Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei

Psihologia Resurselor Umane şi Sănătate Organizaţională- specializare

Rezilienţa

Materie: Psihologia Sănătăţii Ocupaţionale

Student: Alexandra Borcea

 Rezilienţa

1. Definiţii:

Din punct de vedere psihologic, rezilienţa poate fi definită ca şi o adaptare psihologică

pozitivă în faţa unui factor stresor semnificativ care afectează dezvoltarea şi chiar supravieţuirea.
Include şi abilitatea de a reveni la o stare de echilibru după o serie de evenimente perturpatoare.
În al treilea rând poate indica prezenţa unui sistem adaptativ care foloseşte expunerea la stres
pentru a furniza rezistenţa la evenimente negative viitoare. În acest sens rezilienţa corespunde cu
factorii de protecţie cumulaţi, şi este folosită în opoziţie cu factorii de risc cumulaţi.

Rezilienţa mai poate fi definită ca şi un proces dinamic prin care indivizii prezintă
comportamente adaptative atunci când trec printr-o traumă, tragedie, ameninţare sau au de-a face
cu o sursă acută de stres. Rezilienţa este un construct bidimensional, referindu-se la exunerea la
diferite situaţii adverse, pe de-o parte, iar pe de cealaltă parte se află adoptarea unor strategii de
adaptare pozitive în acele situaţii.

Termenii cel mai des utilizaţi împreună cu acest concept sunt rezilienţa psihologică,
rezilienţa emoţională, inventivitate şi tărie mentală. Rezilienţa poate fi descrisă având în vedere 3
dimensiuni: rezultate bune indiferent de gradul de risc, competenţă constantă în condiţii de stres
şi recuperarea în urma traumei.

2. Scurt istoric:

În fizică, termenul de rezilienţă este folosit cu referire la rezistenţa metalelor la şocuri,

proprietatea unui material de a reveni la forma iniţială, după ce a fost îndoit, întins, sau
comprimat. În informatică, el caracterizează calitatea pe care o posedă un sistem de a continua să
funcţioneze corect, în ciuda unor deficienţe ale elementelor care îl compun.
Unul dintre pionierii etologiei franceze, Boris Cyrulnik, care este şi neuropsihiatru,
psihanalist, psiholog şi autorul unui mare număr de lucrări de specialitate, are ca principală
preocupare conceptul de rezilienţă - capacitatea de a putea depăşi traumatismele psihice şi rănile
emoţionale cele mai grave - boală, doliu, viol, tortură, atentat, deportare sau război. Pe baza
numeroaselor cazuri analizate în cabinetul său de psihoterapie sau observate în timpul misiunilor
sale în străinătate, Cyrulnik susţine că oamenii au capacitatea de a depăşi situaţiile cele mai
teribile datorită anumitor abilităţi deprinse în copilărie, care îi ajută să treacă peste experienţele
traumatizante.

Emmy Werner o fost printre primii cercetători care au utilizat acest termen in anii 70. Ea a
studiat o mulţime de copii din Kauai, Hawai, cei mai mulţii provenind din familii cu părinţi
alcoolici sau cu diferite boli psihice şi fără o slujba stabilă. Aceasta a descoperit faptul că două
treimi dintre aceşti copii au dezvoltat în adolescenţă comportamente distructive, cum ar fi şomaj
cronic, abuz de substanţe şi copii în afara căsătoriei. Totuşi, cealaltă treime nu au manifestat
aceleaşi comportamente, Werner numindu-i grupul rezilient. Copii rezilienţi şi familiile lor aveau
trăsături care îi diferenţiau de celălalt grup.

Rezilienţa apare ca şi subiect teoretic şi de cercetare în urma studiilor efectuate pe copii

mamelor schizofrenice in anii 80. În studiul lui Masten (1989), rezultatele au arătat faptul că acei
copii cu părinţi schizofrenici nu primesc o îngrijire plină de afecţiune ca şi cei cu părinţi sănătoşi,
iar această situaţie are un impact major asupra dezvoltării ulterioare. Totuşi, anumiţi copii cu
părinţi bolnavi prosperă având performanţe academice înalte, şi astfel s-a ajuns la studierea
acestor răspunsuri la adversitate.

Evoluţia constructului de rezilienţă de la cercetările fiziologice la cele psihologice se extinde

din secolul XIX până în prezent.

Domeniile în cadrul cărora poate fi găsită rezilienţa sunt cel ocupaţional, şcolar,
comportamental, psihosocial şi al sănătăţii fizice. Din cauza unei corelaţii slabe între aceste
domenii, indivizii pot prezenta mai multe caracteristici ale rezilienţei. De exemplu, un individ
care a avut o copilărie plină de lipsuri şi abuzivă, poate demonstra rezilienţă în domeniul
educaţional şi ocupaţional, obţinând o diplomă de doctorat sau un job bine plătit, dar poate fi
incapabil să menţină o relaţie intimă sau să fie imparţial în domeniul psihosocial. De aceea
studierea rezilienţei pe domenii specifice este mult mai utilă în cercetare şi aplicarea practică,
decât o definire globală a acesteia.

În cadrul cercetărilor despre rezilienţă, s-a pus accentul pe descoperirea factorilor protectivi,
care pot explica adaptarea oamenilor la condiţii adverse, cum ar fi maltratarea, tragedii din viaţă
sau sărăcia urbană. Apoi s-a urmărit înţelegerea proceselor protective, cercetătorii străduindu-se
să descopere factorii(de ex. familia) care pot contribui la rezultate pozitive.
 S-a descoperit faptul că există grupuri sociale şi etnice care sunt mai reziliente, printre
acestea se numără copii evreilor europeni din Statele Unite, copii vietnamezilor din Statele
Unite, familiile din clasa de mijloc în timpul marii recesiuni, copii fermierilor în timpul crizei
economice, copii imigranţilor spanioli şi vietmanezi în Germania, copii adoptaţi, care au trecut
prin situaţii tragice şi malnutriţie, şi nu în ultimul rând copii sclavilor africani aduşi în America
de către negustorii de sclavi.

Factorii care modifică efectele negative ale situaţiilor adverse sunt: relaţiile interpersonale
care oferă suport şi compasiune, crează afecţiune şi încredere şi oferă încurajare, capacitatea de a
face planuri realiste, o încredere în sine ridicată şi o imagine de sine pozitivă, dezvoltarea
abilităţilor de comunicare şi capacitatea de a gestiona sentimentele puternice şi impulsurile. Un
alt factor protectiv legat de moderarea efectelor negative este suportul social extern, mai exact
Werner în 1995 a făcut o distinţie contextuală între factorii protectivi: atributele personale,
relaţiile familiale şi comunitatea.

3. Cercetări:

Anumite studii au confirmat existenţa unei asocieri între rezilienţa şi emoţiile pozitive.
Cercetările lor s-au axat pe examinarea emoţiilor pozitive în cadrul rezilienţei, rezultatele
arătându-ne că văduvele cu un nivel ridicat de rezilienţă au experimentat mai multe emoţii, atât
negative cât şi pozitive, decât cele cu un nivel scăzut. Autorii studiului sugerează că consecvenţa
adaptativă a rezilienţei are o funcţie de creştere a complexităţii emoţionale în timpul stresului.
Mai mult, văduvele reziliente au dat dovadă de o capacitate mai mare de a-şi controla
experienţele pozitive şi de a-şi reveni de la stres. În acelaşi cadrul, alte studii, cum ar fi cel al lui
Fredrickson et al., 2003, susţin faptul că emoţiile pozitive îi ajută pe oamenii rezilienţi să-şi
construiască resursele psihologice necesare pentru a se putea adapta la situaţiile catastrofale.
(Rutter, 1987).

Mai mult, oamenii rezilienţi au tendinţa de a extrage elementele pozitive din situaţiile cu care
se confruntă, suferă de mai puţine simptome de depresie şi experimentează mai multe emoţii
pozitive (Fredrickson et al., 2003). În studiul lui Bonanno, în care s-au studit efectele a 911 de
atacuri asupra adaptării sănătoase a indivizilor rezilienţi, s-a descoperit faptul că oamenii cu un
nivel ridicat de rezilienţă tind să menţină un nivel scăzut al depresiei, şi să nu recurgă la
substanţe nocive, cum ar fi ţigările, alcoolul sau marijuana. Pe de altă parte, persoanele cu un
nivel scăzut de rezilienţă tind să aibă dificultăţi în reglarea emoţiilor negative în cadrul situaţiilor
stresante de zi cu zi şi un nivel mai ridicat al stresului.

Cercetările empirice au descoperit că există şi alte efecte de interacţiune în cadrul proceselor

protective, cum ar fi genul individului, temperamentul, relaţia părinte-copil, suportul în cadrul
mariajului, experienţa educaţională, evenimente care aduc o schimbare în viaţa individului.

Anumite cercetări au stipulat faptul că pentru ca o persoană să poată fi denumit rezilient

trebuie să aibă mai multe caracteristici ale acestei, în timp ce alţii spun că prezenţa doar a unei
dintre ele, dar la un nivel ridicat de performanţă este de ajuns. (Luthar, Cicchetti & Becker,
2000).

De altfel, majoritatea studiilor s-au concentrat asupra factorilor protectivi şi a influenţei

acestora asupra strategiilor de adaptare la stres.

În cadrul studiilor asupra rezilienţei, numărul de participanţi clasificaţi ca şi rezilienţi va

depinde întotdeauna de criteriile folosite pentru a defini un nivel crescut de stres şi un nivel
crescut de competenţă. (Luthar, Cicchetti & Becker, 2000).

În literatură se diferenţiază trei mari abordări în studiul rezilienţei. Prima îi aparţine lui
Garmezy (1985) şi Werner şi Smith (1982) care spune că factorii şi procesele protective se
împart în trei niveluir: personal, familial şi al comunităţii. A doua abordare constă în abordarea
tranzacţiilor dintre contextul ecologic şi dezvoltarea individului, iar a treia este perspectiva
structural-organizaţională, care susţine faptul că există coerenţă şi continuitate în desfăşurarea
competenţei de-a lungul timpului.

Unul dintre instrumentele folosite în măsurarea rezilienţei este Chestionarul Rezilienţei în

Carieră (CRQ), care măsoară răspunsurile individuale la o varietate de situaţii legate de muncă
sau carieră, care au fost alese astfel încât să redea contexte tipice. Acesta constă în 60 de itemi.
De asemenea alţi cercetători au utilizat diverse scenarii sau alte modalităţi prin care să evoce
diferite situaţii în care se poate manifesta rezilienţa.

4. Metode:
 Rezilienţa a fost studiată în special în cadrul experimentelor, cu grupuri experimentale şi de
control, dar şi ca şi studii de caz, preponderent în urma unor tragedii, cum au fost diferitele
atacuri teroriste de pe teritoriul Statelor Unite şi al Europei, catastrofe naturale, cum ar fi
cutremure, indundaţii puternice, uragane, dar şi accidente grave de muncă, cum ar fi în cazul
minerilor sau al pompierilor.

Pe de altă parte, mulţi subiecţi ai cercetărilor despre rezilienţă au fost copii care provin din
familii defavorizate, care au avut parte de o copilărie grea, plină de lipsuri şi abuzuri, copii
imigranţilor, copii adoptaţi.

5. Valoarea apreciativă:

Constructul de rezilienţă are o mare valoare aplicativă mai ales în cazul personalului care a
suferit diferite accidente de muncă sau în cazul profesiilor în care se lucrează în medii stresante
sau se întâlnesc situaţii tragice. Astfel APA (Asociaţia Psihologilor Americani) sugerează 10
metode de a dezvolta rezilienţa:

- Menţinerea unor relaţii bune şi armonioase cu membrii familiei, prietenii sau alţii;
- Evitarea unui punct de vedere pesimist asupra unei crize sau evenimet stresant;
- Acceptarea faptului că circumstanţele nu pot fi schimbate;
- Propunerea unor scopuri realiste şi mobilizarea spre atingerea lor;
- Luarea de măsuri decisive în situaţii adverse;
- Cautarea oportunităţilor de auto-descoperire după o luptă cu pierderi;
- Dezvoltarea încrederii în sine;
- Abordarea unei perspective de durată şi considerarea unui eveniment stresant într-un
context mai larg;
- Menţinerea unei atitudini pozitive, aşteptarea lucrurilor bune şi vizualizarea dorinţelor;
- Exerciţii fizice regulate, angajarea în activităţi relaxante;
- Învăţarea din trecut şi menţinerea flexibilităţii şi echilibrului în viaţă.

De asemenea implementarea de programe de suport pentru cei care au trecut prin traume sau
tragedii, oferirea de consiliere sau psihoterapie celor afectaţi, oferirea de traininguri şi sesiuni în
care se poate învăţa dezvoltarea anumitor abilităţi şi deprinderi de a face faţă stresului,
îndrumarea indivizilor spre spiritualitate, oferirea posibilităţii de a-i ajuta pe alţii care au trecut
prin situaţii asemănătoare, sunt metode de a-i ajuta şi implica pe cei care au trecut prin situaţii
traumatice.

În concluzie conceptul de rezilienţă este unul complex, multidimensional, care cuprinde mai
multe domenii şi aspecte ale vieţii individului. Din punct de vedere al cercetării, el nu trebuie
tratat separat, ci din mai multe perspective. De asemenea din punct de vedere al aplicabilităţii
practice poate ajuta la recuperarea persoanelor care suferă de sindromul stresului post-traumatic,
şi nu numai ci şi al celor care doar au trecut printr-un moment sau situaţie de criză.
6. Bibliografie:

• Bonanno, G. A., (2004) Loss, trauma and human resilience, American

Psychological Association, vol. 59, no. 1 , USA
• Carver, S.C., (1998) Resilience and thriving: issues, models and linkages, Journal
of Social Issues, vol. 54, no. 2, USA
• Luthar, S. S., Ciccheti, D., Becker, B., (2000) The construct of resilience: A
critical evaluation and guidelines for future work, Child Dev., New York, USA
• Rutter, M. (1987) Psychosocial resilience and protective mechanisms,Amer. J.
Orthopsychiatr. 57 (3), London
• www.apa.org