MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA BIOMEDICINĂ

CATEDRA ECOLOGIE

Admis spre susţinere

Şef catedră Ecologie
doctor în medicină, conferenţiar universitar
Vasile SOCOLOV

-------------------------------
„ „
2010
---------- --------------------------

Victor BOLOGAN

STUDIUL COMPLEX AL REGIMULUI LEGISLATIV

DE PROTECŢIE A MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR
ÎN REPUBLICA MOLDOVA
(PE EXEMPLUL ORAŞULUI UNGHENI)

TEZĂ DE LICENŢĂ

Autor: Victor BOLOGAN,

Specialitatea „Ecologie”

------------------------------

Conducător ştiinţific: Valentin AŞEVSCHI,

doctor conferenţiar universitar

--------------------------------
Consultant ştiinţific: Ion DEDIU,
Membru corespondent al AŞM, profesor universitar

-------------------------------
 Chişinău 2010

CUPRINS:

ÎNTRODUCERE...........................................................................................................................4

Capitolul I. REVIUL LITERATURII. PARTICULARITĂŢILE REGIONALE PRIVIND

IMPACTUL FACTOIRLOR DE MEDIU ASUPRA PERSPECTIVEI DEZVOLTĂRII
DURABILE ŞI RESPECTĂRII REGIMULU JURIDIC AL
MEDIULUI.....................................................................................................................................9
I.1. Aprovizionarea mediului rural cu apă potabilă şi îmbunătăţirea calităţii acesteia:
Probleme şi soluţii...........................................................................................................................9
I.2. Starea factorilor de mediu în percepţia populaţiei din bazinul afluentului:
Lăpuşniţa........................................................................................................................................12
I.3. Specificul problemelor ecologice în mediul urban (oraşul
Ungheni)........................................................................................................................................14
I.4. Gestionarea zonelor umede din albia Prutului Inferior (comuna Tochile - Răducani)..16
I.5. Întemeierea teoretico-empirică a tipologiei conştiinţei ecologice..................................19

Capitolul II. RESPONSABILITATEA JURIDICĂ NAŢIONALĂ PENTRU

ASIGURAREA SECURITĂŢII ECOLOGICE A MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ÎN
REPUBLICA MOLDOVA..........................................................................................................26
II.1. Prevederi generale ale Politicii de Mediu în Republica Moldova................................26
II.2. Legislaţia de Mediu cu caracter constituţional al Republicii Moldova.........................33
II.3. Legislaţia Republicii Moldova privind conservarea biodiversităţii, Securitatea
Ecologică şi căile de ameliorare....................................................................................37

Capitolul III. REZULTATELE INVESTIGAŢIILOR OBŢINUTE ŞI DISCUŢIA

LOR...............................................................................................................................................42
III.1. Responsabilitatea juridică naţională şi internaţională pentru daunele aduse
mediului.........................................................................................................................................42
III.2. Specificul problemelor ecologice şi respectării regimului juridic în mediul urban (pe
exemplul oraşului Ungheni)...........................................................................................................46
III.3. Evaluarea comparativă a cadrului legislativ naţional cu cel al Uniunii
Europene........................................................................................................................................60

2
CONCLUZII................................................................................................................................62

PROPUNERI................................................................................................................................65

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................68

3
 ÎNTRODUCERE

Actualitatea temei: Menţinerea echilibrului ecologic la nivelul Planetei Terra se

prezintă drept una dintre problemele prioritare ale contemporaneităţii. ONU şi alte organizaţii
internaţionale estimează protecţia mediului pe locul doi în ierarhia problemelor globale ale lumii,
plasând-o după preîntâmpinarea pericolului catastrofei nucleare. Astăzi, prognozele privind
eventualele cataclisme ecologice, care pot surveni în urma presiunii ascendente a factorului
antropogen asupra mediului natural, acordă prioritate preocupărilor pentru protecţia mediului
natural în ierarhia problemelor globale ale omenirii.
La nivel internaţional, actualmente se evidenţiază derularea a două tendinţe majore, şi
anume: pe de o parte, se desfăşoară procesul de globalizare la nivel socio-politic, economic şi
cultural-ideologic între statele cu nivel diferit de dezvoltare, iar pe de altă parte, are loc un proces
de intensificare a presiunii antropogene, antropotehnice şi antropopolitice asupra factorilor de
mediu. Discrepanţa crescândă între state cu situaţii economice diferite, diverse sisteme politice şi
tradiţii demografice, etc., influenţează negativ asupra echilibrului ecologic al planetei şi a
condiţiilor de activitate vitală a speciei Homo Sapiens. Criza ecologică, atât de evidentă în
ultimii ani, este rezultatul iresponsabilităţii cu care civilizaţia umană îşi duce existenţa pe
Pământ.
La etapa contemporană de evoluţie a societăţii umane, procesele de integrare
economică, politică şi spirituală în contextul globalizării mondiale se desfăşoară la interferenţa
problemelor ecologice. Indiferent de indicatorii calităţii vieţii, specifici unei sau altei ţări, fiecare
dintre acestea înregistrează un impact mai mult sau mai puţin agravant asupra factorilor de
mediu, produs atât în urma progresului tehnico-ştiinţific, noului nivel calitativ al evoluţiei
forţelor de producţie pe verticală şi orizontală, cât şi a proliferării dimensiunilor sărăciei în
diferite zone ale planetei.
Societatea modernă, confruntându-se cu propriile limite ale dezvoltării, necesită găsirea
mecanismelor eficiente de implementare a principiilor Dezvoltării Durabile. În acest sens,
formarea responsabilităţii ecologice se prefigurează a fi drept unul dintre factorii esenţiali, însă
deocamdată puţin valorificaţi, ai procesului de edificare a societăţii durabile.
Actualitatea şi necesitatea studierii problemelor de formare a responsabilităţii
juridice ecologice în contextul Dezvoltării Durabile a sociumului este determinată de următorii
factori:
1. Starea calităţii mediului natural în întreaga lume, în anumite regiuni ale globului şi ţări,
inclusiv în Republica Moldova; extinderea şi intensificarea impactului antropogen asupra

4
mediului natural în întreaga lume, inclusiv în ecosistemul republicii; în necesitatea găsirii unor
strategii şi propunerea unor modalităţi eficiente de stăvilire a fenomenului degradării factorilor
de mediu;
2. Creşterea rolului omului, calităţilor sale sociale şi spirituale în soluţionarea problemelor
practice privind protecţia mediului natural;
3. Necesitatea relevării acţiunilor pozitive la care este capabil omul în interacţiunea sa cu
natura;
4. Necesitatea elaborării, la un nivel calitativ teoretico-aplicativ, a noilor abordări
conceptuale, care determină coevoluţia durabilă a societăţii umane şi a naturii;
5. Deosebita importanţă a problemelor ecologice pentru Republica Moldova în virtutea
particularităţilor sale geografice, geologice şi a condiţiilor socio-economice de dezvoltare.

Actualitatea temei investigate pentru Republica Moldova este determinată de condiţiile

economice, geografice, demografice, etnografice, geopolitice şi a eforturilor comune ale ţărilor
din Europa Centrală şi de Est de a se racorda la standardele mondiale ale Dezvoltării Durabile.
Actualul teritoriu al Moldovei, situat la confluenţa intereselor continentale şi mondiale, a fost şi
mai rămâne azi arena diferendelor geopolitice, fapt care nu favorizează stabilitatea, durabilitatea
evoluţiei normale a spaţiului ecologic, ecosocial şi ecodemografic.
Analiza evoluţiei ecosocioumane a actualului teritoriu a republicii demonstrează
atitudinea iresponsabilă cu care au fost trataţi factorii de mediu pe parcursul secolelor. Drept
rezultat, Republica Moldova s-a transformat într-o zonă de criză ecologică. Teritoriul, înzestrat
de la natură cu valoroase resurse pedologice, a fost supus exploatării extensive, în vederea
obţinerii recoltelor agricole. Valorificarea intensivă a terenurilor în pantă sub arătură, vii şi
livezi, urmărind profitul economic, astăzi este însoţită de efecte distrugătoare de lungă durată:
alunecări de teren, eroziuni, sărături, porţiuni supraumede, etc. Efectele eroziunii s-au dovedit a
fi deosebit de dezastruoase. Actualmente, suprafaţa solurilor erodate constituie 33% (840 mii ha)
din terenurile agricole, inclusiv: slab erodate 19%, moderat erodate 10%, puternic erodate 4%.
Suprafaţa terenurilor complet erodate de ravene este 8,9 mii ha, numărul ravenelor fiind de 6200.
Suprafaţa solurilor erodate creşte anual în medie cu 0,5-1,0%.
Dauna cauzată de eroziune este colosală. Pierderile anuale de sol fertil constituie 26
mln. tone, ceea ce echivalează cu 2000 ha de cernoziomuri cu profil întreg. O dată cu acest sol se
pierd: humus – 700 mii tone, azot – 50 mii tone, fosfor – 34 mii tone, potasiu – 597 mii tone.
Costul aproximativ al acestor pierderi se evaluează la 168,5 mln. $. La moment în republică,
eroziunea depăşeşte rata de regenerare a solurilor.

5
 Alunecările de teren anual produc prejudicii fondului funciar al republicii. Dinamica
alunecărilor pe terenurile agricole este în continuă creştere: în anul 1970 – 21,2 mii ha, 1980 –
48,6 mii ha, în 1995 – 79,3 mii ha, în 2009 – 84 mii ha. La 200 ha de teren agricol revine o
alunecare. Suprafaţa alunecărilor de teren creşte anual aproximativ cu 100 ha. Având în vedere
că învelişul de sol este complet deteriorat, pe 20% din această suprafaţă, pierderile anuale,
calculate la costul normativ al 1 ha de pământ sunt de circa 8,4 mln. $.
Scăderea randamentului resurselor mediului înconjurător se datorează concentrării
abuzive şi specializării înguste a producţiei în unităţile agricole în perioada sovietică. Ulterior
împroprietărirea ţăranilor cu pământ a condus la încălcarea regulilor tehnologice adecvate
condiţiilor naturale, a asolamentelor, având impact asupra calităţii factorilor de mediu.
Sursele energetice, împreună cu transporturile, au ponderea cea mai mare în poluarea
bazinului aerian al republicii. Capacitatea de generare a energiei electrice comportă un grad
avansat de uzură fizică, reprezentând o sursă constantă de emisie a substanţelor nocive. Creşterea
numărului transportului auto în ultimii ani pe seama exportului din Ţările Europei de Vest, de
asemenea, reprezintă o sursă de poluare prin gazele de eşapament (85,5% din emisiile sumare).
În oraşele mari, această cotă este mai ridicată: Chişinău – 95,4%, Bălţi – 94,2%, Tighina –
84,2%. Nivelul degajărilor de substanţe nocive în atmosferă este determinat şi de starea tehnică a
mijloacelor de transport participante la trafic. Astfel, 50% din parcul auto al republicii îl
constituie mijloacele de transport cu termen de exploatare mai mare de 10 ani, iar cota
automobilelor cu termen de exploatare până la 5 ani (convenţional noi) este sub 1/3 din parcul
auto naţional.
Deşeurile reprezintă o altă problemă stringentă de protecţie a mediului. Pe rampele de
depozitare autorizate, iar cel mai des neautorizate sunt deja acumulate 30 mln. tone de deşeuri,
dintre care circa 5 mln. tone deşeuri industriale, circa 11 mii tone reprezentând deşeurile toxice.
Suprafaţa totală a rampelor de depozitare constituie 1304 ha. Numărul rampelor de depozitare
autorizate (670) este mai mic decât numărul rampelor neautorizate a deşeurilor (1077). În
asemenea raioane precum Teleneşti, Rezina, Donduşeni, Floreşti, Drochia, Sângerei, Râşcani.
Orhei, Călăraşi şi Ialoveni, numărul rampelor depăşeşte cu mult numărul localităţilor.
Atitudinea intolerantă faţă de natură ca valoare vitală, lipsa responsabilităţii ecologice
în corelaţie cu alţi factori socio-politici şi economici au influenţat negativ asupra sănătăţii şi
longevităţii vieţii populaţiei. Republica Moldova continuă să se afle printre ţările din regiunea
Europei Centrale şi de Est cu cea mai redusă durată medie de speranţă a vieţii la naştere (68,2 ani
pentru ambele sexe în anul 2003). Conform estimărilor specialiştilor, totalitatea factorilor de
mediu care determină rata morbidităţii şi a mortalităţii în rândul populaţiei din Moldova are o
pondere mare şi poate fi estimată la 25-28% (estimările experţilor OMS se cifrează la 20%).

6
Calitatea nesatisfăcătoare a mediului este cauza infecţiilor respiratorii, insuficienţei de iod,
florozei dentale, hepatitei cronice şi a infecţiilor diareice.
Un indice elocvent al atitudinii iresponsabile a statului privind protecţia factorilor de
mediu îl constituie cheltuielile bugetului consolidat. Din PIB, pentru necesităţile protecţiei
mediului au fost rezervate în perioada 1997-2009 în limitele de 0,1%, iar în 200-2009 – 0,0%,
acest indice reprezentând nivelul cel mai scăzut din structura cheltuielilor bugetului consolidat.
Fapt care demonstrează încă o dată inconsecutivitatea unei politici financiare viabile în domeniul
protecţiei mediului.
Ipoteza cercetării: Responsabilitatea juridică ecologică reprezintă un factor al
Dezvoltării Durabile a sociumului în condiţiile în care statul prin instituţiile sale şi agenţii
economici manifestă exigenţă privind respectarea cerinţelor protecţiei factorilor de mediu, prin
promovarea şi implementarea unor politici de mediu coerente şi echitabile, asumându-şi
responsabilitatea pentru Securitatea Ecologică a cetăţenilor săi.
Importanţa practică: Necesitatea politicii unice în domeniul protecţiei mediului
înconjurător reprezintă o cerinţă a timpului, actuală în Republica Moldova, precum şi în celelalte
ţări ale lumii. În acest context, o importanţă deosebită are aderarea Republicii noastre la diverse
convenţii internaţionale în problemele de mediu. Parlamentul a ratificat 18 asemenea documente,
inclusiv Protocolul de la Kyoto.
Starea problemelor ce ţin de protecţia mediului la scară globală a şi servit drept motiv
de aprobare a temei şi principalelor direcţii de studiu ale prezentei teze de licenţă.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al tezei: Baza normativă a cercetărilor o
constituie actele normative internaţionale şi naţionale în domeniul protecţiei mediului,
convenţiilor internaţionale ratificate de Republica Moldova şi acordurile internaţionale, atât cu
caracter universal, cât şi cele regionale şi bilaterale de protecţie a mediului înconjurător. Cele
mai semnificative acorduri bi- şi multilaterale sunt: Acordul bilateral semnat la Bucureşti, 18
martie 1997, între Republica Moldova şi România, în domeniul folosirii durabile a resurselor
naturale; Acordul în domeniu protecţiei mediului înconjurător semnat la Chişinău, 25
septembrie 1994, între Republica Moldova şi Republica Belarusi; Acordul privind cooperarea în
zona formată din ariile naturale protejate ale Deltei Dunării şi Prutului de Jos, semnat la
Bucureşti, 5 iunie 2000, între Republica Moldova, România şi Ucraina; Protocolul privind
cooperarea în domeniul lucrărilor publica, amenajări ale teritoriului şi gospodăriei comunale,
semnat la Iaşi, 12 aprilie 2000, între Republica Moldova şi România.
Scopul tezei: Elucidarea regimului juridic al compartimentelor principale de protecţie a
mediului în Dreptul Naţional, şi necesităţii de implementare a prevederilor legislative
internaţionale în legislaţia Republicii Moldova.

7
 Obiectivele principale: În vederea atingerii scopului dat au fost preconizate
următoarele obiective:
 a evidenţia particularităţile Dreptului Naţional al Mediului şi a studia cooperarea
internaţională privind conservarea naturii;
 a analiza din punct de vedere juridic pericolul poluării transfrontaliere;
 a evidenţia normele juridice ale răspunderii internaţionale pentru daunele aduse mediului;
 a studia regimul juridic privind răspunderea pentru daunele nucleare;
 a cerceta management-ul deşeurilor în aspect internaţional;
 a analiza regimul juridic naţional de mediu şi a întocmi propuneri de ameliorare a acestuia
prin implementarea prevederilor regimului internaţional al mediului;
 a stabili nivelul capacităţii de organizare a Administraţiei Publice Locale în soluţionarea
problemelor de mediu;
 a studia rolul şi locul sectorului asociativ de mediu în procesul de formare a
responsabilităţii ecologice;
 a analiza oportunităţile mass-media în formarea opiniei şi atitudinii responsabile pentru
mediul natural;
 a releva sistemul de mecanisme socio-politic, factorii moral-ideologici şi juridici, care
determină responsabilitatea socio-ecologică;
 a reliefa particularităţile de formare şi manifestare a responsabilităţii ecologice în mediul
diferitelor grupuri sociale ale populaţiei;
 a clarifica rolul integrator al formării responsabilităţii ecologice pe orizontală şi pe
verticală;
 a elucida unitatea dialectică a mecanismelor de formare a responsabilităţii ecologice;
 a insufla cetăţenilor că conştientizarea necesităţii schimbării atitudinii şi a
comportamentului propriu vor contribui la implementarea principiilor Dezvoltării Durabile prin
manifestarea responsabilităţii ecologice;
 a stabili întregul spectru de factori orientaţi spre formarea responsabilităţii ecologice, care
vor avea un efect sinergetic la toate nivelurile de dezvoltare a societăţii;
 a elabora concluzii şi recomandări în vederea optimizării mecanismelor de formare a
responsabilităţii ecologice ca factor al Dezvoltării Durabile a sociumului.

Termeni-cheie: criză ecologică, responsabilitate ecologică, activism ecologic,

Dezvoltare Durabilă, societate în tranziţie, probleme ecosocioumane, percepţia problemelor

8
ecologosocioumane, etica responsabilităţii, etica ecologică, conştiinţa ecologică, valoare
ecologică, instruire ecologică, educaţie ecologică şi cultură ecologică.

Capitolul I. REVIUL LITERATURII.

PARTICULARITĂŢI REGIONALE PRIVIND IMPACTUL FACTORILOR DE MEDIU
ASUPRA PERSPECTIVEI DEZVOLTĂRII DURABILE ŞI RESPECTĂRII
REGIMULUI JURIDIC AL MEDIULUI

I.1. Aprovizionarea mediului rural cu apă potabilă şi îmbunătăţirea calităţii acesteia:

Probleme şi soluţii

Republica Moldova face parte din numărul ţărilor europene care au cel mai jos grad de
asigurare cu apă potabilă. Doar în municipiul Chişinău şi cele mai importante centre urbane
populaţia beneficiază neîntrerupt de volumul necesar de apă relativ calitativă. Într-o situaţie
gravă se află locuitorii de la sate, care constituie mai mult de jumătate din populaţia ţării.
Conform statisticii oficiale, doar 17% din localităţile rurale dispun de apeducte, majoritatea
(67%) cărora sunt în stare nesatisfăcătoare şi nu corespund cerinţelor sanitaro-igienice. Folosirea
fântânilor şi izvoarelor în calitate de sursă de apă, pune în pericol permanent sănătatea
populaţiei. Conform estimărilor făcute de specialişti, 70-90% din fântâni şi 50-70% din izvoare
sunt poluate cu nitraţi şi bacterii patogene, nu corespund standardelor sanitaro-epidemiologice.
În unele localităţi rurale, fântânile sunt situate la distanţa de 150-200 m de case şi oamenii sunt
nevoiţi să cheltuie ore întregi pentru a-şi aproviziona gospodăria cu apă [2, 5].
La moment accesul populaţiei rurale la apă potabilă calitativă nu poate fi satisfăcut din
cauza lipsei mijloacelor necesare în bugetele locale şi cel de stat, inclusiv nivelul extrem de mic
al veniturilor disponibile ale populaţiei. În vederea soluţionării situaţiei sunt necesare surse
financiare importante de care nu dispune Republica Moldova şi pe care le pot oferi instituţiile
finanţatoare internaţionale şi guvernele ţărilor donatoare. Astfel, în ultimii ani, prin intermediul
şi cu susţinerea diferitelor instituţii finanţatoare (Fondul de Investiţii Sociale, Guvernele
Danemarcii, SUA, Elveţiei, Turciei, etc.) şi-au îmbunătăţit situaţia privind aprovizionarea cu apă
mai multe localităţi rurale. Problema apei este actuală în prezent pentru cel puţin 2/3 din numărul
de peste o mie de sate cu populaţia de circa 2 mln. de oameni [15]. Pentru a realiza angajamentul
luat la Summit-ul Mondial de la Johannesburg, ce prevede reducerea de două ori până în anul
2005 a numărului populaţiei care nu are acces sigur la apă potabilă, Guvernul Republicii
Moldova, prin Hotărârea sa Nr. 159 din 23 aprilie 2002, a adoptat „Programul de

9
modernizare şi Dezvoltare a sistemelor comunale centralizate de alimentare cu apă şi
canalizare a localităţilor Republicii Moldova” [10].
În vederea studierii sociologice a problemei privind aprovizionarea şi îmbunătăţirea
calităţii apei potabile la sate a fost supusă investigaţiei populaţia rurală a Republicii Moldova.
În urma analizei datelor obţinute au fost identificate problemele majore ale
comunităţilor rurale şi ierarhizate conform criteriului de stringenţă. Astfel, distribuţia
răspunsurilor obţinute plasează aprovizionarea cu apă potabilă în ierarhia priorităţilor, asupra
acestei probleme, indicând 51% din totalul celor intervievaţi [11, 12]. Cea de-a doua problemă
identificată a fost starea drumurilor, care a întrunit 47,5% din întregul volum eşantionat şi pe al
treilea loc s-a plasat problema aprovizionarea cu gaze naturale, acumulând 44%. Printre
celelalte probleme care au fost menţionate de subiecţii studiului, se înscriu: evacuarea deşeurilor
menajere – 23,2%; starea sanitară a edificiilor de menire socială – 10,5% şi construirea
sistemelor de irigare – 2,2%.

Figura nr. 1
Ierarhia problemelor social-ecologice din mediul rural (%)*
60 51,0%
47,5%
44%

45

30 23,2%

10,5%
15
2,2%
0,7%

0
Aprovizionarea Starea Aprovizionarea Evacuarea Starea sanitară Construcţia Altele
cu apă potabilă drumurilor cu gaze naturale deşeurilor, a clădirilor de sistemelor de
gunoiului de menire socială irigare
grajd

*Suma depăşeşte 100%, dat fiind faptul că respondenţii au avut posibilitatea de a alege până la două variante
de răspuns. Studiul sociologic: Evaluarea socială a proiectului de aprovizionare şi îmbunătăţire a calităţii apei
în Moldova. SISI „Opinia”, august, 2003.

Astfel, conform distribuţiei răspunsurilor obţinute la întrebarea respectivă, problema

aprovizionării cu apă în mediul rural este actuală şi rămâne de a fi una din cele mai stringente din
domeniul protecţiei mediului şi asigurării necesităţilor vitale ale populaţiei rurale. Rezultatele
obţinute sunt explicabile şi prin faptul că cercetarea a fost axată pe problema calităţii apei şi
indicatorii au vizat, în special, aspectul dat [14].

10
 Asigurarea populaţiei rurale cu apă la moment nu satisface completamente cerinţele de
calitate şi cantitate pe întreg teritoriul republicii. Reuşita soluţionării problemei aprovizionării cu
apă în localităţile din mediul rural depinde în mare măsură de eforturile comune, de aplicarea
celor mai eficiente căi de rezolvare, inclusiv şi de nivelul de responsabilitate manifestat de către
populaţie, a necesităţii consolidării eforturilor la nivel local şi a comunităţilor rurale în general.

Figura nr. 2
Sursa de alimentare cu apă din mediul rural (%)

S urse
Alta
combinate
1% Apeduct 4,2%
(apeduct,
fântână)
11,8%

Fântână
83%

Studiul sociologic: Evaluarea socială a proiectului de aprovizionare

şi îmbunătăţire a calităţii apei în Moldova. SISI „Opinia”, august, 2003.

Din răspunsurile obţinute, constatăm că fântânile şi cişmelele sunt sursa principală de

alimentară cu apă, asupra acestui fapt indicând 83% din totalul celor chestionaţi, din apeduct se
aprovizionează doar 4%, din surse combinate (apeduct, fântână) – 12%. Dacă ţinem cont de
faptul că de la 70 până la 90% din fântânile şi cişmelele din republică nu conţin apă potabilă
calitativă (conţinut sporit de nitraţi, poluare bacteriană, duritate excesivă) poate fi pronosticat ce
parte a populaţiei este supusă riscului din cauza consumului apei necalitative [14, 15].

11
 I.2. Starea factorilor de mediu în percepţia populaţiei din bazinul afluentului Lăpuşniţa

Valorificarea antropogenă a mediului rural a atins proporţii alarmante în ecosistemul

Republicii Moldova. Faptul că nu sunt luate măsuri drastice de limitare şi eliminare a procesului
de poluare a mediului, pune în pericol însăşi viaţa şi sănătatea oamenilor. Bazinul afluentului
Lăpuşniţa reprezintă o zonă specifică în acest sens [14]. De aici îşi încep cursul său apele care
ulterior se revarsă în râul Prut, iar în cele din urmă, în Dunăre, şi implicit, în Marea Neagră.
Pentru a soluţiona în complex problema, este important de a schimba starea lucrurilor, începând
chiar de la primul izvor. Reuşita acestui proiect de stopare a poluării bazinului Mării Negre
rezidă în ce măsură oamenii vor conştientiza locul şi rolul său în problemele mediului, vor
respecta legile naturii, creând o relaţie de respect şi armonie atât pentru ziua de azi, cât şi pentru
cea de mâine [15].

Figura nr. 3
Ierarhia problemelor socio-ecologice în percepţia populaţiei (%)

Gunoiştele neautorizate 40,9

Eroziunea solului 22,8

T ăierea ilicită a arborilor 6,3

Aluinecările de teren 6,0

3,4

Poluarea aerului, mediului, solului 3,0

Deşeuri/deşeuri vinicole 2,9

Starea drumurilor 2,3

Altele 0,5

0 5 10 15 20 25 30 35 40 45

Studiul sociologic: Studiu baseline al gospodăriilor casnice din judeţul Lăpuşna.

SISI „Opinia”, august, 2003.

Datele studiului relevă drept cea mai importantă problemă ecologică în localităţile din
albia afluentului Lăpuşniţa, fiind reprezentată de gunoiştele neautorizate. Problema deşeurilor a
devenit presantă, deoarece cantitatea acestora este din an în an tot mai mare, iar impactul lor

12
negativ tot mai pronunţat se reflectă asupra factorilor de mediu şi, în consecinţă, asupra stării de
sănătate a populaţiei domiciliate în albia Lăpuşnei [14, 15]. La acestea se adaugă şi faptul că nu
s-au definit încă soluţii, metode de gospodărire corespunzătoare, de valorificare a deşeurilor.
Starea de curăţenie a comunelor şi satelor din zonă s-a deteriorat, în special, atât din cauza
neglijenţei şi a indiferenţei Administraţiei Locale, cât şi a populaţiei localităţilor vizate.
Analiza rezultatelor studiului de referinţă a gospodăriilor casnice a scos în evidenţă
faptul că absoluta majoritate a populaţiei investigate din albia afluentului Lăpuşniţa este, ca şi
întreaga populaţie rurală din republică, săracă şi foarte săracă, având un nivel de trai la limita
supravieţuirii. Sărăcia, în fond, în aria investigată şi reprezintă cauza procesului continuu de
suprasolicitare şi degradare a mediului. Datele investigaţiei pun în evidenţă o realitate tristă şi
dură: sărăcia supravieţuirea au devenit atribute indispensabile ale populaţiei din zona
investigaţiei, care inevitabil conduc spre valorificarea nedurabilă a resurselor naturale, în
consecinţă cu impact negativ asupra bazinului Mării Negre [14, 15].

13
 I.3. Specificul problemelor ecologice în mediul urban (oraşul Ungheni)

Studiul dat elucidează rezultatele cercetării sociologice fundamentale, întreprinse în

rândul populaţiei adulte din oraşul Ungheni şi concomitent a unui grup de experţi locali. Studiul
reprezintă o parte componentă a Proiectului „Agenda Locală 21”, desfăşurat în oraşul Ungheni,
în cadrul Programului PNUD „Moldova 21”, şi a servit drept suport practico-ştiinţific pentru
elaborarea strategiei de Dezvoltare Durabilă a oraşului Ungheni [10].
În linii mari, populaţia oraşului Ungheni la momentul realizării cercetării era
preocupată, în temei, de aceleaşi probleme specifice întregii republici. Potrivit studiului
sociologic în cauză, în pofida deficienţilor existente în republică, ierarhia de valori în percepţia
locuitorilor oraşului denotă o dorinţă sinceră de a avea o ţară cu o economie prosperă şi stabilă,
un echilibru politic, o viaţă liniştită şi decentă. Pentru locuitorii oraşului cele mai importante
valori sunt: sănătatea (92%), copiii (88%), familia armonioasă (85%), părinţii şi rudele (82%),
munca (74%), cumsecădenia şi bunătatea (71%), starea materială (62%), cultura şi inteligenţa
(62%). Destul de importante valori s-au dovedit a fi libertatea (57%), religia (55%), locul în
societate (49%), prietenii şi cunoscuţii (44%). La rândul său pentru un segment impunător al
populaţiei (59%), activitatea politică s-a dovedit a fi nu prea (35%) sau de loc importantă (24%),
la acelaşi capitol în continuare se axează distracţiile (49%) şi cariera profesională (27%) [14].
Analiza percepţiei calităţii elementelor esenţiale ale mediului (aer, apă, sol, floră, faună
şi peisaj) de către locuitorii urbei şi experţii locali concretizează imaginea acestora în proces de
degradare. Cauza principală a problemelor de mediu este estimată a fi sărăcia populaţiei. Opiniile
respondenţilor privind cauzele problemelor de mediu sugerează următoarea stare a lucrurilor:
sărăcia populaţiei (45%), lipsa mijloacelor financiare (27%), nivel redus de cultură ecologică al
oamenilor (17%). Mai puţin importante s-au dovedit a fi: incompetenţa cadrelor care se ocupă de
aceste probleme (4%), necunoaşterea şi nerespectarea legislaţiei ecologice (3%), tehnologia
industrială învechită (3%). Experţii văd cauza principală a problemelor de mediu în nivelul redus
de cultură ecologică al oamenilor (46%) [14].
De către populaţia chestionată, au fost evidenţiaţi cei mai importanţi poluatori mediului
oraşului (în ordine descrescătoare): gunoiştele spontane (42%), însăşi populaţia (25%), staţiile
PECO (15%). În opinia experţilor, cei mai importanţi poluatori, sunt, în egală măsură, atât
gunoiştele spontane (34%), cât şi însăşi populaţia (34%) [15].

14
 Spre regret, gunoiştele spontane au devenit un element inerent al peisajelor ungheniene.
Evacuarea deşeurilor menajere din oraş a fost considerată atât de 75% din universul eşantionat,
cât şi de către experţi (68%) drept inadecvată [15].

Figura nr. 4
Factorii ce poluează mediul ambiant (%)

15,4
Staţiile PECO 14,3

Transportul auto şi Experţii

11,4
feroviar 11,4 Populaţia
41,9
Gunoiştele spontane
34,3

Întreprinderile şi 3,5
organizaţiile 5,7

2,7
Cazangeriile 0,0

25,1
Însăşi populaţia 34,3

0 15 30 45

Studiul sociologic: Dezvoltarea Durabilă a oraşului Ungheni.

Proiectul PNUD „Agenda Locală 21”. SISI „Opinia”, octombrie, 2000.

În general, cele mai stringente probleme de care sunt îngrijoraţi unghenienii sunt de
ordin socio-economic şi ţin de indicii calităţii vieţii, starea materială a populaţiei, sărăcirea în
continuu a ei, condiţiile de viaţă şi nivelul de trai, şomajul în masă, starea mediului ambiant, etc.
La momentul derulării cercetării, starea mediului ambiant era evaluată de către populaţie
preponderent negativ. Cauza principală a degradării mediului fiind estimată a fi sărăcia
populaţiei. Autoaprecierea critică a populaţiei, vizând atenţia acordată problemelor de mediu,
denotă perceperea de către respondenţi a riscului degradării factorilor naturali asupra propriei
sănătăţi şi promptitudinea acestora de a plăti din propriile surse pentru un mediu prosper,
încadrarea benevolă în acţiuni de asanare a mediului [14, 15].

15
 I.4. Gestionarea zonelor umede din albia Prutului Inferior (comuna Tochile - Răducani)

Actualmente în zonele inundabile ale Republicii Moldova locuiesc mai mult de 900 mii
de oameni, se află 40% din satele republicii, inclusiv 3 oraşe, de asemenea, peste 30 mii de case
de locuit şi circa 1700 de unităţi de producţie. Informaţia extrasă din Schema de protecţie a
localităţilor Republicii Moldova de inundaţii, denotă că în 659 de localităţi există pericolul
inundaţiilor. Aici locuiesc circa 103 mii persoane. Pagubele posibile în perspectivă pot atinge
43,8 mln. dolari SUA. Costul total al activităţilor şi construcţiilor de protecţie se estimează la
218,4 mln. dolari SUA. Programul de lucrări de protecţie de inundaţie a localităţilor este
preconizat pentru 20-25 de ani, dar din cauza lipsei de finanţe practic nu se realizează. Pagubele
locale deseori se compensează doar prin alocări sub formă de subsidii [2].
Comunele situate în luncile râurilor mari reprezintă zone tipice în acest sens. Zona
umedă, supusă investigaţiei, este situată între localităţile Tochile – Răducani şi Sărata – Răzeşti
din raionul Leova, fiind foarte aproape de intersecţia râurilor Prut şi Lăpuşna. Actualele păşuni
inundabile reprezintă fostele mlaştini desecate şi utilizate ulterior în agricultură până la
degradarea sistemelor de desecare. În urma desecărilor intense a zonei date şi exploatării în
agricultură s-a produs o degradare puternică a acesteia, care altădată era una dintre cele mai
bogate ecosisteme din punct de vedere al biodiversităţii. În prezent se observă o tendinţă de
revenire a zonei la starea iniţială, caracteristică zonelor înmlăştinite [2, 5].

Figura nr. 5
Ierarhia problemelor ecologice în percepţia populaţiei

16
 Gunoiştele neautorizate 29,4%

Insuficienţa apei potabile 16,5%

Poluarea apei potabile 14,7%

T ăierea ilicită a arborilor 12,8%

Alunecări de teren 11,0%

Înmlăşt inirea terenurilor 5,5%

Eroziunea solului 4,6%

Altceva 1,8%

Nş/nr 3,7%

0 5 10 15 20 25 30

Studiul sociologic: Management-ul zonelor umede. SISI „Opinia”, februarie, 2003.

Datele studiului relevă drept cea mai acută problemă ecologică în comuna Tochile -
Răducani gunoiştele neautorizate, aceasta fiind menţionată 29,4% din universul eşantionat. Alte
probleme de importanţă majoră, în ordine descrescătoare, s-au structurat astfel: insuficienţa apei
potabile – 16,5%, poluarea apei potabile – 14,7%, tăierea ilicită a arborilor – 12,8%, alunecări
de teren – 11,0%, înmlăştinirea terenurilor – 5,5%, eroziunea solului – 4,6%, restul opţiunilor
fiind nesemnificative [14].
Populaţia investigată consideră că principalele cauze ale problemelor de mediu
existente în comună sunt: 20,9% - sărăcia populaţiei, 20,0% - lipsa gunoiştelor autorizate în
localitate, 19,9% - indiferenţa oamenilor / nivel redus de cultură ecologică al populaţiei, 14,8%
- lipsa mijloacelor financiare pentru redresarea situaţiei ecologice, 11,3% - incompetenţa celor
care se ocupă de aceste probleme, 7,8% - neaplicarea sancţiunilor pentru încălcări ecologice,
3,5% - nerespectarea legislaţiei / normelor ecologice [15].
Respondenţii au nominalizat, drept măsuri concrete ce ar trebui întreprinse în comuna
Tochile – Răducani pentru îmbunătăţirea situaţiei ecologice, în primul rând, crearea gunoiştelor
autorizate (23,7% din participanţii la sondaj), în al doilea rând – tragerea la răspundere a
persoanelor care au încălcat legislaţia de mediu (15,8%), în al treilea rând – reconstrucţia
ecologică a luncii Prutului în zona comunei (12,3%),. Mai apoi urmează (în descreştere) –
organizarea unor acţiuni benevole ecologice (plantarea spaţiilor verzi, curăţirea bazinelor
acvatice, izvoarelor, evacuarea gunoiştelor, etc.) – 10,5%, activităţi de conştientizare a
problemelor de mediu / educaţie ecologică şi alocarea resurselor financiare suplimentare din
partea statului cu scop ecologic (a câte 9%), fondarea ONG-urilor de mediu (7%), alte activităţi
(sub 5%) [14, 15].

17
 Datele studiului sociologic au scos în evidenţă faptul că atât în localităţile Tochile –
Răducani şi Sărata – Răzeşti, cât şi în fâşia forestieră situată între aceste două sate, foarte
aproape de intersecţia râului Prut şi afluentul acestuia Lăpuşniţa, situaţia ecologică cunoaşte o
degradare continuă. Analiza rezultatelor studiului confirmă că deşi în percepţia populaţiei
calitatea majorităţii factorilor de mediu cunoaşte preponderent o apreciere satisfăcătoare, totuşi
aproximativ a patra parte din populaţie accentuează calitatea proastă a apei, solului şi faunei.
Localnicii identifică propria sărăcie, indiferenţa / nivelul redus de cultură ecologică drept cauze
esenţiale ale problemelor de mediu din regiunea comunei. De asemenea, importante motive în
acest sens rămân a fi: lipsa mijloacelor financiare pentru redresarea situaţiei ecologice,
incompetenţa celor care se ocupă de aceste probleme [14].
Populaţia din comuna investigată numeşte drept măsuri prioritare şi concrete de
îmbunătăţire, în general, a factorilor de mediu: crearea gunoiştelor autorizate, tragerea la
răspundere a persoanelor care au încălcat legislaţia de mediu, reconstrucţia ecologică a zonei
umede, educaţia ecologică, organizarea unor acţiuni ecologice benevole cum ar fi plantarea
spaţiilor verzi, curăţirea bazinelor acvatice, izvoarelor, evacuarea gunoiştelor, etc., autorităţii
publice locale revenindu-i misiunea de manager al acestor activităţi.

18
 I.5. Întemeierea teoretico-empirică a tipologiei conştiinţei ecologice

Conştiinţa ecologică, într-o tratare mai largă, reprezintă simbioza conştiinţei

individuale şi sociale, care percepe natura ca parte componentă a existenţei. Formarea
perceperii specifice despre lumea naturii şi a atitudinii respective contribuie cu timpul la
dezvoltarea conştiinţei ecologice. La rândul său, conştiinţa ecologică formată deja are o influenţă
substanţială atât asupra perceperii obiectelor şi fenomenelor naturii, cât şi asupra specificului
atitudinii faţă de ele [2].
Studiile ştiinţifice asupra procesului de formare a conştiinţei ecologice încep să fie
realizate în a doua jumătate a secolului XX, când umanitatea treptat conştientizează impactul
distructiv al activităţii sale asupra planetei, care a şi favorizat criza ecologică. Sinteza literaturii
privind elucidarea esenţei conştiinţei ecologice relevă două interpretări a tipologiei acesteia:
antropocentrică şi ecocentrică, expuse în compartimentul dat de către autorul lucrării.
Pornind de la logica cercetării, a fost elaborată tipologia conştiinţei ecologice. Drept
suport empiric au servit observaţiile autorului, rezultatele mai multor cercetări sociologice,
întreprinse la nivel naţional, regional şi local [5].
Tipologia realizată a conştiinţei ecologice este o simbioză dintre aplicarea metodelor
tipologiei empirice şi tipologiei teoretice. Tipologia empirică ne-a permis de a extrage din
cercetări datele empirice obţinute şi ale interpreta. Persistenţa tipului a fost găsită pe calea
examinării multiple a caracteristicilor subiecţilor supuşi investigaţiei sociologice. Aplicarea
metodei tipologiei teoretice ne-a condus spre explicarea legităţilor fenomenelor sociale studiate
în baza modelului teoretic ideal şi conform criteriilor întemeiate teoretic.

19
 Analizele sociologice realizate în baza empirică a lucrării demonstrează că opinia
ecologică poate fi caracterizată în diferite moduri, în funcţie de faptul care aspect devine prioritar
[5]. Consensul opiniei publice în vederea susţinerii protecţiei mediului natural are loc în acel caz,
când oamenii manifestă îngrijorare pentru starea factorilor de mediu şi susţin orientările
proecologiste.
Construirea tipologiei a fost realizată prin analiza corelaţională între unii indicatori de
îngrijorare şi susţinere, promptitudinea de a se încadra în acţiunile ecologice de a-şi asuma
responsabilitatea pentru Dezvoltarea Durabilă a societăţii. Rezultatele obţinute ne-au permis de
a surprinde şi a caracteriza următoarele tipuri ale conştiinţei ecologice, determinate de variabilele
directe şi latente ale cercetărilor [14]:
Tipul 1. Respondenţii sunt foarte mult îngrijoraţi de starea mediului la locul său de trai,
din republică, de pe planetă; consideră drept necesară mărirea cheltuielilor pentru protecţia
mediului; sunt gata de a plăti pentru calitatea mediului; consideră că nivelul de poluare şi
degradare a factorilor de mediu solicită acţiuni de neamânat; nu sunt de acord cu faptul că
trebuie să ne împăcăm cu poluarea mediului doar pentru a depăşi deficienţile economice. Astfel,
conform distribuţiilor lineare a rezultatelor studiilor sociologice empirice şi a analizelor
corelaţionale, tipul întâi comportă ponderea de 15-18%, reprezentând grupurile sociale cele mai
conştiente şi preocupate de problemele ecologice; care percep că soluţionarea problemelor
ecologice depinde de responsabilitatea şi executarea obligaţiunilor fiecărui subiect social;
contează doar pe sine însuşi în soluţionarea problemelor existente, inclusiv a celor de ordin
ecologic; de regulă posedă studii superioare; prestează o anumită activitate profesională înalt
calificată; au dobândit un anumit statut social; îşi manifestă disponibilitatea de a contribui
financiar sau a se încadra nemijlocit în acţiuni de salubrizare şi restaurare a mediului.
Tipul 2. Respondenţii tipului respectiv sunt îngrijoraţi, relativ sau slab, de situaţia
ecologică, însă gândesc că există un pericol substanţial al poluării mediului şi oamenii trebuie să
ştie despre aceasta; consideră că în viitor situaţia se va acutiza şi mai mult, nu plasează ponderea
deficienţilor financiare pentru soluţionarea problemelor ecologice pe seama Guvernului; în fond,
reprezintă un segment al atitudinii proecologice, reprezentanţii cărora încearcă să depăşească
problemele de mâine în loc să li se opună astăzi. Spre deosebire de tipul întâi, tipul doi comportă
ponderea de 60%, reprezentând grupurile sociale cele mai numeroase, care manifestă orientări
proecologiste, însă mai puţin evidente; chiar dacă îşi declară în chestionare promptitudinea de a
se încadra în acţiunile de salubrizare şi restaurare a mediului, aceasta însă nu înseamnă că
neapărat îşi vor realiza declaraţiile; mai mult sunt predispuşi de a participa prin muncă fizică la
acţiunile ecologiste, decât a plăti din buzunarul propriu; consideră că statul urmează să finanţeze
acţiunile de protecţie a mediului şi nu populaţia [14].

20
 Tipul 3. Respondenţii se caracterizează printr-o poziţie mai puţin consecventă de
susţinere a acţiunilor ecologiste; manifestând îngrijorare moderată sau chiar joasă privind situaţia
ecologică; iată de ce ei se exprimă cu neîncredere despre redistribuirea cardinală a bugetului ţării
în favoarea soluţionării problemelor ecologice şi nu ştiu dacă merită să plătească din propriul
buzunar pentru acţiunile ecologice; riscul poluării îl consideră nu chiar atât de substanţial, nu
întotdeauna manifestă îngrijorare; au îndoieli în cazul alegerii între calitatea mediului şi creşterea
economică. Tipul respectiv este reprezentat de ponderea de 20%, care se constituie din
segmentele sociale marginale, care în rezultatul anumitor deficienţe de sănătate sau a vârstei
înaintate nu au încredere în viitor [14].

Investigarea sociologică şi ecologică a formării responsabilităţii ecologice ca factor al

Dezvoltării Durabile a sociumului a determinat logica prezentei lucrări spre diferenţierea
orientărilor cunoaşterii ştiinţifice, care au ca obiect de studiu dimensiunile ecosocioumane.
Iniţial preocupările pentru problemele ecologiei sociale sunt tratate încă la începutul
secolului XX în lucrările reprezentanţilor Şcolii de la Chicago. În spaţiul ştiinţific din ex-URSS,
încetăţenirea noii paradigme ştiinţifice se datorează dezbaterilor derulate în cadrul Conferinţei
„Problemele ecologiei sociale”, Lvov, Ucraina, 1-3 septembrie, 1986 [15].
Simbioza socio-filosofică a materialelor empirice, statistice, sociologice, crearea
bazelor teoretico-ştiinţifice au devenit obiectul studiului profund al savanţilor ruşi: Ghirenok F.,
Ghirusov E., Komarov V., Korneev A., Kuzneţov G., Laptev I., Losi V., Şadimetov I., Iaşin A.,
Ianiţki O. Şi alţii, lucrările cărora reprezintă suportul bibliografic al prezentei lucrări. Autorii
citaţi au contribuit substanţial la completarea literaturii în domeniu cu noi concluzii teoretico-
metodologice [15].
Tratarea ştiinţifică a tematicii responsabilităţii se derulează la confluenţa dintre secolele
XX şi XXI, o dată cu apariţia şi acutizarea mai multor probleme globale. Referiri asupra
evoluţiei şi fundamentării ştiinţifice a conceptului de responsabilitate sunt făcute în lucrările lui
Weber M., Nietzsche F., Fauconnet P., Janos H., Lenk H., Bayertz K., Heidegger M., Fuko M.,
Jaspers K., Hare R., Horkheimer M. Conceptul de responsabilitate ecologică înglobează
îngrijorarea umanităţii pentru viitorul său.
Nivelul de dezvoltare al responsabilităţii ecologice a populaţiei este nemijlocit legat de
relaţiile socio-politice şi ideologice dominante în societate, deoarece ecologizarea politicii şi
ideologiei determină strategia şi tactica statului în sfera protecţie mediului natural. Acest proces
şi-a găsit reflectare în lucrările unor asemenea savanţi precum Biola G., Draimer O., Kussi P.,
Motâlev V., Oleinik I., Xefling G., Hozin G., Agheşin I., Vavilov A. Şi alţii [15].

21
 Geneza istorică şi legităţile sociale ale formării responsabilităţii ecologice au constituit
obiectul de studiu în lucrările savanţilor: Batenin S., Berndt K., Bestujev-Lada I.,
Ziamuhamedov B., Ivanov V., Kruti I., Ojegov I., Olievici I., Rahlin V., Sorokin P. şi Hukumov
A.
După importanţa sa, activismul şi responsabilitatea ecologică reprezintă un factor
important în organizarea vitalităţii ecologice a societăţii. Iată din care considerent studierea
dialecticii problemelor economice şi ecologice a devenit obiectul cercetărilor speciale ale
savanţilor Baratov V., Sedov V., Zakirov T., Iscanderov N., Kovalev V., Kranovski A., Kiabbe
M., Lemeşev M., Manuşa S., Mikloşa I., Nesterov P., Oldak P., Saharev V., Suhorukov S.,
Şablin G. şi a altor autori [14, 15].
Condiţionările şi determinismul demografic, etnografic, geografic al activismului şi
responsabilităţii ecologice au fost supuse investigaţiei de către Baranov A., Budâko M., Dorst J.,
Ziaiev S., Kamolov S., Levi L., Peccei A., Popov V., Uait G., Haşimov M., Iudaşin O., Raficov
A., Fiodorov V., Eidberg P. şi alţi savanţi.
În ultimul deceniu, în ţările industrial dezvoltate, mişcările ecologice capătă o amploare
din ce în ce mai mare, activismul ecologic al populaţiei a devenit o modalitate de măsurare a
activismului politic. Se creează organizaţii non-guvernamentale şi în spaţiul postcomunist,
partide politice de orientare ecologică, activitatea şi specificul cărora sunt supuse analizei în
studiile savanţilor Maklearschi B., Jiriţki A., Şadimetov I., Ivanova O., Laptev I., Melinic A.,
Şepelenco A., Ianiţchi O. şi a altor autori [14].
Responsabilitatea ecologică după conţinutul şi esenţa sa reprezintă o categorie etică.
Iată de ce este imposibil de a delimita activitatea de protecţie a mediului de principiile axiologice
ale societăţii şi, dimpotrivă, ecologizarea valorilor etice se prezintă drept un criteriu şi un
indicator al dezvoltării societăţii. Particularităţile axiologice ale responsabilităţii ecologice şi-au
găsit reflectare în lucrările savanţilor Abrolov M., Mavrulov A., Markarean E., Mahmudova Ş.,
Moiseev N., Musaev D., Poculenco P., Skripka A., Stoek T., Udaliţov A., Karabaev N., Kuilieva
T., Haţkevici D., Haitov K., Hodoşa I., Fomin M., Iusupov D. şi ale altor cercetători.
Esenţa responsabilităţii ecologice constă nu numai în menţinerea naturii, ca mediu util
pentru continuarea activităţii vitale a generaţiilor contemporane, dar, şi în protecţia fondului
genetic al populaţiei umane, devenind o problemă importantă social-politică a umanităţii. În
ultimii ani au fost realizate cercetări fundamentale în domeniul interacţiunii problemelor
ecologiei şi protecţiei sănătăţii de către Aliev M., Barabai B., Denciuk N., Kaznaceev V.,
Serdiuc A., Sidorenco G., Usmanov N., Şadimetov I., Potter V. şi alţi savanţi [14].
În sistemul relaţiei natură-om-societate, cercetările realizate prin prisma bazei de drept
ecologic capătă o actualitate deosebită, deoarece funcţiile de control ale activităţii de protecţie a

22
mediului se execută prin elaborarea actelor de drept, care stimulează activitatea ecologică sau
care interzic activităţile antiecologice, necesitând o teoretizare ştiinţifică, care a şi devenit
obiectul de studiu al cercetărilor Garilenko D., Gordinski V., Gorşenov V., Guleamov M., Demin
S., Dubovin O., Karpeţ N., Klinner G., Kudreavţev V., Mamatoiv S., Holmuminov J.,
Hudarbeidiev L., Fairadov U., Iacovlev V. şi ale altor jurişti-ecologi [14, 15].
La o anumită etapă a dezvoltării istorice intensificarea impactului antropocentric şi a
presiunii industriale asupra naturii au dus spre urmări ecologice negative. În condiţiile
contemporane trecerea procesului de producţie la tehnologiile puţin poluante şi completamente
nepoluante reprezintă materializarea în practică a activismului şi responsabilităţii ecologice.
Bazele tehnico-tehnologice ale activităţii ecologice au fost reflectate în lucrările cercetătorilor
Alibekov L., Elşin I., Elkin I., Ivanov B., Isforta G., Kozlov B., Mamedov N., Obuhov L.,
Oleinik I., Saidaminov S., Iagodin G. şi ale altor savanţi şi specialişti.
Responsabilitatea şi activismul ecologic, conştiinţa ecologică ca fenomen social nu se
formează stihiinic şi mecanic, ci este rezultatul activităţii instituţiilor pedagogico-didactice,
socio-politice şi este legată de organizarea complexă şi sistematică a continuităţii instruirii şi
educaţiei ecologice. Acest aspect al problemei a fost reflectat de Baratov p., Buchin A.,
Guleamov P., Kartamâşev N., Lednev V., Markovici D., Nişanbaev M., Odum I., Haidarov K. şi
alţii.
În ultimii ani disciplinele ecologice au devenit un obiect obligatoriu de predare în
procesul de instruire. Drept rezultat, sunt editate şi reeditate diverse manuale de ecologie, autorii
cărora sunt Buchin A., Voronţov A., Ciurnikov D., Kopinos P., Maklevnik S., Nesterov L.,
Nikitin D., Petrov V., Razumihin N., Stadniţki G., Cernova N., Bâlova A. şi alţii. În lucrările
acestor autori sunt sistematizate principiile ştiinţei ecologice şi metodologia însuşirii şi predării
acestor cunoştinţe [14, 15].
Problemele eticii ecologice, conştiinţei ecologice îşi găsesc reflectare în lucrările
filosofului şi ecologului american Aldo Leopold, eseul său „Etica atitudinii faţă de pământ”,
fiind scris cu peste 50 de ani în urmă, şi astăzi rămâne a fi cea mai citată lucrare din lume în
domeniu. Conştientizarea şi sensibilizarea opiniei publice în problemele de mediu şi-au găsit
reflectare în lucrarea „Primăvara tăcută”, scrisă de biologul american Rachel Carson, conţinutul
căreia, la timpul său, a avut o deosebită rezonanţă socială. Helen Caldicott, prin lucrarea sa
„Nebunie nucleară”, reuşeşte să conştientizeze opinia publică mondială asupra riscului testărilor
nucleare, iar mişcării iniţiate de autoare „Medicii lumii pentru preîntâmpinarea războiului
nuclear” i se conferă în anul 1985 Premiul Nobel pentru Pace. Aceste şi alte multe lucrări
reprezintă suportul literaturii clasice ecologice mondiale, stând la baza conceperii prezentului
studiu ecologic interdisciplinar [2].

23
 Fenomenele socio-politice, moral-spirituale îşi găsesc întotdeauna reflectare în operele
literar-artistice. Astfel, aspectele psiho-emoţionale ale responsabilităţii ecologice sunt reflectate
în operele scriitorilor şi jurnaliştilor. Printre ei enumerăm pe Azimov S., Aitmatov C., Zalâghin
S., Oleinik B., Rasputin V., Şermuhamedov P., Iacub O., Abvdurahmanov O., Iakonenko V.,
Druţă I., Peskov V. şi alţii.
În circuitul ştiinţific din spaţiul ex-sovietic, termenul de „responsabilitate ecologică” a
fost introdus pentru prima oară de Lipiţki V. Deşi autorul citat nu dă o definire multilaterală a
termenului, conform opiniei acestuia, responsabilitatea ecologică reprezintă o condiţie necesară
armonizării sistemului natură-om-societate printr-o relevantă manifestare a responsabilităţii
morale [15].
Problema activismului ecologic este sistematizată în lucrările lui Ianiţki O., unde se
face o corelaţie dintre activismul ecologic şi procesele integrative, universale ale urbanizării. În
contextul evaluărilor date, precizăm că urbanizarea reprezintă un factor stimulator al proceselor
socio-economice şi politice. De aceea absolutizarea particularităţilor socio-spaţiale şi a
sindromului urban conduc spre o tratare unilaterală a problemei, în general, faşă de fenomenele
sociale şi responsabilităţii ecologice, în particular.
Aspectele juridice ale responsabilităţii ecologice şi-au găsit reflectare în lucrările lui
Dubinin N., Karpeţ I., Kudreavţev V., care încearcă să reînnoiască calitatea socială a
personalităţii prin condiţiile vitalităţii sale, iar recunoaşterea bazelor biologice ale
determinismului faţă de factorii socio-economic , conform opiniei lor, este un determinism
vulgar [14].
O influenţă incontestabilă asupra direcţionării politicilor de mediu la nivel mondial l-au
avut Conferinţele pentru Mediu şi Dezvoltare de la Stockholm (1972) şi Rio de Janeiro (1992),
organizate de către ONU, care, prin Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE), au
conceput o strategie de cooperare internaţională, în vederea ameliorării mediului. În acest
context se înscriu şi conferinţele paneuropene ale miniştrilor de mediu, summit-urile mondiale şi
numeroasele manifestaţii internaţionale şi naţionale a sectorului ecologic guvernamental şi non-
guvernamental.
În contextul literaturii analizate se evidenţiază operele mai multor savanţi, lideri
politici, care prin forţa personalităţii sale încearcă sa atenţioneze opinia publică mondială asupra
responsabilităţii morale privind menţinerea calităţii factorilor de mediu. În acest sens fiind
relevante lucrările lui Gore A., Giddens A., Lorenz A. şi alţii [14].
Problematica corelaţiei natură-om-societate îşi găseşte reflectare şi în lucrările
autorilor români, precum Constantinescu N., Botnariuc N., Vlădineanu A., Tufescu V. şi Gavrilă

24
L., Ionescu A., Duţu M., Murgu Z., Marinescu C., Creţu V., Lupan E., Popescu D. şi a multor
altora care şi-au adus contribuţia la acest domeniu.
În Republica Moldova sunt semnificative în contextul tematicii abordate lucrările
savanţilor Duca G., Timuş A., Mihailescu C., Melnic B., Dediu I., Capcelea A., Cocârţă P.,
Fonari I., Sârbu I., Guţu V., Dmitrenco S., Blajco V., Bulgaru M., Danii T., Malcoci L.,
Jolondcovski A., Manolachi C., Călcâi G., Mândru V., Dumbrăveanu A., Movanu V., Aşevschi
V. şi multregretatului profesor Cuzneţov S., care abordează problematica ecosocioumană în mod
direct sau tangenţial [14, 15].
În întreaga lume, inclusiv în republica Moldova, este deja realizat un anumit volum de
lucru în ceea ce priveşte studierea problemei responsabilităţii ecologice. Însă, deocamdată, în
mediul ştiinţific autohton lipseşte o analiză socioecologică complexă şi multilaterală, iar unele
probleme rămân în afara atenţiei savanţilor. Fragmentar sunt studiate legităţile generale şi
particulare ale dezvoltării activismului şi responsabilităţii, legate de activitatea vitală economică,
geografică, demografică, etnografică şi condiţiile naturale, acestea necesitând cercetări obiective.
Totodată, nu este suficient investigat procesul de formare a responsabilităţii ecologice, care,
corelat cu alte fenomene socio-politice, este studiat fragmentar şi discret. Toate acestea au
sugerat oportunitatea realizării unui studiu special, ce ar conţine o viziune integratoare a
fenomenului studiat.

25
 Capitolul II. RESPONSABILITATEA JURIDICĂ NAŢIONALĂ PENTRU
ASIGURAREA SECURITĂŢII ECOLOGICE
A MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ÎN REPUBLICA MOLDOVA

II.1. Prevederi generale ale Politicii de Mediu în Republica Moldova

Politica de Mediu reprezintă un sistem integru al priorităţilor şi obiectivelor de mediu,

al metodelor şi instrumentelor de realizare ale acestora, care este direcţionat spre asigurarea
utilizării durabile a resurselor naturale şi prevenirea degradării calităţii mediului. Existenţa unei
politici în domeniul protecţiei şi conservării mediului în Republica Moldova reprezintă una din
cerinţele primordiale pentru consolidarea cursului ţării spre o Dezvoltare Durabilă şi o
intensificare a colaborării internaţionale din domeniu, precum şi tendinţa spre integrarea
europeană. Acest fapt va contribui esenţial la realizarea scopurilor organelor de protecţie a
mediului din ţară, mai ales în ceea ce priveşte asigurarea Securităţii Ecologice a populaţiei şi
ameliorarea stării mediului ambiant în general [48].
Baza politicii de mediu a fost pusă odată cu adoptarea Constituţiei Republicii
Moldova la 29 iulie 1994, conţinutul Articolului 37 căreia proclama: „dreptul fiecărui cetăţean
la un mediu neprimejdios din punct de vedere ecologic, pentru viaţă şi sănătate”, precum şi
„dreptul la accesul liber şi răspândirea informaţiilor veridice privitoare la starea mediului
natural, la condiţiile de viaţă şi de muncă”. În cadrul Articolului 59 se stipulează că: „protecţia

26
mediului înconjurător, conservarea şi ocrotirea monumentelor istorice şi culturale constituie o
obligaţie a fiecărui cetăţean” [16].
În cadrul acestor acte legislative sunt specificate instrumentele economice şi financiare
de implementare a politicii de mediu, majoritatea din ele însă cuprind doar formulări de principii
şi stipulări generale, conţinutul lor având doar un caracter mai mult de referire şi declarativ,
decât unul cu o bază de argumentare economică şi ştiinţifică adecvată. Actele legislative şi
normativele elaborate pe parcursul ultimilor 17 ani în domeniul protecţiei mediului înconjurător
constituie un element pozitiv al politicii statului în această direcţie, dar pe de altă parte
Instituţiile centrale şi locale de stat, agenţii economici şi chiar persoanele fizice nu întotdeauna
reuşesc să se alinieze la noile adoptări impuse, fapt ce duce la incertitudine şi chiar intoleranţă
juridică din partea societăţii civile. Deseori însă legile nu pot fi implementate din cauza
dificultăţilor economice cu care se confruntă statul, în aşa numita perioadă de tranziţie la
economia de piaţă.
O tendinţă pozitivă clară spre care tinde Guvernul Republicii Moldova în domeniul
mediului este cea de armonizare a legislaţiei naţionale cu reglementările şi standardele europene
de mediu. Cu asistenţa tehnică oferită de statele Uniunii Europene în cadrul Programului TACIS,
s-au făcut paşi importanţi în domeniul aproximării legislaţiei naţionale cu cea a UE în diverse
domenii de activitate:
 protecţia şi utilizarea raţională a resurselor acvatice;
 elaborarea şi punerea în funcţiune a unor mecanisme de implementare a prevederilor
convenţiilor internaţionale în domeniul protecţiei şi conservării mediului;
 management-ul deşeurilor industriale, municipale şi menajere;
 ratificarea unor noi convenţii, precum şi colaborarea multilaterală cu:
 Uniunea Europeană;
 Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare Economică (OSCE);
 Organizaţia Cooperării Economice în bazinul Mării Negre;
 Comisia Dunăreană;
 Consiliul Europei;
 Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare;
 Banca Mondială;
 Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD);
 Fondul Ecologic Global.

27
 Scopurile şi obiectivele generale pe care le propune spre realizare Politica de Mediu din
Republica Moldova sunt următoarele [48]:
- asigurarea unui mediu favorabil de trai şi activitate pentru cetăţenii Republicii Moldova;
- prevenirea poluării mediului ambiant;
- asigurarea Securităţii Ecologice de stat;
- utilizarea durabilă a resurselor naturale;
- regenerarea resurselor naturale şi ameliorarea calităţii mediului înconjurător;
- conservarea patrimoniului cultural;
- contribuţia la soluţionarea problemelor ecologice globale şi respectarea angajamentelor
internaţionale.

Priorităţile strategice menite să asigure realizarea scopurilor generale în domeniul

protecţiei şi conservării mediului înconjurător, precum şi a utilizării durabile a resurselor naturale
sunt:
1. Îmbunătăţirea şi asigurarea condiţiilor de bună guvernare în domeniul protecţiei
mediului şi a utilizării durabile a resurselor naturale. Acest obiectiv poate fi realizat prin:
• Valorificarea şi consolidarea la justa valoare a potenţialului instituţional şi
managerial în domeniul protecţiei mediului înconjurător;
• Definitivarea Planului de Acţiuni pentru aproximarea legislaţiei naţionale de mediu
şi iniţierea activităţilor de transpunere a ei la Directivele Uniunii Europene.
2. Menţinerea calităţii mediului ca factor ce asigură păstrarea sănătăţii şi
calităţii vieţii cetăţenilor Republicii Moldova poate fi realizată prin:
 Consolidarea măsurilor de prevenire a poluării mediului prin ridicarea
conştientizării populaţiei şi integrarea cerinţelor de protecţiei a mediului în cadrul
celorlalte politici sectoriale şi teritoriale ale politicii naţionale;
 Extinderea şi protecţia Ariilor Protejate de Stat;
 Perfecţionarea politicii de Management al deşeurilor;
 Reducerea şi prevenirea degradării resurselor naturale şi raţionalizarea utilizării
acestora;
 Perfecţionarea procesului de executare a controlului de stat pentru asigurarea
respectării legislaţiei în domeniul protecţiei mediului înconjurător;
 Modernizarea sistemului naţional de monitoring privind calitatea mediului.
3. Cooperarea transfrontalieră în domeniul asigurării Securităţii Ecologice poate
fi eficientizată prin:

28
  Atragerea investiţiilor străine în domeniul protecţiei mediului;
 Dezvoltarea capacităţilor în domeniul elaborării proiectelor de protecţie a
mediului;
 Fortificarea eforturilor în cadrul acordurilor bilaterale şi multilaterale;
 Dezvoltarea capacităţilor administrative pentru implementarea prevederilor
tratatelor internaţionale la care a aderat Republica Moldova.
4. Sporirea nivelului de educare şi conştientizare ecologică a publicului poate fi
realizată prin:
- Organizarea orelor ecologice şi a emisiunilor radio şi TV;
- Elaborarea unei strategii naţionale „Educaţia pentru Dezvoltarea Durabilă”.

Conform Legii cu privire la Administraţia Publică Locală, teritoriul Republicii

Moldova a fost divizat în 32 de unităţi administrative (raioane), Unitatea teritorial-administrativă
„Găgăuz-Yeri” şi 3 municipii [48], cărora li s-au acordat împuterniciri în domeniile sociale şi
economice, dar nu şi responsabilităţi directe în domeniul protecţiei mediului înconjurător.
Activitatea de control ecologic în teritoriu este efectuată de 4 Agenţii Ecologice Regionale, care
dispun de Inspecţii în fiecare raion. Autoadministrarea locală este exercitată de 1442 de Primării
cu consilii locale alese şi bugete proprii.
Departamentul pentru Protecţia Mediului în Republica Moldova a fost creat în anul
1995, şi prin Hotărârea Guvernului, în anul 1998 a evoluat la nivel de Minister al Mediului, iar în
rezultatul mai multor transformări, în anul 2004 a devenit Ministerul Ecologiei şi resurselor
Naturale (MERN).
Aparatul Central al Ministerului Ecologiei şi Resurselor Naturale include:
1. Direcţia Analiză, Monitorizare şi Evaluarea a Politicilor are sarcina de elaborare şi
implementare a politicii de mediu în Republica Moldova, inclusiv a actelor legislative şi
normative la nivel naţional şi local, de consolidare a cursului ţării după principiul Dezvoltării
Durabile. De asemenea Direcţia coordonează procesul de aproximare a legislaţiei naţionale cu
cea a Uniunii Europene, precum şi cel de asigurare a Securităţii Ecologice a populaţiei prin
elaborarea şi coordonarea implementării mecanismelor economice de protecţie şi ameliorare a
mediului [48].
2. Direcţia Resurse Naturale şi Biodiversitate are în funcţia sa elaborarea, promovarea,
organizarea şi controlul aplicării normelor legislative în domeniul protecţiei, conservării şi
folosirii durabile a resurselor naturale disponibile pe teritoriul Republicii Moldova (resursele
funciare, acvatice, silvice, flora şi fauna) şi a ecosistemelor terestre şi acvatice. Prin intermediul
acestei Direcţii sunt implementate programe şi planuri privind protecţia şi conservarea

29
patrimoniului natural şi a diversităţii biologice, şi se realizează management-ul Ariilor Naturale
Protejate de Stat [48].
Direcţia Resurse Naturale şi Biodiversitate coordonează mecanismele de implementare
a prevederilor tratatelor şi convenţiilor internaţionale cu privire la:
• conservarea diversităţii biologice şi a peisajelor;
• crearea reţelei ecologice şi a reţelei de Smarald:
• reglementarea activităţilor de import şi export a animalelor şi plantelor din flora şi
fauna sălbatică, precum şi a organismelor modificate genetic;
• protecţia stratului de ozon;
• crearea Ariilor Naturale transfrontaliere cu România în Delta Dunării şi Prutul de
Jos;
3. Direcţia Prevenirea Poluării Mediului coordonează activităţile de implementare a
concepţiilor şi strategiilor de prevenire a degradării mediului înconjurător şi de management
ecologic al deşeurilor prin folosirea tehnologiilor nonpoluante. De asemenea Direcţia elaborează
programele şi planurile de acţiuni cu privire la efectuarea expertizei ecologice de stat a
proiectelor, concepţiilor, strategiilor şi schemelor de dezvoltare a economiei la nivel naţional şi
ramural şi evaluarea în ansamblu a impactului lor asupra componentelor mediului, precum şi
coordonarea importului, exportului, transportării, utilizării şi neutralizării deşeurilor periculoase,
a produselor şi substanţelor nocive [48].
4. Direcţia Planificare, Finanţare şi Evidenţă Contabilă asigură controlul asupra
bunurilor existente şi circulaţia lor, a utilizării resurselor materiale, financiare şi a cadrelor
profesionale conform standardelor şi normativelor aprobate de regulamentul intern, precum şi
gestionarea lor conform legislaţiei [48].
5. Serviciul Juridic şi Personal asigură din punct de vedere juridic activitatea Ministerului,
elaborează proiectele de acte legislative şi normative în domeniul politicii de mediu şi efectuează
expertiza juridică a acestor acte. De asemenea Direcţia reprezintă interesele Ministerului în
instanţele judecătoreşti şi alte organe de drept [48].
6. Serviciul Secretariat şi Relaţii cu Publicul efectuează lucrările de secretariat şi de
arhivă şi asigură circulaţia corespondenţei interne (din cadrul Ministerului) şi externe (dintre
Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale, Preşedinţie, Parlament şi Guvern) [48].

Instituţiile subordonate Ministerului Ecologiei şi Resurselor Naturale sunt:

1. Inspectoratul Ecologic de Stat realizează controlul ecologic de stat în vederea respectării
legilor şi actelor normativ în problemele protecţiei mediului înconjurător şi utilizării raţionale a
resurselor naturale (combaterea braconajului şi a tăierii ilicite de arbori), efectuează expertiza

30
ecologică de stat a calităţii factorilor de mediu în scopul prevenirii impactului activităţilor
economice asupra mediului înconjurător, a componentelor de mediu şi a sănătăţii populaţiei.
Inspectoratul conlucrează cu organele de drept în privinţa examinării contravenţiilor
administrative şi tragerea la răspundere a „criminalilor” ecologici şi cu organele Administraţiei
Publice Locale în vederea implementării programelor şi planurilor de acţiuni în domeniul
protecţiei şi conservării mediului ambiant [48].
Inspectoratul Ecologic de Stat îşi exercită funcţiile prin intermediul Agenţiilor
Ecologice „NORD”, „SUD”, „CENTRU” şi „GĂGĂUZIA”, Serviciului Piscicol şi a Serviciilor
Specializate de Control Ecologic.
2. Serviciul Hidrometeorologic de Stat îşi desfăşoară activitatea prin intermediul a 3
Direcţii principale: Meteorologie, Hidrologie şi Monitoring al Calităţii Mediului. Funcţiile
principale ale Serviciului constau în monitorizarea discontinuă a stării şi evoluţiei condiţiilor
hidrometeorologice şi a calităţii aerului şi apelor în scopul protecţiei populaţiei şi a economiei
naţionale contra fenomenelor hidrometeorologice periculoase şi a nivelului înalt de poluare a
mediului înconjurător [48].
3. Agenţia pentru Geologie „AGeoM” are sarcina de a reglementa şi coordona studierea
geologică a subsolului, protecţia şi exploatarea raţională a resurselor subsolului, dezvoltarea
bazei materiei prime minerale din Republica Moldova şi menţinerea în echilibru a balanţei
rezervelor de aceste substanţe. Agenţia asigură controlul asupra protecţiei apelor subterane
împotriva poluării şi epuizării lor iraţionale [48].
4. Institutul de Ecologie şi Geografie este împuternicit de a efectua cercetări ştiinţifice în
domeniul Geografiei şi Ecologiei, care include evaluarea impactului activităţilor antropice asupra
mediului, crearea bazei informaţionale folosite în realizarea monitoring-ului integrat şi
elaborarea rapoartelor naţionale privind starea mediului înconjurător. În cadrul Institutului
funcţionează laboratoarele: Calitatea Mediului, Ecobioindicaţie şi Radioecologie, Standarde şi
Normative de Mediu, Ecologia Aşezărilor Umane, Biogeocenologie, Geoinformatică,
Geomorfologie Dinamică, Climatologie, Geografie şi Evoluţie a Solurilor, Geografie
Socioumană şi Landşaftologie [48].
5. Agenţia Naţională de Reglementare a Activităţilor Nucleare şi Radiologie este organul
instituţional care are funcţii de reglementare, autorizare şi control în domeniul nuclear şi
radiologic. De asemenea Agenţia stabileşte mecanismele de asigurare a securităţii activităţilor
nucleare şi radiologice, menţinerea lor la un nivel neprimejdios în cadrul oricărui domeniu ce
ţine de utilizarea surselor de radiaţii ionizante [48].
6. Centrul Informaţional de Mediu pune la dispoziţia publicului larg informaţia cu privire
la starea mediului înconjurător în Republica Moldova. În sursele Centrului se publică informaţii

31
privind activitatea curentă a tuturor ministerelor şi a subdiviziunilor acestora, rapoarte privind
calitatea şi starea factorilor şi componentelor de mediu, proiectele actelor legislative şi normative
elaborate în domeniul protecţiei şi conservării mediului înconjurător, digest ecologic, etc. [48].
7. Fondul Ecologic Naţional (FEN) reprezintă instituţia subordonată Ministerului
Ecologiei şi Resurselor Naturale care se ocupă cu colectarea resurselor financiare suplimentare
pentru protecţia mediului înconjurător. Fondul este gestionat de către Consiliul de Administrare,
iar Serviciul Evidenţă şi Control execută deciziile organului de gestionare. Resursele financiare
ale FEN sunt acumulate din mijloacele transferate de către fondurile ecologice locale, taxele
pentru emisiile de poluanţi de la diverse surse din domeniul economiei naţionale [48].
Mijloacele financiare alocate de către Fondul Ecologic Naţional sunt folosite pentru:
 finanţarea proiectelor de construcţie a obiectivelor de protecţie a mediului;
 implementarea strategiilor, programelor şi planurilor naţionale de protecţie a mediului;
 cercetări ştiinţifice în domeniul protecţiei mediului efectuate la comanda Ministerului
Ecologiei şi Resurselor Naturale;
 colaborarea internaţională în domeniul protecţiei şi conservării mediului înconjurător;
 lichidarea consecinţelor calamităţilor naturale, avariilor şi a altor situaţii, care în viitor ar
putea avea efecte negative asupra mediului;
 acordarea de sprijin financiar organizaţiilor non-guvernamentale.

Cu toate neajunsurile şi lacunele încă evidente, legislaţia naţională în domeniul mediului a făcut
paşi gigantici spre perfecţiune în ultimii ani, astfel încât în prezent statul nostru dispune de un
cadru juridic în această ramură capabil să facă faţă tuturor greutăţilor cu care se confruntă
societatea în plan ecologic. Pentru viitor, reglementările în domeniu ar trebui supuse unor
metamorfoze mai aspre de perfecţionare şi armonizare a legislaţiei de mediu atât la nivelul
cadrului intern, cât şi la nivelul legislaţiei internaţionale, în special a Uniunii Europene.

32
 II.2. Legislaţia de Mediu cu caracter constituţional al Republicii Moldova

Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, garantează fiecărui om

„dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios din punct de vedre ecologic pentru viaţă şi
sănătate, precum şi la produse alimentare şi la obiecte de uz casnic inofensive” (Art. 37, p.1).
Prin urmare, „persoanele fizice şi juridice răspund pentru daunele pricinuite sănătăţii şi
avutului unei persoane, ca urmare a unor contravenţii ecologice” stabilite de legislaţia
Republicii Moldova (Art. 37, p. 4). De asemenea, Constituţia garantează „dreptul la accesul
liber şi la răspândirea informaţiilor veridice privitoare la starea mediului natural, la condiţiile
de viaţă şi de muncă, la calitatea produselor alimentare şi a obiectelor de uz casnic” (Art. 37, p.
2). Obligaţia Autorităţilor Publice Locale şi Centrale de Mediu este de a furniza informaţie
despre starea mediului, despre calitatea produselor alimentare şi a obiectelor de uz casnic,
precum şi despre măsurile întreprinse pentru redresarea situaţiei, iar „tăinuirea şi falsificarea
informaţiilor despre factorii ce sunt în detrimentul sănătăţii oamenilor se interzice prin lege”
(Art. 37, p. 3) [16].
Prevederile referitoare la mediu, titulate în Constituţia Republicii Moldova, sunt la
nivel general, iar în particular acestea sunt dezvoltate în Legea privind protecţia mediului

33
înconjurător, Nr. 1515-XII adoptată la 16 iunie 1993 [12]. Ea stabileşte principiile de protecţie a
mediului, care rezultă din normele constituţionale subliniate mai sus.
Reglementările de mediu cu caracter constituţional se bazează pe Constituţia Republicii
Moldova, precum şi pe un şir de acte şi norme legislative fundamentale şi documente strategice,
precum sunt următoarele:
 Legea privind protecţia mediului înconjurător, Nr. 1515-XIII din 16 iunie 1993, publicată
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 10/283 din 30 octombrie 1993 [12];
 Legea privind expertiza ecologică şi evaluarea impactului asupra mediului înconjurător,
Nr. 851-XIII din 29 mai 1996, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.
52-53/494 din 8 august 1996 [20];
 Legea privind resursele naturale, Nr. 1102-XIII din 6 februarie 1997, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 40 din 19 iunie 1997;
 Legea privind deşeurile de producţie şi menajere, Nr. 1347-XIII din 9 octombrie 1997,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 16-17 din 5 martie 1998;
 Legea privind protecţia aerului atmosferic, Nr. 1422-XIII din 17 decembrie 1997,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 44-46 din 21 mai 1998 [22];
 Legea privind fondul Ariilor Naturale Protejate de Stat, Nr. 1538-XIII din 25 februarie
1998, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 66-68 din 16 iulie 1998
[25];
 Programul Naţional Strategic de Acţiuni în Domeniul Protecţiei Mediului Înconjurător;
 Strategia conservării diversităţii biologice;

În mare măsură, legislaţia „orizontală” a Uniunii Europene este reflectată în cea a

Republicii Moldova, ca urmare a unui proces intens de armonizare, după cum urmează:
I. Directiva Consiliului 85/337/EEC asupra evaluării impactului ecologic. Conform
acestei Directive, proiectele de dezvoltare economică, la etapa iniţială, trebuie supuse unui
proces de evaluare a potenţialelor consecinţe asupra mediului înconjurător. Directiva include şi o
listă care enumără proiectele obligatorii pentru evaluare impactului de mediu şi a celor care deja
sunt supuse acestei proceduri, în cazul în care acestea constituie obiectul unor criterii de
determinare [39].
Principiile Directivei sunt reflectate aproape integral în legislaţia Republicii Moldova
după adoptarea la 29 mai 1996 a Legii privind expertiza ecologică şi evaluarea impactului
asupra mediului înconjurător, Nr. 851. Legea stabileşte metodologia dublă de examinare a
proiectelor de dezvoltare de Autorităţile de Mediu: Expertiza Ecologică (EE) şi Evaluarea
Impactului asupra Mediului (EIM). Proiectele sunt examinate în funcţie de categoria şi
34
domeniul de activitate al acestora. EE şi EIM pot fi efectuate de către organele licenţiate legal,
care sunt obligate să respecte standardele tehnice stabilite de către Expertiza Ecologică de Stat de
pe lângă Autoritatea Centrală de Mediu. Dacă se consideră necesară efectuarea unei EE obşteşti
(publice), aceasta are doar un caracter consultativ, urmând ca decizia legală să fie luată de către
Autoritatea de Mediu Locală sau de către oficiul Expertizei Ecologice de Stat, prin aprobarea
documentaţiei tehnice de rigoare [20].
II. Directiva Consiliului 90/313/EEC cu privire la accesul la informaţia despre starea
mediului înconjurător. Aceasta presupune ca statele Uniunii Europene să asigure accesul
publicului la informaţia despre starea mediului, deţinute de către Autorităţile Publice din
domeniu. La solicitarea publicului, organele respective sunt obligate să răspundă în termeni
stabiliţi, în caz contrar solicitantul având dreptul de apel în instanţele de rigoare. Directiva obligă
statele membre să prezinte rapoarte periodice privind starea mediului înconjurător, precum şi
stabilirea unor proceduri clare de furnizare a informaţiei [40].
În Republica Moldova, Legea Supremă garantează accesul publicului la informaţia de
mediu, care specifică, că „dreptul persoanei la acces liber la orice tip de informaţie ce ţine de
afacerile publice nu poate fi limitat” [16]. Legea privind protecţia mediului înconjurător
preia prevederile Constituţiei, specificând că statul asigură tuturor persoanelor fizice dreptul la
„accesul deplin, operativ şi liber la informaţia privind starea mediului şi starea sănătăţii
populaţiei” (Art. 30, lit. „a”) [12]. Autoritatea Centrală de Mediu şi subdiviziunile subordonate
sunt obligate să prezinte rapoarte anuale despre activitatea lor şi despre starea mediului ambiant.
Nu este însă stabilită procedura de transmitere către public a informaţiei de mediu. În Legea
privind Administraţia Publică Locală, elaborată în anul 1994, se citează că: „deciziile
Primăriilor şi Consiliilor Executive Raionale de interes public vor fi aduse la cunoştinţa
publicului larg prin intermediul de informare în masă”. Este necesar de a elabora un sistem
eficient prin formarea unei reţele unice pentru sursele de informare şi mijloacele de furnizare a
informaţiei. În acest scop, în cadrul Ministerului Ecologiei şi Resurselor Naturale a fost creat un
Centru de Informare. Inaugurarea unui astfel de centru răspunde prevederilor Convenţiei de la
Aarhus, la care republica Moldova a aderat în iunie 1998 [50].
Prin urmare, se poate constata că Directiva 90/313/EEC este reflectată în legislaţia
naţională doar la nivel conceptual şi mai puţin din punct de vedere tehnic, astfel pe viitor este
necesară elaborarea unui mecanism de implementare a acesteia, fie prin dezvoltarea Centrului
Informaţional de Mediu deja creat, fie prin inaugurarea unei agenţii speciale, care să deţină şi să
dispună de facilităţi tehnice de difuzare a informaţiei.
III.Regulamentul Consiliului 75/436/EURATOM, ECSC, EEC cu privire la
implementarea principiului „poluatorul plăteşte” stabileşte pârghia economică de protecţie a

35
mediului în statele membre prin impunerea unor impozite pentru utilizarea resurselor naturale şi
pentru poluarea mediului înconjurător, prin utilizarea mijloacelor financiare acumulate doar în
scopul ameliorării situaţiei mediului [44].
În legislaţia Republicii Moldova, conceptul Regulamentului dat este reflectat în Legea
privind resursele naturale şi Legea privind plata pentru poluarea mediului [24]. Prima lege
reglementează relaţiile privind administrarea şi utilizarea resurselor naturale, care alcătuiesc în
sine obiectul proprietăţii publice şi private. Plata pentru folosirea anumitor tipuri de resurse, fie
ele regenerabile sau nu, se stabileşte de către o comisie specială creată în cadrul Autorităţii
Centrale de Mediu. Cea de a doua lege stabileşte impozitele pentru importul produselor
petroliere, care se varsă în contul Fondului Ecologic Naţional, care la rândul său este folosit
pentru finanţarea unor proiecte cu privire la mediu. În Codul Administrativ sunt stabilite amenzi
calculate în salarii medii lunare, pentru ceea ce priveşte compensarea daunelor cauzate mediului
ambiant. Acestea se referă, în special, la vătămarea, colectarea, vânarea sau capturarea unor
specii de plante şi animale aflate sub protecţia statului, precum şi la poluarea mediului
înconjurător şi a componentelor sale, care poate provoca consecinţe grave asupra echilibrului
ecologic şi asupra sănătăţii oamenilor.
Conform Legii privind protecţia mediului înconjurător şi Legii privind expertiza
ecologică şi evaluarea impactului asupra mediului, Autorităţile de Mediu au dreptul „să
sancţioneze persoanele fizice şi juridice, în cazul încălcării reglementărilor legale, până la
înaintarea dosarelor în instanţele judecătoreşti şi procuratură, cerând pedepsirea persoanelor
vinovate, iar în cazul obiectivelor economice generatoare de poluare masivă a mediului –
sistarea temporară a activităţii lor, până când îşi vor alinia procesele tehnologice la cerinţele
de mediu” [12]. Cu toate acestea nu se poate vorbi de un mecanism eficient, care să corespundă
principiilor prevederilor Regulamentului 75/436/EURATOM, ECSC, EEC. Un pas concret în
acest sens îl constituie adoptarea unei legi speciale cu privire la răspunderea penală şi
administrativă a persoanelor fizice şi juridice pentru daunele aduse mediului înconjurător şi
pentru utilizarea iraţională a resurselor naturale, care stabileşte procedurile tehnice în acest sens.
IV. Regulamentul Consiliului EEC/1836/93 cu privire la management-ul şi audit-ul
ecologic are la bază principalul standard internaţional, codificat prin SR EN ISO 14001, care se
referă la management-ul de mediu, purtând denumirea de „Sisteme de management de mediu.
Ghid privind principiile, sistemele şi tehnicile de aplicare” [44].
În legislaţia Republicii Moldova Regulamentul dat este reflectat prin prisma
Regulamentului privind audit-ul ecologic al întreprinderilor şi Regulamentul privind evaluarea
impactului întreprinderilor privatizabile asupra mediului înconjurător, ambele aprobate prin
Hotărârile de Guvern din 8 aprilie 1998, şi Regulamentul Sistemului de Monitoring Ecologic

36
Integrat, aprobat prin ordinul Ministrului Mediului la 10 noiembrie 1998. Aceste Regulamente
corespund in integritate cu prevederile Regulamentului EEC/1836/93, totuşi în Republica
Moldova nu există încă agenţii capabile să efectueze audit-ul ecologic la un nivel de calitate
corespunzător celui european.

II.3. Legislaţia Republicii Moldova privind conservarea biodiversităţii,

Securitatea Ecologică şi căile de ameliorare

Strategia de Securitate Ecologică a Republicii Moldova înscrie printre factorii de risc

la adresa Securităţii Naţionale şi „deteriorarea mediului înconjurător prin nerespectarea
normelor ecologice”. Problema mediului ambiant a devenit deosebit de actuală şi de importanţă
cardinală în toate straturile societăţii din cauza accentuării dezechilibrelor ecologice, ceea ce a
generat aşa-numita „Criză Ecologică”, care are la bază faptul că în jurul nostru, nu numai pe
teritoriul ţării, ci şi în statele vecine se produc fenomene care perturbă grav relaţia om-natură.
Deşertificarea, poluarea aerului, apei şi a solului, dispariţia numeroaselor specii de plante şi
animale, distrugerea patrimoniului genetic, distrugerea stratului de ozon şi formarea efectului de
seră, ploile acide, intensificarea calamităţilor naturale, reprezintă doar câteva dintre fenomenele
dezastruoase pe care omenirea începe să le conştientizeze şi efectele cărora încep să se resimtă şi
pe teritoriul Republicii Moldova.
S-a ajuns la stadiul când problemele Securităţii Ecologice depăşesc cadrele naţionale,
ele căpătând statutul de probleme globale. Este bine cunoscut, în acest sens, accidentul produs la
Centrala Atomoelectrică de la Cernobâl, care a dus la formarea unui nor radioactiv care şi-a
răsfrânt acţiunile nocive asupra Ucrainei, Bielorusiei, Poloniei, României, Franţei, Germaniei,
etc. Un alt exemplu elocvent ce demonstrează că poluarea nu recunoaşte frontierele interstatale

37
este faptul că lacurile şi pădurile din Estul Canadei suferă din cauza fumului venit de la
Pittsburgh, iar cele din Scandinavia – datorită gazelor acide din Anglia şi regiunea Ruhr-ului.
Aceste fenomene au constituit, nu o dată, surse de tensiune şi insecuritate în relaţiile dintre aceste
state.
O remarcă interesantă în acest sens o găsim într-o prestigioasă lucrare, apărută la
sfârşitul anilor ’90 ai secolului trecut, conform căreia: „Până de curând, multe fenomene de
deteriorare a mediului au fost tipice locale şi puteau fi eliminate prin acţiuni la nivel local şi
naţional. Acestea cereau un anumit preţ, dar el putea fi suportat. Astăzi însă, au fost identificate
alte ameninţări la adresa mediului, cu un alt ordin de mărime şi dificultate, şi care cer cu totul
altă abordare. Este vorba despre fenomene de macropoluare cu caracter global, şi care nu pot fi
eliminate prin efortul unei singure ţări”. Nu întâmplător, având în vedere proporţiile foarte mari,
precum şi efectele din ce în ce mai nocive asupra mediului înconjurător, protecţia acestuia se
înscrie printre marile probleme ale lumii contemporane [10].
Degradarea aerului, solului şi a apelor poate afecta grav creşterea economică,
calitatea produselor agroalimentare, sănătatea umană, etc. Cele din urmă dăunează proceselor şi
fenomenelor economice şi sociale, care condiţionează în mare măsură Securitatea Naţională. Nu
întâmplător, ţările dezvoltate acţionează pentru menţinerea monopolului doar al industriilor
nepoluante, respectiv al electronicii, mecanicii şi a unei părţi din industria uşoară, preferând să
facă investiţii în ramurile industriale poluante şi mari consumatoare de materie primă şi energie
ale altor ţări. Pentru Republica Moldova, şi nu numai, cele din urmă trebuie să constituie un
serios semnal de alarmă, care să fie urmat şi de o serie de măsuri ce trebuiesc impuse.
Conservarea elementelor naturii reprezintă, probabil, premisa cea mai de bază pentru
dezvoltarea pe plan biologic, educativ, ştiinţific şi moral. Factorii de mediu pot executa influenţe
directe şi indirecte la adresa securităţii fiecărui stat în parte, ceea ce impune ca aceştia să fie
cunoscuţi şi protejaţi cu cea mai mare grijă. Unul dintre aceşti factori, considerat de altfel, drept
element vital al vieţii, îl constituie apa şi resursele acvatice în general. Necesităţile de apă sunt
direct proporţionale cu nivelul de dezvoltare socio-economică [10].
Republica Moldova se numără printre ţările sărace din punctul de vedere al volumului
de resurse de apă dulce, dar şi calitatea apelor lasă de dorit enorm. O situaţie care s-a creat şi
continuă să se amplifice este cea care priveşte deversarea sau depozitarea necorespunzătoare a
deşeurilor industriale şi menajere, producerea de accidente tehnologice sau sabotaje la
obiectivele economice (chimice, nucleare, etc.). Nu avem dreptul moral să trecem cu vederea
faptul că poluarea surselor de apă ar putea avea loc şi datorită unor „accidente” sau ca urmare a
neluării unor măsuri adecvate pe teritoriul statelor vecine.

38
 Corelaţia dintre mediul propriu-zis şi starea acestuia, pe de o parte, şi Securitatea
Ecologică Naţională pe de altă parte, poate fi pusă în evidenţă şi pe baza altor elemente. În acest
sens ne-am putea referi la locul şi rolul pădurilor şi impactul acestora asupra apărării şi
Securităţii Naţionale. De fapt, pădurea îndeplineşte diverse funcţii de natură: economică, socială,
hidrologică, antierozională, sanitară, militară, estetică, ecologică, etc. Chiar limitându-ne numai
la această enumerare, putem cu uşurinţă deduce însemnătatea excepţională a fondului forestier în
menţinerea unui echilibru ecologic optim [7].
Implementarea unui astfel de echilibru devine deosebit de benefică pentru securitatea
cetăţeanului statului, a organizării sociale, şi desigur, a sistemului social global, şi toate acestea
doar în situaţia în care „aurul verde” este preţuit şi exploatat raţional. Multe decizii nechibzuite
luate în ultimii ani, dar mai ales nepăsarea privind întreţinerea fondului forestier, pot determina o
adevărată catastrofă ecologică cu efecte multiple, inclusiv asupra stării Securităţii Ecologice
Naţionale pe termen mediu şi lung. Iată de ce optăm pentru raţionalitatea deciziilor în acest
domeniu, decizii care să aibă în vedere că orice risc, pe care îl ignorăm, uneori chiar cu bună
ştiinţă, poate avea în timp efecte catastrofale [11].
Un element destul de important în balanţa ecologică îl reprezintă solul. Calitatea şi
puritatea acestuia nu fac decât să-i sporească valoarea economică şi ecologică. Dacă ar fi să ne
referim doar la agricultură, am putea sublinia faptul că întreaga producţie obţinută în cadrul
acestei ramuri depinde de calitatea solului şi de ecologizarea lui continuă. Alunecările tot mai
frecvente de teren, calcificarea şi sărăturarea solului pe suprafeţe întinse, precum şi scăderea
continuă a potenţialului productiv, sunt doar câteva aspecte ce vin să demonstreze că solul
trebuie apărat. Altfel, el poate deveni pe o suprafaţă de sute de hectare o „Sahară autohtonă”,
afectând în acest fel, pe de o parte, Securitatea Sanitară, iar pe de altă parte, Securitatea
Economică, precum şi alte subsisteme ale Securităţii Naţionale [7].

Există numeroase argumente ce ar putea fi prezentate în vederea demonstrării faptului

că protecţia mediului ambiant influenţează starea de Securitate Ecologică Naţională. Noi
menţionăm doar că protecţia mediului şi a componentelor sale contribuie la realizarea securităţii
prin influenţa pozitivă a creşterii produsului naţional brut, care constituie un indicator esenţial în
ceea ce priveşte aprecierea puterii de apărare a unui stat, menţinerea la cote ridicate a capacităţii
de muncă a cetăţenilor, asigurarea protecţiei resurselor naturale ale naţiunii, care impune
păstrarea resurselor fundamentale – aerul, apa şi solul – în forma şi proporţiile necesare
existenţei şi bunăstării populaţiei.
Având în vedere pericolul pe care îl prezintă riscurile de natură ecologică pentru
Securitatea Naţională, ne exprimăm opinia conform căreia, deciziile care ar putea antrena

39
efectele de ordin ecologic, vor trebui adoptate cu foarte mare precauţie, având la bază principii
cum sunt:
1. reducerea efectelor dăunătoare;
2. conservarea biodiversităţii şi ecosistemelor;
3. respectarea unor regimuri speciale pentru unele activităţi periculoase.

Spre exemplu, deciziei NATO de a bombarda Iugoslavia i-au fost proprii şi riscuri de
ordin ecologic, ale căror efecte au fost complet ignorate, inclusiv atunci când acestea s-au
materializat în efecte poluante ale aerului, apei şi solului din unele perimetre, inclusiv din
Moldova. Este adevărat că în zilele noastre evenimentele cu implicaţii ecologice negative s-au
înmulţit, multe dintre acestea înscriindu-se în ceea ce numim astăzi Ecorăzboi, care în opinia
specialiştilor, s-ar putea plasa în viitor în prim-planul confruntărilor internaţionale locale şi chiar
globale. De aceea, prin lucrarea de faţă avertizăm asupra unui control riguros legat de
respectarea tratatelor şi convenţiilor ambientale, aşa cum astăzi sunt respectate clauzele tratatelor
care se referă la convenţiile privind controlul depozitării şi utilizării armamentelor [9].
În contextul problemelor abordate se impune să analizăm şi unele cauze privind
răspunderea materială şi juridică a statelor pentru daunele ecologice provocate. Dreptul
Internaţional nu cuprinde încă norme universale cu privire la răspunderea statelor, acestea
decurgând mai mult din aplicarea principiilor bunei vecinătăţi sau a echitabilei utilizări, atunci
când este vorba , de exemplu, de domeniul fluvial [3]. Astfel, în Regulile de la Helsinki, capitolul
referitor la poluare (Art. IX-XI) apare mai mult pe post de recomandare pentru state în a avea o
conduită adecvată în utilizarea apelor râurilor cu statut internaţional, decât o eventuală
codificare. Potrivit acestor reguli, poluarea este o „schimbare dăunătoare” în compoziţia
naturală, ori în calitatea apelor, produsă prin intervenţia factorului antropic [8].
Aici nu se are în vedere şi poluarea provocată de factorul natural, pentru că schimbarea
fizică avută în vedere este dependentă de voinţa statelor riverane, fără să fie însă dublată în
consecinţe juridice, adică de obligativitatea respectării unor limite admisibile stabilite prin
standarde internaţionale. Aşa cum s-a demonstrat în literatura juridică, cu astfel de noţiuni prea
generale, cum sunt Regulile de la Helsinki, nu se va putea opera în cadrul răspunderii
internaţionale, atunci, când este vorba de „surse moderne” de poluare, cu efecte cumulative, greu
perceptibile.
Conform Art. X, pct. (1), lit. a) şi b) din Regulile de la Helsinki: „un stat are mai întâi
obligaţia de a preveni forma de poluare a apei sau orice creştere a nivelului de poluare a
acesteia, care ar putea cauza un prejudiciu grav pe teritoriul unui stat co-bazinal, şi în acelaşi
timp, este obligat să ia toate măsurile rezonabile pentru a micşora efectele poluării existente a

40
apei dintr-un bazin internaţional, astfel încât, să nu cauzeze vreo daună „substanţială” pe
teritoriul unui stat co-bazinal”. În viziunea comitetului de elaborare a Regulilor de la Helsinki,
o vătămare este „substanţială”, atunci când are drept consecinţă „un impact material sau
împiedică folosirea raţională a apei” [7, 8, 9].
Condiţia prealabilă a declanşării răspunderii materiale a statului este, deci, existenţa
unei daune materiale. În cazul producerii daunelor materiale, conform Dreptului Internaţional, se
naşte obligaţia plătirii unor compensaţii corespunzătoare, pentru orice acţiune sau obstinaţie care
ar duce la violarea tratatului.
Un loc important în politica statului îl ocupă soluţionarea problemelor de asigurare a
Securităţii Ecologice, fapt confirmat de Constituţia Republicii Moldova, în baza Art. 37, care
„garantează dreptul fiecărui cetăţean la un mediu înconjurător neprimejdios” [16].
Pentru asigurarea Securităţii Ecologice la nivel regional, republican, internaţional,
Republica Moldova a aderat la iniţiativa Organizaţiei pentru Securitate şi Colaborare
Europeană (OSCE). În contextul acestor colaborări avantajoase în cadrul iniţiativei „Mediul şi
Securitatea”, sarcina primordială este perfectarea bazei legislative de reglementare a asigurării
Securităţii Ecologice a populaţiei din Republica Moldova prin diminuarea riscurilor ecologice,
prevenirea impactului negativ asupra mediului înconjurător şi sănătăţii populaţiei, inclusiv în
contextul transfrontalier [4].

41
 Capitolul III. REZULTATELE INVESTIGAŢIILOR OBŢINUTE
ŞI DISCUŢIA LOR

III.1. Responsabilitatea juridică naţională şi internaţională

pentru daunele aduse mediului

Problema protecţiei mediului înconjurător îşi face loc treptat printre preocupările
fundamentale ale societăţii internaţionale. Mai mult decât atât, s-au stabilit responsabilităţi
pentru repararea pagubelor mediului. Conform principiilor de Drept Internaţional, violarea unei
reguli juridice internaţionale antrenează responsabilitatea subiectului de Drept Internaţional,
căruia această valoare i se impută.
Normele Dreptului Internaţional create prin acordul de voinţa liber consimţit al statelor,
devin obligatorii deoarece ele îşi asumă responsabilitatea de a le respecta întocmai. Totuşi există
şi situaţii când aceste norme sau principii fundamentale pot fi încălcate, moment în care cei care
procedează astfel pot fi sancţionaţi pentru faptele lor [7, 8, 9].
Acţiunile ilicite din punct de vedere al Dreptului Internaţional sunt încălcările normelor
Dreptului Internaţional convenţional sau tradiţional, precum: agresiunea armată a unui stat
îndreptată asupra altui stat, etc.

42
 În Dreptul Mediului Înconjurător, răspunderea juridică a devenit azi o „zonă fierbinte”
datorită situaţiei ecologice mondiale grave provocate de consecinţele industrializării şi
automatizării, aplicării nechibzuite a tehnologiilor de vârf nucleare, exploatării iraţionale a
resurselor naturale, urbanizării excesive, precum şi a altor factori, dependenţi de politica dusă în
acest domeniu de fiecare stat în parte. Angajarea unor astfel de activităţi, atât de către stat, cât şi
de către persoane private, duce la crearea pagubelor ecologice internaţionale sau accidentale cu
un grad ridicat de periculozitate faţă de mediul natural. În Dreptul Internaţional, aceasta a dus la
apariţia unor tehnici noi de restabilire a victimelor poluării, la stabilirea unor regimuri speciale în
Dreptul Internaţional Public, şi la armonizarea sistemului de răspundere în Dreptul Intern [52].
Răspunderea juridică pentru încălcarea cerinţelor protecţiei mediului înconjurător şi
folosirii resurselor naturale, constituie în sistemul ocrotirii mediului şi folosirii raţionale a
resurselor, numai unul dintre aspectele acestui ansamblu de raporturi şi nu dintre cele mai
eficiente, având în vedere, în primul rând rolul măsurilor cu caracter economico-organizatoric şi
educativ menite să asigure eficienţa activităţii în acest domeniu [52, 53].
În Dreptul Mediului Înconjurător faptele generatoare de răspundere includ fie conduite
ilicite, prin care produc pagube mediului natural şi reprobabile prin ilicitatea lor, fie o seamă de
activităţi curente, normale, permise, dar care pot constitui uneori cauze ale afectării mediului.
Până în prezent, în domeniul protecţiei mediului înconjurător s-a apelat mai mult la
două instituţii clasice de Drept Civil, şi anume:
 la normele referitoare la raporturile de vecinătate, a căror esenţă priveşte concilierea
intereselor agentului poluant cu cele ale victimei poluării, stabilindu-se atât limitele
admisibile ale poluării, cât obligaţia corelativă, ca daunele să fie suportate de cel ce
poluează;
 norme, care reglementează răspunde rea civilă reparatorie.

Aplicarea normelor Dreptului Civil în materia răspunderii pentru prejudiciile aduse

mediului se face prin adaptarea lor la particularităţile raporturilor juridice de Drept ale Mediului
Înconjurător [14].
În condiţiile creşterii continue a poluării, cerinţele protecţiei mediului înconjurător
presupun ca diligenţa rezonabilă (suficientă şi necesară) în exercitarea dreptului privind mediul,
să fie intensă şi să dobândească valenţe noi. În realizarea oricărui drept subiectiv, trebuie să se
pornească de la anticiparea consecinţelor posibile asupra stării generale a mediului înconjurător,
ale fiecărei acţiuni, de la substituirea limitelor nesigure ale dreptului de a acţiona numai conform
propriilor interese, cu limite sigure ale normelor de folosire a factorilor de mediu, pentru
asigurarea imperativului existenţei unui mediu curat [14].

43
 Punctul doi al acestui capitol se referă la Regimul juridic general al răspunderii
internaţionale pentru daune ecologice, principiu potrivit căruia violarea unei reguli juridice
internaţionale antrenează răspunderea subiectului de Drept Internaţional, căruia îi este imputabilă
această faptă. Acest principiu este aplicabil şi în Dreptul Internaţional al Mediului, regula violată
susceptibilă de a antrena naşterea responsabilităţii unui stat fiind în continuare regula de
neatingere a mediului, aşa cum a fost formulată la 9 aprilie 1949 (afacerea Corfu). Aplicarea lui
a fost confirmată, pentru prima dată, prin sentinţa din 11 martie 1941, pronunţată de tribunalul
arbitral în afacerea Topitoriei Trail în care SUA a fost opusă Canadei. Această hotărâre are
meritul de a fi stabilită responsabilitatea statului pentru acţiunile de poluare, avându-şi originea
pe teritoriul său şi cauzând pagube pe teritoriul altor state, chiar dacă acţiunile de poluare nu sunt
imputabile statului ori organelor sale [9].
Ca atare, încălcarea unei obligaţii cu caracter internaţional privind protecţia şi
conservarea mediului (de origine cutumiară, convenţională sau principiul general de drept), va
determina, în anumite condiţii, răspunderea statelor.
În cazul unei poluări transfrontaliere, statul lezat va fi cel îndreptăţit să ceară repararea
pagubei pe care a suferit-o. În situaţia în care prejudiciul este cauzat mediului unui spaţiu aflat
în afara jurisdicţiei naţionale – marea liberă, profundalele marine, spaţiul cosmic, Antarctica – nu
există nici un stat care ar putea prezenta o reclamaţie, vorbind în numele umanităţii, care este
adevărată victimă a unei daune ecologice. O soluţie a fost găsită în acest sens, în dreptul mării,
prin îndreptăţirea Înaltei Autorităţi create prin Convenţia din 1982 [8, 9].
În afara acesteia, responsabilitatea pentru pagubele cauzate patrimoniului comun al
umanităţii, nu poate să fie antrenată decât printr-o cale directă, în cazul în care există reguli
convenţionale ce protejează mediul respectiv [54].
Baza juridică a responsabilităţii constă, în mod tradiţional, în culpa imputabilă a
statului în cauză. De la această regulă nu există decât puţine excepţii. Prima rezultă dintr-un text
convenţional, respectiv Convenţia din 22 martie 1972 privind responsabilitatea internaţională
pentru pagubele produse de către obiectele spaţiale. Potrivi Art. 2 al documentului, statul care a
procedat sau procedează la lansarea unui obiect spaţial, ori statul al cărui teritoriu sau instalaţii
servesc la lansarea unui obiect spaţial, are o răspundere absolută de a repara daunele provocate
de obiectul său la suprafaţa Terrei. De asemenea, răspunderea obiectivă, pentru risc, mai este
acceptată în cazul pagubelor rezultate din utilizarea paşnică a energiei nucleare, în domeniul
daunelor provocate de poluarea mărilor prin hidrocarburi, etc. Uniunea Europeană a făcut mai
multe tentative pentru a introduce principiul răspunderii obiective în materia responsabilităţii
producătorilor de deşeuri în ipoteza poluării transfrontaliere cauzate de către deşeuri. Este vorba

44
de aplicarea teoriei răspunderii prin risc, care rezultă din simplul fapt al încălcării obligaţiei
internaţionale a statelor [54].
Convenţia privind răspunderea civilă pentru daunele rezultate din exercitarea de
activităţi periculoase pentru mediu adoptată sub egida Consiliului Europei la Lugano (21 iunie
1993), tinde să stabilească un regim comun, la nivel european în domeniul răspunderii civile
pentru pagubele rezultate din activităţile periculoase pentru mediu.
Bazat pe principiul „poluatorul-plăteşte” şi valorificând experienţa unor tratate
anterioare, precum cele referitoare al pagubele nucleare şi transportul de mărfuri periculoase,
documentul caută să diminueze gravitatea problemei, pentru a favoriza situaţia persoanelor care
cer repararea şi consacră reguli de răspundere mai eficace [14, 15].
Ultimul paragraf al acestui capitol, Responsabilitatea naţională şi internaţională
pentru daunele nucleare aduse mediului înconjurător. Folosirea pe scară tot mai largă şi în
tot mai multe state a energiei nucleare a pus probleme deosebite şi în ce priveşte răspunderea,
ceea ce a determinat instituirea unui regim special în materie.
Alături de stabilirea unor norme severe de securitate impuse în industria nucleară,
gravitatea potenţialelor pagube şi dificultăţile soluţionării cererilor de reparare a lor (rezultate
mai ales din imposibilitatea unei evaluări exacte a prejudiciilor şi obţinerea unei acoperiri a
acestora printr-o asigurare corespunzătoare) au reclamat adoptarea unor reglementări adecvate în
plan internaţional şi naţional [7, 8].
În acelaşi timp, aşa cum au demonstrat accidentele nucleare de până acum, în special
cazul Cernobâl, consecinţele unui asemenea eveniment ignoră frontierele politico-militare. Ca
atare, pentru a fi eficient, orice sistem special de răspundere civilă trebuie să fie internaţional. Şi
pericolele provocate de transportul de materiale nucleare accentuează această idee. Nu este deci
întâmplător faptul, că regimul juridic al răspunderii civile pentru pagube nucleare a urmat mai
întâi cu prioritate calea reglementării internaţionale.
La 29 aprilie 1963, a fost semnată la Viena, sub egida Agenţiei Internaţionale pentru
Energie Atomică (AIEA), Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune nucleare (intrată
în vigoare la 12 noiembrie 1977), care vizează stabilirea unui regim cu vocaţie mondială, bazat
pe aceleaşi principii ca şi Convenţia de la Paris [7, 8, 9].
De asemenea, în 1962 a fost adoptată şi Convenţia asupra răspunderii civile a
exploatanţilor de nave nucleare, cuprinzând dispoziţii analoage celor ale Convenţiilor de la
Paris şi de la Viena, în scopul de a acoperi domeniul reactoarelor instalate ca mijloace de
propulsie a navelor.
În domeniul răspunderii pentru transporturile maritime de materii nucleare, după unele
dificultăţi, în 1971 a fost adoptată Convenţia referitoare la regulile juridice ale răspunderii

45
civile aplicabile în caz de accident în timpul transportului de materii nucleare. Mai recent, în
1988, Convenţiile de la Paris şi de la Viena au fost legate între ele prin adoptarea unui Protocol
Comun, ce reprezintă un pas important spre o mai bună integrare şi uniformizare a regimurilor
de răspundere civilă nucleară (intrat în vigoare şa 27 aprilie 1992) [7, 8, 9].

III.2. Specificul problemelor ecologice şi respectării regimului juridic

în mediul urban (pe exemplul oraşului Ungheni)

Studiul dat (Dezvoltarea Durabilă a oraşului Ungheni. Agenda Locală 21. SISI
„Opinia”, 2009) elucidează rezultatele cercetării sociologice fundamentale, întreprinse în
octombrie 2009, în rândul populaţiei adulte din oraşul Ungheni şi concomitent a unui grup de
experţi locali, specialişti de înaltă calificare profesională. Studiul reprezintă o parte componentă
a Proiectului „Agenda Locală 21”, desfăşurat în Oraşul Ungheni în cadrul Programului
PNUD „Moldova 21”, şi a servit drept suport practico-ştiinţific pentru elaborarea Strategiei de
Dezvoltare Durabilă a oraşului Ungheni [52, 53].
„Agenda Locală 21” – oraşul Ungheni reprezintă un proiect-pilot, în baza căruia au
fost identificate problemele prioritare de ordin economic, social, politic şi ecologic, în scopul
elaborării unu Program de Acţiuni concrete pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei şi
revigorării situaţiei social-economice, cu aportul unor resurse financiare extreme limitate.
Rezultatele studiului ecologic vin să întregească activitatea, eforturile, analizele şi
rezultatele obţinute de către echipa de lucru al Programului PNUD „Moldova 21” în cadrul
desfăşurării proiectului-pilot „Agenda Locală 21” – oraşul Ungheni, sprijinit financiar de către
Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare [54].

46
 În acest sens, stabilirea priorităţilor de acţiuni în urma desfăşurării proiectului „Agenda
21” – oraşul Ungheni, inclusiv şi în baza opiniilor, aprecierilor şi atitudinilor populaţiei a oferit
informaţie deosebit de utilă şi importantă pentru organele respective de resort. Nimeni nu
cunoaşte mai bine realitatea vieţii oraşului, problemele şi nevoile locale decât însuşi oamenii din
partea locului. În acest sens, realizarea sondajului mai întâi de toate a fost o formă de informare
şi conştientizare a publicului în problemele abordate de „Agenda Locală 21”. Stabilirea
parteneriatului între Primăria oraşului, realizatorii proiectului şi populaţia locală, a contribuit la
sporirea şanselor obţinerii rezultatelor dorite [14, 15].
Analiza percepţiei problemelor de ordin economic, social, politic şi ecologic de către
populaţia oraşului Ungheni, opinia şi atitudinea ei vizavi de schimbările produse în oraş în anii
tranziţiei, se încadrează în categoria metodelor ilustrative de evaluare şi prognozare a
Dezvoltării Durabile a acestei specifici comunităţi umane din Republica Moldova.
Scopul cercetării în cauză rezidă în obţinerea de informaţii cât mai ample, atât
cantitative, cât şi calitative, pentru cunoaşterea şi înţelegerea din punct de vedre ştiinţific a
factorilor care determină atât problemele şi tendinţele evoluării situaţiei, cât şi strategia,
priorităţile şi obiectivele de Dezvoltare Durabilă a oraşului Ungheni [14].

Obiectivele cercetării au vizat:

 Starea lucrurilor şi problemele principale ale oraşului Ungheni în opinia populaţiei şi a
experţilor local;
 Calitatea vieţii şi problemele principale în diferite domenii ale vieţii sociale cu care se
confruntă populaţia la etapa de tranziţie;
 Evaluarea conştientizării necesităţii de Dezvoltare Durabilă (creşterea economică,
soluţionarea problemelor sociale, şi utilizarea raţională a resurselor naturale);
 Evidenţierea priorităţilor de dezvoltare a oraşului Ungheni în opinia locuitorilor şi a
experţilor urbei;
 Stabilirea obiectivelor de bază, care în opinia populaţiei oraşului şi a experţilor locali ar
trebui realizate prioritar în vederea realizării strategiei de Dezvoltare Durabilă, conform
priorităţilor de dezvoltare socio-umană;
 Determinarea factorilor negativi, care în opinia membrilor comunităţii, pot împiedica
Dezvoltarea Durabilă a localităţii şi stabilirea căilor de ameliorare a situaţiei din oraş în
diferite domenii ale vieţii sociale;
 Prognozarea viitorului Dezvoltării Durabile a oraşului Ungheni, conform Planului de
Acţiuni al Proiectului „Agenda Locală 21”.

47
 Remarcăm faptul că în ultimii ani de independenţă şi suveranitate, în Republica
Moldova, pentru prima dată, a fost întreprinsă studierea socio-ecologică fundamentală şi
multilaterală a unui oraş mare şi preconizate principiile Dezvoltării Durabile pentru
implementarea în practică la nivelul unei urbe concrete. Deci, este evident că actualul studiu
ecologic de pionerat prezintă un interes ştiinţific şi aplicativ deosebit pentru factorii de decizie
locali, cât şi a celor din alte zone ale ţării, serveşte un reper necesar pentru organele de resort ale
republicii şi diferite organisme internaţionale care activează în Republica Moldova [15].
Rezultatele actualului studiu vin să confirme utilitatea aplicării şi pe viitor a acestui tip
de investigaţie sociologică şi în alte zone urbane şi rurale ale republicii. Interpretarea rezultatelor
obţinute în comparaţie cu alte studii, ar evidenţia anumite tendinţe atât la nivel local, regional,
cât şi la cel republican, ar determina elaborarea unor concluzii şi recomandări concrete în
vederea controlului situaţiei şi a unei mai bune gestionări mai bune la micro- şi macronivel [7].
Deci, desfăşurarea studiilor socio-ecologice similare şi în alte oraşe ale republicii, sau
localităţi rurale, se estimează a fi de importanţă deosebită şi utilitate practică. Actualul studiu
serveşte drept model de investigaţie, care poate fi aplicat şi în cazul altor localităţi ale republicii.
Caracterizarea raionului de cercetare. Oraşul Ungheni este unul dintre cele mai mari
localităţi urbane ale Republicii Moldova. Este aşezat pe malul stâng al Prutului, în partea de Est
a republicii, în zona centrală a ei, la o distanţă de 107 km de municipiul Chişinău, 85 de km de
municipiul Bălţi, la o distanţă de 45 km de oraşul Iaşi (România) pe automagistrala prin vama de
frontieră Sculeni şi la 17 km de calea ferată.
Bine amplasat geografic, cu un important nod feroviar şi punct de frontieră vamal,
Ungheni se pretează a fi un important centru de conexiune a reţelelor interne cu cele externe ale
Republicii Moldova şi prezintă astfel un adevărat centru strategic pentru ţara noastră [8, 9].
Prin promovarea de către Republica Moldova a relaţiilor economice externe şi
extinderea activităţii în Comunitatea Europeană şi pe măsura creşterii cantităţii de mărfuri şi
fluxului de pasageri, oraşul Ungheni a devenit astăzi o adevărată „poartă” spre Europa de Vest.
Prima atestare a Ungheniului o avem întru-un hrisov de la Ştefan cel Mare, datat cu 20
august 1462. Ca centru raional este din august 1942, de mai multe ori fiindu-i schimbate
frontierele, iar de la 6 iunie 1972 până în 1994, este trecut în lista oraşelor de subordine
republicană.
Suprafaţa oraşului este de 16,4 km. Ungheniul face parte din grupul de localităţi cu o
populaţie mai mare de 20 mii de locuitori. Destul de diversificată este infrastructura oraşului. Pe
teritoriul oraşului este concentrată o parte importantă a potenţialului industrial, economic, şi
intelectual. În oraş activează 10 mari întreprinderi industriale, cu statut de Societăţi pe Acţiuni,
cu capacitate de producţie diminuată considerabil ca urmare a tranziţiei spre relaţiile de piaţă.

48
Sunt înregistrate peste 1000 de Întreprinderi Individuale şi peste 200 de Societăţi cu Răspundere
Limitată. Pe teritoriul oraşului îşi desfăşoară activitatea bancară 5 filiale, sunt amplasate 7
organizaţii de construcţii cu suprafeţe mari de producere [51].
În aspect social, oraşul dispune de o casă de deservire socială, curăţătorie chimică,
frizerii. Comerţul întruneşte peste 300 de unităţi comerciale cu o suprafaţă de prestare a
serviciilor de peste 10 mii m2. În oraş activează 2 şcoli medii, 2 şcoli primare, 1 şcoală internat şi
4 licee. Mai activează 5 grădiniţe de copii cu un contingent de circa 1500 de copii, 2 şcoli
polivalente, 1 colegiu de medicină, 2 şcoli sportive, 1 şcoală de muzică şi arte plastice. În
instituţiile de educaţie din oraş sunt antrenaţi circa 12 mii de copii. Activitatea culturală a
oraşului se desfăşoară în Palatul de Cultură, Muzeul de Istorie şi Etnografie, 5 biblioteci, 2 Case
de Cultură şi 1 cinematograf cu 2 săli de cinema de 710 de locuri. În oraş funcţionează 3
policlinici cu o capacitate de 1360 de vizite într-un schimb şi 1 spital cu 480 de paturi [14, 15].
În linii mari, populaţia oraşului Ungheni, la momentul realizării cercetării, era
preocupată, în temei, de aceleaşi probleme specifice întregii republici. Potrivit studiului
sociologic în cauză, în pofida deficienţilor existente în republică, ierarhia de valori în percepţia
locuitorilor oraşului denotă o dorinţă sinceră de a avea o ţară cu o economie prosperă şi stabilă,
un echilibru politic, o viaţă liniştită şi decentă.
Dintre problemele stringente, enumerate de către locuitorii oraşului, doar 4,1% din
distribuţia lineară au remarcat starea sanitară a oraşului şi a mediului înconjurător, mai sesizabilă
fiind situaţia în degradare a mediului în cartierele orăşeneşti Bereşti (10%) şi Centru (7,1%).
Deşi indicatorii propuşi populaţiei spre evaluare sunt în unele cazuri prea generalizaţi, totuşi
rezultatele cercetării denotă o îngrijorare mai evidentă a populaţiei pentru problemele materiale,
de supravieţuire, decât cele ce ţin de ecologie, aspecte morale, etc. Rezultatele, atât ale actualului
studiu, cât şi ale altora, focalizate pe problemele de mediu, denotă că acestea se plasează în
ierarhia necesităţilor populaţiei republicii pe un loc secundar [14, 15].
Calitatea mediului natural este unul dintre cei mai importanţi indicatori ai calităţii
vieţii. Deteriorarea mediului înconjurător a devenit o problemă presantă, atât pentru
Administraţia Publică Locală, cît şi pentru locuitorii din oraş. Cum percepe populaţia din oraş
problematica mediului natural de viaţă, cauzele problemelor de mediu, preocuparea diferitor
instanţe instituţionale pentru controlul şi soluţionarea acestor probleme – sunt întrebările la care
investigaţia a încercat să răspundă, oferind, astfel, prin diagnoza realizată, o bază de informare şi
un feedback, atât pentru Administraţia Locală, cât şi pentru diferite nivele de decizie.
Cunoaşterea acestei informaţii este importantă şi din considerentul că, în ultimă instanţă, oamenii
se comportă în funcţie de ceea de ştiu şi ceea ce simt. Această imagine, cunoscută prin cercetare,
oferă şi un suport mai real de comunicare, decât cea obţinută pe baza intuiţiei, a simţului comun.

49
 Astfel, rezultatele studiului denotă că starea mediului în localitatea de reşedinţă este
evaluată de către populaţie preponderent negativ [14].

Figura nr. 6
Aprecierea mediului ambiant din oraşul Ungheni (%)

75

74,3
Populaţia
60
Experţii
55,4
45

30

25,4
15
8,9 11,4 14,3 10,3 0,0
0
Foarte bună/bună Medie Proastă Foarte proastă

Calitatea mediului la nivelul oraşului este percepută de către populaţie ca fiind proastă
(25%) şi foarte proastă (10%) sau cel mult mediu (35%), doar 8% au indicat la o stare a mediului
bună, şi 1% - foarte bună. Experţii, în marea majoritate, apreciau starea mediului ambiant din
oraşul Ungheni drept mediu (74%), proastă (14%) şi bună (11%) [14].
Percepţia calităţii elementelor esenţiale ale mediului (are, apă, sol, floră şi faună),
concretizează imaginea acestora în proces de degradare. Aproximativ jumătate din populaţie
investigată a apreciat calitatea factorilor naturali cu calificativul mediu. Experţii percep calitatea
factorilor de mediu în zona oraşului preponderent medie şi bună. Sunt apreciate cu calificativul
mediu calitatea factorilor de mediu: aer (66%), apă (66%), floră (51%), faună (60%), sol
(atingând 40% la calificativul „bună”).
Cauza principală a problemelor de mediu este estimată a fi sărăcia populaţiei. Opiniile
respondenţilor privind cauzele problemelor de mediu sugerează următoarea stare de lucruri:
sărăcia populaţiei (45%), lipsa mijloacelor financiare (27%), nivelul redus de cultură ecologică a
oamenilor (17%). Mai puţin importante s-au dovedit a fi incompetenţa cadrelor care se ocupă de
aceste probleme (4%), necunoaşterea şi nerespectarea legislaţiei ecologice (3%), tehnologia
industrială învechită (3%). Experţii, cauza principală a problemelor de mediu, o văd în nivelul
redus de cultură ecologică a oamenilor (46%) [15].

Figura nr. 7

50
 Cel mai important factor ce poluează
mediul ambiant în oraşul Ungheni(%)

15,4
Staţiile PECO 14,3 Populaţia

11,4
Experţii
Transportul auto şi
feroviar 11,4

41,9
Gunoiştele spontane
34,3

Întreprinderile şi 3,5
organizaţiile 5,7

2,7
Cazangeriile 0,0

25,1
Însăşi populaţia 34,3

0 15 30 45

De către populaţia chestionată au fost categorisiţi cei mai importanţi poluatori ai

mediului oraşului (în ordine descrescătoare): gunoiştele spontane (42%), însăşi populaţia (25%),
staţiile PECO (15%). În opinia experţilor, cei mai importanţi poluatori, în egală măsură, se
prestează a fi atât gunoiştele spontane (34%), cât şi însăşi populaţia (34%) [15].
Spre regret, gunoiştele spontane au devenit un element inerent al peisajelor ungheniene.
Evacuarea deşeurilor menajere din oraş a fost considerată de 75% din universul eşantionat drept
inadecvată. Aceeaşi situaţie se constată şi în cazul opiniei experţilor, care 68% apreciază negativ
practica de evacuare a deşeurilor din oraş.
Testarea gradului de conştientizare a riscului degradării mediului prin promptitudinea
respondentului de a plăti din propriile surse pentru un mediu prosper a înregistrat un grad înalt
de evaluare [7].
Şi-au declarat accepţiunea de a plăti o taxă suplimentară pentru îmbunătăţirea situaţiei
mediului ambiant din zona de reşedinţă 62% din respondenţi, însă, cu condiţia că aceşti bani vor
fi utilizaţi cu certitudine doar în acest scop. În pofida deficienţilor financiare cu care se confruntă
populaţia oraşului, disponibilitatea unui segment destul de important de a plăti din propriile surse
pentru o calitate mai înaltă a mediului, generează ideea că populaţia conştientizează importanţa
problemei şi riscului degradării factorilor de mediu pentru propria stare de sănătate [14].
Cele mai disponibile categorii sociale de a achita o taxă suplimentară pentru
ameliorarea mediului s-au dovedit a fi femeile (67%), spre deosebire de bărbaţi (55%),

51
segmentul de respondenţi cuprinşi în limitele vârstei 16 – 59 de ani, antreprenorii (100%),
militarii, lucrătorii în organele de drept, serviciul vamal (100%), conducătorii de întreprinderi,
instituţii unităţi economice, lucrători în organele de conducere (80%), familie cu venit mediu
lunar pe cap de locuitor 301 – 400 de lei (100%) [14].
Experţii s-au dovedit a fi mai disponibili de a achita o taxă suplimentară pentru
îmbunătăţirea situaţiei mediului ambiant, aceştia ajungând la 86%.
Prognozele pentru viitor ale calităţii mediului în percepţia populaţiei sunt pesimiste.
Fiind evaluată prognoza situaţiei în oraşul Ungheni în următorii ani 2 – 3 ani, s-a
înregistrat în opiniile populaţiei o diminuare a calităţii acesteia: 31% din subiecţi sunt de părerea
că situaţia ecologică va rămâne aceeaşi, alţii 35% - se va înrăutăţi. Mai optimişti s-au dovedit a fi
19 % din cei chestionaţi, dispuşi să creadă că situaţia se va îmbunătăţi, iar 15% nu au fost gata să
se pronunţe [15].
La capitolul prognoze, experţii s-au dovedit a fi cu mul mai optimişti decât populaţia
autohtonă: 49% au declarat că situaţia ecologică va rămâne aceeaşi, iar 40% se va îmbunătăţi, în
rest 8% - se va înrăutăţi. Nu s-au pronunţat la cest capitol 3% din experţii locali.

Figura nr. 8
Pronosticul schimbării situaţiei ecologice în oraşul Ungheni peste 2 – 3 ani(%)

50
Populaţia
48,6
40 Experţii
40,0

30 35,4
31,1

20
18,4
10 15,1

8,6 2,8

0
Se va îmbunătăţi Va rămâne aceeaşi Se va înrăutăţi Nş / nr

Analiza distribuţiei răspunsurilor, conform zonei de reşedinţă, evidenţiază prognozele

mai optimiste ale locuitorilor sectorului Centru (32%) pentru îmbunătăţirea calităţii factorilor de
mediu în următorii 2 – 3 ani. Locuitorii cartierului Dănuţeni (43%) au fost de părerea că situaţia
ecologică va rămâne aceeaşi. Mai mult de jumătate (52%) din respondenţii cartierului Tineretului
s-au dovedit a fi mai pesimişti, apreciind că în viitorul apropiat, calitatea mediului se va înrăutăţi,
60% din locuitorii cartierului Bereşti nu s-au pronunţat asupra situaţiei date [15].

52
 Populaţia oraşului se autoapreciază critic vizând atenţia acordată problemelor de mediu.

Figura nr. 9
Aprecierea atenţiei acordate problemelor mediului ambiant de către:(%)

70
Mare
60 Potrivită
63,2
Mică
50 Nş / nr
51,9

40
39,7 39,5
30

20 26,8

19,5
10 14,0
16,4
13,0
6,8
4,9 4,3
0
Primărie Conducerea instituţiilor, Populaţie
întreprinderilor şi organizaţiilor

Însăşi populaţia oraşului (63%), conducătorii instituţiilor, întreprinderilor şi

organizaţiilor (52%) apreciază atenţia acordată problemelor de mediu drept insuficientă de către
Polarizate s-au dovedit a fi opiniile subiecţilor investigaţi, vizând atenţia acordată problemelor de
mediu de către Primărie: 40% - potrivită, 40% - mică [14, 15].
Experţii s-au dovedit a fi şi mai categorici: a fost categorisită drept inadecvată atenţia
acordată problemelor de mediu atât de către populaţie (94%), cât şi de conducerea instituţiilor,
întreprinderilor şi organizaţiilor (89%), Primăriei (potrivită - 49%, mică – 40%) [14, 15].
Analiza propunerilor vizând îmbunătăţirea situaţiei ecologice în oraş a scos în evidenţă
disponibilitatea majorităţii populaţiei de a se încadra în activităţi benevole de ameliorare a
situaţiei mediului şi a doleanţei acestora pentru atitudinea mai severă a organelor de resort în
cazul derogărilor de la legislaţia ecologică în vigoare.
Un important segment al populaţiei investigate (67%) şi s-a declarat disponibilitatea de
a se încadra în organizarea unor acţiuni benevole, cum ar fi plantarea spaţiilor verzi, curăţirea
bazinelor acvatice, izvoarelor, evacuarea gunoiştelor, amenajarea spaţiilor pentru agrement. De
asemenea, populaţia (62%) aşteaptă de la organele de resort acţiuni mai drastice în ceea ce ţine
de tragerea la răspundere penală a persoanelor care au încălcat legislaţia de mediu şi publicarea
acestor cazuri în presa locală. Sunt aşteptate alocări de resurse financiare din partea statului în
scop ecologic (44%). Tot aici se remarca atenţionarea Administraţiei Locale în vederea susţinerii

53
acţiunilor ecologice, iniţiate de instituţiile de educaţie (21%) şi susţinerea instituirii ONG-urilor
ecologice în teritoriu (19%) [14, 15].
Fiind supuse analizei comparative, priorităţile măsurilor ce urmează să fie întreprinse
atât de către organele împuternicite, cât şi de către populaţie, experţi, spre deosebire de
respondenţi, consideră de primă necesitate: tragerea la răspundere penală a persoanelor care au
încălcat legislaţia de mediu şi publicarea acestor cazuri în presa locală (60%), iniţierea acţiunilor
de conştientizare ecologică (43%), organizarea unor acţiuni benevole ecologice (37%), reutilarea
cazangeriilor şi trecerea acestora la gaz natural (34%), alocarea unor surse financiare din partea
statului în scop ecologic (29%), schimbarea deprinderilor de consum ale populaţiei (26%).
Sintetizarea şi compararea răspunsurilor populaţiei şi ale experţilor denotă o
interdependenţă a aspectelor pozitive cu cele negative ale impactului tranziţiei asupra factorilor
uman şi natural [52, 53].
Rezultatele studiului atestă că Administraţia Publică Locală în percepţia populaţiei se
prezintă drept exponentul de bază ale puterii statale, de gradul de competitivitate ale căreia
depinde reuşita proceselor de implementare a reformei teritorial-administrative, unirii eforturilor
tuturor locuitorilor întru soluţionarea problemelor comune, dezvoltarea infrastructurii
comunităţii, un buget real şi rezultate vizibile ale activităţii.
În percepţia unghenienilor, instituţiile statale reprezintă autoritatea cea mai înaltă, care
impune anumite reguli de conlocuire şi deţine monopolul asupra mijloacelor de constrângere.
Aprecierea de către populaţie a activităţii acestora mult sub nivelul mediu, denotă necesitatea
unei cardinale revizuiri a relaţiei cetăţean - Administraţie Publică [54].

Tabelul nr. 1
Gradul de mulţumire privind activitatea următoarelor instituţii şi organizaţii din oraş:
Mulţumit Nemulţumit Diferenţa Nş / nr
Rang
(%) (%) (±) (%)
Consiliul Judeţean 17,0 33,8 -16,8 49,2 VII
Prefectura 14,1 36,8 -22,7 49,1 XII
Procuratura Judeţeană 14,3 34,3 -20,0 51,4 X
Judecătoria Judeţeană 14,9 33,2 -18,3 51,9 VIII
Comisariatul de Poliţie Judeţean 14,9 37,3 -22,4 47,8 XI
Primăria oraşului Ungheni 33,8 41,4 -7,6 24,8 VI
Poliţia de Sector Ungheni 21,1 40,0 -18,9 38,9 IX
Vama Ungheni 13,0 41,1 -28,1 45,9 XIII
Instituţii preşcolare 48,4 19,7 +28,7 31,9 III
Instituţii de învăţământ 52,2 21,4 +30,8 26,4 II
Instituţii de cultură 29,2 35,1 -5,9 35,7 V
Instituţii medicale 17,3 62,4 -45,1 20,3 XVII
Întreprinderi industriale 7,6 64,1 -56,5 28,3 XIX
Organizaţii de transport, 14,3 60,3 -46,0 25,4 XVIII
54
comunicaţii şi deservire a
drumurilor
Organizaţii de comerţ şi
20,5 51,9 -31,4 27,6 XV
deservire socială
Organizaţii de deservire
9,2 66,5 -57,3 24,3 XX
comunală
Piaţa orăşenească 42,4 40,3 +2,1 17,3 IV
Instituţii de cult (Biserica, etc.) 64,9 11,1 +53,8 24,0 I
Organizaţii obşteşti (sindicate,
11,9 44,1 -32,2 44,0 XVI
ONG-uri, etc.)
Agenţia Ecologică Teritorială 11,4 41,4 -30,0 47,2 XIV

Potrivit studiului, dintre toate instituţiile de pe teritoriul oraşului, populaţia este cel mai
mult mulţumită (65%) de activitatea Bisericii şi Instituţiilor de educaţie, inclusiv de cele
preşcolare (48%) şi cele de învăţământ (52%). Aprecierile negative (nemulţumiţi) ale populaţiei
privind activitatea celorlalte instituţii prevalează asupra aprecierilor pozitive (mulţumiţi).
După cum arată rezultatele studiului sociologic, cel mai înalt grad de nemulţumire,
populaţia l-a exprimat în adresa activităţii Organizaţiilor de deservire comunală (67%),
Întreprinderilor industriale (64%), Instituţiilor medicale (62%), Organizaţiilor de transport,
comunicaţii şi deservire a drumurilor (60%) [53].
La fel, cu calificativul destul de negativ, însă, puţin mai moderat, au fost apreciate
activitatea Organizaţiilor obşteşti (sindicate, ONG-uri, etc.) – 44%, vama Ungheni şi Agenţia
Ecologică Teritorială (a câte 41%), Poliţia de Sector Ungheni şi Piaţa orăşenească (a câte 40%).
În acelaşi timp, se evidenţiază faptul că aprecierea activităţii Primăriei, celei mai
importante instituţii orăşeneşti, este relativă, acumulând următoarele opţiuni: 34% din subiecţii
sondajului şi-au exprimat mulţumirea de activitatea ei, 41% s-au declarat nemulţumiţi, iar 25%
nu au avut nici o opinie privind activitatea Autorităţilor Locale Publice [52].
Aproximativ, jumătate din persoanele chestionate nu s-au decis vizând activitatea
instituţiilor la nivelul fostului judeţ precum Consiliul Judeţean, Prefectura, Procuratura
Judeţeană, Judecătoria Judeţeană, Comisariatul de Poliţie Judeţean. Fapt care-şi găseşte
explicaţie prin relativ recenta realizare a reformei teritorial-administrative şi gradul slab de
informare privind activitatea acestor organizaţii, nivelul insuficient de implicare al fostelor
Administraţii Judeţene în soluţionarea problemelor ţării. Totuşi, un segment important din
respondenţi şi-au declarat mulţumirea privind activitatea fostului Consiliu Judeţean (17%),
Prefecturii (14%), Procuraturii Judeţene (14%), Judecătoriei Judeţene (15%), Comisariatului de
Poliţie Judeţean (15%), la rândul său 33 – 37% din populaţia chestionată nu este mulţumită de
activitatea acestor instituţii, iar practic 50% nu şi-au exprimat aprecierea. Rezultatele studiului şi

55
observaţiile realizate demonstrează lipsa unei tradiţii în gestionarea vieţii publice prin
organizarea teritorial-administrativă în formă de judeţe [52].
În linii mari, este important şi nu trebuie neglijat segmentul destul de mare (20 - 30% la
instituţiile orăşeneşti şi 47 – 52% la cele judeţene) a populaţiei privind dificultăţile de apreciere a
activităţii organizaţiei judeţene – fapt, care clar şi elocvent demonstrează relaţiile proaste ale
instituţiilor respective cu publicul, gradul redus de implicare al acestora în soluţionarea
problemelor populaţiei.
Unghenienii apreciau destul de critic eforturile Primăriei în vederea schimbării stării de
lucruri în diferite domenii ale vieţii sociale din oraş. Răspunsurile oferite de respondenţi
evidenţiază atât punctele pozitive, cât şi cele vulnerabile ale activităţii Puterii Administrativ
Locale [54].

În percepţia populaţiei a fost apreciată mai mult cu calificativul pozitiv decât cu cel
negativ activitatea Primăriei în ceea ce priveşte învăţământul şcolar şi liceal (50% şi respectiv
27%), învăţământul preşcolar (47% şi 29%). În rest aprecierile negative privind activitatea
Primăriei în diferite domenii prevalează asupra celor pozitive. Astfel, dintre domeniile testate,
respondenţii s-au dovedit a fi cel mai mult nemulţumiţi de activitatea Primăriei privind dirijarea
domeniilor în asigurarea cu energie electrică, termică, gaze naturale, apă potabilă (75% -
nemulţumiţi şi respectiv 10% - mulţumiţi), ocrotirea sănătăţii (69% - nemulţumiţi şi 18% -
mulţumiţi), transport, comunicaţii şi drumuri (61% - nemulţumiţi şi 21% - mulţumiţi), ordinea
publică (59% - nemulţumiţi şi 22% - mulţumiţi), economia (58% - nemulţumiţi şi 22% -
mulţumiţi) [52, 53].
Puţin mai moderată este aprecierea activităţii Primăriei în ceea ce priveşte dirijarea
activităţii comerţului, deservirii sociale şi a culturii, deşi aprecierile negative în acest plan la fel
rămân a fi mai mari decât cele pozitive. Astfel, activitatea Primăriei în dirijarea şi administrarea
comerţului şi deservirii sociale atinge un grad de apreciere pozitiv mai evoluat în comparaţie cu
alte domenii. Cu calificativul bună/foarte bună este apreciată de către 31% din subiecţii
sondajului, cu proastă/foarte proastă – de către 50% dintre aceştia. Dirijarea activităţii
instituţiilor de cultură de către Primărie, se remarcă a fi punctul vulnerabil deosebit de sesizabil
de mediul populaţiei. Deşi, un procent important nu s-a pronunţat asupra acestui aspect (22%),
totuşi predomină aprecierile negative (48% - proastă/foarte proastă) spre deosebire de cele
pozitive (30% - bună/foarte bună) [52, 53].
Evaluându-se activitatea Primăriei în dirijarea amenajării şi stării sanitare a oraşului, s-a
constatat că opiniile majoritare s-au plasat spre calificativele proastă/foarte proastă (53%), însă

56
totodată trebuie luat în consideraţie faptul că aproximativ 32% au apreciat activitatea drept
notabilă.
Rezumând asupra rezultatelor studiului, constatăm că anii de tranziţie spre
democraţie, economia de piaţă şi o societate civilă, s-au soldat cu dezamăgirea populaţiei în
reuşita reformelor. Pentru locuitorii oraşului Ungheni, anii tranziţiei înseamnă degradarea
indiciilor calităţii vieţii, proliferarea sărăciei, supravieţuirea la limita de existenţă, aprofundarea
inegalităţii, acutizarea problemelor ecologice [8].
Incapacitatea statului de a lansa reformele structurale la timp şi coerent, de a colecta
eficient impozitele şi a asigura susţinerea bugetară a păturilor sărace ale populaţiei are un impact
deosebit de negativ la nivel local.
În pofida faptului că starea actuală de lucruri din localitate cunoaşte deficienţe
considerabile, locuitorii îşi iubesc oraşul natal şi se mândresc cu faptul că sunt cetăţeni ai
oraşului Ungheni [8].
Elaborarea unei politici strategice de Dezvoltare Durabilă a oraşului Ungheni îşi
găseşte susţinerea în mediul populaţiei autohtone, fiind considerată a fi oportună în vederea
reglementării vieţii economice şi sociale ale oraşului.
În viitor se impune ridicarea indicilor calităţii vieţii populaţiei care trăieşte în această
zonă, valorificându-se deplin avantajul situării oraşului într-o zonă de frontieră cu un important
potenţial industrial şi intelectual [15].
Unghenienii sunt conştienţi de avantajul amplasării geografice a oraşului natal şi
importanţa strategică a acestuia pentru Republica Moldova, totodată remarcând potenţialul
economic scăzut şi multiplele probleme sociale cu care se confruntă.
Cele mai stringente probleme de care sunt îngrijoraţi unghenienii sunt de ordin socio-
economic şi ţin de indicii calităţii vieţii, starea materială a populaţiei, sărăcia acesteia, condiţiile
de viaţă şi nivelul de trai, şomajul în masă, starea mediului ambiant, etc. [15].
Indicii calităţii vieţii cunosc o diminuare continuă, atingând dimensiuni dramatice.
Salariul reprezentând cea mai importantă sursă de existenţă şi de venit, este departe de a acoperi
necesităţile cotidiene. Un segment important din populaţie nu este în stare să-şi acopere nici
măcar necesităţile alimentare, se confruntă cu deficienţe în procurarea îmbrăcămintei, obiectelor
de uz îndelungat, sunt departe de a satisface condiţiile civilizate de trai, nemaivorbind de
eventualele cheltuieli pentru menţinerea calităţii mediului ambiant.
În pofida indiciilor nivelului de trai inferiori ai majorităţii unghenienilor, cercetarea
sociologică a scos în evidenţă interesul publicului pentru problemele de mediu. Ţinând cont de
stringenţa problemei, se impun măsuri ameliorative de ordin economic, ecologic, tehnic, social şi
politic. La implementarea acestor proiecte este important de a evalua nu doar efectele

57
tehnologice şi ecologice, dar şi opiniile, atitudinea şi adeziunea publicului, care reprezintă un
veritabil indicator al diagnosticării societăţii [17].
Starea actuală a mediului ambiant este evaluată de către populaţie preponderent
negativ. Cauza principală a degradării mediului este estimată a fi sărăcia populaţiei.
Autoaprecierea critică a populaţiei vizând atenţia acordată problemelor de mediu
denotă perceperea de către respondenţi a riscului degradării factorilor naturali asupra propriei
sănătăţi şi promptitudinea acestora de a plăti din propriile surse pentru un mediu prosper,
încadrarea benevolă în acţiuni de asanare a mediului.
Ţinând cont de faptul că participarea şi presiunea publicului contribuie mult la
atenuarea problemelor de mediu, urmează să fie întreprinse măsuri în vederea sensibilizării
publicului, suscitându-i interesul prin intermediul mass-mediei locale, instituţiilor de educaţie şi
cultură [16].
În procesul de formare şi educare este important de a se explica esenţa conceptului de
Dezvoltare Umană Durabilă şi de ce este necesar să se ia măsuri durabile la nivelul oraşului.
În conformitate cu conceptul de Dezvoltare Durabilă se necesită reorganizarea şi
adaptarea serviciilor administrative, a activităţilor de producţie şi de consum la exigenţele
globale ale durabilităţii.
Se impune realizarea unor experienţe de amploare pentru a înţelege, a pune în practică,
a testa şi evalua diferite căi şi soluţii posibile în vederea instalării unei Dezvoltări Durabile şi
raţionale din punct de vedere ecologic în oraşul Ungheni.
Concluziile trase în baza rezultatelor investigaţiei sociologice a populaţiei şi a
experţilor din oraşul Ungheni au determinat un şir de recomandări practice în atenţia organelor
Administraţiei Locale şi Centrale, care sunt expuse în continuare [14, 15]:
1. În vederea ridicării calităţii vieţii orăşenilor se necesită promovarea unei politici sociale
coerente axate, în principiu, pe necesităţile prioritare ale orăşenilor: crearea locurilor de
muncă, salarii plătite la timp, educaţia şi asistenţa medicală calitativă, asigurarea securităţii
personale şi a membrilor familiei, respectarea drepturilor omului;
2. Organizarea unei reţele eficiente de informare a publicului (post de radio şi TV locale)
despre conceptul de Dezvoltare Durabilă şi a strategiilor preconizate în cadrul Planului de
Acţiuni al Dezvoltării Durabile a oraşului Ungheni, ar contribui la informare şi ar facilita
implementarea principiilor Dezvoltării Durabile;
3. Susţinerea dialogului direct între populaţie şi Administraţia Locală, materializate prin
asemenea forme, precum: mese rotunde, întruniri la locul de trai sau de muncă, acţiuni comune
benevole în amenajarea spaţiilor verzi şi de agrement, dialoguri în direct la posturile
audiovizuale locale;

58
 4. În scopul atingerii şi menţinerii stabilităţii economice, se necesită din partea
Administraţiei Publice Locale un grad evoluat de iniţiativă şi competenţă în vederea
valorificării potenţialului industrial al oraşului, stimulării antreprenoriatului şi atragerii
investiţiilor străine, aprecierii corecte şi valorificării potenţialului uman;
5. Se necesită crearea unui serviciu de angajare în câmpul muncii, de coordonare a
procesului de recalificare profesională. În competenţa acestui serviciu, oraşul ar trebui să intre
coordonarea ofertelor şi cererilor de angajare a cetăţenilor Republicii Moldova peste hotarele
ţării;
6. Pentru o mai bună dezvoltare şi eficacitate a activităţii sectorului non-guvernamental în
oraşul Ungheni, se necesită o continuă informare a comunităţii despre avantajele asocierii
cetăţenilor în ONG-uri, modalităţile de funcţionare ale acestora şi finanţările diferitor
organisme internaţionale a proiectelor organizaţiilor nonprofit;
7. Populaţia şi-a declarat nemulţumirea pentru faptul că oraşul natal a fost împânzit de
unităţi comerciale, distractive, care atenuează mult efortul Primăriei de a revigora viaţa
culturală în oraş. În acest sens se necesită poziţia mai fermă a Primăriei în vederea coordonării
activităţii instituţiilor culturale;
8. Pornind de la faptul că organizaţiile de cult au înregistrat cea mai înaltă apreciere a
activităţii în mediul populaţiei, este binevenită antrenarea acestora în acţiuni de binefacere
pentru categoriile social-vulnerabile;
9. O rezervă importantă în îmbunătăţirea calităţii mediului şi amenajării spaţiilor urbane
este însăşi populaţia, care şi-a arătat disponibilitatea de a se încadra în acţiuni ecologice
benevole.

59
 III.3. Evaluarea comparativă a cadrului legislativ naţional cu cel al Uniunii Europene

Obţinând o recunoaştere largă în multe documente internaţionale, naţionale şi lucrări

ştiinţifice, concepţia Dezvoltării Durabile are, spre regret un caracter mai mult declarativ, decât
juridic obligatoriu. Mai mult decât atât, monitorizarea derogărilor de la legislaţia ecologică,
încălcarea drepturilor constituţionale pentru dezvoltare, protecţia sănătăţii, implicarea în
dezvoltare, informaţie, mediu ambiant favorabil, relaţii de mediu internaţionale nu-şi găseşte
suficientă reflectare în lucrările ştiinţifice de jurisprudenţă şi materializat în cadrul legislativ al
republicii, în politicele de mediu în proces de implementare. Este suficient elaborat şi
implementat mecanismul juridic al responsabilităţii altor subiecţi decât cei de stat, ce
influenţează procesul Dezvoltării Durabile în arealul socioecosistemului Republicii Moldova [7,
8].
Anume dreptul, ca sistem al normelor general obligatorii, are menirea de a reglementa
şi structura activitatea statului şi altor subiecţi de drept. Constituţia şi alte legi ale Republicii
Moldova trebuie să contribuie la realizarea Dezvoltării Durabile a statului nostru. Astfel,
concepţia Dezvoltării Durabile necesită o studiere aprofundată a statului constituţional de drept
în scopul elaborării concrete şi implementării în republică, ţinând cont de normele Dreptului
Internaţional.
Dezvoltarea Durabilă este orientată spre a satisface necesităţile umane esenţiale ale
generaţiilor prezente şi viitoare. Acestea pot fi realizate prin intermediul drepturilor omului, care
sunt moral importante şi legiferate juridic. Normele juridice internaţionale în domeniul
drepturilor omului şi protecţiei mediului ambiant trebuie să contribuie la formarea statului
juridico-constituţional al implementării conceptului Dezvoltării Durabile în Republica
Moldova[9].

60
 În toată lumea, indiferent de naţionalitate, rasă, religie, reglementări politice, se
derulează procesul de integrare a diferitelor state. În baza necesităţilor ecologice şi a intereselor
umanităţii se formează noua formă de gândire – politicele ecologice. Conţinutul general uman al
politicilor ecologice a devenit in stimul puternic al integrării relaţiilor internaţionale interstatale.
Însă acest proces este frânat de un şir de cauze obiective şi subiective, care şi-au găsit reflectare
în conţinutul prezentului studiu.
În contextul analizei procesului de realizare a politicilor de mediu la nivel naţional,
remarcăm efortul depus de MERN în vederea asigurării calificate şi modernizării procesului de
monitorizare ecologic integrat, perfecţionării sistemului informaţional (modificarea unor acte
legislative şi normative, elaborarea instrumentelor privind accesul al noi informaţii, modul de
solicitare şi oferire a informaţiei ecologice; crearea şi funcţionarea Centrului Informaţional de
Mediu în sediul MERN; consolidarea reţelei informaţionale a MERN şi a subdiviziunilor sale;
inventarierea informaţiei de mediu; întreprinderea măsurilor de creare a sistemului de indicatori
ecologici de mediu, a bazei de date, etc.) [14].
În ultimii ani sunt relevante rezultatele activităţii grupului de lucru pentru problemele
de monitoring ecologic a MERN prin contribuţia la pregătirea Raportului Paneuropean privind
starea mediului „Mediul european: evaluarea a treia”, care a fost prezentat la Conferinţa
Miniştrilor din Kiev (mai 2003), totodată, de asemenea, a fost pregătit şi publicat Raportul
Naţional privind implementarea Agendei 21 (2002), prezentat la Summit-ul Mondial pentru
Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg (2002).Este apreciat pozitiv efortul depus de MERN în
cadrul studiilor de performanţe în domeniul protecţiei mediului, realizat sub egida Comisiei
Economice pentru Europa a ONU.
Rezumând în baza analizelor efectuate, autorul relevă că în Republica Moldova pentru
soluţionarea multiplelor probleme de ordin ecologic nu există nici o alternativă decât stabilizarea
climatului politic, democratizarea vieţii sociale, ridicarea standardelor calităţii vieţii şi o bună
guvernare. Este evident faptul, că obţinerea securităţii mondiale poate fi atinsă doar prin
stabilizarea situaţiei la nivel regional în domeniul politicii, economiei, ecologiei şi în alte sfere
ale vieţii sociale [16, 17].

61
 CONCLUZII

1. Diversitatea şi profunzimea actelor normative adoptate la nivel internaţional, adesea şi

naţional, mai cu seamă după 1972 au dus la edificarea unui fascicul important de reglementări
având ca scop protecţia mediului, armonizarea relaţiilor între societatea umană şi naturală.
Aceste avansări evolutive s-au reflectat esenţial şi în domeniul ştiinţelor juridice, într-u
soluţionarea problemelor ecologice, şi au determinat formarea unei noi ramuri de drept –
Dreptul Mediului Înconjurător, obiectul căruia îl constituie relaţiile dintre societatea omenească
şi natură.
2. Dreptul Mediului poartă un caracter „orizontal” şi ca parte integrată a Dreptului
Internaţional Public poartă un şir de trăsături specifice:
• urmăreşte protecţia mediului, impunându-se ca un drept de finalitate;
• continue să influenţeze în mod esenţial actele , organele şi procedurile Dreptului
Internaţional Public;
• imprimă o dimensiune originală nouă problemă ce ţine de raportul dintre Dreptul
Internaţional şi Dreptul Intern;
• promovează noi forme de cooperare internaţională, cum ar fi cooperarea marină
regională, cooperarea transfrontalieră, etc.;
3. Izvoarele Dreptului Internaţional al Mediului sunt:
a) Convenţiile internaţionale;
b) Cutuma internaţională;
c) Principiile generale recunoscute de naţiunile civilizate;
d) Deciziile juridice internaţionale şi doctrina internaţională.

62
 În ultimii ani, în calitate de izvoare a Dreptului Internaţional sunt utilizate rezoluţiile
obligatorii şi neobligatorii ale organizaţiilor internaţionale, cum ar fi Programul Naţiunilor
Unite pentru Mediu (PNUD) şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS);
4. În domeniul Dreptului Internaţional şi Naţional al Mediului, deosebit de importante sunt
activităţile cu caracter juridic, ce ţin de cooperarea internaţională. Aceste activităţi, începând cu
Convenţia de la Paris (1902), au cuprins cele mai principale elemente ale mediului, care
constituie baza Capitalului Natural ca fundament al Dezvoltării Durabile ale tuturor ţărilor lumii.
Obiectele principale ale cooperării internaţionale şi regionale includ: conservarea naturii,
metode specifice de protecţie a lumii sălbatice, dreptul mării, diversitatea biologică, poluarea
transfrontalieră, deşeurile toxice, explorarea atmosferei şi a cosmosului, etc.
5. Răspunderea juridică în cadrul Dreptului Naţional al Mediului actualmente se manifestă
ca o zonă fierbinte, deoarece natura şi resursele ei sunt afectate grav, atât la nivel naţional, cât şi
global. Pentru încălcarea dispoziţiilor legale, categoriile de răspundere, în dependenţă de
gravitatea consecinţelor, se grupează în: disciplinară, materială, civilă, contravenţională şi
penală.
6. Utilizarea din ce în ce mai vastă a energiei nucleare a creat probleme deosebit de dificile
privitor la răspunderea internaţională pentru daunele nucleare şi transportul deşeurilor pentru
mediu şi viaţa omului. În acest context este binevenită aderarea Republicii Moldova la un şir de
convenţii internaţionale (Paris, 1960; Bruxelles, 1963; Viena, 1988; Basel, 1989).
7. Actualmente diagnozele naţionale ale Barometrelor de Opinie Publică, realizate în
Republica Moldova în perioada tranziţiei, relevă că, deşi 80% din populaţia republicii trăieşte la
limita supravieţuirii, totuşi preocupările pentru Securitatea Ecologică sunt mai perceptibile decât
cele ce ţin de Securitatea Economică, Securitatea Sănătăţii, Securitatea Publică, Securitatea
Alimentară sau Securitatea Politică. Atât datele Barometrului de Opinie Publică, cât şi alte studii
sociologice realizate în Republica Moldova, indică asupra persistenţei directe şi latente a
îngrijorării populaţiei pentru problemele de mediu. Studiile sociologice confirmă că cu cât vor fi
depăşite mai repede deficienţile economice, cu atât problemele de mediu se vor plasa în ierarhia
valorilor pe locurile prioritare.
8. Studiile sociologice realizate la nivel republican, regional şi local, expuse în conţinutul
lucrării, demonstrează necesitatea racordării eforturilor în albia comună a durabilităţii.
Rezultatele studiilor pe teren demonstrează situaţia ecologică critică în republică, conştientizarea
de către segmentele de populaţie tot mai largi a impactului negativ a degradării factorilor de
mediu asupra stării de sănătate, fapt care îi determină să-şi declare promptitudinea şi dorinţa de a
se încadra în acţiunile de redresare şi salubrizare a mediului, totodată populaţia domiciliată în

63
zonele afectate de proiectele ecologice în derulare manifestă interesul pentru informaţia
ecologică.
9. Eficientizarea procesului de formare a responsabilităţii ecologice poate fi atins prin
optimizarea modalităţilor de participare a publicului de implementare a politicilor de mediu.
Deşi, un mecanism de încadrare a publicului în acţiunile de protecţie a mediului încă nu s-a
format, iar legislaţia în domeniul vizat li modalităţile de aplicare în practică abia se definitivează,
factorii de decizie nu mai pot şi în continuare ignora interesele cetăţenilor. Odată cu liberalizarea
relaţiilor economice şi implementarea principiilor societăţii democratice, în responsabilităţile
organele locale şi republicane de resort întră în comunicarea şi lărgirea procesului de consultare
cu publicul. Nimeni altcineva decât însuşi populaţia din partea locului nu cunoaşte mai bine
situaţia şi este expertul cel mai bun în luarea deciziilor. Fapt confirmat pe deplin de rezultatele
studiilor sociologice, expuse în prezenta lucrare.
10. Accesul la informaţia de mediu şi luarea deciziilor reprezintă importante mecanisme de
formare a responsabilităţii ecologice la populaţia republicii. Susţinerea unui flux continuu de
informaţie despre calitatea factorilor de mediu la nivel comunitar, încadrarea populaţiei în
elaborarea strategiilor locale de Dezvoltare Durabilă, va contribui la sensibilizarea segmentelor
sociale asupra problemelor de mediu, perceperea treptată a acestei probleme ca una personală şi
conştientizarea asupra necesităţii schimbării comportamentului uman.
11. Reglementarea activităţii ecologice a cetăţenilor, a grupurilor sociale, a instituţiilor,
reiese din scopul realizării unei politici unice în sfera protecţiei naturii şi reprezintă un mecanism
socio-politic important, orientat spre fortificarea Securităţii Ecologice în condiţiile independenţei
naţionale. Actele legislative, viziunile de drept ale cetăţenilor şi posibilităţile acestora de
realizare, determină conţinutul şi esenţa socio-politică a societăţii.
12. Formarea şi dezvoltarea responsabilităţii ecologice nu reprezintă un proces stihiinic, ci
dimpotrivă, este un proces complex prin care statul promovează consecvent politicile de mediu,
cultura juridică, instruirea şi educaţia ecologică.

64
 PROPUNERI

În vederea implementării prevederilor regimului juridic internaţional de mediu în actele

legislative ale Republicii Moldova ce ţin de ameliorarea mediului înconjurător, propunem:
1. Elaborarea Legii privind protecţia speciilor de plante, animale şi ciuperci rare şi
periclitate din ecosistemele naturale ale Republicii Moldova;
2. Elaborarea Legii privind monitoring-ul ecologic naţional integrat complex (monitorizarea
dinamicii proceselor funcţional-structurale ale tuturor ecosistemelor naturale şi artificiale ale
Republicii Moldova);
3. Întocmirea şi aprobarea Convenţiei Internaţionale (dintre Moldova, Ucraina şi România)
privitor la evitarea poluării, conservării biodiversităţii şi utilizarea raţională a resurselor
naturale din limitele bazinelor Nistru şi Prut;
4. Întocmirea Concepţiei de standard ecologic şi, prin urmare, elaborarea Legii privind
standardele ecologice ale Republicii Moldova;
5. Elaborarea Legii privind conservarea resurselor biologice acvatice;
6. Perfectarea Legii Republicii Moldova privind fondul ariilor naturale protejate de stat,
Nr. 1538-XII din 25 februarie 1998, prin:
- conformarea structurii ariilor cu un statut de protejare diferit, cu prevederile
Uniunii Europene de Conservare a Naturii;
- evitarea contradicţiilor dintre diverse acte legislative;
- excluderea activităţilor ce ţin de păşunat, colectarea fânului, reconstrucţia
ecologică, etc.;

65
 7. Armonizarea legislaţiei naţionale cu cea a Uniunii Europene privitor la Securitatea
Biologică, protecţia speciilor de plante, zootehnie, accesul la informaţie, medicamente,
asigurarea sanitaro-epidimiologică a populaţie, etc.;
8. În Republica Moldova este relevantă corelaţia dintre încălcarea drepturilor omului la
dezvoltare (accesibilitatea la studii, informaţie, mediu natural favorabil, ocrotire sănătăţii,
participarea la dezvoltare, lipsa Securităţii Ecologice, Securităţii Economic, Securităţii Sociale,
etc.), pe de o parte, şi dezvoltarea nedurabilă a ţării (tehnologii poluante, exploatarea
zăcămintelor naturale, persistenţa sărăciei, etc.), pe de altă parte. Pornind de la această realitate,
se propune elaborarea unei Strategii Raţionale pentru Dezvoltare Durabilă. Acest document
ar obliga guvernele ţărilor din regiune să se racordeze la standardele regionale de Dezvoltare
Durabilă;
9. Iniţierea şi menţinerea portalului naţional ecologic în reţeaua Internet;
10. Publicarea obligatorie în sursele mass-media a Raportului Naţional privind Starea
Mediului în Republica Moldova, dat fiind tirajul anual redus al acestuia (circa 300 de
exemplare);
11. Executarea prevederilor Convenţiei de la Aarhus şi a altor acte naţionale şi
internaţionale, ce vizează accesul la informaţie şi participarea publicului la luarea deciziilor;
12. Organizarea acţiunilor mass-media de informare şi însuşire a cunoştinţelor ecologice şi a
normelor de Drept Ecologic;
13. Organizarea campaniilor de presă, sondajelor de opinie publică, consultarea populaţiei
din preajma obiectivelor cu un eventual impact negativ asupra mediului, implicând publicul la
luarea deciziilor;
14. Crearea unui Centru naţional de Studiere a Opiniei Publice din Republica Moldova,
inclusiv a unei subdiviziuni specializate în studiul problematicii ecosocioumane;
15. Primăriile locale urmează să antreneze publicul în procesul de elaborare, examinare şi
adoptare a deciziilor ce ţin de protecţia mediului, inclusiv în elaborarea strategiilor de dezvoltare
sutenabilă la nivel comunitar;
16. Administraţiile Locale urmează să organizeze publicul larg, antrenându-l în acţiunile de
salubrizare şi restaurare a mediului;
17. În competenţa Administraţiilor Locale şi a organelor de resort urmează să intre
construcţia unităţilor de valorificare a deşeurilor, crearea de spaţii verzi în zonele rurale şi
urbane, amenajarea sanitară a fântânilor şi izvoarelor în zonele rurale, valorificarea şi îngrijirea
solurilor degradate, stabilizarea alunecărilor de teren. Membrii comunităţii urmează să fie
informaţi şi consultaţi asupra mijloacelor şi modului de soluţionare a problemelor de mediu;

66
 18. Pentru operaţionalizarea fluxului informaţional ecologic, se necesită crearea unei
infrastructuri moderne a reţelei computerizate în întreaga republică, accesul gratuit al şcolilor,
bibliotecilor publice şi Primăriilor locale la Internet;
19. Asigurarea transparenţei cheltuielilor pentru realizarea proiectelor de mediu la nivel
naţional şi local;
20. Crearea Centrelor Locale de Educaţie şi Conştientizare Ecologică.

Aceste şi alte propuneri, expuse mai detaliat în conţinutului compartimentelor studiului

dat, vor contribui la relevarea acelor resurse în Republica Moldova, care fiind valorificate mai
eficient, vor favoriza ameliorarea situaţiei. Elaborările teoretice, metodologice şi practice
realizate în prezenta lucrare, pot servi drept suport pentru eventualele lucrări, ce ar aborda
spectrul de probleme socioecologice, contribuind la eficientizarea mecanismelor de formare a
responsabilităţii ecologice a populaţiei Republicii moldova, în contextul proceselor de
implementare a principiilor Dezvoltării Durabile în condiţiile de globalizare ale lumii moderne.

67
 BIBLIOGRAFIE

Monografii, cărţi, manuale:

1. Aşevschi V., Dudnicenco T., Roşcovan D. Ecologie şi Protecţia Mediului. Ch.: Foxtrot,
2007. 399 p.
2. Aşevschi V., Dudnicenco T. Inginerie ambientală. Ch.: Foxtrot, 2008. 411 p.
3. Balan O., Buruian AL. Drept Internaţional Public, Vol. II. Ch.: Ştiinţa, 2003. 386 p.
4. Capcelea A. Drept Ecologic. Ch.: Ştiinţa, 2000. 282 p.
5. Capcelea A. Perspectivele integrării ecologice europene. Ch.: Ştiinţa, 2000. 77 p.
6. Dediu I. Introducere în Ecologie. Ch.: Phoenix, 2006. 340 p.
7. Dediu I. Tratat de Ecologie teoretică. Ch.: Phoenix, 2007. 557 p.
8. Diaconu I. Curs de Drept Internaţional Public. Bucureşti: Economică, 1993. 456 p.
9. Duţu M. Dreptul Mediului. Bucureşti: Gamian, 1993. 325 p.
10. Duţu M. Dreptul Mediului - Tratat, Vol. I. Bucureşti: Economică, 1998. 404 p.
11. Duţu M. Dreptul Mediului - Tratat, Vol. II. Bucureşti: Economică, 1998. 352 p.
12. Marinescu D. Tratat de Drept al Mediului. Bucureşti: All Beck, 2003. 236 p.
13. Murgu Z. Ecologie socială. Târgu-Mureş: D. Cantemir, 2000. 521 p.
14. Spătaru T. Republica Moldova în contextul Dezvoltării Durabile (Aspecte sociologice).
Iaşi: Pan-Europe, 2005. 340 p.
15. Spătaru T., Danii T. Probleme ale Devoltării Durabile în societatea tranzitivă (Studii
sociologice). Ch.: IFSD al AŞM, 2003. 195 p.

68
 Acte naţionale:

16. Lege cu privire la protecţia mediului înconjurător: aprob. de Parlamentul Rep. Moldova,
nr 1515-XIII din 16 iunie 1993. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1993,
nr 10/283, p. 12-18.
17. Codul Apelor al Republicii Moldova: Ch., 1993. 53 p.
18. Constituţia Republicii Moldova: adopt. la 29 iulie 1994. Ch., 1994. 47 p.
19. Programul Strategic Naţional de Acţiuni privind Protecţia Mediului pentru perioada
1995-2020: Ch., 1995. 325 p.
20. Lege cu privire la zonele şi fâşiile de protecţie a apelor râurilor şi bazinelor de apă:
aprob. de Parlamentul Rep. Moldova, nr 440-XIII din 27 aprilie 1995. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr 43, p. 11-17.
21. Planul Naţional de Acţiuni privind Protecţia Mediului pentru perioada 1995-1998: Ch.,
1996. 156 p.
22. Lege cu privire la expertiza ecologică şi evaluarea impactului asupra mediului
înconjurător: aprob. de Parlamentul Rep. Moldova, nr 851-XIII din 29 mai 1996.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr 52-53/494, p. 12-17.
23. Codul silvic al Republicii Moldova: Ch., 1996. 49 p.
24. Lege cu privire la regimul produselor şi substanţelor nocive: aprob. de Parlamentul Rep.
Moldova, nr 1236-XIII din 3 iulie 1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
1997, nr 67-68, p. 25-32.
25. Lege cu privire la deşeurile de producţie şi menajere: aprob. de Parlamentul Rep.
Moldova, nr 1347-XIII din 9 octombrie 1997. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1998, nr 16-17, p. 14-18, 18-25.
26. Lege cu privire la plata pentru poluarea mediului: aprob. de Parlamentul Rep. Moldova,
nr 1540-XIII din 25 februarie 1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998,
nr 54-55, p. 23-35.
27. Lege cu privire la fondul Ariilor Naturale Protejate de Stat: aprob. de Parlamentul Rep.
Moldova, nr 1538-XIII din 25 februarie 1998. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1998, nr 66-68, p. 12-17.
28. Hotărâre privind aprobarea Regulamentului de organizare a Serviciului Silvic de Stat: a
Guvernului Rep. Moldova, nr 106-108 din 30 sept. 1999. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 1999, nr 106-108, p. 32-35.
29. Moldova XXI. Strategia de Dezvoltare Durabilă: Ch., 2000, 196 p.

69
30. Hotărâre privind aprobarea Acordului între Ministerul Mediului şi Amenajării
Teritoriului al Republicii Moldova, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului
din România şi Ministerul Mediului şi resurselor Naturale din Ucraina privind
cooperarea în zona formată din ariile naturale protejate ale Deltei Dunării şi Prutul de
Jos: a Guvernului Rep. Moldova, nr 801 din 8 aug. 2000. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2000, nr 110, p. 27-33.
31. Lege cu privire la Securitatea Biologică: aprob. de Parlamentul Rep. Moldova, nr
755-XV din 21 decembrie 2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002,
nr 75, p. 12-17.
32. Noul concept de Dezvoltare a Politicii de Mediu: Ch., 2002. 201 p.
33. Hotărâre privind aprobarea Programului Naţional de Asigurare a Securităţii Ecologice
pentru anii 2007-2015: a Guvernului Rep. Moldova, nr 304 din 17 mar. 2007.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr 201, p. 16-27.
34. Planul de dezvoltare instituţională 2009-2011: Ch., 2008. 223 p.
35. Planul Naţional pentru armonizare 2008: Ch., 2008. 254 p.

Acte internaţionale:

36. Convenţia asupra comerţului internaţional cu specii sălbatice ale faunei şi florei
ameninţate cu dispariţia, semnată la Washington, 3 martie 1973. În: Duţu M. Dreptul
Mediului - Tratat, Vol. II. Bucureşti: Economică, 1998. p. 106-152.
37. Carta Mondială a Naturii, adopt. la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la New-York,
28 octombrie 1982. În: Duţu M. Dreptul Mediului - Tratat, Vol. II. Bucureşti:
Economică, 1998. p. 178-215.
38. Agenda 21, aprob. la Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi
Dezvoltare la Rio de Janeiro, 1992. În: Marinescu D. Tratat de Drept al Mediului.
Bucureşti: All Beck, 2003. p. 152-212.
39. Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea,
semnată la Sofia, 24 iunie 1994. În: Duţu M. Dreptul Mediului - Tratat, Vol. I. Bucureşti:
Economică, 1998. p. 231-286.
40. Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Ucrainei cu privire la folosirea în
comun şi protecţia apelor de frontieră, semnat la 23 noiembrie 1994. În: Balan O.,
Buruian AL. Drept Internaţional Public, Vol. II. Ch.: Ştiinţa, 2003. p. 152-214.

70
41. Directiva Consiliului privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice şi private
asupra mediului ambiant (85/337/EEC). În: Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Directive. Bucureşti: All Beck, 2008. p. 5-21.
42. Directiva Consiliului cu privire la accesul publicului la informaţia despre starea
mediului (90/313/EEC). În: Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Directive. Bucureşti:
All Beck, 2008. p. 23-37.
43. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului asupra evaluării efectelor şi
rezultatelor obţinute în urma elaborării anumitor planuri şi programe de acţiune asupra
mediului, „Directiva SEA” (2001/42/EC). În: Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Directive. Bucureşti: All Beck, 2008. p. 38-62.
44. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului privind deşeurile şi abrogarea altor
Directive (2008/98/CE). În: Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Directive. Bucureşti:
All Beck, 2008. p. 63-85.
45. Regulamentul Consiliului 75/436/EURATOM, ECSC, EEC. În: Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene. Directive. Bucureşti: All Beck, 2008. p. 86-98.
46. Regulamentul Consiliului EEC/1836/93 cu privire la audit-ul şi management-ul ecologic.
În: Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Directive. Bucureşti: All Beck, 2008. p. 99-
112.
47. Regulamentul Consiliului EEC/1973/92. În: Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Directive. Bucureşti: All Beck, 2008. p. 113-126.

Articole, publicaţii periodice, rezumate şi autoreferate:

48. Capcelea A. Politica de Mediu în Moldova: Evoluţia, probleme şi noi obiective. Revista
economică „World Bank User”. Ch.: Ştiinţifică, 2006. p. 25-57.
49. Ionescu C. Curs „Politici de Management de Mediu”. Revista ştiinţifică „Europa
ecologică”. Bucureşti: Economică, 2003. p. 36-62.
50. Negru C. Regimul juridic de protecţie al mediului înconjurător în Dreptul Internaţional
Public. Autoreferatul tezei de doctor în drept, Universitatea de Stat din Moldova. Ch.,
2004. p. 3-21.
51. Relicovschi A. Politici în management-ul mediului. Revista Institutului European din
România. Bucureşti: Economică, 2000. p. 12-37.
52. Spătaru T. Problemele de mediu în Republica Moldova şi percepţia populaţiei. Analele
ştiinţifice ale U.S.M., Seria ştiinţe socio-umanistice. Ch.: U.S.M., 1998. p. 189-193.

71
53. Spătaru T., Danii T. Dezvoltarea Durabilă a oraşului Ungheni (Studiu sociologic).
Analele ştiinţifice ale U.S.M., Seria ştiinţe socio-umanistice. Ch.: U.S.M., 2001. p. 165-
172.
54. Spătaru T., Danii T. Oraşul Ungheni în pragul secolului XXI: Probleme şi Realizări,
Tendinţe şi Perspective (Studiu sociologic fundamental). Analele Facultăţii de Drept şi
Administraţie Publică Nr.4. Iaşi: Universitatea Ecologică „Dm. Cantemir”, 2002. p. 175-
195.
55. Zamfir N. Mecanismul implementării actelor internaţionale de mediu în Dreptul
Naţional al Republicii Moldova. Autoreferatul tezei de doctor în drept, Secţia Drept
Internaţional şi Relaţii Internaţionale, Centrul Stat şi Drept al Institutului de Istorie, Stat
şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Ch., 2006. p. 7-20.
56. Comisia Economică Pentru Europa, Comitetul Pentru Politica de Mediu, Studiu de
performanţe în domeniul protecţiei mediului, Studiul al doilea. Republica Moldova,
Ch.: Ştiinţifică, 2005. p. 29-135.
57. Convenţia de la Aarhus privind accesul la informaţie, justiţie şi participarea publicului
la adoptarea deciziilor în domeniul mediului. Ch.: Tipografia Centrală, 1999. p. 11-79.
58. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Directive. Bucureşti: All Beck, 2008. p. 3-131.
59. Politica de Mediu a BERD (Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare).
Raport anual. Bucureşti: Economică, 2007. p. 26-48.

Surse internet:

60. www.justice.md.
61. www.mediu.gov.md.
62. www.moldova.md/ro/government/oll/ECOLOGIE.
63. www.rec.md.

72