Sunteți pe pagina 1din 17

Curs FIZICĂ II SIM – ş.l. dr. ing.

Liliana Preda 1

CÂMPUL ELECTRIC STAŢIONAR ÎN VID

Cuprins:
1.1. Forţa electrică şi intensitatea câmpului electric
1.2. Potenţialul electric scalar
1.3. Relaţia dintre potenţialul scalar şi intensitatea câmpului electric staţionar
1.4. Fluxul câmpului electric şi legea lui Gauss

1.1. Forţa electrică şi intensitatea câmpului electric

Pentru a descrie interacţia dintre diverse particule trebuie să avem în vedere


caracterul finit al vitezei de propagare a interacţiilor. Din această cauză trebuie să
admintem că interacţia are loc prin intermediul unui câmp. Adică, în loc să spunem
că o particulă acţionează asupra alteia, trebuie să considerăm că particula respectivă
crează un câmp, care la rândul lui acţionează asupra celei de a doua particule.
Particulele interacţionează prin câmpul creat de ele sau de alte particule.
Un câmp este o mărime scalară sau vectorială care ia valori diferite în
puncte diferite din spaţiu. Dacă câmpul nu depinde de timp spunem că este un câmp
staţionar sau static. De exemplu, temperatura unui mediu este un câmp caracterizat
de o mărime scalară care este funcţie de coordonatele punctului din spaţiu ( x, y, z ) şi
de timp t . Un alt exemplu de câmp îl constituie câmpul vitezelor particulelor unui
r
lichid care curge. Acest câmp este caracterizat de mărimea vectorială v ( x, y , z, t ) –
viteza din fiecare punct al spaţiului, la momentul t .
Se poate arăta experimental folosind metoda lui Millikan că particulele care
constituie corpurile microscopice sau macroscopice posedă fie o sarcină electrică
pozitivă, + q , fie o sarcină electrică negativă, − q . Electrostatica este acea parte a
fizicii care se ocupă cu interacţia particulelor şi corpurilor încărcate cu sarcină
electrică care se află în repaus faţă de un sistem de referinţă inerţial.
Cele două tipuri de sarcină
electrică care aparţin unor particule
nemişcate interacţionează între ele prin
forţa electrică, sau forţa lui Coulomb
(forţa coulombiană). În exprimarea forţei
coulombiene se postulează că există
sarcini punctiforme pozitive şi negative
situate în poziţii fixe din spaţiu, care,
situate în vid, interacţionează astfel Figura 1.1: Interacţia electrică dintre
(figura 1.1.). sarcinile punctiforme din punctele 1 şi 2
2
r r
1 q1q2 r21
F21 = (1.1)
4πε 0 r212 r21
În sistemul internaţional (S.I.) sarcina electrică, qi are ca unitate de măsură
coulombul (C) care este definit cu ajutorul unităţii de curent electric – amperul (A).
Factorul 4π este o constantă de proporţionalitate introdusă cu scopul de simplifica
forma unor ecuaţii importante în electromagnetism. Constanta ε 0 , care poartă
numele de permitivitatea vidului are în SI valoarea:
ε 0 = 8,85 ⋅ 10 −12 C 2 N −1m −2 (1.2)
Din ecuaţia (1.1) şi din figura 1.1 se observă că forţa coulombiană este
direct proporţională cu produsul sarcinilor q1 , q2 şi invers proposţională cu pătratul
r
r
distanţei dintre ele, r12 . Se observă că forţa este orientată în sensul versorului 21
r21
dacă sarcinile au acelaşi semn şi orientată în sens opus dacă sarcinile sunt de semn
r
contrar. Adică F21 este de respingere pentru sarcini de acelaşi semn şi de atracţie
r
pentru sarcini de semn contrar. Forţa F21 acţionează în punctul 1 unde se află
sarcina q1 care interacţionează cu sarcina q2 din punctul 2. Asupra sarcinii q2 din
r r
punctul 2 acţionează forţa de reacţiune F12 = − F21 (vezi figura 1.1).
r
De asemenea, se observă că forţa coulombiană nu depinde direct de r1 şi
r
r2 ; adică de poziţiile particulelor faţă de originea sistemului de referinţă inerţial ales
în care particulele se află în repaus.Relaţia (1.1) scrisă pentru cazul în care sarcinile
sunt situate în mediul vid, caracterizat de valoarea permitivităţii ε 0 . Pentru un
mediu oarecare, se înlocuieşte ε 0 cu ε – permitivitatea absolută a sa şi se scrie o
ε
relaţie asemănătoare cu (1.1). Raportul = ε r se numeşte permitivitatea relativă
ε0
sau constanta dielectrică a mediului respectiv. Pentru vid ε r = 1 .
Forţa electrică, sau forţa lui Coulomb, definită prin ecuaţia (1.1), exprimă
interacţia electrică dintre două particule încărcate cu sarcini punctiforme. Prezenţa
altor sarcini în vecinătatea lor nu schimbă valoarea acestei forţe. În cazul când avem
mai multe sarcini trebuie să considerăm pe lângă legea lui Coulomb (1.1) şi
principiul suprapunerii forţelor.
Acesta afirmă că forţa care acţionează asupra oricărei sarcini este suma
vectorială a forţelor coulombiene provenite de la fiecare sarcină din sistem în parte.
Figura 1.2 ilustrează aplicarea principiului suprapunerii forţelor pentru un sistem de
trei sarcini q1 , q2 şi q3 . Se observă că forţele care acţionează asupra lui q1 din
r r
partea sarcinilor q2 şi q3 sunt F21 şi F31 , iar forţa totală este:
r r r qq r qq r
F1 = F21 + F31 = 1 2 3 r21 + 1 3 3 r31 (1.3)
4πε 0 r21 4πε 0 r31
Curs FIZICĂ II SIM – ş.l. dr. ing. Liliana Preda 3
În general, dacă avem mai multe sarcini q1 , q2 ,...., qi ...q j .....qn distribuite
r
discret ca în figura 1.3., forţa F j care acţionează asupra sarcinii q j din partea
sarcinii qi este:

Figura 1.2: Compunerea forţelor electrice Figura 1.3: Configuraţie de sarcini discrete
care acţionează în punctul (1) cu vectorii de poziţie

r r 1 qi q j r
F j = ∑ Fij = ∑ rij (1.4)
i≠ j 4πε 0 3
i ≠ j rij

Această ecuaţie poate fi scrisă şi sub o altă formă, în funcţie de vectorii de


poziţie ai sarcinilor în raport cu un sistem de referinţă inerţial, cu originea în O şi în
repaus faţă de sarcini. Dacă, în raport cu acest sistem de referinţă, sarcinile
r r r r r r r
q1 , q2 ,..., qi ,....qn au respectiv, vectorii de poziţie r1 , r2 ,..., ri ,..., rn atunci rij = rj − ri
şi relaţia (1.4) devine:
r
(rr )
n
1 q1q2 r
Fj =
4πε 0
∑ r r 3 j − ri (1.5)
i ≠ j =1 r − r
j i

În practică este mai convenabil să utilizăm noţiunea intensitatea câmpului


r
electric, E(1) din punctul 1, creată de sarcina q2 care se defineşte astfel:
r
r F21 r 1 q2 r
E(1) = sau E(1) = r21 (1.6)
q1 4πε 0 r213
r
Din ultima egalitate observăm că E(1) descrie câmpul electric în punctul 1
chiar dacă sarcina q1 nu ar fi acolo şi indiferent de poziţiile celorlalte sarcini, qi .
Această definiţie neglijează faptul că sarcina q1 modifică câmpul creat de sarcina
q2 . Evident că se poate introduce şi o definiţie mai riguroasă care să ţină seama şi
de acest fapt, dar această abordare nu este prezentată aici.
Intensitatea câmpului electric este o mărime vectorială şi prin urmare, prin
ecuaţia (1.6) înţelegem trei ecuaţii scalare, câte una pentru fiecare componentă. De
exemplu, componenta după axa Ox este:
4
q2 x1 − x2
E x ( x1 , y1 , z1 ) = (1.7)
[
4πε 0 (x − x ) + ( y − y )2 + (z − z )2 3 / 2
1 2
2
1 2 1 2 ]
unde (x1 , y1 , z1 ) şi (x2 , y 2 , z 2 ) sunt coordonatele punctelor 1 şi 2 în care se găsesc
sarcinile q1 şi respectiv, q2 .
Dacă avem o configuraţie de mai multe sarcini distribuite discret în spaţiu
(vezi figura 1.4.) atunci, în acord cu principiul
suprapunerii, intensitatea câmpului electric
într-un punct P oarecare din spaţiu este suma
vectorială a câmpurilor create de fiecare
sarcină. Adică:
r r 1 n
q r r
E (r ) = ∑ rr − irr 3 (r − ri ) (1.8)
4πε 0 i =1 i
r r
unde poziţiile relative, r − ri ale lui P faţă de
sarcinile discrete qi sunt date de diferenţa
Figura 1.4: Poziţia relativă a
punctului P faţă de sarcinile vectorilor lor de poziţie faţă de referenţialul
discrete qi fixat cu originea în O. Din (1.8) se observă că
r r
E în P este funcţie de vectorul de poziţie r
r r
al lui P . Această funcţie vectorială E (r ) este caracteristică fiecărui punct din spaţiu
şi constituie un câmp vectorial electrostatic. Se obişnuieşte să se noteze intensitatea
r
acestui câmp vectorial într-un punct curent cu E , fără a se mai scrie argumentul şi
r
să se numească pe scurt câmpul electric E .
r
Pentru a reprezenta direcţia şi sensul câmpului electric E în diferite puncte
din spaţiu, se utilizează liniile de câmp (sau liniile de forţă).
Fiecare linie de câmp este astfel trasată încât este tangentă în fiecare punct la
r r r
vectorul E (r ) şi este orientată în sensul lui E . În figura 1.5. sunt trasate liniile de
câmp asociate cu:
a) sarcină electrică punctiformă pozitivă;
b) sarcină punctiformă negativă;
c) două sarcini punctiforme egale şi de semn opus.

a) b)
c)
Figura 1.5: Liniile de câmp pentru: a) o sarcină pozitivă; b) o sarcină negativă şi c) o
pereche de sarcini egale în valoarea absolută
Curs FIZICĂ II SIM – ş.l. dr. ing. Liliana Preda 5
Densitatea liniilor de câmp este proporţională cu intensitatea câmpului
electric.
Liniile de câmp sunt continue. Ele pornesc de la sarcinile pozitive şi se
termină pe cele negative. Aceste linii nu se intersectează una cu alta, deoarece
direcţia câmpului este unică în fiecare punct. Diagrama liniilor de câmp ne
furnizează informaţii despre mărimea intensităţii câmpului şi despre direcţia acestuia
deoarece densitatea lor este proporţională cu intensitatea câmpului.
Prin ecuaţia (1.8), aflăm
câmpul creat de o configuraţie
discretă de sarcini. Cum aflăm
câmpul creat de o distribuţie
continuă de sarcini din volumul V
închis de suprafaţa S ? (figura 1.6.).
Se consideră un mic volum dVi din
interiorul lui V care conţine sarcina
dqi . Raportul
dqi r
= ρ(ri ) (1.9) Figura 1.6: Poziţia punctului P în care
dVi
calculăm câmpul creat de sarcina distribuită
defineşte densitatea de sarcină din continuu în volumul V
jurul punctului i de poziţie ri dacă
dVi este destul de mic. Sarcina dqi
poate fi considerată punctiformă dacă dVi e mic şi pentru a calcula câmpului P
utilizăm ecuaţia (4.8) cu modificările: în loc de qi intruducem dqi = ρ i dVi iar în loc
de sumă folosim integrala deoarece acesta este considerată ca o sumă la limită. Deci:
r r
r r ρ(ri )(r − ri )
E (r ) = ∫∫∫ r r 3 dVi (1.10)
V 4πε 0 (r − ri )

Deoarece punctul i din volum este un punct curent şi dV este elementul


r r
curent (oarecare) din volumul V în relaţia (4.10) se omite indicele i şi ri devine r .
r r
Pentru a nu confunda notaţiile ,vectorul r de poziţie a lui P îl notăm cu rP
şi (1.10) se scrie sub forma:
r r
r r ρ(r )(rP − r )dV
E (rP ) = ∫∫∫ r r 3 (1.11)
V 4πε 0 (rP − r )

Observăm că ecuaţia (1.11) este vectorială şi se separă în trei integrale


scalare prin proiecţiile vectorilor pe cele 3 axe Ox, Oy şi Oz. De exemplu, proiecţia
r r
pe axa Ox a lui E (rP ) este:
ρ(x, y, z )( x P − x )dxdydz
E x (x P , y P , z P ) = ∫∫∫ (1.12)
[ ]
V 4πε 0 ( x P − x ) + ( y P − y ) + ( z P − z )
2 3/ 2

unde x P , y P şi z P sunt coordonatele punctului P iar x, y şi z sunt coordonatele


punctului curent din V . Relaţia (1.11) ne spune că dacă cunoaştem densitatea de
sarcină volumică, forma şi poziţia volumului V putem determina câmpul electric
6
creat de aceasta în orice punct P cu o poziţie cunoscută. Practic, se calculează cele
3 integrale de tipul (1.12) care reprezintă proiecţiile pe axe ale ecuaţiei (1.11).
Sarcinile de pe suprafaţa S a volumului V contribuie şi ele la câmpul din
r
punctul P . Densitatea de sarcină superficială σ(r ) este o mărime care se defineşte
analog ca cea volumică, adică:
r ΔQ
σ(r ) = (1.13)
ΔA
unde ΔA este o arie mică de pe suprafaţă iar ΔQ este sarcina dintr-un volum ΔV
de la suprafaţă cu o adâncime mică. Adică:
ΔQ = ∫∫∫ ρdV (1.14)
ΔV
Din ecuaţiile (1.13) şi (1.14) obţinem:
r 1
σ (r ) =
ΔA ∫∫∫
ρdV (1.15)
ΔV
în care volumul de integrare ΔV are baza pe aria ΔA şi o adâncime h destul de
mică, adică ΔV = hΔA .
Dacă în calcularea câmpului luăm în consideraţie şi sarcina superficială
atunci ecuaţia (4.13) care calculează câmpul într-un punct oarecare P se
complectează sub forma:
r r r r r r
r r 1 ρ (r )(rP − r ) 1 σ (r )(rP − r )
E (rP ) = ∫∫∫ ( rr dV + ∫∫ ( rr r 3 dA (1.16)
P −r ) )
r 3
4πε 0 V
4πε 0 SV P − r
unde SV este aria care limitează volumul V , iar dA este un element de arie pe SV .
În concluzie, cunoscând densitatea de sarcină a sistemului şi distribuţia
spaţială a acestora putem determina intensitatea câmpului electric într-un punct
oarecare din spaţiu efectuând integralele vectoriale (1.16) sau proiecţiile scalare pe
cele trei axe ale acestora.
De exemplu, putem afla intensitatea câmpului electric creat de o linie de
sarcini sau de un plan de sarcini, etc. Însă, în anumite situaţii practice este mai uşor
de aflat intensitatea câmpului electric prin intermediul potenţialului electric scalar
despre care vom discuta în paragraful următor.

1.2. Potenţialul electric scalar

r
Fiind dat un câmp staţionar caracterizat de intensitatea sa E , ne punem
întrebarea: care este valoarea
lucrului mecanic necesar pentru a
transporta o sarcină unitate dintr-
un punct a , în altul, b pe un drum
(curbă) C din regiunea în care se
r
află câmpul E ? (vezi figura 1.7).

Figura 1.7: Deplasarea unei sarcini pe drumul


C
Curs FIZICĂ II SIM – ş.l. dr. ing. Liliana Preda 7
r
Pentru a deplasa sarcina q pe un drum elementar ds de pe curba C aplicăm o forţă
r r
externă Fex egală şi de semn contrar cu forţa electrică qE . Deci, lucrul mecanic
elementar este:
r r r r
dL = Fex ds = − qEds (1.17)
Pentru a deplasa sarcina q = 1 unitate pe drumul C efectuăm un lucru
mecanic:
r r
Lu = − ∫ Eds (1.18)
C
Adică avem o integrală curbilinie pe curba C din produsul scalar dintre intensitatea
r
câmpului şi elementul diferenţial de deplasare ds ales pe curba C în locul unde se
r
ia valoarea câmpului E . În cazul general al unei integrale curbilinii, în matematică
se arată că valoarea acesteia depinde de drumul C pe care se calculează. Dacă
drumul de la a la b este altă curbă C ' atunci integrala depinde de forma curbei C ' .
Această integrală este aceeaşi pentru toate drumurile C ,C ' etc. de la a la b numai
în cazul când cantitatea de sub integrală este o diferenţială totală exactă.
În cazul nostru, al câmpului electric staţionar, de tip coulombian, integrala
de tipul (1.18) nu depinde de drum adică este aceeaşi pentru toate drumurile care
unesc punctele a şi b . Valoarea sa depinde numai de poziţia punctelor: a – iniţial
şi b – final.
În continuare ne propunem să demonstrăm afirmaţia de mai sus. Pentru
început considerăm cazul particular în care
câmpul este creat de sarcina punctiformă
q şi drumul ab este format dintr-un arc
de cerc aa' şi o linie radială a' b ca în
figura 4.8. În acest caz vom avea:
r r r r r r
Lu = − ∫ Eds = − ∫ Eds − ∫ Eds (1.19)
aa 'b aa ' a 'b
r r
Dar pe aa' ds este perpendicular pe E şi
r r
deci produsul scalar Eds pe drumul aa '
r
este zero. Pe a' b vectorul E este paralel
r r r Figura 1.8: Drumul aa’b pentru
cu ds şi Eds = Eds . În plus, câmpul creat calcularea lucrului mecanic Lu dat de
de sarcina punctiformă q la distanţa r ecuaţia (1.19)
q
este E = . Prin urmare, ecuaţia
4πε 0 r 2
(1.19) se scrie:
r
q b
q dr q q
Lu = 0 − ∫ 4πε0 r 2 dr = − ∫ 4πε0 r 2 = 4πε0 rb − 4πε0 ra (1.20)
a 'b ra

Notăm
q q
= V(a ) şi = V(b ) (1.21)
4πε 0 ra 4πε 0 rb
8
unde V(a ) şi V(b ) sunt valorile funcţiei scalare.
q
V(r ) = (1.22)
4πε 0 r
unde r este distanţa de la sarcina q la punctul în care se consideră potenţialul
scalar V (r ) .

ATENŢIE! Nu confundăm potenţialul V (r ) cu volumul V .

În final, putem spune că am demonstrat relaţia:


r r
− ∫ Eds = V( ) − V( )
aa ' b
b a (1.23)

adică acestă integrală nu depinde de drum, dar depinde de diferenţa de potenţial


dintre capetele sale. Această concluzie am tras-o în cazul particular reprezentat în
figura 1.8.
Să considerăm acum un caz
mai general în care curba C care
uneşte punctele a şi b este de o
formă oarecare reprezentată ca în
figura 1.9. Această curbă poate fi
aproximată cu curba în trepte
reprezentată punctat în figura 1.9.
Aceste trepte, formate din curbe mici
Figura 1.9: Curba de integrare ab de tipul curbei aa' b din figura 1.8,
aproximată cu o curbă în trepte de tipul pot fi destul de mici încât să
celei din figura 1.8. aproximeze bine curba C .
Dacă scriem ecuaţia (1.23) pentru
fiecare treaptă avem:
r r
− ∫ ds = V(b1 ) − V(a )
aa1b1
E
r r
− ∫ ds = V(b2 ) − V(b1 )
E
b1a 2 b2
(1.24)
−−−−−−−−−−−−−
r r
− ∫ Eds = V(bi +1 ) − V(bi )
bi a i +1bi +1
−−−−−−−−−−−−−
Adunăm ecuaţiile (1.24) şi aproximăm curba treaptă aa1b1a2 b2 .....b cu curba
C pentru a obţine în final:
r r
− ∫ Eds = V(b ) − V(a ) (1.25)
C
Deci, am demonstrat că această egalitate este valabilă pentru orice curbă C dacă
sarcina care crează câmpul electric, este punctiformă. Dacă avem o configuraţie
Curs FIZICĂ II SIM – ş.l. dr. ing. Liliana Preda 9
discretă, sau continuă de sarcină care crează câmpul apelăm la principiul
suprapunerii, atât pentru câmp, cât şi pentru potenţial. Confrom acesteia, intensităţile
câmpurilor se adună vectorial, iar potenţialele se adună algebric (fiind scalare
pozitive sau negative). Pe baza acestui principiu rezultă că orice câmp electric
staţionar satisface o relaţie de tipul (1.25). Aceasta este o relaţie globală (sau
r r r
integrală) dintre intensitatea câmpului electric E (r ) şi potenţialul scalar V (r ) .
Din ecuaţia (1.25) înţelegem şi semnificaţia fizică a potenţialului scalar
r
V (r ) . Astfel daca punctul iniţial a este la ∞ atunci V (a ) = 0 (conform ecuaţiei
1.21) şi punctul final b este în poziţia r faţă de sarcina q , aflată în origine, atunci
avem:
r
r r
Lu = − ∫ Eds = V(r ) (1.26)

Adică potenţialul scalar al unui punct este numeric egal cu lucrul mecanic efectuat
pentru deplasarea sarcinii unitate de la ∞ în punctul considerat.
Menţionăm că relaţia (1.22) este valabilă numai pentru potenţialul scalar
creat de sarcină punctiformă q situată în originea axelor şi situat la distanţa r faţă
de punctul în care se calculează V(r ) . Potenţialul într-un punct P de vector de
poziţie rP datorat unei distribuţii discrete de sarcini punctiforme, qi, este suma:
1 qi
V(rP ) = ∑ rr r (1.27)
4πε 0 i P − ri
r r
unde ri sunt vectorii de poziţie ai sarcinilor qi şi rP este vectorul de poziţie al
punctului P (vezi figura 1.4).
Pentru a afla potenţialul datorat unei distribuţii continue de sarcină, cu
r r
densitatea volumică ρ(r ) şi cu densitatea superficială σ(r ) procedăm ca în cazul
intensitătii câmpului electric, în sensul că suma din ecuaţia (1.27) o transformăm în
integrală. Adică, obţinem o relaţie de tipul:
r r
r 1 ρ (r )dV 1 σ (r )dA
V(rP ) = ∫∫∫ r r + ∫∫ r r (1.28)
4πε 0 V
rP − r 4πε 0 SV
rP − r
care este asemănătoare cu ecuaţia (1.16), însă aici avem integrale din mărimi scalare
în loc de mărimi vectoriale. În loc de trei integrale scalare echivalente cu ecuaţia
(1.16) în ecuaţia (1.28) avem o singură integrală scalară care are numitorul mai
simplu decât cel din ecuaţia (1.16).
r
În finalul acestui paragraf menţionăm că relaţia globală (1.25) dintre E şi
V, în cazul particular al unei curbe C închise (pentru care a ≡ b şi V (a ) = V (b ) ),
se scrie sub forma:
r r
∫ Eds = 0 (1.29)
C
Semnul pe integrală arată că este vorba de o integrală pe o curbă închisă C .
Fizic, relaţia (1.29) se citeşte şi astfel: circulaţia intensităţii câmpului electric pe o
curbă închisă C este nulă.
10
Aceasta este o proprietate importantă a câmpului electric staţionar. Vom
vedea ulterior că dacă câmpul nu e staţionar (adică variază în timp) circulaţia sa pe o
curbă închisă nu mai este nulă.
Relaţia (1.25) cu forma sa particulară (1.29) constituie o lege globală sau
integrată a câmpului electric staţionar. În paragraful următor vom deduce forma
locală (diferenţială) echivalentă cu această lege globală.

1.3. Relaţia dintre potenţialul scalar şi intensitatea


câmpului electric staţionar

Relaţia integrală (1.25) o scriem de asemenea sub forma echivalentă:


− ∫ (E x dx + E y dy + E z dz ) = V( x + Δx, y + Δy, z + Δz ) − V( x, y, z )
C
(1.30)
unde punctele de coordonate (x + Δx, y + Δy , z + Δz ) şi ( x, y, z ) sunt puncte vecine
când (Δx, Δy, Δz ) sunt mici.
Dacă dezvoltăm în serie de puteri funcţia V obţinem:
Δx ∂V Δy ∂V Δz ∂V
V( x + Δx, y + Δy, z + Δz ) = V( x, y , z ) + + + +R (1.31)
1! ∂x 1! ∂y 1! ∂z
unde restul R este mic deoarece conţine puterile de ordinul superior ale mărimilor
Δx, Δy, Δz .
Neglijăm R în (1.31) şi introducem (1.31) în partea dreaptă a ecuaţiei
(1.30). Prin identificarea cantităţilor de sub integrală obţinem:
∂V ∂V ∂V
Ex = − , Ey = − , Ez = − (1.32)
∂x ∂y ∂z
∂V ∂V ∂V
Vectorul care are componentele , , este numit gradientul
∂x ∂y ∂z
potenţialului V şi se scrie, pe scurt sub forma:
∂V r ∂V r ∂V r
gradV ≡ ∇V = i+ j+ k (1.33)
∂x ∂y ∂z
r r r ∂V r ∂V r ∂V r
unde i , j şi k sunt vectorii axelor Ox, Oy şi Oz iar ∇ = i+ j+ k este
∂x ∂y ∂z
un operator vectorial şi este numit operatorul diferenţial – gradient sau operatorul
∇ (nabla). El operează în (1.33) asupra funcţiei scalare V . Cum
r r r r
E = E x i + E y j + E z k , pe baza relaţiilor (1.32) şi (1.33) obţinem:
r ⎛ ∂V r ∂V r ∂V r ⎞
E = −⎜⎜ i+ j+ k ⎟ ≡ − gradV ≡ −∇V (1.34)
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎟⎠
Curs FIZICĂ II SIM – ş.l. dr. ing. Liliana Preda 11
r
Semnul ≡ arată o scriere echivalentă a relaţiei dintre V şi E . Ecuaţia
r
E = − gradV (1.34’)
este forma locală (sau diferenţială) a legăturii dintre potenţialul scalar V al unui
r
punct şi intensitatea câmpului electric E din acel punct. Notăm că orice câmp care
se bucură de proprietatea că intensitatea sa derivă dintr-un potenţial este un câmp
conservator (vezi Anexa I). Această lege locală (diferenţială) a câmpului electric
staţionar are forma globală (integrală) exprimată prin ecuaţia (1.29) care exprimă că
r r
− ∫ Eds nu depinde de drum. Cu alte cuvinte, lucrul mecanic efectuat de forţa
electrică nu depinde de drum.
Forma diferenţială echivalentă cu ecuaţia (1.29) se mai scrie şi cu ajutorul
altui operator diferenţial. Acest operator este definit prin relaţia:
r r r
i j k
r ∂ ∂ ∂
rotE = (1.35)
∂x ∂y ∂z
Ex E y Ez
r
şi poartă numele de rotorul vectorului E .
Rotorul unui vector se mai scrie şi sub formele:
r r
rotE ≡ ∇ × E (1.35’)
r
Dacă în expresia (1.35) rotorul lui E introducem expresiile (1.32) ale
r
componentelor lui E obţinem:
r
rotE = 0 (1.36)
Spunem că avem un câmp electric irotaţional. Această proprietate este
echivalentă cu relaţia (1.34’) şi deci ea este o exprimare locală (diferenţială) a
proprietăţii de bază a câmpului electric staţionar. Deci, ea poate fi considerată ca o
lege de bază a câmpului electric staţionar (electrostatic).

1.4. Fluxul câmpului electric şi legea lui Gauss

Legea lui Gauss, ca toate legile câmpurilor vectoriale, se exprimă atât sub
formă globală (integrală) cât şi sub formă locală (diferenţială). Forma globală este
dedusă din ipoteza de bază prin care se postulează forma coulombiană a forţei
electrice. Forma locală se deduce din cea integrală făcând apel la teorema lui Gauss
din matematică care leagă integrala de volum de cea de suprafaţă.
Din această cauză legea lui Gauss este adesea denumită şi teorema lui Gauss.
Pentru a scrie forma matematică a legii lui Gauss vom introduce noţiunea de
flux al câmpului electric printr-o suprafaţă.
Fluxul intensităţii câmpului electric printr-o suprafaţă de arie mică dA este
dat de relaţia
r r
dφ = EdA (1.37)
12
r r
unde E este luat în punctul unde se ia suprafaţa mică dA , iar vectorul dA are
mărimea dA şi este orientat după normala la dA , către exteriorul suprafeţei
r
considerate, sau către partea convexă (vezi figura 1.10). Fluxul lui E printr-o
suprafaţă finită S se defineşte prin:
r r
φ S = ∫∫ dφ = ∫∫ EdA (1.38)
S S
r
Dacă suprafaţa S este închisă atunci fluxul lui E prin această suprafaţă închisă
este:
r r
φ S = ∫∫ EdA (1.39)
S
Din relaţiile (1.37) – (1.39)
r
observăm că fluxul lui E este o mărime
scalară deoarece sub integrală este un
produs scalar. Acest flux depinde de
r
mărimea lui E , de mărimea ariei şi de
r
Figura 1.10: O suprafaţă mică dA şi orientarea lui E faţă de vectorul de arie
r
o suprafaţă finită S situată într-un dA .
r
câmp electric E Prin urmare, acest flux poate fi un
scalar pozitiv sau negativ depinzând de
r r
unghiul, θ , dintre E şi dA . Dacă θ < 90 , cos θ > 0 şi fluxul este pozitiv, iar dacă
90 < θ ≤ 180 cos θ < 0 şi fluxul este negativ.
Dacă considerăm că numărul de linii de câmp care trec printr-o suprafaţă
este egal (sau proporţional) cu fluxul prin acea suprafaţă, atunci liniile de câmp sunt
orientate către partea convexă a suprafeţei, adică ies din suprafaţă, când fluxul este
pozitiv şi invers intră în suprafaţă când fluxul este negativ. Printr-o suprafaţă
oarecare liniile de câmp pot intra printr-o parte şi ieşi pe altă parte, sau chiar pot să
se oprească la suprafaţă dacă câmpul provine de la sarcini de pe acea suprafaţă.
Dacă suprafaţa este închisă numărul liniilor de câmp care intră în ea este egal cu cel
al liniilor care ies.
Să considerăm o suprafaţă închisă oarecare S şi să presupunem că avem o
r
singură sarcină punctiformă, q , în interiorul ei (vezi figura 1.11). O arie mică dA
este văzută din punctul unde se
află q sub un unghi solid
elementar dΩ . Sub acelaşi
r
unghi se vede şi aria dA' din
partea opusă a liniilor de câmp.
Prin definiţie unghiul solid
elementar este dat de relaţia:
dA cos θ
dΩ = (1.40)
r2
r unde r este distanţa de la
Figura 1.11: Reprezentarea fluxului lui E pe poziţia lui q la elementul de arie
suprafaţa închisă S
Curs FIZICĂ II SIM – ş.l. dr. ing. Liliana Preda 13
r
dA iar θ este unghiul dintre direcţia radială (sau direcţia lui E ) de la poziţia lui q
r
şi direcţia vectorului dA . Produsul dA cos θ este proiecţia ariei pe direcţia normală
la cea radială. Orice unghi solid se măsoară, în SI, în sterradiani. Un sterradian este
unghiul solid de la centrul unei sfere sub care se vede pe sferă o suprafaţă egală cu
r 2 (raza sferei). Pe sferă aria este normală la rază şi cosθ=1. Deoarece suprafaţa
unei sfere de rază r este 4πr 2 rezultă că o sferă se vede din centrul său sub un
unghi de 4π sterradieni. O suprafaţă închisă se vede dintr-un punct din interiorul
său tot sub un unghi de 4π sterradiani.
r
Folosind noţiunea de unghi solid, să considerăm fluxul lui E prin suprafaţa
închisă S din figura 4.10 în care se află o singură sarcină punctiformă q . Acest flux
este:
r r q q q q
φ S = ∫∫ EdA = ∫∫ dA cos θ = ∫∫ dΩ = ∫∫ dΩ = (1.41)
S S 4πε 0 r
2
S
4πε 0 4πε 0 S ε0
În acest şir de egalităţi, cea de a doua egalitate de la stânga este scrisă având
r
în vedere expresia produsului scalar şi expresia mărimii lui E dat de sarcina
punctiformă q .
A treia egalitate este obţinută pe baza definiţiei (1.40) şi în final ultima
egalitate rezultă din faptul că unghiul solid sub care se vede suprafaţa închisă S din
punctul intern este 4π .
Dacă în interiorul suprafeţei închise S am avea mai multe sarcini,
distribuite discret sau continuu, am face apel la principiul superpoziţiei şi relaţia
(1.41) se va scrie:
r r Qint S
∫∫ EdA = ε 0 (1.42)
S
unde Qint S este suma (sau integrala în distribuţia continuă) tuturor sarcinilor din
interiorul lui S . Ecuaţia (1.42) reprezintă forma integrală a legii lui Gauss. Ea
exprimă faptul că fluxul intensităţii câmpului electric staţionar printr-o suprafaţă
închisă este egală cu sarcina totală din
interiorul acelei suprafeţe raportată la ε 0 .
Dacă avem sarcini în exteriorul lui
S , ca în figura 1.12, atunci liniile de câmp
care intră în această suprafaţă este egal cu
cel al liniilor care ies din ea. Cu alte cuvinte,
fluxul prin suprafaţa de intrare este egal şi
de semn contrar cu fluxul de pe suprafaţa de
ieşire: adică fluxul total pe S este nul.
Deci, în cazul general când avem sarcini în
Figura 1.12: Liniile de câmp prin
interiorul şi în exteriorul unei suprafeţe
suprafaţa închisă Σ în cazul când
închise date, contribuţia la flux prin această câmpul este creat de sarcina
suprafaţă închisă o au numai sarcinile din punctiformă q situată în exterior
interior.
14
Acest rezultat exprimat prin legea lui Gauss este în acord cu afirmaţia că
limitele câmpului electric sunt linii deschise, pornind de la sarcini pozitive şi
ajungând la sarcinile negative. Cu alte cuvinte, sursa de câmp electric este sarcina
electrică.
Această ultimă afirmaţie este valabilă şi pentru câmpuri electrice
nestaţionare şi deci putem spune că legea lui Gauss este mai generală decât legea lui
Coulomb, care este valabilă numai pentru sarcini staţionare.
Acest lucru ne sugerează că putem postula ca adevărată legea lui Gauss şi să
deducem din ea legea lui Coulomb şi alte caracteristici ale câmpului electric care ne
scapă în abordarea de mai sus.
Pentru a deduce forma locală (sau diferenţială) a legii lui Gauss vom face
următoarele observaţii:
1) Sarcina din interiorul unei suprafeţe închise se poate scrie sub forma:
Qint = ∫∫∫ ρdV (1.43)
V

unde ρ este densitatea de sarcină din volumul V închis de suprafaţa SV .Dacă


sarcina din interior este discretă integrala devine o sumă.
2) Teorema lui Gauss din matematică se scrie sub forma:
⎛ ∂E ∂E ∂E ⎞
∫∫ (E dA
SV
x x + E y dAy + E z dAz ) = ∫∫∫ ⎜⎜ x + y + z ⎟⎟dxdydz
V ⎝
∂x ∂y ∂z ⎠
(1.44)
r
unde dAx , dAy şi dAz sunt proiecţiile vectorului arie dA pe axa Ox (adică dydz ),
axa Oy şi respectiv pe axa Oz.
∂E x ∂E y ∂E z
3) Expresia + + reprezintă rezultatul operatorului diferenţial
∂x ∂y ∂z
r
divergenţă asupra vectorului E
Adică
r ∂E ∂E y ∂E z
divE = x + + (1.45)
∂x ∂y ∂z
∂ r ∂ r ∂ r r r
Scriind operatorul nabla ∇ = i + j + k rezultă că divE = ∇ ⋅ E deci
∂x ∂y ∂z
r
divergenţa este un scalar – produsul scalar dintre vectorii ∇ şi E .
Acum din (1.42) şi (1.43) obţinem:
r r 1
∫∫ EdA = ε ∫∫∫ ρdV
SV 0 V
(1.46)

dar din (1.44) şi (1.45) rezultă:


r r r
∫∫
SV
EdA = ∫∫∫ dV
div
V
E (1.47)

În final din (1.46) şi (1.47) avem:


r ρ
divE = (1.48)
ε0
Curs FIZICĂ II SIM – ş.l. dr. ing. Liliana Preda 15
Aceasta este forma locală (diferenţială) a legii lui Gauss. Ea arată că sursa
de câmp electric o constituie cantitatea de sarcină. Aceasta împreună cu forma
integrală (1.42) reprezintă o lege fundamentală a câmpului electric staţionar în vid.
O altă lege este cea exprimată prin relaţiile (1.29) şi (1.36). În cursul următor vom
discuta aceste legi în diverse cazuri particulare.
16
ANEXA I: Forţe şi câmpuri conservative
O importanţă deosebită se acordă în fizică forţelor conservative (sau
potenţiale). În acest caz forţa nu depinde explicit de timp, ci implicit prin
r
intermediul vectorului de poziţie r (sau coordonatelor x, y şi z ) al punctului
r r r r
material. Adică F = F (r ) = F ( x, y, z ) . Cum în fiecare punct ( x, y, z ) avem o forţă
spunem că punctul material se mişcă într-un câmp de forţe staţionar. O forţă
conservativă care formează un câmp de forţe staţionar poate fi aflată cu ajutorul
energiei potenţiale U ( x, y, z ) a câmpului prin relaţiile:
∂U ∂U ∂U
Fx = − , Fy = − , Fz = − (1)
∂x ∂y ∂z
sau
r r r r ⎛ ∂U r ∂U r ∂U r ⎞
F = Fx i + F y j + Fz k = −⎜⎜ i+ j+ k⎟. (2)
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎟⎠
∂U (x, y, z ) r ∂U (x, y, z ) r ∂U (x, y, z ) r
Expresia i + j+ k se numeşte gradientul
∂x ∂y ∂z
funcţiei scalare U (x, y, z ) şi se notează astfel grad U sau ∇U , unde ∇ se citeşte
nabla şi este un operator care actionează asupra funcţiei U . Deci scriem
∂U r ∂U r ∂U r
grad U = i + j+ k ≡ ∇U (3)
∂x ∂y ∂z
şi observăm că gradientul se aplică unei funcţii scalare (cum ar fi energia potenţială
U (x, y, z ) sau concentraţia unei soluţii chimice, C (x, y, z ) etc.) şi reprezintă un vector.
Cu ajutorul gradientului, forţa conservativă se scrie:
r
F = − grad U ( x, y, z ) . (4)
Lucrul mecanic elementar efectuat de o forţă conservativă se scrie:
r r ⎛ ∂U ∂U ∂U ⎞
d L = F d r = −⎜⎜ dx+ d y+ d z ⎟⎟ = − d U (5)
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠
unde am folosit expresia lucrului mecanic elementar şi relaţiile (1) care exprimă
componentele forţei conservative în funcţie de energia potenţială U . Ultima
egalitate din (5) arată că expresia din paranteză este diferenţiala energiei potenţiale
U.
Lucrul mecanic efectuat de o forţă conservativă la mişcarea punctului
material pe o curbă C de la punctul {1} la punctul {2}, în conformitate cu (5) este:
r r
LC = ∫ F d r = ∫ − d U = U (1) − U ( 2) (6)
C C
adică, depinde numai de diferenţa dintre energiile potenţiale în stările iniţială U (1)
şi finală U ( 2) şi nu depinde de traiectoria C sau de viteza punctului material pe
Curs FIZICĂ II SIM – ş.l. dr. ing. Liliana Preda 17
traiectorie. Dacă drumul este închis starea finală {2} devine identică cu cea iniţială
{1} şi U (1) = U ( 2) . Ca urmare din ecuaţia (6) rezultă:
r r
∫ dr = 0.
F (7)
C
Adică, dacă câmpul de forţe este conservativ lucrul mecanic efectuat de
forţele câmpului asupra punctului material este zero pe un drum închis (integrala
curbilinie pe o curbă închisă am notat-o ∫).
C
Cu privire la energia potenţială U ( x, y, z ) a câmpului de forţe conservativ
este important să observăm că dacă la ea adăugăm o constantă arbitrară , C , ea ne dă
aceeaşi forţă:
r
F = − grad U ( x, y, z ) = − grad[U ( x, y, z ) + C ] (8)
deoarece derivata unei constante este nulă. Spunem că energia potenţială este
determinată până la o constantă arbitrară. Adică putem alege valoarea de zero a
energiei potenţiale într-un punct convenabil ales (de exemplu la ∞ ).
În afară de forţele conservative există şi forţe disipative pentru care lucrul
mecanic pe un contur închis este totdeauna negativ. Exemple: forţa de frecare de
alunecare sau forţa de rezistenţă la mişcarea unui corp solid într-un fluid. Spre
r
deosebire de forţele conservative cele disipative depind şi de viteza v a punctului
r
material, nu numai de poziţia r . Un caz aparte îl reprezintă forţa giroscopică (sau
de rotaţie) care depinde de viteză şi este orientată totdeauna perpendicular pe viteză.
De exemplu forţa Lorentz cu care acţionează câmpul magnetic asupra unei particule
r r r
cu sarcină aflată în mişcare: FL = qv × B . Lucru mecanic efectuat de o astfel de
forţă este totdeauna nul indiferent de traiectoria punctului material.

S-ar putea să vă placă și