Introducere.

Lucrarea de faţă îşi propune să abordeze problema relaţiilor interpersonale din

perspectivă psihologică şi sociologică.. Ne propunem să reflectăm asupra importanţei mediului social
şi a grupului social în vederea formării personalităţii precum şi să evidenţiem principiile care
determină reacţii de respingere şi acceptare / atracţie faţă de ceilalţi.
Actualitatea acestui subiect este dată de faptul că relaţiile interpersonale au constituit
dintotdeauna mediul optim de dezvoltare a oricărei fiinţe umane, anume acel tip de relaţie
interpersonală definită ca o relaţie interpsihologică, directă, reciprocă, care se desfăşoară atât în plan
conştient cât şi în plan inconştient. Nu putem să ne dezvoltăm ca oameni în afara relaţiilor cu alţi
semeni de-ai noştri şi trebuie să recunoaştem că acest tip de relaţii ocupă un loc important în viaţa
fiecăruia dintre noi. Cazurile rare de copiii crescuţi de animale confirmă această ipoteză: lipsa
interacţiunilor umane duce la nedezvoltarea acelor abilităţi specific umane, gândirea, limbajul,
sociabilitatea etc. Deasemeni, unele studii efectuate asupra copiilor instituţionalizaţi, au arătat că lipsa
unui contact psihologic intim între copil şi un adult, prezent în mod constant, duce la o slabă
dezvoltare psihologică şi chiar fizică. Copii instituţionalizaţi aveau adesea o greutate sub normal şi
repere psihologice de dezvoltare sub vârsta cronologică [10]. Unice în existenţa lor fenomenală,
raporturile psihosociale, în general, şi cele interpersonale, în special, au constituit şi constituie, terenul
cercetărilor ştiinţifice, a unor variate căutări şi confruntări de idei privind natura, structura, dinamica
şi funcţiile lor sociale. Deci, tematica relaţiilor interpersonale a stîrnit interesul mai multor cercetători
din diferite domenii. Perspectiva psihologică a relaţiiolor interpersonale este pe larg abordată în
lucrările diferitor autori ca de exemplu Milcu Marius [4], Duck Steve [9], Golu Mihai [2] ş.a. Din
perspectivă sociologica subiectul este abordat de aşa autori precum Neculau Adrian [5], Sălăvăstru
Dorina [8], etc. Este important de remarcat că aceşti psihosociologi au adus contribuţii notabile la
dezvoltarea cunoştinţelor asupra raporturilor interpersonale.
Un alt argument în vederea susţinerii actualităţii cercetării relaţiilor psihosociale, inclusiv a
celor interpersonale, este condiţionată şi de necesitatea folosirii tuturor factorilor materiali şi spirituali
capabili să contribuie la dezvoltarea continuă a societăţii. Preocupaţi de asigurarea sporirii eficienţei
activităţii umane, individuale şi colective, organizatorii şi conducătorii proceselor vieţii sociale au
observat că raporturile psihosociale pot avea, în funcţie de natura lor, un însemnat rol de motor sau de
fîrina a progresului social, înţelegerea acestui fapt, pe cît de simplu pe atît de important, a stimulat
eforturile factorilor instituţionali pentru crearea şi consolidarea în fiecare colectivitate socială a unor
relaţii interpersonale preferenţiale, de realizare a climatului moral prielnic dezvoltării.
Avînd în vedere cele relatate mai sus, sîntem de părere că este util de a studia relaţiile
interpersonale din diferite perspective pentru a evidenţia unele aspecte importante referitoare la
subiectul sus-numit, a realiza o analiză minuţioasă ce ne va permite să intram în esenţa problemei date

1
şi să venim cu unlele interpretări personale. Cu toate că liteatura de specialitate oferă o gamă largă de
date, considerăm că subiectul pe care îl cercetăm mai conţine nişte semne de întrebare.

Generalităţi privind impactul mediului social asupra dezvoltării personalităţii

umane
Nu este o noutate că omul este o fiinţă net superioară celor existente în întregul univers şi care
se deosebeşte de celelalte creaturi prin faptul că este înzestrată cu raţiune. Pe parcursul vieţii omul se
transformă continuu şi îsi formează aşa un construct numit personalitate.care în accepţiunea cea mai
largă ar avea următoarea semnificaţie: “Personalitatea – fiinţa umană considerată ca sitem bio-psiho-
socio-cultural, ce se constituie fundamental în condiţiile existenţei şi activităţii din primele etape ale
dezvoltării în societate. Ea se compune din însuşi organismul individual, structurile psihice şi relaţiile
sociale şi mijloacele de care dispune” [1, p.154]. Aşa cum am văzut mai sus o influienţă determinantă
în formarea personalităţii o are mediul social. Ideea respectivă este împărtăşită de către Golu M. care
spune că “însuşi procesul structurării şi devenirii personalităţii se subordonează şi este determinat în
ultimă instanţă de reţeaua relaţiilor individului cu ceilalţi semeni şi cu instituţiile sociale [2, p.136] Ne
dezvoltăm şi creştem în societate, pentru că prin definiţie sîntem fiinţe sociale, iar societatea prin
modul educare ne modifică, transformă conform idealurilor existente .Deci omul este un produs socio-
cultural, este un subiect care este dotat cu mijloacele acţiunii, cunoaşterii şi valorificării care devine un
factor activ ce contribuie la istorie. În această oride de idei, devine importantă abordarea diferitelor
tipuri de relaţii pe care individul le întreţine cu diverşi membri ai mediului social din care facem parte.
Pentru a putea pătrunde mai profund în subiectul dat considerăm că este necesar a defini şi
analiza conceptul de relaţii interpersonale. Aşadar, prin relaţii interpersonale se are în
vedere”interacţiunea dintre două peroane, adică mai curînd ceea ce se petrece între ele decît în
interiorul fiecăreia” [6, p.37]. O alta perspectivă asupra relaţiilor interpersonale o găsim la Marius
Milcu care vede în relaţiile interpersonale „modul fundamental de existenţă şi funcţionare a
indivizilor şi grupurilor umane, mecanismul bazal al structurării grupurilor sociale şi a societăţii” [4,
p.29]..
Relaţia apare ca o „conexiune” invizibilă, aflată dincolo de cuvintele rostite şi de conţinutul
informaţional al comunicării dintre cei ce interacţionează. În planul relaţiei , se transmit semnale
inconştiente de armonie sau disonanţă, atracţie sau respingere, apropiere sau distanţare, confort sau
disconfort, prietenie sau duşmanie, disonanţă sau supunere, preţuire sau dispreţ. Într-o manieră dificil
de conştientizat, relaţia interpersonală explică iubirea şi ura, accepatrea şi respingerea, acordul şi
dezacordul. O relaţie bună implică un contact interpersonal empatic, în cadrul caruia partenerii sunt
relativ sincroni şi în armonie. Identificîndu-se emoţional unul cu celălalt, ei comunică mai uşor, mai
profund. A crea o bună relaţie, înseamnă a alege din gama de comportamente posibile tocmai pe cele

2
care oferă într-o mai mare măsură empatia cu interlocutorul. A crea uşor o relaţie înseamnă a staăpini
arta de a te face simpatic şi credibil, arta de a seduce.
Raportul interpersonal implică o ambianţă de deschidere, încredere şi confidenţă între
parteneriii aflaţi pe aceeaşi „lungime de undă”, care trăiesc aeleaşi sentimente, în aceeaşi expresie
verbală şi nonverbală. Totuşi o relaţie bună (de afaceri sau de muncă), nu implică întotdeauna şi în
mod necesar elemente afective. În afaceri sau la serviciu, nu-i obligatoriu să iubeşti partenerul pentru a
putea relaţiona eficient cu el. Cu un efort de adaptare, putem construi o relaţie bună chiar şi cu un
interlocutor ceva mai antipatic. Chiar viaţa ne obligă deseori să relaţionăm cu poersoane pe care nu le
iubim, care nu ne plac, nu ne sunt simpatice şi nu ne convin [6]. În cadrul relaţiilor, atît variaţiile cît şi
consecvenţele au rolul de a arăta că relaţiile nu sînt fixităţi psihologice stabile, ci sînt procese continue,
mereu deschise reinterpretărilor, sau reformulărilor în perspectiva noilor evenimente. Astfel, aşa cum
am arătat mai sus, ele pot fi exprimate, demonstrate sau manifestate în diverse moduri, conform
circumstanţelor, stărilor de spirit şi situaţiilor. A tră într-o relaţie înseamnă deci, în acelaşi timp, a trăi
cu explicarea sau interpretarea continuî şi secvenţială într-o lume a posibilităţilor schimbătoare, a nu
trăi cu finalităţi şi certitudini neschimbătoare pe care unii oameni ar prefera să le găsească [9].
Amintind cele spuse mai devreme, individul se dezvoltă şi se formează ca personalitate în
conexiune directă cu mediul social în care trăieşte. Ambianţa reprezintă societatea ca o structură
extrem de complexă în care oamenii se unesc prin anumite relaţii în grupuri. Există un mare număr de
varietăţi de grupuri: familia, grupele de grădiniţă, şcoala, grupul de prieteni, echipa de muncă, etc.
Relaţiile interpersdonle din grup determină conduita membrilor grupului şi influienţează calitatea
realizării actvităţii în comun. Unul din sensurile noţiunii de grup ar fi acela că grupul reprezintă „un
ansamblu uman structurat, reunit în mod relativ stabil prin anumite obiective comune determinate” [7,
p.173]. O altă semnificaţie a termenului de grup ar fi aceea că „grupul reprezintă două sau mai multe
persoane care interacţionează între ele în asemenea manieră încît fiecare persoană influienţează şi este
influienţată de celelalte persoane” [8, apud Donelson R. Forsyth (1983) p.124].
Deşi există o varietate de clasificări ce se referă la grupurile sociale un interes deosebit îl
prezintă aşa o categorie ce se referă la grupul secundar şi la cel primar. Grupul secundar este format
dintr-un număr mare de persoane, iar relaţiile dintre membri au un caracter formal, sunt reci şi
distante, indirecte, mijlocite oficial prin diferite norme. Drept exemple de astfel de grupuri pot servi:
şcoala, colectivele mari de muncă, etc. Grupul primar este format dintr-un număr restrîns de membri,
între care se stabilesc relaţii personale directe, faţă-n faţă. Acest aspect facilitează cunoaşterea
reciprocă a membrilor grupului, comunicarea directă, împărtăşirea ideilor, sentimentelor. În această
categorie intră: familia, grupul de prieteni, clasa de elevi.
O altă distincţie este aceea dintre grupul formal şi informal. Grupul formal este un ansamblu de
persoane cu o organizare explicită, instituţionalizată , în care relaţiile dintre membri sînt oficiale,

3
formale, reglementate prin legi, norme, ordine, decizii. Are o structură formală, reflectată în
organizarea ierarhică şi funcţională a grupului. Grupul informal este un grup constituit spontan, fără o
organizare explicită, iar relaţiile dintre membri exprimă modul de distribuire a simpatiei şi antipatiei în
grup. Are o structură informală care evidenţiază poziţia membrilor populari şi a celor respinşi, polii de
atracţie şi de conflict dincolo de structura oficială [8]. Vom prezenta în continuare cîteva tipuri de
grupuri primare, deoarece în interiorul acestor grupuri se stabilesc relaţii interpersonale, care
contribuie la dezvoltarea personalităţii indivizilor şi susţin integrarea lor în societate.
O primă instanţă de socializare care îşi exercită influienţa asupra omului o are familia. Relaţiile
interpersonale cu parinţii au un rol pivotal în dezvoltarea individului şi a tipului de relaţii pe care le va
stabili ulterior cu alţi indivizi de-a lungul vieţii. Multe din „datele interne” ale fiecarui individ se
capătă în cadrul acestora relaţii primare, ca de exemplu, stima de sine.Demn de remarcat este faptul că
nu numai relaţia dintre parinţi şi copii este importantă pentru dezvoltarea acestora din urmă, dar şi
tipul de relaţie dintre parinţi. Să nu uităm că atunci când intrăm în viaţa de cuplu, primul şi cel mai
important model pe care îl avem este cel al relaţiei de cuplu dintre parinţii noştri. Dacă această relaţie a
fost, să zicem, una extrem de tradiţională, bazată pe roluri bine conturate ale fiecaruia dintre parteneri,
foarte probabil că şi noi, la rândul nostru, vom cauta un partener cu care să putem reproduce acelaşi tip
de relaţie tradiţională. De aceea se spune că în fiecare căsnicie sunt de fapt trei căsnicii, fiecare
partener venind „de acasă” cu modelul căsniciei parinţilor, pe care va încerca să îl reproducă – sau,
dimpotrivă, să îl excludă pe cît de mult posibil în propria căsnicie.
Un alt grup cu valenţe semnicative din viaţa copilului este clasa de elevi. Ea satisface cel mai
bine cîteva dintre motivele fundamentale ale conduitei umane: nevoia de afiliere, de altul, nevoia de
participare, nevoia de protecţie, de securitate. Acest grup se perpetuiază de-a lungul cîtorva ani şi are o
imensă influienţă asupra menmbrilor săi. Clasa de elevi este un grup de muncă specific, compus dintr-
un anumit număr de membri egali între ei (elevii) şi dintr-un animator (profesorul), ale căror raporturi
sunt reglementate oficial de tipul de sarcini şi de normele de funcţionare. Clasa de elevi este în primul
rînd, un grup formal, constituit pe baza unor reglementări şcolare, în funcţie de anumite reguli şi prin
distribuirea unor roluri diferite educatorilor şi educaţilor. Clasa de elevi este un grup mic prin numărul
de membri (25-30), iar prin natura scopurilor este un grup educaţional. În raport cu alte tipuri de grup,
clasa şcolară este un grup de formare, de modelare a unor capacităţi şi trăsături de personalitate, de
învăţare a unor comportamente, de însuşire a cunoştinţelor şi abilităţilor necesare [8].
Nu mai puţin important pentru orice persoană este grupul de prieteni pe care aceasta îl are în
diferite perioade ale vieţii, dar deosebit de valoros pentru vîrsta de 12-18 Orice persoană de această
vîrstă visează să aibă un prieten / sau mai mulţi cu care să se poată identifica, să-şi poată împărtăşi
gindurile şi sentimentele, să formeze o unitate de norme şi valori comune, lucruri pe care în alt mediu
nu le poate face. Dar “integrarea unui individ într-un grup de prieteni nu trebuie înţeleasă în sensul

4
dezindividualizării, depersonalizării individului în cadrul grupului. Acesta nu îşi pierde personalitatea,
ci, dimpotrivă, găseşte în grup o madalitate de îmbunătăţire considerabilă şi completare a sinelui şi, în
acelaşi timp, un mijloc re realizare a acelor scopuri, obiective, avantaje, pe care el nu şi le poate reliza
în mod individual” [4, p.34]. Grupul de prieteni se formează în mod voluntar şi se bazează pe acordul
tuturor membrilor. Formarea grupului este condiţionată de trebiunţa omului de a fi iubit, înţeles, de a
se afirma, autocunoaşte. Relaţiile de prietenie se bazează pe sinceritate, ajutor reciproc, încredere,
interese comune, devotament. Scopul prieteniei poate fi: raţional – stimulat de satisfacţia de
îmbogăţire intelectuală; emoţional – satisfacţie de la comunicare; moral – orientat la susţinerea morală.
Toate aceste scopuri se combină între ele. Prietenii adevăraţi se înţeleg uşor, adesea fără cuvinte, prin
mimică, gesturi ştiute numai de ei, îşi pot intui reciproc reacţiile şi comportamentul în diverse situaţii,
gindurile şi intenţiile, se străduiesc să se menajeze, să fie corecţi în acţiuni şi glume, îşi susţin reciproc
opiniile. Un ineres deosebit prezintă prezintă motivele care-i fac pe prieteni să se apropie atît de mult
unul de celălalt, să se accepte. Totuşi de ce anumite fiinţe umane se atrag atunci cînd se întîlnesc? De
altfel, se îtîlnesc oare din întîmlare? Care sînt sursele simpatiei lor, suporturile şi schimburile de
conţinuturi pe care le întreţin? La aceste întrebări vom da răspuns în continuare.

Principii care influienţează atracţia interpersonală

Există mai multe principii care influienţează asupra faptului că unele persoane ne plac şi dorim
să-i avem de prieteni, altele ne displac Printre cele mai importante principii ce influienţează atracţia
interperonală sînt: nevoia de afiliere; efectul familiarităţii;aparenţa personală; similaritatea şi
reciprocitatea; proximitatea spaţială.
Nevoia de afiliere este un factor important ce explică atracţiile interpersonale care
funcţionează pe fundalul trasăturii si ataşamentului înnăscut faţă de alte persoane. Oamenii sînt fiinţe
sociale, colective, deci sînt programate genetic pentru afilierea cu ceilalţi. Dincolo de tendinţa spre
viaţa de grup, ataşamentul are valoare de supravieţuire biologică, fapt evident în cazul copiilor.
Ataşamentul copiilor faţă de persoanele care au grijă de ei, în mod obişnuit, părinţii, acoperă
două funcţii importante:
a) securitatea, este în mai mare siguranţă cînd se află sub ocrotirea fizică a adultului, ceea ce
instinctiv el simte, refugiindu-se, de fiecare dată cînd simte un pericol, în “poalele mamei”;
b) servind tot supravieţuirii, ataşamentul conferă copililui informaţii despre mediul apropiat şi îi
dă astfel posibilitatea să se orienteze.
La tineri şi adulţi, ataşamentul are note specifice, comparativ cu cel infantil, intervenind în
principal reciprocitate şi conştienţa, deliberativul. Deşi aceste caracteristici nu sînt întotdeauna
prezente în relaţiile dintre tineri şi dintre maturi, ele sînt totoşi tipice. Pe de altă parte, ataşamentul, cu

5
marea sa încărcătură afectivă, reprezintă dor unul din genurile de manifestare a nevoii de afiliere. C.
Hill consideră că există patru motive de bază care susţin tendinţa de afiliere şi interacţiune cu alţii:
a) compararea socială, stabilirea unor contacte cu ceilalţi pentru a vedea cum sunt şi cum
interacţionează ei, reducîndu-se astfel incertitudinea propriilor stări;
b) stimularea pozitivă, interacţiunea cu ceilalţi, întilnirile de grup liber alese constituie activităţi
plăcute şi interesante, implicînd prilej de bucurie;
c) suport emiţional, consolările şi încurajările în cazul unor evenimente şi situaţii ce te afectează
negativ;
d) căutarea atenţiei, care intervine atunci cînd ştii că ceilalţi vor fi cu ochii pe tine în sens
admirativ;
Efectul familiarităţii. La baza acestuia se află ideea conform căreia, în faţa a ceva sau a cuiva
nou, necunoscut, reacţia firească este de un oarecare disconfort, prudenţă şi reţinere. Pe măsură ce
contactul cu stimulul se repetă, anxietatea dispare; cînd acesta devine familiar, sporeşte probabilitatea
de a-l plăcea, de a se înfiripa prietenii şi iubiri. Legătura dintre expunerea repetată la un stimul şi
creşterea evaluării sale pozitive a fost pusă în evidenţă şi în cazul aprecierile persoanelor prin
experimentele lui R. Zajonc şi ale colaboratorilor săi. Cel mai des citat este acel în cadrul căruia unor
studenţi li s-au arătat fotografii cu chipuri umane. Anumite fotografii le.au fost arătate de peste 25 de
ori, altele numai o dată sau de cîteva ori. Apoi subiesţilor li s.a solicitat să indice cît de mult le-a plăcut
fiecare fotografie şi cît de mult cred că le-ar plăcea persoana reală a cărei fotografie au evaluat-o. Cu
cît o poză a fost văzută de mai multe ori, cu atît gradul de prezenţă a atributului plăcută a fost mai
ridicat faţă de ea, iar credinţa că persoana reprezentată le-ar plăcea a fost mai accentuată. Aşadar,
simplul contact repetat măreşte în sine atractivitatea faţă de o persoană. Familiaritatea chipurilor
umane ne dă un sentiment de siguranţă, de predictabilitate a reacţiei purtătorilor lor, întrucît aceasta se
crează prin prezenţa repetată a celuilalt. Dar contactul repetat cu anumite persoane nu generează
automat o atractivitate mai puternica şi mai statornică. Dimpotrivă el poate avea un efect invers, de
respingere, din două cauze principale:
a) pe măsură ce contactele sunt mai intense, ne dăm seama că individul respectiv are trăsături de
personalitate, valori, atitudini, credinţe şi mai ales iterese opuse alor noastre;
b) independent de consensul sau disensul psihic şi axiologic, poate interveni, ceea ce tehnic se
numeşte “suprasaturaţie de stimuli”, altfel spus – plictiseala..
Aparenţa personală. Felul în care arătăm, ne îmbrăcăm, conversăm şi reacţionăm în faţa diferitor
situaţii şi evenimente contează mult în atracţiile interpersonale. Un prim factor ce se detaşează net ca
relevanţă este atractivitatea fizică, aspectul constituţional-estetic al persoanei. Felul în care semenii
arată fizic are o mare importanţă în relaţiile de afinitate în general şi cu atît mai mult în relaţia de
dragoste şi în căsătorie. Din moment ce portretul fizico-constituţional contează, iar oamenii sunt atraşi

6
de frumuseţea fizică, care la rîndul ei nu este distribuită uniform rezultă că indivizii vor tinde să se
grupeze în iubire şi căsătorie după acest principiu. Altfel spus, ei ţin seama în alegeri şi de gradul de
atractivitate fizică. Este ceea ce s-a afirmat ca fiind ipoteza potrivirii fizice. Faptul că fiinţele umane
sunt atrase de frumuseţea fizică a fost demonstrat şi la copii: izolînd alte variabile, studiile au arătat că
le plac mai mult educatoarele cu aspect fizic plăcut şi se se joacă mai mult timp şi cu mai mare plăcere
cu jucării frumoase. Există unii factori ce ţin de aparenţa personală ca de exemplu: vîrsta, vocea,
practicarea umorului, vestimentaţia, înalţime, aspectul exterior îngrijit, lipsa defectelor fizice, nume
care sună frumos, etc. Da, fizicul e important, dar nici pe departe cel mai important, alte calităţi
precum inteligenţa şi mai ales caracterul, au o pondere mult mai ridicată în cadrul relaţiilor
interumane.
Similaritatea şi reciprocitatea. Similaritatea se explică prin faptul că ne plac persoanele care
se aseamănă cu noi, atît în planul fizic cît şi în cel atitudinal, axiologic, al conviungerilor. Similaritatea
funcţionează în primul rînd în planul potrivirii din punct de vedere fizic, cu o mai mare probabilitate
legîndu-se prietenii şi iubiri între cei înalţi, frumoşi, etc. Însă mai importantă este similitudinea
psihologică, adică a sistemelor de valor, atitudini şi a trăsăturilor de personalitate. O lege fundamentală
a relaţiilor interpersonale este cea a reciprocităţii. Chiar cele mai altruiste acte , gîndul că într-un fel
sau altul vei fi recompensat - prin aprecierea celorlalţi, a comunităţii, a divinităţii sau fie pentru
creşterea respectului de sine.Chiar dacă este complexă, similaritatea devine neoperantă dacă nu e
susţinută de atitudinea că iubeşt şi eşti iubit, că stima şi respectul sunt mutuale, că aşa cum tu ai face-o
şi partenerul / prietenul tău este gata oricînd să-ţi sară în ajutor la nevoie.
Poximitatea spaţială. Pentru a deveni prieten cu cinenva, se impune o condiţie minimă, să
întîlneşti acea persoană. Proximitatea sau apropierea în spaţiu, constă în formarea relaţiilor
interpersonale dintre partenerii care trăiesc unul în apropierea celuilalt. Drept exemple pot servi
relaţiile ce se stabilesc între vecini, colegi de şcoală, rude. Proximitatea spaţială este un factor de
facilitare şi din perspectiva raportului dintre costuri şi beneficii în cunoaşterea şi angajarea în relaţii
apropite cu ceilalţi, în sens că pentru a monitoriza condiţia persoanei pe care cineva “şi-a pus ochii”,
efortul este mai mic, se cheltuiesc mai puţine mijloace materiale şi psihice, inclusiv costul oportunităţii
de timp fiind mult mai redus. În acelaşi timp, faptul că vecinii şi colegii fac schimb de informaţii, se
consultă, cu privire la diverse probleme, putînd obţine în acest fel beneficii, sporeşte şansa ca ei să se
apropie şi din punct de vedere afectiv. Subliniind faptul că proximitatea fizică facilitează apropierea pe
mai multe planuri, ea se mai numeşte şi distanţă funcţională [3.]. Vecinătatea sau proximitatea
spaţială şi relaţiile interpersonale se află într-o stînsă legătură, după cum ne plac cei care ne sînt
aproape sau tindem, dimpotrivă să ne apropiem de cei pe care îi iubim [5].

7
Concluzii:
• Personalitatea umană poate fi formată numai în cadrul soicietăţii şi ca rezultat a influienţei
diferitor factori şi relaţii pe care aceasta le stabileşte cu semenii şi alte instanţe;
• Relaţiile interpersonale sînt acele tipuri de ineracţiuni care prin natura lor, contribuie la
dezvoltarea armonioasă a omului, la integrarea lui în societate şi îi oferă suport psihoafectiv;
• Fiinţele umane stabilesc o mare varietate de relaţii interpersonale cu diferite grupuri / persoane,
în funcţie de avantajelepe care acest proces şi partenerii respectivi le pot oferi;
• Atracţiile din cadrul relaţiilor interpersonale sînt determinate de o serie de principii care
explică motivaţiile ce condiţionează apropierea sau acceptarea celorlalţi;

Bibliografie:
1.Buzdugan T., Psihologia pe înţelesul tuturor, Bucureşti, Editura Didactică, 2007, 236 p.
2.Golu M., Dinamica personalităţii, Bucureşti:Geneze, 1993, 237 p.
3.Iluţ P., Psihologie socială şi sociopsihologie, Iaşi:Polirom, 2009, 627 p.
4.Milcu M., Psihologia relaţiilor interpersonale, Iaşi:Polirom, 2005, 226 p.
5.Neculau A. Psihologie socială, Iaşi:Polirom, 1996, 485 p.
6.Pruteanu Ş., Tratat de comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi:Polirom, 2008, 791 p.
7.Savca L., Psihologie, Chişinău:Lumina, 2005, 192 p.
8.Sălăvăstru D., Psihologia educaţiei, Iaşi:Polirom, 2004, 286 p.
9.Steve D., Relaţiile interpersonale, Iaşi:Polirom, 2000, 224 p.
10. http://www.psihogen.ro/