Universitatea de Ştiinte Agronomice şi Medicină

Veterinară
Facultatea de Medicină Veterinară
Specializarea Controlul şi Expertiza Produselor Alimentare

Proiect

Coordonator
Asist. Univ. Dr. Adrian Vasile
Student
Baican Ionuţ

Bucureşti
 -2010-

Universitatea de Ştiinte Agronomice şi Medicină

Veterinară
Facultatea de Medicină Veterinară
Specializarea Controlul şi Expertiza Produselor Alimentare

Management agroalimentar. Servicii

publice locale (deconcentrate)

Coordonator
Asist. Univ. Dr. Adrian Vasile
Student
Baican Ionuţ

Bucureşti
-2010-

2
 Cuprins:

INTRODUCERE ……………………………………………………………………4
CURRICULUM VITAE ……………………………………………………………6
CAPITOLUL I. MANAGEMENTUL AGROALIMENTAR
1.1. Definirea conceptului de management ……………………….8
1.2. Conceptul de securitate alimentară ………………………….10
1.3. Managementul agroalimentar …………………………………13

CAPITOLUL II. SERVICII PUBLICE LOCALE

2.1. Conceptul de serviciu public ……………………………….….15
2.2. Managementul serviciilor publice …………………………....15

CAPITOLUL III. SERVICII PUBLICE DECONCENTRATE

3.1. Conceptul de serviciu public deconcentrat
………………….19
3.2. Descentralizarea serviciilor publice în România
…………...20
3.3. Conceptul de protecţie a consumatorului ……………………
22
3.4. Oficiul pentru protecţia consumatorului ……………………..26
CONCLUZII
………………………………………………………………………….29
BIBLIOGRAFIE

3
 INTRODUCERE

În introducere sunt prezentate principalele elemente ce au

constituit structura şi necesitatea unui asemnea studiu.
Primul capitol al lucrării “ MANAGEMENT AGROALIMENTAR.
SERVICII PUBLICE LOCALE( DECONCENTRATE) ”, prezintă informaţii cu
privire la conceptual de management agroalimentar. În prima secţiune
a acestui capitol, se face incursiunea în domeniul managementul,
pornind de la definirea conceptul de management şi a principalelor
caracteristici. În cea de-a doua secţiune, vom defini conceptul de
securitate alimentară. Aflăm aici informaţii despre principalele ţări
preocupate de monitorizarea securităţii alimentare, factorii ce
influenţează securitatea alimentară, dar şi principii ce stau la baza
definirii sistemului HACCP. Ultima secţiune a acestui capitol,
“Managementul agroalimentar”, rezultă din îmbinarea informaţiilor din
primele doua secţiuni ale capitolului. Aşadar, implementarea sistemului
de management al siguranţei alimentului poate fi realizată
independent de alte sisteme de management sau poate fi aliniată sau
integrată în sistemele de management existente în organizaţie. Pentru
a creşte credibilitatea şi pentru a rămâne competitiv într-un sistem
concurenţial, aceste sisteme de management al siguranţei alimentului
trebuie să fie în conformitate cu cerinţele specificate în standardele
europene şi internaţionale.
Cel de-al doilea capitol al lucrării, “ Servicii publice locale ”,
informează despre, aşa cum spune şi titlul, serviciile publice locale.
Primul pas pentru o înţelegere clară a acestui concept, este, desigur,

4
definirea lui. Astfel, aflam informaţii importante despre prima atestare
a acestui concept, în anul 1892, dar şi o definiţie a serviciului public
oferită de Mircea Djuvara. Următoarea secţiune a capitolului face
referire la managementul serviciilor publice.
În continuare, în cel de-al III – lea capitol al lucrării, abordam
“Servicii publice deconcentrate”. Definirea conceptului este primul si
cel mai important pas spre înţelegerea principiului descentralizării. În
următoarea secţiune aflăm ce a stat la baza descentralizării serviciilor
publice în România. Cea de-a treia secţiune face legătura dintre
informaţiile oferite în capitolele precedente şi ceea ce eu numesc
studiu de caz, şi anume, conceptul de protecţie a consumatorului. Aşa
cum am afirmat, studiul de caz, sau liantul dintre conceptul de
management agroalimentar şi serviciu public local (deconcentra) l-am
considerat Oficiul pentru Protecţia Consumatorului. Bineînţeles, există
şi alte instituţii ce pot fi încadrate în aceeaşi categorie, şi anume:
Direcţia Sanitar – Veterinară sau Direcţia Generală pentru Agicultură şi
Alimentaţie, etc.

5
 CURRICULUM VITAE

Curriculum vitae
Europass

Informaţii personale
Nume / Prenume Baican, Ionuţ
Adresă Sat Herăstrău, comuna Nistoreşti, judeţul Vrancea, cod poştal 627239
Telefon Mobil: 0728.099.295
E-mail ibaican@zahoo.com

Naţionalitate română

Data naşterii 26.07.1988

Sex masculin
Experienţa
profesională
Perioada iunie – iulie 2009
Funcţia sau postul ocupat Operator interviuri
Numele şi adresa Institutul Naţional de statistică
angajatorului
Educaţie şi formare
Perioada Din septembrie 2009 până în prezent

6
 Disciplinele principale Muzică
studiate / competenţe
profesionale dobândite
Numele şi tipul instituţiei de Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti,
învăţământ / furnizorului de Facultatea de Medicină Veterinară, specializarea Controlul şi Expertiza
formare Produselor Alimentare
Perioada Din septembrie 2006 până în septembrie 2008

Calificarea/ diploma Corist

obţinută
Liceul de muzică şi arte plastice „ Gheorghe Tăttărescu ” Buzău
Numele şi tipul instituţiei de
învăţământ / furnizorului de
formare
Aptitudini şi
competenţe
personale
Limba maternă Română

Limbi străine cunoscute

Autoevaluare Înţelegere Vorbire Scriere
Nivel european (*) Ascultare Citire Participare la Discurs oral Exprimare
conversaţie scrisă
Limba engleză Utilizator
Utilizator Utilizator Utilizator B Utilizator
C1 experimenta B2 A2 B1
independent elementar independent 2 independent
t
Limba franceză A2
Utilizator
A2
Utilizator
A1
Utilizator
A1
Utilizator A Utilizator
elementar elementar elementar elementar 1 elementar
(*) Nivelul Cadrului European Comun de Referinţă Pentru Limbi Străine

Competenţe şi abilităţi Spirit de echipă: am experienţa muncii în echipă încă din facultate, când
sociale am participat la activităţile
presupuse de proiectele practice şi de cercetare derulate în cadrul
facultăţii.

Competenţe şi aptitudini Experienţă bună a managementului de proiect şi al echipei.

organizatorice

Competenţe şi aptitudini O bună stăpânire a limbajelor de programare: Pascal, Access, Oracle şi a

de utilizare a aplicaţiilor Word.
calculatorului
Competenţe şi aptitudini Pasiunea mea este cântatul.
artistice
Permis(e) de conducere Categoria B

7
 CAPITOLUL I. MANAGEMENTUL AGROALIMENTAR

1.1. Definirea conceptului de management

Managementul reprezintă un proces conştient de conducere şi

coordonare a acţiunilor şi activităţilor individuale şi de grup, precum şi
de mobilizare şi alocare a resurselor organizaţiei în vederea îndeplinirii
obiectivelor acesteia în concordanţă cu misiunea, finalităţile şi
responsabilităţile sale economice şi sociale.

Caracteristicile principale ale managementului:

o este un proces de conducere a unui sau unor grupuri
organizat(e) de persoane, dar termenul “a conduce” nu
trebuie confundat cu a avea persoane în subordine;
o priveşte şi se concentreaza asupra îndeplinirii obiectivelor
organizaţiei, prin concentrarea eforturilor întregului colectiv.

Rolul managerilor:
o atingerea obiectivelor organizaţiei lucrând cu şi prin
intermediul oamenilor precum şi prin utilizarea altor resurse ale
organizaţiei (bani, materii prime, utilaje şi echipamente, resurse

8
informaţionale) care prin procesul de producţie se transformă în
produse finite (bunuri şi servicii);
o managementul nu priveste doar întreprinderile ci este un
proces care se deruleaza în toate tipurile de organizaţii.

Prin conceptul de organizaţie întelegem un ansamblu constituit din

două sau mai multe persoane care desfăşoară activităţi în comun în
vederea realizării unui sau unor obiectiv(e).
Prin management ca ştiinţă se întelege studierea procesului de
management şi a relaţiilor de management care iau naştere în cadrul
sau, în vederea descoperirii, sistematizării şi generalizării unor
concepte, principii, legi şi reguli care le guvernează, precum şi a
conceperii de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere
ce contribuie la creşterea eficienţei activităţilor desfăşurate în scopul
realizării obiectivelor.

Principalele caracteristici ale ştiinţei managementului:

o situează în centrul investigaţiilor sale omul, în toată
complexitatea sa, ca subiect şi obiect al managementului;
o este o disciplină economică de sinteză deoarece, pe de o
parte menirea sa este creşterea eficienţei economice şi pe de
altă parte, această ştiinţă preia o serie de categorii economice
şi metode de la alte discipline din domeniul economic;
o are un caracter multidisciplinar, care este conferit de
integrarea în cadrul său a unor concepte, categorii, metode şi
tehnici aparţinând altor discipline.

Managementul ştiinţific constă în aplicarea în practica economico-

socială a legităţilor, conceptelor şi tehnicilor puse la dispoziţie de
ştiinţa managementului.

9
 Principalele caracteristici al managementului ştiinţific:
o caracterul aplicativ şi concret (operaţionalizarea în practică,
de fapt, munca de zi cu zi a managerilor);
o caracterul creativ – adaptarea instrumentului ştiinţific de
management la situaţiile specifice cu care se confruntă;
o diversitatea şi eterogenitatea sa – managementul ştiinţific
este deosebit de divers în sensul că el variază de la o firma la
alta şi în cadrul acestora de la o subdiviziune organizatorică la
alta ca urmare a condiţiilor tehnice, economice, ştiinţifice,
comerciale etc.
o pronunţatul caracter “uman” – se manifestă prin deciziile şi
acţiunile oamenilor;
o amprenta pe care o pun sau o pot pune cadrele de execuţie
asupra conţinutului şi modului de realizare a managementului
ştiinţific.

1.2. Conceptul de securitate alimentară

Securitatea alimentară este influenţată de 4 grupe de factori:

1.mediu social-economic şi politic;
2.performanţele sectorului agroalimentar;
3.protecţia socială;
4.sănătatea şi igiena.
Principalele organisme mondiale implicate în monitorizarea
securităţii alimentare sunt: FAO, CE, USDA.
În ultimii ani, se precizează că există probleme de insecuritate
alimentară în 86 de ţări, 43 din Africa, 24 din Asia, 9 din America
Latină, 7 din Oceania şi 3 din Europa.

10
 În 2004, 35 de ţări au primit ajutoare de urgenţă din cauza
crizelor alimentare. Cauzele au fost: conflicte militare şi civile, situaţii
post conflict, refugiaţii, zonele economice şi probleme climatice.
Aplicarea sistemului HACCP la toate unităţile care alcătuiesc
lanţul alimentar este obligatorie conform legislaţiei române, care
prevede ca toate firmele din industria alimentară şi alimentaţie publică
să se conformeze principiilor acestui sistem.
Standardele care contribuie la implementarea sistemului HACCP,
elaborate de Comisia Codex Alimentarius şi adoptate şi în România
sunt urmatoarele:
o SR 13462-1:2001-Igiena agroalimentară.
Acest standard urmăreşte drumul parcurs de aliment de la faza
primară de producere până la cea finală, când ajunge la consumator şi
stabileşte condiţiile de igienă necesare în vederea producerii unui
aliment sigur şi adecvat consumului;

o SR 13462-2:2002-Igiena agroalimentară
Sistemul de analiză a riscului şi punctele critice de control(HACCP) şi
ghidul de aplicare al acestuia. Standardul stabileşte principiile de
analiză a riscului şi a puntelor critice de control şi redă modul de
identificare a acestor riscuri specifice, precum şi măsurile de control, în
scopul asigurării siguranţei alimentului;

o SR 13462-3:2002-Igiena agroalimentară.
Principii de stabilire a criteriilor microbiologice pentru alimente la
orice punct din lanţul alimentar, de la producţia primară până la
consumul final. Acest standard specifică principiile de stabilire şi
aplicare a criteriilor microbiologice pentru alimente, asigurarea
securităţii alimentului în principal prin controlul la sursă, controlul
procesului şi aplicarea practicilor adecvate de igienă în timpul
producţiei, prelucrării(inclusiv etichetarea), manipulării, distribuirii,

11
depozitării, comercializării.

Aplicarea prevederilor standardelor sus menţionate oferă avantaje

incontestabile:
 Menţinerea poziţiei pe piaţă;
 Calitatea igienico-sanitară sigură;
 Reducerea rebuturilor şi reclamaţiilor clienţilor;
 Creşterea încrederii clienţilor în firmă;
 Îmbunătăţirea imaginei firmei.

Sistemul de management al sigurantei alimentare integreaza:

 Principiile sistemului HACCP;
 Aplicarea paşilor descrişi de Comisia Codex Alimentarius.
Combinarea dinamică cu programele de condiţii esenţiale
necesare pentru controlul şi reducerea la niveluri acceptabile a
oricăror pericole de siguranţă a alimentului pentru produsul final
livrat în urmatoarea etapă a lanţului alimentar.

Analiza pericolelor este esenţială pentru eficienţa sistemului de

management al siguranţei alimentului întrucât organizează
cunostinţele cerute pentru proiectarea unei combinaţii eficiente de
măsuri de control.
Siguranţa alimentară exprimă calităţile esenţiale ale unui aliment;
un aliment este sigur atunci când prin consum nu alterează şi
periclitează starea de sănătate a organismului.
Sistemul de management al siguranţei alimentare este prezentat în
standardul ISO 22000, standard internaţional, care specifică cerinţele
pentru un sistem de management al siguranţei alimentelor într-un lanţ
alimentar, în cadrul căruia o organizatie trebuie să-şi demonstreze
abilitatea de a controla pericolele de siguranţă a alimentului, în scopul

12
furnizării de produse finale sigure, care îndeplinesc cerinţele de
siguranţă a alimentului agreate de consumatori şi autoritatea de
reglementare.
Acest standard internaţional ISO 22000 specifică cerinţele care
permit unei organizaţii:
- Să planifice, să proiecteze, să implementeze, să conducă, să
întreţină şi să actualizeze un sistem de management al
siguranţei alimentului;
- Să evalueze şi să aprecieze cerinţele clienţilor şi să
demonstreze conformitatea cu cerinţele agreate reciproc de
clienţi în legătură cu siguranţa alimentului;
- Să demonstreze comunicarea eficientă cu clienţii şi celelalte
părţi interesate de-a lungul lanţului alimentar;
- Să demonstreze conformitatea cu cerinţele aplicabile ale
autorităţii de reglementare în ceea ce priveşte siguranţa
alimentului;
- Să asigure că işi respectă politicile stabilite de siguranţă a
alimentului;
- Să demonstreze această conformitate altor părţi interesate;
- Să solicite certificarea şi înregistrarea sistemului său de
management al siguranţei alimentului de către o organizaţie
externă.
Standardul internaţional ISO 22000 ia în considerare numai
preocupările privind aspecte de siguranţă a alimentului, dar nu
descurajează integrarea de către organizaţie şi a aspectelor privind
alte elemente ale sistemului de management, cum ar fi calitatea , în
general şi/sau protecţia mediului.
Organizaţiile, care doresc să ia în considerare şi astfel de
aspecte, pot să o facă prin implementarea standardului internaţional
ISO 22000 împreuna cu SR EN ISO 9001: 2001 şi/sau SR EN ISO
14001:2005.

13
1.3. Managementul agroalimentar

STANDARDIZAREA EUROPEANĂ
Sistemele de management al siguranţei alimentelor sunt
stabilite, aplicate şi actualizate în cadrul unui sistem de management
structurat şi încorporat în activităţile generale de management ale
organizaţiei. Aceasta conferă beneficiu maxim organizaţiei şi părţilor
interesate.
Corelarea unui sistem de management al siguranţei alimentului
cu un sistem de management al calităţii creşte credibilitatea
companiei din punct de vedere al capabilităţii acesteia de a furniza
consecvent produse sigure şi de calitate conform cu cerinţele
specificate în specificaţiile de produs final.
Implementarea sistemului de management al siguranţei
alimentului poate fi realizată independent de alte sisteme de
management sau poate fi aliniată sau integrată în sistemele de
management existente în organizaţie. Pentru a creşte credibilitatea şi
pentru a rămâne competitiv într-un sistem concurenţial, aceste
sisteme de management al siguranţei alimentului trebuie să fie în
conformitate cu cerinţele specificate în standardele europene şi
internaţionale.
Sistemul de management al siguranţei alimentului integrează
principiile şi etapele de aplicare a sistemului HACCP (Hazard Analysis
and Critical Control Points) [Analiza Pericolelor şi a Punctelor Critice de
Control], cu programele preliminare (PRP) şi cu comunicarea
interactivă pe întreg parcursul lanţului alimentar.
Deficienţele de management operaţional reprezintă principala
problemă a administraţiei agricole şi de dezvoltare rurală din România,

14
mai severe decât orice restricţie de ordin bugetar, se arată într-un
raport al Băncii Mondiale (BM).
BM semnalează totodată fragmentarea instituţională din
agricultura românească şi compartimentalizarea activităţilor,
complexitatea structurilor de management şi calitatea slabă a delegării
şi comunicării.

CAPITOLUL II. SERVICII PUBLICE LOCALE

2.1. Conceptul de serviciu public

Noţiunea de serviciu public a apărut şi s-a dezvoltat treptat în

contextul sporirii nevoilor generale ale societăţii omeneşti. Termenul
de serviciu public a apărut pentru prima dată în doctrina juridică
franceză, în prima ediţie a Tratatului de drept administrativ, apărut sub
redacţia prof. Maurice Haurion (1892). De la naşterea sa termenul de
„serviciu public” a putut fi întâlnit sub diverse aspecte, cum ar fi de
exemplu „interes public”, „utilitate publică”, „interes general”.
Noţiunea de serviciu public este definită din mai multe de
vedere, existând o mare varietate de servicii publice. Mircea Djuvara
considera noţiunea de serviciu public ca fiind o noţiune relativ recentă
în dreptul administrativ, care a apărut pentru satisfacerea cerinţelor
membrilor unei colectivităţi umane1.
Dezvoltarea rolului administraţiei publice în furnizarea bunăstării
sociale a impus descentralizarea serviciilor publice, pentru a permite o
mai bună apropiere a cetăţeanului de serviciile oferite. Serviciul public
1
Djuvara, M., „Teoria generală a dreptului ” , vol.I, Ed. Socec, Bucureşti, 1930, pag. 173.

15
este acel serviciu scos din subordinea autorităţilor centrale şi organizat
în mod autonom, atribuindu-li-se un patrimoniu şi o gestiune proprie în
unitatea administrativ-teritorială.

2.2. Managementul serviciilor publice

Problematica managementului serviciilor publice dobândeşte

semnificaţie deosebită într-un mediu social şi politic extrem de
dinamic în care aspectele finanţării, conţinutului, calităţii şi eficienţei
acestui sector de activitate sunt puse permanent în discuţie.
În consecinţă, problema cu privire la cadrul managerial al
serviciilor publice devine extrem de importantă şi pentru a fi
soluţionată necesită luarea în considerare a unor premise generale
între care amintim:
– managementul general, indiferent de modul în care este conceput,
definit sau practicat se regăseşte şi în administraţia publică, cu toate
elementele, dimensiunile şi funcţiile pe care le îndeplineşte în oricare
altă sferă sau domeniu de activitate;
– el se exercită şi în Administraţia Publică ca şi în celelalte sisteme ale
vieţii sociale, întrun mediu social-politic aflat în continuă mişcare
precum şi în schimbare şi transformare din ce în ce mai accelerată;
– se exercită în condiţiile creşterii complexităţii şi incertitudinii vieţii
economico-sociale şi a contradicţiilor şi dilemelor pe care acestea le
generează în permanenţă;
– se exercită în condiţiile impactului profund al progresului tehnic şi al
revoluţiei informatice, atât asupra echilibrului societăţii cât şi a
manierei în care noi percepem lumea care ne înconjoară;
– se exercită în condiţiile unor confuzii în înţelegerea şi utilizarea
termenilor creaţi pentru descrierea diferitelor aspecte ale cadrului
managerial. Astfel, în sectorul public, pe lângă termenul de

16
management sunt permanent asociaţi termeni cum ar fi: lideritate,
administraţie, guvernare instituţională, fără ca natura şi conţinutul lor
să fie riguros determinate.

Caracteristici ale managementului public

A. Caracter politic
Managementul public se află sub cupola factorului politic, realitate
atestată de modul de constituire al autorităţilor care formează sistemul
administraţiei publice şi de atribuţiile pe care le exercită aceste
autorităţi. În plan local şi regional, autorităţile administraţiei publice
(consiliile locale, judeţene, primării), se aleg în mod democratic, pe
baza propunerilor formulate de partidele politice.

B. Caracter integrator
Studiază procesele şi relaţiile de management care se formează în
cadrul administraţiei publice, în scopul de a identifica soluţiile de
perfecţionare şi raţionalizare a sistemului administrativ.

C. Caracterul de diversitate
Această particularitate a managementului îşi găseşte explicaţia şi
determinarea în diversitatea organizaţiilor care constituie împreuna
sistemul administraţiei publice; autorităţi cu competenţă teritorială,
limitată doar la o parte a teritoriului (judeţ, oraş, comună).
În această categorie se includ: consiliile locale şi judeţene, primarii,
prefecţii, serviciile descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe
ale administraţiei publice.

D. Caracterul complex
Spre deosebire de activitatea celorlalte autorităţi statale, activitatea
desfăşurată de autorităţile administraţiei publice este deosebit de
complexă.

17
 E. Caracterul de sinteză
Managementul public trebuie să-şi adapteze şi să preia din alte
domenii concepte, metode şi tehnici, a căror valoare a fost deja
experimentată şi care pot fi implementate de funcţionarii publici, cu
efecte benefice asupra activităţii proprii. Managementul public apare
ca urmare a unei evoluţii progresive a metodelor de gestiune în
sectorul public.
Fiind desprins din managementul general, managementul public
îndeplineste funcţiile enunţate de H.Fayol, respectiv: funcţia de
previziune, funcţia de coordonare, funcţia de antrenare şi funcţia de
control - evaluare, cu particularităţile specifice administraţiei publice.

18
 CAPITOLUL III. SERVICII PUBLICE DECONCENTRATE

3.1. Conceptul de serviciu public deconcentrat

Noţiunea descentralizării are o accepţiune largă şi una restrânsă.

În sens larg, prin descentralizare se înţelege orice transfer de atribuţii
din plan central în plan local. În sens restrâns, descentralizarea este
legată de procedeul de realizare a acesteia, respectiv descentralizatea
teritorială – prin transferul de atribuţii către unităţile administrativ-
teritoriale, şi descentralizarea pe servicii – prin desprinderea unor
servicii publice din competenţa centrală sau locală,dandu-se lor o
organizare autonomă.
Descentralizare înseamnă transferul de competenţe
administrative şi financiare de la nivelul administraţiei publice centrale
la nivelul administraţie publice locale sau către sectorul
privat. Transferul de responsabilitate se referă la domeniul planificării,
luarea deciziei (finanţe, fiscalitate), responsabilităţi legale (emiterea de
regulamente,hotărâri locale) şi managementul serviciilor publice
pentru care se face transferul.
Autorităţile administraţiei publice locale exercită competenţe
exclusive, precum şi competenţe partajate, mai exact competenţe

19
excercitate împreună cu alte niveluri ale administraţiei publice, cu o
separare clară a finanţării şi a puterii de decizie pentru fiecare
responsabil în parte
Gradul descentralizării administrative depinde de numărul
serviciilor publice date în competenţa autorităţilor locale. Cu cât
numărul acestora este mai mare cu atât va fi mai mare
descentralizarea.
Descentralizarea în administraţia publică depinde şi de modul
cum sunt organizate autorităţile publice locale şi raporturile lor cu cele
centrale. Autorităţile locale pot fi alese (descentralizarea este mai
mare) sau pot fi numite de către autorităţile centrale (caz în care
descentralizarea este mai mică). Gradul descentralizării administrative
depinde şi de forma în care se exercită tutela administrativă (controlul
special efectuat de autoritatea centrală).
Într-o descentralizare administrativă se pot rezolva în condiţii
mai bune interesele locale, serviciile publice locale putând fi conduse
mai bine de către autorităţile locale într-un regim în care acestea nu au
obligaţia să se conformeze ordinelor şi instrucţiunilor de la centru.
Măsurile şi deciziile pot fi luate mai operativ de către autorităţile
locale iar resursele materiale şi financiare şi chiar forţa de muncă pot fi
folosite cu mai mare eficienţă şi să răspundă unor nevoi prioritare pe
care autorităţile locale le cunosc mai bine decât autorităţile centrale.
Descentralizarea generează o multitudine de efecte care
presupun:
1. Regruparea relaţiilor de putere în mediul local,care devine
centrul de greutate al procesului administrativ.
2. Localizarea şi intersectarea acestor relaţii determină aparitia
unui sistem administrativ specific pe care se sprijină puterea locală.
3. Agenţii locali nu mai sunt simpli executanţi ai directivelor
primite de administraţia centrală, ci dobandesc capacitatea strategică
de acţiune.

20
 4. Politica de descentralizare generează transferul de
competenţă, determină întărirea activităţii şi dezvoltarea solidarităţii
locale, creând un nou cadru, în jurul căruia diverşii actori locali vor fi
incitaţi sa se mobilizeze.

3.2. Descentralizarea în administraţia publică din

România

Până în 1990 România a avut una dintre cele mai centralizate

forme de administraţie publică. Deciziile erau luate în cea mai mare
parte de la Bucureşti, iar deciziile fundamentale ce vizau evoluţia
comunităţilor locale erau în totalitate domeniul administraţiei centrale.
După anul 1990 odată cu transformările democratice petrecute
în România, comunităţilor locale au început să le fie încredinţate noi
atribuţii dar şi noi responsabilităţi, în mod deosebit în gestionarea
treburilor publice de la nivelul localităţii sau ale judeţului.
De altfel Constituţia României adoptată în 1991 vorbeşte pentru
prima dată despre descentralizare iar modificările aduse în 2003
introduc şi deconcentrarea între principiile de bază ale organizării şi
eficientizării administraţiei publice locale stipulând faptul că:
administraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se
întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi
deconcentrării serviciilor publice.
Constituţia României legitimează consiliile judeţene, consiliile
locale şi primarul ca fiind autorităţile administraţiei publice prin care se
realizează autonomia locală. Pe acest fond s-a realizat începutul
procesului de descentralizare în România la sfârşitul anilor ’90 şi mai
accentuat după anul 2000. Aceasta pe de o parte datorită necesităţii
îndeplinirii unor prevederi din acquis-ul comunitar , îndeosebi cele din

21
capitolul de dezvoltare regională şi cel privind justiţia, administraţia şi
internele, dar şi dintr-o serie de alte capitole cum au fost cele cu
privire la protecţia socială, mediu etc.
Pe de altă parte comunităţile locale dar şi autoritatea centrală au
sesizat şi au fost presate să adopte unele măsuri datorită nevoii de
compatibilitate cu situaţia din administraţia publică europeană.
Autorităţile locale româneşti nu puteau fi partenere în diverse proiecte
cu finanţare europeană dacă nu erau deţinătoare ale patrimoniului
şcolilor sau spitalelor, dacă nu gestionau în totalitate problemele
legate de protecţia copilului etc. Aşa cum nu puteau fi coparticipante la
realizarea unor proiecte naţionale cum au fost sălile de sport,
locuinţele ANL etc.
Aşadar în România s-a elaborat o serie întreagă de reglementări
ce au vizat descentralizarea şi transmiterea unor atribuţii dar şi a unui
suport financiar pentru susţinerea acestora, către administraţia publică
locală. Rând pe rând au trecut în sarcina administraţiei publice locale
atribuţii privind sistemul de învăţământ preşcolar şi preuniversitar (mai
întâi patrimoniul, apoi salarizarea personalului didactic şi nedidactic),
sănătate, protecţia copilului, protecţia socială (inclusiv venitul minim
garantat), evidenţa informatizată a persoanei, poliţia comunitară etc.
Autorităţile comunale şi orăşeneşti excercită competenţe
partajate cu cele de la nivel judeţean şi central, iar autoritătile
judeţene cu cele de la nivel central.
Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale
administratieie publice centrale transferă competenţe, pe care le
exercită în prezent, autorităţile administraţiei publice de la nivelul
judeţelor, comunelor şi oraşelor, după caz.

3.3. Conceptul de protecţie a consumatorului

22
 Consumatorul, în calitatea sa de purtǎtor al cererii de mǎrfuri,
joacǎ un rol important în mecanismul de piaţǎ, constituind, în acelaşi
timp, elementul de referinţǎ al tuturor acţiunilor întreprinse atât de
producǎtor, cât şi de cǎtre comerciant. Mai mult, pe mǎsurǎ ce o ţarǎ
sau alta se dezvoltǎ, cunoscând o anumitǎ stare de prosperitate, rolul
consumatorului devine mai complex şi un numǎr din ce în ce mai mare
de organizaţii, publice sau particulare, sunt afectate de
comportamentul acestuia. În acelaşi context, trebuie recunoscut însǎ
faptul cǎ, luând în considerare interesele şi nevoile respectivilor
consumatori , aceştia sunt confruntaţi cu o serie de dezechilibre în
raporturile de piaţǎ, dezechilibre ce-i afecteazǎ sub multiple aspecte –
economic, educaţional, siguranţa sǎnǎtǎţii. O asemenea stare de fapt
impune anumite intervenţii sociale, menite sǎ ofere cadrul stǎrii de
echilibru, bazat pe respectarea unor clauze convenite şi asigurarea
accesului tuturor la produse care sǎ nu prezinte nici un risc si pe
promovarea corectǎ, echitabilǎ şi susţinutǎ a dezvoltǎrii economiei
sociale. Întreg complexul de intervenţii sociale– guvernamentale sau
nonguvernamentale – cu privire la problematica respectivǎ, îşi gǎseşte
expresia în conceptul de protecţie a consumatorilor.
Protecţia consumatorilor reprezintǎ un ansamblu de dispoziţii
privind iniţiativa publicǎ sau privatǎ , destinat a asigura şi a ameliora
continuu respectarea intereselor consumatorilor .
Protecţia consumatorilor îmbracǎ o serie importantǎ de aspecte,
omul de rând, în calitatea sa de consumator şi, îndeosebi, în calitatea
sa de cumpǎrǎtor, devenit agent de piaţǎ , se confruntǎ cu foarte multe
probleme legate de: structura produselor destinate a-i asigura
consumul, preţurile la care îşi poate procura diverse bunuri şi servicii şi
calitatea acestora, sistemul de informare prin care sǎ se asigure
transparenţa pieţei şi sistemul de comercializare a produselor şi
calitatea serviciilor comerciale .

23
 Într-un asemenea cadru, caracterizat printr-o arie largǎ de
cuprindere şi o complexitate deosebitǎ, pentru asigurarea unei protecţii
sociale şi în special a unei protecţii reale a consumatorilor, este
necesarǎ o bunǎ structurare a unei protecţii reale a consumatorilor,
este necesarǎ o bunǎ structurare a fenomenelor şi a ariei problematice
generate de cǎtre fiecare dintre acestea, o selectare atentǎ a
problemelor şi detalierea lor, precum şi conturarea unor obiective
specifice fiecǎrei zone şi perioade surprinse în programele de protecţie.
Aceasta face ca protecţia consumatorilor sǎ îmbrace atât forma unei
mişcǎri generale, care sǎ lupte pentru respectarea intereselor
consumatorilor, cât şi, în cele mai frecvente cazuri, forma unor acţiuni
speciale, cu programe şi obiective bine determinate în timp şi în spaţiu
(de pildǎ, mişcarea împotriva dǎunǎrii cumpǎrǎtorilor de autoturisme
“Convoir” fabricate de firma “General Motors”, creatǎ ca urmare a
apariţiei, în procesul de utilizare, a unor defecte importante în sistemul
la frânare).
Schimbǎrile sociale şi economice dupǎ cel de-al doilea rǎzboi
mondial survenite în ţǎrile dezvoltate economic au dus la o reformulare
a atitudinilor faţǎ de piaţǎ şi faţǎ de societate. Din perspectiva
macroeconomicǎ, formarea unei atitudini conştiente faţǎ de
consumatori îşi are originea în apariţia şi menţinerea unei afluenţe de
produse şi dezvoltarea unei clase de mijloc cu o putere de cumpǎrare
ridicatǎ.
Statul ar trebui sǎ asigure prin politica sa socialǎ, condiţiile
necesare pentru o creştere constantǎ a volumului fizic al consumului,
cât şi pentru o îmbunǎtǎţire structurala a acestuia. Acest obiectiv ar
putea fi realizat dacǎ s-ar ţine seama de sistemul actual de gândire şi
previziune, în douǎ etape :

24
 Într-o primǎ etapǎ ar trebui sǎ se asigure un nivel minim
de trai pentru categoriile dezavantajate, a cǎror putere actualǎ
de cumpǎrare este limitatǎ de nivelul veniturilor şi
deteriorarea raporturilor de preţ între bunurile de consum ;
Iar într-o a doua etapǎ preocupǎrile sǎ se axeze pe
atingerea unor structuri de consum corespunzǎtoare legitǎţilor
obiective şi ale dezvoltǎrii fenomenului respective
Analiştii vor împǎrţi la nivel macroeconomic cauzele apariţiei
consumatorismului în douǎ categorii:
• Prima categorie face referire la cauzele legate de practicile
de marketing în care sunt incluse nemulţumirile privitoare la
produsele periculoase sau toxice care pun viaţa
consumatorului în pericol, garantarea, reclama, defecţiunile
gǎsite asupra diferitelor produse.
• Iar în cea de-a doua categorie se face referire la cauzele
economice şi sociale şi reprezintǎ creşterea rapidǎ a preţurilor
în condiţiile de depresiune economicǎ, scǎderea nivelului
general al calitǎţii produselor şi creşterea conştiinţei sociale.
Pentru a se îmbunǎtǎţi treptat consumul populaţiei, desigur ca
obiectiv al protecţiei consumatorului, ar trebui sǎ se rezolve
următoarele probleme:
1. Asigurarea echilibrului fondului de mǎrfuri cu puterea de
cumpǎrare a populaţiei (este necesarǎ creşterea masivǎ a
ofertei de mǎrfuri care sǎ facǎ faţǎ, din punct de vedere
cantitativ, tuturor componentelor nivelului de trai)
2. Orientarea agenţilor economici, prin facilitǎţi economice şi
o politicǎ fiscalǎ adecvatǎ, spre elaborarea şi realizarea unor
programe de producţie privind bunurile de consum
3. Importarea unor bunuri de consum; asigurarea ofertei
necesare în cadrul pieţei atât sub aspect cantitativ, cât şi sub
forma sa de structurǎ, prin diversitate şi calitate.

25
 4. Realizarea producţiei bunurilor de consum în consens cu
microcererea consumatorilor, fenomen care impune încǎ din
prima etapǎ, o flexibilizare a mecanismului actual de
constituire a fondului de marfǎ, precum şi o mare modalitate
de adaptare a producǎtorilor la schimbǎrile cantitative şi
calitative ale cererii.
Programele de protecţie a consumatorului au menirea de a
promova o revigorare a preocupǎrilor pentru calitate. O asemenea
preocupare este necesarǎ sǎ fie generalizatǎ sub toate aspectele sale şi
sǎ implice absolut toţi agenţii economici prezenţi în circuitul
produselor.
Miracolul calitǎţii şi, în general, al competitivitǎţii produselor
oferite pieţei, trebuie început mai intâi cu valorificarea resurselor de
care dispune economia şi sǎ continue cu un pachet de exigenţe bine
conturate, bine legiferate şi aplicate faţǎ de produsele ce provin din
import, totul axat pe respectul consumatorului, cunoscând cǎ obiectul
unei economii competitive este satisfacerea consumatorului.
Într-un asemenea context, statul va trebui sǎ renunţe la actuala
sa calitate de patron al tuturor întreprinderilor din ţarǎ şi de principal
producǎtor pentru majoritatea produselor, trecând la antrenarea
agenţilor economice într-un astfel de proces. Statul nu va mai trebui sǎ
se preocupe de o asemenea sarcinǎ, nu va mai trebui sǎ se preocupe
de ce şi cât trebuie sǎ producǎ, problema lui principalǎ urmând a deveni
însǎnǎtoşirea pieţei, starea de sǎnǎtate a acesteia, pentru ca în cadrul
ei sǎ nu-şi mai facǎ loc practici anticoncurenţiale, sǎ nu mai pǎtrundǎ
produse neconforme cu calitatea stipulatǎ pe etichete şi în reclame,
sau angajatǎ prin înscrierea mǎrcilor.

3.4. Oficiul pentru protecţia consumatorului

26
 O conturare a drepturilor consumatorilor a început să se
întrevadă în secolul al XVIII-lea dar, acţiunile sociale şi eforturile
legislative în vederea protejării intereselor consumatorilor, se impun, în
mod categoric, doar în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Astfel, un rol decisiv în acest domeniu l-a avut preşedintele SUA,
John F. Kennedy, care, la 15 martie 1962, în discursul ţinut „Asupra
protecţiei intereselor consumatorului” a enunţat cele patru drepturi
fundamentale ale acestuia, respectiv,dreptul la siguranţă, dreptul la
informare, dreptul de a alege şi dreptul de a fi auzit.
Începând cu anii 1960-1970, în diverse state europene, Suedia,
Danemarca, Marea Britanie, Germania, Belgia, Franţa, Ţările de Jos, au
fost promulgate legi care vizau protecţia consumatorilor.
În România, o legislaţie care să reglementeze acest domeniu, o
regăsim după anul 1990, adoptarea Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992
privind protecţia consumatorilor, reprezentând primul act care a
statuat, în ţara noastră, drepturile consumatorilor.
Începuturile protecţiei consumatorilor în România stau sub
semnul căutărilor celor mai bune căi de a adopta principiile ce stau la
baza relaţiei consumator - operator economic (pe atunci, agent
economic) şi de a le adapta regimului de viaţă românesc. Perioada de
pionierat în acest domeniu, pentru ţara noastră, coincide cu
momentele în care ţări ca Franţa, Marea Britanie, Germania îşi
alcătuiau deja un sistem structurat, bazat pe legi care statuau
drepturile consumatorilor.
La crearea sa, Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor nu avea
autonomie, ci era parte integrantă a organismului ce se numea, pe
atunci, Comisia Naţională pentru Standarde, Metrologie şi Calitate.
1992 este anul în care Comisia se reorganizează în organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale, respectiv Institutul

27
Român de Standardizare, Biroul Român de Metrologie Legală şi Oficiul
pentru Protecţia Consumatorilor.
Ordonanţa nr. 18/1992 reprezintă actul de naştere al instituţiei
care actionează pentru realizarea strategiei politicii şi obiectivelor
guvernamentale în domeniul protecţiei vieţii, sănătăţii şi securităţii
consumatorilor, precum şi al intereselor legitime ale acestora.
În acea perioadă, activităţile de bază ale Oficiului erau
supravegherea pieţei şi cea de rezolvare a reclamaţiilor venite de la
consumatori. După adoptarea Hotărârii de Guvern nr. 482/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Oficiului pentru protecţia consumatorilor
(OPC), s-a pus în discuţie, pentru prima dată, necesitatea de a
sprijini asociaţiile pentru protecţia consumatorilor şi de a participa
împreună cu acestea la informarea şi educarea consumatorilor.
Începând cu acest an, Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor a
demarat ample acţiuni de informare şi de conştientizare cu privire la
drepturile fundamentale pe care fiecare le deţine în calitatea sa de
consumator. Demersul de informare a comportat, de la început, un
caracter naţional, prin faptul că proiectul acesta a fost pus în aplicare
atât în Bucureşti, cât şi în celelalte oficii judeţene pentru protecţia
consumatorilor, aflate în subordinea OPC şi care funcţionau ca unităţi
cu personalitate juridică.
De-a lungul anilor, OPC a căpătat în conştiinţa publică pe lângă
calitatea de apărător al drepturilor oricărui consumator, o
responsabilitate în plus, aceea de sursă permanentă de sfaturi în
achiziţia de bunuri alimentare, nealimentare sau la încheierea
contractelor pentru diverse servicii.
Un nou context de funcţionare este stabilit prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului 2/2001, care reglementează înfiinţarea Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor ca organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea

28
Guvernului. De asemenea, se prevede ca în toate actele normative în
vigoare să se înlocuiască denumirea de OPC cu ANPC.
Organizarea ANPC este reglementată prin Hotărârea de Guvern
755/2003, care prevede că Autoritatea este condusă de un secretar de
stat care are calitatea de preşedinte, ajutat de un subsecretar de stat
care are calitatea de vicepreşedinte, numiţi prin decizie a Primului
Ministru.
În iulie 2007 a fost publicată Hotărârea de Guvern 748/2007,
care prevede că Autoritatea este organ de specialitate al administraţiei
publice centrale în coordonarea ministrului pentru Întreprinderi Mici şi
Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale.
În prezent actul normativ care reglementeaza organizarea si
functionarea Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor este
Hotararea Guvernului nr. 284 din 11/03/2009, publicata in Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 182 din 24.03.2009
Autoritatea are în subordine 12 comisariate regionale pentru
protecţia consumatorilor, ca entităţi cu personalitate juridică, a căror
structură organizatorică include comisariatele judeţene pentru
protecţia consumatorilor şi Comisariatul pentru Protecţia
Consumatorilor al Municipiului Bucureşti, ca entităţi fără personalitate
juridică.

CONCLUZII

Managementul este un termen provenit din limba engleză şi

adoptat ca atare, cu o semantică foarte complexă, care desemnează
ştiinţa conducerii organizaţiilor şi conducerea ştiinţifică a acestora.
În prezenta lucrare, am tratat conceptele de management
agroalimentar, serviciu public local şi serviciu public deconcentrat. În
consecinţă, putem afirma că deficienţele de management operaţional

29
reprezintă principala problemă a administraţiei agricole şi de
dezvoltare rurală din România, mai severe decât orice restricţie de
ordin bugetar, se arată într-un raport al Băncii Mondiale (BM).
Descentralizarea în administraţia publică este un regim juridic
în care rezolvarea problemelor locale nu se mai face de funcţionari
numiţi de la centru ci de către cei aleşi de corpul electoral.
În cazul descentralizării, statul nu îşi asumă singur sarcina
administrării, ci o împarte,în anumite cote, cu alte categorii de
persoane, cum sunt colectivităţile locale. Sistemul descentralizării
înlocuieşte puterea ierarhică – specifică centralizării – cu controlul
administrativ de legalitate.
Deconcentrarea administrativă este considerată ca fiind o formă
intermediară între organizarea centralizată şi cea descentralizată,
caracterizată fiind printr-o oarecare independenţă a organelor locale în
fruntea cărora sunt funcţionarii numiţi de organele centrale.
Noţiunea descentralizării are o accepţie largă şi una restrânsă.
În sens larg, prin descentralizare se înţelege orice transfer de atribuţii
din plan central în plan local, indiferent de procedeul folosit. În sens
restrâns, descentralizarea este legată de procedeul de realizare a
acestuia. Un procedeu este cel al transferului de atribuţii către unităţile
administrativ – teritoriale (descentralizarea teritorială). Al doilea
procedeu al descentralizării este acela al serviciului public, când se
realizează desprinderea unor servicii publice din competenţa centrală
sau locală şi se conferă acestora personalitate juridică.

30
 BIBLIOGRAFIE

1. Djuvara, M. - „Teoria generală a dreptului”, vol.I, Ed. Socec,

Bucureşti, 1930;
2. Corbeanu, I. - „ Drept administrativ ”, Ed. ASE, Bucureşti, 2000;

31
3. Moga, T., Voicu, R., Rădulescu, C. – „ Management ”, Ed. ASE,
Bucureşti, 2004;
4. Moldoveanu, G., Dobrin, C. – „ Managementul calităţii în sectorul
public ”, Ed. ASE, Bucureşti, 2003;
5. *** http://anpc.gov.ro
6. *** http://mediafax.ro
7. *** http://dreptonline.ro

32