Sunteți pe pagina 1din 29

Capitolul

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

16
POLITICA AGRICOLĂ COMUNITARĂ

Agricultura figura în a doua parte a Tratatului CEE, intitulată „fundamentele Comunităţii”,


imediat după libera circulaţie a mărfurilor, dar înaintea celorlalte trei libertăţi fundamentale
(libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor). Tratatul de la Maastricht a introdus-
o în a treia sa parte, care vizează „politicile comunitare, fără a modifica însă textul şi
numerotarea articolelor (de la 38 la 47), care a rămas aceeaşi. Numai zece articole îi sunt
consacrate acestui capitol, din câteva sute, deşi el urma să devină, până la crearea UEM, cea
mai ambiţioasă şi originală creaţie comunitară. Costurile implicate, cărora li s-au adăugat şi
puternicele presiuni externe au condus la o serie de reforme, cea mai importantă fiind decisă la
30 de ani după naşterea PAC, în 1992.

16.1. Construcţia politicii agricole comunitare (PAC)

Construcţia PAC s-a făcut pornind de la dispoziţiile Tratatului CEE, în urma unor adevărate
maratoane ministeriale, întrerupte uneori de veritabile crize, precum a fost cea din 1965. La
cererea Franţei, Piaţa comună urma să includă agricultura şi comerţul cu produse agricole, cu
precizarea că „funcţionarea şi dezvoltarea unei pieţe comune a produselor agricole trebuia să
fie însoţită de realizarea unei PAC” (art.38). Ori, în diferitele state membre, inclusiv în liberala
Germanie, existau politici agricole naţionale, care vizau o susţinere a preţurilor şi veniturilor.

16.1.1. Orientările trasate prin Tratatul CEE

 De reţinut: Conform art.39, PAC vizează următoarele obiective1:

 creşterea productivităţii în agricultură, prin asigurarea unei dezvoltări raţionale a


producţiei, precum şi o exploatare optimă a factorilor de producţie, în special a mâinii
de lucru;
 asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru populaţie;
 stabilizarea pieţelor;
 garantarea securităţii aprovizionării;
 asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.

1 Vezi şi N.Sută (coordonator), Comerţ internaţional şi politici comerciale, Editura ALL, 2000.

416
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

 De reţinut: Sunt prevăzute următoarele, în tratatul CEE, următoarele modalităţi


de realizare a PAC

 organizarea comună a pieţei (art.40). Pentru atingerea obiectivelor prevăzute în cadrul


art.39, piaţa agricolă urma a fi organizată, având în vedere următoarele elemente:
 reguli comune în domeniul concurenţei;
 coordonare obligatorie din partea diferitelor organizaţii naţionale;
 organizarea europeană a pieţelor. În final, această a treia formă se va impune, sub
termenul generic de Organizarea Comună a Pieţelor (OCP), pentru cereale, zahăr, etc.

Articolul 40/3 precizează că organizarea comună a pieţelor va presupune reglementarea


preţurilor, subvenţii, atât pentru producţie cât şi pentru comercializare, sisteme de stocare,
mecanisme comune de stabilizare a importurilor sau exporturilor. De altfel „o eventuală
politică comună a preţurilor va trebui să pornească de la criterii comune şi de la metode de
calcul uniforme.”. De asemenea, art.40 prevede şi posibilitatea creării unuia sau mai multor
fonduri de orientare şi garantare agricolă. Articolele 41 şi 42 menţionează posibilitatea acţiunii
în domeniul formării profesionale, cercetării şi diseminării informaţiilor; acţiuni comune, în
cadrul programelor de dezvoltare economică, pentru dezvoltarea consumului anumitor produse
sau acordarea de ajutoare pentru protejarea exploataţiilor defavorizate de condiţiile structurale
sau naturale.

16.1.2. Marile etape ale PAC

Toate statele membre interveneau în domeniul agricol pentru a asigura ţăranilor venituri
comparabile cu cele ale altor categorii de lucrători, deşi aceste acţiuni nu au fost niciodată
încununate de succes. Instrumentele utilizate erau relativ aceleaşi: organisme de intervenţie,
controlul importurilor, ajutoare pentru export, etc. Cu toate acestea, intensitatea era diferită,
urmare a condiţiilor diferite existente: Franţa şi Italia aveau suprafeţe agricole importante şi o
pondere ridicată a populaţiei în agricultură, dar practicau încă o agricultura predominant
tradiţională, spre deosebire de Germania şi ţările Benelux, în care nivelul industrializării în
acest sector era mai ridicat. În construcţia PAC pot fi distinse cinci perioade succesive2:

Perioada de formare (Stressa)


Comisia avea obligaţia de a organiza, odată cu intrarea în vigoare a tratatului, o conferinţă a
statelor membre pe probleme agricole, înainte de a prezenta propuneri privind elaborarea şi
realizarea unei PAC. Această conferinţă a avut loc la Stressa, în iulie 1958, şi a ajuns la un
consens privind necesitatea protejării pieţei interne în faţa concurenţei din exterior, privind
existenţa unei corelaţii între politica preţurilor şi structura producţiei, precum şi asupra
necesităţii asigurării unor venituri rezonabile pentru agricultori şi a protejării exploataţiilor
agricole.

2 Neme J, Neme C., Economie de L Union Europeenne. Analyse d un processus d integration, Paris, 1995,
p.161-165

417
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

Perioada maratoanelor şi crizelor


Comisia trebuia să avanseze primele propuneri în noiembrie 1959, urmând ca formulările
respective revăzute să fie prezentate în vara anului 1960. Cu toate acestea, la finele anului 1961
nu se luase încă nici o decizie. Franţa condiţiona acordul său privind trecerea la a doua etapă a
perioadei tranzitorii (31 decembrie 1961), care necesita unanimitate, de finalizarea deciziilor în
domeniul agricol. Un prim maraton agricol (200 ore repartizate în 23 de zile) urma să ducă la
elaborarea fundamentelor PAC. Crizele şi discuţiile maraton se vor succeda.

R ealizarea organizaţiilor comune de piaţă Consiliul de Miniştrii va adopta la


începutul anului 1962 şase reglementări pe produse (vizând în special cerealele şi produsele
derivate, precum porcii şi păsările), o rezoluţie privind produsele lactate, carnea de vită şi
zahărul, o decizie privind piaţa transformării industriale a produselor agricole, o reglementare
privind regulile de concurenţă în agricultură şi o reglementare privind crearea Fondului
European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA). Erau de acum puse fundamentele
PAC, odată cu fixarea unui preţ indicativ pentru cereale, pornind de la care urmau a fi stabilite
preţurile de intervenţie, prelevările la import şi restituirile la export.

 De reţinut: Mecanismul preţurilor devenea astfel piesa de bază în susţinerea


veniturilor agricultorilor, fiind astfel trasate şi trei din caracteristicile
importante ale PAC:

 Unicitatea pieţei, pornind de la existenţa unui sistem de preţuri unice, care urmau a fi
fixate,
 Preferinţa comunitară, manifestată faţă de concurenţa externă.
 Solidaritatea financiară, prin suportarea cheltuielilor implicate de PAC prin intermediul
FEOGA.

Un nou set de discuţii maraton, la finele anului 1963, va permite adoptarea de reglementări
preliminare în ceea ce priveşte carnea de vită, produsele lactate şi orezul şi fixarea liniilor
directoare în viitoarea politică comună privind produsele grase (prin instituirea unei taxe pe ulei
şi margarină).

Un al treilea maraton va avea loc la sfârşitul anului 1964. În acea perioadă, deoarece Germania
întârzia mereu fixarea preţurilor comune pentru cereale (ceea ce însemna o reducere pentru
agricultorii săi), Franţa a anunţat, la 21 octombrie 1964, că „va înceta să mai participe la CEE
dacă Piaţa comună nu va fi organizată aşa cum era prevăzut.” Germania va ceda şi Consiliul va
decide unificarea preţurilor la cereale, a pieţei produselor derivate (porc şi pasăre) începând cu
1 iulie 1967 şi o întărire a OCP în cazul fructelor şi a legumelor.

În iulie 1966, Consiliul va fixa preţurile agricole comune pentru produse lactate, carne vită,
zahăr, orez, oleaginoase şi ulei de măsline şi va definitiva organizarea pieţelor pentru zahăr şi

418
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

materii grase. Noi OCP vor fi realizate ulterior pentru carne de oaie, peşte, tutun, vin, flori, etc.
Unele produse, precum alcoolul etilic, nu erau acoperite nici la începutul anilor 90.

F inanţarea PAC şi criza din 30 iunie 1965 Conform celor decise în cadrul primului
maraton agricol, Consiliul de Miniştrii urma să precizeze modul de finanţare al PAC cel mai
târziu la 30 iunie 1965. În faţa reticenţelor manifestate de unele ţări, dar şi pentru a accelera
construcţia comunitară, Comisia a propus, la începutul anului 1965, realizarea unui vast plan
incluzând:

 Realizarea anticipată a uniunii vamale pentru produse industriale începând cu 1 iulie


1967,
 Realizarea pieţei comune agricole de la aceeaşi dată, ceea ce, din punct de vedere
financiar implica preluarea tuturor cheltuielilor de susţinere a PAC de către FEOGA,
 Alocarea taxelor vamale şi a prelevărilor agricole bugetului CEE.

Deoarece semnarea unui acord privind finanţarea agricolă, la dată prevăzută de 30 iunie, părea
imposibilă, Franţa a anunţat că încetează să mai participe la lucrările Consiliului. Criza nu va fi
depăşită decât prin aşa numitul „compromis de la Luxemburg”, în ianuarie 1966, care, limitând
utilizarea regulii majorităţii, va apăsa greu asupra continuării construcţiei comunitare (în
domeniul agricol va trebui aşteptat anul 1982, pentru ca atunci, Consiliul să adopte, pentru
prima dată cu majoritate calificată, decizia privind preţurile campaniei 1982-83). Ulterior, la 11
mai 1966, Consiliul se va pune de acord în problema finanţării FEOGA iar la începutul anilor
70 se va lua decizia definitivă privind finanţarea cheltuielilor comunitare, inclusiv cele agricole.

Planul Mansholt
La finele anilor 60, comisarul responsabil cu politica agricolă, olandezul Sicco Mansholt, a tras
un semnal de alarmă, dând publicităţii un memorandum celebru, în care prezenta problemele
ridicate de PAC în cadrul Europei celor 6 (eram înaintea primei lărgiri):

 Probleme comerciale, legate de apariţia excedentelor, rezultat al unei dezvoltări mult


mai rapide a producţiei decât a consumului. Cantitatea de grâu afectată de intervenţii
ajunsese la 1,1 milioane tone în 1967-68 iar rata auto-satisfacerii trecuse de la 93% în
1958 la 103,9% începând cu 1965). Stocul de unt, care se ridica la 67,9 mii tone în
1965, ura să atingă nivelul estimat de 325 mii tone în 1969. Pe de altă parte, se
menţineau (atunci) deficite în privinţa cerealelor, cărnii de vită sau uleiurilor vegetale
(unde rata auto-satisfacerii, în 1965, era de 37,7%).
 Probleme financiare, legate de creşterea cheltuielilor FEOGA, secţiunea Garanţie,
 Probleme sociale, legate de faptul că în ciuda nivelului ridicat al preţurilor agricole
comunitare, nu se asigurau venituri rezonabile pentru agricultori.

419
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

Memorandul Mansholt propunea, pe termen scurt, o mai bună ierarhizare a preţurilor, pe


termen mediu, măsuri de eliminare a excedentelor, în special pentru unt (preţuri de vânzare
reduse, etc) şi pe termen lung, o reformă a structurilor agricole.

Creşterea pericolelor
În ciuda mecanismelor de organizare a pieţelor realizate, a preţurilor comune practicate, a
deciziilor comune privind finanţarea agriculturii, PAC părea a ridica în continuare noi
probleme, în sprijinul acestei afirmaţii stând cel puţin trei argumente:

1. Atitudinea UK şi presiunile SUA. Marea Britanie, în mod tradiţional ostilă includerii


agriculturii în spaţiul european al liberului schimb, a trebuit să accepte PAC ca preţ al
intrării sale în CEE, începând cu 1 ianuarie 1973. Acceptul a fost temporar, intenţia ei
fiind de a obţine punerea în discuţie a PAC sau, cel puţin, modificarea acesteia într-un
mod favorabil UK. Astfel, începând cu anul 1974, guvernul laburist va solicita
renegocierea PAC şi va obţine concesii importante (subvenţii pentru consumatorii de
unt, aranjament privind importul de unt din Noua Zeelandă, protocolul zahărului în
cadrul Convenţiei de la Lome, etc.). În continuare, presiunile britanice au avut în
vedere nivelul preţurilor şi limitarea costurilor financiare ale PAC. În exteriorul CEE,
SUA exercitau o presiune crescândă în vederea obţinerii de modificări ale PAC,
considerate a fi mult prea protecţionistă şi de natură să falsifice schimburile comerciale
internaţionale datorită subvenţionării agresive a exporturilor. Au rezultat o serie de
conflicte comerciale (pui, porumb, …) şi propunerile americane, făcute în cadrul rundei
Uruguay, de suprimare a numeroasele ajutoare acordate agriculturii (fiind vizate în
special cele practicate de Comunitate).
2. Acumularea excedentelor şi creşterea costurilor PAC. Intrarea UK în CEE, mare
importator de produse agricole, părea să rezolve, cel puţin problema produselor lactate.
Soluţia a fost doar provizorie, problema excedentelor fiind reluată cu acuitate la finele
anilor 70. În tabelul următor este urmărită evoluţia ratei de auto-satisfacere, între 1973,
anul primei lărgiri, şi 1883, anul în care principiul pragului garantat a fost acceptat
pentru numeroase produse.

Tabelul nr.1 Gradul de auto aprovizionare al CEE în cazul câtorva produse, în 73/4, 82/3

CEE celor 10 Din care UK


1973/74 1982/83 1973/74 1982/83
Cereale total
(fără orez) 91 109 68 106
Grâu 104 124 60 102
Produse lactate 90 141 30 55
Lapte pudră integral 231 317 74 389
Unt 98 147 19 77
Carne, total 96 102 70 78

Sursa: Situation de l agriculture dans la Communaute, Rapport, 1985, p.249-250

420
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

Pe ansamblu, conform unui studiu publicat de OSCE3, în 1979, pentru prima dată,
„Comunitatea celor 9” a înregistrat un excedent al aprovizionării cu produse alimentare, gradul
mediu de auto-satisfacere atingând nivelul de 103%. Dacă luăm în calcul şi importurile de
furaje din ţările terţe, gradul net de auto-aprovizionare scade la 89%, ceea ce demonstra faptul
că „o parte considerabilă a bazei de produse animale nu există în interiorul comunităţii şi
trebuie importată sub formă de furaje”. Cu alte cuvinte, securitatea nu era decât aparentă.
Comunitatea producea mai mult decât consuma dar înregistra şi o dublă fragilitate: dependenţă
energetică (datorită producţiei tot mai mecanizate) şi dependenţă în cazul furajelor.

În anii următori, stocurile vor continua să crească (în 1986, 1,3 milioane tone unt, 1 milion tone
lapte pudră, 730.000 tone carne vită). Intrarea Spaniei şi a Portugaliei, deşi ar fi trebuit să mai
atenueze uşor anumite excedente, dimpotrivă, a ridicat noi probleme în sectoarele fructelor,
legumelor, vinului, uleiului de măsline şi pescuitului maritim. La începutul anilor 90, gradul de
auto-satisfacere, pentru Comunitatea celor 12, era de 120% pentru cereale (din care, numai
grâul, 132,6%), 133,7% pentru zahăr, 121% pentru unt şi 102% pentru carne.

3. Reforma PAC A fost realizată printr-o serie de măsuri punctuale, cele mai importante
fiind decise în 1992.
 Primele schimbări în PAC, deşi modeste, au fost operate în 1979, prin
introducerea unei taxe de co-responsabilitate la producţia de lapte în scopul
transferării asupra producătorilor a unei părţi din cheltuielile de stocare şi a
subvenţiilor la export. În scurt timp, această taxă s-a dovedit insuficientă pentru
a stopa creşterea producţiei de lapte.
 Pentru a restrânge oferta la nivelul cererii (consum intern plus export), în 1984
s-a introdus sistemul cotelor la producţia de lapte.
 Modificări substanţiale s-au produs în 1988, când Consiliul de Miniştrii a decis
să plafoneze creşterea cheltuielilor agricole: rata creşterii acestora nu putea
depăşi 74% din rata de creştere a PIB-ului comunitar.
 De asemenea, s-a decis extinderea aplicării cotelor de producţie la întreaga
producţie agricolă (la lapte ele fuseseră introduse în 1984 iar zahărul fusese
întotdeauna supus acestui regim). Aceste limite, numite stabilizatori, erau
menite să controleze cheltuielile comunitare aferente organizării comune a
pieţei. Stabilizatorii respectau următorul principiu: dacă producţia depăşea un
nivel determinat (cantitatea maxim garantată – CMG), sprijinul acordat
agricultorilor se reducea automat. Reducerea se aplica ansamblului producţiei
nu doar părţii care depăşea CMG. Astfel, în cazul cerealelor, CMG a fost fixat
la 160 milioane tone pe an. În cazul depăşirii acestui plafon, preţul se reducea
cu 3% pe parcursului anului viitor care urma recoltei respective. Reducerile de
preţ fiind cumulative, atunci când producţia depăşea CMG pentru a doua oară,
se realiza o nouă reducere de preţ de 3%.

3 Informations de l Eurostat, n.2, 1981, p.11

421
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

 Stabilizatorii au avut un succes limitat, acumularea excedentelor, în special


pentru carne vita şi lapte, continuând să se producă. Pe fondul reducerii
preţurilor mondiale, s-a înregistrat o creştere a volumului subvenţiilor. În plus,
pierderea anumitor pieţe tradiţionale de export, precum a fostelor republici din
URSS şi anumite regiuni din Orientul Mijlociu, a agravat problema
excedentelor, impunând continuarea reformei.

R eforma din 1992 a plasat PAC în centrul strategiei de dezvoltare rurală a UE.
Obiectivele sale esenţiale erau următoarele:

 Menţinerea Comunităţii în rândul producătorilor şi exportatorilor de produse agricole,


prin creşterea competitivităţii, atât în plan intern cât şi extern;
 Reducerea producţiei până la nivelul cererii manifestate pe piaţă;
 Concentrarea ajutorului către susţinerea directă a fermierilor;
 Încurajarea agricultorilor să nu-şi abandoneze terenurile,
 Protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.

Elementul central al pachetului de reforme l-a constituit reducerea preţurilor de intervenţie şi a


suprafeţelor arabile cultivate. Pentru a compensa pierderile, ţăranii primeau ajutoare sub formă
de plăţi directe pe hectar sau pe cap de animal. Produsele vizate erau: cerealele, oleaginoasele,
plantele proteice şi carnea de vită.

16.2. Organizarea comună a pieţei(OCP) şi secţiunea Garanţie a FEOGA

 De reţinut: Organizarea comună a pieţei se bazează pe două mari principii:

1. libera circulaţie a produselor pe piaţa unică, însoţită de preferinţa comunitară. Ea se


traduce prin:

 eliminarea restricţiilor cantitative în calea schimburilor agricole, nu doar în


interiorul Comunităţii, ci şi în raport cu ţările terţe;
 în domeniul tarifar sau para tarifar:

 eliminarea taxelor vamale, a măsurilor cu efect echivalent în schimburile


dintre ţările membre presupune, într-un domeniu foarte reglementat, un
regim uniform al preţurilor şi garanţii uniforme pentru producătorii
comunitari;
 realizarea unei protecţii periferice comune, cu scopul protejării agricultorilor
în faţa preţurilor mondiale de regulă mici şi a fluctuaţiei cursurilor. Această
protecţie periferică trebuie să asigure preferinţa comunitară, astfel încât să
favorizeze achiziţionarea produselor agricole comunitare.

422
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

2. responsabilitate financiară comună:


 la nivelul gestionării pieţelor, cu alte cuvinte în privinţa cheltuielilor de
intervenţie necesare în cazul organizării comune a pieţei(de exemplu, ajutoare
pentru exportatori, cheltuieli de stocare, etc.)
 pentru finanţarea operaţiunilor de ameliorare a structurilor agricole.

Organizaţiile comune de piaţă au înlocuit treptat, după introducerea PAC, în sectoarele unde
era necesar, organizaţiile naţionale de piaţă. În prezent ele acoperă circa 90% din producţia
agricolă comunitară (cereale, porcine, fructe şi legume, banane, vin, produse lactate, carne vită,
orez, materii grase, zahăr, floricultură, fructe şi legume transformate, tutun, carne oi şi capră,
ş.a.

16.3. Protecţia agriculturii comunitare

16.3.1. Modalităţi clasice de susţinere a veniturilor agricultorilor în faţa concurenţei străine

Din raţiuni diferite, în cea mai mare parte a ţărilor industrializate agricultorii sunt în mod
tradiţional protejaţi. În principal se urmăreşte asigurarea unui venit satisfăcător dar şi a unui
minim de securitate a aprovizionării (acesta a fost unul din obiectivele fundamentale ale
politicii agricole în unele ţări neutre, precum Elveţia, Austria sau Suedia, care considerau
securitatea aprovizionării drept condiţie a neutralităţii politice). Pe de altă parte, consumatorii
doresc să profite de preţurile reduse de pe piaţa mondială. Experienţa a demonstrat însă că
aceştia au nevoie, în acelaşi timp, de protecţie împotriva unei penurii fizice sau a unei creşteri
excesive a preţurilor.

 De reţinut: Cea mai mare parte a ţărilor dezvoltate practică două mari sisteme de
protecţie a veniturilor agricole, independent de instrumentele clasice
de politică comercială (taxe vamale şi restricţii cantitative): sistemul „deficiency payments” şi
sistemul prelevărilor-restituirilor.

Logica celor două sisteme

Pentru a înţelege mai bine logica celor două sisteme pornim de la ipoteza unor preţuri mondiale
de 100 u.m. şi considerăm că, pentru a asigura un venit decent agricultorilor, preţul trebuie să
crească la 200 u.m. pe chintalul de grâu. Simplificând foarte mult, situaţia este următoarea:

 în sistemul „deficiency payments”, care a fost tradiţional în sistemul britanic (vezi teoria
lui Ricardo: preţurile scăzute ale pieţei mondiale pentru hrana lucrătorilor duc la
creşterea competitivităţii industriei), vom importa produse la preţul de 100 u.m., deci
preţul pieţei mondiale. Dar pentru ca agricultorii naţionali să aibă un venit decent vom
completa încasările care provin din vânzări. Prin urmare, se vinde la nivelul preţului
mondial dar se fac plăţi compensatorii de încă 100 u.m., contribuabilul fiind cel care
plăteşte pentru susţinerea agriculturii. Acesta era sistemul britanic înainte de intrarea în
Comunitate; cu unele modificări, el reprezintă şi astăzi unul din fundamentele
agriculturii britanice.

423
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

 Sistemul prelevărilor-restituirilor, deşi conduce la acelaşi rezultat, o face folosind


metode diferite. Pentru ca agricultorii să primească un venit decent, el trebuie să
primească de asemenea 200 u.m. pentru chintalul de grâu (preţul mondial rămânând de
100 u.m.). Se va decide atunci ca preţul intern să fie de 200 şi, de fiecare dată când va
intra un chintal de grâu cumpărat cu 100 de pe piaţa mondială, îi vom aplica taxe de
încă 100 (prelevări), ridicând preţul la 200 (în fapt se va aplica o taxă ceva mai mare,
pentru a asigura preferinţa comunitară). Prin urmare, spre deosebire de taxele vamale,
acum avem de a face cu taxe variabile la import, deoarece preţurile mondiale variază în
mod constant. Diferenţa dintre preţul practicat pe piaţa comunitară şi ce a mondială va
fi prelevată. La export, Comunitatea acordă o subvenţie numită „restituire”, care
compensează diferenţa dintre preţul interior de 200 şi cel mondial de 100.

Diferenţe între cele două sisteme

D in punct de vedere financiar, cum preţurile mondiale sunt de regulă insuficiente


pentru a asigura un venit decent agricultorilor, se consideră că în sistemul „deficiency
payments”, contribuabilul este cel care plăteşte iar în sistemul prelevărilor-restituirilor,
consumatorul. Primul sistem este considerat greoi din punct de vedere financiar. El devine
extrem de necesar atunci când protecţia este „consolidată” la GATT, situaţie în care este
imposibil sau foarte dificil (numai în schimbul unor contraprestaţii) să aplici la frontieră
protecţia necesară. Al doilea sistem devine foarte costisitor în condiţiile în care producţia este
excedentară şi trebuie asigurate subvenţiile pentru export, în condiţiile în care volumul
prelevărilor pentru import scade foarte mult.

D in punct de vedere al protecţiei consumatorilor, de regulă, sistemul deficiency


payments le este mai favorabil acestora. Dar, în cazul unor tensiuni brutale ale preţurilor pe
piaţa mondială, precum a fost cazul la începutul anilor 70, sistemul prelevărilor-restituirilor se
dovedeşte a fi un factor de stabilitate a preţurilor, în beneficiul consumatorilor. În exemplul
anterior, dacă preţurile mondiale cresc la 300, este suficient să se aplice o prelevare de 100
pentru a descuraja exporturile şi să se acorde o restituire la import (o adevărată prelevare
negativă) pentru a menţine preţurile comunitare la adăpost.

Trebuie făcută observaţia că, în ambele sisteme (prezentate schematic mai sus), este vorba de a
garanta agricultorilor anumite încasări pe unitatea de producţie (de exemplu, un chintal de
grâu). Avem de a face, prin urmare, cu o susţinere a veniturilor agricole în funcţie de volumul
producţiei, prin susţinerea preţurilor sau prin alocarea unei diferenţe de preţ.

16.3.2. Diferite forme de protecţie a agriculturii comunitare în faţa concurenţei străine

 De reţinut: Deşi, ca regulă generală, Comunitatea celor 6, în momentul realizării


PAC a adoptat sistemul prelevărilor-restituirilor, în vreme ce în UK
se practica sistemul deficiency payments, în realitate nici unul din cele două sisteme nu a existat

424
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

în formă pură. Pe de o parte, UK a renunţat treptat la un sistem costisitor pentru buget iar
Comunitatea a adoptat sistemul deficiency payments în cazul produselor pentru care producţia
comunitară era deficitară sau pentru care s-a angajat să nu realizeze o protecţie la frontieră
(cazul oleiaginoaselor).

Uleiul de măsline a reprezentat un caz mai complicat: el era la concurenţă cu celelalte uleiuri
comestibile şi intra în Comunitate fără taxe vamale. Pentru a asigura un venit suficient pentru
producătorii de ulei de măsline comunitari ar fi trebuit aplicată o taxă de prelevare ridicată.
Efectul nedorit ar fi fost că ea ar fi ridicat preţul uleiului şi i-ar fi orientat pe consumatori spre
alte uleiuri. Prin urmare, s-a introdus un sistem complex, prin care se aplica atât o prelevare la
importul uleiului de măsline, suficientă pentru a asigura un venit rezonabil pentru agricultori,
cât şi un ajutor pentru producţie (un fel de deficiency payments) şi, respectiv, o subvenţie
pentru consum.

 De reţinut: Mecanismele clasice de protecţie a pieţelor agricole europene, în faţa


concurenţei externe, sunt diferite, în funcţie de modul de organizare al
pieţei, care ţine cont de caracteristicile produselor agricole, ceea ce a dat naştere şi la o
diversitate terminologică:

 sistemul prelevărilor variabile la import se foloseşte, de regulă, pentru cereale, zahăr,


produse lactate, şi, într-o măsură limitată, pentru uleiul de măsline. El este completat
printr-un mecanism de restituire la export (subvenţii variabile).
 sistemul „preţurilor de referinţă” se foloseşte pentru fructe, legume şi vin. În acest caz,
se aplică o taxă tuturor produselor oferite sub acest preţ de referinţă, care, la rândul lui
este fixat astfel încât să garanteze faptul că importurile, nu vor duce la variaţii ale
preţurilor comunitare sub un anumit nivel. În fapt, avem aici mai mult un mecanism de
salvgardare, care se adaugă protecţiei normale realizate prin TVC. Un „preţ minim la
import”, urmărind acelaşi scop, se aplică pentru anumite produse din peşte.
 sistemul „preţurilor de ecluză” se utilizează pentru carnea de porc şi pasăre. În acest
caz, se porneşte de la costul de producţie din ţările terţe cele mai rentabile, şi orice
produs, care la intrarea în Comunitate are un preţ inferior, este supus unei penalizări
suplimentare, peste protecţia normală.
 taxele vamale se aplică în cazul cărnii de vită (completate fiind cu prelevări), fructe,
legume şi vin (independent de preţurile de referinţă), peşte (independent de preţul
minim de import), horticultură, tutun (independent de ajutorul acordat direct).
 pentru produsele industriei agricole şi alimentare a fost instituit un sistem mixt. De
exemplu, unui biscuit importat dintr-o ţară terţă, i se aplică un mecanism de protecţie
dublu:

 pe de o parte, un „element mobil”, sub forma prelevării pe materia încorporată,


astfel încât făina inclusă în biscuit să fie la fel de scumpă precum făina
comunitară; la fel în cazul zahărului, etc. În biscuitul importat, elementele
încorporate vor fi ridicate la nivelul preţurilor comunitare;
 pe de altă parte, în biscuit există încorporată şi o activitate industrială, de
transformare, care este protejată printr-un „element fix”, sub forma unei taxe
vamale care să permită menţinerea preferinţei pentru biscuiţii comunitari.

425
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

O reformă a tuturor acestor mecanisme clasice a fost decisă în cadrul Rundei Uruguay.

16.4. Modul de funcţionare al organizaţiilor comune de piaţă

Organizaţiile comune de piaţă permit fixarea preţurilor agricole unice pentru toate pieţele
europene, acordarea de ajutoare producătorilor, instaurarea de mecanisme de control a
producţiei şi organizarea schimburilor comerciale cu alte ţări. Alte atribuţii vizează în principal
ajutoarele de stat în favoarea producătorilor şi relaţiile intre statele membre şi Comisia
europeană.

Orientarea producţiei comunitare prin intermediul preţurilor


Protejarea agriculturii comunitare în faţa concurenţei străine poate fi insuficientă, în cazul unor
excedente de producţie, situaţie în care, nici închiderea frontierelor nu va asigura un anumit
nivel al preţurilor şi al veniturilor pentru fermieri). Este, prin urmare, necesară intervenţia pe
piaţa internă, pentru a orienta producţia şi a asigura stabilitatea preţurilor. Preţurile au un dublu
rol:

 să orienteze producţia comunicând în avans preţurile pe care Organizarea comună a


pieţelor îşi propune să le asigure pentru producători. În funcţie de tipul de organizare,
avem „preţuri indicative”, „preţuri obiectiv”, „preţuri de orientare”, ş.a.
 să declanşeze mecanismul de intervenţie pentru a împiedica preţurile reale de pe piaţă
să cadă sub un anumit nivel. Mecanismul de intervenţie acţionează în momentul în care
preţurile practicate în spaţiul comunitar scad şi ating nivelul „preţurilor de intervenţie”
sau „de achiziţie” )în funcţie de organismul de intervenţie).

Modul de utilizare al preţurilor pe piaţa cerealelor


Piaţa cerealelor poate fi considerată ca un model, în măsura în care, pe această piaţă s-a făcut
primul experiment (1962) referitor la mecanismul de armonizare şi susţinere a preţurilor.
Ansamblul intervenţiilor PAC se bazează pe preţuri comune, definite în funcţie de gradul de
protecţie dorit. Consiliul de miniştrii, cu majoritate calificată, după consultarea Parlamentului
European şi pe baza propunerilor Comisiei, sau Comisia, la începutul fiecărei campanii de
comercializare4, fixează în mod artificial trei categorii de preţuri: preţul indicativ, preţul prag şi
preţul de intervenţie.

Preţul indicativ reprezintă preţul maxim la care instanţele comunitare estimează că se vor
derula tranzacţiile. Deşi artificial, el este preţul dorit a fi obţinut de producători, în mod normal,
pe piaţa comunitară. Este fixat pornind de la zona cea mai deficitară în cereale, Duisburg, N-E
Germaniei.

4 Campania de comercializare, a cărei dată de începere variază în funcţie de produs, durează un an.

426
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

Preţul prag reprezintă preţul minim la care pot fi vândute produsele comunitare importate. Are
un nivel superior preţului de intervenţie dar inferior celui indicativ. Este stabilit astfel încât să-i
incite pe operatorii economici comunitari să respecte principiul preferinţei comunitare. Se
determină astfel încât preţul de vânzare în UE al unui produs importat să fie foarte apropiat de
preţul indicativ, ţinând cont de cheltuielile de transport şi asigurare.

În cazul în care preţurile importurilor sunt inferioare preţurilor prag, cestea sunt taxate. De
exemplu, dacă se importă grâu canadian, la un preţ inferior preţului prag, se va percepe o taxă
suplimentară, prelevarea la import (percepută de FEOGA). Această taxă este egală cu
diferenţa între preţul prag şi preţul grâului canadian importat.Preţul de intervenţie este preţul
garantat fermierilor, la care un organism de intervenţie desemnat de statele membre va
cumpăra eventualele excedente şi le va stoca. Prin urmare este un preţ minim, pe care fermierii
îl primesc chiar şi în cazul unor preţuri foarte scăzute de pe piaţă.

Pentru a nu greva bugetul comunitar, Consiliul de miniştrii încurajează stocarea privată a


produselor, acordând o primă producătorilor care-şi stochează singuri surplusurile. Începând cu
1986, supraproducţiile sunt penalizate prin reducerea preţului de intervenţie pentru campania
următoare. După reforma din 1992, în anumite sectoare, o creştere a ajutoarelor directe
acordate agricultorilor a compensat reducerea preţurilor garantate. Produsele stocate pot fi
denaturate, folosite în scop umanitar sau vândute ulterior. În cazul în care se vor vinde pe piaţa
internă, Comisia are obligaţia să se asigure că nu se vor produce perturbaţii. Atunci când sunt
orientate spre piaţa externă, iar preţul mondial este inferior preţului comunitar, FEOGA varsă
exportatorilor taxa de restituire. Aceste taxe corespund diferenţei dintre preţul comunitar şi cel
mondial. Sistemul de finanţare compensatoriu echivalează cu a taxa importurile din ţările terţe
şi a subvenţiona exporturile UE.

TERMINOLOGIE PRIVIND PRETURILE AGRICOLE COMUNITARE


Preţul dorit de UE:
 preţ indicativ în cazul cerealelor, zahărului, laptelui, uleiului de măsline,
rapiţei, floarea soarelui, orezului.
 Preţ orientativ pentru carne de vită şi vin
 Preţ obiectiv pentru tutun, soia, in, mazăre, bob.
Preţul minim de import:
 Preţ prag pentru cereale, zahăr, lapte, ulei de măsline, rapiţă, floarea soarelui, orez,
 Preţ de ecluză pentru produse avicole, carne porc (preţ fixat pornind de la preţurile
de referinţă ale ţărilor cu cele mai ridicate randamente)
 Preţ de referinţă pentru vin, fructe, legume (preţ calculat pornind de la preţul intern
mediu, majorat cu o sumă forfetară)
Preţul garantat:
 Preţ de intervenţie pentru cereale, zahăr, lapte, ulei de măsline, rapiţă, floarea
soarelui, orez, tutun, carne de vită
 Preţ minim pentru soia
 Preţ de cumpărare pentru legume şi fructe (între 40 şi 70% din preţul de bază) şi
carne de porc

427
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

Tipuri de ajutoare şi prime acordate


Acordarea ajutoarelor îmbracă forma plăţilor pe suprafaţă, ajutoare pentru producţie, ajutoare
în sprijinul creşterii animalelor şi plăţi compensatorii. De asemenea se acordă finanţări în
favorea comercializării producţiei, creşterii competitivităţii, constituirea şi funcţionarea
grupurilor de producători din sectorul agro-alimentar. Se acordă de asemenea ajutoare în cazul
abandonării anumitor producţii sau reconversiei pământurilor sau exploataţiilor sau în cazul
unor maladii ale animalelor.

Organizarea producţiei
Prin folosirea sistemului de cote şi al cantităţilor naţionale garantate se poate controla
producţia agricolă şi se pot limita excedentele. Prin îngheţarea terenurilor sau modificarea
destinaţiei lor, ca şi prin atribuirea de plăţi compensatorii, se previne apariţia supraproducţiei.
Cotele sunt cantităţi maxim admise ale producţiei agricole, în caz de supraproducţie, fermierul
fiind penalizat pecuniar. Cantităţile naţionale garantate, acordate statelor membre, sunt cantităţi
maxim admise, în cazul cărora, în cazul depăşirii, producătorii plătesc un impozit de co-
responsabilitate iar preţul de intervenţie pentru campania următoare este redus. Îngheţarea
terenurilor vizează scoaterea acestora din circuitul agricol iar diversificarea producţiei,
introducerea unor noi culturi. Plăţile compensatorii completează veniturile agricultorilor, fiind
atribuite în funcţie de numărul animalelor sau suprafaţa cultivată.

Schimburile cu terţele ţări


L a import: se poate solicita importatorului un certificat de import şi achitarea unei
taxe de prelevare la import. Atunci când pe piaţă se constată perturbări, Comunitatea poate face
apel la măsuri de salvgardare. Certificatele de import sunt eliberate de autorităţile competente
ale statelor membre după depunerea unui depozit de garanţie. Sistemul de prelevare a fost
instituit pentru o mare parte a producţiei agricole astfel încât preţurile produselor importate să
nu fie inferioare celor comunitare. Urmare a angajamentelor internaţionale sau datorită
relaţiilor cu anumite grupuri de ţări, importul anumitor produse poate fi contingentat sau taxat
preferenţial, în vreme ce alte importuri pot fi exonerate de plata taxelor vamale. Contingentele
tarifare care fixează cantitatea exceptată pot fi atribuite conform metodei primul venit/primul
plătit, al examenului simultan, operatori tradiţionali/operatori noi sau alte metode
nediscriminatorii. Măsurile de salvgardare, mergând până la suspendarea importurilor, pot fi
luate în cazul în care pe piaţa comunitară apare riscul unor grave perturbaţii determinate de
importuri sau, după caz, de exporturi. Consiliul de miniştrii, statuând cu majoritate asupra
propunerii comisiei şi după consultarea Parlamentului, fixează regulile generale vizând
măsurile de salvgardare. Aceste măsuri sunt propuse de Comisie din proprie iniţiativă sau la
cererea statelor membre.

428
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

L a export: UE varsă restituiri identice producătorilor europeni care exportă pe piaţa


mondială. Acestea sunt subvenţii menite să aducă preţurile la nivelul pieţei mondiale. Nivelul
restituirii poate varia în funcţie de destinaţia produsului sau de alţi factori economici. De
asemenea, solicitarea unui certificat de export poate fi obligatorie şi să condiţioneze acordarea
restituirilor.

T ransformarea: UE îşi rezervă dreptul de a interzice recurgerea la regimul de


perfecţionare activă (care permite transformarea în interiorul UE a unui produs importat, fără
perceperea de taxe vamale în cazul în care produsul va fi exportat). Regimul de perfecţionare
pasivă (care constă în exportul temporar al unui bun într-un stat terţ, unde este transformat
înainte de a fi reimportat fără taxe), poate fi şi el interzis.

Categoriile importante de Organizări comune ale pieţelor agricole (OCP)


La începutul anilor 80 se puteau distinge trei mari tipuri de OCP, care acopereau peste 95%
din produsele agricole5.

 organizaţii ale pieţei care asigura producătorilor o formă de garantare a desfacerii şi


preţurilor. La rândul lor, acestea se împart în două categorii:
1. organizaţii de piaţă care asigură producătorilor o formă de garantare a
desfacerii şi preţurilor printr-un mecanism de intervenţie relativ sistematic. În
acest caz, atunci când preţurile pieţei cad sub un anumit nivel dat, organismele
de intervenţie aveau obligaţia să achiziţioneze la nivelul stabilit cantităţile în
exces şi să le stocheze. Ei pot trimite pe piaţă aceste stocuri atunci când piaţa s-
a redresat sau pot căuta alte destinaţii (de exemplu, exportul). Acesta este
sistemul pentru principalele cereale, zahăr, produse lactate. Se adaugă, în
anumite condiţii, uleiul de măsline şi seminţele oleiaginoase. Acest sistem a
permis agricultorilor să producă fără a-şi pune problema desfacerii, ceea ce a
dus la apariţia stocurilor.
2. Organisme care susţin piaţa prin mecanisme mai suple (ca de exemplu, ajutor
pentru stocare, pensii pentru anumite categorii de producători, etc.) În această
categorie s-au inclus carnea de porc, unele categorii de legume şi fructe, vinul
de masă.
 organizaţii comune de piaţă fondate în principal pe protecţia contra concurenţei ţărilor
terţe. Acestea acopereau puţin peste 20% din producţia agricolă (alte categorii de
legume şi fructe, vin altul decât de masă, flori, produse avicole).
 organizaţii de piaţă fondate pe acordarea de ajutoare suplimentare. Aceste organizaţii,
care acopereau circa 2,5% din valoarea producţiei agricole, permiteau menţinerea

5 C.Neme, J.Neme, op.cit., p.173-174

429
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

scăzută a preţurilor. Ele puteau însoţi anumite forme de garantare a preţurilor. Este
vorba de grâu dur, tutun, ulei măsline, seminţe oleiaginoase.

În anii 90 a fost realizat un clasament uşor diferit, în care erau incluse patru categorii de OCP6:

 organizaţii comune de piaţă bazate pe intervenţieAceste OCP se bazează pe un preţ


plafon care reprezintă un preţ garantat, fixat în avans. Circa 55% din producţia agricolă
comunitară se realiza prin acest mecanism. În funcţie de tipul de intervenţie se disting
două grupe:
1. intervenţie automată, în cazul zahărului şi laptelui; protecţia exterioară se
asigură prin sistemul prelevărilor-restituirilor;
2. intervenţie mai suplă în cazul vinului de masă, anumite fructe şi legume;
intervenţie facultativă în cazul cărnii de porc. La exterior, protecţia este
asigurată printr-o combinaţie între preţurile de referinţă şi taxele vamale.
 organizaţii care acordă ajutoare complementare faţă de preţurile de susţinere
(intervenţie şi ajutoare). În acest caz, OCP comportă atât un preţ cât şi măsuri de
intervenţie. Venitul producătorilor este în acest caz constituit dintr-un preţ de piaţă sau
preţ de achiziţie de către organismele de intervenţie şi dintr-un ajutor complementar
atunci când preţul pieţei nu este suficient pentru a asigura un venit normal. Produsele
vizate, care reprezintă circa 17% din valoarea producţiei agricole comunitare sunt:
laptele şi produsele lactate ( începând cu 2005), carnea de vită, oaie, cerealele, uleiul
de măsline, seminţe oleaginoase.
 organizaţii care acordă ajutoare directe producătorilor Reprezintă circa 4% din
valoarea producţiei agricole (înainte de includerea seminţelor oleaginoase). Este vorba
despre:
1. ajutoare proporţionale cu cantităţile produse, acordate sub
forma unei susţineri acelor firme care transformă anumite
produse, condiţia fiind ca acestea să ofere un preţ minim
producătorilor. Sunt vizate: anumite fructe, legume
transformate, bumbac, tutun, etc.
2. ajutoare forfetare: nu mai avem de a face cu preţuri
instituţionalizate iar intervenţia publică se limitează la
acordarea unui ajutor forfetar către producător (de regulă, la
hectar). Produsele vizate: in, cânepă;
3. Ajutoare facultative (hamei şi seminţe)
4. Ajutore proporţionale cu randamentul mediu (seminţe
oleiaginoase după decembrie 1991).
 organizaţii care se bazează doar pe protecţia la frontieră În cazul acestora nu există
preţuri fixate de către instanţele comunitare. În aceste tipuri de organizaţii, care
reprezintă circa un sfert din valoarea producţiei agricole comunitare, formele de
protecţie la frontieră sunt variabile, în funcţie de produs. Sunt vizate: produsele
avicole(preţuri de ecluză), produsele floricole, produsele care nu fac obiectul OCP).

6 Pierre Baudin, L Europe face a ses marches agricoles, Economica, 1993

430
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

Această dublă prezentare simplificată a OCP demonstrează complexitatea acestora, legată de


specificul produselor vizate dar poate fi şi rezultatul forţelor politice care le-au decis apariţia.
Această complexitate a contribuit şi la apariţia de fraude importante.

16.5. Finanţarea susţinerii pieţelor. Secţiunea Garantare a FEOGA

 De reţinut: Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) a


fost creat în 1962, prin Reglementarea nr.25/1962 (JOCE. 20 aprilie
1962). El reprezintă instrumentul financiar al PAC iar crearea a fost prevăzută prin articolul 40
al TCEE care preciza obligaţia instituirii „unuia sau mai multor fonduri de orientare şi
garantare agricolă”. În acea perioadă s-a discutat mult dacă n-ar trebui create două fonduri:
unul pentru orientare, respectiv pentru ameliorarea structurilor agricole iar unul pentru
susţinerea preţurilor şi veniturilor. În final s-a ales soluţia unui singur fond, gerat de către
Comisie.

Secţiunea Garantare reprezintă esenţialul activităţii financiare a FEOGA şi principala poziţie în


bugetul general al UE. Ea finanţează în special cheltuielile privind organizarea comună a
pieţelor agricole, acţiuni de dezvoltare rurală care însoţesc acţiunile de susţinere a pieţelor şi
măsuri rurale în afara Obiectivului nr.1 al FS. Deşi egale cu zero iniţial, cheltuielile comunitare
de susţinere a pieţelor au cunoscut o creştere rapidă, urmare a mai multor factori:

 creşterea cheltuielilor suportate de Comunitate. S-a prevăzut de la bun început că


secţiunea Garantare va rambursa ţărilor membre o parte importantă a cheltuielilor cu
intervenţiile pe piaţă şi subvenţionarea exportului. Ritmul prevăzut era următorul: 1/6
pentru campania 1962/63 (5/6 rămânând în sarcina ţărilor membre), 2/6 pentru 1963/4,
etc. şi 10/10 începând cu 1 iulie 1967.
 creşterea numărului de produse acoperite de OCP. Finanţarea a demarat cu organizarea
pieţei pentru un produs sau pentru un sector. Astfel, responsabilitatea financiară se
rezuma la cereale, porc şi avicultură în 1962, la orez, produse lactate şi carne de vacă,
în 1964, etc., astfel încât, la mijlocul anului 1967, cea mai mare parte a producţiei
agricole era finanţată de Comunitate.
 lărgirile succesive
 creşterea mai rapidă a producţiei decât a consumului, ceea ce a dus la creşterea
stocurilor şi la sumelor alocate pentru finanţarea exporturilor;
 creşterea preţurilor (de pildă, între 1975-1991, FEOGA-G, în valoare nominală a
crescut de 7 ori iar în mod real de 2,5 ori).

Ca urmare, creşterea valorii FEOGA a fost impresionantă: de la 28,7 milioane UC (unităţi de


cont echivalente atunci cu dolarul) în 1962/3, la 238,6 milioane în 1965/6, 1 miliard în 1968/9,
2,5 miliarde în 1972, 20 miliarde ECU în 1985, 32 miliarde în 1992 şi 40,43 miliarde euro în
2000. Ca termen de comparaţie să reţinem că totalul cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare
finanţate de la bugetul comunitar în 1988 era mult inferior susţinerilor acordate cultivatorilor de

431
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

tutun7. Sau: totalul cheltuielilor prevăzute în 1989 pentru cercetare, industrie şi energie era
acelaşi cu al susţinerii pieţei în cazul cărnii de oaie şi capră (1461 milioane faţă de 1454).

Pentru a limita ritmul de creştere al cheltuielilor agricole, în 1988 a fost instituit un cadru de
referinţă care limitează acest ritmul cheltuielilor secţiunii Garantare la 74% din rata de creştere
anuală a PNB-ului comunitar.

Repartizarea cheltuielilor

 De reţinut: Se pot distinge trei categorii de cheltuieli:

 restituiri la export Ele reprezentau 45% din cheltuielile secţiunii Garantare în 1981,
35% în 1983 şi 29,3% (9,5 miliarde ECU) în 1992 şi 14% în 2000 (5,64 milioane).
Nivelul lor variază în funcţie de cantitatea exportată şi de preţurile mondiale.
Restituirile vizează, în special, cerealele, produsele lactate, carnea de vită şi zahărul.
 ajutoare care să compenseze preţurile „Deficiency payments” sunt acordate anumitor
sectoare precum oleaginoasele, carnea de oaie, tutunul; sunt ajutoare pentru consum
sau producţie (ajutoare pentru consumul uleiului de măsline sau transformarea
legumelor şi fructelor). Această rubrică reprezenta 34% în 1981 şi aproape jumătate în
1992 (15,5 miliarde ECU).
 cheltuieli de stocaj (produse lactate, carne vită, cereale, vin) Aceste cheltuieli
reprezintă între 15 şi 20% din cheltuielile secţiunii Garantare.

C heltuielile de intervenţie (susţinerea preţurilor şi stocare) ocupă cea mai mare parte
a cheltuielilor realizate prin FEOGA –G: 84,9% (31,95 milioane) în 1996, 75,5% (30,53
milioane) în anul 2000. În ceea ce priveşte repartizarea cheltuielilor FEOGA pe produse, se
constată puternice fluctuaţii anuale, în funcţie de recoltă, nivelul preţurilor mondiale şi impactul
măsurilor de control a producţiei.

 Perioada 1968/9 – 1971, patru sectoare au reprezentat peste 90% din cheltuielile
secţiunii Garantare: cerealele (38%), produsele lactate (31,5%), materiile grase (cu
excepţia untului care este inclus în categoria produselor lactate) şi zahărul.
 În 1975, cele patru poziţii nu mai reprezentau decât puţin peste jumătate, carnea de vită
ocupa poziţia a doua (peste 20%) iar produsele lactate, prima poziţie (24,3%).
 În 1992, pe primul loc trec materiile grase (21,6%), urmate de sectorul cărnii şi
aviculturii (20,8%), cereale şi orez (17,8%) şi produse lactate (12,8%). Facem
observaţia că în 1978 produsele lactate au absorbit jumătate din cheltuieli iar în 1988,
22,4%.
 În perioada 1996-2000, pe primul loc au fost cerealele (27,7% în 1996, 30,4% în 2000),
urmate de carnea de vită (17,4% în 1996 şi 112% în 2000) şi produse lactate (8,8% în
1996 şi 6,3% în 2000).

Pe ţări, în 1992, pe primul loc era Franţa (22%), urmată de Italia (16,5%) şi Germania (14,7%).
7 Raportul Curţii de Conturi privind exerciţiul 1988, p.226

432
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

În anul 2000, Franţa rămâne principala beneficiară a PAC (9,3 milioane, respectiv 21,1%),
urmată de Germania ( 5,7 milioane euro, respectiv 12,9%), Spania (5,2 milioane, 11,8%) şi
Italia (4,6 milioane, 10,4%).

16.6. Politica structurilor agricole. Secţiunea Orientare a FEOGA

A rticolul 39/1 al TCEE prevede, printre alte obiective ale PAC, creşterea
productivităţii muncii în agricultură, prin „dezvoltarea progresului tehnic, asigurând
dezvoltarea raţională a producţiei agricole, ca şi o folosire optimă a factorilor de producţie, în
special a forţei de muncă”. În fapt, Reglementarea nr.25, prin care s-a creat FEOAGA în 1962,
prevedea, printre alte cheltuieli eligibile, „acţiunile întreprinse în virtutea regulilor comunitare,
pentru realizarea acestor obiective, inclusiv modificarea structurilor, urmare a dezvoltării Pieţei
comune”.

În evoluţia acestei politici pot fi descrise patru etape:

 în perioada de început, era vorba mai ales de finanţarea proiectelor individuale de


ameliorare a structurilor de producţie (de exemplu, irigaţii sau amenajări funciare) şi de
comercializare.
 în urma dezbaterilor iscate de memorandumul Mansholt (1968), Consiliul de Miniştrii
a adoptat, la 25 mai 1971, o rezoluţie privind noua orientare a PAC care prevedea
participarea FEOGA la „finanţarea acţiunilor comune” din domeniul structurilor
agricole. Pentru aplicarea acesteia, decizia Consiliului din 24 martie 1972, a prevăzut
trei serii de măsuri:

1. modernizarea exploataţiilor agricole (Directiva 72/159). Astfel, a fost instituit un


regim selectiv de ajutoare în favoarea acelor fermieri care pot şi doresc să-şi
modernizeze exploataţiile, astfel încât, la sfârşitul perioadei planificate pentru
dezvoltare, să se asigure paritatea între veniturile medii obţinute de pe aceste
exploataţii şi veniturile medii ale lucrătorilor non agricoli din regiunea respectivă.
Experienţa a demonstrat că prin această măsură nu s-au adus modificări reale
structurilor agricole, de ea beneficiind mai ales exploatările agricole performante.
2. Încurajarea încetării activităţii agricole şi afectarea suprafeţelor astfel eliberate în
scopul ameliorării structurilor (creşterea exploatărilor care s-au modernizat în
cadrul acţiunii anterioare sau utilizarea terenurilor în scopuri neagricole.
3. Informarea socio-economică şi calificarea profesională a persoanelor care
lucrează în agricultură.

 nouă politică a structurilor agricole a fost definitivată de Consiliul de Miniştrii în martie


1985. Ea comporta:

1. definirea noului regim al ajutoarelor pentru investiţii agricole. Efortul deja


angajat în favoarea exploataţiilor performante trebuia să-i vizeze de acum pe
acei agricultori care demonstrau dorinţa de a progresa.

433
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

2. Participarea comunitară la efortul de întinerire a populaţiei agricole; se


introduceau ajutoare în sprijinul instalării tinerilor fermieri;
3. Continuarea şi accentuarea acordării de ajutoare către exploatările agricole care
sufereau de handicapuri de diferite naturi. După 1975, Comunitatea dezvoltase
deja politici diferenţiate în favoarea agriculturii din zonele de munte şi din alte
zone defavorizate, prevăzând acordarea de indemnizaţii compensatorii către circa
1 milion de fermieri, care asigurau 10-12% din producţia agricolă dar care
exploatau un sfert din suprafaţa agricolă comunitară. Noile reglementări
ameliorau acest regim. De altfel, Comunitatea a adoptat măsuri specifice în
favoarea regiunilor agricole mediteraneene, ameninţate de noua lărgire
(Programul integrat mediteranean).

 A patra etapă a fost amorsată în 1988 şi prelungită după 1992, în cadrul reformei
fondurilor structurale (FEOGA – secţiunea Orientare fiind o componentă a acestora) şi
a celei de a doua reforme a PAC. Astfel FEOGA –O păstrează obiectivul privind
ameliorarea structurilor agricole dar, trebuie, în colaborare cu celelalte Fonduri
Structurale, să contribuie la dezvoltarea zonelor rurale.

Iniţial, secţiunii Orientare, destinată finanţării cheltuielilor pentru ameliorarea structurilor


agricole, i-au fost destinate circa un sfert din fondurile FEOGA. Mult timp însă, această
secţiune nu a absorbit decât 4-5%.

Rămâne, în continuare, cel mai mic fond structural clasic, reprezentând în 1994, circa 50% din
Fondul social şi o treime din Fondul regional.

16.7. Transformarea politicii agricole comunitare

Din raţiuni, atât interne cât şi externe, la începutul anilor 90, a fost lansată o nouă reformă a
PAC. Raţiunile interne erau imperative:

serie de măsuri, care pot fi regrupate sub titulatura de „prima reformă a PAC”,
au fost întreprinse în anii 80. În ciuda acestora, producţia a continuat să crească,
antrenând atât o creştere a stocurilor cât şi a cheltuielilor bugetare.

 Consideraţii de ordin social: de cheltuielile PAC beneficiau doar o mică parte a


fermierilor (20% din exploataţii primeau 80% din cheltuielile de susţinere) iar puterea
de cumpărare pe exploataţie agricolă rămânea insuficientă;
 Conştientizarea pericolului reprezentat de intensificarea agriculturii asupra mediului
(îngrăşăminte, pesticide, deşeuri animale).

Constrângerile externe erau legate de reacţiile venite din partea ţărilor exportatoare de
produse agricole din zona temperată, reacţii exprimate în cadrul Rundei Uruguay.

434
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

16.7.1. Noua reformă a PAC (1992)

Această reformă, propusă de Comisie şi aprobată de Consiliu, începând cu 1992 comporta două
aspecte: susţinerea preţurilor şi veniturilor şi orientarea structurilor.

Susţinerea preţurilor şi veniturilor


Ca şi cu treizeci de ani în urmă, construcţia PAC a fost ridicată pornind de la sectorul
cerealelor. La începutul anului 1991, preţurile interne comunitare erau de ordinul a 155
ECU/tona de grâu moale iar preţurile mondiale cu mult sub acest nivel (exportatorii puteau cere
115 ECU ca restituire). Comunitatea, deficitară iniţial, a devenit ulterior excedentară, reuşind
totodată să-şi mărească ponderea pe piaţa mondială, de la 13% la începutul anilor 80, la circa
20%, provocând astfel proteste viguroase din partea altor ţări exportatoare. În ciuda acestui
fapt, stocurile de cereale au crescut permanent, pe fondul menţinerii consumului intern la 140
milioane tone pe an (exporturile aveau valori apropiate de 30 milioane tone pe an iar producţia,
în 1991, era de 180 milioane). Comisia a propus măsuri de reducere a preţurilor interne de la
155 la 100 ECU tona, pentru a reduce astfel de o manieră substanţială subvenţiile la export.
Pentru a evita reducerea veniturilor producătorilor de cereale, Comisia propunea acordarea de
plăţi compensatorii sub forma unui ajutor la hectarul de cereale, „astfel încât să fie integral
compensată reducerea venitului determinată de scăderea preţurilor”. Pentru a beneficia de
aceste plăţi compensatorii, producătorii (cu excepţia celor care aveau mai puţin de 20 hectare)
aveau obligaţia să „îngheţe” un procent determinat din terenurile cultivate cu cereale (în primul
an, 15%). Aceste reduceri le suprafeţelor cultivate urmau a fi compensate financiar. De
asemenea, Comisia propunea o reducere cu 10% a preţului laptelui şi cu 15% a untului şi cărnii
de vită.

La 21 mai 1992, pornind de la propunerile Comisiei, Consiliul a decis:

Pentru cereale şi oleaginoase

1. Reducerea puternică a preţului cerealelor: preţul indicativ pentru cereale era redus la
130 ECU/tonă pentru campania 1993/4, 120 ECU/tonă pentru 1994/5 şi 110 pentru
1995/96, prin urmare, o reducere cu 29% în trei ani. Preţul de intervenţie va fi cu 10%
mai mic. Protecţia exterioară va i asigurată prin intermediul preţului prag fixat în
funcţie de nivelul preţului indicativ, majorat cu 45 ECU/tonă.
2. Compensarea reducerii preţurilor prin măsuri compensatorii: compensarea reţinută de
Consiliu este egală cu diferenţa între preţul de cumpărare mediu al anului 1991 (155
ECU/tonă) şi preţul indicativ. Pentru perioada 1995-96, compensaţia urma a fi de 155 –
110 deci de 45 ECU. Sumele compensatorii vor fi acordate nu în funcţie de volumul
producţiei ci la hectar, pentru a nu incita la intensificarea producţiei. De acelaşi regim
de susţinere beneficiau şi oleaginoasele.
3. Acordarea acestor sume este condiţionată de îngheţarea cu 15% a suprafeţelor cultivate
cu cereale. De această obligaţie sunt dispensate exploataţiile mici.

435
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

Care urma a fi impactul acestei reforme ? În propunerea Comisiei, din 1991, se arăta că
aşteptările sunt ca producţia să se stabilizeze la 170 milioane tone (faţă de 180), consumul
intern să crească de la 140 la 150 milioane tone (pe seama creşterii consumului animal în urma
reducerii importurilor) ir 20 tone vor fi exportate (în loc de 30). Într-o simulare realizată de
INSEE a consecinţelor reformei la orizontul anilor 1996, rezultatele erau uşor diferite:
producţia urma a se stabiliza la 156,6 milioane, consumul la 141,8 milioane iar exportul net va
fi de 15 milioane.

Pentru sectorul creşterii animalelor

Consiliul a decis o reducere cu 5% a preţului la unt, fără reduceri predeterminate a cotelor şi cu


15% a preţului la carnea de vită.

În plan financiar, aplicarea reformei a determinat o creştere temporară a costurilor bugetare, o


parte a sarcinilor fiind transferată dinspre consumatori spre contribuabili.

16.7.2. Runda Uruguay şi Politica agricolă comunitară

La debutul Rundei Uruguay, în declaraţia de la Punta del Este (septembrie 1986) se specifica
faptul că unul din obiectivele rundei îl reprezintă „creşterea disciplinei în domeniul utilizării
subvenţiilor directe şi indirecte din domeniul agricol”. Comitetul pentru negocieri comerciale
GATT, reunit în aprilie 1989, a prevăzut „reduceri progresive substanţiale ale susţinerii şi
protecţiei agriculturii”. SUA solicitau însă desfiinţarea totală sau măcar în proporţie de 90% a
subvenţiilor la export.

În cadrul întâlnirii şefilor de state şi guverne ale celor şapte state industrializate (SUA, Canada,
Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, CEE), de la Houston, din iulie 1990, s-a
reiterat necesitatea „reducerii substanţiale şi progresive a susţinerii şi protecţiei agriculturii,
incluzând regimul intern, accesul la pieţe şi subvenţiile la export”. Comunitatea era de acord să
anunţe că va reduce ansamblul susţinerilor pentru agricultură, cu 30%, într-o perioadă de 10
ani, dar această perioadă urma a fi 1986-1996, pentru a fi avute astfel în vedere şi eforturile
făcute după 1986 (anul deschiderii negocierilor) în numele reformei PAC. Ori, acest efort
trecut era aproape jumătate din angajamentul său.

Negocierile erau pe punctul de a eşua atunci când, la 6 decembrie 1990, mediatorul suedez a
avansat ideea reducerii cu 30% a subvenţiilor pentru agricultură, dar pentru perioada 1991-
1996. În aceste condiţii, fără a mai ţine cont de efortul făcut din 1986, reducerea subvenţiilor ar
fi fost de 2,5 ori mai ridicată decât îşi propunea Comunitatea.

Compromisul de la Blair Hause


În toamna lui 1992, între Comunitate şi SUA s-a încheiat un compromis, cunoscut sub numele
de „compromisul de la Blair Hause”, care reitera în mare elementele primului test elaborat de
Secretarul General GATT în decembrie 1991. Astfel s-a decis:

436
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

 La import: măsurile de protecţie la frontieră vor fi transformate în taxe vamale iar


nivelul acestora se va reduce cu 36% în medie, într-o perioadă de 6 ani. În cazul
fluctuaţiilor valutare se putea face apel la un mecanism de salvgardare. De asemenea,
se deschidea posibilitatea importurilor minime, calculate în funcţie de consum (sub
forma contingentelor tarifare cu taxe vamale reduse).
 La export: se prevedea o reducere a subvenţiilor la export cu 36% în şase ani (pornind
de la media 86-90), o reducere a volumului exportului subvenţionat de produse agricole
ne transformate cu 21%, în şase ani. Ajutoarele alimentare nu erau incluse în aceste
constrângeri.
 Susţinerea internă: trebuia redusă cu 20% în raport cu baza anilor 1986-90; ajutoarele
directe oferite în cadrul reformei PAC nu erau supuse unui angajament de reducere (în
anumite condiţii).

În urma compromisul de la Blair Hause s-au declanşat ample dezbateri privind concordanţa
acestuia cu reforma PAC, decisă doar de câteva luni, pentru a ştii dacă se impuneau noi
sacrificii agricultorilor comunitari. Pe aceste baze s-a semnat Acordul privind agricultura, din
decembrie 1993, în cadrul Rundei Uruguay. Acest acord prevedea:

La import:

1. Se introduc taxe vamale pentru produsele supuse măsurilor non-tarifare (prelevările


variabile la import au fost înlocuite cu echivalente tarifare).
2. Aceste taxe vor fi reduse cu 36% în şase ani, cu un minim de 15% pe linie tarifară,
3. Un acces minim pe piaţă, reprezentând 3% apoi 5%, va fi asigurat pentru contingentele
tarifare cu taxe vamale reduse,
4. În cazul creşterii brutale a importurilor se poate face apel la o clauză de salvgardare.

La export:

Cheltuielile bugetare pentru susţinerea exporturilor agricole vor scădea cu 36% în şase ani;
volumul exportului subvenţionat se va reduce cu 21%, tot în şase ani; ajutoarele alimentare
sunt excuse.

Susţinerea internă:

Masa globală a susţinerii interne a agriculturii trebuie să se reducă cu 20% în şase ani (cu
anumite excepţii).

16.7.3. Agenda 2000 şi reforma Politicii agricole comunitare

Un nou set de reforme a fost adoptat în 1999 şi implementat începând cu anul 2000. El are ca
obiectiv continuarea şi aprofundarea reformei din 1992, prin înlocuirea măsurilor de susţinere a
preţurilor cu ajutoare directe şi promovarea unei politici rurale coerente. Printre factorii interni
şi externi care au impus această nouă abordare se pot enumera:

437
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

 Piaţa agricolă mondială prezintă tendinţa unei creşteri puternice; preţurile PAC sunt
încă la niveluri mult prea ridicate pentru a putea beneficia de expansiunea pieţei
mondiale, existând riscul reapariţiei excedentelor şi a costurilor bugetare mari dar şi al
pierderii unor importante segmente ale pieţei mondiale dar şi comunitare;
 Susţinerea agricolă este repartizată în mod inegal între producători şi regiuni, ceea ce
are drept consecinţă o amenajare defectuoasă a spaţiului rural: activitate în declin în
anumite regiuni, politici agricole excesiv intensive, în altele, care antrenează poluare,
boli ale animalelor, o securitate alimentară mai redusă;
o sarcină esenţială rămâne obligaţia reconcilierii consumatorilor cu PAC;
 Forţa agriculturii europene rezidă tocmai în diversitatea sa, sub raportul resurselor
naturale, a modului de exploatare, competitivitate, venituri şi tradiţii. Lărgirile
succesive au transformat gestionarea PAC într-un proces complicat, birocratic şi adesea
de neînţeles. Prin urmare trebuie conceput un nou model descentralizat, prin care
statele să aibă un grad crescut de libertate, fără a distorsiona concurenţa şi fără riscul
naţionalizării PAC dar având criterii comune clare şi mecanisme de control riguroase.
 UE trebuie să se pregătească pentru negocierile internaţionale în domeniu şi să-şi
definească limitele pe care le poate accepta;
 Lărgirea face şi mai necesare măsurile privind conceperea unui nou tip de mecanism,
cu atât mai mult cu cât ţările candidate au importante sectoare agricole.

Având în vedere toate aceste aspecte, Consiliul european de la Berlin a oferit un conţinut
concret pentru ceea ce va fi, în anii ce vin, noul model agricol european. S-a reafirmat faptul că
reforma va garanta existenţa unei agriculturi multifuncţionale, durabilă, competitivă, repartizată
pe tot teritoriul european, inclusiv în regiunile cu probleme.

 De reţinut: Orientările generale ale reformei din 1992 se regăsesc în liniile


directoare adoptate de Consiliul european:

 asigurarea competitivităţii agriculturii prin reducerea preţurilor astfel încât să fie


asigurate atât debuşeele interne cât şi participarea crescândă la piaţa mondială. Această
reducere a preţurilor va fi compensată prin acordarea de ajutoare directe fermierilor;
 repartizarea sarcinilor între Comisie şi statele membre va fi redefinită în ceea ce
priveşte acordarea de compensaţii sub forma ajutoarelor directe sau a măsurilor de
dezvoltare rurală, în cadrul unui program de ansamblu.
 această mişcare de descentralizare va fi însoţită în mod logic de simplificarea
reglementărilor, respectiv a celor reglementări privind dezvoltarea rurală, ceea ce va
duce la dispariţia unui număr important de reglementări, în special cele privind marile
culturi. Legislaţia va fi mai clară, mai transparentă iar sarcinile administrative impuse
agricultorilor vor fi reduse la minimum;
 dezvoltarea rurală devine al doilea pilon al PAC. Sunt puse bazele unei politici de
dezvoltare rurală coerente, a cărei misiune este de a asigura o mai bună folosire a
cheltuielilor agricole pentru amenajarea spaţiului, protecţia mediului, instalarea
tinerilor, etc. Statele membre vor avea posibilitatea să acţioneze modulat, respectiv să
reducă ajutoarele directe acordate exploataţiilor (în funcţie de criteriul folosirii forţei de
muncă pe exploataţie) şi să orienteze aceste sume către măsuri privind protecţia
mediului.

438
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

Acest model de agricultură nu trebuie să fie similar cu cel existent în alte ţări, concurente ale
UE, existând multe diferenţe între acestea. Modelul european este astfel conceput încât să
păstreze nivelul câştigurilor fermierilor şi stabilitatea acestora prin intermediul organizării
comune a pieţei şi al plăţilor compensatorii.

16.7.4. Politica rurală

Măsurile finanţate de FEOGA secţiunea Orientare au fost completate cu ajutoare în favoarea


regiunilor defavorizate şi a zonelor rămase în urmă. Toate aceste măsuri vor fi aplicate
orizontal şi vor fi realizate în mod descentralizat. Zonele rurale eligibile în numele Obiectivului
nr.1 al fondurilor structurale vor fi menţinute. Zonele rurale eligibile sub Obiectivul nr.2
(fostele Obiective 5a şi 5b) vor fi finanţate prin FEOGA – secţiunea Garantare. Finanţarea
Obiectivului nr.2 se va face prin intermediul Fondului European de Dezvoltare Regională
(FEDER), a Fondului Social european (FSE) şi al Instrumentului Financiar pentru Orientarea
Pescuitului (IFOP). Toate măsurile luate în favoarea regiunilor rurale ne eligibile pentru
Fondurile Structurale vor fi cofinanţate prin FEOGA- G.

 De reţinut: În scopul mai bunei integrări a problemelor legate de mediu în


organizarea comună a pieţelor, noua reformă autorizează statele
membre să condiţioneze plăţile directe de respectarea legislaţiei privind mediul. În mod
concret, aceste măsuri vizează:

 ameliorarea competitivităţii zonelor rurale, fără a pierde din vedere asigurarea unei
calităţi mai bune a vieţii în comunităţile rurale şi noi surse de venit pentru agricultori şi
familiile lor;
 protejarea mediului şi a patrimoniului rural prin măsuri precum practicarea unei
agriculturi ecologice. Pentru a intensifica procesul de integrare a problemelor de mediu
în PAC, s-au prevăzut de asemenea plăţi compensatorii, în special pentru zonele mai
puţin dezvoltate sau zone în care agricultura este limitată prin constrângeri naturale
specifice.
 întărire a sectorului agricol şi forestier prin promovarea unor produse de calitate. Sunt
prevăzute măsuri de atragere a tinerilor fermieri precum şi de pensionare anticipată;

Statele membre au obligaţia să verifice dacă fermierii nu realizează anumite activităţi numai cu
scopul de a beneficia de ajutoare în cadrul regimului de susţinere.

16.7.5. Cadrul financiar

Noul cadru financiar trebuie să asigure într-o manieră coerentă şi în limite bugetare rezonabile,
evoluţia PAC şi a incidenţelor legate de lărgire pe o perioadă suficient de lungă. În acelaşi timp,
trebuie să finanţeze nevoile esenţiale şi să asigure o gestionare sănătoasă a finanţelor publice.
întărire a sectorului agricol şi forestier prin promovarea unor produse de calitate. Sunt
prevăzute măsuri de atragere a tinerilor fermieri precum şi de pensionare anticipată;

439
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

A ceastă PAC simplificată va trebui să stabilească clar faptul că toate cheltuielile pe


care le implică sunt justificate de serviciile furnizate de fermieri societăţii. Astfel, Consiliul a
stabilit nivelul cheltuielilor alocate PAC în cadrul perspectivelor financiare, acordul
interinstituţional asigurând respectarea acestuia de către toate părţile semnatare.

Tabelul nr 2 Nivelul cheltuielilor alocate PAC în cadrul perspectivelor financiare pentru


perioada 2000-2006

Volumul cheltuielilor Cheltuieli PAC, cu excepţia


alocate (milioane euro, celor privind dezvoltarea
preţuri 1999) rurală
2000 40.920 36.620
2001 42.800 38.480
2002 43.900 39.570
2003 43.770 39.430
2004 42.760 38.410
2005 41.930 37.570
2006 41.660 37.290

Sursa: Agenda 2000. La reforme de la PAC, site: www.europa.eu.int

Consiliul european de la Berlin a stabilit că această reformă va fi realizată prin intermediul unui
cadru financiar care include valori medii anuale de 40,5 miliarde euro, la care se adaugă 14
miliarde euro pentru dezvoltare rurală şi măsuri sanitare şi fitosanitare.

440
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

ANEXA NR.1 Programul SAPARD

Programul Special de Pre-Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (SAPARD),


reprezintă unul din cele trei instrumente financiare prin care UE sprijină ţărilor candidate în
procesul de pregătire pentru aderare. Abordarea specifică acestui program constă în defalcarea
substanţială a responsabilităţilor privind administrarea fondurilor către ţărilor candidate,
precum şi descentralizarea programării. Se urmăreşte acest lucru pentru a oferi viitorilor
membrii posibilitatea de a câştiga experienţa necesară aplicării de mecanisme specifice
programelor de dezvoltare rurală. Reglementările prin care se implementează programul
SAPARD au fost adoptate de către Comisie la 22 decembrie 1999. De asemenea, programului
i-a fost alocate, pentru fiecare an al perioadei 2000-2006, un buget de 520 milioane euro. La 21
iunie 2000, Comisia a propus o alocare orientativă a fondurilor SAPARD, pentru fiecare din
ţările candidate, pornind de la următoarele criterii:

 populaţia din mediul rural,


 suprafaţa agricolă,
 PIB/locuitor, calculat în paritatea puterilor de cumpărare,
 situaţia teritorială specifică fiecărei ţări candidate.

Repartizarea sumelor alocate, pe ţări, este prezentată în următorul tabelul nr.1.

Tabelul nr.1 Repartizarea fondurilor SAPARD pe ţări candidate (milioane euro)

Bulgaria Cehia Estonia Ungaria Lituania Letonia Polonia România Slovenia Slovacia Total
52,124 22,063 12,137 38,054 29,829 21,848 168,683 150,636 6,337 18,289 520,000

României i-au fost alocate sume care o plasează pe al doilea loc, după Polonia. Pentru a putea
beneficia de aceste alocări, România, asemeni fiecărei ţări candidate, trebuie să îndeplinească
anumite sarcini concrete, privind implementarea programului.

Astfel, pentru ca o ţară candidată să poată începe implementarea programului SAPARD are
obligaţia să îndeplinească trei condiţii:

 aprobarea Planului pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală pe 7 ani, de către Comitetul


STAR al UE; acest plan include setul de măsuri pe care fiecare ţară intenţionează să le
aplice în vederea implementării acquis-ului comunitar şi rezolvării problemelor
specifice;
 acreditarea Agenţiei SAPARD în fiecare stat candidat, de către Fondul Naţional,
acreditare verificată de Comisia Europeană înainte ca fondurile să fie transferate
respectivei ţări. Agenţia va juca un dublu rol:
 va implementa măsurile incluse în program
 va face plăţi către beneficiari
 Deşi responsabilităţile concrete revin fiecărei ţări, implementarea programului poate fi
controlată şi auditată de către Comisie.
 încheierea unui Acord Financiar Multianual şi a unui Acord Financiar Anual cu fiecare
din ţările candidate. Prin Acordul Financiar Multianual sunt stabilite regulile

441
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

comunitare, inclusiv de coordonare şi control a alocării fondurilor iar prin Acord


Financiar Anual sunt stabilite angajamentele financiare ale Uniunii, pe fiecare an.

Derularea programului SAPARD în România

În baza unor criterii stabilite pentru toate ţările candidate (suprafaţa agricolă, populaţia ocupată
în agricultură, produsul intern brut, situaţia teritorială specială - zone defavorizate), contribuţia
comunitară alocată României prin Programul SAPARD, în perioada 2000 - 2006, este de
aproximativ 1000 de milioane euro, în condiţiile asigurării co-finanţării naţionale a
programului. În cazul alocării anuale, de circa 150 milioane Euro, contribuţia Guvernului
României este de 50 milioane Euro, respectiv 25% din finanţarea publică eligibilă. Regulile de
co-finanţare sunt diferenţiate, în funcţie de tipul de beneficiar:

 beneficiarii privaţi vor finanţa, din fonduri proprii, 50% din valoarea proiectului;
 beneficiarii publici (de pildă, comunităţile locale) pot beneficia de o finanţare de 100%
a proiectului, condiţia fiind ca acesta să nu genereze venituri. În cazul în care nu este
respectată această condiţie, se aplică regula co-finanţării în proporţie de 50%.

Programul SAPARD are ca obiective prioritare, facilitarea implementării acquis-ului comunitar


în ţările candidate şi consolidarea cadrului necesar dezvoltării durabile a sectorului agricol şi a
zonelor rurale, urmărindu-se adaptarea progresivă a mecanismelor de piaţă la principiile care
guvernează Politica Agricolă Comună.

Programul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR), documentul


fundamental de propus de Guvernul României, a primit aprobarea Comitetului STAR al UE, pe
22 noiembrie 2000. Acest document de programare multianuală şi de fundamentare a
implementării Programului SAPARD a fost aprobat prin Decizia Comisiei Europene, în data
de 12 decembrie 2000.

Pentru definirea condiţiilor privind regulile de gestiune şi control financiar precum şi a cadrului
general administrativ, legislativ şi tehnic pentru implementarea PNADR, a fost semnat la
Bruxelles, la data de 2 februarie a.c., Acordul Multianual de Finanţare pentru Programul
SAPARD între Comisia Comunităţii Europene şi Guvernul României. În vederea angajării
contribuţiei comunitare aferente anului 2000, reprezentand aproximativ 153 de milionane euro,
România a semnat Acordul Anual de Finanţare pentru Programul SAPARD, în data de 27
februarie 2001, la Bruxelles, Ambele Acorduri de finanţare pentru Programul SAPARD, au
fost supuse spre aprobare Guvernului României, în vederea ratificării, urmând să intre în
vigoare după notificarea îndeplinirii procedurilor interne Comisiei Europene.

Organismul însărcinat cu implementarea tehnică şi financiară a Programului SAPARD este


Agenţia SAPARD, înfiinţată în baza Ordonanţei de Urgenţă nr.142/2000, ca instituţie publică
cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor.

Derularea efectivă a Programului SAPARD, presupune un proces complex de construcţie


instituţională şi adaptare legislativă, având ca obiectiv principal acreditarea întregului sistem de
implementare şi de management financiar al programului.

442
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

Conform programărilor estimate, până la sfârşitul anului 2001, Agenţia SAPARD va îndeplini
criteriile de acreditare exercitate în cadrul măsurilor finanţate în primul an de implementare a
programului, iar sistemul de administrare şi control de la nivel national, regional si local va fi
pe deplin operational.

Conform prevederilor Acordului Multianual de Finanţare, pentru îndeplinirea condiţiilor


privind accesarea fondurilor şi derularea programului, alături de procedurile şi măsurile
specifice managementului financiar şi tehnic, este necesară constituirea unor organisme cu
responsabilităţi în managementul, monitorizarea şi evaluarea implementării programului.

Astfel, pentru asigurarea coordonarii procesului de monitorizare si de evaluare a implementarii


Programului SAPARD la nivel national, regional si local s-a constituit in cadrul Ministerului
Integrarii Europene, Autoritatea de Management pentru Programul SAPARD, prin HG
nr.330/22.03.2001.

Programul SAPARD se va derula pe bază de proiecte, care vor fi selectate după criterii
specifice ce vor fi făcute publice şi autorizate pentru finanţare, după caz. Proiectele autorizate
pentru finanţare vor fi analizate şi “pe teren”, făcându-se astfel verificarea conformităţii cu
prevederile Termenilor de referinţă ai proiectului în ceea ce priveşte: amplasamentul, baza
materială, viabilitatea investiţiei precum şi gradul de solvabilitate al beneficiarului.

Prin Programul SAPARD urmează să se finanţeze proiecte din domeniul public şi domeniul
privat cu amplasamente în mediul rural. Pentru a pregăti programul SAPARD, a fost lansat,
sub programul PHARE, un progrm pilot, cu o finanţare de 2,5 mil.Euro. Au fost selecţionate şi
evaluate în septembrie 2000, 59 de proiecte, care urmează a fi finalizate până în septembrie
2001.

Din totalul de 15 măsuri eligibile pentru sectorul public şi privat, conform prevederilor
Reglementării (CE) 1268/1999 privind Instrumentul de Pre-aderare SAPARD, PNADR
programează implementarea a 11 măsuri de intervenţie în spaţiul rural, grupate în patru mari
obiective (axe prioritare), care vizează:

îmbunătăţirea competitivităţii în prelucrarea şi comercializarea produselor agricole şi


piscicole (îmbunătăţirea procesului de producţie şi a marketingului, îmbunătăţirea calităţii şi a
standardelor privind produsele de origine animală şi vegetală)

îmbunătăţirea infrastructurilor pentru agricultură şi dezvoltare rurală (dezvoltarea şi


îmbunătăţirea infrastructurii rurale, managementul resurselor de apă),

dezvoltarea economică a zonelor rurale (investiţii în exploataţii agricole, înfiinţarea de grupuri


ale producătorilor agricoli, metode de producţie care au în vedere protejarea mediului,
diversificare economică, silvicultură),

dezvoltarea resurselor umane (îmbunătăţirea trainingului profesional, asistenţă tehnică,


inclusiv studii care să contribuie la pregătirea şi monitorizarea programului, publicitate şi
informare).

443
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

În primul an de derulare a Programului SAPARD, principalele măsuri eligibile propuse pentru


finanţare sunt:

 Îmbunătăţirea prelucrării şi comercializării produselor agricole şi piscicole


 Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale
 Investiţii în exploataţiile agricole
 Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice generatoare de venituri alternative
 Silvicultură
 Îmbunătăţirea pregătirii profesionale
 Asistenţă tehnică

Domeniile pentru care se pot promova proiecte, în vederea finanţării în primul an de derulare a
Programului SAPARD, sunt cele descrise în Fişele anexate, aferente celor şapte măsuri.

Ministerul Integrării Europene în cooperare cu Agenţia SAPARD şi cu celelalte instituţii


implicate, va iniţia un amplu program de mediatizare a asistenţei financiare acordată prin
Programul SAPARD, având ca obiectiv informarea potenţialilor beneficiari, a organizaţiilor
profesionale şi a celor neguvernamentale precum şi a administraţiei publice centrale şi locale,
în ceea ce priveşte conţinutul programului şi condiţiile de acces la fondurile SAPARD.

444