecată este un act procesual de o deosebită importanţă, asigurînd
posibilitatea verificării temeiniciei şi legalităţii hotărîrii. În lipsa procesului-verbal
este imposibil de a efectua controlul judiciar cu privire la componenţa instanţei;
prezenţa părţilor, conţinutul apărării părţilor în fapt şi în drept. De aceea
neîntocmirea procesului-verbal al şedinţei de judecată reprezintă o încălcare
esenţială a normelor de drept procedural, sancţionată cu anularea hotărîrii.
În literatura de specialitate s-a menţionat, că instanţa de apel trebuie să
caseze hotărîrea şi în cazurile cînd procesul-verbal al şedinţei de judecată nu este
semnat de judecător sau grefier. Susţinem această opinie, deoarece în lipsa
semnăturilor cerute de lege, ce confirmă autenticitatea procesului-verbal, acest act
procesual nu are valoare juridică, situaţie echivalentă cu lipsa acestuia.
i) Încălcarea normelor cu privire la competenţa jurisdicţională materială
sau teritorială excepţională. Deşi aceste încălcări nu sînt expres prevăzute în cod
ca temei incontestabil de casare a hotărîrii, normele de competenţă jurisdicţională
materială (art. 32-36 CPC) şi teritorială excepţională (art. 40 CPC) au un caracter
imperativ, neadmiţîndu-se nici o derogare de la ele. De aceea nerespectarea
competenţei jurisdicţionale materiale sau teritoriale excepţionale reprezintă o
încălcare esenţială a normelor de drept procedural, fapt care impune introducerea
acesteia în categoria temeiurilor de casare a hotărîrii.
În ce priveşte competenţa jurisdicţională teritorială ( în afară de cea
excepţională), normele care reglementează această instituţie au un caracter
dispozitiv. Nerespectarea acestor norme nu duce necondiţionat la soluţionarea
eronată a pricinii. De aceea considerăm că nerespectarea normelor de competenţă
182
jurisdicţională teritorială (în afară de cea excepţională) ne reprezintă o încălcare
esenţială a normelor de drept procedural şi constituie temei pentru casarea hotărîrii
dacă se va demonstra că aceasta a dus sau a putut duce la soluţionarea eronată a
pricinii.
j) Pricina a fost judecată în fond cu adoptarea hotărîrii, deşi sînt temeiuri
pentru încetarea procesului (art. 265 CPC) sau scoaterea cererii de pe rol (art.
267 CPC). Aceste încălcări ale normelor de drept procedural au un caracter
esenţial şi necondiţionat duc la casarea hotărîrii (art. 393 CPC).
Alte încălcări ale normelor de drept procedural decît cele menţionate vor
servi temei pentru casarea hotărîrii numai dacă ele au dus sau au putut duce la
soluţionarea greşită a pricinii. Apelantul trebuie să demonstreze că aceste încălcări
au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a pricinii. Apreciind în fiecare caz
concret temeinicia argumentelor invocate de apelant şi obiecţiile înaintate de
intimat, instanţa de apel va decide casarea sau menţinerea hotărîrii primei instanţe.
Dispoziţia judecătorească prin care se soluţionează fondul apelului se emite
în formă de decizie, iar la soluţionarea problemelor prin care nu s rezolvă fondul
apelului, dispoziţia se emite în formă de încheiere.
Adoptarea şi pronunţarea deciziei de către instanţa de apel se face potrivit
prevederilor art. 389 CPC, urmînd să fie respectate şi cerinţele art. 390 CPC şi art.
241 al.(2) şi al.(5) al CPC.
Se atenţionează asupra faptului, că conform art. 6 p. 1 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Protocoalele 3, 5, 8 şi 22
şi practica Curţii Europene pentru Drepturile Omului, instanţele de judecată,
inclusiv instanţele de apel, sînt obligate de a motiva hotărîrile sale. În special
decizia trebuie să conţină circumstanţele cauzei, constatate de instanţă, probele pe
care se întemeiază concluziile ai referitor la admiterea sau respingerea acţiunii,
altor chestiuni ce au fost soluţionate în cadrul judecării pricinii, legea materială şi
procedurală aplicată în cadrul judecării pricinii, argumentele instanţei în caz de
respingere a unor probe prezentate de participanţi, şi altele.
În caz că apelul a fost judecat în absenţa unor participanţi la proces legal
citaţi, instanţa de apel este obligată de a le trimite copia deciziei adoptate în cel
mult 7 zile de la emiterea deciziei motivate. De asemenea, în caz de adoptare a
dispozitivului deciziei, instanţa de apel este obligată de a întreprinde acţiunile
legale pentru comunicarea deciziei integrale.
Decizia este semnată de toţi judecătorii care au examinat apelul, inclusiv de
judecătorul care are opinie separată.
Decizia instanţei de apel rămîne definitivă în momentul pronunţării sale şi
este executorie conform legii, deşi legiuitorul a prevăzut şi posibilitatea contestării
ei cu recurs. Dispoziţiile art. 249-251 CPC privind rectificarea hotărîrii sînt
aplicabile şi deciziilor instanţelor de apel.
Decizia adoptată de către instanţa de apel este rezultatul examinării
concomitente a tuturor apelurilor care au fost declarate împotriva hotărîrii primei
instanţe. Sînt posibile însă situaţii cînd cererea de apel este expediată în instanţa de
apel sau este transmisă completului de judecată cu întîrziere după judecarea
183
pricinii în temeiul unei alte cereri de apel. Legiuitorul în Codul de procedură civilă
a reglementat şi această situaţie.
Astfel, conform art. 395 CPC, în cazul în care cererea de apel dedusă în
termen sau dedusă după repunerea în termen este primită de instanţa de apel după
judecarea pricinii în temeiul unor altor cereri de apel, instanţa de apel este obligată
să primească un astfel de apel şi să-l examineze conform regulilor stabilite de
capitolul XXXVII din CPC.
Dacă după ce judecă apelul se ajunge la concluzia că decizia anterioară este
ilegală sau neîntemeiată, instanţa de apel o casează şi emite o nouă decizie.
Analizînd conţinutul acestei norme juridice, putem reţine următoarele:
1) prevederile normei juridice sînt aplicabile la situaţia cînd cererea de
apel a fost depusă în termen sau după repunerea în termen, iar pricina a
fost judecată în temeiul altor cereri de apel;
2) cererea de apel este depusă de altă persoană, în afara de cele ce au
declarat apel şi apelul a fost judecat (unicitatea exercitării căii de atac);
3) persoana ce a declarat apelul a fost în imposibilitate de a aduce la
cunoştinţa instanţei despre depunerea apelului (nu a fost prezent în
şedinţă, nu avea cunoştinţă că instanţa nu ştie despre apelul său);
4) completul de judecată nu ştia şi nici nu putea şti despre existenţa
cererii de apel;
5) judecarea apelului primit după examinarea pricinii în instanţa de
apel va fi exercitată de instanţa de apel în ordinea stabilită pentru
judecarea pricinilor în ordine de apel. Nu se exclude judecarea apelului
de acelaşi complet de judecată;
6) decizia anterior adoptată nu va avea nici o forţă probatorie faţă de
circumstanţele şi argumentele invocate în apelul declarat;
7) în urma judecării apelului instanţa de apel va adopta decizie
conform art. 389-390 CPC. În caz de admitere a apelului, decizia
anterioară va fi casată şi e va emite o decizie nouă;
8) decizia adoptată poate fi atacată cu recurs, în condiţiile stabilite de
art. 429 CPC.
Chiar dacă legiuitorul a prevăzut reglementarea acestei situaţii, urmează de
menţionat că practica judiciară insistă asupra faptului că aceste prevederi să fie cît
mai rar aplicate. Or instanţa de apel are obligaţia de a lua toate măsurile obiective
pentru ca participanţii la proces să-şi exercite în volum deplin drepturile sale
procedurale, inclusiv dreptul de a exercita calea de atac în condiţii şi termeni
legali.
În concluzie, putem menţiona că încă în dreptul roman s-a impus regula
„ lucrul judecat se consideră adevăr”, dar maxima era interpretat în sensul că
hotărîrea judecătorului nu e adevăr, dar ţine loc de adevăr, fiind vorba deci de o
funcţie întemeiată pe consideraţiuni politici şi sociale. Această regulă este actuală
şi astăzi fiind realizată prin calea de atac apelul, esenţa, conţinutul şi procedura
căruia a fost expusă în prezentul studiu. Pentru aplicare mai accesibilă şi eficientă a

184
prezentului studiu se anexează unele scheme22 ce reflectă unele poziţii ce rezultă
din prezentul comentariu.

Anexa nr.1

Căile de atac conform CPC nou

Apelul Recursul Revizuirea


art.357-395 CPC art.397-445 CPC art.446-453 CPC

Împotriva hotărîrilor Îmăpotriva încheierilor Împotriva deciziilor


instanţelor judecătoreşti instanţelor judecătoreşti Curţii de Apel
art.397-422 CPC art.422-428 CPC art.429-445 CPC

22
Vezi anexa nr.1
185
Căile de atac conform CPC vechi

Apelul Recursul

Recursul Contestaţia
extraordionar în anulare

Revizuirea Demersul în
interesul legii

Clasificarea căilor de atac


în dependenţă de

186
ordinare extraordinare devolutivă
Condiţiile de executareInstanţa competentă săDacă provoacă sau nu o
(apelul) (recursul, (apelul)
soluţioneze calea de apelnouă judecată în fond
revizuirea)
nedevolutivă
(recursul,
revizuire)

reformare (apelul, retractare


recursul) (revizuirea)

Apelul
Încheierile
contestate
concomitent
Felurile în
Peroanele
Obiectul cu hotărîrea
total ce mixt parţial
Semnele Hotărîrile
poate fi 187 judecătoriile de drept comun şi
apelului
drept să
apelului martorul, expertul, specialistul şi interpretul,
caracteristice nedefinitive
atacată
persoanelecu apel
reprezentantul
reprezentantul nuîn
care cu sînt economice
interesul
participante
privire judecătoriile
la compensareade
apelantului, circumscripţie
dacădar
la economice
proces, este
de
care,
cheltuielilor
declare apelul
(art.357-358 după rejudecare
ale apelului pronunţate
pronunţarte
prin
suspensiv de
dede
împuternicit
hotărîre
părţile în
sau alţi modul
judecătorească,
devolutiv
judecată stabilit
sînt dedede
circumscripţie
participanţi
judecătoriile
ce li se lalezate
cuvine lege
procesînreformare
drept drepturi
comun
(art.360
CPC)CPC)
Notă: Persoana interesată care a renunţat expres la apel în privinţa unei
hotărîri, nu mai are dreptul la declararea apelului.
Circumstanţele importante pentru soluţionarea
pricinii nu au fost constatate şi elucidate pe deplin

Temeiurile casării Concluziile instanţei sînt în contradicţie cu


sau modificării Circumstanţele
188 circumstanţele priciniisoluţionarea
importante pentru
anu
aplicat
a a aplicat
legea
aplicat
hotărîrii legea
care
eronat
Normelededecătre
drept material au pricinii pe care prima instanţă le consideră
acare
nu trebuia
trebuia
anologia
instanţa să
săfie
legii
interpretat
de apel fie
sau
eronat în dosar
a fostaalipseşte
hotărîrea
apricina
pricina
instanţa
Normele Normele
încălcat
nu
fost
fost
a de procesul-verbal
soluţionat
este dematerial
judecată
judecată
drept
semnată procedură
principiul
problema
în
dede
absenţa
unlimbii privind
au
defost
judecătorul
judecător
saudrepturilorefectuare
încălcate
procedural
unui procedură
participant
care
menţionat
unor
nuauera
fostşi
fost încălcate sau aplicate
în constatate
dosar nu
lipseşte au fost constatate
procesul-verbal cu probe veridice
(art.273-275CPC)
aplicată
anologia dreptului
legea unui act
sau procedural
aplicate eronat
(art.273
în(art.388
CPC) CPC)
eronat (art.387 CPC)a în
(art.386) care
fostdreprnu să
persoane
încălcataparticipe
încălcate
fost legal
(art.24
neantrenate
secretulînladeliberării
hotărîre
sau
citat
judecarea
CPC)
aplicate
(art.100
suficiente proces
eieronat
-109
(art.50
(art.48, CPC)
238 CPC)
CPC)
Fazele procedurale în instanţa de apel

189 hotărăşte chestiunile privind


Pregătirea
Returnează
Dezbateria pricinii
pricinii
dosarul
pentru
şi
în expediază participanţilor la proces
asigurarea acţiunii, succesiunea
dezbaterile
judecarea
instanţadeapelului
Adoptarea judiciare
fond
deciziei copii
citează depărţile
pecurs
stabileşte cererea
restituie
nu dă data,
cerereadede
şicererii apel
ceilalţi
loculdeşi şi noile
participanţi
apel
timpul
apel
procedurală,
retragerea suspendarea
apelului (art.374 sau
CPC)
(art..371,
(art.396
(art.370
373-395
(art.389-380 CPC)
CPC )CPC)
CPC) primeşte înscrisuri
desfăşurării
(art.368
la
dosarul proces
cuCPC)
şedinţei
apelul declarat
admiterea intervenţilor
să admită apelul şi să caseze integral
190
Împuternicirile
să admită apelul şi instanţei de apel
să caseze hotărîrea
sau parţial hotărîrea primei instanţe,
să admită apelul şi să caseze hotărîrea
primei
să instanţe,
să respingă
admită restituind
apelul
apelul pricina
şişiprocesului
săsămodifice
menţină spre
dispunînd încetarea
primei instanţe, emiţînd o nouăori
rejudecare în primainstanţe
hotărîrea cererii
primei instanţă
scoaterea hotărîre de pe rol
Notă: la solicitarea participanţilor la proces, instanţa de apel este în drept să
judece pricina în fond, fără a o restitui în prima instanţă, în cazurile prevăzute la
art.388 alin.(1) lit.b), c) e) şi f) al СPС.
Dacă hotărîrea primei instanţe a fost casată pentru lipsă de competenţă
materială sau jurisdicţională, pricina se trimite spre rejudecare instanţei
competente, cu excepţia cazului în care se constată propria competenţă.

Aspecte legate de instituţia procedurală a recursului


191
1. Chestiuni generale.
2. Obiectul recursului.
3. Subiectele recursului.
Alăturarea la recurs.
4. Instanţa competentă de a examina recursul.
Desesizarea Colegiului lărgit în favoarea Plenului Curţii Supreme de Justiţie.
Compunerea colegiilor de judecată pentru examinarea recursurilor.
5. Admisibilitatea.
6. Termenul de exercitare a dreptului la recurs.
7. Temeiurile de declarare a recursului.
8. Cererea de recurs. Cuprinsul, depunerea şi restituirea cererii.
Suspendarea executării hotărârii în recurs.
Impunerea cu taxa de stat a cererii de recurs.
9. Procedura de examinare a recursului.

Aspecte legate de instituţia procedurală a recursului

1. Chestiuni generale.
Procedura examinării cauzelor în recurs este extrem de actuală, reieşind din
faptul implementării în practică a noilor dispoziţii procedurale, ce reglementează
procedura recursului, de novaţiile introduse în cadrul acestor dispoziţii, de
inadvertenţele legislative constatate de judiciari în cadrul procesului de aplicare a
acestor dispoziţii legale.
Instituţia recursului a fost concepută de către legiuitor, în cadrul noului cod,
ca o cale ordinară de atac, cu toate că în titlul III al Codului nu este indicat expres,
dar nici în capitolul XXXVIII, ce reglementează, nemijlocit, această cale de atac.
Datorită faptului că Codul de procedură civilă nu determină expres la ce
categorie a căilor de atac se încadrează recursul, precum şi din aceea că art. 400 din
Codul de procedură civilă stabileşte, în mod exhaustiv, motivele de recurs – factor
determinat al categoriei de încadrare a unei căi de atac, se poate conchide că
recursul se afiliază mai mult căilor extraordinare de atac. Reieşind din esenţa
reformei judiciare şi de drept, recursul trebuie privit ca o cale ordinară de atac, fapt
ce rezultă şi din art. 421 din Codul de procedură civilă, conform căruia decizia
pronunţată în recurs rămâne irevocabilă din momentul pronunţării, ceea ce
însemnă că reformarea acesteia nu mai este posibilă decât în cazul admiterii unei
cereri de revizuire.
Reieşind din temeiurile recursului prevăzute pentru secţiunile I şi a II-a, în
cadrul art.400 şi, respectiv, art.432 din Codul de procedură civilă, se poate afirma
în esenţă, că recursul exercitat conform secţiunii I constituie o cale ordinară de
atac, pe cînd recursul exercitat conform secţiunii a II-a constituie o cale

192
extraordinară de atac, pentru că în primul caz decizia are caracter devolutiv în fapt
şi drept, iar în cel de al doilea – numai în drept.
Dat fiind faptul că legiuitorul nu utilizează noţiunea de căi ordinare şi
extraordinare, considerăm că recursul declarat împotriva deciziilor date în ordine
de apel este un recurs ordinar specific, care permite ultimului grad de justiţie, adică
Curţii Supreme de Justiţie, ca instanţă de recurs să verifice dacă instanţele ierarhic
inferioare au aplicat corect legea materială şi procesuală, fiind obligată să
aprecieze diferite calificative juridice, care includ examinarea elementelor de fapt.
Vom menţiona că instanţa de recurs nu poate să administreze şi să aprecieze probe
noi, care nu au fost supuse unei aprecieri din partea primei instanţe şi instanţei de
apel. Astfel, reieşind din sensul art. 442 (2)din Codul de procedură civilă noile
mijloace de probă, inclusiv înscrisurile trebuie declarate inadmisibile.
Reieşind din premisele expuse şi din dispoziţiile legale procedurale, se poate
deduce cristalizarea următoarei definiţii a recursului – recursul este calea ordinară
de atac, exercitată împotriva actelor de dispoziţie ale instanţelor judecătoreşti, în
condiţiile legii, de către persoanele îndreptatite şi care permite instanţei de recurs
de a anula total sau parţial o decizie afectată de violarea unei legi materiale sau
procesuale, adoptată de către o instanţă ierarhic inferioară.
Însă, după cum am menţionat, potrivit dispoziţiilor legale menţionate,
recursul împotriva deciziilor date în apel, este recunoscut drept o a doua cale
ordinară de atac, de reformare, nedevolutivă, şi, în principiu, nesuspensivă de
executare.

2. Obiectul recursului.
Actele de dispoziţie judecătoreşti (hotărîri şi încheieri) fără drept de apel sînt
recurate conform secţiunii I-a a capitolului XXXVII din Codul de procedură civilă,
iar actele de dispoziţie pronunţate de către instanţele de apel (decizii), conform
secţiunii a II-a aceluiaşi capitol.
Sînt supuse recursului următoarele acte de dispoziţie judecătoreşti:
a) hotărîrile: - pronunţate în primă instanţă de către curţile de apel, inclusiv de
cea economică, conform competenţei jurisdicţionale stabilită de art.33 şi 36 din
Codul de procedură civilă;
- pronunţate în primă instanţă de Curtea Supremă de Justiţie, conform
competenţei jurisdicţionale stabilită de art.34 din Codul de procedură civilă;
- alte hotărîri pentru care legea nu prevede calea apelului (art.397 din Codul
de procedură civilă).
b) deciziile pronunţate de curţile de apel în calitate de instanţe de apel
(art.429 alin.(1) din Codul de procedură civilă);
c) încheierile pronunţate în primă instanţă pentru care legea instituie în mod
expres posibilitatea recurării acestora, indiferent de instanţa care le pronunţă (de
fond sau apel) (exemple de încheieri: de strămutare a pricinii (art. 43 alin. 3 din
Codul de procedură civilă); de respingere a admiterii în calitate de coparticipant
193
(art. 62 alin. 4 din Codul de procedură civilă); de respingere a examinării
concomitente a acţiunii intervenientului principal cu acţiunea iniţială (art. 65 alin.
5 din Codul de procedură civilă); asupra cheltuielilor de judecată (art. 99 din Codul
de procedură civilă); de respingere a cererii de repunere în termen (art. 116 alin. 5
din Codul de procedură civilă); de respingere a cererii de asigurare a probelor (art.
128 alin. 3 din Codul de procedură civilă) etc. );
- încheierile care fac imposibilă examinarea pricinii în continuare, chiar dacă
legea nu prevede expres posibilitatea atacării lor, inclusiv încheierile curţilor de
apel prin care nu este soluţionat fondul, cu excepţia încheierilor de încetare a
procesului, de confirmare a tranzacţiei de împăcare, de transmitere a cauzei după
competenţă, precum şi de anulare a deciziilor din apel, de Curtea Supremă de
Justiţie, cu scoaterea cererii de pe rol;
- celelalte încheieri nu se supun recursului separat, ci numai odată cu fondul
(art.423 din Codul de procedură civilă).
De asemenea, se supune recursului decizia sau hotărîrea suplimentară,
pronunţată în ordinea stabilită de art.250 din Codul de procedură civilă.
Nu pot fi atacate cu recurs: - deciziile de trimitere a cauzei la rejudecare;
- încheierea prin care a fost admisă cererea de
revizuire cu remiterea cauzei la rejudecare;
- hotărîrile în privinţa cărora subiecţii recursului
nu au utilizat calea apelului, în cazul în care legea prevede această cale de atac
pentru categoria respectivă de hotărîre sau în cazul în care în privinţa acestor
subiecţi a fost retras apelul, retragerea fiind admisă de către instanţa de apel prin
încheierea irevocabilă (art.429 alin.(4) din Codul de procedură civilă).
Instanţele de judecată trebuie să ia în considerare caracterul exhaustiv al
dispoziţiilor art.397, 423 şi 429 din Codul de procedură civilă texte de lege care
reglementează actele de dispoziţie ale instanţelor judecătoreşti supuse recursului,
iar în cazul în care pentru un act de dispoziţie este prevăzută calea de atac a
apelului, adică în cazul în care actul de dispoziţie judecătoresc respectiv este
susceptibil de apel, nu se poate trece peste această cale de atac.
De exemplu, Curtea Supremă de Justiţie în decizia din 30.06.2004, pronunţată
în dosarul nr.2r-192/04, prin care a fost respinsă cererea de recurs a Consiliului
raional Rîşcani împotriva încheierii Curţii de Apel Bălţi din 16.03.2004, a motivat
că din cererea de recurs rezultă, de fapt, contestarea legalităţii hotărîrii pronunţate
în fond de către Judecătoria Rîşcani din 15.12.2003. Conform dispoziţiilor art.429
din Codul de procedură civilă nu poate fi atacată hotărîrea instanţei de fond pentru
care este prevăzută calea apelului.
În unele cazuri, chiar, dacă actele de dispoziţie nu provin de la o instanţă
judecătorească, legea instituie, calea recursului în instanţa de judecată. De
menţionat că această cale de atac nu trebuie percepută ca „recurs” în sensul
prevăzut de din Codul de procedură civilă, ci ca unică posibilitate de concretizare
şi reliefare a principiului constituţional şi comunitar al liberului acces la justiţie.
De exemplu: sînt susceptibile de recurs (contestare) în instanţă, încheierile emise
de executorul judecătoresc sau şeful oficiului de executare a deciziilor
194
judecătoreşti, conform art.33 alin.(3), art.34 alin.(2), art.35 alin.(4), etc. din Codul
de executare nr.443-XV din 24.12.2004 (competenţa de examinare a contestării
aparţinînd judecătoriei, din raza teritorială a Oficiului de executare). De asemenea,
poate fi atacată hotărîrea Comisiei de reexaminare a AGEPI conform hotărîrii
Guvernului nr.456 din 26.07.1993 „Cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale
în RM” (conform pct. 44 al H.G. nominalizată, raportat la art. 33 alin. (1) lit. b)
Codul de procedură civilă, instanţa competentă va fi curtea de apel, ca instanţă de
drept comun).
De asemenea, menţionăm declararea neconstituţionalităţii sintagmei „cu
recurs” din cadrul art. 32 al Legii cu privire la refugiaţi nr. 1286/2002, ce
prevedea recursul ca cale de atac împotriva deciziei directorului Direcţiei
Principale pentru Refugiaţi.
Reieşind din contextul relevat, se explică, că în cazurile respective, noţiunea
de „recurs” trebuie înţeleasă ca cerere primară de adresare în instanţa de
judecată competentă de a soluţiona litigiul, dar nu ca pe o cale de atac
procedurală.
Ordonanţele judecătoreşti nu sînt supuse recursului, avînd un regim juridic
special, expres prevăzut de lege.
Potrivit principiului „accesorium secvitur principale”, precum şi din regimul
juridic subsecvent al hotărîrilor pronunţate după admiterea cererii de revizuire,
rezultat din prevederile art. 453 alin. (7) din Codul de procedură civilă, hotărîrile
respective se supun căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărîrea revizuită.
Astfel, dacă hotărîrea revizuită este susceptibilă de recurs, hotărîrea adoptată după
admiterea cererii de revizuire va fi, la fel, susceptibilă recursului.
Partea pe dosar care este nemulţumită de soluţia pronunţată, dispune de
posibilitatea de a depune recurs o singură dată aspect care este în concordanţă cu
esenţa principiului autorităţii lucrului judecat.
Formularea greşită a denumirii cererii de recurs (de exemplu: dacă este
denumită „cerere de casaţie sau cerere de apel”) nu constituie un motiv de
restituire a cererii, dacă întruneşte toate celelalte exigenţe legale, fapt ce rezultă din
art.166 alin.(6) din Codul de procedură civilă. Practica demonstrează că, uneori,
justiţiabilii înaintează, în esenţă, cerere de recurs, dar oferă acestei cereri o
denumire greşită. În acest caz, instanţa de recurs nu va proceda la restituirea
cererii, aşa cum s-a menţionat, dacă aceasta întruneşte toate exigenţele legale
prevăzute de lege.
Astfel, împotriva încheierii Judecătoriei Anenii-Noi din 15.11.2004 de anulare
a sechestrului depus asupra bunurilor de către oficiul Anenii-Noi, bunurile
aparţinînd SA „I”, a fost depusă cerere de apel. Curtea de Apel Bender a soluţionat
cererea respectivă prin decizia din 19.01.2005, ca cerere de recurs, reieşind din
faptul că formularea greşită a unei cereri de atac nu atrage nevalabilitatea cererii
(restituirea acesteia).
În alt exemplu, în cauza civilă la acţiunea A.F. împotriva Agenţiei de
privatizare, mun. Chişinău privind anularea privatizării şi recunoaşterea dreptului

195
de proprietate, reclamantul a depus cerere de revizuire împotriva deciziei Curţii de
Apel Chişinău din 16.03.2004, care prin încheierea din 06.04.2004 a dispus
respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă. Reclamantul a depus recurs la
Curtea Supremă de Justiţie împotriva încheierii respective. Curtea Supremă de
Justiţie prin decizia din 07.07.2004 a admis recursul din alte motive decît cele
invocate de către recurent şi anume: reieşind din conţinutul cererii de revizuire
depusă anterior la Curtea de Apel Chişinău, rezultă că A.F. nu este de acord cu
hotărîrile instanţelor judecătoreşti (hotărîrea Judecătoriei Botanica din 12.12.2003
şi decizia Curţii de Apel Chişinău din 16.03.2004) şi, deşi, a dat o denumire
incorectă plîngerii sale, ca cerere de revizuire, de fapt, este o cerere de recurs.
Totodată, ca revizuire, pot fi atacate numai dispoziţiile judecătoreşti irevocabile,
iar prin prisma art.166 din Codul de procedură civilă, cererea a fost depusă cu
denumirea incorectă, fiind necesar de a fi considerată cerere de recurs, competenţa
de examinare revenind Curţii Supreme de Justiţie (art.431 alin.(1) din Codul de
procedură civilă). Astfel, pricina a fost reţinută pentru examinare în recurs, de către
instanţa competentă funcţional.

3. Subiectele recursului
Subiecţii recursului sînt persoanele participante la proces în diferite calităţi
procesuale prevăzute de lege. Deoarece efectele actelor de dispoziţie supuse
recursului, se prezumă că îşi produc efectele numai în privinţa persoanelor care au
participat la judecarea pricinii, respectiv, dreptul la recurs este deţinut numai de
aceste persoane. Reieşind din contextul expus se poate afirma că în recurs nu se
poate produce o lărgire a cadrului procesual în privinţa persoanelor („in
personam”) participante la proces, dar nici nu poate fi micşorat acest cadru, adică
părţii nu i se poate refuza dreptul la recurs asupra unui act de dispoziţie pronunţat
în defavoarea sa, dar nici unei persoane din afara cadrului procesual, nu i se poate
permite să se judece direct în instanţa de recurs, dacă nu a parcurs celelalte grade
de jurisdicţie. Situaţia expusă se concretizează în dilema apărută în Codul de
procedură civilă vis-a-vis de calitatea de subiect a recursului în privinţa persoanei
neatrase în proces.
În continuarea ideii, se impune necesitatea de a se distinge noţiunea de
participant la proces de cea de persoană care nu a fost atrasă în proces, sub aspectul
posibilităţii de a deveni subiect al exercitării recursului.
Persoanele care nu au avut calitatea de parte sau participant la examinarea
cauzei în primă instanţă, nu dispun de dreptul de a exercita recursul, pentru că nu
au parcurs gradele de jurisdicţie inferioare, temeiul neantrenării, reieşind din
prevederile art.400 alin.(3) lit. d) din Codul de procedură civilă şi art. 13 CEDO,
temeiul respectiv fiind susceptibil a fi invocat şi de către participanţii la proces sau
instanţa de recurs din oficiu. Totodată, persoanele respective, neparticipante la
proces, dispun de dreptul de a solicita revizuirea hotărîrii rămase irevocabile,
conform capitolului XXXIX din Codul de procedură civilă.
În mod excepţional, persoanele care nu au fost părţi sau participanţi la proces,
însă în privinţa cărora a fost emisă o încheiere interlocutorie, separat sau
196
concomitent cu hotărîrea, dispun de dreptul de a ataca cu recurs încheierea
interlocutorie, prin prisma art. 271 alin. (5) şi art. 402 alin. (3) din Codul de
procedură civilă.
În cazurile în care, legea prevede calea de atac a apelului (Secţiunea a 2-a), iar
persoanele indicate la art. 430 nu au exercitat această cale, acestea nu sînt în drept
de a declara recurs împotriva deciziei pronunţată în apel, conform art. 429 alin. (4)
din Codul de procedură civilă. Astfel de cereri se vor declara inadmisibile, în
cadrul procedurii admisibilităţii. Într-o speţă, hotărîrea Judecătoriei Centru mun.
Chişinău din 26.12.2003, de admitere a acţiunii reclamantului V.V. împotriva lui
N.B., A.C., S.C., A.O., I.I., P.O. şi P.B. privind stabilirea modului de folosinţă
asupra terenului, a fost atacată cu apel de către N.B. şi A.C., apelul fiind respins
prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 30.03.2004. Decizia pronunţată în apel a
fost atacată cu recurs de către N.B., A.C., S.C., A.O., I.I., P.O. şi P.B., solicitînd
casarea deciziei apelate. Curtea Supremă de Justiţie prin decizia din 09.06.2004 a
decis respingerea ca neîntemeiat a recursului declarat de către primii recurenţi, iar
recursul declarat de către ceilalţi, a fost declarat inadmisibil. Astfel, se
menţionează faptul, că dacă în mod incorect, recursul celorlalţi doi recurenţi, care
nu au parcurs calea apelului, a fost declarat admisibil, la examinarea în Colegiul
lărgit a recursului respectiv, în privinţa acestor persoane, se va declara inadmisibil
prin aceeaşi decizie prin care se soluţionează fondul recursului în privinţa
celorlalte persoane, deşi instanţa de recurs, în conformitate cu art. 410 (2) din
Codul de procedură civilă va examina legalitatea şi temeinicia hotărârii (deciziei,
încheierii) atacate şi în privinţa acestor persoane.
În cazul în care recursul este depus, în aceeaşi pricină, în mod concomitent, de
persoane, participante la proces, cît şi de cele neantrenate, instanţa de recurs se va
pronunţa numai asupra cererilor de recurs ale persoanelor participante, iar cererile
persoanelor neantrenate, se vor restitui ca fiind depuse de o persoană ce nu are
dreptul să declare recurs, în cazul exercitării recursului conform Secţiunii 1,
(art.409 alin. lit. c)), iar în cadrul Secţiunii 2, recursul se va declara inadmisibil
(art. 433 lit. c))
Art. 398 din Codul de procedură civilă printre subiecţii cu drept de recurs nu
prevede persoana care nu a fost atrasă în proces, însă alt text de lege, şi anume art.
402 alin. (2) Codul de procedură civilă reglementează momentul de la care curge
termenul de recurs pentru persoanele neatrase în proces, iar prin aceasta ar rezulta
că se instituie, în mod tacit dreptul de a depune recurs, în privinţa persoanelor
neatrase în proces. Practica judiciară, reieşind din faptul că în recurs nu poate fi
schimbată calitatea părţilor, precum şi din faptul, că nu pot fi întroduse în proces
alte persoane, nu recunoaşte dreptul persoanelor neatrase în proces de a declara
recurs.
Persoanele, cu drept de sesizare a instanţei de recurs potrivit art.398 şi art.430
din Codul de procedură civilă, sînt următoarele:
a) părţile şi alţi participanţi la proces.
Părţile în faţa instanţei de recurs poartă denumirea de recurent şi intimat, adică
persoana care depune cererea de recurs este denumită recurent şi persoana
197
împotriva căreia se depune recursul este denumită intimat. Calitatea procesuală din
recurs nu este condiţionată de cea pe care au avut-o părţile la examinarea în fond
sau apel (reclamant, apelant, pîrît, etc.).
Prin alţi participanţi la proces, în sens restrîns, se înţelege: intervenienţii şi
succesorii, pentru că numai aceştia, cu respectarea exigenţelor legale, exercită
recursul în nume propriu. În sens larg, noţiunea de participanţi la proces include
reprezentanţii şi procurorul, deoarece aceştia participă în numele altor persoane sau
a statului, în cazurile şi cu condiţiile legale stabilite, precum şi alte persoane
prevăzute la art.7, 73 şi 74 din Codul de procedură civilă. Astfel, dispun de
legitimare activă la depunerea recursului şi acele persoane sau organe, care deşi nu
au un interes personal în soluţionarea recursului, legea le permite exercitarea
acestei căi de atac, în virtutea atribuţiilor pe care le deţin, conform legii.
b) martorul, expertul, specialistul, interpretul şi reprezentantul (ultimul, în
acest caz, în interes propriu) au dreptul de a declara recurs numai în privinţa
cheltuielilor de judecată ce li se cuvin. Izvorul sau temeiul acestor cheltuieli poate
fi legea sau contractul.
În cazul în care acţiunea a fost înaintată de către procuror, la cererea
persoanei interesate, conform art. 71 alin. 2 din Codul de procedură civilă, la
exercitarea căilor de atac, inclusiv a recursului, nu va fi necesară depunerea
de către persoana respectivă a unei cereri repetate, în acest scop, procurorul
fiind considerat valabil împuternicit pentru exercitarea recursului.
Procura generală nu conferă reprezentantului dreptul de a depune recurs, în
sensul art.81 din Codul de procedură civilă, fiind necesară stipulaţia specială şi
expresă în conţinutul procurii de abilitare a reprezentantului cu dreptul de a depune
recurs, în caz contrar, dacă nu se înlătură neajunsul în termenul stabilit, recursul se
va restitui recurentului conform art. 408 alin. (2), în cadrul Secţiunii I, sau se va
restitui fără stabilirea unui termen pentru înlăturarea neajunsului în cadrul Secţiunii
a II-a (art. 438 alin. (2) din Codul de procedură civilă).
Vom expune cîteva situaţii practice referitor la situaţia în care recursul se
exercită de către persoanele împuternicite în modul prevăzut de art.81 din Codul de
procedură civilă şi de către procuror, în modul prevăzut de art.71 din Codul de
procedură civilă. Dacă recursul se exercită de către persoanele împuternicite
convenţional, exercitarea căilor de atac trebuie să fie stipulată expres în procură.
Uneori s-au neglijat aceste dispoziţii legale. De exemplu, Curtea de Apel Comrat,
prin încheierea din 05.10.2004, a dispus restituirea cererii de apel depusă de către
avocatul O.B. în interesele T.N., ca fiind depusă de o persoană neîmputernicită.
Curtea Supremă de Justiţie, în ordine de recurs, prin decizia din 29.12.2004, a
dispus casarea încheierii respective, deoarece din materialele dosarului (f.d.40)
rezultă că prin procură notarial autentificată avocatul, O.B. a fost împuternicit cu
dreptul de a exercita orice cale de atac, deci inclusiv apelul şi recursul.
În altă speţă, argumentul recurentului, precum că cererea de apel nu a fost
semnată de către el, şi nici nu a împuternicit pe reprezentantul său să o semneze,
motiv pentru care solicită casarea deciziei din apel, a fost respins pe motiv că la
dosar exista procura valabilă de împuternicire expresă a reprezentantului pentru
198
exercitarea căilor de atac, precum şi de participare la examinarea în apel atît a
apelantului cît şi a reprezentantului acestuia. (decizia Curţii Supreme de Justiţie
din 23.06.2004, pronunţată în dosarul nr. 2ra-966/2004, acţiunea civilă V.S.
împotriva A. S. despre recunoaşterea pierdut a dreptului la spaţiul locativ)
Concomitent, în cazul în care recursul este exercitat de către procuror, nu mai
este necesară depunerea unei cereri scrise repetate a persoanei, în interesele căreia
se exercită această cale de atac, cererea fiind necesară numai pentru depunerea
acţiunii primare, deoarece conform art. 72. alin.(1) din Codul de procedură civilă
procurorul deţine toate drepturile procedurale de reclamant, cu excepţia dreptului
de încheiere a tranzacţiei. Această poziţie a fost susţinută de către instanţele de
recurs, cu toate că s-ar impune stipularea expresă a acestui drept la art. 71 alin. (1)
Codul de procedură civilă.
În cazul recursurilor declarate de mai mulţi coparticipanţi, ele se vor examina
împreună, instanţa de recurs neavînd abilitarea legală de a se pronunţa prin decizii
separate pe fiecare cerere de recurs separat în cadrul aceluiaşi dosar, pentru că
altfel s-ar putea ajunge la decizii contradictorii
Reieşind din prevederile art. 410 alin. (2) din Codul de procedură civilă în
cazul în care unii dintre coparticipanţi nu au declarat recurs, recursul se va examina
în privinţa legalităţii şi temeiniciei (iar în cazul Secţiunii a 2-a, numai în privinţa
legalităţii) şi în privinţa acestor persoane. Se poate conchide că în recurs principiul
independenţei procesuale nu operează.

3.1 Alăturarea la recurs


Coparticipanţii şi intervenienţii care participă la proces din partea recurentului,
se pot alătura la recurs, dacă poziţiile lor coincid în privinţa temeiurilor recursului.
În concretizarea dreptului de alăturare, persoanele îndreptăţite vor depune o cerere
scrisă, în mod obligatoriu, nefiind admisibilă declaraţia verbală.
Persoana care se alătură la recurs conform procedurii stabilite de art.401 din
Codul de procedură civilă este ţinută de temeiurile invocate de către subiectul care
a depus recursul, însă dispune de posibilitatea de a le dezvolta, adăugînd şi alte
argumente în justificarea aceluiaşi temei.
În cazul în care, persoana alăturată a invocat şi alte temeiuri decît cele invocate de
persoana care a depus recursul, cererea se va considera depusă numai în măsura în
care nu depăşeşte temeiurile invocate de subiectul recursului, fără a achita taxa de
stat. În cazul în care temeiurile invocate de persoana care se alătură nu coincid cu
cele invocate de subiectul recursului, categoriile respective de persoane sînt în
drept să depună cerere de recurs după regulile generale, cu achitarea taxei de stat,
conform art. 401 din Codul de procedură civilă, similar cu apelul (art. 361 din
Codul de procedură civilă).
De menţionat că, cererea care se referă la alăturare, conform principiului de
drept „accesorium secvitur principale” (accesoriul urmează soarta principalului) şi
în lipsa unei stipulaţii exprese, va fi examinată ca cerere accesorie cererii de recurs,
urmînd soarta cererii principale, soluţia în cadrul acestei cereri fiind în dependenţă
directă, adică va fi similară, soluţiei pronunţată în cererea de recurs.
199
Reieşind din cele expuse, se poate afirma că natura juridică a cererii de
alăturare la recurs se concretizează într-o cerere de achiesare la cererea
recurentului, avînd, în acelaşi timp, şi un substrat de precizare-nuanţare a motivelor
de casare invocate în recurs, după caz.

4. Instanţa competentă de a examina recursul.


În materia competenţei examinării recursurilor, acţionează regula
competenţei instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat actul de dispoziţie
judecătoresc atacat. Excepţie de la această regulă, constituie cazurile în care cauza
a fost examinată în primă instanţă de Curtea Supremă de Justiţie, pentru că reieşind
din faptul că aceasta este instanţa supremă în stat, actele de dispoziţie pronunţate în
primă instanţă de către această instanţă, şi care sînt susceptibile de recurs, se vor
ataca în Colegiul lărgit al aceleiaşi instanţe.
Astfel, dacă actele de dispoziţie (încheierea, hotărârea) au fost pronunţate în
primă instanţă de Curtea Supremă de Justiţie, recursurile se vor examina de
Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie.
În mod similar, hotărîrile pronunţate în prima instanţă de Curtea Supremă de
Justiţie se examinează în recurs de Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie
(exemplu: decizia din 10.11.2005, de soluţionare a recursului declarat de către I.T.
împotriva hotărîrii Curţii Supreme de Justiţie din 29.06.2005).
Cererile de recurs se examinează în baza normelor competenţei funcţionale
stabilite de art.399, 424 şi 431 din Codul de procedură civilă, sub acest aspect fiind
aplicabile regulile de la capitolul III titlul I (strămutarea, imutabilitatea). Instanţele
de recurs aplică în mod corect aceste dispoziţii. Astfel, datorită imposibilităţii
formării unui complet de judecători, valabil constituit, pentru examinarea
recursului împotriva încheierii pronunţate de Judecătoria Economică, prin
încheierea Curţii Supreme de Justiţie din 25.09.2003, a fost dispusă strămutarea
cauzei pentru examinare în Curtea de Apel Chişinău.
Reieşind din prevederile art.399, 424 şi 431 din Codul de procedură civilă,
cererile de recurs se vor examina, conform competenţei funcţionale (graduale), de
către următoarele instanţe:
- curţile de apel examinează recursurile declarate împotriva hotărîrilor fără
drept de apel şi a încheierilor susceptibile de recurs, ambele categorii pronunţate în
primă instanţă de către judecătorii (conform Secţiunii I);
- Colegiul civil şi de contencios administrativ, sau, după caz, Colegiul
economic ale Curţii Supreme de Justiţie, examinează recursurile declarate
împotriva hotărîrilor şi a încheierilor emise în primă instanţă de către curţile de
apel de drept comun, inclusiv ca instanţe de contencios administrativ, şi respectiv
Curtea de Apel economică, încheieri prin care nu se rezolvă fondul cauzei, dar
împiedică soluţionarea cauzei;
- Colegiile lărgite ale Curţii Supreme de Justiţie (Civil şi contencios
administrativ, precum şi economic), vor examina recursurile împotriva
hotărîrilor şi încheierilor pronunţate în primă instanţă de Curtea Supremă de
Justiţie, recursuri care se vor examina conform Secţiunii I;
200
- Curtea Supremă de Justiţie dispune de competenţă exclusivă la examinarea
recursurilor împotriva deciziilor şi încheierilor instanţelor de apel, inclusiv ale
Curţii de Apel Economică, examinate conform Secţiunii I.
De menţionat, faptul că instanţa ierarhic superioară celei abilitată cu
prerogativa legală de a examina recursul, nu este în drept să strămute din oficiu sau
să preia pentru examinare în procedura sa, în acelaşi mod arbitrar, o cerere de
recurs (art. 45 din Codul de procedură civilă), principiul imutabilităţii competenţei
jurisdicţionale, fiind aplicabil şi pentru competenţa funcţională (graduală).
Unul dintre efectele benefice ale reformei judiciare şi de drept, în rezultatul
căreia, majoritatea recursurilor sînt judecate de Curtea Supremă de Justiţie, s-a
reflectat în oferirea statutului de instanţă de recurs, instanţei supreme în stat, iar
prin aceasta – deschiderea accesului la instanţa supremă în stat, în cadrul
examinării unei pricini concrete. Prin examinarea recursurilor de către Curtea
Supremă de Justiţie, ca instanţă de recurs, ea contribuie la apărarea mai eficientă a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale părţilor şi participanţilor în proces,
totodată asigurând prin aceasta aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei de către
toate instanţele (art. 1 (2) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie).

4.1 Desesizarea Colegiului lărgit în favoarea Plenului Curţii Supreme de


Justiţie .
În cazul în care la examinarea recursului de către Curtea Supremă de Justiţie
se constată una dintre circumstanţele enumerate la art.442 alin.(3) din Codul de
procedură civilă, Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie se va desesiza în
favoarea Plenului.
Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie se desesizează în favoarea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie, prin încheierea nominalizată şi nesusceptibilă
de recurs (art. 442 alin. (4) din Codul de procedură civilă).
Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie
poate să desesizeze în favoarea Plenului Curţii Supreme de Justiţie în situaţiile, ce
reies din art.442 alin.(3) din Codul de procedură civilă:
a) soluţionarea cauzei, poate conduce la o contradicţie faţă de o hotărîre
anterioară a Curţii. În acest context noţiunea de hotărîre trebuie interpretată
extensiv, dar nu strict literal, hotărîrile, dar şi deciziile Curţii Supreme de Justiţie;
b) la soluţionarea recursului se ridică o importantă problemă de drept. Pentru
ca recursul să fie pasibil de desesizare pentru examinare în Plen pe acest motiv este
necesar ca această problemă să reprezinte o noutate, şi/sau această problemă
trebuie să conţină o pondere imperioasă în cadrul contribuţiei pentru soluţionarea
corectă a recursului respectiv.
Nu pot fi calificate la acest capitol, problemele, care deşi suscită discuţii, nu
prezintă importanţă pentru soluţionarea în esenţă a recursului.
c) soluţionarea pricinii prezintă un interes deosebit pentru practica judiciară şi
pentru evaluarea dreptului. La explicarea acestui aspect trebuie pornit de la
premisa instituită de art.17 din Codul de procedură civilă, astfel că vor avea
201
incidenţă la acest capitol, recursurile în cauze civile care nu se întîlnesc în mod
unitar, dar sînt constituite în categorie de litigii datorită frecvenţei lor în arealul
dimensional al litigiilor civile. În acelaşi context este necesar ca litigiul respectiv
să fi fost soluţionat în mod diferit de către instanţele judecătoreşti, adică practica să
fie neunitară. Totodată, chiar dacă litigiul respectiv este unitar, acesta prezintă un
interes deosebit pentru practica judiciară şi evaluarea dreptului, dacă implică
aplicarea unor dispoziţii cu caracter novator pentru legislaţia ţării şi/sau sînt expuse
într-un mod neclar în cadrul actului normativ (ex.: uzucapiunea, introdusă prin
noul Cod civil).
Referitor la interesul pentru evaluarea dreptului, se impune de menţionat, că
acest aspect include mai mult substratul strict juridic al unor norme legale, decît
substratul practic, adică cel al aplicării normei respective, situaţie care în concret se
reflectă în tălmăcirea înţelesului general al unei norme juridice civile în raport cu
principiile generale ale dreptului şi sensul legislaţiei civile (art.5 alin.(2) din Codul
civil).

4.2 Compunerea completelor de judecată pentru examinarea recursurilor.


Completele de judecată la examinarea recursurilor se vor constitui conform
dispoziţiilor art.46 din Codul de procedură civilă şi a dispoziţiilor speciale din
cadrul capitolului ce reglementează calea de atac a recursului.
Reieşind din principiul imparţialităţii, completele se formează cu respectarea
prevederilor art. 49 din Codul de procedură civilă, astfel, încât judecătorul care a
participat la judecarea în fond a pricinii date nu poate participa la examinarea
recursului în ordine de recurs.
Colegiul civil şi de contencios administrativ sau, după caz, Colegiul economic
al Curţii Supreme de Justiţie, examinează recursurile în completele de judecată
constituite după cum urmează:
- recursurile declarate împotriva hotărîrilor şi încheierilor emise de curţile de
apel în primă instanţă, în complet de trei judecători;
- recursurile declarate împotriva încheierilor emise în instanţele de apel,
susceptibile de recurs, în complet de trei judecători;
- recursurile declarate admisibile împotriva deciziilor pronunţate de către
curţile de apel se examinează de către colegiile respective lărgite, în complet
format din 5 judecători.
Admisibilitatea recursului se examinează în complet de 3 judecători, modul
de formare a căruia se va expune la capitolul „Admisibilitatea”

5. Admisibilitatea.
Admisibilitatea este un mijloc procedural novator pentru legislaţia
moldovenească, care se regăseşte în procedurile civile ale majorităţii statelor
europene, precum şi în procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
instituirea căreia, constituie o etapă calitativ nouă în perspectiva ajustării legislaţiei
R. Moldova la standardele interneţionale.

202
Instituirea procedurii admisibilităţii, constituie o modalitate efectivă de
control, asupra înlăturării posibilităţii examinării unor cereri de recurs depuse în
mod nejustificat, adică fără a exista temeiuri de casare a hotărîrii. Această
procedură deţine rolul de filtru, pentru înlăturarea de la examinare a recursurilor
depuse în mod abuziv sau cu invocarea unor motive aparente (formale), adică chiar
dacă scriptic aceste motive se regăsesc în art. 400 din Codul de procedură civilă
existenţa acestor motive nu este constatată de completul care examinează
admisibilitatea.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage inadmisibilitatea recursului
(exercitat conform Secţiunii a II-a) sau nu va fi susceptibil restituirii (conform
Secţiunii I), dacă reieşind din esenţa scriptică se poate deduce un temei de recurs,
care se încadrează în limitele art.400 (alin. 2 şi 3) din Codul de procedură civilă.
De asemenea, neindicarea expresă nu poate constitui motiv de inadmisibilitate
sau restituire, dacă din conţinutul cererii rezultă existenţa unuia din temeiurile
legale de recurs.
Procedura admisibilităţii se constituie ca o etapă premergătoare examinării
recursului în cadrul Secţiunii a 2-a a capitolului XXXVIII, deosebită de procedura
premergătoare examinării cererii de recurs aferentă secţiunii 1 în care nu există
procedura examinării admisibilităţii recursului. Astfel, în această etapă, în cadrul
secţiunii a II-a recursul se va examina sub aspectul admisibilităţii acestuia, fără
citarea părţilor, conform art.440 alin.(1) din Codul de procedură civilă. Recursul
înaintat în baza secţiunii 1-a nu este susceptibil de a fi respins prin decizie ca
inadmisibil.
Admisibilitatea recursului se va decide în complet format din 3 judecători
desemnaţi de preşedintele colegiului respectiv al Curţii Supreme de Justiţie,
conform art.431 alin.(2) din Codul de procedură civilă.
Judecătorul raportor va verifica, în cel mult 3 luni, încadrarea în temeiurile
legale a motivelor invocate şi va face un raport verbal în faţa completului de
judecată asupra admisibilităţii recursului. Dacă se constată prezenţa vreunui temei
din cele prevăzute de art.433 din Codul de procedură civilă, completul de judecată
instituit conform art.439 alin.(2) din Codul de procedură civilă va dispune
admisibilitatea recursului, în caz contrar, recursul se va respinge ca inadmisibil
prin încheiere irevocabilă.
Procedura admisibilităţii constă în verificarea faptului, dacă motivele invocate
se încadrează în cele prevăzute în art. 400 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură
civilă, fără a se examina temeinicia lor.

6. Termenul de exercitare a dreptului la recurs


Codul de procedură civilă prevede termene diferite de depunere a cererilor de
recurs, în dependenţă de Secţiunea conform căreia se va examina categoria
respectivă de cereri. Termenele de 15 zile (Secţiunea 1) şi 2 luni (Secţiunea 2)
constituie regula în materia termenelor de depunere a recursului, sau altfel spus –
termene generale, dar există situaţii derogatorii, care în toate cazurile trebuie să fie

203
expres prevăzute, cînd pentru anumite categorii de recursuri sînt aplicabile alte
termene, care sînt denumite termene speciale.
Pentru declararea recursului sînt aplicabile următoarele termene, reieşind din
prevederile art.402, 425 şi 434 din Codul de procedură civilă:
- pentru recursurile împotriva hotărîrilor pronunţate în primă instanţă, precum
şi împotriva încheierilor susceptibile de recurs – 15 zile de la data comunicării
hotărîrii motivate, dacă legea nu prevede altfel;
- pentru recursurile împotriva deciziilor curţilor de apel – în cazul în care se
pronunţă decizia motivată a instanţei de apel, termenul de atac al acesteia este de 2
luni de la pronunţare, iar în cazul în care se pronunţă dispozitivul acesteia,
termenul de atac este de 2 luni de la înştiinţarea scrisă a părţilor despre semnarea
deciziei redactate.
Există discuţii contradictorii în privinţa naturii juridice a termenului de 15
zile prevăzut de art. 434 din Codul de procedură civilă. Într-o opinie, se consideră
că, de fapt, acesta este termenul de depunere a recursului în cadrul Secţiunii a 2-a,
iar termenul de 2 luni, prevăzut de acelaşi text de lege, ar constitui un termen
suplinitor (prelungit prin voinţa legiuitorului), în cazul neexercitării dreptului la
recurs în termenul de bază de 15 zile. Într-o altă opinie, se consideră că, termenul
de 15 zile este un termen de recomandare, nerespectarea căruia nu atrage nici o
sancţiune procesuală, iar termenul de depunere a recursului în cadrul Secţiunii a 2-
a este cel de 2 luni.
Ne raliem la cea de-a doua opinie, cu o singură remarcă: pentru a nu se provoca
diferite discuţii şi neclarităţi în legătură cu relevanţa şi natura juridică a termenului
de 15 zile prevăzut de art. 434 alin. (1) din Codul de procedură civilă, se propune
„de lege ferenda” – excluderea termenului respectiv din textul de lege.
Termenul de 2 luni este de decădere, nefiind susceptibil de a fi restabilit în
baza art.116 din Codul de procedură civilă.
Astfel, instanţele vor aplica dispoziţiile art. 402, 425 şi 434 din Codul de
procedură civilă în privinţa termenelor de depunere a recursurilor, iar în cazul
termenului susceptibil de restabilire (15 zile în Secţiunea I), se vor aplica
dispoziţiile art. 116 din Codul de procedură civilă, luînd în considerare că după
expirarea unui termen de 1 an de la momentul în care a expirat termenul de
depunere a recursului, acest termen nu mai poate fi restabilit, termenul de 1 an
fiind termen de decădere. Vom reproduce cîteva exemple practice, pentru
nuanţarea practică a cîtorva elemente a capitolului respectiv.
Reieşind din sensul art. 434 din Codul de procedură civilă, calcularea
termenelor de 15 zile şi de 2 luni, se va efectua de la data pronunţării deciziei
motivate, iar în cazul redactării deciziei, de la momentul înştiinţării scrise a părţii
despre semnarea deciziei redactate, astfel, legea instituind cazuri de echipolenţă în
privinţa momentului curgerii termenului de recurs pentru acelaşi act de dispoziţie,
dependent de anumite momente procedurale expuse.
Termenul de 15 zile, pentru Secţiunea I, este un termen ce are natura juridică
a unui termen de prescripţie, fiind susceptibil de a fi restabilit, numai la cererea

204
persoanelor care prezintă probe veridice prin care confirmă imposibilitatea de a
depune recursul. Din oficiu termenul nu poate fi restabilit.
Oricare ar fi temeiurile invocate de către părţi sau participanţii la proces, dacă
există dovada înştiinţării scrise a acestora, despre semnarea hotărîrii redactate,
recursul declarat de către ei (secţiunea II), după expirarea termenului de 2 luni, se
consideră inadmisibil, ca fiind depus cu omiterea termenului prevăzut la art.434
din Codul de procedură civilă.
În situaţia în care, recursul a fost depus cu respectarea termenului, dar
restituit în mod greşit, se va examina ca fiind depus în cadrul termenului legal
stabilit.
În cazul adoptării dispozitivului, instanţa este obligată să emită dispozitivul,
care trebuie să corespundă prevederilor art. 241 alin. (6) din Codul de
procedură civilă şi semnată de toţi judecătorii, care au participat la deliberare,
inclusiv de judecătorul, care are opinie separată, iar ulterior, în termenul
stabilit de lege trebuie să întocmească hotărârea motivată şi dispozitivul (art.
241 din Codul de procedură civilă).

De asemenea trebuie să consemneze în procesul verbal al şedinţei, faptul dacă


actul de dispoziţie supus recursului a fost pronunţat integral sau numai
dispozitivul acestuia, precum şi prezenţa sau absenţa participanţilor la proces,
pentru a se putea verifica momentul de la care curge termenul de recurs.
În unele cazuri, legea stabileşte termene mai scurte pentru exercitarea
recursului, pe care generic le-am denumit în debutul capitolului – „termene
speciale” (ex.: hotărîrea instanţei de contencios administrativ poate fi atacată
în termen de 5 zile, conform art. 13 alin. 5 din Legea contenciosului
administrativ; hotărîrea judecătorească privind confirmarea sau infirmarea
alegerilor locale şi validarea mandatelor, poate fi atacată cu recurs în termen
de 3 zile de la pronunţare, conform art. 68 al Codului electoral)
În cazul omiterii termenului de declarare a recursului (pentru Secţiunea I),
acesta se va restitui conform art. 409 alin. 1 lit. (c) din Codul de procedură civilă.
Dacă recurentul solicită repunerea în termen, reiterăm că această chestiune se
examinează conform dispoziţiilor art. 116 din Codul de procedură civilă. Dacă se
constată că termenul de declarare a recursului a fost omis din motive întemeiate,
persoana interesată se va repune în termen, prin încheierea instanţei de recurs şi
recursul se examinează în fond. În caz contrar, recursul se restituie recurentului.
Într-o speţă, Curtea Supremă de Justiţie prin decizia din 24.11.2004 a dispus
admiterea recursului înaintat de SRL „B-A” împotriva încheierii Curţii de Apel
Chişinău din 17.06.2003 prin care a fost restituit apelul înaintat de către recurent,
pe motivul omiterii termenului de adresare. Instanţa de recurs a admis recursul pe
motiv că cu toate că a omis într-adevăr termenul de adresare în apel recurentul nu a
consultat un avocat pentru a se adresa în instanţa superioară în grad, dar a consultat
executorul judecătoresc. Într-o altă situaţie, dosarul nr. 2r-326/04, prin decizia

205
Curţii Supreme de Justiţie din 01.12.2004, a fost considerat ca motiv valabil
invocat, şi care se încadrează în prevederile art. 116 din Codul de procedură civilă,
faptul că recurentul I.M. nu a fost asistat de reprezentant, şi în loc să se adreseze la
instanţa superioară în grad, , s-a adresat cu plîngere la Ministerul Justiţiei, motiv
pentru care a omis termenul de adresare în scopul exercitării căii de atac.
Considerăm acest temei de restabilire a termenului ca fiind neadecvat, deoarece
chiar dacă nu s-ar fi adresat executorului judecătoresc pentru consultaţie nimeni nu
este absolvit de suportarea consecinţelor legii pe motivul necunoaşterii legii –
„nemo cenzitur ignorare legem”. Astfel se impune necesitatea expunerii în cadrul
deciziilor pronunţate în recurs în mod minuţios şi consecvent a temeiurilor
soluţiilor pronunţate la judecarea acestor căi de atac.
În aceeaşi ordine de idei, se poate conchide că, termenele prevăzute de art.
402 şi 425 din Codul de procedură civilă sînt susceptibile de restabilire, în modul
şi condiţiile de restabilire a termenelor de prescripţie prevăzut de art. 116 din
Codul de procedură civilă, aplicabil inclusiv pentru exercitarea căilor de atac, atît
pentru hotîrîrile care nu sînt susceptibile de apel, cît şi pentru încheierile
susceptibile de recurs. Acest fapt, în mod practic, poate fi desprins din decizia
Curţii Supreme de Justiţie din 25.08.2004, pronunţată în dosarul nr. 2r-249/04, prin
care a fost respins recursul Primăriei Drăgăneşti împotriva încheierii Curţii de Apel
Bălţi din 20.05.2004, pe motiv că recurentul a omis termenul prevăzut de art. 402
din Codul de procedură civilă, iar în cadrul condiţiilor prevăzute de art. 116 din
Codul de procedură civilă, recurentul nu se încadrează.
Încheierea prin care este respinsă cererea de repunere în termen şi de
restituire a recursului, poate fi atacată cu recurs, cu excepţia încheierii Curţii
Supreme de Justiţie. Încheierea de admitere a cererii de repunere în termen
nu este susceptibilă de recurs.
Totodată, recursul declarat, cu omiterea termenului prevăzut de art. 434 din
Codul de procedură civilă, împotriva deciziilor instanţelor de apel (Secţiunea
a II-a), după ce a fost declarat admisibil în mod eronat, poate fi declarat
inadmisibil în baza art. 433 lit. b) din Codul de procedură civilă.
Dispoziţiile referitor la termenele de adresare cu recurs, necesită a fi aplicate
în strictă conformitate cu legislaţia, pentru a nu se priva în mod abuziv,
posibilitatea cetăţenilor de a-şi exercita liberul acces la justiţie şi parcurgerea
triplului grad de jurisdicţie.

7. Temeiurile de declarare a recursului.


Temeiurile declarării recursului, sînt prevăzute limitativ la art. 400 din
Codul de procedură civilă, recurentul fiind obligat să-şi sprijine cererea de recurs
pe cel puţin unul din motivele legal prevăzute, cu distincţiile condiţionate de
Secţiunea în baza căreia se încadrează cererea de recurs respectivă.
Motivele declarării recursului şi casării hotărîrii prevăzute de art.400 alin.(2)
şi (3) din Codul de procedură civilă sînt identice, atît pentru recursurile împotriva
hotărîrilor pentru care nu este prevăzută calea apelului, cît şi pentru recursurile

206
împotriva deciziilor instanţei de apel, pentru recursurile incidente Secţiunii I fiind
incidente şi motivele art.400 alin.(1) din Codul de procedură civilă. Dispoziţiile
art.400 alin.(2) şi (3) din Codul de procedură civilă au caracter de concretizare a
motivului de recurs prevăzut la art.400 alin.(1) lit. d) din Codul de procedură
civilă, determinînd cazurile concrete în prezenţa cărora se consideră că normele de
drept material şi procedural au fost încălcate sau eronat aplicate, astfel că recursul
exercitat conform secţiunii a II-a are caracter devolutiv numai asupra problemelor
de drept material şi procedural, verificîndu-se numai legalitatea deciziei dar nu şi
temeinicia în fapt.
Pentru recursurile înaintate în ordinea prevăzută de secţiunea I-a pot fi
invocate de către părţi şi alţi participanţi la proces, toate temeiurile prevăzute de
art.400 din Codul de procedură civilă, avînd loc o devoluţiune generală (în fapt şi
drept), adică se va verifica atît legalitatea cît şi temeinicia hotărîrii.
Motivele de recurs necesită să fie invocate expres de către subiecţii recursului,
cu excepţia temeiurilor legate de încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de
drept procedural, prevăzute la art.400 alin.(3) din Codul de procedură civilă, care
pot fi invocate şi din oficiu de către instanţa de recurs, în mod incidental (art.400
alin.(4) din Codul de procedură civilă).
Simpla nemulţumire a părţilor vis-a-vis de soluţia adoptată de instanţele
inferioare nu poate constitui motiv de recurs, dacă nu este invocat vreunul din
temeiurile de recurs expres prevăzute de lege.
În continuare, vom expune temeiurile de casare cu explicarea înţelesului
acestora, după cum urmează:
a) nu au fost constatate şi elucidate pe deplin circumstanţele care au
importanţă pentru soluţionarea pricinii în fond (art.400 alin.(1) lit. a)).
Este vizată nerespectarea de către prima instanţă a obligaţiei prevăzute la
art.118 alin.(3) din Codul de procedură civilă despre determinarea definitivă a
elementelor de fapt, pentru soluţionarea justă a pricinii, reieşind din pretenţiile şi
obiecţiile părţilor şi ale altor participanţi la proces, precum şi de la normele de
drept material şi procedural aplicabile în cauză. (ex.: nu s-a constatat existenţa
prejudiciului în sumă de 2000 lei, pentru care legea prevede necesitatea existenţei
unui înscris).
b) nu au fost dovedite circumstanţele considerate de către prima instanţă ca
fiind stabilite (art.400 alin.(1) lit. b) din Codul de procedură civilă).
Temeiul respectiv de casare este prezent în cazurile în care instanţa inferioară
a considerat greşit că părţile sînt degrevate de sarcina probei reieşind din
aprecierea greşită a faptului existenţei vreunei situaţii din cele prevăzute la art.123
din Codul de procedură civilă sau fără a exista vreunul din temeiurile degrevării de
probaţiune, a considerat elementele faptice ca fiind probate, cu toate că elementele
probatorii lipsesc sau acestea există, dar nu corespund exigenţelor prevăzute de
lege, conform art.122 alin.(1) din Codul de procedură civilă (ex.: instanţa a
considerat ca fiind dovedit dreptul de proprietate asupra autoturismului, reieşind
din procura care mandatează pe pretinsul proprietar de a vinde autoturismul, fapt
ce contravine Regulamentului de înregistrare a mijloacelor de transport (pct.40),
207
care prevede ca mijloc de probaţiune unic a dreptului de proprietate asupra
autoturismului înmatriculat – certificatul de înmatriculare).
c) concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie cu
circumstanţele pricinii.
Se are în vedere situaţia în care instanţa inferioară a constatat toate
circumstanţele pricinii, din circumstanţele reţinute rezultă o anumită soluţie, însă
instanţa, în mod greşit, a pronunţat o altă soluţie ce nu corespunde celei adecvate
rezultante din circumstanţele respective. Sub acest aspect, sînt relevante
dispoziţiile art.241 alin.(5) din Codul de procedură civilă, conform cărora printre
alte elemente, partea motivată a hotărîrii cuprinde circumstanţele pricinii şi probele
pe care se întemeiază concluziile ei referitor la aceste circumstanţe, iar pe de altă
parte alin.(6) al aceluiaşi articol vorbeşte despre concluzia instanţei referitor la
admiterea sau respingerea acţiunii. Reieşind din aceste argumente, se constată
caracterul extensiv al noţiunii de „concluzii”. De fapt, noţiunea de „concluzii” de
la art.400 alin.(1) lit. c) din Codul de procedură civilă cuprinde ambele înţelesuri
relevate mai sus, deoarece, în final, soluţia sau concluzia pronunţată în dispozitiv
depinde de concluziile asupra circumstanţelor din partea motivată.
d) instanţa nu a aplicat legea, care trebuia să fie aplicată.
Constituie motiv de casare incident în cazul în care actul normativ aplicabil în
litigiul dedus judecăţii nu şi-a găsit aplicarea în cadrul hotărîrii, fără ca instanţa să
aplice o altă lege în locul celei incidente.
e) a aplicat o lege care nu trebuia aplicată.
Se reflectă în situaţia în care instanţa aplică o normă juridică care este străină
de situaţia de fapt existentă în cazul dedus judecăţii. La acelaşi motiv se încadrează
cazul în care hotărîrea şi-a pierdut fundamentul juridic, aspect care este în strînsă
legătură cu principiul aplicării legii civile în timp (neretroactivităţii), (de ex.:
situaţia juridică s-a născut sub imperiul codului civil vechi, iar instanţa a aplicat
codul civil nou.).
f) a interpretat eronat legea.
Devine incident în cazul în care normei juridice aplicabile i s-a atribuit un mai
mare grad de abstracţie sau aceasta suscită îndoieli la aplicare, iar instanţa aplicînd
norma respectivă a extins norma juridică dincolo de ipotezele la care se aplică sau
invers – a exclus ipoteza concretă din aria de ipoteze pe care le acoperă norma
juridică respectivă.
g) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.
La acest temei pot apărea următoarele situaţii:
- există o reglementare expresă a raportului juridic litigios, însă instanţa greşit
a aplicat analogia.
- prevederea legală, la care s-a raportat instanţa, alcătuind-o prin analogie, la o
ipoteză ce nu intra în aria de ipoteze acoperite de norma respectivă, este imposibilă
de aplicat în cazul concret dedus judecăţii, fiindcă nu există similitudini între cele
două categorii de raporturi prin esenţa lor (art.5 alin.(1) din Codul civil).
- instanţa a aplicat analogia, fapt prin care s-au limitat anumite drepturi civile
sau s-a stabilit răspundere civilă, contrar art.5 alin.(3) din Codul civil.
208
Prin aplicare a analogiei dreptului, se înţelege situaţia cînd, legea nu prevede
expres reglementarea raportului juridic respectiv, dar nici aplicarea analogiei legii
nu este posibilă, caz în care litigiul se va soluţiona conform principiilor generale şi
a sensului legislaţiei civile (art. 5 alin. 2 din Codul civil). Aplicarea este eronată,
dacă principiile şi sensul legislaţiei sînt aplicate neadecvat la ipoteza concretă
dedusă judecăţii.
h) pricina a fost judecată de un judecător care nu era în drept să participe la
examinarea ei.
Este suficient ca un singur judecător din cadrul completului să nu fi avut
dreptul la participare, pentru ca temeiul respectiv să fie aplicabil.
Temeiul este incident, atunci cînd judecătorul:
- a participat repetat la judecarea aceleaşi pricini (art. 49 din Codul de
procedură civilă);
- urma să se abţină de la judecarea pricinii în baza temeiurilor art. 50 din
Codul de procedură civilă;
- a fost înaintată o propunere de recuzare, pînă la începerea dezbaterii în fond
(art.52 alin.(2) din Codul de procedură civilă), însă instanţa a neglijat-o,
soluţionînd cauza fără a respecta procedura de soluţionare a cererii;
- instanţa care a soluţionat cererea de recuzare, a respins-o în mod
neîntemeiat, caz în care se va casa, în recurs, încheierea respectivă, recurată o dată
cu fondul (art.53 alin.(5) din Codul de procedură civilă).
i) pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces, căruia nu i s-a
comunicat locul, data şi ora şedinţei – motiv aplicabil în cazul în care instanţa
inferioară nu a respectat dispoziţiile art.102-105 din Codul de procedură civilă, iar
ca rezultat participantul la proces a fost privat de dreptul participării în proces,
încălcîndu-se principiile contradictorialităţii, a dreptului la apărare şi a unui proces
echitabil.
Dacă citaţia a fost expediată numai reprezentantului participantului în
proces, fără a fi expediată şi participantului, motivul invocat în casare,
precum că acesta nu a fost citat personal, va constitui temei al casării.
j) la judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului,
care cuprinde următoarele ipoteze:
- procesul s-a desfăşurat într-o altă limbă decît cea de stat, aceasta nefiind
acceptabilă pentru majoritatea participanţilor;
- persoanei interesate, care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat, nu i s-a
asigurat prezenţa interpretului, atît pentru a face cunoştinţă cu lucrările dosarului,
cît şi pentru exprimarea în judecată;
- procesul s-a desfăşurat într-o altă limbă, iar instanţa nu a emis hotărîrea şi în
limba de stat.
Dacă majoritatea participanţilor la proces cunosc o altă limbă decît cea de stat
(ex.: rusa) şi procesul se desfăşoară în limba respectivă, acest fapt nu va
constitui motiv de casare.

209
În cadrul aprecierii temeiului de casare respectiv, instanţele judecătoreşti se
vor călăuzi de explicaţiile din pct. 2 şi 10 din Hotărîrea Plenului nr. 12 din
09.04.1999 „Cu privire la respectarea legislaţiei privind utilizarea limbilor în
instanţa de judecată”.
k) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în
proces – este cazul în care prin actul de dispoziţie a instanţei (hotărîrea) a fost
atinsă esenţa dreptului cel puţin a unei persoane, instanţa neîndeplinind una dintre
sarcinile pregătirii pricinii pentru dezbateri (art.185 alin.2 lit. c) din Codul de
procedură civilă) în raport cu persoana respectivă.
l) hotărîrea nu este semnată de judecător sau este semnată de judecătorul
nemenţionat în hotărîre. Temeiul respectiv comportă următoarele situaţii:
- semnătura judecătorului, în general, lipseşte de pe hotărîre, contrar
dispoziţiilor art.238 alin.(4) din Codul de procedură civilă;
- există o semnătură pe hotărîre, dar aceasta nu aparţine judecătorului, care a
participat la deliberarea hotărîrii (judecătorul menţionat în partea introductivă a
hotărîrii).
m) în dosar lipseşte procesul verbal al şedinţei de judecată. Se referă la lipsa
procesului verbal al şedinţei în care s-a pronunţat hotărârea. Se va considera, că
lipseşte procesul-verbal şi în cazul în care nu este semnat de preşedintele şedinţei
sau grefier, precum şi în cazurile în care nu sunt reflectate explicaţiile părţilor.
Vom expune cîteva exemple din practica judiciară, relevante, din deciziile
pronunţate în recurs, referitor la temeiurile casării deciziilor în recurs.
Temeiurile casării prevăzute la art.400 alin.(1) şi (2) din Codul de procedură
civilă necesită a fi invocate de către recurent, însă temeiurile procedurale prevăzute
de art.400 alin.(3) din Codul de procedură civilă pot fi invocate şi din oficiu
conform art.400 alin.(4) din Codul de procedură civilă. astfel că la examinarea
recursului se va verifica dacă nu este prezent vreunul din temeiurile procedurale de
casare, pe cale incidentală, indiferent că nu au fost indicate de recurenţi.
Astfel, prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 26.05.2004 a fost admis
recursul declarat de către C.C. împotriva încheierii Curţii de Apel Bălţi din
11.12.2003 prin care a fost restituită cererea de apel a recurentei pe motiv că nu
dispune de capacitatea deplină de exerciţiu. Temeiul admiterii recursului a fost
altul decît cel invocat de recurentă şi anume, cel invocat din oficiu, de instanţa de
recurs privind neconstituirea completului de judecată conform legii, deoarece
încheierea de restituire a cererii de apel urma a fi soluţionată în complet de 3
judecători, dar nu de un singur judecător.
Spre exemplu, prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 01.12.2004 a fost
decisă respingerea recursului declarat de T.C. împotriva încheierii Curţii de Apel
Chişinău 25.08.2004 în dosarul nr.2r-339/04, motivîndu-se prin faptul că în cerere
nu sînt indicate careva temeiuri juridice de casare a încheierii, recurentul susţinînd
faptul că încheierea este neîntemeiată. Simplul dezacord nu suscită casarea soluţiei
recurate.
Un sub capitol al capitolului motivelor de casare se axează pe soluţiile în care
recurenţii invoacă în cadrul cererilor de recurs motivele prevăzute de art.400 alin.
210
(1) din Codul de procedură civilă, în cadrul secţiunii II unde se examinează numai
legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia.
O altă problemă apărută în practica de casare în recurs este legată de situaţia
în care nu este indicată legea materială pentru soluţionarea litigiului nefiind clar
deductibil ce lege a aplicat prima instanţă. Astfel, Curetea Supremă de Justiţie prin
decizia din 12.05.2004 în dosarul nr.2ra-676/04 a dispus admiterea recursului
APLP nr.54/255 COOP şi casate hotărîrile instanţelor inferioare cu trimitere la
rejudecarea cauzei în fond pe motiv că nefiind indicate legile de care s-au călăuzit
instanţele de fond în recurs este imposibil de verificat legalitatea acestora. Acest
temei de casare a fost încadrat la art.400 alin.(2) lit. a) din Codul de procedură
civilă, instanţa nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată. Considerăm că
neindicarea legii materiale aplicabilă ar putea fi inclusă ca temei de casare în
art.400 alin.(2) de „lege ferenda” pentru a oferi certitudinea şi consecvenţa
necesară unui act de dispoziţie judecătoresc şi de asemenea pentru a facilita
controlul judiciar al actelor judecătoreşti respective.
În rezultatul studierii practicii judiciare referitoare la tematica aplicării
legislaţiei în recurs, s-a constatat că ponderea preponderentă în cadrul temeiurilor
de casare, aplicate în recurs, este constituită de temeiurile nerespectării normelor
procedurale referitoare la atragerea persoanelor cărora li s-au afectat drepturile prin
hotărîre precum şi citarea nelegală a participanţilor la proces (art.400 alin.(3) lit. a),
d) din Codul de procedură civilă).

8. Cererea de recurs. Cuprinsul, depunerea şi restituirea cererii.


Cererea de recurs (Secţiunea I) se va depune la instanţa a cărei hotărîre sau
încheiere se atacă. Numai în cazul atacării deciziilor curţilor de apel (Secţiunea a
II-a), recursurile se depun la Curtea Supremă de Justiţie. În prima situaţie, după
expirarea termenului de recurs pentru toţi participanţii la proces, în termen de 15
zile expediază dosarul, împreună cu recursul la instanţa competentă de a examina
recursul (art.406 alin.(2) din Codul de procedură civilă). În cel de-al doilea caz,
dosarul necesită a fi expediat, după primirea solicitării din partea Curţii Supreme
de Justiţie, în urma depunerii recursului de către persoana interesată.
În momentele procedurale prevăzute de alineatul precedent, instanţa
judecătorească inferioară, trebuie să expedieze imediat dosarul.
Respectarea celerităţii imediate, în privinţa termenului transmiterii dosarelor
la instanţa superioară, de către instanţele judecătoreşti a căror acte de
dispoziţie se atacă cu recurs, (Secţiunea I – 15 zile, Secţiunea II – imediat ce
s-a primit solicitarea), se impune imperios, în scopul asigurării respectării
termenului rezonabil general de examinare a pricinii (art.6 CEDO), precum şi
a principiului celerităţii soluţionării cauzelor.
Cererea se depune în atîtea exemplare cîţi participanţi la proces sînt,
anexîndu-se: originalul chitanţei fiscale, prin care se confirmă achitarea taxei de
stat, cu excepţia cazurilor în care subiecţii sînt scutiţi, conform legii, de la achitarea

211
acesteia, precum şi împuternicirile legale ale reprezentantului, dacă recursul se
exercită prin reprezentant.
Cererea de recurs trebuie să fie dactilografiată şi să cuprindă, în mod
obligatoriu, elementele componente stipulate la art.437 alin.(1) şi art.405 alin.(1)
din Codul de procedură civilă.
Elementele componente ale cererii de recurs sînt următoarele:
- denumirea instanţei la care se depune recursul. Se reiterează faptul
că, în cadrul Secţiunii 1, se va indica instanţa a cărei act de
dispoziţie se atacă cu recurs, iar în cadrul Secţiunii a 2-a – Curtea
Supremă de Justiţie, ca unică instanţă ce examinează cererile de
recurs în cadrul acestei secţiuni;
- numele, denumirea, calitatea procesuală a recurentului sau a
persoanei ale cărei interese le reprezintă, adresa lor. Cu toate că
legea prevede ca element component numai numele recurentului,
este recomandabil de indicat şi prenumele acestuia. În cazul în care,
recurentul sau reprezentantul acestuia şi-au schimbat domiciliul avut
la judecarea în fond sau apel a cauzei, sau după caz, domiciliul ales,
urmează să se indice noul domiciliu. Dacă cererea se depune prin
reprezentant, se va menţiona această circumstanţă, cu trimiterea la
numărul, data şi emitentul procurii. În cazul reprezentantului legal,
se va anexa dovada respectivă;
- numele sau denumirea intimatului şi adresa lui. Indicarea este
obligatorie, fiind inadmisibilă deducerea elementelor respective din
cadrul conţinutului scriptic al cererii;
- data pronunţării hotărîrii atacate. Se menţionează că elementul
respectiv, prevăzut la lit. d) ale art. 405, 437 din Codul de procedură
civilă, se repetă şi la lit. e) ale textelor de lege respective;
- denumirea instanţei care a emis hotărîrea în fond, data pronunţării şi
dispozitivul hotărîrii, argumentele admiterii sau respingerii hotărîrii.
Prin aceste elemente, se prefigurează o individualizare a hotărîrii
supuse recursului. La această liniuţă, s-ar recomanda de indicat şi
numărul dosarului;
- esenţa şi temeiurile recursului, argumentul ilegalităţii sau
netemeiniciei hotărîrii atacate, solicitările recurentului, propunerile
respective. Aceste elemente, reprezintă partea motivată a cererii, cu
includerea cerinţelor recurentului, ce rezultă din această motivare;
- data declarării recursului şi semnătura recurentului. Se prezumă că
data indicată în cerere este similară cu cea a înregistrării. Faptul că
recurentul a indicat o altă dată decît cea în care a înregistrat cererea
în modul stabilit, nu prezintă importanţă juridică. În cazul
reprezentării, cererea poate fi semnată de recurent sau reprezentantul
său, neexistînd distincţie de valoare juridică.
Inexistenţa oricăruia dintre elementele cererii, precum şi a: împuternicirilor
reprezentantului, dacă recursul se exercită prin reprezentant; a dovezii plăţii taxei
212
de stat - constituie motiv de restituire a cererii de recurs înaintată în conformitate
cu secţiunea II-a. Instanţa de recurs (Curtea Supremă de Justiţie), va restitui
cererea printr-o adresă semnată de preşedintele sau vicepreşedintele colegiului
respectiv, în termen maxim de 5 zile de la depunere, conform art.438 alin.(2) din
Codul de procedură civilă.
La cererea de recurs depusă în cadrul Secţiunii 1, se vor anexa noile înscrisuri
în original şi copiile de pe înscrisuri, în atîtea exemplare, cîţi intimaţi sînt.
Cererea de recurs, în Secţiunea a 2-a, se va înregistra la Secţia Grefă a Curţii
Supreme de Justiţie, iar după verificarea îndeplinirii condiţiilor enunţate şi
constatarea îndeplinirii lor Secţia Grefă va remite recursul cancelariei Colegiului
respectiv, care va înregistra intentarea procedurii de recurs. Astfel, momentul
sesizării instanţei de recurs nu coincide momentului intentării procedurii de recurs.
Spre deosebire de secţiunea II-a, în cazul neîndeplinirii condiţiilor enunţate
mai sus pentru această secţiune, în cadrul secţiunii I-a, instanţa va dispune prin
încheiere să nu se dea curs cererii, acordînd recurentului un termen pentru
înlăturarea neajunsurilor, de regulă, de 7 zile. Reieşind din prevederile art.408 alin.
(3) din Codul de procedură civilă încheierea de a nu se da curs cererii poate fi
atacată cu recurs numai dacă face imposibilă judecarea de mai departe a pricinii.
Judecarea de mai departe a pricinii, în acest context, este posibilă numai în cazuri
în care s-a dispus de a nu se da curs cererii de recurs împotriva unor încheieri date
în primă instanţă care la rîndul lor nu împiedică desfăşurării în continuare a
procesului (art.423 alin.(1) din Codul de procedură civilă).
Dacă nu au fost înlăturate neajunsurile stabilite în termenul indicat în
încheiere, instanţa de recurs va restitui cererea recurentului.
Depunerea repetată a recursului (în cadrul secţiunii I), în interiorul termenului
legal stabilit, este imposibilă numai dacă cererea a fost restituită pentru:
- depunerea cererii cu nerespectarea termenului legal pentru declararea
recursului respectiv, iar recurentul nu a solicitat repunerea în termen.
- recurentul a solicitat restituirea recursului pînă la dezbaterea în fond a
recursului de către instanţa de recurs.
În celelalte cazuri de restituire, este permisă depunerea repetată.
În cazul restituirii recursului, conform secţiunii a II-a, este admisă depunerea
repetată a recursului, după înlăturarea neajunsurilor, conform art. 438 alin. (3)
Codul de procedură civilă, dacă nu a expirat termenul de 2 luni prevăzut la art. 434
din Codul de procedură civilă care este un termen de decădere.

8.1 Suspendarea executării hotărîrii în recurs.


Susceptibilitatea recursului de a suspenda executarea hotărîrii diferă pentru
cele două categorii de recursuri.
Recursul exercitat în temeiul secţiunii I, conform art.403, de regulă,
suspendă executarea hotărîrii, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Aceste
cazuri se referă la situaţiile în care hotărîrea este „de jure” cu executare imediată,
conform art.256 din Codul de procedură civilă, sau instanţa de fond a dispus

213
executarea imediată, în cazurile de dispunere a executării imediate facultative
prevăzute de art.257 din Codul de procedură civilă.
Recursul exercitat în procedura stabilită de secţiunea II-a, de regulă, nu
suspendă executarea hotărîrii, cu excepţia cazului în care are ca obiect:
- strămutarea de hotare;
- distrugerea de plantaţii şi semnături;
- demolarea construcţiei şi altor bunuri imobile;
- alte cazuri expres prevăzute de lege.
Instanţa investită cu examinarea recursului împotriva deciziilor curţilor de
apel sînt în drept, la cererea recurentului, să dispună suspendarea executării
hotărîrii atacate, cu condiţia depunerii unei cauţiuni în modul, mărimea şi cu
efectele prevăzute de art.435 alin.(3)-(7) din Codul de procedură civilă.
Certificatul emis de Oficiul de executare constituie dovada depunerii
cauţiunii, act care se anexează la cererea de recurs. Cererea de suspendare a
executării hotărîrii poate fi înglobată în cadrul cererii de recurs sau poate fi
formulată separat.
Cererea de suspendare a executării hotărîrii se examinează fără citarea
părţilor, soluţionîndu-se prin încheiere nesusceptibilă de atac.
Aşa cum rezultă din conţinutul normelor enunţate, în cazul casării hotărîrii
atacate, indiferent de soluţia adoptată, cauţiunea nu se va restitui, pînă la
soluţionarea irevocabilă a litigiului. După pronunţarea unei hotărîri irevocabile, în
privinţa sumei cauţiunii se va proceda în felul următor, în dependenţă de
îndreptăţirea persoanei care a depus cauţiunea: persoana respectivă a pierdut
procesul – din suma respectivă se va executa hotărîrea; deponentul cauţiunii a
cîştigat procesul – suma cauţiunii se restituie acestuia; în cazul cîştigării parţiale a
procesului – i se va restitui suma aferentă pretenţiilor cîştigate, suma pierdută în
folosul părţii adverse încasîndu-se din restul sumei depusă în calitate de cauţiune.

8.2 Impunerea cu taxă de stat a cererii de recurs.


Cererea de recurs, ca cerere în exercitarea unei căi ordinare de atac, şi ca
cerere adresată autorităţii judecătoreşti, se impune cu taxă de stat, conform legii.
La depunerea cererii de recurs se va anexa dovada achitării taxei de stat
aferente (chitanţa în original), conform art.404 alin.(2) din Codul de procedură
civilă şi art.2 alin.(1) al Legii taxei de stat, cu excepţia cazurilor în care legea
prevede scutirea de la plata taxei de stat. Reieşind din prevederile art.3 alin.(1) lit.l)
al Legii sus menţionate, cuantumul taxei de stat constituie 50% din taxa ce
urmează a fi plătită la depunerea cererii de chemare în judecată sau altei cereri
(plîngeri), iar în cazul în care litigiul dedus judecăţii are caracter patrimonial,
cuantumul va constitui 50% din suma contestată, astfel că în cazul în care una
dintre părţile litigante contestă în cadrul cererii de recurs numai o parte a sumei sau
obiectivului material al litigiului, taxa achitată se va calcula în felul următor: 50%
din 3% rezultă 1,5% din valoarea sumei contestate.
Conform art.437 alin.(2) din Codul de procedură civilă, prevederile referitoare
scutirea, amînarea şi eşalonarea judecătorească a taxei, prevăzute de art.85 alin.(4)
214
şi art.86, nu au incidenţă la depunerea cererii de recurs, iar scutirile de la art.85
alin.(1) au incidenţă numai în cazurile în care se stabileşte expres scutirea şi pentru
contestarea hotărîrilor.
Dacă reclamantul este scutit de către judecător, numai la depunerea cererii de
chemare în judecată, în recurs acesta va achita 50% din cuantumul pe care acesta l-
ar fi achitat dacă nu ar fi fost scutit. Bonul de plată se va prezenta în original, în
instanţa de recurs. Într-un exemplu, decizia Curţii Supreme de Justiţie din
22.09.2004 s-a admis recursul declarat de către M.B. împotriva încheierii Curţii de
Apel Bălţi din 22.07.2004 de restituire a cererii de apel, pe motivul neachitării
taxei de stat. Instanţa de recurs a motivat prin faptul că, la dosar există o copie a
chitanţei de plată a taxei de stat, iar instanţa de apel nu a concretizat destinaţia
acestei taxe şi nu a solicitat originalul chitanţei de plată, pentru a stabili cu
certitudine dacă s-a achitat taxa de stat pentru exercitarea căii de atac. Reiterăm că,
instanţa de recurs nu este ţinută de suma reală achitată în primă instanţă, ci de
suma datorată conform legii la depunerea în primă instanţă, aplicînd cota
procentuală de 50%, pentru că s-ar putea ca prima instanţă să fi încasat greşit taxa
de stat. Alt exemplu analizat prin prisma simetriei procedurale: Curtea de Apel
Bălţi prin încheierea din 02.04. 2004 a dispus restituirea cererii de apel înaintată de
către DLC împotriva hotărîrii Judecătoriei Soroca din 04.11.2003 în acţiunea L.P.
împotriva Direcţiei respective, privind încasarea forţată a salariului. Restituirea
eronată a cererii a fost constatată prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din
11.09.2004, motivat pe faptul că în dosar există anexat originalul chitanţei de
achitare a taxei de stat achitată în termenul de 14 zile stabilit de instanţa de apel
pentru înlăturarea neajunsurilor.
Dacă cuantumul taxei este diferit în raport de subiecţii impunerii (ex.:
persoana fizică şi persoana juridică, conform art.3 alin.(1) lit. a) al Legii taxei de
stat achită nu mai puţin de 150 lei şi respectiv 15 salarii minime egale cu 270 lei),
acţiunea fiind înaintată de către un subiect, dar este contestată în recurs de către alt
subiect, taxa se va încasa raportat la cuantumul pe care l-ar fi datorat subiectul care
a înaintat acţiunea în primă instanţă (raportat la exemplul de mai sus şi
presupunînd că acţiunea a fost înaintată de către persoana fizică, persoana juridică
la depunerea recursului va achita 50% din suma de 150 lei, dar nu din suma de 270
lei).
Recursul împotriva încheierilor supuse acestei căi de atac sînt scutite de taxa
de stat conform art.85 alin.(1) lit. n) din Codul de procedură civilă.
În cazul în care, instanţa de recurs a soluţionat cauza fără a se pronunţa asupra
compensării cuantumului taxei de stat, dacă această compensare se impune, partea
interesată va dispune de dreptul de a solicita încasarea cuantumului taxei de stat
aferent, prin decizie suplimentară.

9. Procedura de examinare a recursului

Procedura examinării recursului diferă, în dependenţă de Secţiunea conform


căreia se examinează recursul.
215
În cadrul examinării pricinii în recurs, Secţiunea I-a, instanţa va verifica în
limitele cerinţelor înaintate şi a motivelor invocate (cu excepţia art.400 alin.(4) din
Codul de procedură civilă), în baza materialelor din dosar şi a noilor înscrisuri
prezentate de către părţi, legalitatea şi temeinicia hotărîrii primei instanţe, recursul
avînd efect devolutiv şi în ceea ce priveşte persoanele care nu au declarat recurs
(art.410 alin.(2) din Codul de procedură civilă).
Înscrisuri noi, în sensul art.410 alin.(1) din Codul de procedură civilă, se vor
considera înscrisurile prezentate după pronunţarea hotărîrii. Noile probe se vor
administra cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a egalităţii părţilor în
proces şi se vor aprecia conform art.130 din Codul de procedură civilă.
În privinţa citării şi a comunicării actelor de procedură în recurs, dispoziţiile
art. 100-105 se vor aplica în mod corespunzător. Reieşind din prevederile art. 414
alin. (1) din Codul de procedură civilă neprezentarea participanţilor la proces sau a
reprezentantului acestuia, legal citat, nu împiedică examinarea recursului, dacă
instanţa de recurs constată că procedura de citare a fost legal îndeplinită
Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a procedurii de citare (ex:
lipsa la dosar a cotorului cu semnătura persoanei citate), precum şi neîndeplinirea
sau îndeplinirea necorespunzătoare a procedurii de comunicare a actelor
procedurale (cererea de recurs şi noile înscrisuri) suscită amînarea examinării
recursului.
Spre exemplu, prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 14.06.2004
pronunţată în dosarul nr. 2r-176/04, recursul a fost admis pe motivul încălcării
normelor procedurale de citare, prevăzute de art. 102-107 din Codul de procedură
civilă, deoarece la dosar nu există dovada de primire. soluţie cu care suntem pe
deplin de acord. Numai prin respectarea dispoziţiilor procedurale respective, se
poate pronunţa o soluţie legală şi fără încălcarea dreptului la un proces echitabil a
participanţilor la proces. Considerăm că, reieşind din dificultăţile financiare care
sînt suportate, pentru a se respecta legea în privinţa citării prin scrisoare
recomandată şi comunicarea efectivă a actelor procedurale, se impune modificarea
art. 100 din Codul de procedură civilă sau alocarea surselor financiare necesare
pentru a se îndeplini prevederile legale, dar şi pentru a asigura dreptul justiţiabililor
la un proces echitabil şi a respecta principiile contradictorialităţii şi egalităţii
părţilor în proces.
Examinarea cauzei în recurs poate fi amînată pe motivele prevăzute la art. 208 din Codul de procedură civilă, numai în măsura în
care aceste motive se regăsesc în cadrul procedurii de recurs. Imposibilitatea de prezentare în şedinţă, se va aprecia ca motiv numai
dacă este reală şi justificată (ex: caz de boală). Amînarea examinării pe motivul neprezentării reprezentantului părţii se poate
efectua numai o singură dată.

Amînarea judecării recursului se va dispune prin încheiere, nesusceptibilă de


recurs, cu indicarea motivelor amînării.
Instituţia amînării în cadrul examinării recursului, prezintă o deosebită
importanţă practică, în cadrul apărării adecvate a drepturilor şi intereselor
justiţiabililor, astfel că, vom prezenta cîteva speţe cu relevarea unor probleme
practice.
Spre exemplu, prin încheierea Curţii Supreme de Justiţie din 20.10.2004 a fost
dispusă amînarea examinării recursului lui Gh.B., motiv de amînare a constituit

216
neprezentarea pîrîtului, lipsind dovezi de confirmare a citării acestuia, temeiul
respectiv fiind invocat expres în art.414 alin.(2) din Codul de procedură civilă.
Instanţa, prin soluţionarea recursului, nu rejudecă pricina în fond, ci
controlează hotărîrea recurată în raport de motivele de casare invocate de recurent,
eventual, de cele ridicate din oficiu de către instanţă. Instanţa va verifica în limitele
recursului declarat, în baza materialelor din dosar, iar în cadrul Secţiunii 1, şi a
noilor înscrisuri prezentate, corectitudinea aplicării şi interpretării normelor de
drept material şi proceduralin. La examinarea recursului instanţele nu vor
administra probe noi cu excepţia înscrisurilor posibile prezentării în secţiunea I,
reieşind din prevederile art. art.410, 442 din Codul de procedură civilă.
Instanţa de recurs nu poate înrăutăţi situaţia părţii în propria cale de atac, de
exemplu, să acorde reclamantului o sumă mai mare prin pronunţarea unei noi
hotărîri, chiar dacă pîrîtul care a făcut recurs nu s-a opus la discutarea pretenţiilor
majorate, cu excepţia situaţiei în care recurentul îşi exprimă acordul de voinţă în
acest sens şi cînd hotărîrea este atacată şi de alţi participanţi la proces (art. 410 al 3
din Codul de procedură civilă). Imposibilitatea agravării situaţiei în propriul recurs
prevăzută de art.410 alin.(3) din Codul de procedură civilă, care figurează în
literatura de specialitate drept un principiu „non reformatio in peius”. Relevăm o
speţă pentru comprehensibilitatea acestui principiu. Prin încheierea Judecătoriei
Cantemir din 20.04.2004 a fost admis demersul executorului judecătoresc S.S.
despre schimbarea modului de executarea a hotărîrii de încasare a pensiei
alimentare de la ¼ din venituri în sumă bănească fixă în cuantumul de 200 lei lunar
în folosul lui N.R. de la I.L. N.R. a declarat recurs împotriva încheierii respective,
solicitînd casarea parţială a încheierii primei instanţe, cu pronunţarea unei noi
hotărîri de încasare a sumei băneşti fixe inclusiv pe perioada 1994-2004. Curtea de
Apel Cahul prin decizia din 25.05.2004 a dispus micşorarea cuantumului stabilit de
primă instanţă de la 200 lei pînă la 50 lei, astfel, înrăutăţind situaţia recurentei în
propriu recurs. Decizia respectivă a fost casată prin decizia Curţii Supreme de
Justiţie din 17.11.2004.
O chestiune discutabilă la acest capitol, ar fi stigmatizarea prevederilor art.
410 alin. 3) din Codul de procedură civilă care prevede imposibilitatea agravării
situaţiei în propriul atac, de prevederile art. 400 alin. 4) din Codul de procedură
civilă, care prevede posibilitatea ridicării din oficiu a temeiurilor procedurale de
casare a hotărîrii, în cazul în care prin invocarea acestor motive s-ar crea o situaţie
mai grea părţii care a depus recurs. Suntem de părere că, prevederile art. 410 din
Codul de procedură civilă şi cele de la art. 400 alin. (4) din Codul de procedură
civilă necesită a fi coraborate şi aplicate prin prisma principiului disponibilităţii
drepturilor participanţilor la proces, astfel că, instanţa nu va putea din oficiu să
invoce temeiurile procedurale de casare, dacă casarea hotărîrii supusă recursului, ar
fi în defavoarea persoanei care a depus recursul, soluţie care înlătură aparenţa
caracterului dezavuator al art. 400 alin. 4) în raport cu art. 410 alin. 3) din Codul de
procedură civilă.
O altă problemă încorporată acestui subcapitol este legată de situaţia în care
au fost invocate mai multe temeiuri de casare, este sau nu obligată instanţa să
217
examineze toate motivele invocate sau ridicate din oficiu, în cazul în care numai un
motiv este suficient pentru casarea hotărîrii? Suntem de părere că instanţa de recurs
este obligată să examineze toate temeiurile de casare, inclusiv să ia în considerare
temeiurile pasibile a fi ridicate din oficiu.
Examinarea pricinii în recurs se va desfăşura conform dispoziţiilor
procedurale aplicabile judecării apelului, în măsura în care aceste dispoziţii nu
contravin capitolului ce reglementează calea de atac recursul.
În instanţa de recurs, nici părţile dar nici instanţa din oficiu nu dispun de
posibilitatea de a efectua următoarele acte procedurale:
- de a schimba calitatea părţilor în proces;
- de a modifica temeiul sau obiectul acţiunii;
- de a se înainta pretenţii noi.
Dacă necesitatea schimbării calităţii părţilor rezultă din dezbateri, instanţa de
recurs va decide admiterea recursului şi/sau pentru alte motive decît cele invocate
de către recurent, cu trimitere la rejudecare a cauzei la instanţa de fond.
Schimbarea temeiului, obiectului acţiunii sau înaintarea unor pretenţii noi este
inadmisibilă, inadmisibilitatea acestora neavînd autoritate de lucru judecat,
recurentul dispunînd de dreptul de a înainta o nouă acţiune cu schimbarea
temeiului, obiectului acţiunii sau avînd ca obiect pretenţiile noi inadmisibile de
recurs.
Examinarea recursului, începe cu deschiderea şedinţei publice de judecată.
Ulterior se vor striga părţile procesuale şi participanţii la proces, în ordinea
stabilită conform listei cauzelor examinate în recurs, afişată înainte de începerea
şedinţei de judecată.
După deschiderea şedinţei de judecată şi strigarea părţilor şi a participanţilor
la proces, se va verifica prezenţa acestora, iar în cazul absenţei – faptul dacă au fost
legal citaţi.
Ulterior constatării posibilităţii examinării recursului în şedinţa respectivă, se
va proceda la citirea raportului asupra pricinii. Raportul asupra pricinii, efectuat de
către judecătorul desemnat de către preşedintele sau vicepreşedintele Colegiului,
are caracter facultativ în privinţa soluţiei ce se va adopta de către instanţa de
recurs.
Instanţa de recurs va soluţiona, în modul prevăzut de art.48 din Codul de
procedură civilă cererile şi demersurile participanţilor la proces, pronunţîndu-se
asupra lor numai după punerea în discuţie, cu respectarea contradictorialităţii şi
egalităţii părţilor în proces (art.415 alin.(1) din Codul de procedură civilă). Tuturor
participanţilor prezenţi în sala de şedinţă trebuie să li se ofere posibilitatea de a-şi
exprima opinia vis-a-vis de cererea sau demersul respectiv, în ordinea stabilită de
art.416 alin.(1) din Codul de procedură civilă.
Pledoariile ţinute în faţa instanţei de recurs trebuie să fie concise, concentrate
la obiectul şi motivele recursului. Evidenţiem faptul că dispoziţiile art.416 alin.(3)
şi art.444 alin.(3) din Codul de procedură civilă au fost declarate neconstituţionale,
dispoziţii devenite nule. Astfel, necesitatea participării la judecarea recursului prin
intermediul avocatului sau a altui reprezentant licenţiat în drept, limitarea
218
pledoariei la 30 de minite, precum şi posibilitatea arbitrară a preşedintelui şedinţei
de a limita pledoaria – au devenit nule.
Prin Legea nr.303-XV din 23.09.2004 a fost instituit un nou conţinut al
art.444 alin.(3), ce oferă posibilitatea preşedintelui şedinţei de judecată de a
atenţiona participanţii la proces, în cazul în care aceştia, în cadrul luărilor de cuvînt
se abat de la expunerea problemelor de drept sau dacă argumentele expuse nu au
legătură cu temeiurile invocate în cadrul cererii de recurs, în alte cazuri explicaţiile
participanţilor la proces nu sînt pasibile de a fi limitate.
Participanţii la proces prezenţi în şedinţa de judecată şi reprezentanţii lor, vor
lua cuvîntul în următoarea ordine: recurentul şi reprezentantul său, apoi intimatul şi
reprezentantul său. Ordinea ascultării celorlalţi participanţi la proces, se va stabili
de instanţa care judecă recursul, în dependenţă de aspectele care necesită a fi
elucidate şi de calitatea acestora în proces.
În recurs, părţile şi participanţii la proces dispun de dreptul la o singură
replică asupra problemelor apărute în timpul dezbaterilor.
După ascultarea replicilor, instanţa se va retrage în camera de deliberare.
Procedura deliberării, a adoptării deciziei şi pronunţării ei, este identică cu cea
prevăzută pentru examinarea cauzei în apel. Judecătorii care nu sunt de acord cu
soluţia la care s-a ajuns în urma deliberării, dispun de dreptul de a formula opinie
separată.
În privinţa momentului deliberării şi a pronunţării actelor de dispoziţie ale
instanţei de recurs va avea loc în aceeaşi şedinţă cu judecarea recursului, dar în
prezenţa unor motive întemeiate (ex.: complexitatea cauzei), deliberarea şi
pronunţarea poate fi amînată pe un termen de 10 zile, conform art. 236 al (1) din
Codul de procedură civilă.
Instanţa de recurs este în drept să pronunţe dispozitivul deciziei sau a hotărîrii,
urmînd ca redactarea să se efectueze în termen de o lună pentru recursurile
înaintate în baza secţiunii a II-a şi de 15 zile pentru recursurile înaintate în baza
secţiunii I-a.
Pentru asigurarea certitudinii momentului de la care va curge termenul de
recurs, instanţele a căror acte de dispoziţie sînt recurabile, în situaţia pronunţării
integrale în şedinţă a actelor respective, acest fapt se fixează în procesul –verbal al
şedinţei sub semnătura părţilor, iar dacă se pronunţă numai dispozitivul, hotărîrea
motivată se înmînează participanţilor la proces, aspect confirmat prin semnătură de
primire
În cazul căii de atac a recursului, legea instituie, ca şi în cazul apelului,
posibilitatea retragerii şi renunţării la recurs, precum şi tranzacţia încheiată între
părţi (art. 411,412, 443 din Codul de procedură civilă), cereri care se vor examina
conform prevederilor art.374 şi respectiv art.375 din Codul de procedură civilă, cu
deosebirea ce constă în faptul că retragerea, renunţarea sau tranzacţia nu poate fi
exercitată şi în mod oral, în instanţa de recurs fiind necesară întotdeauna o cerere
scrisă, depusă de către recurent sau mandatarul special cu încetarea prin încheierea
irevocabilă a procedurii de recurs.

219
Cu toate că art. 443 din Codul de procedură civilă, nu instituie în mod expres
forma scrisă pentru retragerea recursului în Secţiunea a II-a, această formă se
extinde inclusiv la acest caz, reieşind din interpretarea extensiv-sistematică a
acestui articol.
În cazul în care instanţa de recurs, admite renunţarea la recurs sau tranzacţia
părţilor, este necesar de a se casa hotărîrea atacată cu încetarea procesului civil în
instanţa de recurs.
În cazul în care se admite retragerea recursului, instanţa de recurs va dispune
încetarea procedurii de recurs, numai în privinţa părţii sau participantului la proces
care a retras recursul, se va aduce acest fapt la cunoştinţa părţilor şi participanţilor
în proces, examinînd recursurile celorlalţi declaranţi.
După examinarea recursului, instanţa poate pronunţa una dintre soluţiile
prevăzute la art.417 şi art.427 şi respectiv la art.445 alin.(1) din Codul de
procedură civilă, soluţii ce devin irevocabile de la momentul pronunţării lor. La
studierea practicii referitoare aplicarea normelor ce prevăd împuternicirile instanţei
de recurs s-a observat confundarea frecventă a textelor de lege procedurale care
prevăd împuternicirile instanţei (art.417, 427, 445 din Codul de procedură civilă).
Dacă după deliberare, instanţa de recurs ajunge la concluzia că motivele de
recurs sînt neîntemeiate, iar alte motive, ridicarea cărora este posibilă şi din oficiu,
lipsesc, recursul se va respinge ca nefondat. În cazul respingerii recursului,
hotărîrea atacată devine irevocabilă.
În cazul în care, instanţa de recurs ajunge la concluzia că cel puţin unul dintre
temeiurile invocate este întemeiat sau constată, din oficiu, prezenţa vreunui motiv
procedural de casare, va decide admiterea recursului cu casarea totală sau parţială a
hotărîrii (lor) instanţei (lor) inferioare:
- totală, dacă se referă la toate aspectele de fapt şi de drept, care au format
obiectul examinării în instanţa de fond şi are devolutivitate asupra tuturor părţilor;
- parţială, dacă motivele casării vizează doar unele aspecte de fapt şi/sau de
drept ale pricinii sau numai pe una/unele dintre părţi.
Distincţia dintre casarea totală şi parţială prezintă interes pentru determinarea
limitelor rejudecării cauzei după casare.
În cadrul Secţiunii 1, legea prevede şi posibilitatea modificării hotărîrii,
situaţie aplicabilă în cazurile în care circumstanţele au fost corect reţinute şi
elucidate, existînd anumite erori, susceptibile de remediere în instanţa de recurs.
În continuare se vor expune cîteva aspecte referitor la soluţiile concrete
pronunţate în recurs în contextul necesităţii unor intervenţii legislative la acest
capitol.
Un prim aspect este cel legat de lipsa stipulării exprese în cadrul art.445 din
Codul de procedură civilă, a posibilităţii casării deciziei pronunţate în apel, cu
menţinerea hotărîrii primei instanţe. Cu toate că lipseşte stipularea legală, instanţa
supremă a procedat la pronunţarea acestor soluţii, necesitate rezultată din
dezbaterile judiciare la examinarea recursului.

220
Astfel, prin decizia din 14.04.2004 a fost admis recursul declarat de R.B. cu
casarea deciziei Curţii de Apel Chişinău din 16.09.03 şi menţinerea hotărîrii
Judecătoriei Buiucani din 17.07.2003.
Se poate conchide necesitatea includerii exprese a acestei împuterniciri a
instanţei de recurs la art.445 din Codul de procedură civilă.
O altă chestiune la acelaşi capitol este legată de lipsa în cadrul art.445 din
Codul de procedură civilă a stipulării împuternicirii de a modifica hotărîrea primei
instanţe, aceasta impunîndu-se a fi reglementată la acest articol. Instanţa supremă a
procedat la aplicarea acestei posibilităţi, însă din lipsa individualizării literei
respective din alin.(1) art.445 din Codul de procedură civilă, care a fost aplicat de
instanţă, indicîndu-se „art.445 Codul de procedură civilă”.
Sub aspectul instanţei la care se va trimite pricina pentru rejudecare, instanţa
care a admis recursul, dispune de următoarele împuterniciri, după casarea hotărîrii:
- casarea cu rejudecare şi pronunţare a unei noi hotărîri va opera atunci, cînd
eroarea poate fi corectată de către instanţa de recurs, nefiind necesară verificarea
suplimentară de dovezi, circumstanţe, şi nefiind necesar de a se reţine şi constata
alte circumstanţe, circumstanţele pricinii fiind corect constatate de instanţele
inferioare, eroarea constînd, de regulă, în aplicarea eronată a normelor de drept
materialin.
- casarea cu trimitere la rejudecare va opera în cazurile în care eroarea nu
poate fi remediată de către instanţa de recurs, de regulă, fiind aplicabilă în situaţia
aplicării eronate a normelor procedurale, în caz contrar fiind pasibilă eludarea cel
puţin a unui grad de jurisdicţie, pentru verificarea şi elucidarea unor circumstanţe
sau pentru anumite persoane, ceea ce ar contraveni principiilor echităţii,
contradictorialităţii şi dreptului la apărare.
Relevăm unele ipoteze practice sub aspectul enunţat mai sus:
- cînd instanţa inferioară a soluţionat pricina fără cercetarea fondului, după
casare pricina se va trimite la rejudecare la instanţa de fond din considerentul
parcurgerii tuturor gradelor de judecare aferente pricinii respective;
- dacă instanţa de fond a soluţionat pricina în baza altui temei juridic, decît cel
invocat de parte, fără a-l pune în discuţia părţilor (în dezbateri), această situaţie
este echivalentă cu nerezolvarea fondului, impunîndu-se casarea cu trimitere,
deoarece, deşi, în instanţa de fond s-au administrat probe, instanţa pronunţîndu-se
atît în drept cît şi în fapt, aceasta nu s-a făcut în temeiul invocat de parte aşa încît
cererea ei nu a fost soluţionată în fond;
- dacă hotărîrea este casată pentru nerespectarea normelor privind competenţa,
pricina se va trimite la instanţa competentă sau se va reţine pentru rejudecare, în
cazul în care se constată propria competenţă;
- în cazul în care soluţia din dispozitivul hotărîrii este în contradicţie cu
faptele corect stabilite în motivarea hotărîrii, în sensul că din probele administrate
rezultă o anumită soluţie, la care se face referire în motivare, însă în dispozitiv
instanţa s-a oprit la soluţia contrară, hotărîrea se va casa cu rejudecarea şi
pronunţarea unei noi hotărîri (ex.: din partea motivată rezultă că pretenţia este
întemeiată, dar în dispozitiv acţiunea este respinsă ca neîntemeiată).
221
Se poate conchide că, atunci cînd eroarea depistată poate fi remediată de
instanţa de apel, instanţa de recurs va trimite cauza spre rejudecare în apel, iar, de
regulă, se va trimite la instanţa de fond. Dacă ambele hotărîri sînt nelegale, de
asemenea, se va trimite la rejudecare în fond (exemplu, nu au fost atrase toate
persoanele cărora li s-ar afecta drepturile prin hotărîre).
Instituţia indicaţiilor obligatorii ale instanţei de recurs, în literatura de
specialitate, mai poate fi întîlnită sub denumirea de „obligativitatea hotărîrii
instanţei de recurs pentru judecătorii fondului”, în esenţă reflectîndu-se finalitatea
controlului judiciar al instanţei superioare asupra soluţiilor emise de instanţa
inferioară şi a principiului ierarhizării instanţelor judecătoreşti.
În situaţia în care casare cu trimitere la rejudecare, instanţa de recurs va indica
legea necesar de a fi aplicată, chestiunile ce urmează a fi clarificate sau actele de
procedură ce necesită a fi efectuate. Indicaţiile respective sînt obligatorii pentru
instanţa care rejudecă pricina (art.420 alin.(1) din Codul de procedură civilă), iar în
caz de nerespectare a acestor indicaţii, hotărîrea pronunţată la rejudecare va fi
casabilă.
Indicaţiile nu vor putea cuprinde anumite sugestii asupra:
- eventualei soluţii necesare a fi pronunţate;
- aprecierii veridicităţii probelor administrate;
- prevelarea unor probe asupra altora;
- alte indicaţii ce ar afecta intima convingere a instanţei la rejudecare. (art. 420
din Codul de procedură civilă)
Nu contravine principiului intimei convingeri indicaţia privind legea
aplicabilă raportului litigios, această indicaţie fiind obligatorie.
După pronunţarea deciziei prin care se soluţionează cererea de recurs,
instanţa de recurs nu este în drept să o anuleze sau să o modifice. Totodată,
instanţa de recurs dispune de posibilitatea corectării greşelilor, a explicării şi
emiterii unei decizii suplimentare, dispoziţiile art. 249, 250 şi 251 fiind
aplicabile în măsura în care situaţiile de referinţă, ce constituie temei al înaintării
cererilor respective (de pronunţare a deciziilor suplimentare, de explicare şi de
corectare a greşelilor), sînt compatibile dispoziţiile legale referitoare la recurs. În
cazul admiterii acestor cereri, instanţa de recurs va pronunţa o decizie
suplimentară sau o încheiere de corectare ori de explicare a deciziei (exemplu:
încheierea Curţii Supreme de Justiţie din 09.06.2004 în dosarul nr.2r-147/04 de
corectare a greşelii strecurate în decizia Curţii Supreme de Justiţie din
17.03.2004), iar în cazul respingerii acestor cereri, în toate cele trei cazuri se va
pronunţa o încheiere. Decizia suplimentară este irevocabilă, iar încheierile
respectiv enunţate, sînt susceptibile de recurs, cu excepţia situaţiei în care sînt
emise de Curtea Supremă de Justiţie.
Imposibilitatea anulării sau modificării deciziei pronunţate, cu nuanţele
expuse, care nu ating substanţa acestei decizii, rezidă în irevocabilitatea acestei
decizii, care poate fi anulată numai în cazul admiterii unei cereri de revizuire,
adică pe cale extraordinară de atac.

222
Pascari Vasile Curtea Supremă de Justiţie,
Vicepreşedinte (în prezent judecător)

Pascari Anastasia Curtea Supremă de Justiţie,


Judecător

T I T L U L III
1.3 – revizuirea hotărîrilor judecătoreşti.
223
• Consideraţii generale . Sediul materiei.
• Obiectul revizuirii.
• Părţile. Instanţa competentă să examineze cererile de revizire şi
sesizarea ei.
• Temeiurile şi termenele de depunere a cererii de revizuire.
• Examinarea cererilor de revizuire.

1. Consideraţii generale. Sediul materiei.

Institutul revizuirii ca cale de atac de retractare, în rînd cu căile de atac de


reformare are sarcina de a asigura pronunţarea pe caz a unei hotărîri legale şi
întemeiate, protejînd prin aceasta drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului
cît şi drepturile persoanelor juridice.
Ambele cai de atac de reformare şi de retractare, deşi esenţial diferă prin
procedura de exercitare, au menirea de a eficientiza actul de justiţie.
Calea de atac de reformare poate fi exercitată împotriva hotărîrilor şi deciziilor
care nu au intrat în vigoare, pe cînd revizuirea ca cale de atac de retractare poate fi
exercitată numai împotriva hotărîrilor încheierilor şi deciziilor irevocabile, în
cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.
Revizuirea este o cale de atac de retractare comună şi nesuspensivă de
executare prin intermediul căreia se poate obţine desfiinţarea unei hotărîri
judecătoreşti irevocabile şi reînnoirea judecăţii. După cum însă judicios sa
observat, în practica instanţelor există tendinţa de a se da o interpretare extensivă
a normelor de procedură care reglamenteză revizuirea, fie în privinţa condiţiilor de
admisibilitate (obiect, motive), fie a soluţiilor care se pot pronunţa.
Retractarea neîntemeiată a unei hotărîri judecătoreşti irevocabile produce efecte
grave pentru părţi întrucît se încalcă principiul stabilităţii raporturilor juridice, or
unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul
stabilităţii raporturilor juridiciare, care înseamnă între altele, că soluţia definitivă a
oricărui litigiu nu trebuie rediscutată fără motive legale. Deaceia, legea admite
revizuirea numai în cazuri strict determinate.
Dreptul la un proces echitabil în faţa instanţei de judecată, garantat de art.6
paragraful 1 din Convenţie, trebuie interpretat in lumina preambulului Convenţiei,
care enunţa preeminenţa principiului supremaţiei dreptului ca element al
patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale
ale preeminenţei dreptului este principiul stabilităţii raporturilor juridice, care
înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie
rediscutată. (Brumărescu contra România , hotărîrea din 28 octombrie 1999 p. 61)

224
Revizuirea este o cale de atac de retractare, deoarece se adresează instanţei
competente să examineze cererea de revizuire (art 448 CPC) cerîndu-i-se să revină
asupra hotărîrii atacate, în baza noilor împrejurări invocate, care, de regulă , s-au
ivit ulterior pronunţării hotărîrii.
Motivele caracteristice de revizuire presupun că hotărîrea, a cărei revizuire se
cere, a fost justă în raport de actele dosarului existente la data pronunţării hotărîrii,
însă, ulterior s-au descoperit materiale noi sau s-a constatat că probele care au
fundamentat-o au fost false, astfel încît situaţia de fapt reţinută de către instanţă,
văzută prin prisma noilor elemente, nu mai corespunde realităţii, impunîndu-se
retractarea hotărîrii respective.
Motivele pentru care poate fi depusă o cerere de revizuire sînt prevăzute
limitativ de lege (art. 449 CPC). Este adevărat că şi la căile de atac de reformare
(apelul, recursul) motivele au acelaş regim, în schimb, există o diferenţă în sensul
că hotărîrea atacată prin intermediul revizuirii nu este criticată în raport de
materialul dosarului existent la data pronunţării acelei hotărîri, ci numai în baza
unor împrejurări noi, necunoscute de instanţă la data pronunţării. Deci, pe calea
revizuirii nu se pune problema realizării unui control judiciar, ci a unei noi
judecăţi, pe temeiul unor elemente ce nu au format obiectul judecăţii finalizată cu
pronunţarea hotărîrii a cărei revizuire se solicită.
O particularitate importantă a revizuirii constă în faptul, că retractarea unei
hotărîri se poate solicita numai pentru erori involuntare săvîrşite de instanţă în
raport cu starea de fapt reţinută în hotărîre, fie în raport cu materialul existent la
data pronunţării, fie în raport cu unele împrejurări ulterioare.
Sediul materiei îl constituie prevederile Capitolului XXXIX, art. 446 – 453 Cod
de Procedură Civilă.

2. Obiectul revizuirii.

Portivit art. 446 CPC, obiectul revizuirii constituie hotărîrile, încheierile şi


deciziile irevocabile ale tuturor instanţelor judecătoreşti emise în procedură
contencioasă, în procedură specială şi în procedura contenciosului administrativ.
Obiect al revizuirii îl constituie şi încheierile date în prima instanţă privind
încetarea procesului, scoaterea cererii de pe rol.
Necătînd faptul că legea nu indică direct, obiect al revizuirii poate constitui şi
ordonanţa judecătorească, deoarece potrivit art. 14 CPC ea este un act judecătoresc
de dispoziţie.
Dat fiind că revizuirea nu este o cale de contestare, ci de retractare, la obiectul
revizuirii vor fi atribuite şi deciziile de inadmisibilitate a recursului declarat
potrivit Secţiunii a II-a CPC.
Revizuirea poate fi exercitată chiar dacă partea nu a uzat de căile de atac apelul
şi recursul, deci nu există condiţia restrictivă de la recurs, care nu poate fi utilizată
dacă sa omis apelul. Unica condiţie pentru depunerea cererii de revizuire fiind ca
actul Judecătoresc să fie irevocabil. Legea nu condiţionează admisibilitatea
revizuirii de exercitarea în prealabil a apelului sau recursului.
225
Nu se admite înaintarea cererii de revizuire în interiorul termenului prevăzut
pentru înaintarea apelului sau recursului, or actul judecătoresc în cazul dat, nu face
obiectul revizuirii, hotărîrea a cărei revizie se cere, nefiind irevocabilă.
Nu intră în categoria hotărîrilor susceptibile de revizuire deciziile date în apel
sau recurs prin care sa dispus rejudecarea cauzei, deciziile prin care sa respins
recursul sau apelul ca tardiv. Încheierile de restituire a cererii de recurs, de a nu da
curs cerereii de recurs.
Nu sînt susceptibile de revizuire actele judecătoreşti prin care nu sa rezolvat
fondul, cum ar fi:încheierea privind declinarea competenţei, conflictul de
competenţă, strămutarea pricinii, suspendarea procesului etc.

3. Părţile.Instanţa competentă să examineze cererea de revizuire şi


sesizarea ei.

Părţile în revizuire se numesc revizuient, subiectul activ, şi intimat partea


adversă. Revizuient poate fi oricare din părţile care au figurat în procesul în care sa
pronunţat hotărîrea a cărei revizuire se cere, bineînţeles cu condiţia de a justifica
un interes. Procedura revizuirii poate fi pornită doar la iniţiativa persoanelor
indicate în art. 447 CPC.

Dreptul de a depune cerere de revizuire îl au:


- părţile (reclamantul sau pîrîtul) şi alţi participanţi la proces
(intervenienţii, reprezentanţii, procurorul care au participat la proces),
persoanele împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane sau
care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor
unor alte persoane, precum şi peroanele interesate în pricinile cu
procedură specială);
- persoanele care nu au participat la proces, cu condiţia că prin hotărîrea
emisă ele au fost lezate în repturi.
Egalitatea exercitării căii de atac a revizuirii presupune că oricare dintre
subiecţii dreptului la acţiune (în condiţiile prevederilor art. 16 din Constituţia
Republicii Moldova şi ale art. 22 CPC) pote exercita calea de atac în condiţiile
temeiurilor prevăzute la art. 449 CPC, cu excepţia reglementărilor prevăzute la art.
447 lit. c) şi la art. 449 lit. j) CPC, care edictează regula că în cazul în care Curtea
Europeană pentru Drepturile Omului a derulat o procedură amiabilă într-o cauză
unde figurează ca parte în proces Guvernul Republicii Moldova , ea considerînd
că prin hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia
republicii Moldova sau de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi Libertăţilor fundamentale – cererea de revizuire poate fi depusă numai
de către Procurorul General.
226
Reieşind din prevederile art. 448, alin. 1) CPC, cererea de revizuire declarată
împotriva unei hotărîri care a rămas irevocabilă prin neatacare se va soluţiona de
instanţa care a pronunţat hotărîrea în fond.
Dacă hotărîrea în privinţa căreia este declarată revizuirea anterior a fost supusă
căilor de atac, în urma cărui fapt instanţa ierarhic superioară a menţinut hotărîrea, a
modificat-o sau a casat-o cu emiterea unei noi hotărîri, cererea de revizuire se
examinează de instanţa care a menţinut, a modificat sau a emis o nouă hotărîre
(art.448, alin.2) CPC)
Cererile de revizuire, declarate împotriva hotărîrilor, care au fost supuse căilor
de atac, însă, de fapt, n-au fost examinate în fond, fiind doar judecate recursurile
împotriva încheierilor, astfel încît au devenit irevocabile fără ca legalitatea lor să
fie verificată în ordine de apel sau recurs, vor fi soluţionate de instanţa care a
pronunţat hotărîrea în fond, aplicîndu-se prevederile art. 448, alin. 1) CPC.
Cu titlu de exemplu: hotărîrea a fost contestată cu apel şi recurs, însă cererea de
apel a fost returnată fără examinare din motivul neachitării taxei de stat, iar
recursul a fost respins ca neîntemeiat.
Cererea de revizuire depusă în cazul în care Curtea Europeană pentru Drepturile
Omului a derulat o procedură amiabilă într-o cauză unde figurează ca parte în
proces Guvernul Republicii Moldova, care consideră că prin hotărîrea instanţei s-a
încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia RM şau de Convenţia Europeană
pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, se va examina
în toate cazurile de către Curtea Supremă de Justiţie.
De asemenea, de competenţa Curţii Supreme de Justiţie este examinarea
cererilor de revizuire declarate asupra hotărîrilor Curţii de Apel Economice care au
trecut admisibilitatea şi au fost declarate inadmisibile.
Cererea de revizuire se perfectează în formă scrisă şi se depune la instanţa
competentă să o examineze.
Dacă cererea de revizuire a fost depusă la o altă instanţă decăt cea competentă,
instanţa sesizată emite o încheiere privind refuzul de primire a cererii şi le explică
părţilor dreptul de a se adresa în instanţa competentă să examineze cererea de
revizuire. Iar în cazul primirii, din greşală, a cererii pe rol instanţa î-şi va declina
competenţa.
Potrivit prevederilor art. 451, alin 4 CPC, nu se admite depunerea repetată a
cererii de revizuire.
Prin cererea de revizuire repetată se înţelege cererea declarată într-un litigiu
între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect, în privinţa aceleiaşi hotărîri şi pe
aceleaşi temeiuri care au fost invocate anterior.
Cererea de revizuire poate fi înaintată şi în situaţia cînd acţiunea constă din mai
multe pretenţii, invocîndu-se temei de revizuire doar pe o pretenţie.

4. Temeiurile şi termenele de depunere a cererii de revizuire.

227
Motivele care justifică exercitarea revizuirii sunt expres şi limitativ prevăzute
de art. 449 CPC.

a) instanţa Judecătorească a depăşit, la pronunţarea hotărîrii, atribuţiile


puterii judecătoreşti;

Acest motiv vizeză situaţia în cazul cînd în procesul realizării justiţiei instanţele
judecătoreşti depăşesc competenţa generală, admiţînd judecarea unor cazuri care
sînt încredinţate, prin lege, altor jurisdicţii.
Art. 115 (1) di Constituţie prevede că justiţia se înfăptueşte prin Curtea
Supremă de Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecătorii.
Potrivit art. 4 (2) din Legea privind organizarea judecătorească instanţele judecă
toate cazurile privind raporturile juridice civile administrative şi penale, precum şi
alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă.
Astfel că judecarea cazurilor pentru care legea stabileşte o altă competenţă şi
constituie depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Existenţa unor litigii specializate , precum şi necesitatea de a degreva instanţele
judecătoreşti de unele cauze foarte simple, impun existenţa unor organe cu atribiţii
jurisdicţionale din afara sistemului instanţelor judecătoreşti, (Autorităţile publice,
Inspectoratul Fiscal, Departamentul Vamal, Departamentul Control şi Revizie,
etc.) ceea ce înseamnă că autoritatea judecătorească nu are monopolul funcţiei de
a judeca, unele cauze fiind încredinţate prin lege, altor jurisdicţii.
Imixiunea puterii judecătoreşti în examinarea cauzelor date prin lege în
competenţa altor organe jurisdicţionale se încadrează în temeiul de revizuire
prevăzut de art. 449 lit. a) CPC .
Cu titlul de exemplu: în temeiul art.221 din Codul cu privire la Contravenţiile
Administrative, organele vamale examinează cazurile cu privire la contravenţiile
administrative pevăzute de art.193 al.1C.C.A. cu dreptul de a aplica sancţiuni faţă
de cetăţeni şi de persoanele cu funcţii de răspundere. Instanţa judecătorească, avind
atribuţii, în baza Legii Contenciosului Administrativ, de a exercita controlul
judecătoresc asupra hotărîrilor Departamentului Vamal – organ cu activitate
jurisdicţională, în cadrul examinării cauzei, la pronunţarea hotărîrii, expunînduse
asupara legalităţii actului administrativ, s-a pronunţat în materie de drept
administrativ şi, substituind organul vamal, depăşind astfel atribuţiile puterii
judecătoreşti, a sancţionat partea în proces pentru contravenţiie prevăzute de
art.193 C.C.A ; sau – la judecarea unei cauze concrete, instanţa s-a expus asupra
constituţionalităţii unei legi ,a unuei hotărîri de Guvern cu caracter normativ -
atribuţie, dată prin Constituţie Curţii Constituţionale.

b) s-a constatat, prin sentinţă penală irevocabilă, că unul dintre


participanţi la proces sau unul dintre judecători a comis o infracţiune în
legătură cu judecarea pricinii;

228
Motivul respectiv are în vedere situaţia în care soluţia din hotărîrea atacată este
rezultateul lipsei de obiectivitate a judecătorului sau comportării ilicite a
participantului la proces care au denaturat intenţionat adevărul. În toate aceste
cazuri se cere să existe o condamnare definitivă pentru o infracţiune privitoare la
pricină.
Pentru probarea acestui temei de revizuire forţă probantă are doar sentinţa
irevocabilă de condamnare.
Mai mult, în doctrină şi jurisprudenţă, s-a subliniat că revizuirea nu va fi admisă
decît dacă infracţiunea săvîrşită de judecător sau participant la proces a fost
determinantă pentru soluţia la care sa oprit instanţa a cărei hotărîre se atacă cu
revizuire.
Condamnarea judecătorului pentru un act de injustiţie pe o cauză concretă nu
poate servi temei de revizuire a altor hotărîri emise de instanţă sub preşedenţia sau
cu participarea judecătorului respectiv.

c) au devenit cunoscute circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu


au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;

Pentu a redeschide procesul pe acest temei este important ca circumstanţele sau


faptele date, existente obiectiv pînă la data pronunţării hotărîrii, să fie confirmate
în faţa instanţei prin prezentarea unorului probe concludente.
Legea (art. 449 lit. c) CPC) vorbeşte despre circumstanţe (fapte) necunoscute
anterior petiţionarului, dar întrucît examinarea fondului cauzei prezumă că instanţa
a constatat şi elucidat pe deplin toate circumstanţele care au importanţă pentru
soluţionarea pricinii, este evident că o condiţie esenţială pentru admiterea revizuirii
este că şi instanţei nu i-au fost şi nu au putut fi cunoscute aceste circumstanţe
(fapte). Or în măsura în care circumstanţele invocate de revizuient erau cunoscute
instanţei sau puteau fi cunoscute printr-o cercetere multiaspectuală a probelor dar
instanţa nu le-a luat în consideraţie şi în rezultat s-a comis o eroare judiciară,
această eroare poate fi corijată doar prin reformarea hotărîrii şi nu prin retractare.
Pentru acest motiv de revizuire esenţial este ca revizuientul să probeze că nu a
ştiut anterior pronunţăriii hotărîrii a cărei revizuire se cere despre aceste
circumstanţe sau fapte şi că nu a avut posibilitatea de a le cunoaşte, în caz contrar
ele nu pot servi ca temei de revizuire.
Astfel, ca o condiţie esenţială de redeschidere a procesului pe acest temei este
ca circumstanţele (faptele) să fi existat obiectiv pînă la data pronunţării hotărîrii,
ele urmînd a fi diferenţiate de faptele noi apărute după pronunţarea hotărîrii.
Faptele noi apărute după darea hotărîrii pot servi temei de adresare cu o nouă
acţiune în judecată, dar nu ca temei de revizuire.
Circumstanţele sau faptele prezentate ca temei de revizuire trebuie să
influienţeze esenţial soluţia dată iniţial de instanţă, în sensul că nu orice
circumstanţe sau fapte necunoscute anterior pot servi temei de revizuire, ci doar
atunci cînd sînt determinante pentru judecarea jusră a cauzei.
229
Cu titlul de exemplu: instanţa a pronunţat o hotărîre pe un litigiu privind
partajul averii succesorale prin care sucesorii legali au primit cota respectivă din
averea succesorală. După ce hotărîrea a rămas irevocabilă unul din reclamanţi a
aflat că cel care a lăsat moştenirea ia testat toată averea lui. În timpul examinării
cauzei această circumstanţă nu a fost şi nu putea fi cunoscută reclamantului
întrucît testamentul se păstra la notar, care la momentul examinării cauzei, privind
partajul averii succesorale, nu a dovedit sa-i comunice despre existenţa
testamentului.
Aceste noi circumstanţe conduc după sine la apariţia, modificarea sau încetarea
raporturilor juridice dintre părţile în litigiu şi deci sunt determinante pentru
judecarea justă a cauzei.

d) după emiterea hotărîrii s-au descoperit înscrisuri probatoare care au fost


reţinute de un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate instanţei
într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa participantului la proces.

Acest motiv de revizuire vizează situaţia în care la data pronunţării hotărîrii


atacate, instanţa nu a avut în vedere anumite înscrisuri, deoarece nu i-au putut fi
înfăţişate de părţi din motive independente de voinţa lor, înscrisuri care în mod
vădit erau de natură să schimbe soluţia dată.
Legea prevede, în această privinţă, doar un singur mijloc de probă, respectiv
acela al înscrisurilor în sensul art. 137 CPC, iar nu şi declaraţiile de martor fie luate
în formă autentică, sau rapoarte de expertiză.
Pentru a se admite cererea de revizuire pe temeiul prevăzut de art. 449 lit. d)
CPC necesită a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- revizuientul să se bazeze pe un înscris probator, un înscris nou care să nu
fi fost folosit în procesul în care sa pronunţat hotărîrea atacată. Deci în
măsura în care înscrisul a făcut obiect de cercetare şi era cunoscut de
instanţă, acesta nu mai poate fi considerat înscris nou;
- înscrisul invocat să fi existat la data cînd a fost pronunţată hotărîrea ce se
cere a fi revizuită. Această cerinţă este esenţială, deoarece altfel un proces
definitiv cîştigat ar putea fi supus revizuirii pe bază de acte şi dovezi
posterior eliberate şi autoritatea de lucru judecat ar pierde din valoare, ar
deveni iluzorie.
În cazul cînd înscrisul poartă o dată ulterioară pronunţării hotărîrii a cărei
revizuire se cere , el poate servi ca temei de revizuire doar cu condiţia să
se refere la situaţii atestate de alte înscrisuri preexistente;
- Înscrisul nu a putut fi prezentat instanţei , fie pentru că a fost
reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa
părţii. Astfel că nu constituie temei de revizuire descoperirea oricăror
acte ci numai acelora reţinute de partea potrivnică, sau acelor ce nu au
putut fi prezentate datorită forţei majore;

230
- Înscrisul invocat pentru revizuire să fie determinant, în sensul că
dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării pricinii, soluţia ar
fi putut fi alta decît cea pronunţată;
- Înscrisul nou trebuie prezentat personal de partea care solicită
revizuirea şi nu poate pretinde instanţei sa-l administreze din oficiu.
Dacă una din condiţiile expuse nu este îndeplinită, cererea de revizuire urmează
a fi respinsă ca inadmisibilă.

e) prin sentinţă penală irevocabilă , au fost declarate minciunoase de-


poziţiile martorului, fals raportul de expertiză, incorectă traducerea, fals
înscrisul, ori falsă proba materială în al căror temei s-a emis hotărîrea;

Acest temei de revizuire vizează situaţia în care soluţia din hotărîre, a cărei
revizuire se cere, este rezultatul comportării ilegale a martorului care a depus
mărturii mincinoase, ori a expertului care a denaturat advărul în raportul său, a
traducerii incorecte, a înscrisului sau probei materiale false.
Pentru probarea temeiului respectiv, este important ca depoziţiile mincinoase,
raportul de expertiză fals, traducerea incorectă, înscrisul sau proba materială falsă
să fi fost stabilite în cadrul unei cauze penale cu pronunţarea unei sentinţe care la
momentul solicitării revizuirii să fie irevocabilă.
Dar nu este suficient ca înscrisul să fi fost declarat fals pentru a se admite
revizuirea. Pentru aceasts este necesar ca înscrisul respectiv să fi fost determinant
pentru pronunţarea hotărîrii a cărei revizuire se solicită.
La judecarea cererii de revizuire va fi citat şi cel condamnat de săvîrşirea
infracţiunii.

f) s-a anulat ori s-a modificat hotărîrea , sentinţa sau decizia instanţei
judecătoreşti, sau hotărîrea ori decizia unui alt organ care au servit drept temei
pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere;

Motivul respectiv are în vedere situaţia în care hotărîrea atacată cu revizuire s-a
întemeiat pe o hotărîre care ulterior a fost desfiinţată sau modificată, dispărînd
astfel suportul probator pe care se sprijină. Rezultă deci, că cererea de revizuire
urmează a fi admisă numai în măsura în care întradevăr actul de dispoziţie în
cauză, care a fost modificat ori desfiinţat, a fost determinant pentru soluţia din
hotărîrea a cărei revizuire se cere.
Este important ca actul de dispoziţie prin care sa anulat sau modificat hotărîrea ,
sentinţa sau decizia instanţei judecătoreşti să fie irevocabil. Şi doar în acest caz se
consideră că au intervenit modificări în materialul probator pe care s-a sprijinit
instanţa la pronunţarea hotărîrii.
O altă condiţie ar fi ca la cererea de revizuire să fie anexată copia actului de
dispoziţie în cauză. Drept temei de revizuire în acest caz poate servi nu numai
hotărîrea judecătorească dar şi actul de dispoziţie emis de un alt organ (de
exemplu: ordonanţa emisă de Procuratura Generălă).
231
g) instanţa a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor care nu
au fost atrase în proces;

Motivul că instanţa a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor care nu


au fost atrase în proces (art. 449 lit. g CPC) , poate fi invocat doar cu condiţia că
prin hotărîrea sau decizia emisă, instanţa s-a expus în privinţa drepturilor unor
persoane care nu au fost atrase în proces.
Cu titlu de exemplu : la partajarea bunurilor proprietate comună în devălmăşie a
fost inclus şi partajat un bun ce-i aparţinea unui terţ. Astfel că prin hotărîrea
privind partajarea bunurilor au fost atinse drepturile unei alte persoane care de fap
nu a fost atras în proces. Acest temei de revizuire poate fi invocat doare de
persoana care:
a) nu a fost atrasă în proces;
b) prin hotărîrea, a cărei revizuire se cere, acestei persoane i-a fost lezat un
drept prevăzut de lege;
Material probant pentru argumentarea acestui temei servesc înscrisuri care
demonstrează că revizuentul real deţine dreptul pe care pretinde că i-a fost lezat
prin hotărîrea a cărei revizuire se cere.

h) hotărîrea pronunţată împiedică adoptarea unei hotărîri legale într-o


altă cauză;

În situaţia cînd revizuientul susţine că hotărîrea pronunţată împiedică adoptarea


unei hotărîri legale într-o altă cauză, el urmează să confirme prin prezentarea unor
probe concludente că între aceste două hotărîri există o legătură de cauzalitate
directă.
Cu titlu de exemplu:hotărîrea instanţei de judecată prin care sa dispus de a
obliga pîrîtul să nu-i creeze reclamantului impedimente în utilizarea unui lot de
teren , împiedică adoptarea unei hotărîri legale într-o altă cauză privind contestarea
dreptului de proprietate la acest lot de teren de către pîrît.

i) a fost aplicată o lege declarată neconstituţională de către Curtea


Constituţională;

Pentru revizuirea hotărîrii pe motivul specificat la art. 449 lit. i) CPC se va ţine
cont de principiul neretroactivităţii Hotărîrilor Curţii Constituţionale , în sensul că
temei de revizuire va servi aplicarea legii declarate neconstituţionale la momentul
pronunţării hotărîrii , dar nu şi după, cu excepţia cazurilor cînd legea este declarată
neconstituţională din momentul adoptării. Faptul declarării neconstituţionalităţii
legii aplicate de către instanţă la soluţionarea cauzei urmează a fi confirmat prin
prezentarea hotărîrii corespunzătoare a Curţii Constituţionale.

232
j) Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a derulat o procedură
amiabilă într-o cauză unde figurează ca parte în proces Guvernul Republicii
Moldova, care consideră că prin hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un drept
prevăzut de Constituţia Republicii Moldova sau de Convenţia pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;

Temeiul prevăzut la art. 449 lit. j) CPC implică unele exigenţe specifice de care
se va ţine cont. Astfel, reieşind din sensul art. 13 din Legea cu privire la Agentul
guvernamental nr. 353-XV din 28.10.04 , procedura amiabilă (soluţionarea
amiabilă a unei cauze împotriva Republicii Moldova) se confirmă prin următoarele
documente:
- demersul Agentului guvernamental;
- scrisoarea Curţii Europene despre notificarea Agentului
guvernamental;
- răspunsul dat Curţii Europene despre recunoaşterea de către stat
a violării drepturilor;
Toate aceste documente urmează a fi prezentate instanţei întru argumentarea
temeiului de revizuire.
Cererea de revizuire pentru temeiul indicat poate fi depusă şi de către
Procurorul General.

k) Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a constatat o încălcare


a drepturilor sau libertăţilor fundamentale, precum şi faptul că persoana
interesată poate obţine, potrivit legii naţionale, o despăgubire, cel puţin parţială,
prin anularea hotărîrii pronunţate de o judecată din ţară ;

Pentru a invoca acest temei de revizuire este necesar de a prezenta instanţei


hotărîrea Curţii Europene prin care s-a dat cîştig de cauză pe cazul respectiv.

Termenele de exercitare a revizuirii calcularea lor sînt prevăzute de art. 450


CPC.
Termenul de depunere a cererii de revizuire nu este un termen de decădere şi
deci în cazul de revizuire se poate cere repunerea în termen , în condiţiile art. 116
CPC , dacă partea nu a putut exercita calea de atac revizuirea în termnul prevăzut
de lege , dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa .
Cererea de revizuire se depune :
a) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de
circumstanţele respective – în cazurile în care instanţa judecătorească a
depăşit, la pronunţarea hoărîrii, atribuţiile puterii judecătoreşti; instanţa a
emis o hotărîre cu privire la drepturile personaelor care nu au fost atrase
la proces; hotărîrea pronunţată împiedică adoptarea unei hotărîri legale
233
într-o altă cauză; a fost aplicată o lege declarată neconstituţională de către
Curtea Constituţională;
b) în termen de 3 luni din ziua în care a devenit irevocabilă sentinţa penală
– în cazurile în care s-a constatat, prin sentinţa penală irevocabilă, că unul
dintre perticipanţii la proces sau unul dintre judecători a comis o
infracţiune în legătură cu judecarea pricinii; prin sentinţa penală
irevocabilă, au fost declarate mincinoase depoziţiile martorului , fals
raportul de expertiză, incorectă traducerea, fals înscrisul ori falsă proba
materială în al căror temei s-a emis hotărîrea;
c) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de
circumstanţele sau faptele esenţiale a pricinii care nu i-au fost cunoscute
anterior şi nu i-au putut fi cunoscute – în cazurile în care au devenit
cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au
fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;
d) în termen de 3 luni din ziua în care s-a descoperit înscrisul respectiv – în
cazurile în care, după emiterea hotărîrii, s-au descoperit înscrisuri
probatoare care au fost reţinute de un participant la proces sau care nu au
putut fi prezentate instanţei într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa
participantului la proces;
e) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de
hotărîrea, sentinţa sau decizia anulată sau modificată care au servit drept
temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere – în
cazurile în care s-a anulat ori s-a modificat hotărîrea, sentinţa sau decizia
instanţei judecătoreşti sau hotărîrea ori decizia unui alt organ care au
servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire
se cere;
f) în interiorul termenului de derulare a procedurii amiabile la Curtea
Europeană pentru Drepturile Omului – în cazul cînd Curtea Europeană
pentru Drepturile Omului a derulat o procedură amiabilă într-o cauză
unde figurează ca parte în proces Guvernul Republicii Moldova, care
consideră că prin hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un drept prevăzut
de Constituţia Republici Moldova sau de Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;
g) în termen de 3 luni după emiterea hotărîrii Curţii Europene pentru
Drepturile Omului – în cazul în care Curtea Europeană pentru Drepturile
Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor
fundamentale, precum şi faptul că persoana interesată poate obţine ,
potrivit legii naţionale , o despăgubire, cel puţin parţială, prin anularea
hotărîrii pronunţate de o instanţa din ţară;
După cum rezultă din prevederile art. 450 CPC, nu există o dispoziţie
derogatoare în privinţa termenului de exercitare a revizuirii pentru procuror, astfel
că el trebuie să se încadreze în termenul stabilit pentru părţi.
La depunerea cererii de revizuire se achită taxa de stat în mărime de 25% din
taxa ce se plăteşte la depunerea cererii de chemare în judecată , iar în cazul
234
litigiilor cu caracter patrimonial – 25% din taxa calculată din suma contestată . În
cazul cînd revizuientul, la depunerea cererii, nu achită taxa de stat, instanţa,
reieşind din prevederile art. 452 alin. (1) CPC aplică art. 408 CPC şi dispune,
printr-o încheiere, de a nu da curs cererii, acordîdu-i revizuientului termen pentru
lichidarea neajunsurilor. Încheierea instanţei poate fi atacată cu recurs, cu excepţia
încheierilor date de Curtea Supremă de Justiţie.
În caz de neîndeplinire în termenului stabilit , cererea de revizuire se restituie
fără examinare printr-o adresă.
Privitor la cererea de revizuire, legea admite scutirea, amînarea sau eşalonarea
plăţii taxei de stat.
Cererea de revizuire nu are efect suspensiv.
Revizuientul poate solicita suspendarea executării hotărîrii, a cărei revizuire se
cere, doar cu depunerea unei cauţiuni.
Cauţiune se depune la Departamentul de executare a hotărîrilor judecătoreşti
din cadrul Ministerului Justiţiei, în mărimea valorii acţiunii admise prin hotărîrea
contestată. Ca urmare a depunerii cauţiunii, Departamentul de executare a
hotărîrilor judecătoreşti eliberează bonul de plată, care se anexează la cererea de
suspendare.
În cazul îndeplinirii tuturor cerinţelor sus-menţionate, instanţa se pronunţă
printr-o încheiere asupra suspendării executării hotărîrii a cărei revizuire se cere.
Încheierea, privind suspendarea executării, poate fi atacată separat cu recurs, cu
excepţia încheierii adoptate de Curtea Supremă de Justiţie.
Cauţiunea rămîne la contul depus pînă la adoptarea unei hotărîri irevocabile în
cauza dată. În cazul admiterii acţiuni , suma respectivă poate fi utilizată în contul
executării hotărîrii, în modul prevăzut de lege.
Dacă cererea de revizuire este respinsă ca inadmisibilă, suma depusă se restituie
în temeiul încheierii adoptate.
Privitor la cererea de revizuire nu se admite suspendarea executării din oficiu.

5. Examinarea cererii de revizuire.

Art. 452 CPC prevede că cererea de revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor


prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. Desigur , trebuie de ţinut seama şi
de regulile speciale stabilite de legiuitor prin normele care reglementează
revizuirea. Astfel art. 452 (2) CPC precizează că dezbaterile sînt limitate la
admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază, fără a intra în fondul
cauzei.
Condiţiile de admisibilitate ale cererii de revizuire sînt:
-capacitatea procesuală;
-calitatea procesuală;
-existenţa unuia din temeiurile prevăzute de lege;
- achitarea taxei de stat, respectarea termenului de depunere a cererii.

235
După ce primeşte cererea de revizuire judecătorul pregăteşte pricina pentru
dezbateri judiciare, îndeplinind actele procedurale prevăzute de Codul de
procedură civilă. După pregătirea pentru dezbateri judiciare, pricina se numeşte
pentru examinare.
Instanţa examinează cererea de revizuire în şedinţă publică în conformitate cu
normele de examinare a cererii de chemare în judecată. Participanţii la proces sînt
înştiinţaţi despre locul, data şi ora şedinţei de judecată. Neprezentarea lor din
motive întemeiate sau dacă nu există date despre citarea lor legală constituie
temeiuri de amînare a examinării cererii de revizuire. În celelalte cazuri,
neprezentarea lor nu împiedică examinarea cererii de revizuire.
E de menţionat faptul că, în toate cazurile la materialele cauzei trebuie să fie
anexate datele care ar confirma citarea legală a participanţilor la proces.
După prezentarea raportului asupra pricinii, instanţa judecătorească ascultă
explicaţiile persoane care a depus cererea de revizuire, apoi a celorlalţi participanţi.
Cererea de revizuire poate fi înaintată şi în situaţia cînd acţiunea constă din mai
multe capete de cerere, invocîndu-se temei de revizuire doar pe un capăt de cerere.
După ce examinează cererea de revizuire, instanţa emite unul din actele de
dispoziţie:
a) încheierea de respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă;
b) încheierea de admitere a cererii de revizuire şi de casare a hotărîrii sau
deciziei supuse revizuirii.
Încheiere privind respingerea cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă poate fi
contestată cu recurs în instanţa ierarhic superioară, cu excepţia cazurilor în care
cererea de revizuire este examinată de Curtea Supremă de Justiţie . Încheierea de
respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă, pronunţată de Curtea
Supremă de Justiţie, este irevocabilă, părţile fiind lipsite de dreptul de a o ataca cu
recurs.
Decizia pronunţată de instanţa de recurs referitor la legalitatea respingerii
cererii de revizuire, în cazul dat este irevocabilă şi nu poate fi contestată pe căile de
atac prevăzute de Codul de procedură civilă la Curtea Supremă de Justiţie.
Încheierea de admitere a cererii de revizuire se pronunţă în camera de deliberare
şi se supune căilor de atac odată cu fondul , în condiţiile legii.
Daca hotărîrea supusă revizuirii a fost contestată anterior cu recurs în cazul
cînd calea de atac apelul nu este prevăzută, pricina se va transmite după admiterea
cererii de revizuire la rejudecare în instanţa care a emis hotărîrea.
Pricinile care au fost examinate anterior în apel şi în recurs se vor trimite,
după admiterea cererii de revizuire, la rejudecare în apel.
Ca excepţie de la norma sus menţionată, în cazul cînd în urma examinării
cererii de revizuire s-a depistat că în proces nu a fost atrasă partea corespunzătoare,
pricina se trimite, după admiterea cererii de revizuire, la rejudecare în instanţa de
fond, ţinînd cont de faptul, că în instanţa de apel nu pot fi atrase noi părţi.
În cazul admiterii cererii de revizuire depuse împotriva încheierii de
inadmisibilitate a recursului declarat împotriva deciziilor instanţei de apel, recursul
se judecă în acelaşi complet de judecată, care a admis revizuirea.
236
În urma judecării cauzei după admiterea cererii de revizuire, instanţa adoptă
o hotărîre, care poate fi supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărîrea
revizuită.
Deci, după caz, hotărîrea va putea fi atacată pe cale apelului sau recursului.
Însă hotărîrea pronunţată într-o cerere de revizuire ce a avut ca obiect o decizie a
instanţei de recurs prin care s-a evocat fondul , este irevocabilă şi deci nu mai
poate fi atacată nici cu recurs.

237
Procedura cu element de extraneitate.
1. Precizări preliminare.
Afirmarea Republicii Moldova ca subiect de drept internaţional şi integrarea statului
nostru în comunitatea internaţională a determinat apariţia şi diversificarea raporturilor de drept
civil cu element de extraneitate. Prin asemenea element se înţelege împrejurarea de fapt în
legătură cu un raport juridic datorită căreia acest raport are legături cu mai multe sisteme
naţionale de drept.
Elementul de extraneitate poate consta în următoarele:
a) subiecţii raportului juridic sau numai unul din ei au cetăţenia, în cazul personelor fizice,
respectiv, naţionalitatea, în cazul prsoanei juridice, a unei ţări străine, sau domiciliul, respectiv
sediul, în cazul persoanei juridice, într-o asemenea ţară. De exemplu, o întreprindere din R.
Moldova încheie un contract de credit bancar cu o bancă din Germania. Sau, doi cetăţeni străini
încheie pe teritoriul ţării noastre un contract de vînzare-cumpărare. Pentru noi, subiecţii în cauză
(banca din Germania şi cetăţenii străini) reprezintă elemente de extraneitate;
b) obiectul raportului juridic este situat într-o ţară străină. Ce exemplu, doi cetrăţeni ai R.
Moldova încheie la noi în ţară un contract de vînzare-cumpărare a unui bun ce se află în
străinătate;
c) locul producerii faptului care dă naştere, modifică sau stinge raportul juridic se află în
străinătate. Sub acest aspect pot exista mai multe situaţii:
- locul unde s-a încheiat actul juridic este în străinătate. De exemplu, un cetăţean al R.
Moldova care se află în Canada îşi întocmeşte acolo testamentul;
- locul executării actului juridic este în străinătate. De exemplu, o întreprindere din R.
Moldova livrează o marfă în Federaţia Rusă;
- locul producerii faptului cauzator de prejudiciu sau locul unde apare prejudiciul este în
străinătate. De exemplu, unui cetăţean al R. Moldova i s-a produs o vătămare a sănătăţii în
Portugalia;
- locul decesului unei persoane este în străinătate. De exemplu, un cetăţean al R. Moldova
moare în străinătate;
d) locul judecării litigiului se găseşte într-o ţară străină. De exemplu, o sentinţa a unei
instanţe de judecată sau de arbitraj pronunţată în străinătate urmează a fi executată pe teritoriul
R. Moldova.
În legătură cu existenţa elementului de extraneitate, în cadrul examinării litigiilor ce se nasc
din raporturile juridice în cauză, instanţa de judecată trebuie să soluţionze următoarele probleme:
A. Determinarea instanţei competente de a soluţiona litigiul.
B. Determinarea legii procedurale aplicabile în astfel de litigiu.
C. Determinarea legii materiale aplicabile raportului juridic în cauză (fondului litigiului).
Litigiile civile cu elemnt de extraneitate implică participarea în proces a unor persoane
fizice sau juridice străine. În ceea ce priveşte statutul juridic al persoanelor străine, art.454(1)
CPC dispune că cetăţenii străini şi apatrizii, organizaţiile străine şi organizaţiile
internaţionale beneficiază în faţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova de aceleaşi
drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile Republicii Moldova,
în condiţiile legii. Reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune 23 sau o altă garanţie
din motivul că este persoană străină sau că nu are domiciliu ori sediu în Republica Moldova.
Prin urmare se aplică principiul regimului naţional.

23
Termenul cauţiune este sinonim cu termenul fidejusiune. Contractul de fidejusiune este reglementat de art.1146 –
11156 C. civ.
238
Totodată, în corespundere cu principiul reciprocităţii, art.454(2) prevede că Republica
Moldova poate stabili retorsiunea faţă de persoanele statelor în care există restricţii ale
drepturilor procedurale ale cetăţenilor şi organizaţiilor Republicii Moldova.

2. Determinarea competenţei jurisdicţionale în litigiile cu element de extraneitate.


Legislaţia fiecărui stat cuprinde norme care determină competenţa jurisdicţională în
dreptul internaţional privat. Aceste norme arată dacă instanţele statului respectiv sînt sau nu
competente de a soluţiona un anumit litigiu civil cu element de extraneitate.
Competenţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în procesele cu element
de extraneitate este reglementară de Capitolul XLI al CPC. Potrivit art.459(3) CPC, instanţele
judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt competente să soluţioneze pricini cu element de
extraneitate dacă pîrîtul organizaţie străină are sediu sau pîrîtul cetăţean străin are domiciliu în
Republica Moldova.
Legea stabileşte şi alte criterii pentru determinarea competenţei instanţelor
judecătoreşti ale Republicii Moldova. Potrivit art.460(1), instanţele noastre sînt competente să
judece şi alte pricini cu element de extraneitate dacă:
a) organul de administrare sau filiala, agenţia, sucursala, reprezentanţa persoanei străine
are sediu în Republica Moldova24;
b) pîrîtul are bunuri pe teritoriul Republicii Moldova;
c) reclamantul în procesul cu privire la încasarea pensiei de întreţinere şi constatarea
paternităţii are domiciliu în Republica Moldova;
d) prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin o altă vătămare a
sănătăţii ori prin deces a avut loc pe teritoriul Republicii Moldova ori reclamantul are domiciliu
în Republica Moldova;
e) fapta sau o altă circumstanţă ce serveşte drept temei pentru intentarea acţiunii în
reparaţie a daunei cauzate unui bun s-a produs pe teritoriul Republicii Moldova;
f) acţiunea decurge dintr-un contract a cărui executare, deplină sau parţială, trebuie să aibă loc
ori a avut loc în Republica Moldova;
g) acţiunea ce rezultă din îmbogăţirea fără justă cauză a avut loc în Republica Moldova25;
h) reclamantul în procesul de desfacere a căsătoriei are domiciliu în Republica Moldova sau
cel puţin unul dintre soţi este cetăţean al Republicii Moldova;
i) reclamantul în procesul privind apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale are
domiciliu în Republica Moldova;
j) în procesul privind protecţia în străinătate a proprietăţii intelectuale a unei persoane
domiciliate în Republica Moldova, persoana este cetăţean al Republicii Moldova sau apatrid, iar
prin convenţia părţilor nu s-a stabilit o altă competenţă;
k) în procesul dintre persoane străine, acestea au convenit expres astfel, iar raporturile
juridice privesc drepturi de care ele pot dispune în legătură cu bunuri sau interese ale
persoanelor din Republica Moldova;
l) prin lege sînt prevăzute şi alte cazuri.
Competenţa jurisdicţională exclusivă a instanţelor din Republica Moldova. În acest
caz numai instanţele noastre sînt în drept să judece cauza. Portrivit art.461(1) CPC, de
competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt procesele cu
element de extraneitate în care:
a) acţiunea se referă la dreptul asupra unor bunuri imobiliare de pe teritoriul Republicii
Moldova;
b) bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul asigurat se află în Republica Moldova;
24
Prevederi referitoare la filială şi reprezentanţă sînt cuprinse în art.102 şi 103 C. civ. şi art.21 al Legii nr.845-XII
din 03.01.1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi , pe cînd agenţia şi sucursala nu sînt reglementate de
legislaţia noastră.
25
Redacţia textului lit.g) nu este reuşită. Corect ar fi acţiunea rezultă din îmbogăţirea fără justă cauză ce a avut loc
în Republica Moldova
239
c) pretenţiile decurg dintr-un contract de transport, iar cărăuşii ori punctele de plecare sau
sosire se află în Republica Moldova;
d) procesul se referă la abordajul unor nave sau aeronave, precum şi la asistenţa ori salvarea
unor persoane sau a unor bunuri în largul mării, dacă nava sau aeronava are naţionalitate
moldovenească, ori locul de destinaţie sau primul port sau aeroport unde nava sau aeronava a
ajuns se află pe teritoriul Republicii Moldova;
e) nava sau aeronava a fost sechestrată în Republica Moldova;
f) procesul are ca scop declararea insolvabilităţii sau orice altă procedură judiciară privind
încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale străine cu sediu în Republica Moldova;
g) la data depunerii cererii de desfacere, anulare sau declarare a nulităţii căsătoriei, precum şi
în alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor cu privire la imobile din străinătate, ambii soţi
domiciliază în Republica Moldova, iar unul dintre ei este cetăţean al Republicii Moldova sau
apatrid;
h) ultimul domiciliu al celui decedat sau bunurile lui se află pe teritoriul Republicii
Moldova.
Art.461(2) CPC stabileşte competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti ale
Republicii Moldova în cauzele ce se examinează în procedură specială. Acestea sînt cauzele în
care:
a) solicitantul constatării unui fapt care are valoare juridică este domiciliat în Republica
Moldova sau faptul a avut sau are loc pe teritoriul ei;
b) persoana în a cărei privinţă se solicită încuviinţarea adopţiei, declararea capacităţii
depline de exerciţiu (emanciparea), declararea incapacităţii totale sau parţiale, încuviinţarea
spitalizării forţate şi tratamentului forţat, efectuării examenului psihiatric, spitalizării în
staţionarul de psihiatrie sau prelungirii termenului de spitalizare fără
liberul consimţămînt este cetăţean al Republicii Moldova sau are domiciliu în Republica
Moldova;
c) persoana în a cărei privinţă se solicită declararea dispariţiei fără urmă sau decesului este
cetăţean al Republicii Moldova sau a avut pe teritoriul ei ultimul domiciliu cunoscut şi de
soluţionarea acestei probleme depinde apariţia de drepturi şi obligaţii pentru personae fizice
sau organizaţii cu domiciliu sau sediu în Republica Moldova;
d) s-a depus o cerere de declarare a nulităţii unui titlu de valoare la purtător pierdut sau a unui
titlu de valoare la ordin eliberat de o persoană fizică sau unei persoane fizice domiciliate în
Republica Moldova ori eliberat de o organizaţie sau unei organizaţii care are sediu în
Republica Moldova ori o cerere de restabilire în dreptul asupra lor (procedura de chemare);
e) s-a depus o cerere cu privire la declararea fără stăpîn a unui bun mobil care se află pe
teritoriul Republicii Moldova sau o cerere cu privire la declararea dreptului de proprietate
municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn amplasat pe teritoriul Republicii Moldova;
f) cererea de constatare a inexactităţii înscrierii în registrul de stare civilă îndeplinite de
organul Republicii Moldova priveşte un cetăţean al Republicii Moldova sau un apatrid;
g) cererea urmăreşte contestarea unui act notarial sau a unui act emis de un alt organ al
Republicii Moldova ori se referă la refuzul de a îndeplini un act.
Importanţa dterminării competenţei exclusive. În aceste cazuri:
- prorogarea convenţională a competenţei nu este posibilă;
- excepţia de incompetenţă se poate invoca din oficiu în orice moment în cursul
procesului;
- hotărîrile judecătoreşti străine pronunţate cu nesocotirea competenţei exclusive a
instanţelor din Republica Moldova nu pot fi recunoscute în ţara noastră.
Jurisdicţia străină necompetentă. Dacă o instanţă judecătorească străină se declară
necompetentă a soluţiona cererea înaintată de un cetăţean al Republicii Moldova, acesta o poate
depune la o instanţă judecătorească competentă din Republica Moldova (art.460(2) CPC).
Cererea va fi depusă la instanţa din Republica Moldova cu care cauza prezintă cea mai strînsă
legătură.
240
Este important de reţinut că competenţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii
Moldova stabilită în conformitate cu prevederile art.460 şi 461 CPC evocate mai sus nu se
exclude prin faptul că acelaşi proces sau un proces conex a fost pornit în faţa unei instanţe
judecătoreşti străine (art.461(3) CPC). Instanţele din Republica Moldova nu pot să-şi decline
competenţa în favoarea unor instanţe străine, în lipsa unor dispoziţii cuprinse într-un tratat la care
statul nostru este parte. În cazul în care instanţa străină sesizată va pronunţa o hotărire într-un
asemenea proces, aşa o hotărîre nu va fi recunoscută şi executată pe teritoriul Republicii
Moldova (art.471(1) lit.c),d) CPC). Regulile evocate se bazează pe principiile suveranităţii şi
independenţei statelor.
Prorogarea convenţională a competenţei. Într-un litigiu civil cu element de
extraneitate, părţile, înainte de pornirea procesului, pot schimba competenţa litigiului şi pot
învesti o anumită instanţă cu competenţă jurisdicţională (art.462(1) CPC).
Însă, părţile nu pot schimba competenţa dacă:
a) instanţa desemnată de părţi este străină, iar litigiul este de competenţa exclusivă a
unei instanţe a Republicii Moldova;
b) instanţa desemnată de părţi este din Republica Moldova, iar litigiul este de
competenţa exclusivă a unei instanţe străine.
De asemenea, nu poate fi schimbată la înţelegerea părţilor competenţa jurisdicţională
în pricinile cu element de extraneitate dacă:
- litigiul este de competenţa unei curţi de apel, în conformitate cu prevederile art.33
CPC;
- litigiul este de competenţa Curţii Supreme de Justiţie, în conformitate cu prevederile
art.34 CPC;
- litigiul este de competenţa Curţii de Apel Economice, în conformitate cu prevederile
art.36 CPC;
- în cazul în care legea stabileşte competenţa excepţională pentru unele categorii de
litigii, în conformitate cu prevederile art.40 CPC.
Verificarea din oficiu a competenţei jurisdicţionale. Instanţa sesizată verifică din
oficiu competenţa sa de a soluţiona pricina cu element de extraneitate şi, în cazul în care
constată că nu este competentă nici ea şi nici o altă instanţă a Republicii Moldova, respinge
cererea (art.459(4) CPC). În asemenea caz instanţa va pronunţa o încheiere de încetare a
procesului.
Imunitatea de jurisdicţie. O problemă specifică pentru litigiile civile cu element de
extraneitate este imunitaea jurisdicţională a statului străin şi a bunurilor sale. Această imunitate
se întemeiază pe principiile egalităţii şi suveranităţii statelor. Potrivit regulii generale, intentarea
în instanţa judecătorească a Republicii Moldova a unei acţiuni către un alt stat, antrenarea
acestuia în proces în calitate de pîrît sau de intervenient, punerea sub sechestru a bunului său
amplasat pe teritoriul Republicii Moldova sau adoptarea împotriva bunului unor alte măsuri
de asigurare a acţiunii, sau punerea lui sub sechestru în procedura de executare a hotărîrii
judecătoreşti se pot face numai cu consimţămîntul organelor competente ale statului respective
(art.457(1)CPC). Prin lege sau printr-un tratat internaţional la care ţara noastră este parte, pot fi
stabilite derogări de la această regulă.
La fel, în cauzele civile, reprezentanţii diplomatici ai altor state acreditaţi în
Republica Moldova şi celelalte persoane menţionate în tratatele internaţionale sau în legile
Republicii Moldova sînt supuşi jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova
în limitele stabilite de normele dreptului internaţional sau de tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte (art.457(3)CPC). Asemenea tratate internaţionale sînt: Convenţia
de la Viena din 1961 referitoare la relaţiile diplomatice, Convenţia de la Viena din 1963
referitoare la relaţiile consulare.
De imunitate jurisdicţională se bucură şi organizaţiile internaţionale; acestea cad sub
jurisdicţia instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în limitele stabilite de tratatele
internaţionale şi de legile Republicii Moldova (art.457(2)CPC).
241
3.Particularităţile desfăşurării procedurii cu element de extraneitate.

Legea procesuală a forului (instanţei sesizate). Potrivit art.458(1) CPC, în procesele


civile cu element de extraneitate, instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova aplică
legislaţia procedurală a ţării dacă nu s-a dispus altfel în mod expres.
Legea procesuală a forului se aplică actelor de procedură, aşa ca citarea părţilor,
termenele procesuale, aspectele procedurale privind probele, modul de pregătire şi de dezbatere a
litigiului, deliberarea, pronunţarea şi conţinutul hotărîrii, efectele procedurale ale acesteia, căile
de atac.

Particularităţile acţiunii în justiţie în cauzele cu elemen de extraneitate.


Condiţiile de existenţă a dreptului de acţiune sînt: părţile acţiunii, obiectul acţiunii,
cauza acţiunii. Condiţiile de exercitare a acţiunii civile sînt: capacitatea procesuală a părţilor,
calitatea procesuală, dreptul subiectiv, interesul. La judecarea pricinilor cu element de
extraneitate în faţa instanţei apare problema de a determina legea aplicabilă în ce priveşte
diversele aspecte ale acţiunii în justiţie. În această privinţă legea stabileşte o serie de reguli de
care trebuie să se conducă instanţele de judecată şi care vor fi tratate în celea ce urmează.
Capacitatea procesuală a părţilor. Capacitatea procesuală de folosinţă (aptitutidinea de
avea drepturi şi obligaţii procedurale civile) şi capacitatea procesuală de exerciţiu (aptitudinea de
de a-şi exercita în volum deplin, personal sau printr-un reprezentant, drepturile şi obligaţiile
procedutrale în judecată) a persoanei fizice şi a persoanei juridice sînt supuse legii naţionale.
Cît priveşte legea naţională ce guvernează capacitatea procesuală a cetăţeanului străin,
aceasta se consideră legea statului a cărui cetăţenie o deţine. Daca cetăţeanul, concomitent cu
cetăţenia Republicii Moldova, are şi o altă cetăţenie, legea lui naţională se consideră legea
Republicii Moldova. În cazul în care persoana deţine cetăţenia mai multor state, legea lui
naţională se consideră legea statului în care îşi are domiciliul26. Dacă cetăţeanul străin are
domiciliu în Republica Moldova, legea lui naţională se consideră legea Republicii Moldova
(art.455(2)CPC).
Se consideră lege naţională a organizaţiei străine legea statului în care aceasta
este fondată.
Capacitatea procedurală de folosinţă a unei organizaţii internaţionale se
determină în baza contractului internaţional în conformitate cu care este fondată, a actelor
de constituire sau a acordului cu autorităţile competente ale Republicii Moldova.
Calitatea procesuală activă sau pasivă a părţilor. Această calitate aparţine titularilor
drepturilor subiective ce formează fondul litigiului şi ţine de fondul litigiului. Prin urmare,
calitatea procesuală este supusă legii care guvernează fondul raportului juridic - lex causae
(art.458(2)CPC). Astfel, legea aplicabilă contractului de transport artată dacă legitimarea în
acţiunea depusă împotriva cărăuşului aparţine expeditorului sau destinatarului.
La fel, este supusă lex causae şi transmiterea calităţii procesuale, atît cea legală (în
cazul succesiunii, reorganizării persoanei juridice), cît şi cea convenţională (în cazul cesiunii de
creanţă, preluării datoriei, înstrăinării bunului litigios).
Dreptul subiectiv27 şi interesul părţii28. Legea nu conţine prevederi exprese privind
legea aplicabilă acestora. Întrucît, atît drepul subiectiv cît şi interesul, sînt legate de fond, legea
aplicabilă este cea care guvernează fondul raportul juridic litigious (lex causae).
Obiectul şi cauza (temeiul) acţiunii. Acestea sînt elemente obiective, condiţii de
existenţă a acţiunii, şi sînt guvernate de legea care reglementează fondul raportului juridic
litigios (lex cauzae). În acest sens este art.458(2)CPC.
26
Potrivit art.30 C.civ., domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală
27
Dreptul subieciv este acel drept care se cere a fi ocrotit pe calea acţiunii în justiţie.
28
Interesul este folosul practic imediat pentru a justifica intentarea procedurii judiciare.
242
Mijloacele de probă. În această materie în faţa instanţei de judecată apar mei multe
probleme ce ţin de legea aplicabilă.
Legea reglementează expres admisibilitatea mijloacelor de probă pentru dovedirea
actului juridic, pentru dovedirea faptului juridic şi celor pentru dovedirea stării civile. Astfel,
potrivit art.458(3) şi (4) CPC, mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic şi puterea
doveditoare a înscrisului care îl constată sînt cele prevăzute de legea locului unde a fost încheiat
actul juridic (lex loci actus) sau de legea aleasă de părţi (lex voluntatis), dacă ele au dreptul să o
aleagă; iar proba faptelor se face potrivit legii locului unde s-au produs. Cu toate acestea, este
posibilă şi aplicarea legii Republicii Moldova dacă ea admite şi alte mijloace probatoare decît
cele prevăzute de legea locului încheierii actului sau de legea locului faptului.
Dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă sînt reglementate
de legea locului unde s-a încheiat înscrisul invocat (art.458(5)CPC).
Administrarea mijloacelor de probă este supusă legii forului (instanţei sesizate). În
acest sens dispune art.458(6).
Forţa probantă a mijloacelor de probă este supusă legii care reglementează
admisibilitatea acelei probe.
Aprecierea probelor. Întrucît ţine de formarea convingerii intime a judecătorului (de
exemplu aprecierea sincerităţii depoziţiilor martorului sau a concordanţei dintre acestea şi
realitatea obiectivă), aprecierea probelor este supusă legii forului.
Actele procesuale şi termenele de procedură sînt supuse legii forului.
Procedura de judecată şi căile de atac contra hotărîrilor judecătoreşti sînt supuse legii
forului.
Executarea silită este supusă legii locului unde se face.

Citarea persoanelor aflate în străinătate. Procedura citării acesor persoane (cetăţeni ai


Republicii Moldova sau străinilor) este reglementată de art.104 CPC29. Legea deosebeşte după
cum persoanele menţionate au domidiliul ori reşedenţa cunoscute sau nu. În prima situaţie, dacă,
prin tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte sau prin lege specială, nu
se prevede o altă procedură de citare sau înştiinţare a persoanelor aflate în străinătate, cu
domiciliu sau reşedinţă cunoscută, citaţia sau înştiinţarea li se expediază ca scrisoare
recomandată cu aviz de primire, iar recipisa de predare a scrisorii, în cuprinsul căreia trebuie să
fie menţionate actele expediate, serveşte ca dovadă..
Legea stipulează expres că:
- personalul misiunilor diplomatice şi al oficiilor consulare ale Republicii Moldova,
cetăţenii Republicii Moldova trimişi ca funcţionari în organizaţii internaţionale, precum şi
membrii lor de familie care locuiesc cu ei în străinătate, prin Ministerul Afacerilor Externe;
- cetăţenii Republicii Moldova, alţii decît cei prevăzuţi în alineatul precedent,
aflaţi în străinătate în interes de serviciu, prin organelle centrale care i-au trimis sau în a căror
subordonare se află cei care i-au trimis.
În cea de a doua situaţie, cînd nu se cunoaşte domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în
străinătate, citarea se face prin publicitate, în modul prevăzut de art.108CPC.
În toate cazurile, dacă cei care se află în străinătate au mandatar cunoscut în
Republica Moldova, va fi citat şi acesta.
De asemenea, atît reclamantul, cît şi pîrîtul, care locuiesc în străinătate, au dreptul să
indice adresa din Republica Moldova unde urmează a li se face comunicările despre
proces.

Delegaţiile judecătoreşti (comisiile rogatorii).

29
De remarcat că, dispoziţiile acestui articol se aplică şi la comunicarea sau notificarea oricărui alt act de procedură.

243
Prin delegaţie judecătorească (comisie rogatorie) se înţelege solicitarea pe care instanţa
sesizată cu soluţionarea unui litigiu, numită instanţa solicitantă o face unei instanţe de judecată
ori alt organ (de exemplu, notariatul), din altă ţară, numită instanţă solicitată, de a efectua unele
acte de procedură (înmînarea de citaţii şi de alte acte, obţinerea de explicaţii ale părţilor, de
depoziţii ale martorilor, de raporturi de expertiză, verificarea de înscrisuri, cercetarea la faţa
locului, obţinerea de copii, fotocopii ori extrase de pe documente, luarea de măsuri de asigurare a
acţiunii etc.).
Modul de stabilire a relaţiilor între instanţele judecătoreşti din Republica
Moldova şi cele străine privind executarea delegaţiilor se determină de legislaţia Republicii
Moldova sau de tratatul internaţional la care aceasta este parte. De regulă, această procedură
este reglementată de tratatele cu privire la asistenţa juridică în materie civilă, de familie şi
penală.30
Trebuie de menţionat că, potrivit unei vechi tradiţii, întemeiate pe ideea de curtoazie
internaţională, statele acceptă adesea să execute delegaţiile judecătoreşti chiar în lipsa unor
tratate internaţionale care să le oblige.
De regulă, instanţa solicitantă din Republica Moldova trimite delegaţia judecătorească,
prin Ministerul de Justiţie, la Ministerul Afacerilor Externe, care prin intermediul misiunilor
diplomatice şi oficiilor consulare o transmite în străinătate. La fel, în cazul unei delegaţii
judecătoreşti a unei instanţe străine, instanţa solicitată din ţara noastră este sesizată prin
intermediul Ministerului Justiţiei, în prealabil solicitat, fie direct, fie prin intervenţia Ministerului
Afacerilor Externe, de către misiunea diplomatică a statului solicitant.
Art.465(2) CPC prevede că instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova vor
refuza executarea delegaţia instanţei judecătoreşti străine în cazul în care executarea:
a) ar fi în contradicţie cu suveranitatea Republicii Moldova sau ar ameninţa securitatea ei;
b) nu este de competenţa instanţei judecătoreşti.

Supralegalizarea actelor oficiale are ca scop garantarea autenticităţii semnăturii şi


ştampilei puse pe actele oficiale străine.
Potivit art.466 (1) şi (2) CPC, actele oficiale eliberate, redactate sau legalizate, în
conformitate cu legislaţia străină şi în forma stabilită, de organe competente străine în afara
Republicii Moldova în privinţa cetăţenilor sau organizaţiilor ei ori persoanelor străine pot fi
prezentate instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova numai dacă sînt supralegalizate
pe cale administrativă ierarhică şi, ulterior, de misiunile diplomatice sau de oficiile consulare
ale Republicii Moldova. Supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite
de statul de origine a actului, urmată de supralegalizarea efectuată de misiunea diplomatică
sau de oficiul consular al Republicii Moldova în statul de origine, fie de misiunea diplomatică
sau de oficiul consular al statului de origine în Republica Moldova şi, ulterior, în ambele
situaţii, de Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova.
Prin tratate internaţionale procedura supralegalizării poate fi omisă. De exemplu, art.22 al
Tratatului între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi
penală din 06.07.1996 prevede că actele care emană de la autorităţile competente sau de la alte
instituţii ale uneia din Părţile Contractante, precum şi actele sub semnătură privată, cărora
acestea le dau dată certă şi le atestă autenticitatea semnăturii, sunt valabile pe teritoriul celeilalte
Părţi Contractante fără vreo altă legalizare. Dispoziţii similare se conţin şi în alte de tratate cu
privire la asistenţa juridică în materie civilă, de familie şi penală încheiate de Republica
Moldova.

4. Determinarea legii aplicabile fondului litigiului.

30
A se vedea, de exemplu, art.8, 14-21 ale Tratatului între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică
în materie civilă şi penală din 06.07.1996.
244
Norma generală privind determinarea legii aplicabile raporturilor de drept civil cu
element de extraneitate este consfinţită în art.1576(1)C.civ.: legea aplicabilă raporturilor de
drept civil cu element de extraneitate se determină în baza tratatelor internaţionale la care
Republica Moldova este parte, prezentului cod, altor legi ale Republicii Moldova şi cutumelor
internaţionale recunoscute de Republica Moldova.
Ca un criteriu subsidiar pentru determinarea legii aplicabile raportului cu element de
extraneitate în al. 2 al art. 1576 C. civ. este desemnat principiul proper law. Conform acestei
norme, în cazul imposibilităţii de a se determina legea aplicabilă conform alin.(1), se aplică
legea care are cea mai strînsă legătură cu raporturile de drept civil cu element de extraneitate.
La baza principiului proper law a fost pus sistemul determinării legii proprii a
contractului (the proper law of the contract) din sistemul de drept common law, care constă în
determinarea legii aplicabile fiecărei situaţii juridice în raport cu totalitatea împrejurărilor de fapt
şi a particularităţilor pe care le prezintă această situaţie juridică. În consecinţă, legea aplicabilă ar
putea să difere de la o cauză la alta în aceeaşi materie, dacă prezintă particularităţi deosebite.
Spre deosebire de metoda conflictuală clasică, care presupune aplicarea unor reguli generale şi
prevederi legale tuturor cauzelor de acelaşi fel (de exemplu, în materia formei actului juridic se
aplică regula locus regit actum), metoda proper law presupune determinarea legii aplicabile
pentru fiecare cauză, deoarece trebuie să se ţină cont de particularităţile de fapt ale fiecăreia. O
altă particularitate a acestei metode este rolul deosebit de important al judecătorului, deoarece
acesta determină legea aplicabilă nu potrivit unei reguli generale, ci în raport cu punctele de
legătură ale cauzei, astfel încât legea considerată aplicabilă să fie cea mai indicată pentru acea
cauză.
În contextul determinării legii aplicabile fondului raportului juridic litigios, în faţa
instanţei de judecată pot apărea probleme legate de următoarele aspecte:
a) soluţionarea eventualelor conflicte între legea internă şi tratatul internaţional;
b) aplicarea cutumelor (uzanţelor) internaţionale;
c) aplicarea legii străine;
d) stabilirea punctului de legătură dintre raportul juridic litigios şi un anumit sistem de
drept.
Practica arată că este posibil ca un tratat internaţional, la care participă Republica
Moldova, să conţină o reglementare diferită de cea prevăzută în legea internă. Această situaţie
poartă denumirea de conflict dintre legea internă şi tratatul internaţional. Într-o asemenea
situaţie soluţia trebuie să se bazeze pe principiul strictei respectări de către ţara noastră a
acordurilor internaţionale încheiate (principiul Pacta Sunt Servanda). Conform art. 8 alin. 1 al
Constituţiei Republicii Moldova, “Republica Moldova se obligă să respecte Carta O.N.U. şi
tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim
recunoscute ale dreptului internaţional”. În acelaşi context menţionăm că, conform art. 27 din
Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor31, “statele nu pot invoca legislaţia
internă spre a justifica neexecutarea unui tratat”. Codul civil, în acest sens, prevede că
dispoziţiile lui sînt aplicabile în cazul în care tratatele internaţionale nu reglementează altfel
(art.1586). Prin urmare sistemul de drept al Republicii Moldova, în materie civilă, acordă
prioritate reglementărilor internaţionale faţă de legile interne.
Aplicarea cutumelor (uzanţelor) internaţionale. Noţiunea de cutumă internaţională este
strîns legată de noţiunea uzanţă internaţională32. Legislaţia noastră nu conţine o definiţie a
31
Ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 4 august 1992, în vigoare pentru Republica
Moldova din 25 februarie 1993.
32
Referitor la noţiunile de uzanţe comerciale şi cutume, doctrina dreptului internaţional privat şi cea a dreptului
comerţului internaţional face, în principiu, o diferenţiere între aceşti termeni, pe când unele texte legislative şi unii
autori, cum sunt M. Costin, S. Deleanu, L. A. Lunţ şi alţii, folosesc noţiunea de “uzanţă” pentru a desemna atât
uzanţa, cât şi cutuma. Codul civil operează cu ambii termeni, fără a face o distincţie între aceştea, utilizîndu-i în
acelaşi sens.

245
cutumei internaţionale. În literatura de specialitate cutuma este definită ca o regulă de conduită
stabilită în practica vieţii sociale şi respectată timp îndelungat în virtutea deprinderii, ca o
normă considerată obligatorie.
Definiţia legală a uzanţei o găsim în art.4 C. civ.: uzanţa reprezintă o normă de conduită
care, deşi neconsfinţită de legislaţie, este general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei
perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile.
De cele mai dese ori uzanţele se aplică în relaţii comerciale. Uzanţele comerciale
internaţionale sînt nişte practici sau reguli utilizate de către părţile contractante, aplicate o
perioadă de timp, de un anumit număr de parteneri comerciali. Comportarea partenerilor de
afaceri, într-un anumit mod, o perioadă de timp destul de îndelungată, în relaţiile lor comerciale,
devine astfel o uzanţă comercială.
După forţa lor juridică uzanţele comerciale internaţionale pot fi normative (numite şi
legale) şi convenţionale. Uzanţele normative au putere de norme juridice. Pentru ca o uzanţă să
dobândească un asemenea caracter, este necesar ca sistemul de drept în care se invocă uzanţa să
recunoască forţa ei normativă. Forţa juridică a uzanţelor convenţionale se reduce la cea a unei
clauze contractuale, întemeiate pe acordul de voinţă, expres sau tacit, al părţilor. La baza
aplicării acestor uzanţe este pus principiul libertăţii de voinţă a părţilor. Cel mai des, uzanţa
convenţională îmbracă forma unor trimiteri de către părţi la uzanţe standardizate (de exemplu,
Regulile INCOTERMS, elaborate de Camera Internaţională de Comerţ din Paris) sau a unor
condiţii generale, contracte-tip etc. În aceste cazuri, uzanţele au doar rolul de a completa
conţinutul unui contract.
În situaţia în care o uzanţă (cutumă) regelementează un anumit raport într-un alt mod
decît legea, trebuie să fie aplicată prevederea art.4(2) C. civ., potrivit căreia uzanţa se aplică
numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.
Aplicarea legii străine. Judecătorul moldovean nu poate asculta decît de legile ţării sale.
Iar dacă în unele cazuri aplică o lege străină, el face aceasta numai fiindcă legea Republicii
Moldova ordonă sau permite acest lucru. Astfel, art.13 (1) CPC stipulează că la judecarea
pricinilor civile, instanţa judecătorească aplică legislaţia unui alt stat în conformitate cu legea
sau cu tratatele internaţionale la care R.Moldova este parte.
Aplicarea legii străine presupune cunoaşterea ei. În acest sens, art. 1578(1) şi (2) C. civ 33.
stipulează:
„La aplicarea legii străine, instanţa de judecată stabileşte conţinutul normelor ei

prin atestări obţinute de la organele statului străin care au editat-o, ţinînd cont de

interpretarea ei oficială şi de practica aplicării ei în statul străin respectiv.

În scopul stabilirii conţinutului normelor de drept străin, instanţa de judecată poate


cere interpretarea lor de către organele competente din Republica Moldova sau cele din
străinătate ori poate cere avizul unor experţi în domeniu.”
Dispoziţiile în cauză indică obligaţia instanţei de a lua din oficiu măsurile pentru
cunoaşterea conţinutului legii străine în cazul în care aplicarea ei este necesară sau admisă, şi de
a se informa oficial, prin organele competente ale statului asupra conţinutului ei.
Din aceleaşi dispoziţii rezultă obligaţia organelor competente ale statului de a acorda
sprijinul pentru stabilirea conţinutului legii străine în materia respectivă. Asemenea prevederi
sînt conţinute expres în tratatele încheiate de Republica Moldova şi alte state în materie de
asistenţă juridică reciprocă. De exemplu, Articolul 15 al Tratatului între Republica Moldova şi
Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică în raporturile juridice în materie civilă, familială şi
penală, prevede concursul direct al Ministerelor de Justiţie şi Procuraturilor Generale ale statelor
33
Prevederi similare se conţin în art.13 al CPC.

246
contractante în transmiterea reciprocă, la cerere, a informaţiilor despre legislaţia în vigoare sau
cea, care a acţionat în statele lor şi despre modul aplicării ei în instituţiile de justiţie.
Aceste prevederi, însă nu sunt o piedică pentru instanţe de a cere ajutorul părţilor
litigiului în stabilirea conţinutului legii străine aplicabile. Art.1578 (3) prevede că „partea care
invocă o lege străină poate fi obligată de către instanţa de judecată să facă dovada conţinutului
ei.”
În cazul imposibilităţii de a stabili conţinutul legii străine, se va aplica legea similară a
Republicii Moldova (art.1578(4) C. civ.). Ţinem să subliniem, că instanţa de judecată este
îndreptăţită să aplice legea naţională în locul celei străine numai dacă a întreprins toate măsurile
necesare în vederea stabilirii conţinutului legii străine, însă din motive obiective acest lucru nu a
fost cu putinţă.
În ţările unde reglementările conflictuale se află la o etapă începătoare (ţara noastră,
atribuindu-se la acestea), există contradicţia între necesitatea aplicării legii