Sunteți pe pagina 1din 3

Asteptandu-l pe Godot

Samuel Beckett

Samuel Beckett (1906–1989), unul dintre marii scriitori care au definit identitatea
culturală a secolului XX, a excelat în domenii diverse — de la dramaturgie la roman, de la
nuvelistică la poezie şi eseu. Născut la Dublin într-o familie de irlandezi protestanţi, educat la
Trinity College Dublin, unde a studiat franceza şi italiana, Beckett s-a stabilit definitiv la Paris în
1950, nemairevenind niciodată în Irlanda natală. Printre operele sale cele mai cunoscute, în mare
parte scrise de autor şi în franceză, şi în engleză, se numără piesele de teatru Aşteptându-l pe
Godot, Sfârşitul jocului, Ce zile frumoase!, Eleutheria, romanele Murphy, Watt, Mercier şi
Camier, Molloy, Malone moare, Cum e, la care se adaugă numeroase volume de nuvele, povestiri
şi poezie. În 1969, lui Samuel Beckett i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură.
„Sunt întotdeauna profund contrariat când se spune despre Beckett: «Vai, e atât de difi-
cil!» — sau avangardist, sau complex, sau... ambiguu. Este cel mai mare nonsens, căci Beckett
este probabil dramaturgul cel mai naturalist pe care îl ştiu, dar şi cel mai limpede şi mai puţin
obscur. «Obscuritatea» rezidă tocmai în asumarea obscurităţii.“

Piesele lui aparţin teatrului absurdului. Beckett a îmbinat umorul nostalgic cu un


sentiment devastator de durere şi înfrângere. En attendant Godot (Aşteptându-l pe Godot) (1952)
şi Fin de partie (Ultimul joc) (1957) rămân două dintre cele mai controversate piese ale lui
Beckett. Printre operele sale se numără o analiză semnificativă a operei lui Proust (1931); piesele
Krapp's Last Tape (Ultima casetă a lui Krapp) (1959) şi Happy Days (Zile fericite) (1961); un
scenariu, Film (1969); povestiri, Breath (Răsuflare) (1966) şi Lessness (1970); proze scurte
adunate în volumele Stories and Texts for Nothing (Povestiri şi texte fără nici un scop) (1967),
No's Knife (Cuţitul lui Nu) (1967) şi The Complete Short Prose (Povestiri complete: 1929-1989)
(1996); antologiile More Pricks than Kicks (1970) şi First Love and Other Shorts (Prima iubire şi
alte povestiri) (1974); şi Poems (Poezii) (1963). Cele 16 volume de Collected Works (Opere) au
fost publicate în 1970, primele ficţiuni şi piese ale lui Beckett fiind publicate postum: romanul
Dream of Fair to Middling Women (scris în 1932) în 1992 şi piesa Eleuthéria (scrisă în 1947) în
1995.

In cea mai cunoscută dintre piesele sale, Samuel Beckett, al cărui nume este asociat de
cele mai multe ori cu teatrul absurd, îşi plasează personajele la marginea unui drum de ţară, lângă
un copac, pândind venirea unui anume Godot. Piesa urmăreşte de-a lungul celor două acte ale
sale dialogul născut între Estragon şi Vladimir în timpul celor două zile de aşteptare, precum şi
intervenţiile unui alt cuplet de personaje alcătuit din Pozzo şi Lucky. Dramă a aşteptării, a
speranţei care dăinuie în sufletul omului, împotriva oricăror dezamăgiri, piesa „Aşteptându-l pe
Godot” a lui Samuel Beckett ilustrează o ipostază a condiţiei umane cu ajutorul limbajelor
scenice specifice teatrului absurd.
Vladimir şi Estragon sunt doi vagabonzi care aşteaptă în fiecare seară venirea unui
personaj enigmatic, Godot.
Misteriosul Godot poate simboliza divinitatea care dă sens existenţei sau viaţa însăşi pe care omul
o lasă să treacă pe lângă el fără s-o vadă.

Practic, nimic nu se întâmplă în cele două acte. La apariţie, piesa a avut un real succes şi
continuă până în ziua de azi să fascineze. În fapt, scrierea lui Aşteptându-l pe Godot nu a
constituit pentru Beckett altceva decât un exerciţiu literar, inspirat de tabloul lui Caspar David
Friedrich Bărbat şi femeie contemplând luna. Simplitatea structurii, precum şi cea aparentă a
dialogului permite multiple interpretări.

Din moment ce identitatea lui Godot rămâne necunoscută până la sfârşit, fiecare
interpretare îi atribuie un sens specific. Într-adevăr, ambele cuplete sunt alcătuite din personaje
care depind unul de celălalt. Estragon este cel terestru, cu nevoi organice, uituc, iar Vladimir îi
este complementar, plin de vitalitate, amintindu-i si explicându-i mereu ce au de făcut
La polul celălalt, Pozzo şi Lucky au o relaţie de interdependenţă de tipul stăpân-slugă.
Primul se simte apreciat, iar al doilea se simte folositor. Personajul lui Lucky este mai complex
de atât, discursul său din primul act amintind de exprimarea personajului care îşi ducea zilele în
noroi în Comment c´est. Coarda care îl leagă pe Lucky de Pozzo, cu încărcătura emotivă pe care
o dă realitatea reprezentării sale, este o altă formă a legăturii prin cuvinte şi gesturi dintre
Vladimir şi Estragon sau a lanţului invizibil dintre Godot şi celelalte personaje.

Politic, piesa este citită ca o alegorie caracterizând războiul rece, iar psihologia se
aventurează în a vedea anumite arhetipuri în cele patru caractere ilustrate. Din punct de vedere
existenţialist, textul are o poezie a deznădejdii şi absurdului: „E: Îmi amintesc hărţile Ţării Sfinte.
În culori. Foarte frumoase. Marea Moartă era bleu pal. Mi se făcea sete numai când mă uitam la
ea. Şi îmi spuneam: acolo o să mergem să ne petrecem luna de miere. O să înotăm. O să fim
fericiţi”.

Aşteptarea lui Godot este aşteptarea unei salvări. Deşi visează la o anume fericire,
personajele simt acut absenţa acesteia, după cum spune şi Vladimir : „Nu vezi că a început să-şi
amintească de fericire? Memoria praeteritum bonum – trebuie să fie groaznic.”

Pe „nenorocitul de Pământ”, în care fiecare voce vorbeşte pentru sine, legile sunt
neschimbate. Trebuie să aştepţi, şi mai ales să te obişnuieşti. „Lacrimile lumii sunt imuabile.
Pentru fiecare om care începe să plângă, un altul, undeva, se opreşte din plâns. La fel e şi cu
râsul. Dar să nu ne mai vorbim de rău epoca. Ea nu e deloc mai nenorocită decât cea de
dinaintea ei. Şi nici de bine să n-o vorbim. Să nu mai vorbim deloc.” Cu toate că nevoia tăcerii s-
ar impune, personajele au nevoie unele de altele, aşa cum şi cititorul are nevoie de dialogul lor.
Aceasta ar fi perspectiva lui Pozzo, pe care nu ar trebui să o uităm: „ Cu cât întâlnesc mai mulţi
oameni, cu atât sunt mai fericit. De la cea mai neînsemnată creatură înveţi câte ceva, te
îmbogăţeşti, îţi guşti mai bine fericirea.”

Unii au asociat numele lui Godot cu Dumnezeul pe care îl aşteaptă cei doi, şi omenirea
odată cu ei („noi suntem omenirea”). Ca o salvare, şi sinuciderea este contemplată, copacul
considerat a fi o salcie fiind un loc bun de spânzurătoare. Sunt prezente câteva referinţe biblice,
iar mie chiar sinuciderea de ramurile salciei mi-a amintit de cea a lui Iuda în aceleaşi condiţii,
posterior trădării. Personajele noastre rămân în viaţă, Estragon spunând că „găsim totdeauna ceva
care să ne dea impresia că trăim.”

Piesa nu este copleşitoare, însă va impresiona cu siguranţă. Anumite pasaje sunt greoaie,
precum discursul lui Lucky, dar acestea sunt compensate prin alte pasaje poetice şi de
profunzime, ascunse sub masca banalului. Ceea ce face piesa atât de apreciată e tocmai faptul că
pentru fiecare cititor Godot va reprezenta altceva. Horia Lovinescu spunea că „singura condiţie
indispensabilă pentru a înţelege piesa este să fi cunoscut măcar dată, în forme minore, neliniştea
aşteptării.”
Didascaliile menţionează însă rămânerea în loc a personajelor. Aşa cum interpretarea
aparţine fiecărui cititor, la fel se întâmplă şi cu direcţia în care va dori să meargă acesta la
terminarea piesei. Poate totuşi mai este ceva de făcut.

“Asteptandu-l pe Godot” este o piesa de teatru in care, asa cum spunea un cunoscut critic literar
francez, “Beckett a atins o imposibilitate teoretica: o piesa in care nu se intampla absolut nimic si
care totusi tine audienta din sala lipita de scaune; mai mult decat atat, tinand cont ca al doilea act
al piesei este in realitate o reluare subtila a primului, Beckett a scris, se pare, o piesa in care
absolut nimic nu se intampla, de doua ori la rand!”.O parte din fascinatia pe care aceasta piesa de
teatru o are asupra cititorilor sau spectatorilor este nevoia de interpretare pentru piesa denumita
“tragicomica” si care e extrem de criptica, scrisa minimalist dar in acelasi timp cu o doza de
umor, deasupra substratului conturat pesimist (ca si restul operei lui Beckett). Iar nevoia gasirii
unei semnificatii a fost in plus catalizata de autorul insusi, care spunea “nu pot gasi semnificatii in
piesele mele, asa ca fiecare va trebui sa le gaseasca singur”. Si care, cel putin in legatura cu
“Asteptandu-l pe Godot”, a spus mai curand ce nu reprezinta piesa, decat ce reprezinta (de
exemplu, a insistat ca “Godot” nu vine de la “God”, pentru ca “daca as fi vrut sa spun Dumnezeu
as fi spus Dumnezeu”, cum marturisea Beckett). Si astfel, explicatiile criticilor, spectatorilor si
cititorilor nu au fost in general sustinute sau confirmate vreodata de autor. Piesa poate fi vazuta
cu adevarat de fiecare intr-un alt fel, de obicei ca o alegorie sau ca o colectie de metafore
disparate cu conotatii politice (Rezistenta franceza sau Irlanda vs. Marea Britanie), sau biblice
(identificarea lui Godot cu Dumnezeu, ceea ce ar putea da multa consistenta actiunii sau lipsei de
actiune), sau freudiene (numele Gogo care ar veni de la Ego, Didi este un Id rational rasturnat, cei
doi impreuna cu absentul Godot ar alcatui o triada tipic freudiana) sau chiar homosexuale (tinand
cont ca personajele principale, Estragon si Vladimir, se comporta ca si cand ar trai impreuna ca
parteneri intr-un cuplu). Cu siguranta insa, este inca loc si pentru alte posibile interpretari in
viitor, de la alti spectatori sau cititori ai piesei “Asteptandu-l pe Godot”. In mod curios, desi
irlandez, Beckett a scris aceasta piesa (si in continuare alte opere) in limba franceza. Motivatia lui
a fost ca in limba franceza “poate scrie mai usor fara stil”…

Personajele lui Samuel Beckett aşteaptă mântuirea cu o regularitate de ceasornic. Această


precizie în a repeta jocurile de supravieţuire de zi cu zi constituie, de fapt, disperarea care
semnifică forma supremă a speranţei. Cu toate acestea, Aşteptându-l pe Godot, nu poate fi
considerată o piesă sumbră, întunecată. Dimpotrivă, ea este plină de umor, uneori negru, alteori
gingaş, care ne face să înţelegem că, în viaţă, nu există soluţii uşoare, dar fiecare dintre noi
trebuie să-şi ducă până la capăt propria experienţă.
Ceea ce fascinează de fiecare dată în Godot, pe lângă substratul biblic, care poate fi
urmărit pe tot parcursul acestei capodopere, este structura muzicală a textului, care impune
actorilor o interpretare de o precizie şi rigoare desăvârşite. Actorul care joacă un personaj
beckettian trebuie să aibă curajul să „devină” nimeni, să coboare în profunzimile impersonalului,
asemenea instrumentiştilor muzicali, ca să facă opera să sune în totalitatea ei. Această operă ne
sugerează ideea că aşteptarea miracolului, a intervenţiei divine devine mai suportabilă în
contextul solidarităţii umane şi al iubirii. (Tompa Gábor)