Gheorghe Iuliana

Grupa 5534
Anul I – Finanţe Bănci

Evoluţia sistemului bănesc al leului

(1859- 1947)

Pe teritoriul tării noastre, primele semne monetare - ca bani de metal,

de bronz şi argint - au fost bătute cu peste 2 500 ani în urmă. Ele sunt
semnalate de arheologi la Histria, Callatis, Tomis, colonii greceşti din
Dobrogea, sub numele de drahme. Cântărind peste 8 grame argint, ele
reprezintă geneza primului sistem monetar autohton pe teritoriul României.
Numeroase şi variate descoperiri numismatice au dovedit că pe
teritoriul romanesc a existat, din timpuri îndepărtate, o activitate economică
remercabilă şi un interes neîntrerupt pentru moneda metalică. Numismatica
acordă emisiunilor monetare ale Histriei (sec V i. e.n), locul întâi între
monedele care au fost bătute în antichitate pe pămantul românesc de astăzi.
Pătrund, apoi, în Dacia, între altele, monede republicane şi imperiale
romane (sec I-III), urmate pretutindeni de cele bizantine. Moneda
româneasca a fost o creaţie a evului mediu românesc.
Se atribuie lui Vlaicu Vodă (1364-circa 1377) şi lui Petru Muşat
(1375-1391) întâile bateri de monede metalice româneşti în Ţara
Românească (probabil în monetăria de la Argeş) şi în Moldova (în
monetăria de la Suceava).
Din domnia prospera a lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) au rămas multe
şi variate monede.
Marele domnitor martir Constantin Brancoveanu a realizat o epocă
de cultura înaltă şi durabilă, între capele de acuzare aduse împotriva lui de
stăpânirea turceasca a fost şi acela de a fi bătut monede de aur cu chipul
sau. Coexistau atunci, cu moneda româneasca, încă puţin folosită,
schimburile în natură, felurite monede străine, care circulau chiar haotic,
până la înfiinţarea unui sistem monetar naţional prin legea din 1867.
Deşi, uneori, se leagă de starea de suveranitate, posibilitatea baterii
de monedă, la noi au bătut monede şi voievozi în stare de la vasalitate.
Domnitorul celei dea doua uniri, Alexandru Ioan Cuza, a încercat şi el o
emancipare monetara, proiectând o monedă naţională-“romanatul”-pe care
nu au apucat-o însă să o realizeze.
După o întrerupere de câteva secole, monetăria statului a reluat la
Bucureşti, în 1870, baterea de monede romaneşti. Până în deceniul al

1
şaptelea al secolului al XIX-lea, circulaţia băneasca se caracteriză prin
coexistenta în circulaţia efectivă a circa şaptezeci şi cinci de feluri de
monede metalice de cea mai variata provenienţă şi la cursuri diferite.
Aceasta stare, de fapt, genera dificultatea economiei în ansamblul ei, dar
mai ales în domeniul comerţului. În aceaste condiţii, lichidarea haosului
monetar şi baterea de monedă naţionala se puneau cu deosebita acuitate.
Constituţia din 1866 a proclamat clar dreptul Principatelor Unite de a
bate monedă, drept care, de altfel, nu a fost abrogat sau condiţionat de nicio
capitulaţie sau tratat al ţarii noastre cu Imperiul Otoman.
Pentru soluţionarea haosului monetar, în timpul lui Alexandru Ioan
Cuza s-a întocmit un proiect de lege pentru adoptarea unei monede
naţionale. Potrivit articolului 1 din acest proiect, guvernul era autorizat sa
emită o monedaă naţională proprie, după modelul francez. Unitatea
monetarã urma sa poarte denumirea de romanat, împartit într-o sutã de
sutimi şi având aceeaşi formã, greutate, titlu şi valoare ca francul francez.
Datorita opoziţiei Imperiului Otoman, precum şi a lipsei de mijloace de
mijloace financiare, problema baterii de monedã naţionalã n-a putut fi
rezolvatã. Ea a fost soluţionatã la 1 ianuarie 1868 când a intrat în vigoare “
Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea
monedelor naţionale” votatã la 22 aprilie 1867.
Aşadar, în urma unor dezbateri vii în Adunarea Deputaţilor s-a votat,
în şedinţa din 29.III.1867, legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar
şi pentru fabricarea monedelor naţionale, care a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1868. Prin aceasta lege s-a adoptat sistemul monetar zecimal
metric al Uniunii Monetare Latine, create în Franţa în 1865 şi la care au
aderat Italia, Belgia, Elveţia şi România. Unitatea monetarã adoptatã era
„leul”, împartit în 100 de bani. Denumirea de „leu” provine de la
„Lowenthaler”- talerul leu, moneda bătuta în Ţãrile de Jos, în ultimele
decenii ale secolului al XVI-lea şi care a început aproximativ în aceeaşi
perioadã sa se raspandeascã în Ţãrile Române. În secolele XVI-XVII,
puterile comerciale ale Europei intensificã comerţul cu Imperiul otoman;
astfel se revarsa pe piaţa Turciei şi a ţarilor de sub dominaţia ei, deci şi a
Ţãrilor Române, o mare cantitate de monedã din Ţãrile de Jos; mai fercvent
apare în circulatie talerulã olandez, monedã mare de argint de peste 27
grame, care avea pe o faţã efigia unui leu ridicat în doua picioare; de aceea
se şi numea Loventhaler, talerul-leu. In Tarile Române, el a dominat
circulatia monetarã, alaturi de asprul turcesc, fiind cunoscut sub denumirea
simplã de leu.
Aceasta monedã a fost folositã, în mod efectiv, pană în a doua
jumatate a secolului al XVIII-lea, când dispare din circulatia (efectivã) şi
leul se mentine ca monedã de calcul. În tranzactiile comerciale, preturile
marfilor se stabilea în lei, dar plata de facea în altã monedã.
Sistemul monetar adoptat prin legea din 1867 era bimetalist- aur şi
argint. Un leu era egal cu 5 grame de argint cu titlul de 0.835 şi 332

2
miligrame aur cu titlul 0.900. Ca valoare, un leu era egal cu 2 lei vechi şi
28 de parale.
Conform legii, monedele de aur şi argint, aparţinand ţãrilor din Uniunea
Monetara Latina, aveau putere circulatorie şi în România.
Desi sistemul adoptat prezenta şi unele neajunsuri, totusi instituirea
unui sistem monetar national şi baterea de monedã proprie au fost de natura
să pună capãt haosului monetar, sã punã ordine în circulatia baneascã şi sã
creeze conditii favorabile dezvoltãrii capitalismului.
Adoptarea unui sistem monetar naţional a reprezentat o victorie a
burgheziei romanesti, dar şi o victorie a cercurilor capitaliste apusene,
interesate de lichidarea haosului monetar ca una din condiţiile pãtrunderii
capitalurilor strãine în România şi a subordonarii economiei acesteia.
Iniţial, datoritã preţentiei Turciei, ca pe toate monedele, cu excepţia celor
mãrunte (de aramã) sã se puna semnul Imperiului Otoman, s-au bãtut
numai monede de arama de 1, 2, 5 şi 10 bani în valoare de 4 milioane de
lei, care au fost puse în circulaţie la 1 ianuarie 1868. Baterea acestora a fost
facutã în Anglia. In 1870 se înfiinţeazã o monetarie la Bucureşti, în 1873
sunt batute pentru datã primele monede de argint farã efigia Imperiului
Otoman, iar mai târziu, în 1883, sunt batute primele monede de aur.
Ca urmare a aplicarii legii monetare din 1867, în 1877 pe piaţa
româneascã circulau numai unitãţi monetare românesţi şi cele ale ţãrilor din
Uniunea Monetarã Latinã.
În împrejurarile excepţionale din timpul războiului de independenţa
s-au emis, pentru prima datã, în ţara noastră, în baza legii din 12 iunie
1877, bani de hartie, sub forma biletelor ipotecare. Emisiunea a fost
stabilita la suma de 26.260.000 lei ai garantata cu domenii şi alte bunuri ale
statului .În timpul razboiului de independenţa, monedele de aur (galbeni,
lire turcesti) şi monedele ţãrilor Uniunii Latine dispar din circulaţie,
rãmanând sã serveascã nevoile acesteia monedele metalice româneşti. Ca
urmare, dupa rãzboiul de independenţã, circulaţia bãneascã era formatã, în
cea mai mare parte, din monede de argint şi bani de hartie. Dispariţia
aurului din circulaţia efectivã era consecinţa devalorizarii aurului faţã de
argint.
Înfiinţarea BNR a permis emisiunea sistematică a bancnotelor şi
creşterea volumului acestora în circulaţie. Monedele din aur, emise în 1883,
încep să dispară treptat din circulaţie, rămînînd doar cele de valoare mică.
Prima aurului (agio) faţă de argint a crescut ajungînd în 1886 la 34,5%
(raportul iniţial aur-argint în cadrul bimetalismului fusese 1:15,5).
Cantitatea de argint a crescut şi prin dreptul de circulaţie al monedelor
Uniunii Monetare Latine, la care România aderase din 1868, care au fost
tot din argint. Infiintarea Bancii Nationale nu a adus nicio schimbare în
sistemul monetar. Se mentinea sistemul bimetalist care, în practica era
monometalist argint.
Guvernul voteaza în 1889 lansarea unui imprumut „intern” pentru
retragerea din circulaţie a biletelor ipotecare, iar în 1890, legile prin care

3
sistemul bimetalist este înlocuit cu un nou sistem, cel monometalist aur.
(„Legea pentru transformarea stocului metalic de 40.000.000 în piese de 5
lei aur). În baza acestei legi, leul îşi pastreazã conţinutul metalic de 322
miligrame aur cu titlul de 0.900 şi rãmane singura monedã cu putere
liberatorie în ţarã. Monedele de argint şi aramã raman ca monede dizionare.
Totodata s-a votat şi legea de reorganizare a Bãncii Naţionale,
potrivit careia,pentru orice noua emisiune de bilete de banca, trebuia
asigurat un stoc de acoperire de cel putin 40%.
Modificãrile aduse legii din 1890, prevedeau cã, în rezerva metalicã
de 40% aur, banca putea sa aibã 30% devize asupra Londrei şi Berlinului,
iar convertibilitatea biletelor emise se putea face atat în aur, cât şi în
monede strãine care, conform legii monetare, aveau curs legal. Se trece
astfel la sistemul „standard aur şi devize” în condiţiile caruia biletele de
bancã erau convertibile în aur sau în devize straine.
Întrucat Banca Naţionalã nu dispunea de un stoc de aur suficient
pentru trecerea la noul sistem, statul a preluat asupra sa preschimbarea în
aur a argintului din rezervele bãncii, precum şi a unei parţi însemnate din
monedele de argint existente în circulaţie.
Noul sistem monetar a înlaturat din circulaţie argintul. Circulaţia
bănească a continuat sa fie servitã şi dupã 1890 de bacnote şi monedă
metalicã devizionarã, aurul fiind folosit în tranzacţiile dintre marile bãnci şi
pentru a plati în strãinatate. Trecerea la sistemul monometalist aur a
însemnat, pentru o perioadã relativ scurtã, menţinerea leului pe piaţa
internã şi în raport cu valutele strãine. Ulterior, emisiunea de bacnote peste
nevoile circulaţiei a dus, incã de la sfârşitul secolului al XIX-lea, la o
depreciere a leului în raport cu aurul, dar şi în raport cu valutele strãine.
Deprecierea a fost influenţata puternic de situaţia balanţei comerciale şi a
celei de plãti. Perioadele în care balanţa comercialã a fost deficitarâ, sunt
marcate de o depreciere mai accentuatã a leului ( exemplu, 1894-1903
cursul valutar al leului fiind puternic influenţat de balanta de plãţi externe
de care depindea lichidarea obligaţiilor financiare cu strãinatatea.
Pentru o lunga perioada de timp, de la crearea sistemului pana la
primul razboi mondial, leul a fost convertibil, cursul de schimb
menţinându-se relativ constant, cu mici variaţii conjucturale. Acest interval
de timp (1867- 1916) constituie cea mai lungă perioadă de stabilitate din
istoria monetara a României. Inflaţia nu se manifestă, variaţiile de preţuri
fiind cauzate nu atat de factorii monetari, cât şi de politica comercialã.
Circulaţia monetarã a sporit pe masura nevoilor pieţei interne,
determinate de amplificarea producţiei şi schimbului, cresterea activităţii
economice în domeniul importului şi exportului, de la 59 milioane lei în
1881, la 480 de milioane lei în 1914.
Din 1867 şi pană în 1935, monedele metalice româneşti au fost
confecţionate, preponderent, de monetăriile străine, mai ales la Bruxelles,
Hamburg, Londra şi Paris. Dupa 1935, baterea monedelor româneşti s-a
facut numai la Bucureşti.

4
 In anul 1914 România a suspendat funcţionarea etalonului aur. În
anii de prebeligeranţă a crescut suma biletelor în circulaţie, sporind şi
acoperirea în aur şi în devize. In anii de război (1916-1918) sporurile au
fost considerabile, mai bine de 3 ori suma biletelor în circulaţie (1918 faţã
de 1915) şi mai puţin de 3 ori acoperirea în aur şi devize, cea mai mare
parte a devizelor fiind formatã din bunuri de tezaur. Prin noul sistem
monetar, România era conectată la sistemele moderne europene şi până la
primul război mondial din 1916 a avut una din cele mai puternice monede
ale continentului. Ca şi francul francez şi francul elvetian, leul românesc se
raporta astfel: 1 dolar = 5,18 lei, 1 marca germana = 1,24 lei, 1 lira sterlina
= 25,25 lei, toate aceste raporturi bazate pe echivalenta metalului pretios pe
care îl contineau.
Pierzand tezaurul metalic în aur, prin dislocarea lui de la Banca
Nationala, emisiunile monetare de hartie au ramas, indata dupa primul
razboi mondial, cu o acoperire metalica derizorie. Banca Nationala
dispunea, în timpul neutralitatii şi deci şi inainte de irosirea aurului ei, de
un stoc de aur efectiv de aproape o jumatate de milliard de lei. Deşi s-a
menţinut neutră în primii doi ani, România a resimţit, de la început, o
puternică influenţă a stării de război asupra vieţii sale economice.
Legăturile economice normale cu alte state au fost perturbate, sau
întrerupte, ceea ce a avut multiple repercursiuni asupra tuturor ramurilor de
activitate. Pe de altă parte, România nu putea rămîne indiferentă sau
inactivă faţă de perspectiva iminentă a intrării în război pentru înfăptuirea
idealului naţional, ci trebuia să ia anumite măsuri de pregătire şi în
domeniul economic.
Circulaţia monetară a crescut de peste trei ori din 1913 pînă în 1916
(de la 437 milioane lei la 1452 milioane lei). Fără să fie încă inflaţie, o
creştere atît de mare într-un interval atît de scurt anunţa, totuşi începutul
unui proces inflaţionist ce avea să se amplifice în anii următori.
Se poate spune că în intervalul 1867-1914, situaţia monetară nu s-a
caracterizat prin seisme şi tulburări deosebit de grave, fenomenul începe să
se declanşeze puternic în perioada neutralităţii (1914-1916), când Banca
Naţională a procedat la o emisiune excedentară de monedă în vederea
pregătirilor militare, fapt ce a dus la dezechilibrarea bugetului, continuând
apoi să emită bancnote prin acordarea unui împrumut de 400 milioane lei
statului. Cum era şi firesc moneda naţională s-a depreciat. In cursul
războiului s-a procedat la contractarea unui împrumut de stat ("naţional"),
dar deprecierea monetară tot n-a putut fi stăvilită, nici chiar în urma
retragerii aurului din circulaţie în vederea creşterii stocului de aur al Băncii
Naţionale şi nici ca urmare a măsurii de interzicere a vânzărilor de aur
(export). Paralel a avut loc o depreciere rapidă a biletelor de bancă la care
s-a adăugat exportul masiv de cereale, petrol, cherestea, produse
manufacturi ere ele. tară un schimb echivalent, ceea ce a afectat puternic
starea economică a ţării şi situaţia materială a populaţiei.

5
 După intrarea în război, au sporit din nou cerinţele de mijloace
monetare asigurate prin emisiunea Băncii Naţionale. A fost suspendată
convertibilitatea în aur a bancnotelor. La sfârşitul anului 1918, masa
monetară a sporit de circa 4 ori, iar creditele neproductive au ajuns la
93.7% din totalul acestora. Pe plan economic, circulaţia monetară a crescut
în perioada de referinţă de 5,5 ori, iar împrumuturile stalului la banca de
emisiune de 7,7 ori. Procesul a fost însoţit de o scădere considerabila a
producţiei. Preţurile, în anul 1922, erau de 19 ori mai ridicate faţă de 1914.
Pe pieţele străine, cotarea Ieului a reflectat o depreciere accentuată,
aceasta scăzând de la 98.2% în anul 1914 până la 8.4% în anul 1922.
În anul 1925 s-a efectuat o revalorizare monetară destinată reducerii
preţurilor. Perioade de după război s-a caracterizat pe plan monetar, prin
creşterea continuă a inflaţiei. Astfel, dacă la finele anului 1916 circulaţia
bănească era de 1.452 milioane lei, la sfîrşitul anului 1923 volumul ei total
era de 17.917 milioane lei. Faţă de 1916 ea sporise deci, de peste 12 ori.
Cea mai mare parte din această creştere s-a datorat apelului statului
la emisiunea de hîrtie-monedă a Băncii Naţionale, pentru acoperirea
deficitelor bugetare, în special în anii 1920-1921.
Creşterea inflaţionistă a circulaţiei monetare a fost însoţită de creşterea
preţurilor şi deprecierea crescîndă a leului în interiorul ţării, precum şi de
scăderea cursului său extern.
Astfel, în raport, de pildă cu francul elveţian (moneda vest-
europeană cea mai puţin afectată de deprecierea postbelică), 100 de lei
româneşti erau egali în 1919 cu 11,05 franci, iar în 1922 cu numai 2,30
franci. Acest fapt sporea ponderea reală a datoriilor particulare şi de stat
contractate în străinătate, creînd greutăţi suplimentare operei de refacere
economică.
Deprecierea internă a leului şi-a găsit cea mai pregnantă expresie în
creşterea generală a preţurilor, atît a celor cu amănuntul, cît şi a celor cu
ridicata.
Conform datelor oficiale ale Ministerului Industriei şi Comerţului,
indicele preţurilor cu amănuntul din întreaga ţară crescuse la sfîrşitul anului
1923 faţă de 1914 la 2.586%, adică de aproape 26 de ori. Conjunctura
inflaţionistă a creat totodată un puternic decalaj între salariile nominale şi
salariile reale, contribuind astfel la înrăutăţirea situaţiei materiale a celor ce
trăiau din munca lor.
O altă cauză care a contribuit la starea de haos monetar şi la
accentuarea inflaţiei a fost aceea că, în primii doi ani de după război, în ţară
nu circula numai leul emis de Banca Naţională, ci şi alte monede, şi anume:
leul emis în perioada ocupaţiei de “Banca generală”, coroanele austro-
ungare şi rublele, fiecare avînd un curs diferit. Se impunea deci necesitatea
unei unificări monetare. Dar o astfel de măsură întîrzia şi explicaţia nu este
greu de găsit. “Această diversitate de monezi – arăta un economist burghez
– a dat prilejul unor speculaţiuni fantastice…”, burghezia obţinînd astfel
mari cîştiguri prin specularea diferenţelor de curs.

6
 La un moment dat însă, acest haos monetar ameninţa însăşi
interesele burgheziei, împiedicînd desfăşurarea procesului reproducţiei
capitaliste. De aceea, în cele din urmă a fost efectuată unificarea monetară.
Ea a fost dictată de necesitatea unificării pieţei naţionale şi de cerinţele
refacerii economice, dar a constituit în acelaşi timp şi un prilej pentru
afaceri de mari proporţii.
Operaţiunile de preschimbare au fost făcute în 1920-1921. Între timp
însă, în România se scurseseră, inclusiv prin contrabandă, mari sume de
coroane şi ruble ce nu mai aveau putere circulatorie în ţările vecine, unde
preschimbarea se făcuse mai devreme. În total s-a plătit deţinătorilor de lei
a “Băncii generale”, coroane şi ruble, 7.026 milioane lei, întreaga sumă
fiind pusă la dispoziţia statului de BNR, prin două împrumuturi speciale
Aceasta a constituit un eşec monetar care în cele din urmă, a obligat
statul român să efectueze stabilizarea monetară din 1929. Legea
stabilizării monetare din 1929 bazata pe devalorizarea conţinutului în aur al
leului a conferit un plus de stabilitate. Acest an a adus un excedent al
producţiei agricole, dar, pe fondul scăderii preţurilor internaţionale, acesta
se transforma intr-un real dezavantaj. Nici această măsură de stabilire
monetară nu a dus la rezultatele scontate, întrucât criza generală a
dezorganizat şi mai mult sistemul economic şi monetar, când preţul
produselor agricole în 1934 a scăzut la 44,1%. iar al produselor industriale
la 69% faţă de aceeaşi bază. Se remarcă şi faptul că Ieul a avut de suportat
rigorile unor deprecieri şi mai mari care s-au accentuat către anii 1939-
1940. odată cu pregătirea pentru război.
În anii 1939 – 1940, paralel cu intensificarea extracţiei de metale
preţioase din care BNR a cumpărat aproape întreaga cantitate extrasă, ceea
ce a dus la creşterea rezervelor de aur ale băncii, s-au adoptat măsuri pentru
a stimula vînzarea de aur a populaţiei către BNR. Banca Naţională era
autorizată, astfel, să plătească peste preţul oficial al aurului de 153.333, 33
lei kg. de aur fin, o primă valutară de 50%.
Unele calcule arată că în 1940 leul a reprezentat numai 44,50% din
valoarea celui din 1929.
Totodată diferenţa dintre valoarea internă şi cea externă a leului se
accentuează, ducînd la apariţia speculei şi a evaziunii de devize. Afacerile
cu devizele străine s-au înmulţit fiind antrenaţi şi membrii casei regale.
Aceste presiuni repetate asupra leului au determinat apariţia unui
fenomen de creştere a preţurilor. Guvernul ia unele măsuri pentru a
preîntîmpina o astfel de evoluţie periculoasă. A fost introdus controlul
statului asupra preţurilor, dar nu pe o scară largă şi fără nici o intervenţie
directă, preţurile fiind lăsate să se stabilească în funcţie de legile pieţii. Cu
toate măsurile luate s-a înregistrat în aceşti ani o creştere a costului vieţii,
mai ales la produse de consum imediat.
Dictatul de la Viena din anul 1940, intrarea ţarii în al doilea război
mondial şi pactul Ribbentrop-Molotov au zdruncinat din temelii întreaga
configuraţie economică, socială şi monetar-financiară a României. Jefuirea

7
bogăţiilor naturale, cheltuielile enorme reclamate de desfasurarea
ostilitatilor, emisiunea de bani straini pe teritoriul tarii, deficitul bugetar
devenit cronic, evolutia nefireasca a masei monetare, datoriile de razboi,
pierderea tezaurului national, uriasele pierderi materiale şi umane, seceta
care a bantuit în tara sunt tot atatea cauze şi factori interni şi externi care au
contribuit la conturarea celui mai sumbru tablou din intrega istorie a
poporului nostru.
Fenomenul inflaţionist a fost o consecinţa a deficitelor înregistrate,
cauzate de susţinerea războiului cu forţe proprii, de despăgubirile plătite în
monedă curentă, exprimate în putere de cumpărare 1939 (adaptate la
inflaţie), de retragerea din circulaţie a banilor de război şi de seceta
prelungită.Numai în august 1947 indicele preturilor a fost de 83.65 ori mai
marc faţă de 1939. Profesorul Aurel Vijoli, făcând o analiză amplă a
situaţiei din ţară, menţiona că” luând ca bani anul 1938, în anul 1947,
nivelul preţurilor cu amănuntul crescuse de peste 8000 ori, iar costul vieţii
de peste 5000 ori".
Stabilizarea monetară din 1947 a fost o măsură antiinflaţionistă mult
pregătită de BNR. Astfel, banii se puteau schimba la un raport de 20.000 lei
vechi pentru 1 leu nou, dacă se îndeplineau condiţii cu privire la starea
socială, ocupaţie de., până la un anumit plafon. Sumele peste acest plafon
erau depuse în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a legii. Prin
această reformă se punea capăt existenţei în economie a unei mase băneşti
evaluate la aproape 50 mld. lei, cu peste 630 ori mai marc decât în anul
1941.
De menţionat este faptul că această reformă monetară din anul 1947,
deşi a dus la o ameliorare a situaţiei monetare, totuşi ca nu a fost de natură
să contribuie la stabilirea unui echilibru monetar, fiind necesare alte două
acţiuni cunoscute sub denumirea de reforma monetară din 1952 şi
modificarea definiţiei legale a leului din 1954. Reforma monetara din anul
1947 a creat conditiile trecerii de la sistemul bănesc capitalist la sistemul
bănesc socialist.
Putem concluziona mentionand faptul ca moneda nationala a
contribuit substanţial la patrimoniul de valori al omenirii în cursul
secolelor. Fiind în primul rând un instrument social economic,
indispensabil oricărei economii, ea a reprezentat „o instituţie istorica, a
urmat şi urmează evoluţia societăţii umane.”
Ascensiunea sau declinul naţiunilor a fost adesea marcat profund de
modurile de administrare a monedei naţionale, care s-a manifestat - după
caz – ca factor propulsor al dezvoltării ori ca obstacol în calea evoluţiei,
avantajând ori împiedicând, influenţa sa asupra comunităţilor umane
răsfrângându-se în douã chipuri, precum simbolic a şi fost creată: din avers
şi revers.

8
Bibliografie :

1. Axenciuc Victor, Evoluţia economiei româneşti. Cercetări

statistico-istorice 1859 – 1947, vol. I-II, Ed. Academiei Romane
Bucureşti, 1996.

2. I. Puia, A. Cherciu, N. Marcu, V. Bogza, R. Vasile, Istorie

economică, sub redacţia: Prof. univ. dr. N. Marcu,
Ed. Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1979

3. Jinga Victor, Moneda si probleme ei contemporane, vol.I, Ed.

Dacia, Cluj Napoca, 1981

4. Irimiea Mihai, Istoria economiei naţionale, Ed. Universităţii din

Ploieşti, 2005

5. Kiriţescu, C. C. Sistemul bănesc al leului şi predecesorii lui,

Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997