Sunteți pe pagina 1din 59

Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd.

Mihaela Rus

CURS NR. 1-2


OBIECTUL PSIHOLOGIEI SOCIALE

Psihologia socială este un domeniu interdisciplinar care face parte din sistemul disciplinelor
psihologice.
Psihologia socială este un domeniu care are mai multe tipuri de orientări. Cercetătorii vorbesc
despre o psihologie socială a sociologilor şi o psihologie socială a psihologilor. Din punct de vedere
psihologic, psihologia socială se concentrează asupra influenţelor pe care le exercită stimulii sociali
asupra individului. Acest lucru este demonstrat de o serie de definiţii date psihologiei sociale:
DEFINITII:
1) Psihologia socială reprezintă studiul ştiinţific al experienţei şi conduitei individului în relaţie cu
stimulii sociali.
2) Psihologia socială este studiul interacţiunii umane.
3) Psihologia socială examinează şi explică modul în care conduitele şi sentimentele indivizilor
sunt influenţate de prezenţa actuală, reală, imaginată sau implicată a altor indivizi (Allport).
4) Psihologia socială se ocupă cu studiul particularităţilor psihice ale omului ca fiinţă socio-
culturală şi ale conduitei sale în grupul din care face parte, precum şi cu studiul particularităţilor
psihice de grup, colective şi de masă, aşa cum se manifestă acesta în acţiunile umane (Golu).
Concluzie: Psihologia socială studiază influenţa reciprocă dintre oameni.
Psihologia socială actionează pe baza unui aparat conceptual.

CONCEPTE:
1) conceptul de fenomen psihosocial – un amestec cu caracteristici de sine stătătoare ce
adună elemente din sfera socială şi din sfera psihologică;
2) conceptul de interacţiune – influenţa unor indivizi asupra altora şi invers;
3) conceptul de influenţă socială – influenţa grupului asupra individului. Conceptul pune
în relaţie comportamentul individual cu comportamentul de grup;
4) personalitate interpersonală – modalitate specifică a unei persoane de a se raporta la
ceilalţi. Conceptul se referă la grupuri sociale. Grupurile sunt de mai multe feluri:
a. grup mic;
b. grup mediu;
c. grup mare;
d. colectivitate;
e. societate.
Din perspectiva psihologiei sociale există două concepţii fundamentale referitoare la om şi la
procesele psihice:
1. Nimic nu există în psihologia umană care să nu fie condiţionat şi influenţat social.
2. Nimic nu există în societate care să nu aibă corespondenţă, componente şi implicaţii
psihologice
Concluzie: Fenomenul psihosocial este prioritar.

METODELE DE STUDIU:
- observaţia psihosocială;
- ancheta psihosocială;
- experimentul psihosocial;
- metode sociometrice.
OBIECTUL CERCETĂRILOR este foarte larg şi pleacă de la individ la grup (mare sau mic,
specific sau comun).
DOMENIILE CERCETĂRILOR pleacă de la comportamentele generale în societate la
comportamentele specifice unor grupuri generale sau particulare.
Concluzie: Psihologia socială studiază orice, oricum şi prin orice metode.

1
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
INFLUENŢA FACTORILOR SOCIOCULTURALI ASUPRA DIFERITELOR
COMPONENTE PSIHICE ALE PERSOANEI

I. INFLUENŢA FACTORILOR ASUPRA PERCEPŢIEI


Malinoski: în anumite populaţii norma socială veghează percepţia.
Date etnologice şi comportamentale arată că structurile perceptive sunt inseparabile de natura
organului de simţ şi de sistemul nervos. Ele sunt dobândite în cursul experienţei umane personale şi
sociale.
În anumite societăţi norma presupune ca fiii unei familii să semene cu tatăl. Percepţia
asemănării în aceste situaţii este influenţată social, în sensul că dacă există această percepţie în
societate, de mici cei din jur vor căuta să găsească asemănările cu tatăl. Diferenţele dintre tată şi fiu
sunt frapante, dar cei din jur vor spune ce bine seamănă cu tatăl  tradiţia influenţează modul de
percepţie.
Exemplu: există o serie de cercetări care demonstrează o anumită incapacitate de a distinge şi a
recunoaşte anumite culori dacă pentru o anume culoare nu există un termen lingvistic.
II. INFLUENŢA FACTORILOR SOCIO-CULTURALI ASUPRA MEMORIEI
Pentru anumite populaţii cultura influenţează modul de memorare.
Model: în populaţiile în care există un sistem incoerent în credinţă, oamenii dispun de un mod de
memorare fragmentar, dezorganizat. Nu pot sistematiza informaţia de memorat. Prin contrast, în
culturile în care zeităţile sunt unice, modul indivizilor de memorare este mai logic, mai cursiv, mai
coerent.
Concluzie: Cultura influenţează conţinuturile a ceea ce se memorează, precum şi modul de
redare a acestor conţinuturi. Problema derivă către intelectualizarea culturii, educaţie şi rămâne mai
puţin la nivelul de informaţie directă.

III. INFLUENŢA FACTORILOR SOCIALI ASUPRA GÂNDIRII ŞI INTELIGENŢEI


Fiecare cultură defineşte în manieră proprie valorile ei de inteligenţă, ceea ce înseamnă că
practic stimulează în mod preferenţiar dezvoltarea şi diminuarea anumitor laturi ale intelectului în
detrimentul altora.
Exemplu: în cultura franceză a fi inteligent înseamnă a înţelege repede şi clar, iar în cultura
engleză a fi inteligent înseamnă a fi informat.
IV. INFLUENŢA FACTORILOR ASUPRA COMPORTAMENTELOR AFECTIVE
Există diferenţe culturale în modul de manifestare a durerii.

RAPORTURILE PSIHOLOGIEI SOCIALE CU CELELALTE ŞTIINŢE

Pe schema de situare a ştiinţelor, psihologia socială se află între ştiinţele sociale şi psihologie.
Ştiinţele biologice

Ştiinţele sociale Filosofie

Raporturile psihologiei sociale cu psihologia generală


Psihologia, în special psihologia generală, studiază general-umanul din psihic, respectiv
capacitatea de a munci, a gândi, a vorbi, a fi instruibil etc., ca reflectare în omul individual a planului
general-social alcătuit din ceea ce este comun întregii istorii a omenirii.
Ea se ocupă de mecanismele generale care stau la baza formării acestor procese şi nu numai
de elementele care intră în componenta fiecărui proces psihic, ci şi de legile organizării şi
funcţionării corecte a acestor conţinuturi în psihologia umană.

2
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
Cu alte cuvinte, studiind general-umanul, perspectiva psihologiei umane este mai largă şi mai
abstractă. Spre deosebire de psihologia socială, studiind planul particular social din construcţia
omului, se caracterizează printr-o abordare mai concretă a omului, urmărind efectele asupra
individului şi grupului, a unor determinări social-istorice, cum ar fi: epoca, orânduirea, clasa,
naţiunea, cultura, mediul, vârsta, sexul, profesiunea.
Psihologia socială lasă aproape complet la o parte problemele psihofizice sau psihofiziologice
ale comportamentului şi studiază îndeaproape procesele de interacţiune şi de comportament în grup
pe care psihologia generală le neglijează.
Psihologia socială studiază comportamentele în condiţii concrete, personale, interpersonale,
culturale şi de grup, tinzând să raporteze comportamentul la indivizii care îl manifestă, subliniind nu
numai fapul că acestea sunt acţiuni ale persoanelor, dar şi faptul că sunt pentru persoane.
Astfel, explicaţia psihosocială este largă şi bogată, raportându-se atât la sistemul cultural, cât şi
la situaţia socială concretă a indivizilor. Pentru psihologia socială procesele psihice contează în
calitatea lor de agenţi activi cu ajutorul cărora omul şi grupurile de oameni se integrează, se
comportă, acţionează într-o situaţie sau alta, îşi organizează colaborările şi se întrajutorează.
Din punct de vedere metodologic, explicaţia socială se află cam la nivelul psihologiei generale.
Asta înseamnă că ea nu este o ramură între ramurile psihologiei, ci este o ramură fundamentală, de
baza pentru celelalte ramuri, ca şi psihologia generală. Aceasta în sensul că indiferent care este
sectorul particular în care s-ar căuta legile de funcţionare şi dezvoltare a proceselor psihice,
pretutindeni se găsesc implicaţiile psihosociale ale activităţilor.
Aşa cum psihologia generală îşi permite să vorbească despre psihologia copilului, psihologia
pedagogică, psihologia juridică sau artistică, la fel psihologia socială poate fi psihologia socială a
copilului, psihologia socială a instrucţiei şi educaţiei, psihologia socială a artei, a mărturiei juridicie
etc.
Raporturile psihologiei sociale cu sociologia
Sociologia urmăreşte formele concret-istorice ale generalului-social, care alcătuiesc profilul
material şi spiritual al unei formaţiuni social-istorice, legile mişcării grupurilor sociale, instituţiile şi
activităţile social-politice.
Prin metodele sale de cercetare, sociologia se apropie de statistică şi demografie. Ea împrumută
de la istorie viziunea vieţii sociale ca întreg şi urmăreşte câte un element structural relativ particular
al vieţii sociale, cum ar fi familia, căsătoria, alegerea profesiunii, nivelul de trai, structura claselor şi
categoriilor sociale, propagarea culturii, formarea opiniei publice.
Cercetarea psihosocială este şi ea prezentă în toate aceste domenii. Cercetarea psihosocială
are un caracter statistic (indirect). Psihologia socială însă încearcă să surprindă atitudinile şi
comportamentele înregistrate la oamenii care le produc şi la situaţiile concrete, schimbătoare în care
sunt puşi aceşti oameni. Ea încearcă să descifreze componente ale fenomenelor spirituale, precum
dispoziţii, opinii, voinţe, sentimente, tradiţii şi obiceiuri care influenţează fenomenele sociale
obiective.
Şi sociologia, şi psihologia socială se interesează deopotrivă de situaţii, vârsta, profesiuni, ori
instituţii. Dar psihologia socială, spre deosebire de sociologie, ia în considerare influenţa întregului
sistem al relaţiilor sociale asupra formării psihologiei grupurilor şi colectivităţilor.
Astfel, sociologia este impregnată cu psihologie, iar psihologia socială este mai impregnată de
psihologie.
Evident că psihologia socială ţine seama de datele sociologice, de descrierile şi teoriile
sociologice, ca şi cadru aplicativ pentru cercetare, în special în cazul studierii psihologiei sociale
industriale, politice, economice, militare sau medicale.
Raporturile psihologiei sociale cu etnologia
Etnologia este ştiinţa culturii, studiul diferenţiat al culturii diferitelor popoare.
Comportamentele individuale şi achiziţiile culturale se întrepătrund, ele nu se întâlnesc niciodată
izolat.
În cadrul experienţei etnografice, psihologia socială studiază întinderea variaţiilor
comportamentului uman. În etnologie se caută date despre percepţie, gândire, imaginaţie,
comportament sexual, comportamente anormale.
Datorită etnologiei, psihologia socială devine o ştiinţă comparativă. La nivelul unei singure
populaţii, norma socială este constantă şi, în funcţie de aceasta, se studiază variaţiile individuale,
pentru că acestea determină în timp variaţiile normei sociale.
Raporturile psihologiei sociale cu ştiinţele istorice

3
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
Până de curând, în lucrările istoricilor accentul era pus pe istoria culturii materiale, pe relaţiile
economice şi gospodăreşti, fiind subapreciate problemele vieţii spirituale şi factorul psihologic în procesul
istoric şi asta a dus la o schematizare a procesului istoric, întrucât în el nu se reflectă spiritul vremii, iar în
locul oamenilor vii erau caracterizaţi purtătorii funcţiilor sociale.
Colaborarea cu psihologia socială include în cercetarea istorică ansamblul mişcărilor spirituale
ale grupurilor sociale mari şi ia în considerare rolul dispoziţiilor, atracţiilor, credinţelor, obieciurilor şi
tradiţiilor oamenilor în dinamica procesului istoric.
La rândul ei, cercetarea istorică sprijină psihologia socială, reprezentând un izvor de material
documentar pentru cercetarea psihosocială.
Raporturile psihologiei sociale cu psihologia persoanei
Psihologia persoanei s-a ocupat până nu demult de aspectele structural funcţionale ale
persoanei, de componentele interne ale persoanei şi de relaţiile dintre ele, realizând o analiză de tip
psihofiziologic.
Psihologia socială adaugă o dimensiune nouă psihologiei persoanei, cercetând următoarele
aspecte:
1. omul în sistemul relaţiilor sociale, care condiţionează dezvoltarea şi particularităţile sale
tipice;
2. locul şi rolul persoanei în grup;
3. interrelaţiile indivizilor în grup şi procedeele de comunicare;
4. influenţa grupului asupra persoanei izolate;
5. anumite tipuri concret-istorice de oameni.
Deci, în relaţie cu psihologia socială, psihologia personalităţii îşi adaugă o variabilă nouă
(anume, variabila socială), care aduce punctul de vedere dinamic-situaţional asupra omului.
La rândul ei psihologia socială are nevoie de la psihologia personalităţii de noţiunile privind
trebuinţele, motivele, cunoştinţele, aptitudinile şi atitudinile oamenilor ca indivizi într-o acţiune sau
situaţie dată.
Raporturile psihologiei sociale cu pedagogia
Pedagogia se află în relaţie strânsă cu psihologia socială pentru că studiază influenţa
colectivului educaţional asupra persoanei şi influenţa pedagogului asupra colectivului.
Colaborând cu psihologia socială, pedagogia câştigă noi date privind rolul factorilor informali,
neorganizaţi, în contextul procesului educaţional.
Raporturile psihologiei sociale cu ştiinţele fizico-matematice
La aceste discipline se raportează în special psihologia socială aplicată şi cea experimentală, în
a căror arie de cercetare intră şi probleme legate de modelarea procesului comunicării, circulaţia
informaţiilor între diferite grupuri, ori modelarea conduitei indivizilor în conduitele activităţii de grup.

PRINCIPII ŞI LEGI ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Psihologia socială este cea mai apropiată de psihologie şi de sociologie. Cu toate acestea, ea
nu reprezintă punctul de intersecţie între aceste discipline şi formează un sistem de sine stătător, cu
laturi specifice, cu principii, legi şi categorii specifice care reflectă un punct de vedere propriu
referitor la conduita umană socială.
Principii de funcţionare:
a) principiul determinismului – se referă la particularităţile reflectării de către individ şi grup a
influenţelor constante sau episodice ale mediului social apropiat, dar şi a factorilor sociali mai
îndepărtaţi de existenţa apropiată;
b) principiul dezvoltării – formarea psihologiei sociale ca fenomen este rezultatul interacţiunii
ierarhice şi evolutive a individului cu mediul social şi a indivizilor între ei;
c) principiul comunicării – ţine seama de rolul important al proceselor de comunicare în
formarea şi manifestarea fenomenelor psihice interpersonale, de grup şi de masă;
d) principiul abordării valorice a fenomenelor psihosociale – evaluarea acestora din punct
de vedere al semnificaţiei sociale a rolului activ şi integrator în desfăşurarea mecanismelor vieţii
sociale.
Legile psihologiei sociale:

4
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
Aceste legi sunt diferite în funcţie de autori. Unii au încercat să formuleze legile prin analogie cu
legile mecanicii şi fizicii având la baza fenomenele caracteristice câmpurilor particulelor elementare:
atracţia, respingerea, gravitaţia, inerţia etc.
Alţii au făcut analogie cu legile biologiei şi au redus relaţiile dintre oameni la o serie de instincte.
Alţi autori au căutat legături în sfera comunicării, imitaţiei, sugestiei, a molipsirii colective.
Psihologia socială admite astăzi faptul că între diferitele fenomene psihosociale se stabilesc
asociaţii şi combinaţii variate, dar totuşi cu caracter legic (asociaţia între diferite dispoziţii,
sentimente, particularităţi de conduită şi modul în care grupul sau colectivul îşi reprezintă anumite
seturi de valori sociale – munca, progresul, binele obştesc).
Există legături legice stabile între psihologia generaţiilor trecute şi psihologia generaţiilor actuale,
fixate în deprinderi, obiceiuri, tradiţii.
Imitaţia este şi ea importantă în legile comunicării sociale şi este cert că la baza fenomenelor
psihosociale legice există legităţi ale factorilor sociali şi legităţi cu caracter social istoric, ele fiind
determinante în apariţia şi funcţionarea fenomenelor psihosociale.
STRUCTURI CONCEPTUALE ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

CONCEPTUL DE FENOMEN PSIHOSOCIAL este un concept cheie al psihologiei sociale,


reprezentând o structură de bază largă şi flexibilă, care desemnează orice rezultat al
întrepătrunderii dintre social şi psihologic, respectiv orice modificare a socialului produsă prin
impactul psihologicului şi respectiv orice modificare a psihologicului obţinută prin impactul social.
Asta nu înseamnă că fenomenul psihosocial se rezuma la a vedea pe rand cand faptul social
obiectiv, cand faptul psihologic subiectiv, ci trebuie să se refere la efectele cumulative în care
termenii nu se alătură, ci se compun într-un fenomen de sine stătător psihosocial.
Sarcina cercetării psihosociale este de a surprinde reversibilitatea, tranzacţia cu dublu sens de
la social la psihologic şi de la psihologic la social.
Fenomene sau fapte sociale sunt:
- acordul interpersonal;
- atitudinile, opiniile şi comportamentele reciproc împărtăşite de persoane, grupuri sau
colectivităţi;
- fenomenele de prestigiu, autoritate, popularitate, conducere;
- mentalităţile şi stările de spirit;
- tradiţiile şi obiceiurile;
- moralul şi atmosfera proprie vieţii de grup;
- proiectarea şi managementul vieţii.
Ceea ce E. Durkheim numea lucru social sau fapt social, adică reprezentările colective,
conştiinţa publică, convenţiile lumii, condensând în acestea comportamentele privind vestimentaţia
(moda), comunicarea, educaţia, îndeplinirea angajamentelor ş.a., sunt în realitate fenomene sociale.
Caracteristica principală a acestor fenomene este reprezentată de generalitate, extensie şi
difuziune.
CONCEPTUL DE INTERACŢIUNE poate să însemne mişcarea psihică a fiinţei umane care
mijloceşte un model personal şi un model al lumii ce ar putea să însemne individualitatea omului ca
obiect şi subiect, deci cuprinderea omului în lume şi cuprinderea lumii în om.
În acest concept intra întregul sistem al îndatoririlor, atribuţiilor, sarcinilor şi solicitărilor asociate
poziţiei dictate de situaţia în care persoana este obligată să se comporte în mod interacţionist.
Datorită interacţiunii, schimburile interumane se petrec rapid şi intens, emanaţiile subiectiv-afective
se întrepătrund, se combină şi se amplifică reciproc.
Interacţiunea tinde către specializare şi se converteşte mai devreme sau mai târziu în influenţa.
CONCEPTUL DE INFLUENŢA SOCIALĂ este conceptul cu cea mai mare rezonanţă
psihosociologică. El se produce prin mecanisme ce includ imitaţia, sugestia, contaminarea
psihică şi afectează intens şi pe termen lung gândirea, sentimentele, convingerile şi concepţiile.
Profunzimea penetratiei influentei depinde de permeabilitatea sistemului care, la randul sau,
este creata cu ajutorul motivatiei.
CONCEPTUL DE MOTIVATIE
Procesele motivationale opereaza la nivelul tuturor formelor de interactiune, de conduita si de
relationare interumana, constituind suportul dinamico-energetic al integrarii umane in sistemul
solicitarilor cotidiene, interpersonale, educationale, profesionale si culturale.

5
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
CONCEPTUL DE COMPORTAMENT este de asemeni un concept fundamental al psihologiei
sociale, reprezentând forma cea mai expresivă a îmbinării între psihologic şi social.

Am expus, aşadar, o sumă de structuri conceptuale fundamentale şi care au semnificaţia unor


scheme generative valabile pentru întregul domeniu al psihologiei sociale. Pe lângă aceste
concepte există şi concepte particularizatoare care sunt mult mai numeroase decât cele
fundamentale şi care au rolul de a prelua şi de a îmbogăţi explicaţia genezei fenomenelor
psihosociale. Ex: conceptele de personalitate interpersonală, interînvăţare, intercunoaştere şi
comunicare.
Comunicarea şi intercunoaşterea funcţionează ca un sistem reglator pentru interacţiune şi
influenţa. Conduitei de interacţiune şi influenţa i se asociază un demers de căutare şi explicare a
resorturilor motivaţionale, ceea ce poate duce la o creştere sau reducere a potenţialului de
interacţiune între parteneri.

NOŢIUNI PRIVIND SISTEMUL TEORETIC ŞI APLICATIV AL PSIHOLOGIEI SOCIALE

Am văzut că nimic nu există în social care să nu aibă implicaţii în psihologic, şi invers.


Dacă concepem viaţa socială ca un ansamblu de relaţii materiale şi spirituale, trebuie să
admitem că în fiecare din sectoarele sociale mari, ca şi în subdiviziunile acestora este prezent un
ansamblu de fapte sociale care sunt produsul vieţii şi activităţii persoanelor şi care asigură
funcţionarea acestor sisteme de relaţii.
Plecând de aici, sistemul psihologiei sociale ca ştiinţă ar putea fi divizat într-o serie de discipline
de ramură, fiecare dintre acestea având sarcina de a cerceta problemele specifice pe care le ridică
prezenţa şi activitatea oamenilor într-un sector social sau altul.
Reţeaua de relaţii sociale cuprinde două categorii mari:
I. RELAŢIILE SOCIAL-MATERIALE
a. relaţiile de producţie;
b. relaţiile de schimb;
c. relaţiile de consum;
d. relaţiile vieţii cotidiene.
De primele trei subcategorii se ocupă psihologia socială industrială, agraară şi comercială, iar de
ultima psihologia socială cotidiană.
II. RELAŢIILE SOCIAL-SPIRITUALE
a. relaţiile psihosociale generale
i. relaţiile interpersonale;
ii. relaţiile de grup;
iii. relaţiile colective – de toate acestea 3 se ocupă psihologia socială generală.
b. relaţiile socio-spirituale specializate
i. relaţiile politice;
ii. relaţiile juridice;
iii. relaţiile filosofice;
iv. relaţiile etice;
v. relaţiile pedagogice;
vi. relaţiile estetice;
vii. relaţiile religioase;
viii. relaţiile ştiinţifice.
Pentru fiecare dintre acestea există psihologia socială specializată pe domeniul respectiv.
Această schemă are un caracter relativ, pentru că ea suferă modificări în funcţie de dezvoltarea
sau involuţia domeniului social pe care îl studiază.
PSIHOLOGIA SOCIALĂ A VIEŢII POLITICE
A apărut încă din vremea lui Aristotel, care a încercat o tratare psihologică a organizării politice a
societăţii. Mai târziu, teoria contractului social conţine numeroase elemente de psihologie a vieţii
politice. Cercetările complete apar însă în sec. XX, când apar instituţii specializate în cercetarea
opiniei publice pentru prevederi în alegerile naţionale şi, de asemenea, tot acum sunt implicaţi
psihologii sociali în controlul selecţiei persoanelor care trebuie sau vor îndeplini funcţii politice.

6
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
Şi pe plan intern şi pe plan extern implicarea psihologilor sociali poate fi utilă dacă se ia în
considerare faptul că dezvoltarea normală a contactelor interne, dar şi a contactelor cu alte ţări
presupune cunoaşterea şi respectarea particularităţilor psihice, etnice, regionale sau naţionale.
Problemele fundamentale ale psihologiei sociale politice ţin de studiul:
- manifestărilor psihice individuale şi colective legate de activitatea politică;
- caracteristicile conduitelor umane în situaţii politice;
- locul şi rolul acţiunilor şi organizărilor politice în modelarea psihologiei sociale a oamenilor;
- participarea oamenilor la viaţa politică, la conducerea statelor;
- efectele psihologice ale democraţiei;
- formarea şi manifestarea opiniei politice şi influenţa maturităţii politice a oamenilor şi grupurilor
asupra dinamicii vieţii sociale.
Prin funcţiile sale, psihologia socială a vieţii politice nu este doar o ştiinţă teoretică, ci are o largă
aplicativitate practică.
PSIHOLOGIA SOCIAL-JURIDICĂ se ocupă de studiul:
- aspectelor psihologice implicate în relaţia dintre legislaţie şi conduita individului;
- conştientizarea şi cunoaşterea de către cetăţeni a normelor social-juridice, a cauzelor şi
consecinţelor abaterii de la lege;
- căile redresării comportamentelor conflictuale (infracţionale);
- cunoaşterea problemelor psihosociale ale delicvenţei juvenile şi căile de remediere a acesteia.
PSIHOLOGIA SOCIALĂ A MORALEI studiază:
- sensurile psihosociale ale normelor etice;
- mecanismele funcţionării acestora;
- premisele însuşirii lor de către oameni;
- suportul psihologic al educaţiei în spirit umanist şi de întrajutorare;
- premisele îmbinării juste, optime a intereselor personale cu cele obşteşti.
PSIHOLOGIA SOCIALĂ A EDUCAŢIEI ŞI ÎNVĂŢĂMÂNTULUI studiază:
- fenomenele petrecute în microgrupurile şcolare;
- relaţiile inerpersonale dintre elevi, dintre elevi şi profesori, dintre elevi şi conducerea şcolii,
dintre şcoală şi familie;
- componentele psihosociale ale procesului instructiv-educativ;
- particularităţile diverselor grupuri educaţionale;
- problemele liderilor şi a conducerii acestor grupuri;
- influenţele grupului asupra elevilor.
PSIHOLOGIA SOCIALĂ A ARTEI studiază:
- problemele psihosociale ale genezei atitudinii estetice fata de realitate;
- influenta factorului social-istoric asupra creatiei artistice si a modului de receptare a artei;
- formarea preferintelor pentru frumos;
- modul in care influenteaza valorile estetice conduita indivizilor si a grupurilor.
PSIHOLOGIA SOCIALA A STIINTEI studiaza:
- izvoarele psihologice şi sociale ale ştiinţei, respectiv:
o trebuinţele umane;
o experienţele cotidiene;
o tradiţia ca izvor de cunoaştere.
- influenţa mediului psihosocial asupra gândirii ştiinţifice şi asupra caracterelor cercetării.
PSIHOLOGIA SOCIALĂ A RELIGIEI. Există trei elemente ale religiei:
1. elementul mitologic;
2. sentimentul religios;
3. elementele de cult şi de închinare.
Biserica dispune de un sistem de ceremonii saturate emoţional şi de elemente cu caracter de
cult care acţionează pe baza unor forţe de impresionare şi a unor elemente estetice combinate:
pitorescul templelor, bisericilor şi al icoanelor, clarobscurul încăperilor, licărirea lumânărilor,
muzicalitatea corurilor, mirosul de tămâie, arhitectura impresionantă. Pe acest fond de stimulare a
sensibilităţii artistice reprezentările şi sentimentele cu conţinut religios se întipăresc şi se conservă
mai uşor şi pentru un timp îndelungat.

7
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
Biserica intervine şi într-o serie de împrejurări ale vieţii obişnuite, precum căsătoria şi naşterea
copiilor şi sugerează că fără binecuvântarea divină n-ar putea exista fericire. Astfel se asigură
inserţia trăirilor religioase în multitudinea evenimentelor vieţii cotidiene obişnuite.
PSIHOLOGIA SOCIALĂ INDUSTRIALĂ. Într-o întreprindere se disting două tipuri de relaţii:
relaţii om-maşină şi relaţii între oameni. Psihologia socială industrială se ocupă numai de studiul
relaţiilor între oamenii aflaţi în relaţ profesionale.
În acest context sunt importante problemele legate de optimizarea relaţiilor în colectivele de
producţie, buna structurare a grupelor de muncă, distribuţia raţională a funcţiilor şi rolurilor
profesionale, eficienţa stilurilor de conducere.
PSIHOLOGIA SOCIALĂ AGRAARĂ studiază trăsăturile psihologice ale lucrătorului agraar. În
condiţiile privatizării agraare, efectele pătrunderii condiţiilor urbane la sat, precum şi consecinţele
creşterii şi diversificării calităţilor profesionale ale lucrătorului agraar.
PSIHOLOGIA SOCIALĂ COMERCIALĂ studiază
- condiţiile psihologice ale interacţiunii dintre vânzător şi cumpărător;
- gustul şi preferinţele consumatorilor;
- modalităţile de satisfacere;
- modul de organizare a prezentărilor şi reclamelor produselor de consum;
- influenţa tradiţiei asupra comportamentului consumatorilor.
PSIHOLOGIA SOCIALĂ A VIEŢII COTIDIENE se ocupă cu satisfacerea nevoilor şi trebuinţelor
cotidiene: sistemul deservirii comunale, relaţiile de familie, de rudenie, de vecinătate, de petrecerea
timpului liber, trebuinţe spirituale şi fizice, personale.
În toate aceste ramuri se remarcă legătura dintre aspectele teoretice şi finalitatea lor practică.

8
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus

CURS NR.3

CONCEPTUL DE PERSOANĂ ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Persoana reprezintă o categorie foarte importantă pentru psihologia socială, deoarece tocmai la
nivelul persoanei viaţa psihică începe să se manifeste, într-un mod particular, concret şi sintetic.
Psihologia socială îşi începe acţiunea de cercetare şi intervenţie nu de la nivelul general uman, ci de
la nivelul individual particular către social.
Termenul de persoană provine de la persona care în latină a avut, pe rând, mai multe definiţii. A
însemnat mai întâi masca pe care şi-o pune actorul (aparenţa exterioară), apoi rolul actorului s-a
extins către actorul care joacă rolul, după care a căpătat un sens general însemnând un personaj cu
sens de valoare socială, economică, politică, juridică. În toate aceste cazuri, notiunea de persoană
desemnează elementele care-i permit omului să se manifeste şi să se exprime în afara sa,
cuprinzând înfăţişarea exterioară, rolul, funcţia socială.
Persoana este redusă astfel la o categorie socială, care personifica diferite tipuri de relaţii şi în
care latura psihologică a fost omisă. Dar, din câte cunoaştem, persoana dispune totodată de un
conţinut intern propriu dat de totalitatea fenomenelor psihice şi de conexiunile lor. Ea dispune de
laturi, tendinţe şi stări care-i sunt proprii, o definesc şi îi asigură identitatea şi stabilitatea în timp.
Dacă o abordăm din acest punct de vedere, atribuim persoanei mai multe sensuri:
1) ansamblul dispoziţiilor înnăscute sau dobândite de individ;
2) organizarea dispoziţiilor individuale cu accent pe caracterul structural şi integrativ al
acestora;
3) o organizare ierarhică a dispoziţiilor individuale;
4) o organizare adaptată care dispune de unicitate, originalitate şi irepetabilitate.
Definită sintetic, persoana ar reprezenta o organizare dinamică a sistemelor psihofizice care,
într-un anume individ, determină adaptarea sa originală la mediu.
Omul, ca persoană, se caracterizează prin existenţa anumitor sisteme interne de motive şi
scopuri, prin trăsături temperamentale şi de caracter care condiţionează dinamica şi natura faptelor
şi prin capacităţile şi aptitudinile care-l fac apt pentru anumite forme de activitate utile din punct de
vedere social şi prin niveluri diferite la care aceste însuşiri personale influenţează conduita şi
activitatea, imprimând şi proceselor psihice un aspect personal legat de biologie, fiziologie şi condiţii
socio-istorice şi culturale ale respectivului. De aici apare posibilitatea unor abordări multiple ale
persoanei din punct de vedere biologic, experimental, social şi psihometric.
Abordarea biologică studiază personalitatea din punct de vedere al experienţei capatate din
copilărie, din punct de vedere al premiselor genetice şi apoi al dezvoltării evolutive. În acest tip de
abordare se examinează interacţiunea aspectelor conduitei cu baza biologică.
Abordarea experimentală are la bază studiul persoanei cercetând procesele percepţiei,
învăţării, activităţii nervoase superioare, în vederea înţelegerii modului în care evenimentele curente
influenţează conduita prin intermediul acţiunii directe asupra structurii persoanei.
Abordarea socială cercetează ambianţa socială a individului şi influenţa ei asupra persoanei,
influenţa modelelor, a rolurilor sociale şi a culturii în întregime.
Abordarea psihometrică cercetează indicii care reflectă structura ei internă, respectiv însuşirile
interne ale persoanei. Măsurarea însuşirilor şi deosebirilor dintre persoane se bazează pe observaţii
asupra conduitei personale, pe autorelatări şi pe autoevaluări indirecte de caracteristici. Din acest

9
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
punct de vedere persoana este sinteza tuturor caracteristicilor individului într-o structură unică care
este predeterminată, dar se modifică în urma adaptării la mediul constant schimbător.
Există o independenţă relativă, o anumită stabilitate a proceselor psihice care permit persoanei
nu numai să se adapteze, ci şi să se menţină aceeaşi în faţa unor diverse situaţii. Această
independenţă ţine de componenta psihică internă a persoanei, care are mai multe laturi:

1. latura intelectuală include totalitatea proceselor de cunoaştere;


2. latura dinamico-energetică include temperamentul, afectivitatea, motivaţia;
3. latura proiectivă include trebuinţele, tendinţele, dorinţele, aspiraţiile, scopurile, idealurile;
4. latura efectoare (instrumentală) include deprinderile, capacităţile, aptitudinile
5. latura relaţională include trăsăturile de caracter.
Toate aceste laturi ne arată că la nivelul persoanei avem de-a face cu o extraordinară bogăţie
de conţinut. Complexitatea persoanei cuprinde particularităţi individuale, capacităţi, valori, motive,
emoţii, temperamente, dispoziţii şi caractere tipice.
Premisele genetice, deosebite în stiluri alimentare, în privinţa bolilor specifice, a condiţiilor
climatice, pot influenţa funcţiile corpului, deci şi conduita persoanei. Deosebirile culturale, începând
cu cele naţionale şi până la cele specifice ambianţei imediate, conferă conduitei umane nuanţe
specifice. Dar, ceea ce e definitoriu pentru persoană nu este atât cantitatea componentelor, cât
caracterul integral, unitatea şi sinteza acestor componente. Din acest motiv putem considera că
noţiunea de persoană intră într-un grup de noţiuni foarte generale, alături de noţiunea de unitate,
individualitate şi distincţie.
În virtutea acestei construcţii diversificarte şi totuşi unitare, persoana funcţionează ca un
ansamblu de condiţii interne ale reflectării psihice şi ale conduitei omului. Acţiunea influenţelor
externe se refractă prin persoană. Efectul lor psihologic este imediat şi condiţionat de particularităţile
persoanei, care se prezintă ca o prismă cu mai multe faţete, ce includ starea sau nivelul de vigilitate,
starea de oboseală sau odihnă, de boală sau sănătate, precum şi istoria dezvoltării individuale.
Aceste împrejurări lasă loc pentru manifestarea spontaneităţii persoanei în determinarea
conduitei sale, precum şi pentru posibilitatea cunoaşterii, a explicării, a prevederii, în împrejurări
determinate persoana fiind cea care ne permite să putem prevedea cine este şi ce va face într-o
situaţie dată.
Există câteva trăsături de personalitate care au un caracter stabil, adică se manifestă de la
naştere pe tot parcursul vieţii. Opozabilitatea este una din caracteristici: mama ştie întotdeauna
când copilul ei este un încăpăţânat de la naştere. Alte trăsături se manifestă de timpuriu numai ca
potenţialităţi, dezvoltându-se treptat şi căpătând forma finală numai ca rezultat cu condiţii
favorizante ale mediului ambiant. Astfel, copilul născut cu o receptivitate crescută la stimuli externi
poate dobândi în stare adultă o anume iritabilitate care duce la explozii în orice situaţie critică, ori
poate deveni deosebit de sensibil la orice noutate, manifestând curiozitate şi spirit inventiv.
Dacă dezvoltarea evoluează curgător şi continuu, totul este bine cel puţin din punct de vedere al
psihologului, pentru că acesta poate să examineze trăsăturile de personalitate şi evoluţia lor în
potenţiale treptat mărite. Dar întreruperile (perturbările) continuităţii, pot duce la evoluări instabile,
ducând la un adult instabil, care din punctul de vedere al psihologului pune probleme, pe de o parte
referitoare la punctul de plecare al evoluţiei caracteristicii şi pe de altă parte la mecanismele de
evoluţie.
Putem face o descriere a persoanei în termeni de calitate sau de tipuri de bază. Calitatea este o
caracteristică a persoanei care există mult timp, manifestându-se în conduita omului în diverse
situaţii. A descrie însuşirile personalităţii înseamnă a remarca, spre exemplu, înclinaţia omului de a fi
punctual la lucru, la şcoală, la o întâlnire, la plecarea trenului. Dar, numim pe cineva “punctual” nu
pentru că este întotdeauna exact în toate împrejurările, ci luându-l în comparaţie cu alţii, ceea ce
înseamnă că vorbim despre o calitate de personalitate numai în corelaţie cu graniţele manifestării
acestei calităţi la diferiţi oameni.
Comparând oamenii între ei, ne concentrăm asupra particularităţilor conduitei lor în care se
observă cel mai bine deosebirile individuale. Procedând însă astfel, ignorăm alte calităţi după care
membrii unui grup nu se prea disting unul de altul. Totuşi, cele două tipuri de calităţi – cele care
aparţin grupurilor şi cele care aparţin individului – nu sunt unele mai importante decât altele. Ele
sunt apreciate în funcţie şi de cel care le apreciază.
De exemplu, psihologul care aparţine unei anumite comunităţi, naţionalităţi sau culturi, deabia va
remarca suspiciunea ca trăsătură caracteristică a personalităţii şi asta pentru că această trăsătură
10
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
aparţine aproape tuturor celor care fac parte din acea comunitate. Spre deosebire, psihologul care
aparţine unei culturi diferite va remarca mai degraba tocmai suspiciunea ca fiind particularitatea cea
mai clară a personalităţii indivizilor, cu toate că aceştia nu se disting prea mult unul de altul după
acest indice. Dar el va remarca acest lucru tocmai pentru că are o perspectivă mai largă, exterioară,
şi pentru că are posibilitatea să compare cultura pe care o cercetează cu altele cărora suspiciunea
nu le este atât de clar caracteristică. Aceasta înseamnă că o cauză pentru care putem să nu
observăm o însuşire principală a omului se află în limitele punctului de vedere al societăţii şi al
propriei culturi.

Conform modelelor factoriale de personalitate, în structura intraindividuală a persoanei intră un


complex de însuşiri corelate ale organismului: sexuale şi de vârstă, neurodinamice (forţă şi
mobilitate), constituţional bio-chimice (schimbul de substanţe, balans energetic etc.).
Diferiţi indici ai acestor însuşiri intră în corelaţii pozitive sau negative cu alţ factori fundamentali
de personalitate, precum: echilibrul sau dezechilibrul emoţional, factorul intuitiv senzorial-perceptiv,
factorul intelectual verbal sau non-verbal, orientarea internă (introversiunea), orientarea externă
(extroversiunea).
Dezvoltarea persoanei merge de la însuşiri simple, disparate, spre formaţiuni complexe
integrale, care asigură reglarea superioară a conduitei şi activităţii persoanei. Asemenea structuri
sunt:
- orientarea, în care intră sistemul trebuinţelor, intereselor şi idealurilor persoanei;
- capacităţile, în care intră sistemele de însuşiri intelectuale, voluntare şi emoţionale;
- caracterul, în care intră sistemul relaţiilor interiorizate şi transformate în atitudini.
În procesul real al conduitei umane interacţionează toate aceste funcţii, dar interacţiunea nu este
întâmplătoare, ci este subordonată principiilor fundamentale ale construcţiei persoanei, respectiv
principiul ierarhic şi principiul coordonării.
Principiul ierarhic desemnează faptul că în contextul componentelor persoanei există
întotdeauna un nivel conducător şi acesta este dat de însuşirile psihosociale cele mai generale şi
mai complexe ale omului: atitudinea faţă de grup, atitudinea faţă de muncă şi atitudinea faţă de sine.
Acestea îşi pun amprenta pe întreaga personalitate şi îşi subordonează însuşirile elementare şi
particulare.
Principiul coordonării exprimă relativa autonomie a însuşirilor corelate ale persoanei a căror
interacţiune se realizează pe picior de egalitate, incluzând o serie de grade de libertate.
Omul este nu numai suportul unui ansamblu de relaţii sociale, ci şi subiectul unui ansamblu de
activităţi sociale fundamentale prin intermediul cărora se realizează atât interiorizarea influenţelor
externe, cât şi exteriorizarea lumii interne a omului. Astfel de activităţi sunt, de exemplu,
cunoaşterea, comunicarea şi munca.
Interiorizarea începe încă din primele momente ale însuşirii cunoştinţelor şi elementelor
experienţei sociale pe calea învăţării şi a educaţiei şi ea constituie suportul exteriorizării ulterioare.
Exteriorizarea înseamnă nu numai obiectivarea şi exprimarea interiorului către exterior, ci
înseamnă şi un proces de creaţie, construcţie, transpunere a proiectelor şi idealurilor în realizări
efective.
Exteriorizarea influenţează procesele interiorizării, reprezentând un mediator al cunoştinţelor şi
operaţiilor însuşite şi, în acelaşi timp, interiorizarea sprijină şi întăreşte procesul exteriorizării.
Aceasta înseamnă că omul, în raport cu lumea naturală sau socială, se manifestă ca un sistem
deschis - ca un microcosmos care reflectă şi reproduce macrocosmosul. În centrul acestui sistem
se află însuşirile omului ca persoană cu nenumăratele ei legături sociale, precum şi însuşirile omului
ca subiect al activităţii care contribuie la transformarea realităţii.
Dar omul funcţionează nu numai ca un sistem deschis, ci şi ca un sistem închis - ca
individualitate care rezultă din legăturile interne dintre însuşirile individului, dispunând de o anumită
formă şi de stabilitate.
Însuşirile de sistem închis se îmbină cu cele de sistem deschis şi din acest motiv conştiinţa
omului apare simultan ca reflectare subiectivă a lumii obiective şi ca lume internă a persoanei.
Lumea internă nu este însă inertă, imobilă, ci este activă, într-o permanentă transformare, într-o
permanentă căutare de sine şi într-un efort continuu de autodefinire. Devenirea omului capătă forma
definirii de sine, respectiv a autodefinirii.
Filosofii spun că, caracteristica centrală a fiiţtei umane o constituie antinomia dintre caracterul
vremelnic al existenţei şi faptelor umane şi apartenenţa sa la eternitate. Se spune că eternitatea

11
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
este parte integrantă a omului şi reprezintă un factor important al conştiinţei de sine. Dar, ca fiinţă
biologică, omul este finit, ceea ce înseamnă că realizările lui se desfăşoară cu necesitate în timp şi
spaţiu. De aici apare insatisfacţia constantă de pe urma acestei realizări.
Între temporalitate şi extra-temporalitate, există nu numai opoziţie, ci şi o legătură. La nivelul
fiinţei umane, nelimitatul apare în forma limitatului, infinitul şi atemporalul se transformă în
vremelnic, iar extra-temporalul poartă sensul şi modelul de interpretare a temporalului. Aceasta
înseamnă că dezvoltarea persoanei poate fi înţeleasă ca o realizare de către individ a infinităţii sale
potenţiale, ori ca devenire a omului ca specie în fiecare individ.
Corelarea aspectelor spaţio-temporale ale existenţei, conduce cu necesitate la problema
autodefinirii care presupune obligatoriu examinarea viitorului. Viitorul înseamnă pentru om o
proiectare a sinelui în perspectivă şi, în acelaşi timp, un domeniu care motivează valoric dezvoltarea
persoanei.
Dobândirea de către om a unităţii sale valorice formează conţinutul autodefinirii orientate spre
viitor. Cercetarea psihologică concretă are ca subiect un individ muritor care se realizează în
ordinea spaţio-temporală a vieţii sale. Spaţiul este orizontul posibil al omului muritor, iar timpul
capătă valenţe valorice, el reprezentând trecerea şi apropierea vieţii de capăt.
Psihologia socială în speţă utilizează noţiunea de “spaţiu de viaţă” (sau “câmp de viaţă”) al
persoanei, care poate fi definit ca fiind totalitatea valorilor individuale, a resurselor şi spaţiilor acţiunii
reale, actuale şi potenţiale care cuprind: trecutul, prezentul şi viitorul psihologic al persoanei.
Din punct de vedere psihologic, trecutul este o experienţă, viitorul există ca proiect,
perspectivă, iar prezentul ca acţiune, autodezvoltare şi autorealizare. Fiecare din aceste
dimensiuni au funcţii diferite, dar se află în interacţiune şi se include în câmpul de viaţă al
personalitţăii. Astfel:
1. în raport cu prezentul, trecutul psihologic furnizează graniţele şi caracterul autodezvoltării
şi condiţionează succesul sau insuccesul, eficienţa sau ineficienţa acţiunii. Pe baza experienţei
trecute se formează reprezentările despre reuşita sau nereuşita acţiunii într-un anumit domeniu, iar
în raport cu viitorul, trecutul psihologic aduce încredere sau neîncredere. Pe baza experienţei
anterioare, a succeselor sau eşecurilor în anumite sarcini, se formează la om expectaţiile în raport
cu viitorul, se prefigurează succesele sau eşecurile viitoare.
2. în raport cu trecutul, prezentul psihologic realizează bilanţul realizărilor trecute, intervine
corectiv şi terapeutic şi poate compensa nereuşitele. Aceasta înseamnă că dobândirea unor
experienţe noi poate lărgi graniţele reprezentărilor omului cu privire la propriile posibilităţi şi poate
îndepărta limitările. În raport cu viitorul, prezentul, în funcţie de eficienţa sau ineficienţa dezvoltării
de sine, aduce viitorului sens sau non-sens, structură sau nestructură, caracter activ, planificabil, ori
pasiv, întâmplător. Autodezvoltarea pozitivă dă viitorului un sens, îl structurează. îl planifică şi
transformă omul în subiect al propriei deveniri. Când, din anumite motive, autodezvoltarea nu se
realizează sau este denaturată, viitorul este preceput ca lipsit de sens, iar omul se transformă în
obiect pasiv al acţiunii factorilor externi.
3. în raport cu prezentul, viitorul psihologic motivează şi conferă valoare, dar, în acelaşi timp,
poate să lipsească de sens şi să devalorizeze. Modul în care reprezentările despre viitor acţionează
asupra conduitei umane prezente, poate modifica aşteptările cu privire la viitor şi conferă o anume
valoare prezentului. Aşteptările pozitive dau prezentului valoare, pe când cele negative lipsesc
prezentul de valoare. În raport cu trecutul, viitorul psihologic poate să apară fie ca o continuare
şi o dezvoltare a trecutului, fie ca o negare şi o intrerupere a acestuia. Asta înseamnă că omul îşi
poate imagina viaţa fie ca o linie neîntreruptă a dezvoltării, proiectând această dezvoltare în viitor,
fie îşi poate planifica viaţa prin schimbare, mergând către polul opus faţă de trecut şi imaginând
viitorul pe baza unor puncte de plecare diferite, noi.
Identitatea umană în raport cu trecutul, prezentul şi viitorul psihologic relevă mai multe funcţii
legate de aceste planuri.
Funcţia prezentului este autodezvoltarea care include autocunoaşterea şi autorealizarea.
Autocunoaşterea se referă la latura în sens valoric spaţio-temporal. Ea alimentează autorealizarea.
Autorealizarea poate avea un spectru larg sau mai restrâns şi se poate distinge prin caracter creativ
sau reproductiv.
Funcţia viitorului constă în a asigura perspectiva de sens şi temporală a personalităţii. Modul
în care omul se vede pe sine în viitor presupune reprezentarea despre ceea ce el va aprecia în viitor
şi despre ceea ce va da sens vieţii sale, ceea ce înseamnă proiecţia valorică a viitorului. Această
proiecţie se poate distinge prin:

12
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
- saturaţie valorică, adică existenţa unui spectru larg de valori pozitive şi semnificative sau
prin vid valoric, ce înseamnă absenţa acestor valori semnificative;
- coloratura emoţională întrucât viitorul are sens numai în sens subiectiv;
- activismul sau pasivismul persoanei în raport cu viitorul, adică dacă pentru viitor persoana
se bazează pe forţele proprii, ori pe împrejurările externe, respectiv dacă se vede dependent sau
independent.
Toate aceste caracteristici constituie un parametru al viitorului, numit valenţă.
Din punct de vedere al viitorului este importantă:
- îndoiala la vârsta tânără, respectiv îndoiala în alegerea profesiunii, pentru că alegerea
profesiunii înseamnă faptic proiectarea în viitor a unei anumite poziţii sociale. Ea face ca viitorul să
apară ca determinat, predestinat;
- stabilitatea în alegerea profesională şi modul de proiectare a persoanei în cadrul acelei
activităţi;
- cerinţele faţă de profesiune, respectiv ceea ce omul aşteaptă de la profesiune.
Aceste caracteristici constituie un indicator al viitorului care se numeşte determinare.
Determinarea are în timp valenţe diferite pe termen lung şi pe termen scurt. Ea poate conduce la o
perspectivă mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de posibilităţile omului de a realiza cei trei
parametri.
Legătura dintre trecutul, prezentul şi viitorul psihologic face parte integrantă din conceptul de
persoană şi conduce la câteva concluzii:
1) punctul de vedere social al omului ca persoană este absolut necesar în studiile de
psihologie diferenţiată, deoarece structurarea progresivă a omului ca persoană porneşte de la
împrejurările de viaţă, de la situaţii şi norme sociale, de la relaţii interpersonale şi de grup, astfel că
modelarea persoanei apare ca o lege a dezvoltării vieţii psihice a omului;
2) cercetarea diferenţiată este absolut necesară în abordarea psihosocială a persoanei,
deoarece toate funcţiile şi rolurile umane individuale sau de grup îşi au punctul de plecare în
persoană, în structurile cognitive, afective, motivaţionale şi atitudinale prin care persoana se
autorealizează.

13
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus

STATUTUL ŞI ROLUL PERSOANEI

Aceste două expresii reprezintă aspecte de bază ale dinamicii comportamentale generate de
relaţia dintre persoană şi situaţie.
STATUTUL
Statutul exprimă faptul că, în cadrul grupurilor şi colectivităţilor, comportamentul persoanelor se
diferenţiază potrivit poziţiilor, funcţiilor şi locurilor pe care le ocupă acestea în cadrul structurilor şi
situaţiilor sociale.
Statutul constă dintr-o colecţie de reguli şi obligaţii care, de obicei, sunt desemnate prin termeni
generici: mamă, profesor, muncitor. Statutul exprimă deci poziţia de bază a persoanei în structura
socială, poziţia care poate fi raportată la ranguri diferite, mai înalte sau mai coborâte. Sigur că
statutul raportează persoana nu numai la întreaga societate, ci şi la grupul social din care face
parte.
Din punct de vedere psihosocial, grupul social înseamnă un ansamblu de statute sau de poziţii
pe care le deţin în cadrul grupului indivizii care îl compun.
Fiecare individ ocupă în orice societate cel puţin o poziţie. Chiar şi nou-născutul, imediat după
naştere, are o poziţie în familie şi în societate. Odată cu înaintarea în vârstă, fiecare individ ocupă
mai multe poziţii (ex: o fată de 14 ani – fiică, soră, elevă, responsabilă de clasă, voluntar etc.). În
acelaşi timp însă, nici un individ nu ocupă toate poziţiile recunoscute într-un grup sau societate.
Dacă anulăm trăsăturile particulare ale indivizilor care compun grupurile, putem spune că
grupurile sociale sunt organizări complexe cu reţele mari de poziţii, în care toate elementele sunt
legate între ele şi compatibile unele cu celelalte. Aceste elemente care concură la atingerea
scopului grupului sunt statute.
Contribuţia pe care fiecare statut o aduce la atingerea scopurilor de grup poartă numele de
funcţia statutului. Există, în legătură cu fiecare statut, un ansamblu de convingeri comune cu privire
la funcţia statutului, convingeri ce constituie o parte a sistemului normelor de grup. Funcţiile unui
statut nu sunt obligatoriu aceleaşi pentru toţi membrii grupului, ci se diferenţiază în funcţie de individ.
Statutele în cadrul grupului se află în interrelaţie şi sunt compatibile, deoarece se organizează în
vederea atingerii unor scopuri comune. Aceasta înseamnă că în contexte sociale diferite putem găsi
funcţii diferite ale aceluiaşi statut. Exemplu: în unele societăţi statutul de copil înseamnă pregătirea
pentru viaţa de adult, iar în altele înseamnă o viaţă lipsită de griji înainte de a prelua
responsabilităţile adultului.
Factorii care stau la baza atribuirii de statute indivizilor variază foarte mult. Uneori, indivizii sunt
plasaţi în anumite poziţii după factori asupra cărora ei nu au nici un fel de control (ex: vârstă, sex).
Alte poziţii se acordă pe baza reuşitei individuale (ex: funcţia de director). Primele poziţii se numesc
poziţii prescrise, celelalte poziţii câştigate. Unele relevă o preferinţă, celelalte pot releva şansa
sau neşansa individului.
Desemnând componentele pe care individul, în virtutea poziţiei sale, este îndreptăţit să le
aştepte şi să le pretindă de la cei din jur. Statutul dă definiţia socială a individului, dar, totodată, dă
satisfacţie, asigură protecţia individului şi asigură încrederea în viitor.
Statutul exprimă persoana ca membru al societăţii şi exprimă îndatoririle, drepturile şi obligaţiile
persoanei. Statutul prescrie cu stricteţe comportamentul individului în viaţa socială şi
comportamentul celorlalţi faţă de sine şi îi dă individului definiţia lui socială.
Studiul ştiinţific al statutului persoanei cuprinde:
- poziţia economică reală a persoanei  caracteristicile de proprietate, venitul general al
familiei din care face parte, locuinţa, bugetul real în corelaţie cu structura consumului;

14
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
- situaţia politico-juridică ca echilibru între drepturile şi îndatoririle sale cetăţeneşti şi ca
membru al diferitelor micro şi macro-colective;
- caracterizarea profesională  poziţia individului în sistemul calificării şi specializării,
volumul muncii, volumul capacităţilor de muncă solicitate de profesie;
- statutul cultural  poziţia persoanei vis-à-vis de raportarea la valorile culturale
recunoscute;
- poziţia socială a familiei individului în societate şi poziţia individului în acea familie.
ROLUL
Poziţiile ocupate de persoane sunt relative. Ele au semnificaţie numai în raport cu alte persoane.
Această semnificaţie rezidă în relaţiile de rol pe care un grup sau o societate le prescrie în raport cu
una, două sau mai multe poziţii. Din orice poziţie decurge relaţia de reciprocitate şi
complementaritate. Exemplu: semnificaţia poziţiei de soţ care rezidă numai în prescripţiile privind
comportamentul sau în raport cu soţia.
Poziţiile în cadrul cuplurilor interpersonale îşi extrag semnificaţia nu numai din prescripţiile
aferente fiecărei poziţii, ci şi din normele care reglementează comportamentele celor care ocupă
poziţia de partener de interacţiune în cupluri. Exemple de astfel de cupluri: vânzător-cumpărător,
medic-pacient, şef-subordonat, profesor-elev etc.
Reciprocitatea şi complementaritatea relaţiei este cuprinsă în noţiunea de rol care este strâns
legată de aceea de statut şi care exprimă într-un fel reversul statutului, adică ansamblul
comportamentelor pe care ceilalţi le aşteaptă în mod legitim de la o anumită persoană. Asta
înseamnă că comportamentele pe care le aşteaptă elevul de la profesor, bolnavul de la medic,
cumpărătorul de la vânzător, alcătuiesc rolul profesorului, medicului, vânzătorului.
Ceea ce înseamnă statut pentru unul dintre parteneri, reprezintă rolul celuilalt şi invers. Cele
două noţiuni se întrepătrund, având ca element comun faptul că ambele se exprimă în termeni de
comportamente aşteptate.
Termenul de rol poate avea un sens larg, vizând normele generale ale contribuţiei pe care
trebuie să o aducă un individ într-o relaţie comportamentală. Exemplu: afecţiunea, ajutorul,
fidelitatea sexuală exprimă calităţi pe care trebuie să le aibă şi unul şi celălalt într-o relaţie
conjugală. În acest caz rolul se apropie de statut, fiind vorba despre elemente idealiste sau precise.
Termenul de rol poate avea şi un sens mai limitat, referindu-se la regularitatea reală a
comportamentelor indivizilor aflaţi în interacţiune. În acest caz este vorba nu de roluri prescrise, ci
de roluri emergente.
Însă, oricare ar fi accepţiunea care i s-ar da rolului, fie el ideal sau real, general sau specific,
prescris sau emergent, se referă la constantele de comportament ale individului care îşi aduce
contribuţia la o relaţie mai mult sau mai puţin stabilă cu ceilalţi indivizi.
Factorii care reglează producerea şi schimbul între indivizi a comportamentelor cerute, permise,
aşteptate, dorite sau interzise de poziţiile lor, sunt normele de grup. Atunci când sunt prescrise,
rolurile sunt strâns legate de normele privitoare la maniera individului de a-şi asuma funcţiile care
decurg din statut, maniera în raport cu care există acordul general al grupului.
Funcţiile unui statut depind de menţinerea anumitor tipuri de relaţii între cei care ocupă o poziţie
şi ceilalţi. Nu toate acţiunile şi comportamentele celui care deţine un anumit statut sunt esenţiale în
raport cu funcţiile statutului respectiv, în timp ce altele interferează în mod real cu aceste funcţii.
Exemplu: a îngriji bolnavii reprezintă o parte necesară a statutului de medic, în timp ce a purta halat
alb este permis, dar nu face parte cu necesitate din rol; în schimb, a otrăvi bolnavii este un lucru
total interzis şi exclus de rolul prescris.
Dacă realizăm o schemă, spre exemplu a poziţiei de mamă şi a relaţiei pe care o stabileşte cu
copilul, acesta reprezentând poziţia cu care interferează, putem spune că din rolul prescris fac parte
câteva comportamente: a asigura copiilor hrana în cantitate suficientă, a le asigura igiena,
îmbrăcămintea, a-i învăţa să fie cinstiţi, pe când din comportamentul interzis fac parte: a-i minţi, a-i
bate, a-i tortura fizic sau psihic.
Undeva la mijloc este o zonă intermediară constituită din comportamente permise, dar
nesolicitate în mod obligatoriu, ci lăsate la libera alegere. Pot intra aici: a le citi poveşti, a-i duce la
teatru sau operă, a le plăti meditaţiile etc.
Astfel, dacă vrem să departajăm ceea ce este inclus de ceea ce nu este inclus în prescripţia
rolului de mamă într-o societate dată, trebuie să obţinem din partea unui eşantion reprezentativ al
populaţiei câteva tipuri de informaţii. Exemplu: o listă de comportamente care intră în prescripţia de
rol şi rezultă în urma unei anchete sau calcularea proporţiei persoanelor care consideră un
15
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
comportament sau altul, obligatoriu sau doar permis. Criteriul general este faptul că 50% dintre
persoane stabilesc despre un comportament dacă este cerut sau permis. Asta înseamnă că
prescripţia rolului va cuprinde toate comportamentele considerate de cel puţin jumătate din
persoanele interesate, ca fiind cerute de rol.
Importanţa într-o astfel de anchetă este nu neapărat alcătuirea listei de comportamente, cât
stabilirea caracteristicilor comune ale unor asemenea comportamente. Aceste elemente comune
integrate în lista comportamentelor cerute, permise sau interzise alcătuiesc relaţii prescrise de
normele de grup, cu privire la titularul poziţiei cercetate şi la poziţiile conexe cu aceasta.
Rolurile se află într-o strânsă relaţie pentru că implică comportarea asemănătoare a mai multor
indivizi. Asta înseamnă că rolul mamei depinde de relaţia ei cu copilul, al profesorului de relaţia cu
elevii etc.
Cel care ocupă o poziţie primeşte simultan prescripţiile propriului rol, dar şi prescripţiile rolului
foarte strâns legate de rolul său. Asta înseamnă că rolurile nu se definesc prin raportarea numai la
un singur rol, ci la mai multe cu care se află în relaţie. Exemplu: rolul mamei se află în centrul unei
reţele de roluri specifice: rolul bunicilor, al tatălui, al vecinului, al profesorilor şi al copilului. Toţi
aceştia implică prescripţii faţă de copil.
Pentru că reprezintă o parte dintr-un sistem de roluri interdependente, rolul poate suferi
modificările odată cu modificările sistemului din care face parte, ori a unei părţi din sistem (ex: rolul
copilului se modifică odată cu creşterea, devine altul în adolescenţă şi în tinereţe). Invers,
modificările rolului în totalitate sau într-o anumita parte, conduce la modificările în sistemul de roluri
sau în părţi ale acestui sistem.

RELAŢIA DINTRE STATUT, ROL ŞI COMPORTAMENTUL PERSOANEI

Statutul = poziţia socială a persoanei.


Rolul = îndeplinirea funcţiilor statutului.
Statutul este influenţat de solicitările, prescripţiile şi obligaţiile asociate poziţiei respective.
Interpretarea rolului ce decurge din statut se face în funcţie de însuşirile psihice subiective ale
persoanei. Ex: învăţătorul sau medicul se poate raporta formal la obligaţiile sale, ceea ce înseamnă
un mod de interpretare a rolului, sau poate vedea în această poziţie sensul vieţii sale – un alt mod
de interpretare a rolului. Deci, rolul apare ca o verigă de legătură între socialul şi psihologicul
persoanei.
Între statut şi actul comportamental se surprind o serie de procese ce includ perceperea,
înţelegerea, receptarea şi asumarea sau adoptarea rolului, procese condiţionate de statut, dar care
depind în acelaşi timp de caracteristicile personale ale individului. Aceste caracteristici se referă la
vârstă, sex, cunoştinţe, capacităţi, motivaţii ş.a. Ele amprentează îndeplinirea rolului în concordanţă
sau nu cu statutul.
Relaţia dintre statut, rol şi comportamentul arată schematic în felul următor:
Solicitări
Sarcini sociale

PERSOANA

Expectaţie de Înţelegerea Acceptarea sau


rol rolului respingerea rolului Îndeplinirea rolului

Temperament, capacităţi, trebuinţe,


conduite.

Comportamentul real al persoanei care ocupă o poziţie se poate conforma numai parţial
prescripţiei de rol sau se poate abate în mod grav de la aceasta. De cele mai multe ori însă există o
variantă comportamentală intermediară care arată că persoana se adaptează prescripţiei într-un

16
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
mod propriu, se conformează, dar nu total sau se abate, dar nu radical, obţinând un compromis între
ceea ce trebuie (expectaţie) şi ceea ce este posibil.
În general există o regularitate în comportamentul aceluiaşi individ aflat în situaţii diferite,
precum există şi o regularitate în comportamentul unor indivizi plasaţi în aceeaşi situaţie. Ex: Un
individ este dimineaţa la o şedinţă la firma la care lucrează, apoi este la birou, organizând activitatea
compartimentului pe care-l conduce, după-amiaza este student, seara este tatăl care serveşte masa
cu familia. Deşi se găseşte în patru situaţii diferite, găsim întotdeauna câteva trăsături care apar cu
regularitate în comportamentul său: o notă de umor, de vioiciune. Dacă mai luăm un individ aflat în
cursul unei zile în aceleaşi patru situaţii, între primul şi al doilea apar trăsături comportamentale
comparabile, dar şi comportamente diferite.
Aşa se explică această regularitate de comportament în situaţii diferite, ce apare concomitent cu
regularitatea în comportamentul celor două persoane puse în aceeaşi situaţie. Comportamentul
poate evolua de la forme determinate integral de factorii de personalitate, până la forme determinate
aproape integral de prescripţiile statutului.
Când avem maximul de determinare situaţională şi 0 (zero) determinare personală,
comportamentul este înalt-conformist. Când avem maximul de determinare personală şi 0
determinare situaţională, comportamentul este înalt-deviant. Acestea însă sunt cazuri limită. De
regulă, determinările personale se combină cu cele situaţionale în proporţii diferite, evidenţiind stări
sau tendinţe de evoluţie spre unul sau spre celălalt tip de comportament.
În general oamenii însumează comportamentele determinate de prescripţii de statut şi
personale. Însă, una şi aceeaşi persoană poate face parte din grupuri diferite ale căror prescripţii pot
fi diferite, necesitând roluri diferite, care la un moment dat pot fi în conflict unele cu altele. Ex: copilul
poate fi într-o dilemă de comportament datorat prescripţiilor diferite determinate de familie, şcoală,
grupul de joacă. Adolescentul se află aproape întotdeauna într-o dilemă determinată de prescripţiile
familiei şi ale grupurilor de aceeaşi vârstă.
Dilemele de acest gen pot naşte comportamente deviante, dar nu întotdeauna. Graţie plasticităţii
sale psihicul persoanei poate realiza un compromis între situaţii sau se poate conforma succesiv
prescripţiilor diferitelor grupuri.
Cu cât gradul de opoziţie dintre influenţele contrare este mai mare, cu atât apariţia
comportamentului deviant este mai posibilă. Cu cât opoziţia este mai redusă, cu atât individul va
manifesta o tendinţă accentuată de a se subordona prescripţiilor statutului.
În contextul influenţelor şi condiţiilor care îşi pun amprenta asupra comportamentului, cele care
decurg din statut sunt determinante, fapt confirmat prin aceea că schimbarea de statut antrenează
schimbării de comportament. Ex: O persoană promovată în muncă îşi modifică comportamentul în
conformitate cu noul statut. Decurge de aici o consecinţă psiho-socio-pedagogică. Pentru a
responsabiliza pe cineva, trebuie să-l plasăm într-o poziţie ce presupune responsabilităţi de la care
nu se poate sustrage.
O cercetare efectuată asupra factorilor individuali şi interpersonali care condiţionează conduita
de rol într-o situaţie de rezolvare a problemelor de grup, a identificat opt categorii de indivizi ale
căror dimensiuni personale şi interpersonale se suprapun profilurilor psihologice si psihosociale ale
tipurilor conduitei de rol astfel:
1) Tipul distribuit uniform între sarcină, conducere, relaţionare interpersonală şi
socioafectivitate.
Dimensiuni individuale:
- aceste persoane acordă atenţie problemelor intelectuale şi de cunoaştere;
- obţin rezultate medii-superioare la testele de performanţă intelectuală;
- au un comportament participativ, sunt persoane sociabile, întreprinzătoare, competitive;
- acordă valoare muncii şi depun efort şi pasiune pentru realizarea acesteia;
- sunt energici, ambiţioşi şi multilaterali;
- sunt atenţi la atitudinea celorlalţi faţă de ei, dar nu ţin neapărat să pară dezirabili social;
- spun ceea ce simt;
- au o largă disponibilitate a atitudinilor şi personalitate de a se adapta la un registru larg de
cerinţe şi situaţii.
Dimensiuni interpersonale:
- aceste persoane utilizează o variaţie de interacţiuni cu ceilalţi;
- se adresează mai mult grupului, dar nu exclud intervenţia la persoană;

17
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
- în funcţie de condiţiile interne şi externe pot intra mai repede sau mai prudent în rol;
- sunt întotdeauna naturali, decişi şi plini de resurse;
- au multe idei, opinii şi soluţii valoroase; au întotdeauna un aport la soluţionarea cazurilor;
- sunt apropiaţi, au tact, sunt receptivi şi toleranţi la opiniile celorlalţi, motiv pentru care pot
apela la valorile celorlalţi pentru soluţionarea unor probleme;
- au o atitudine de conciliere a contradicţiilor, de armonizare şi de consolidare a climatului.
2) Tipul orientat către sarcină şi spre rezolvarea problemelor care implică organizare,
coordonare şi conducere.
Dimensiuni individuale:
- au o eficienţă intelectuală crescută, cu performanţe la testele de inteligenţă, memorie,
atenţie, mobilitate, spirit de observaţie;
- sunt orientaţi către aspectele de organizare a muncii şi de rezolvare a sarcinilor;
- subordonează contactele interumane acestor deziderate;
- sunt ambiţioşi, ţin la demnitatea şi la punctul lor de vedere, caută dreptatea şi din acest motiv
par încăpăţânaţi;
- nu sunt lipsiţi de iniţiativă, totuşi nu iniţiază discuţii, preferă lucrul individual;
- manifestă o tendinţă uşoară de neîncredere, suspiciune, bănuială şi distanţă socială.
Dimensiuni interpersonale:
- sunt activi, hotărâţi, insistenţi;
- au soluţii şi idei valoroase, imprimă noi căi de acţiune şi soluţionare;
- îi desemnează pe ceilalţi să rezolve problemele, creând un climat de ordine şi disciplină;
- au prudenţă şi minuţiozitate, caută informaţii suplimentare, apelează la documente, norme,
modele şi sunt tentaţi să “despice firu-n patru”.
3) Tipul orientat către probleme de relaţii interumane şi socioafective.
Dimensiuni individuale:
- au tendinţa generală de dezvoltare superioară, intelectual-cognitivă;
- au temperament participativ, sunt comunicativi şi sociabili;
- sunt modeşti, uşor de abordat şi îşi oferă întotdeauna ajutorul;
- fiind maleabili şi concilianţi apar uneori ca insuficient de fermi.
Dimensiuni interpersonale:
- au intervenţii relativ puţine, combativitate redusă, dar cu rol pozitiv în soluţionarea
problemelor;
- se implică atent în relaţiile interpersonale, se adresează mai mult grupului, sunt reţinuţi, nu
se lansează în dezbateri dinamice;
- tolerează idei şi opinii, susţin, acceptă, aprobă, sunt deschişi şi maleabili;
- prin toate aceste atitudini contribuie la armonizarea grupului şi la crearea unui climat sociabil
şi relaxat.
4) Tipul cu aptitudini scăzute pentru sarcină şi conducere, în relaţii interpersonale şi
socioafectivitate.
Dimensiuni individuale:
- au performanţe intelectuale diverse (de la foarte slab la foarte bun);
- au un stil de lucru lent, oscilant;
- sunt neîncrezători, negativişti;
- se acomodează greu, solicită lămuriri suplimentare;
- nu se manifestă, sunt anonimi, şterşi;
- variabilitatea conduitelor şi atitudinilor de la un individ la altul este mare, între aceştia
incluzându-se atât subiecţi timizi, închişi, inhibaţi sau cu labilitate emoţională, cât şi indivizi insistenţi,
obraznici, care nu respectă normele;
- de regulă se implică numai de formă în activităţile colective, având motivaţii interne,
personale pentru aceasta;
- pretind mult şi dau puţin, fiind nemulţumiţi şi revendicativi;
- multe din aceste trăsături îşi au originea în particularităţile mediului sociofamilial, fără a
exclude însă şi alte cauze posibile.
Dimensiuni interpersonale:

18
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
- stilurile interacţionale sunt diverse şi contradictorii;
- există mai multe subgrupe:
1. prima subgrupă este caracterizată prin:
- implicare intensă în câmpul relaţiilor interpersonale;
- acestea se adresează mai mult persoanei decât grupului;
- se agaţă de diverse idei fără a intra în probleme de fond;
- adoptă o atitudine radicală şi rigidă;
- în general nu sunt de acord cu ceilalţi şi creează tensiuni;
- fiind în dezacord cu soluţia colectivului pot fi un factor dizolvant al grupului.
2. a doua subgrupă:
- indivizi cu participare slabă sau absentă;
- intră greu în rol, nu au opinii, argumente şi nu se impun;
- se adresează mai mult persoanei decât grupului;
- nu se implică, nu susţin, nu resping.
3. a treia subgrupă:
- subiecţii cu atitudine negativistă, care nu sunt niciodată de acord, nu vin cu soluţii şi idei
constructive, dar nici nu le acceptă pe altele, adoptând în acelaşi timp o poziţie dominatoare de pe
care încearcă să demonstreze neteminicia.
5) Tipul cu aptitudini scăzute pentru sarcină şi conducere.
Dimensiuni individuale:
- persoane şterse, neimplicate;
- cu gândire înceată şi ritm de lucru lent, pasivi;
- fără îniţiativă;
- răspund convenţional şi au o conduită previzibilă.
Dimensiun interpersonale:
- au un stil de a interacţiona timid, neparticipativ, acţionând la iniţiativa liderului;
- se rezumă la problemele marginale;
- simt nevoia să facă apel la legi, documente, pentru a-şi justifica opinia;
- au un registru sărac de tipuri de interacţionare;
- sunt instabili în opinii, la care renunţă uşor dacă se modifică opinia liderului.
6) Tipul cu aptitudini scăzute pentru probleme de relaţii interumane şi socioafectivitate.
Dimensiuni individuale:
- prezintă o scădere uşoară sau mai mare a performanţelor intelectuale;
- sunt de regulă retraşi, reţinuţi, lipsiţi de imaginaţie;
- ţin să fie într-o lumină favorabilă, se orientează către modele dezirabile social, dar pot să fie
şi lipsiţi de grija imaginii, ceea ce-i face egocentrici;
- au performanţe reduse privind sociabilitatea, conformarea la statut, gândirea independentă,
poziţia şi prezenţa socială şi tonusul psihic.
Dimensiuni interpersonale:
- intră nesigur şi prudent în rol, participă în mod limitat;
- se înconjoară de legi şi norme, ceea ce trădează indecizia şi lipsa de curaj interpersonal;
- rigizi, nu au încredere, sunt suspicioşi, fapt care în cele din urmă le influenţează eficienţa
relaţionării interpersonale.
7) Tipul orientat spre sarcină şi conducere, dar cu aptitudini scăzute pentru relaţii
interumane şi socioafectivitate.
Dimensiuni individuale:
- sunt personalităţi puternic conturate, cu trăsături pregnante, orientate spre sarcină, dar
insensibile, în dezacord cu ceilalţi, fără aptitudini de relaţionare psihosocială;
- acordă mare importanţă problemelor intelectuale şi de cunoaştere, sunt eficienţi,
întreprinzători, ambiţioşi, activi;
- au o mare putere de dominare şi de afirmare socială;
- preferă sarcini individuale, pentru că nu au încredere în ceilalţi;
- au o mobilitate adaptativă redusă şi suportă greu schimbarea;
- nu riscă şi au spontaneitate socială redusă.

19
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
Dimensiuni interpersonale:
- stilul interacţional este activ, eficient, orientat către atingerea rapidă a scopului;
- participă intens cu intervenţii directe şi frecvente, îşi exprimă opinia;
- au idei noi şi originale pentru care luptă dacă este nevoie, trecând peste amănunte şi
sentimente;
- contribuie activ la organizarea, orientarea şi conducerea celorlalţi;
- îşi arogă de la început poziţia de lider, domină relaţiile, sunt nepermisivi, nu sunt de acord cu
ceilalţi;
- le place să fie în centrul atenţiei şi să se facă ascultaţi;
- chiar dacă se întâmplă să nu aibă idei valoroase, încearcă să răscolească starea lucrurilor,
reuşind să stimuleze energiile grupului.
8) Tipul orientat către relaţiile interpersonale şi socioafectivitate şi cu aptitudini scăzute
pentru sarcină şi conducere.
Dimensiuni individuale:
- eficienţă personală şi intelectuală ceva mai redusă, dar nu prin lipsă de dotare, ci dintr-o
gândire convenţională şi stereotipă la care se adaugă lipsa ambiţiei, a pasiunii şi forţei intelectuale;
- nu au o direcţionare şi o disciplină de sine, privesc cu uşurinţă şi suficienţă obligaţiile ce le
revin;
- au un bun echilibru interior, sunt relaxaţi, bine-dispuşi, colegiali, optimişti, gata oricând să
glumească, să ajute şi să împartă recompense;
- destind atmosfera de lucru şi întăresc coeziunea grupului.
Dimensiuni interpersonale:
- de obicei intră timid în rol, fiind evitaţi de liderii grupului;
- participă limitat, manifestă toleranţă, tact, bună-dispoziţie, dar şi nehotărâre;
- intervin nu pentru a soluţiona problema, ci pentru a susţine sau a concilia opiniile diferite; de
aici apare rolul pozitiv în climatul colectiv;
Concluziile acestui studiu pledează pentru o viziune dinamică, interpersonală, raportată la
contextul situaţional în care acţionează persoana.
Problema care se pune în aprecierea conduitei de rol nu este numai aceea a lui “vreau / nu
vreau”, ci şi a lui “pot / nu pot”. La acest nivel se fac simţite aptitudinile, nivelul de dotare
intelectuală, gradul de dezvoltare şi cultivare a dispoziţiilor şi disponibilităţilor psihosociale şi neuro-
comportamentale, dinamica conduitei, tonusul psihic şi afectiv.

20
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus

CURS NR.4

NIVELUL DE ASPIRAŢII ŞI RAPOARTELE ACESTUIA CU STATUTUL, ROLUL ŞI


COMPORTAMENTUL PERSOANEI

Una dintre dimensiunile esenţiale ale persoanei este reprezentată de dorinţele, speranţele,
aşteptările, aspiraţiile şi scopurile spre care tinde persoana în conduita şi activitatea sa. Toate
aceste fenomene alcătuiesc latura proiectivă a persoanei şi este importantă pentru că exprimă
specificul motivaţional al conduitei umane.
Propunându-şi ipoteze şi scopuri, persoana se angajează într-o activitate dinamică, deplasându-
se comportamental de la un obiectiv la altul, de la un nivel de activitate la altul, de la un partener la
altul sau de la un grup la alt grup. Astfel, persoana traversează un câmp de interacţiuni şi interrelaţii,
ce face posibilă comunicarea, compararea şi cunoaşterea interpersonală. De aici rezidă importanţa
în psihologia socială a cercetării componentelor proiective ale persoanei.
Nivelul de aspiraţii se referă la scopurile, expectaţiile, revendicările unei persoane privind
realizarea sa viitoare într-o sarcină dată. Aceasta este o definiţie generală. Una mai aproape de
adevăr ar fi că nivelul de aspiraţie este nivelul performanţei viitoare într-o sarcină pe care
individul încearcă să o atingă în mod explicit, cunoscând nivelul performanţei anterioare,
legat de această sarcină. Din această definiţie decurg câteva reguli pentru cercetarea nivelului de
aspiraţie:
1. subiectul trebuie să exprime verbal, clar, ceea ce speră să facă;
2. subiectul trebuie să fi efectuat deja sarcina (să-şi cunoască performanţele anterioare);
3. în sarcina respectivă, să fie posibilă o ameliorare a performanţei.
În această structură se identifică mai mulţi termeni şi factori:
- scopul acţiunii;
- scopul ideal;
- diferenţa condiţiilor interne;
- nivelul de încredere a persoanei.
Fixându-şi un anume scop, subiectul acţionează conform unor scheme, care se presupun a
conduce către nivele noi de performanţă. Noul nivel de performanţă poarta numele de scor al
reuşitei (performanţei).
Diferenţa dintre nivelul de aspiraţii şi scorul reuşitei alcătuieşte diferenţa de reuşită. Aceasta
poare fi pozitivă când reuşita este mai mare decât nivelul de aspiraţii sau negativă când reuşita
este mai mică decât nivelul de aspiraţii. Sensul şi mărimea diferenţei de reuşită sunt factorii care
condiţionează sentimentul de succes sau de eşec care exprimă (reprezintă) reacţia la diferenţă.
21
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
Nivelul de aspiraţii se alimentează dintr-o sursă dublă: în primul rând din caracterul
interacţiunii dintre subiect şi sarcină şi, în al doilea rând, din dinamica activităţii la care se
angajează subiectul în vederea rezolvării sarcinii. Pe această linie s-a constatat că nivelul
aspiraţiei poate creşte sau coborî în funcţie de faptul dacă performanţa se situează sau nu la nivelul
aspiraţiei.
Cercetând efectele succesului sau eşecului într-o sarcină asupra nivelului de aspiraţii pentru o
sarcină ulterioară, s-a constatat că efectul depinde de măsura în care seria care urmează,
continuă sau nu prima serie. Este vorba de o serie de aspiraţii şi succese sau insuccese. Când
seria de succes urmează seriei de eşec, nivelul de aspiraţie iniţial pentru seria a doua este mai
coborât decât cel pentru prima acţiune. Lucrurile se prezintă invers când seria de eşec urmează
celei de succes.
Când cele două sarcini par a forma un tot (aproape identice în plan execuţional), nivelul de
aspiraţii se situează cam la aceleaşi valori.

RELAŢIILE INTERPERSONALE

Omul trebuie privit ca organism integral şi ca individ social, deci ca persoană care percepe,
gândeşte, simte şi acţionează, precum şi ca ansamblu de relaţii sociale.
El poate fi tratat simultan dintr-un punct de vedere substanţial care înseamnă ce este omul şi
care sunt componentele sale structurale şi, în acelaşi timp, dintr-un punct de vedere situaţional,
ceea ce înseamnă modul în care se comportă într-o situaţie sau alta. Aspectul situaţional se
concretizează în relaţia dintre statut, rol, aspiraţii şi comportament, care exprimă dinamismul
situaţional al persoanei.
Cercetarea persoanei sub acest aspect implică urmărirea ei din perspectiva acţiunii care o
exercită asupra altora şi a influenţei pe care o suportă din partea altora, ceea ce reprezintă
perspectiva interacţiunii. În forma ei primordială, interacţiunea psihosocială se realizează în cadrul
relaţiilor interpersonale.
După cum se ştie, reflectarea psihică se produce în cadrul interacţiunii subiectului cu lumea
externă şi îndeplineşte funcţia de orientare şi relaţionare a fiinţei umane cu mediul ambiant. În
mediu, persoana vine în contact cu obiectele, procesele şi fenomenele de ordin fizic, dar şi cu alte
persoane, cu instituţii şi cu valori sociale.
Comportamentul social reglat psihic se desfăşoară într-un câmp social în care individul ia ca
obiect al reflectării şi acţiunilor sale alte persoane, iar aceste persoane devin interlocutori şi
parteneri ai individului, răspunzând activ la acţiunile acestuia.
Procesul de interrelaţionare între doi indivizi se reia încontinuu şi capătă în acelaşi timp o
anumită continuitate şi întindere. Se creează astfel o structură bivalentă, care exprimă interacţiunea
între un individ şi altul. Această interacţiune nu este concepută ca o reciprocitate statică, ci ca una
dinamică, care implică ideea de feedback, de cuplaj retroactiv sau retroacţiune.
Ceea ce au comun toate fenomenele de interacţiune care se pot observa este suita de
comportamente a două sau mai multe persoane. Simplul fapt de a adresa o întrebare cuiva sau un
salut, înseamnă a acţiona asupra acestuia şi a-l determina să răspundă printr-un comportament.
Fiecare dintre cele două persoane afectează şi este afectată de cealaltă în comportament.
În procesul interacţiunii fiecare se adaptează la celălalt şi provoacă o ajustare a propriului
comportament, dar şi a comportamentului celuilalt. Această adaptare începe cu simplul fapt de
a-i remarca pe ceilalţi şi de a fi remarcat de ei, de a le percepe comportamentul şi de a se expune
comportamentul percepţiei celorlalţi.
V. Pârvan: “a fi remarcat înseamnă o nemurire în miniatură”.
În procesul interacţiunii, indivizii se îndreaptă unii spre alţii încărcaţi cu un ansamblu de ipoteze
cu privire la felul în care fiecare îl evaluează pe celălalt. În virtutea legăturii inverse care animă
cuplul interpersonal, atracţia unui individ faţă de altul variază direct în funcţie de percepţia pe care
primul o are asupra atracţiei celuilalt în raport cu el. Această relaţie de reciprocitate este o constantă
independentă de istoria relaţiei dintre cei doi, adică independentă de faptul că alegerea preferatului
se fixzează sau nu asupra aceleiaşi persoane. Deci, individul ales, indiferent care este, este
perceput la rândul său ca unul care oferă un înalt grad de atracţie reciprocă.
Interacţiunea de bază a actului interpersonal implică confruntarea a trei categorii de elemente:
1. din prima categorie sunt particularităţile individuale ale subiectului: trebuinţe,
motive, atitudini, preferinţe;

22
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
2. în a doua categorie intră ceilalţi indivizi, cu cerinţele, motivele şi atitudinile lor
individuale şi de grup, aşa cum sunt ele percepute de individul în cauză;
3. în a treia categorie intră situaţia în care interacţionează indivizii.
Capacitatea partenerilor de a se adapta unul la altul şi de interacţionare optimă depinde de
corectitudinea cu care fiecare percepe şi evaluează modul în care apare în ochii celuilalt. Ia naştere
în felul acesta un ciclu de procese care începe cu interacţiunea, continuă cu modificarea
partenerilor, cu perceperea modificării, cu adaptarea la modificare şi se sfărşeşte cu implicarea în
relaţie.
Acest joc de imagini dintre ego şi alter poate fi redat sub forma unui model cunoscut în literatura
de specialitate sub numele de modelul cunoaşterii reciproce sau matricea intercunoaşterii.
Modelul redă un raport cognitiv între două sisteme umane, fiind o reprezetare grafică a
conştientizării de către cele două persoane aflate în interacţiune a sentimentelor, motivelor, ideilor,
comportamentelor care circulă între cele două entităţi.
EGO
cunoscut de către ego necunoscut de către ego

1 2
cunoscut de către alter
DESCHIS ORB
++ + -
ALTER

necunoscut de către alter


3 4
ASCUNS NECUNOSCUT
- + - -

Modelul este alcătuit din patru cvadrane, fiecare având o semnificaţie distinctă:
• Cvadranul 1 (deschis) cuprinde evenimentele interpersonale care se desfăşoară între ego şi
alter şi care sunt cunoscute atât de ego, cât şi de alter (+ +);
• Cvadranul 2 (orb) cuprinde evenimentele interpersonale care circulă între ego şi alter şi care
sunt cunoscute de alter, dar nu sunt cunoscute de ego (+ -);
• Cvadranul 3 (ascuns) cuprinde evenimentele dintre ego şi alter care sunt necunoscute de
alter, dar sunt cunoscute de ego (- +);
• Cvadranul 4 (necunoscut) cuprinde evenimentele interpersonale care nu sunt cunoscute
nici de alter, nici de ego (- -).
Aria acestor cvadrane poate varia în funcţie de tipul relaţiilor interumane, adică de dominare, de
competiţie, de cooperare, de conflict, de ajutor.
Pentru funcţiile matricii sunt necesare anumite condiţii. Astfel, pentru ca un sentiment sau o
motivaţie să fie inclusă în cvadranul 1, trebuie ca evenimentele să fie cunoscute de fiecare dintre cei
doi, iar între ego şi alter să existe o comunicare asupra a ceea ce cunoaşte fiecare dintre cei doi.
Deci, fiecare trebuie să ştie că fiecare cunoaşte evenimentul, deci să fie informat că celalalt ştie tot
ce cunoaşte şi el. De aici rezultă că intercunoaşterea nu este numai o sumă de cunoaşteri
paralele, ci este includerea cunoaşterilor unuia în sistemul cunoaşterilor celuilalt, în urma
cărora rezultă un efect de coevoluţie a partenerilor în interacţiune.
Relaţia dintre cvadrane se poate modifica odată cu evoluţia interpersonală. Aşa cum am
discutat-o noi, ea reprezintă matricea cunoaşterii la un moment dat. Dar, între cele două entităţi
aflate în relaţii se petrec o serie de procese cognitive. Acestea sunt:
- transpătrunderea socială = măsura în care cineva cunoaşte caracteristicile
psihologice şi relaţiile tuturor celorlalte persoane cu care vine în contact;
- transparenţa socială = măsura în care caracteristicile personale şi relaţiile unuia
dintre cei doi sunt cunoscute de ceilalţi;
- autodezvăluirea = gradul în care o persoană oferă celorlalţi informaţii despre sine şi
despre relaţiile sale;
- permisivitatea la cunoaştere = măsura în care o persoană se lasă observată,
analizată şi cunoscută de ceilalţi.
Calitatea acestor procese cognitive nu transpare din matrice. Deci, pentru identificarea lor sunt
necesare tehnici speciale de personalitate şi interpersonalitate.

23
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
Relaţia interpersonală se deosebeşte calitativ de relaţia dintre om şi obiectele mediului fizic.
Deşi între un om şi un obiect există procese de interacţiune, ele sunt diferite pentru că omul poate
acţiona asupra obiectului şi poate primi informaţii privind efectele interacţiunii sale asupra obiectului.
Totuşi, obiectul fiind neînsufleţit nu răspunde psihic, nu reacţionează la intervenţia omului, suportă
pasiv influenţa şi este neutru faţă de ea. Aceasta înseamnă că relaţia este unilaterală, asimetrică
şi necomplementară.
Relaţia interpersonală se deosebeşte şi de relaţia între om şi animal. Animalul, în special din
categoriile superioare, dispune de psihic, dar psihicul său nu depăşeşte limitele primului sistem de
semnalizare (semnele), ceea ce înseamnă că interacţiunea, deşi este interpsihologică, rămâne
unilaterală, limitată pentru animal la nivelul pur perceptiv şi nemijlocit comportamental.
Osmoza psihică între om şi animal este superficială sau exclusă în totalitate, deoarece,
nedispunând de al doilea sistem de semnalizare (limbajul), nu-şi poate dezvălui comportamentele.
Animalul este o entitate biologică inconşitentă şi nu-şi planifică comportamentele. Animalul este o
entitate biologică inconştientă. Omul este o sinteză bio-psiho-socială conştientă. Aceasta înseamnă
că relaţia dintre om şi animal nu este interpersonală, ci una interindividuală, deoarece numai unul
din termenii relaţiei dispune de conştiinţă.
Relaţia interpersonală rămâne aşadar o relaţie exclusiv interumană.
În sens larg, ea reprezintă orice legătură interpersonală, realizată sub forma perceperii,
înţelegerii, evaluării şi preferării unei persoane de către altă persoană. Sau, într-o altă definiţie,
relaţia interpersonală constă în mecanismul prin care un spirit îşi exercită acţiunea asupra altui
spirit, având ca rezultat asemănarea lor sau opoziţia.
Relaţia interpersonală presupune în mod obligatoriu conştiinţa relaţiei şi reciprocitatea activă a
conduitei partenerilor. Este o relaţie mixtă de natură psihosocială, a cărei definiţie exactă este:
relaţia interpersonală reprezintă o uniune psihică, conştientă, directă, bazată pe o legătură
inversă complexă, uniune care cuprinde minim două persoane. Legătura inversă complexă din
definiţie presupune faptul că trecutul persoanelor aflate în interiorul acţiunii se corelează cu
prezentul lor şi presupun viitorul.
În procesul interacţiunii interpersonale oamenii se percep, comunică, acţionează şi reacţionează
unii în raport cu alţii, se cunosc şi drept urmare se asociază, se îndrăgesc, se ajută, se împrietenesc
sau, dimpotrivă, se suspectează, se resping, se urăsc sau devin geloşi. Actul interpersonal nu se
reduce la momentul atracţiei sau repulsiei afective şi reprezintă întotdeauna o sinteză de percepţii,
comunicări şi acte simpatetice. Distingem în cadrul său desfăşurarea vie, actuală, schimbătoare ce
exprimă dinamica cotidiană a interacţiunii dintre oameni.
Sigur că există şi o concentare a actelor interpersonale în tiparele relaţiilor stabile care se
stabilesc între oameni ca urmare a interacţiunii lor eşalonate în timp: prietenie, tovărăşie, dragoste,
intimitate, solidaritate, dispreţ, ură, invidie etc. Toate aceste şabloane au fost îndelung studiate şi
expuse în nenumărate opere de artă care sunt pline de tipologii psihosociale.
Interpersonalul se dedublează în acţiune şi în relaţie. În starea lor de act, fenomenele
interpersonale nu pot fi surprinse decât prin observaţie. Testarea sociometrică se poate efectua cu
referire fie la trecutul interacţiunii, fie la proiecţia ei în viitor. Aceasta vine în contradicţie cu cerinţele
testării sociometrice, şi anume, în special cu necesitatea surprinderii relaţiei “in vivo”.
O altă dedublare a planului interpersonal este aceea în relaţie şi în conştiinţă a relaţiei, două
nivele care nu coincid în mod automat. Astfel, conştiinţa sau imaginea relaţiei poate fi superficială
sau profundă, întinsă sau limitată, în raport cu relaţia.
O a treia dedublare poate fi în comportamentul interpersonal efectiv şi opinia despre
comportament. Aceasta din urmă vizează modul cum apreciază oamenii relaţiile dintre ei: bune,
prietenoase sau rele, reci. Şi aici pot apare necoincidenţe între cum sunt relaţiile cu adevărat şi
modul cum cred oamenii că sunt acestea. În ciuda acestor necoincidenţe, planul interpersonal
reprezintă un tot, un întreg, care cuprinde conduita efectivă, informaţia despre ea, aprecierea
conduitei (valorizarea) şi aitutdinea preferenţială.
Planul interpersonal are un caracter sistemic, evolutiv şi în cadrul său mărimile interpersonale,
adică cele externe comportamentale sunt reglate de mărimile interne, acestea din urmă formându-
se în cadrul primelor.

24
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus

CURS NR.5

RELAŢIILE INTERPERSONALE

CLASIFICAREA RELAŢIILOR INTERPERSONALE


a) După durată:
a. temporare;
b. permanente.
sau
a. de scurtă durată;
b. medii;
c. de lungă durată.
b) După intenţionalitate:
a. intenţionate;
b. neintenţionate.
c) După existenţa sau inexistenţa cadrului instituţional:
a. formale;
b. informale.
d) După gradul de implicare a partenerilor:
a. unilaterale (simetrice);
b. bilaterale (asimetrice).
e) După cadrul social în care se manifestă:
a. familiale;
b. grupale;
c. instituţionale, organizaţionale.
f) După relaţia dintre scopurile partenerilor:
a. amicale;
b. competitive;
c. conflictuale;
d. de colaborare.
sau
a. convergente;
b. divergente.
g) După poziţia sau ascendenţa unui partener faţă de celălalt:
a. de ascendenţă;
b. de dependenţă;
c. de echivalenţă.
h) După domeniul de manifestare:
a. profesionale;
b. extraprofesionale
i. conjuncturale;
ii. de convieţuire.
i) După natura subsistemelor sociale generatoare:
a. economice;
b. juridice;
c. educaţionale;
d. ideologice;
e. religioase;

25
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
f. culturale etc.
j) După intensitatea manifestărilor în relaţie:
a. superficiale;
b. profunde.

k) După conţinutul dominant al relaţiei:


a. socioafective;
b. de comunicare;
c. de influenţă;
d. coacţionale.

STRUCTURA ŞI DINAMICA RELAŢIILOR INTERPERSONALE


Procesele interacţionale prin care se structurează relaţiile interpersonale implică o multitudine de
factori condiţionali sau determinanţi ce pot fi grupaţi în patru categorii principale:
I. Caracteristicile psihofizice ale partenerilor:
1. caracteristicile bioconstituţionale:
i. trăsăturile temperamentale;
ii. trăsăturile somatice (sex, vârstă, starea de sănătate);
2. caracteristicile cognitiv-intelectuale:
i. tipul şi nivelul inteligenţei;
ii. stilul cognitiv;
iii. capacitatea de comunicare;
iv. experienţa socială şi relaţională.
3. caracteristicile afective:
i. fondul afectiv general şi specific;
ii. capacitatea de implicare afectivă şi eventualele complexe personale.
4. caracteristicile motivaţionale:
i. câmpul motivaţional personal;
ii. capacitatea de mobilizare motivaţională;
iii. ierarhia şi intensitatea factorilor motivaţionali.
5. caracteristicile relaţionale:
i. modelul interiorizat al relaţiilor primare (părinţi-copii, între fraţi);
ii. trăsăturile caracteriale dominante;
iii. aptitudinile relaţionale: sociabilitatea, spontaneitatea, creativitatea, toleranţa,
comunicativitatea, stilul relaţional.
II. Caracteristicile grupului din care fac parte cei ce intră în relaţie:
1. tipul grupului de apartenenţă (formal-informal, de muncă, educaţional etc.):
i. natura sarcinii grupului;
ii. climatul psihosocial de grup;
iii. tradiţia, compoziţia şi structura grupului;
iv. gradul de structurare a modelelor şi normelor comportamentale şi relaţionale
de grup.
2. raporturile cu grupurile conexe (de colaborare, de conflict, de presiune, de
prestigiu);
3. statutul individual al persoanei în interiorul grupului:
i. nivelul ierarhic la care se găseşte individul;
ii. responsabilităţile pe care le au modelele de statut în grup;
iii. relaţiile cu alte statute din acelaşi grup.
III. Caracteristicile mediului socio-cultural:
1. tipul general al societăţii şi structurile sale (societate industrială sau agraară,
democratică sau autoritară, laică sau religioasă etc.)
2. normele şi modelele culturale care reglează raporturile sociale funcţie de sex, vârstă,
statut social, profesie, religie, nivel de instrucţie;
3. caracteristicile generale ale mediului socio-cultural (tradiţionalism, conformism,
flexibilitate, creativitate socială etc.).
IV. Caracteristicile situaţiei conjuncturale:

26
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
1. natura situaţiei (amicală, conflictuală, competitivă, intenţionată-spontană etc.)
2. locul şi ambianţa fizică - caracteristicile naturale sau artificiale ale mediului;
3. ambianţa umană:
i. prezenţa altor persoane, grupuri;
ii. statutul şi atitudinea acestora;
iii. natura relaţiilor cu aceste persoane.

DINAMICA CONSTITUIRII RELAŢIILOR INTERPERSONALE


Relaţia interpersonală este un construct psihosocial ce presupune interacţiunea a două
universuri subiective şi interacţiunea unui câmp sociocultural de fond, cu un set de factori
situaţionali.
Procesul constituirii unei relaţii interpersonale trece prin mai multe faze:
1. faza de prefigurare;
2. faza de amorsare;
3. faza de cristalizare;
4. faza de evoluţie;
5. faza de stabilizare dinamică;
6. faza de declin sau destructurare.
În fiecare fază intervin procesele psihoindividuale şi psihosociale care determină o anumită
dinamică a relaţiei, şi anume:
1) procesele cognitive care ţin de percepţia şi evaluarea situaţiei sociale şi
interpersonale, precum şi de stabilirea unor criterii şi strategii de dezvoltare şi menţinere a relaţiei;
2) procesele afective includ atracţia, respingerea sau indiferenţa faţă de
partener şi reacţia emoţională faţă de situaţie, reacţie ce creează un fond emoţional şi energetic
favorabil sau nu menţinerii relaţiei ori particularităţii acesteia;
3) procesele de comunicare interpersonală în diferitele sale forme: verbală-
non-verbală, explicită-implicită, afectivă-cognitivă. Aceste procese sunt indispensabile structurării şi
evoluţiei relaţiei interpersonale în oricare din fazele ei;
4) procesele psihice interpersonale, incluzând rapoartele psihice dintre
parteneri: comparaţia, identificarea, empatia, respingerea, influenţa, conflictul.
În fiecare fază a relaţiei ponderea şi particularităţile acestor procese variază, ceea ce creează
originalitatea relaţiei la care se adaugă şi trăsături particulare ale personalităţii partenerilor.
Procesul constituirii relaţiilor îmbracă o formă generală ce include schematic mai multe etape:
1. prefigurarea câmpului relaţional:
a. contextul social;
b. caracteristicile grupurilor din care fac parte cei doi;
c. statutul social, economic, cultural şi profesional al persoanelor;
d. experienţa de viaţă a fiecăruia.
2. întâlnirea sau alegerea partenerilor:
a. cerinţele formale;
b. motivaţia individuală;
c. factorii cognitivi şi afectivi;
d. factorii conjuncturali.
3. interacţiunea între stilurile de relaţionare ale celor doi parrteneri. Din interacţiune
rezultă comportamentul interpersonal care duce, desigur, la cristalizarea, dezvoltarea şi
desfăşurarea relaţiei.

TEORIA SCHIMBULUI ÎN CADRUL RELAŢIILOR INTERPERSONALE


Noţiunea de interacţiune presupune o reciprocitate în sensul că orice persoană are aşteptări de
la partener, oferind la rândul său o conduită considerată echivalentă. Deci fiecare dă şi primeşte

27
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
ceva în cadrul unui schimb, ce trebuie să respecte anumite reguli de oportunitate, de echivalenţă şi
echitate.
Termenul de “schimb” este de natură economică, dar noţiunile de “cost”, “profit”, “echivalenţă
´sau “echitate” capătă valenţe psihosociale exacte.
Principiile de bază ale teoriei schimbului sunt:
1) în cadrul oricărei relaţii, interacţiunea reală presupune un schimb în care fiecare dă şi
primeşte resurse astfel încât să realizeze un echilibru convenabil ambelor părţi. Dacă echilibrul nu
se realizează relaţia devine disfuncţională şi tinde să se destrame.
2) resursele se împart în mai multe categorii: dragoste, bani, servicii, bunuri, informaţie, protecţie
psihologică, considerare pozitivă sau valorizare. Resursele pot fi materiale şi particulare sau nu. Cu
cât două acţiuni sunt mai asemănătoare în materialitate şi particularitate, cu atât schimbul este
perceput mai echitabil. Banii şi bunurile au un gard mare de materialitate, pe când celelalte resurse
(dragoste, protecţie), au un grad mai mare de particularitate.
3) în orice relaţie se manifestă un conflict între dorinţa de cooperare cu celălalt apărută din
necesităţi psihosociale şi dorinţa de profit derivată din necesităţi egocentrice. Acest conflict
generează strategii de echilibrare precum cooperarea, presiunea, rezistenţa sau adecvarea
reciprocă.
4) echitatea este o normă de reciprocitate percepută ca factor esenţial al schimbului şi este un
parametru în special subiectiv, care din afara relaţiei nu poate fi apreciat corect şi care depinde:
- de valoarea subiectivă a resurselor puse în joc;
- de gardul de materialitate şi particularitate a acestora;
- de gradul de satisfacere a motivaţiilor individuale;
- de normele culturale ce reglează relaţiile;
- de contextul psihoindividual şi psihosocial în care se petrece schimbul.
Când unul dintre parteneri consideră că investeşte mai mult decât primeşte, apare sentimentul
profund de insatisfacţie, care duce la o stare de conflictualitate latentă.
5) perceperea subiectivă a echităţii schimbului depinde de procesul socializării, respectiv de
ceea ce înseamnă corect, drept, moral, de imaginea de sine şi de anumite trăsături caracteriale
(egoism-altruism, egocentrism, spirit autocritic, respect pentru ceilalţi). Principiile morale şi juridice
reglează foarte bine interacţiunile sociale, asigurând rezolvarea inechităţilor şi anulând ambiguitatea
din relaţii.
6) când persoanele consideră schimbul inechitabil, se produc disfuncţionalităţi în relaţie, care pot
avea drept consecinţe redefinirea relaţiei prin fixarea unor noi reguli şi criterii de schimb,
resemnificarea spontană a resurselor date sau primite ori ruperea sau distorsionarea spontană sau
definitivă a relaţiei.
Complexitatea şi multitudinea factorilor ce intervin în structurarea relaţiilor interpersonale,
precum şi varietatea conjuncturilor în care se produc, fac aceste explicaţii insuficiente pentru a
acoperi toate situaţiile întâlnite în practica socială.
Teoria schimbului are numeroase convergenţe cu teoria acţiunii şi teoria reglării sistemelor
sociale, precum şi cu unele teze ale psihanalizei, ceea ce îi conferă un grad superior de validitate.

RELAŢIILE PREFERENŢIALE

Relaţiile preferenţiale reprezintă o categorie principală de raporturi interpersonale în care


componenta afectiv-evolutivă deţine rolul determinant în raport cu celălalte componente, respectiv
de comunicare, influenţă şi coacţiune. Relaţiile profesionale au caracter de trăire nemijlocită şi
constituie elementele de fond ale vieţii personale, dar şi elementele funcţionale, bazale ale oricărui
sistem social. Relaţiile profesionale se apreciază printr-o serie de indicatori operaţionali:
1. Sensul orientării afective desemnează orinetarea pozitivă sau negativă a sentimentelor
unuia dintre parteneri în raport cu celălalt. De aici relaţiiile interpersonale se definesc într-un spaţiu
bipolar al atracţiei, respingerii, simpatie-antipatie, dragoste-ură, implicând şi o stare neutră:
indiferenţa.
2. Profunzimea - în limite largi, de la zero la superficială, intensă, profundă şi respectiv lipsă de
contact afectiv, atracţie difuză, simpatie, prietenie, dragoste, pasiune.
3. Persistenţa – durata în timp a relaţiei putând varia între ore şi foarte mulţi ani, cu nivele de
intensitate şi simetrie variabile.

28
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
4. Fundamentarea – factorii de context individual şi psihosocial care au avut rol determinant în
iniţierea şi structurarea relaţiei la început, devenind apoi elemente de fond. Factori:
- factori individuali-cognitivi;
- factori afectivi;
- factori motivaţionali;
- factori atitudinali;
- factori de climat social.
5. Simetria – modalităţi diferenţiate ale partenerilor de a se implica în relaţie sub aspectul
sensului preferinţei, intensităţii sentimentelor, motivaţiei, satisfacţiilor şi dinamicii relaţiei sub
aspectul preferinţei, relaţiile pot fi perfect simetrice, dar sub aspectul celorlalţi indicatori, se
dovedesc prin cercetări în proporţie de 85% asimetrice.
Nota centrală prin care se explică preferinţele interpersonale este cea de afinitate, prin care se
înţelege predispoziţia spontană de apropiere şi dezvoltare a unor relaţii afective pozitive şi
privilegiate cu o anumită persoană. Preferinţele interpersonale nu se constituie exclusiv pe factori
afectivi, ci şi pe factori cognitiv-evaluativi, motivaţionali şi axiologici. Şi aceştia vor căpăta conotaţie
afectivă urmând să dea relaţiei o accentuată dimensiune emoţională.
În ce priveşte interpsihologia afinităţilor se subliniază nişte aspecte experimentale importante:
1) dificultăţile şi incertitudinile comunicării dintre oameni au efecte directe asupra
relaţiilor afective dintre aceştia;
2) procesele dominante în dinamica aşteptărilor şi alegerilor au un caracter net autist
şi narcisist în sensul că prezumţiile de reciprocitate şi similitudine sunt o simplă iluzie în mai mult
de 60% din cazuri;
3) există tendinţa de a idealiza pe cei ce îi preferăm în raport cu cei ce ne sunt
indiferenţi. Evaluarea diferită a celorlalţi în funcţie de simpatii şi antipatii, afectează climatul de grup
şi funcţionalitatea grupurilor;
4) componenta emoţională specifică relaţiilor preferenţiale afectează profund toate
celelalte tipuri de relaţii interpersonale.
Fenomenologia aferentă relaţiilor personale se poate analiza în trei planuri distincte:
• palierul stărilor preferenţiale care vizează procesele interpsihice prin care se structurează
afinitatea faţă de o persoană, ca şi trăirile subiective ale unei persoane faţă de partener, în lipsa
acestuia. La acest nivel se studiază procesele cognitive, afective, motivaţionale, prin care se
structurează preferinţele pozitive sau negative ca şi dimensiunea virtuală a relaţiei sub aspectul
aşteptărilor ce le generează;
• palierul relaţiilor preferenţiale diodice implică procesele interpsihice vizând geneza,
dinamica şi manifestarea acţiunii, comunicării şi influenţei interpersonale, ca şi fenomenele care se
manifestă în contextul desfăşurării relaţiei;
• palierul structurii preferenţiale, mod în care se organizează relaţiei preferenţiale în grupul
social, integrând relaţiei diodice dintre membrii.
TEORII PRIVIND NATURA RELAŢIEI AFECTIVE
Mecanismele psihologice subadiacente formării şi manifestării relaţiei afective se pot analiza prin
prisma mai multor teorii psihologice, fiecare evidenţiind o anumită faţetă a fenomenului, între
acestea existând un raport de complementaritate.
Psihanaliza oferă o primă bază teoretică în înţelegerea relaţiei simpatetice, pornind de la un set
de noţiuni specifice: libidou, identificare, sublimare, proiecţie, transfer ş.a.
Libidou este considerat o energie umană primară de natură sexuală, ce asigură substratul
dinamic al tuturor sentimentelor, comportamentelor şi relaţiilor subiecţilor cu ei înşişi şi cu alţii.
Formarea şi dezvoltarea sistemelor relaţionale, presupun o succesiune de etape care în ordine
ontogenetică corespund stadiilor de decentrare afectivă a copilului, ca urmare a metamorfozării
libidoului pe fondul apariţiei mecanismelor psihologice legate de identificare şi sublimare.
Identificarea este un mecanism psihologic primar cu rol constitutiv pentru om, constând în
asimilarea unui aspect, unei caracteristici sau atribut al altui om, ce determină transformarea de sine
pe baza modelului astfel interiorizat. În ontogeneză, procesul se diferenţiază calitativ în mod
progresiv, trecând prin mai multe etape:
1. în prima fază a copilăriei (ontogenetic): egocentrismul primar, identificarea cu cei apropiaţi
se realizează pe criterii strict narcisiste, obiectul fiind ales după modelul propriei persoane. O
investire a obiectului cu însuşirile subiectului mai degrabă decât o identificare propriu-zisă.

29
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
2. odată cu constituirea complexului Oedip şi cu formarea eu-lui, are loc o primă decentrare
afectivă a copilului. Identificările vor forma o structură complexă, tata şi mama fiind pe rând şi în
proporţii diferite obiecte de iubire şi rivalitate. Ambivalenţa şi polimorfismul faţă de obiectul
identificării vor deveni o caracteristică a acestui proces, regăsindu-se ulterior, în forme diferite, în
aproape toate relaţiile afective ale subiectului.
3. prin rezolvarea complexului Oedip are loc o sublimare a unei părţi dintre sentimentele faţă de
obiectele libiduale ale identificărilor succesive, rezultând sentimentele de tandreţe, prietenie şi
afecţiune, lipsite de conotaţie sexuală, neglijabilă. Se produce acum a doua decentrare afectivă ce
diversifică apreciabil universul afectiv, prin identificări cu obiectele alese şi pe criterii de
similitudine sau complementaritate cu eul ideal al subiectului.
4. în ultima fază a decentrării afective, când normele şi modelele culturale încep să aibă o
pondere din ce în ce mai mare, criteriile axiologice vor prevala în alegerea obiectului identificării
fără ca celalalte criterii să fie eliminate.
Concluzie: psihanaliza clasică consideră diferitele forme de preferinţe interpersonale ca rezultat
al identificării subiectului cu un obiect ales după anumite criterii. Astfel, Freud distingea două forme
principale de alegeri interpersonale:
- alegerea narcisică – subiecţii îşi iubesc propria imagine proiectată în alţii, imagine trecută,
actuală sau numai dorită, dar generatoare de afinitate.
- alegerea analitică – se orientează către persoane capabile să reactualizeze o persoană cu
valoare pentru experienţa sa psihosocială. Este cazul căutării inconştiente a modelului parental în
alegerile intersexuale sau cazul căutării continue a modelului oferit de o persoană ce a jucat un rol
major în existenţa subiectului.
GRUPUL DE TEORII FENOMENOLOGICE
Asupra preferinţelor afective, aceste teorii pun accent pe aspectul trăirii nemijlocite şi
semnificării subiective a actului interpersonal. Spre deosebire de psihanaliză, care adopta o
perspectivă monadică şi ecologică, teoriile fenomenologice adoptă o perspectivă viabilă şi
interpsihologică. Simpatia apare ca o disponibilitate înnăscută, generatoare de relaţii sociale în
care se poate actualiza prin trăire nemijlocită, prin comunicare şi semnificare interpersonală.
În concepţia lui Scheller, preferinţa simpatetică este o dispoziţie înnăscută a subiectului fără
conotaţii sexuale, care fundamentează orice act social prin relaţiile interpersonale pe care le
generează. Simpatia şi iubirea sunt predispoziţii sociale fundamentale care pun în comunicare două
persoane. Stările simpatetice presupun o înţelegere reciprocă a sentimentului care nu se transformă
într-o fuziune emoţională. Este un proces interpsihologic care are o dimensiune intelectuală,
respectiv înţelegerea şi interpretarea emoţiei celuilalt şi o dimensiune axiologicăi de semnificare şi
valorizare a trăirii emoţionale într-un anumit spaţiu cultural.
Sociometria este una din teorii, întemeiată de Moreno (1954). Relaţiile preferenţiale reprezintă
raporturi interumane funciare cu funcţii socio-genetice şi socio-dinamice. Preferinţa este rezultatul
actualizării predispoziţiei simpatetice specifice fiecărui om. Îmbracă forme precum alegerea,
respingerea sau indiferenţa. Singura condiţie este întâlnirea ca modalitate concretă de contact
interpersonal. Manifestarea preferinţelor este spontană, creatoare, spontaneitatea având ca
indicator viteza reactivităţii psihice, iar creativitatea exprimând conţinutul reactivităţii.
Newcomb aduce completări teoriei, legând explicit formarea preferinţelor de actul comunicării
şi de percepţia socială, aceasta indicând mijlocirea relaţiei de un obiect şi de un sistem de
orientare în raport cu obiectul.
Relaţiile preferenţiale implică atât un proces de comunicare interpersonală, cât şi unul de co-
orientare în care fiecare persoană este sursă, dar şi obiect de orientare pentru celelalte persoane.
Fiind mijlocite de un obiect, relaţiile implică două dimensiuni, şi anume: atracţia interpersonală şi
atitudinile faţă de diferitele obiecte care mijlocesc relaţiile interpersonale. Newcomb introduce şi
noţiunea de “gratificaţie interpersonală” care înseamnă frecvenţa şi intensitatea satisfacţiilor
obţinute de actorii unei relaţii interpersonale. De aici, atracţia semnifică o poziţie asociată unei
recompense reale sau posibile, iar respingerea reprezintă o dispoziţie asociată unei pedepse sau
unei pierderi. Când satisfacţiile unei relaţii nu sunt echivalente, echilibrul relaţiei se rupe, apărând
tendinţa spontană de refacere a echilibrului:
1. încercarea de apropiere sau convergenţă atitudinală în urma evoluţiei unuia sau
ambilor parteneri;

30
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
2. devalorizarea, deprecierea sau diminuarea importanţei acordată obiectului generator
de tensiune şi dezechilibru afectiv, cognitiv şi motivaţional;
3. dezimplicarea afectivă prin reducerea intensităţii relaţiei afective dintre parteneri, ceea ce
reduce şi valoarea obiectului generator al dezechilibrului.

TEORIA PSIHOSOCIOLOGICĂ
Această teorie realizează o sinteză a diferenţelor perspective privind natura preferinţelor
interpersonale pe fondul conceptual oferit de teoria generală a sistemelor sociale. Principalele teze
de teorii sunt:
1) afinităţile şi preferinţele interpersonale apar şi se manifestă numai în contextul
interacţiunii dintre două persoane într-un cadru social determinat, caz în care calitatea de fiinţe
sociale este determinantă;
2) relaţiile preferenţiale reprezintă rezultanta unei situaţii sociale în care
interacţionează dinamic factori psihoindividuali înnăscuţi şi dobândiţi, factori psihosociali de grup şi
factori socio-culturali;
3) structurarea preferinţei interpersonale implică factori cognitivi, afectivi,
motivaţionali, axiologici, fiecare având pondere şi funcţie diferenţiată de la o situaţie socială la alta;
4) cadrul social în care se desfăşoară relaţia interpersonală implică spaţialitatea,
sistemul rolurilor sociale, statutele sociale, normele şi modelele culturale, ce reglează
raporturile sociale;
5) adecvarea interpersonală se realizează pe baza unor feedback-uri negative
ce corectează dinamic schimburile din cadrul relaţiei astfel încât să rezulte un echilibru afectiv,
cognitiv şi motivaţional;
6) fenomenele ce se manifestă în cadrul relaţiei preferenţiale au un caracter
psihosocial care nu se reduce la însumarea simplă a unor particularităţi psihosomatice, psihologice
şi sociologice.

CURS NR. 6
COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

Desfăşurarea oricărei activităţi sau relaţii sociale impune cu necesitate comuniarea. Într-o
definiţie generală, comunicarea este procesul de transmisie şi recepţie de informaţie între
două unităţi ale unui sistem, ambele capabile să decoficie semnificaţia mesajului.
Teoria matematică a informaţiei defineşte noţiunea de informaţie ca fiind strâns legată de
noţiunea de entropie, ce desemnează gradul de nedeterminare a unui sistem. Odată asimilată
informaţia de către sistem, ea reduce acestuia gradul de nedeterminare.
În cazul sistemelor sociale, comunicarea se poate realiza între persoane, grupuri, organizaţii sau
instituţii, fiecare nivel având particularităţile sale de formă şi calitative, care impun o tratare
diferenţiată ca relaţie şi ca proces interpersonal.
Relaţiile de comunicare reprezintă în primul rând interacţiunile psihologice desfăşurate pe fondul
unui schimb de mesaje care mediază şi condiţionează raporturile umane. Capacitatea de
comunicare depinde de existenţa funcţiei semiotice, prin care se realizează saltul de la real la
posibil. Obiectele şi acţiunile reale sunt substituite cu sisteme de semnale, semne şi simboluri, care
permit o infinită combinaţie mentală desprinsă de toate restricţiile impuse, de caracterul material al
realităţii obiective. Funcţia semiotică este legată nemijlocit de existenţa limbii, respectiv a limbajelor,
considerate instrumente intelectuale prin care se informaţia se codifică sub formă de mesaje.
Concepţiile teoretice capabile să evidenţieze dimensiunile multiple ale comunicării, adică
dimensiunile informaţionale, praxiologice, psihologice, sociologice, cultural, formale sau informale se
tratează conform unor orientări teoretice:

31
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
a) teoriile informaţionale abordează comunicarea interpersonală din perspectiva ciberneticii şi
a teoriei generale a sistemelor, fiind înţeleasă ca un proces bilateral de transmitere şi de recepţie a
informaţiei, în care sunt implicate patru componente principale:
- emiţătorul, care codifică informaţia sub forma unui mesaj:
- receptorul, care primeşte şi decodifică mesajul;
- limbajul, ca sistem de semne cu reguli de combinare şi utilizare;
- canalul de informaţie, adică sistemul prin care circulă informaţia.
Fiecare componentă este caracterizată printr-o serie de parametri funcţionali, care vizează
capacitatea de stocare şi prelucrare a informaţiei, viteza de transmitere, perturbaţiile intervenite în
sistem, fiabilitatea reţelei de comunicare.
Structura generală a procesului de comunicare interpersonală are şi o formă schematică:

Emiţător P P Receptor
1 2
Mesaj Mesaj

Codificare  EMISIE  CANAL  RECEPŢIE Decodificare

PERTURBAŢII
Informaţie Informaţie

Pornind de la acest model general, studiul procesului de comunicare implică identificarea


emiţătorilor şi receptorilor, determinarea naturii canalului de comunicare utilizat şi relevarea
caracteristicilor limbajului folosit pentru codificarea informaţiilor.
Din analiza acestor elemente, rezultă câteva reguli de bază ale unei comunicaţii eficiente:
1. codul receptorului şi emiţătorului trebuie să fie comun, atât în ce priveşte repertoriul
de semne, cât şi al regulilor de codificare a informaţiilor;
2. mesajul trebuie să fie o noutate informaţională pentru receptor, astfel încât asimilarea
sa să ducă la reducerea gradului de nedeterminare a situaţiei problematice care se cere rezolvată;
3. costurile comunicării trebuie să fie cât mai reduse, fără însă ca acest lucru să afecteze
acurateţea procesului de comunicare;
4. sistemul trebuie să aibă un mare grad de rezistenţă la perturbaţii, asigurându-se
fidelitatea informaţiei vehiculate.
Consecinţă: Teoria informaţională a comunicării accentuează aspectele formale ale procesului
de comunicare, dar nu acordă o importanţă similară semnificaţiei şi mecanismelor psihologice
implicate în desfăşurarea procesului. Analiza psihosocială a comunicării este însă necesară şi utilă
în cele mai multe împrejurări.
b) Teoriile constructiviste accentuează procesele psihice prin care informaţia structurează sau
modifică sistemul de reprezentări ale subiectului, intervenind direct în activitatea de construire a
realităţii sociale. Din această perspectivă, comunicarea este un proces de coelaborare a realităţii în
care locutorii îşi ajustează reciproc sistemele de reprezentări despre un sector al realităţii,
constituind astfel chiar obiectul comunicării interpersonale.
Legătura dintre reprezentările sociale şi comunicare este atât de strânsă încât, în absenţa
comunicării, apariţia şi vechicularea reprezentărilor ar fi practic imposibilă. De aici rezultă că
reprezentarea este cea mai importantă componentă psihologică a informaţiei.
Conceptele principale cu care operează aceste teorii sunt:
- contactul comunicativ;
- situaţia potenţial comunicativă;
- interlocutorii;
- validarea sau non-validarea mesajului;
- influenţa prin comunicare.
În acest context teoretic, cele mai importante aspecte ale procesului de comunicare sunt:
1) factorii personalizării exprimării – personalizarea depinde de o variabilă numită gradul
de libertate a locutorului. Acesta este condiţionat de obiectivele urmărite, de raporturile dintre

32
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
parteneri, de constrângerile normative ale sistemului, de distanţa faţă de referent şi de canalul de
comunicare utilizat;
2) modelul activ de codare-decodare;
3) nivelurile de elaborare discursivă a mesajelor.
c) Teoriile semiotice pun accentul pe structura şi funcţiile limbajelor ca instrumente esenţiale
ale comunicării.
Limba este un sistem complex de comunicare socială, produs al evoluţiei istorice şi culturale a
unei comunităţi, respectiv grup etnic, popor, naţiune, şi este în acelaşi timp un rezultat al
coexistenţei membrilor acestei comunităţi. Limba acumulează în dinamica şi structura sa experienţa
generaţiilor istorice, fiind atât condiţie cât şi consecinţă a oricărui proces progresiv social, cultural
sau tehnologic.
Prin limbă se fixează, se prelucrează şi se transmite experienţa socială a comunităţii sub formă
de cunoştinţe, credinţe, valori, norme şi modele culturale.
În structura limbii intră două elemente:
- lexicul = ansamblul de semne organizate şi combinate după anumite reguli şi având
corespondenţe semantice determinale cu obiectele, fenomenele sau calităţile pe care le
desemnează. Deci, lexicul reprezintă totalitatea cuvintelor cuprinse în dicţionarul general al unei
limbi.
- sintaxa = regulile de combinare a elementelor lexicale în procesul de folosire a limbii ca
instrument de comunicare orală sau scrisă.
Lexicul împreună cu sintaxa formează un cod prin care se asigură transferul informaţiei în
mesaj.
În raporturile umane, limba se particularizează sub formă de limbaje, după criterii profesionale,
de grup sau individuale. Limbajele sunt sisteme naturale sau convenţionale de semne, semnale sau
simboluri, care mijlocesc fixarea, păstrarea, prelucrarea şi transmiterea informaţiei şi exprimarea
stărilor, intenţiilor, atitudinilor subiective.
Limbajele poartă amprenta caracteristicilor psihosociale ale persoanelor şi grupurilor care le
folosesc, fiind transparente în ce priveşte natura grupurilor, profilul personalităţii colocutorilor,
profesia, nivelul de instrucţie, statutul social ş.a.
Structura limbajului evidenţiază trei dimensiuni principale:
- dimensiunea semantică = raporturile de semnificare dintre semnele folosite şi obiectele
desemnate;
- dimensiunea sintactică = ansamblul regulilor de structurare şi combinare a semnelor în
cadrul procesului de transmitere a mesajelor;
- dimensiunea pragmatică = dată de normele de utilizare şi interpretare a sistemului lingvistic
de către persoanele implicate în actul comunicării.
Relaţia de comunicare presupune punerea în legătură a două universuri semantice – universul
lingvistic şi universul existenţial. Din punct de vedere psihologic, distincţia dintre aceste
universuri este utilă pentru relevarea factorilor care influenţează comunicarea interpersonală.
Universul existenţial înseamnă conţinutul evenimentelor trăite direct sau indirect, conştientizate sau
nu, cu efect în plan individual. Universul semantic înseamnă evenimentele universului existenţial ce
au semnificaţie în câmpul conştiinţei individuale. Universul lingvistic reprezintă zona evenimentelor
care pot constitui obiectul unor mesaje în urma codificării lor prin limbaj natural sau artificial.
d) Teoria comportamentală pune semnul egalităţii între comunicare, mesaj şi comportament.
Orice comportament capătă valoare de mesaj, transmiţând informaţii pe cale verbală, paraverbală
sau non-verbală. Mesajul rezultat din integrarea dinamică a acestor componente capătă sens numai
în context relaţional, reprezentând simultan o informaţie şi o relaţie.
e) Teoria psihosocială integrează dintr-o perspectivă sistemică aspecte teoretice şi
experimentale ale teoriilor anterioare. Comunicarea implică comportamente efective, de influenţare,
de coacţiune, fiecare influenţându-se reciproc şi dând situaţiilor sociale caracter de unicitate şi
irepetabilitate. În această teorie, limbajul îndeplineşte o serie de funcţii psihosociale suplimentare:
- funcţie de facilitare cognitivă;
- funcţie comunicativă;
- funcţie expresivă, în special limbajul para şi non-verbal (de exteriorizare a stărilor
emoţionale);

33
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
- funcţie persuasivă (de influenţare mai mult sau mai puţin conştientizată a celor aflaţi în
contact psihologic printr-o anumită structurare a limbajului şi printr-o utilizare abilă a diferitelor forme
de limbaj. Influenţarea poate merge de la simpla sugestie până la persuasiunea care, la limită, poate
căpăta caracteristicile manipulării);
- funcţie reglatorie, de autoreglaj comportamental prin formularea de scopuri şi etape de
activitate, prin elaborarea strategiilor de acţiune şi a criteriilor de evaluare;
- funcţie axiologic-existenţială, de valorizare culturală a existenţei umane.
Concluzie: Din punct de vedere psihosocial, actul comunicării semnifică racordarea a două
universuri existenţiale şi spirituale, care capătă astfel consistenţă, formă şi valoare.
FORMELE COMUNICĂRII
După modul de implicare activă a interlocutorilor în actul de comunicare se deosebesc trei
forme:
1) comunicarea unilaterală (univocă) caracterizată precum un monolog;
2) comunicarea bilaterală (biunivocă) în care participă activ ambii locutori;
3) comunicarea poliinteractivă (multiunivocă) în care participă activ mai multe persoane
precum în dezbaterile de grup.
În funcţie de mijloacele folosite pentru codificarea şi transmiterea mesajelor se deosebesc trei
forme de comunicare:
1) comunicarea verbală realizată prin limbaj. Ea realizează şi autovalorizarea partenerilor,
focalizarea atenţiei locutorilor, structurarea şi reglarea relaţiilor interpersonale într-un context dat,
precum şi obiectivarea unor evenimente particulare în plan social. Acest tip de comunicare
presupune utilizarea riguroasă a codurilor verbale în forme omologate social, precum conversaţia,
discursul, proclamaţia ş.a.
2) comunicarea paraverbală realizată prin intermediul unor elemente prozodice şi vocale:
tonalitate, intensitate, intonaţie, debit, pauze, pronunţii particulare funcţie de mesaj. Aceste
componente completează conţinutul informaţional al mesajelor verbale, dar sunt de mare relevanţă
în planul expresiv-estetic al relaţiilor interpersonale.
3) comunicarea nonverbală care implică semnale corpo-vizuale ce oferă informaţii despre
persoane şi despre modul de participare al acestora la actul interpersonal. Aceste semnale pot fi:
- statice, cu referire expresă la înfăţişare: fizionomie, tipul morfologic, riduri, cicatrici,
machiaj, vestimentaţie. Semnalele statice pot fi:
o naturale;
o dobândite;
o supraadăugate.
- cinetice cu referire la posturi generale ale corpului, gestică, mimică, orientarea privirii;
- senzitive: olfactive, termice, tactile, implicate mai puternic în relaţiile intime.
Nonverbalul realizează marcajul social şi definirea contextului situaţiei de comunicare, oferind
informaţii generale despre rasă, vârstă, sex, apartenenţă socioculturală şi socioprofesională, nivel
de instrucţie, stare de spirit, intenţii sau despre efectul informaţiei primite. Aceste informaţii creează
fondul pe care se va desfăşura comunicarea paraverbală şi verbală, constituind şi un feedback
eficient de reglare a parametrilor comunicării verbale.
În raport cu finalitatea explicită sau implicită se pot deosebi următoarele forme de comunicare:
1) comunicarea de consum, care este modalitatea spontană de menţinere şi exprimare a
contactelor sociale, lipsită de obiectiv şi fără o valoare informaţională deosebită, ce menţine şi
promovează coeziuni sociale pe fond de relaxare, putând constitui terenul pentru dezvoltarea unor
relaţii interpersonale mai profunde;
2) comunicarea de influenţă, prin care se realizează schimbarea opiniilor şi atitudinilor
colocutorilor în concordanţă cu cele ale persoanei care controlează relaţia. Influenţa verbală poate fi
de sugestie, ordin, dispoziţie normativă sau persuasiune;
3) comunicare instrumentală, utilizată în special în dezbateri sau coacţiuni, în contextul unei
situaţii problematice. Ea poate căpăta forma de informare, dezbatere, coordonare sau control
interpersonal. Eficienţa comunicării instrumentale determină performanţa grupului în desfăşurarea
activităţii personale.
4) comunicare de susţinere psihologică care poate îmbrăca forme de la simpla aprobare sau
încurajare, până la construcţii demonstrative complexe care să justifice atitudinea adoptată.

34
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
STRATEGII DE OPTIMIZARE A COMUNICĂRII INTERPERSONALE
Studiile experimentale dovedesc că disfuncţionalităţile şi conflictele ce apar în relaţiile
interpersonale de grup sau organizaţionale se datorează în proporţie considerabilă deficienţelor de
comunicare.
Identificarea factorilor care condiţionează desfăşurarea procesului de comunicare permite şi
elaborarea strategiilor de optimizare a acestuia, cu efecte pozitive în toate planurile existenţei
sociale.
Există mai multe categorii de factori aflaţi în interdependenţă:
1. factorii psihoindividuali, ce se referă la capacităţile şi caracteristicile cognitive,
lingvistice, afective, motivaţionale şi temperamental-caracteriale ale subiectului, ce intervin
nemijlocit în structurarea conţinutului şi formei mesajelor transmise. Contează nivelul dezvoltării
intelectuale, flexibilitatea şi gradul de adecvare a limbajului, componenta afectivă ce însoţeşte
mesajul, motivaţiile ce susţin conduita comunicatorului, trăsăturile de personalitate (timiditatea,
sociabilitatea, egocentrismul, eventualele complexe, temperamentul, stilul cognitiv şi relaţional);
2. factorii socioculturali ţin de normele şi modelele care reglementează raporturile
interpersonale într-un spaţiu istoric şi cultural. Acestea au o valoare normativă la care
persoanele se raportează conştient, dar şi o valoare structurantă, legată de socializarea şi
integrarea socială a membrilor comunităţii, aspect care de regulă nu este conştientizat de cei
implicaţi. Diferenţele sunt mari de la o cultură la alta, în special în ce priveşte relaţia dintre sexe,
categorii de vârstă, categorii de statut socioeconomic.
3. factorii psihosociali, cu două surse de origine:
- statutul social şi profesional, ca şi caracteristicile grupurilor sau organizaţiilor din
care fac parte în mod real sau virtual;
- profilul situaţiei sociale care se construieşte progresiv, ca urmare a desfăşurării
actului interpersonal. Sunt importante în acest context natura şi caracteristicile statutului, prestigiul,
funcţiile afective şi experienţa acumulată în exercitarea statutului, precum şi caracteristicile
constructului psihosocial al individului.
4. factorii circumstanţionali (situaţionali) derivă din climatul relaţional, generat de evenimente
întâmplătoare, nelegate de situaţia în desfăşurare, privind spaţiul fizic de desfăşurare a relaţiei,
ambianţa fizică şi socială şi dispoziţia participanţilor.
Deşi par neimportante, aceste amănunte influenţează considerabil, motiv pentru care analiza şi
programarea condiţiilor de desfăşurare a unor întâlniri constituie elemente de debut, în pregătirea
condiţiilor optime în vederea obţinerii rezultatelor scontate. Elaborarea unor strategii de optimizare a
comunicării porneşte de la analiza corelativă a tuturor acestor factori pe fondul unei bune cunoaşteri
a situaţiei concrete în care se desfăşoară întâlnirea.
În primul rând se fixeaz obiectivele întâlnirii, ceea ce presupune cunoaşterea şi evaluarea
partenerilor, de unde rezultă alegerea şi proiectarea condiţiilor ambientale. De aici, crearea
atmosferei favorabile discuţiilor în debutul cărora apar inevitabil generalităţile pregătitoare. Urmează
desfăşurarea discuţiilor cu centrarea atenţiei asupra mesajelor, persoanelor sau situaţiei în
desfăşurare, laolaltă cu elaborarea şi emiterea mesajelor, în funcţie de obiectivele urmărite şi de
reacţiile interlocutorilor. Aceste reacţii (verbale, nonverbale, paraverbale) sunt luate în vedere în
scopul obţinerii rezultatelor dorite.
Practica socială emite o serie de REGULI care, odată respectate, asigură succesul actelor de
comunicare interpersonală şi calitatea actelor interpersonale în general:
- discuţiile trebuie să înceapă cu referiri generale la situaţia dată sau la persoana
interlocutorului, evitându-se formularea de aserţiuni categorice, de întrebări închise sau dificile, de
întrebări care sugerează răspunsul şi evitându-se manifestarea dezacordului faţă de unele aspecte
ce urmează a fi discutate;
- în continuare se stimulează conversaţia prin oferirea de informaţii nesolicitate, consideraţie
pozitivă faţă de interlocutor, cu alternarea temelor, evitarea stereotipurilor şi manifestărilor plictiselii;
- se formulează apoi întrebările deschise, alternând cu întrebări închise, care să fixeze
coordonatele problemelor în discuţie;
- se menţine concentrarea activă pe conţinutul mesajului, cu confirmarea periodică a
receptării acestuia, prin sublinierea sau reluarea unei idei avansate de interlocutor şi solicitarea de
informaţii suplimentare;

35
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
- se menţin discuţiile la nivelul sferei motivaţionale a interlocutorului, încercându-se
motivarea acestuia pentru posibilele rezultate ale întâlnirii;
- se manifestă discret sentimente pozitive faţă de interlocutor şi de situaţia în desfăşurare,
cu evitarea evocării unor sentimente sau evenimente neplăcute;
- se folosesc mesaje complexe la nivelul para- şi nonverbal în deplin acord cu capacitatea
de înţelegere a interlocutorului;
- se evocă periodic numele interlocutorului, ca şi titlurile acestuia ca formă de respect şi de
readucere a discuţiei la tema dorită. Dacă poziţia interlocutorului este foarte înaltă, nemenţionarea
acesteia este de regulă interpretată nefavorabil;
- se evită gesturile care sugerează plictiseala sau dezinteresul, stereotipurile verbale, răsfoitul
hârtiilor, jocul cu obiecte de pe birou, discuţiile paralele cu alte persoane pe teme terţe sau fixarea
insistentă cu privirea a unor obiecte din cameră. Privirea se centrează pe interlocutor, nu jenant
sau insistent şi fără a sugera intenţia de a domina partenerul;
- se menţine permanent un feedback privind conţinutul şi forma mesajului, modul de abordare
al problemei, stilul relaţional, atitudinea faţă de interlocutor si durata întrevederii.
Pe baza cunoaşteriii şi respectării acestor principii generale se formează un stil relaţional eficient
ca şi componentă a personalităţii, ce contribuie la menţinerea relaţiilor interpersonale şi a unui climat
social optim.

CURS NR. 7
INFLUENŢA SOCIALĂ

Influenţa este factorul major al integrării şi organizării sociale, al schimbării şi progresului social.
Ea se corelează cu desfăşurarea coordonată a oricărei activităţi sociale, dar şi cu socializarea,
integrarea şi adaptarea interpersonală şi psihosocială.

DEFINIREA ŞI CARACTERISTICILE RELAŢIEI DE INFLUENŢĂ


Influenţa este fenomenul psihosocial care constă în modificarea sistemelor cognitiv-
intelectuale, orientativ-atitudinale sau comportamental-acţionale, care se produce ca rezultat
al interacţiunii dintre persoane, grupuri, organizaţii şi situaţii sociale.
În perimetrul teoriei generale a sistemelor, orice interacţiune socială presupune implicit şi o
componentă de influenţă reciprocă, nu neapărat sistematică, a elementelor aflate în relaţie.
Caracteristicile raportului acţiunii (influenţa) şi reacţiunii (răspunsul la influenţă) determină dinamica
şi evoluţia oricărui sistem psihosocial.
În sens restrâns, influenţa reprezintă acţiunea prin care un actor social (persoană, grup,
organizaţie, instituţie) determină modificarea atitudinilor şi comportamentelor altor persoane
sau grupuri. În acest caz, influenţa are caracter predominant unilateral, deşi există şi reacţii de tip
feedback specifice contextului interacţional.
Analiza influenţei psihosociale presupune următoarele aspecte:
1. identificarea şi caracterizarea elementelor aflate în relaţie de influenţă:
determinarea rolului de agent de influenţă şi de obiect al influenţei. Aceste elemente pot fi persoane,
grupuri, organizaţii, instituţii sau situaţii sociale;
2. analiza naturii acţiunii efectuate de agentul de influenţă pentru a obţine efectul
dorit asupra obiectului influenţei: mijloacele de comunicare, tipul de comunicare, formele de
presiune şi control, mijloacele tehnice;
3. precizarea scopului explicit al agentului de influenţă în raport cu interesele
subiectului influenţei;
4. evidenţierea condiţiilor de interacţiune, deci situaţia de influenţă: contextul
interpersonal, de grup sau de masă, climatul fizic, social al întâlnirii şi factorii situaţionali;
5. precizarea efectelor influenţei: elementele care se modifică în urma interacţiunii,
intensitatea şi persistenţa modificărilor informaţionale, afective, motivaţionale, atitudinale sau
comportamentale;
6. identificarea tipului de reacţii primare şi secundare ale persoanei supuse
influenţei: conformare, supunere, rezistenţă, devianţă.

36
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
Efectele influenţei se pot înregistra mai eficient la nivel de atitudine şi mai puţin eficient la nivel
de cogniţie, afectivitate sau motivaţie, unde sunt mai greu de evaluat. De aici rezultă că pentru a
obţine anumite efecte în plan comportamental şi acţional trebuie să se opereze asupra sistemului
atitudinal, care direcţionează şi susţine o anumită categorie de reacţii. Legătura nemijlocită între
influenţă, atitudine şi compoprtament în eficienţa influenţei, se vede cel mai bine în modificările
atitudinale. Dar nu orice atitudine sau modificare de atitudine de obiectivează în acţiunea explicită
datorată unor factori intermediari dintre care cel mai important este intenţia.
Intenţiile sunt acţiuni potenţiale, mai mult decât simple predispoziţii de a acţiona într-un anume
sens. În structurarea lor intră atitudinile şi presiunea socială, a căror conjugare determină
formularea intenţiei.
Capacitatea atitudinilor de a suscita intenţia de implicare în acţiune este condiţionată de trei
factori:
- dimensiunea proiectivă care denotă aşteptările faţă de rezultatul acţiunii ce urmează
a fi întreprinsă;
- dimensiunea axiologică – valoarea acordată rezultatelor ce se aşteaptă a fi obţinute;
- dimensiunea praxiologică – capacitatea de implicare în acţiune.
Presiunea socială exercită la rândul ei o serie de influenţe legate de declanşarea,
intensificarea, ponderarea, blocarea, orientarea sau reorientarea acţiunii factorilor expuşi. Presiunea
socială este supusă unei duble condiţionări:
- credinţa normativă = adeziunea la opinia celorlalţi privind ceea ce trebuie făcut într-o
situaţie dată;
- motivaţia de conformare la opinia celorlalţi, condiţionată la rândul ei de statutul social,
interese personale, imagine de sine etc.

CLASIFICAREA FORMELOR DE INFLUENŢĂ


1. În funcţie de statutul psihosocial al părţilor implicate în actul de influenţă, aceasta are două
forme:
- interpersonal – atât influenţatorul cât şi influenţatul sunt persoane fizice aflate în
relaţie directă şi reciprocă, influenţa fiind de la om la om;
- impersonal – agentul de influenţă este o organizaţie sau o instituţie socială, ce vizează
o influenţă directă asupra unei categorii virtuale de persoane, prin intermediul mass-media.
2. Din punct de vedere al persoanelor care o exercită, în funcţie de intenţionalitate, avem:
- influenţă intenţionată, realizată conştient de o persoană asupra alteia, pentru un
anumit scop, cu o anumită strategie şi cu mijloace specifice (sugestie, persuasiune, ordin,
manipulare);
- influenţă neintenţionată, produsă spontan, fără conştientizare clară a celor implicaţi
prin imitaţie, contagiune, comparaţie socială, disonanţă cognitivă, presiune spontană spre
conformism socionormativ. Mass-media realizează frecvent acest tip de influenţă, având ca scop
real informarea.
3. Din perspectiva obiectului vizat în mod conştient sau atins spontan:
- formativă prin învăţare şi integrare socială, ce conduce la modelarea personalităţii în
concordanţă cu normele şi modelele socioculturale
- de adecvare directă, prin care se produce armonizarea reciprocă a conduitelor
interpersonale şi de grup;
- manipulativă, vizând explicit ascendenţa şi controlul social în concordanţă cu scopurile
strict particulare ale agentului de influenţă. Această formă foloseşte tehnici speciale de care obiectul
influenţei nu este conştient şi care, la limită, încalcă regulile morale şi de fair-play social, aşa cum
este influenţa subliminală (audio, video), de regulă interzisă prin lege.
Eficienţa influenţei depinde de specificul tipului de comunicare socială: verbală-paraverbală-
nonverbală, vocală-scrisă, directă-prin mass-media.
MECANISMELE PSIHOSOCIALE DE REALIZARE A INFLUENŢEI

1. IMITAŢIA = reproducerea activă a unor modele atitudinale şi comportamentale oferite


de o persoană care posedă contextual o relevanţă sau ascendenţă socială. Imitaţia are
caracter dinamic şi selectiv, implicând elemente de reelaborare şi creaţie pentru adecvarea
modelului preluat la specificul personalităţii imitatorului. Procesul oferă o adaptare eficientă şi
învăţare socială. Imitaţia este favorizată de:

37
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
- ascendenţa socială sau afectivă a persoanei-model;
- eficienţa recunoscută a modelului;
- satisfacerea unor motivaţii personale (recunoaştere sau protecţie socială);
- presiunea socială spre conformism;
- criza de identitate a imitatorului ş.a.
2. CONTAGIUNEA = tendinţa de imitare inconştientă a unui model dominant de
comportament, tendinţă propagată de la o persoană la alta într-un context favorizant. În
fenomenul contagiunii sunt implicaţi în special factorii afectivi şi vectori motivaţionali primari legaţi de
nevoia de integrare şi protecţie.
3. COMPARAŢIA SOCIALĂ = elaborarea imaginii de sine prin comparare continuă cu cei
din jur, pe fondul incertitudinilor legate de opiniile, comportamentul, performanţele
personale.
4. PRESIUNEA NORMATIVĂ este rezultatul conjugării a două categorii de factori:
• existenţa unui sistem de norme şi modele culturale, organizaţionale sau grupale,
recunoscute de membrii unei colectivităţi;
• manifestarea unor puternice nevoi individuale de afiliere, integrare şi protecţie
psihosocială.
Cu cât grupul social este mai bine structurat şi mai coeziv, cu atât nevoile de afiliere sunt mai
mari. Cu cât sancţiunile colective formale şi informale sunt mai aspre în raport cu devianţa, cu atât
presiunea normativă este mai mare, determinând modificarea atitudinilor şi comportamentului
persoanei, în conformitate cu cadrul normativ.
5. SUGESTIA = procesul de inducere a unei reacţii produs fără voia celui sugestionat.
Sugestia are trei forme:
• sugestia spontană;
• sugestia provocată (include sugestia hipnotică);
• sugestia reflectată (autosugestia).
Având o aplicabilitate largă atât în medicină, cât şi în psihologie, sugestia este un fenomen
curent al vieţii cotidiene plecând de la formele spontane şi inconştiente de interinfluenţare în grup,
continuând cu formele de autosugestie cu rol major în automodelarea personalităţii şi terminând cu
foarte cunoscutul efect placebo utilizat ca formă de tratament medical neconvenţional.
În sens restrâns, sugestia reprezintă o influenţare conştientă ce recurge la facilitatea cognitivă şi
decizională. Astfel: Indirect şi fără o presiune vizibilă, se prezintă în context privilegiat o opinie, o
atitudine sau un comportament astfel încât, pe fondul de distragere a persoanei vizate, i se
inoculează această idee dorită. În acest proces, între inductor şi indus se realizează o relaţie
specială, pe baza ascendenţei psihice a inductorului şi pe fondul diminuării funcţiilor critice, a
capacităţilor de rezistenţă şi autocontrol a persoanei induse.
Eficacitatea sugestiei depinde de:
a) sugestibilitatea persoanei ţintă;
b) situaţia dintre aceste două persoane (dependenţă, inferioritate sau conflict);
c) nivelul de consens grupal referitor la obiectul sugestiei.
6. ORDINUL = modalitatea curentă de influenţă a persoanelor integrate în sistemele
sociale organizate ierarhic în care există o autoritate recunoscută. Capacitatea unor persoane
sau a unor instituţii de a influenţa comportamentul celor aflaţi în situaţia de dependenţă sau de
subalternitate, depinde de următorii factori:
a. natura instituţiei sau grupului: civilă / militară, economică, juridică, educaţională, formală /
informală;
b. nivelul ierarhic şi autoritatea instanţei care emite ordinul;
c. raţionalitatea şi rezonabilitatea ordinului;
d. caracteristicile personale ale celui care emite şi a celor care primesc ordinul;
e. concordanţa între ordin şi structura motivaţională a executantului: scopurile, interesele,
aspiraţiile acestuia;
f. presiunea socială spre conformare;
g. împrejurările care impun emiterea ordinului;
h. consecinţele nerespectării ordinului;
i. tipul de societate şi natura sistemului politic în care se întâmplă (autoritar sau democrat).

38
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
Emiterea şi îndeplinirea ordinelor se poate realiza numai pe fondul unei atitudini de acceptare a
raporturilor ierarhice. În lipsa acestei acceptări, ordinele generează efecte contrare de respingere şi
opoziţie.
7. PERSUASIUNEA = modalitate organizată şi dirijată conştientă de influenţare a unei
persoane sau grup, apelând la o argumentaţie logică, susţinută afectiv şi motivaţional, în
scopul impunerii unor idei, opinii, atitudini sau a unui comportament care iniţial nu erau
acceptate sau agreate de cei vizaţi. Persuasiunea este una dintre principalele forme de exercitare
a influenţei sociale ce permite compararea raţională a opiniilor şi adoptarea de concepţii noi,
superioare, pe fondul respectării dreptului interlocutorului la opinie.
8. MANIPULAREA = determinarea unui actor social de a gândi sau a acţiona în
conformitate cu dorinţele şi interesele agentului de influenţă, uneori chiar împotriva
intereselor proprii ale persoanelor vizate. Se folosesc tehnici speciale de persuasiune:
distorsionarea adevărului, utilizarea unor argumentaţii şi filosofii voit falsificate pe fondul unor
elemente neraţionale, de ordin emoţional care să susţină atitudinile dorite de manipulator. În acest
caz, relaţiile sociale sunt alterate de dorinţa factorului de influenţă de a-şi impune propriile interese
despre care manipulatul nu este conştient.
9. INFLUENŢA MINORITĂŢILOR = mecanismul psihosocial prin care se condiţionează şi
se modifică comportamentul unei majorităţi, pornind de la raporturile sale cu o minoritate,
care are comportamentul structurat după reguli specifice şi se desfăşoară în contextul social
şi instituţional favorizant. Însă, în orice situaţie de acest fel, minoritatea suportă la rândul ei o
influenţă din partea majorităţii, chiar dacă influenţa nu este de aceeaşi mărime sau calitate.

FORMELE PRINCIPALE ALE INFLUENŢEI SOCIALE

1. PERSUASIUNEA ŞI COMUNICAREA
Persuasiunea, ca orice formă de influenţă socială, implică un proces de comunicare în urma
căruia se obţine o schimbare comportamentală şi atitudinală. Aşadar, factorii eficienţei relaţiei de
persuasiune sunt nemijlocit legaţi de cei ai comunicării, respectiv de comunicator, mesaj, canal de
comunicare, auditoriu şi mediul comunicării.
COMUNICATORUL (sursa influenţei) se caracterizează prin:
- profilul personalităţii;
- încrederea în sine;
- vivacitate intelectuală;
- stil relaţional;
- nivel de instrucţie;
- farmec personal;
- experienţă de viaţă;
- statut social şi profesional, prestigiu.
MESAJUL se particularizează în funcţie de:
- conţinut;
- forma de structurare a conţinutului (verbală, paraverbală, non-verbală);
- ponderea diferitelor elemente informaţionale motivaţionale şi emoţionale;
- gradul de redundanţă a mesajului;
- coerenţă, completitudine şi adecvare la situaţie a acestuia.
CANALUL DE COMUNICARE este definit de:
- natura mijloacelor de comunicare (orală directă sau prin presă, radio, televiziune, afişe,
manifeste, proclamaţii etc.);
- particularităţile funcţionale ale mijloacelor de comunicare (capacitate, viteză de transmitere,
fiabilitate, rezistenţă la perturbaţii).
AUDITORIUL (destinatarul persuasiunii) este caracterizat prin trăsăturile personalităţii
(sugestibilitate, imagine de sine, nivel intelectual, câmp motivaţional şi statut social).
MEDIUL COMUNICĂRII este alcătuit din:
- mediul fizic (locul, estetica, confortul, temperamentul şi cromatica acestuia);
- mediul social (climatul psihosocial, numărul de participanţi, evenimentele sociale conexe).
Fiecare din factorii influenţează în mod sensibil eficienţa persuasiunii, iar structura lor relaţională
are o valoare în raport cu valoarea fiecărui factor considerat izolat, fapt care determină apariţia unor
fenomene psihosociale specifice. Astfel:

39
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
1) La nivelul COMUNICATORULUI : credibilitatea sursei, intenţia prezumată şi farmecul
personal.
CREDIBILITATEA SURSEI afectează sensibilitatea capacităţii comunicatorului de a influenţa
auditoriul în sensul dorit. Întotdeauna, când se primeşte un mesaj persuasiv, cei care-l primesc se
întreabă despre statutul moral şi profesional, despre credibilitate, gradul de informare şi buna
credinţă a celui care prezintă sau interpretează o anumită situaţie. Schimbarea atitudinii auditoriului
a fi direct condiţionată de aceşti factori aşa cum sunt ei percepuţi în mod subiectiv.
Privitor la credibilitatea sursei s-a efectuat o cercetare în care două grupe de studenţi au audiat
teme care aveau surse diferite: una de înaltă credibilitate (un fizician recunoscut) şi una de
credibilitate redusă (presa sovietică). Atitudinea studenţilor a fost evaluată prin chestionare de
opinie. La sursa înalt credibilă 97% din ei au acceptat concluziile. La sursa cu credibilitate redusă
numai 69% au acceptat concluziile. Reevaluându-se atitudinile studenţilor după patru săptămâni s-a
constatat că atitudinile medii ale celor două grupuri s-au apropiat foarte mult prin scăderea proporţiei
la primul grup şi creşterea la al doilea grup. Anularea diferenţelor se datorează disocierii în timp a
sursei mesajului. Aşadar ambele mesaje au acţionat în virtutea propriilor calităţi argumentative,
independent de sursa invocată iniţial. Acest aspect de pierdere a importanţei sursei în timp a fost
numit efectul de nepăsare în raport cu sursa, efect care dispare dacă sursa este readusă în
discuţie.
INTENŢIA PREZUMATĂ A COMUNICATORULUI
Forţa persuasivă a unui mesaj creşte dacă auditoriul află că mesajul îl dezavantajează pe cel
care îl transmite sau că mesajul nu exprimă atitudinea care ar părea firească în raport cu statutul
comunicat. Dacă mesajul concordă cu interesele sau cu poziţia oficială a comunicatorului, forţa
persuasivă scade pe măsură ce interesele prezumate se dovedesc a fi mai puternice. Mai există şi
alte modalităţi de scădere a forţei persuasive a mesajului:
- opunerea unui punct de vedere printr-un comunicator de calibru cel puţin egal;
- prin manifestarea intenţiei comunicatorului de a modifica opinia auditoriului;
- dezacordul declarat faţă de opinia auditoriului.
FARMECUL PERSONAL este important în determinarea forţei persuasive a mesajului prin
dorinţa inconştientă a auditoriului de a se identifica cu o persoană care posedă calităţi deosebite.
Influenţa este în concordanţă cu motivaţia auditoriului în sensul că o persoană care nu este sigură
pe sine şi pe poziţia sa este mai susceptibilă de a fi influenţată de un comunicator plin de farmec
care-i acordă o atenţie deosebită. Influenţa poate varia funcţie de natura mesajului. Dacă acesta
este în concordanţă cu motivaţia auditoriului, ponderea influenţei este neglijabilă. Dacă însă mesajul
este unul nepopular, farmecul comunicatorului poate avea un rol apreciabil.
2) La nivelul MESAJULUI: modul de prezentare a punctelor de vedere conexe, inducerea fricii,
implicarea auditoriului şi efectul de întâietate şi recenţă.
PREZENŢA PUNCTULUI DE VEDERE ASUPRA UNEI PROBLEME. Din această perspectivă
se pune întrebarea: E bine să fie prezentat un singur punct de vedere sau mai multe şi divergente,
din compararea cărora să se extragă o concluzie convenabilă? Cercetările experimentale arată că
nici una din aceste modalităţi nu este superioară în sine, fiecare depinzând de caracteristicile
auditoriului şi de natura problemei. Astfel, se dovedeşte că prezenţa unei singure perspective
asupra unei teme este mai convenabilă în faţa unui auditoriu cu pregătire medie sau informat, ori
atunci când problema are un grad mare de complexitate. Când auditoriul are pregătire peste medie
este indicată prezenţa mai multor aspecte ale problemei, concluzia apărând ca o consecinţă logică a
prezentării. Această formă răspunde unei mari nevoi de informare a auditoriului şi de consideraţie
faţă de acesta şi îl implică intelectual şi afectiv în adoptarea unei decizii. În caz contrar, pot apare
suspiciuni asupra bunei credinţe a comunicatorului, ceea ce conduce la manifestări de opoziţie, ori
la rezistenţă tacită faţă de concluziile avansate de comunicator.
IMPLICAREA FRICII CA ARGUMENT IMPLICIT. Cercetările arată că frica poate constitui un
factor motivaţional important în adoptarea şi manifestarea unor atitudini. Cu cât frica este mai
puternică, cu atât tendinţa adoptării unei atitudini, care să elimine pericolul invocat, este mai mare.
Pe această cale au fost vizate schimbările de atitudine privind fumatul, armele sau centralele
nucleare, folosirea centurilor de siguranţă, rasismul, renunţarea la droguri ş.a., dar se remarcă faptul
că efectele fricii au fost vizibile numai atunci când s-au oferit şi soluţii privind evitarea pericolului. În
caz contrar, se adoptă o atitudine de evitare defensivă, rezistenţa la persuasiune crescând în paralel
cu creşterea fricii. În aceste cazuri, apare un adevărat efect de boomerang ce fortifică atitudinea de
rezistenţă faţă de mesajul care nu oferă şi strategii de evitare a pericolului invocat.

40
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
IMPLICAREA AUDITORIULUI se realizează prin întrebări retorice, prin preluarea unui argument
sau punct de vedere, prin invocarea şi valorizarea unor caracteristici specifice persoanei
colocutoare, prin apelarea la sentimentele acesteia, ceea ce sporeşte eficienţa persuasivă a
mesajului. Şcoala dinamistă iniţiată de Lewin spune că adoptarea în grup a unei decizii creşte
evident capacitatea de a induce schimbări comportamentale şi atitudinale durabile la membrii care
au participat la dezbateri.
EFECTUL DE ÎNTÂIETATE ŞI RECENŢĂ determină o influenţă mai mare a informaţiei
prezentate la începutul unui mesaj, mai ales dacă această informaţie este reluată la sfârşitul
mesajului. Se prodce astfel un fenomen de selectivitate faţă de informaţia psihică (locul ocupat de
acesta într-un mesaj), respectiv dacă este prezentată la început sau la sfârşit.

3) La nivelul CANALULUI DE COMUNICARE


Canalul de comunicare afectează eficienţa mesajelor persuasive. Comunicarea verbală directă
este eficientă datorită implicării personale a interlocutorilor, ce permite corecţii dinamice ale
mesajului, în funcţie de reacţia auditoriului.
Dintre mijloacele indirecte, cele mai eficiente sunt televiziunea, radioul, presa scrisă. În funcţie
de mesaj şi caracteristicile auditoriului, imaginile vizuale sunt mai facile în comparaţie cu mesajele
scrise, care implică o studiere mai atentă.
Mesajele audio-vizuale au o forţă persuasivă deosebită care ţine de puterea de sugestie a
imaginii, de dependenţa populaţiei de televizor, de atenuarea capacităţilor critice în faţa realismului
transmisiilor şi de comoditatea intelectuală presupusă de preluarea informaţiilor sub formă de
spectacol imagistic.
4) La nivelul AUDITORIULUI acţionează o altă serie de factori care condiţionează eficienţa
actului persuasiv şi anume: tipul de personalitate, permeabilitatea conjuncturală la argumentaţia
persuasivă, predispoziţia pozitivă sau negativă, motivaţia auditoriului în raport cu mesajul transmis,
relaţiile dintre participanţi ş.a.
TIPUL DE PERSONALITATE se referă în special la tendinţele dominatoare ori de dependenţă,
la sugestibilitatea generală, flexibilitatea intelectuală, imaginea de sine şi încrederea în sine şi
spiritul de competiţie. De regulă, persoanele dominatoare, nesugestibile, rigide în concepţii, cu
imaginea de sine hipertrofiată şi cu un accentuat spirit de competiţie sunt extrem de greu de
convins, mai ales dacă există şi alţi factori care acţionează în acelaşi sens.
Persoanele submisive, sugestibile, flexibile intelectual, vulnerabile afectiv şi necompetitive se
află la polul opus. Imaginea de sine este foarte importantă în acest sens; persoanele cu foarte slabă
încredere în sine sunt uşor de influenţat datorită nevoii de aprobare şi acceptare din partea altora.
Ideile celorlalţi le par valoroase, iar însuşirea acestora reprezintă o modalitate implicită de a fi
recunoscuţi şi acceptaţi de către cei care le promovează.
PREDISPOZIŢIA POZITIVĂ SAU NEGATIVĂ este un factor care influenţează la nivelul
auditoriului eficienţa actului persuasiv. Există cercetări care demonstrează faptul că există persoane
sau chiar etnii care nu suportă controversa ori dezbaterea, manifestând tendinţa spontană de a
accepta orice mesaj persuasiv. Astfel, s-a constatat predispoziţia pozitivă superioară a americanilor
faţă de germani sau italieni, aceştia din urmă dovedindu-se mult mai critici în evaluările asupra
mesajelor persuasive. La nivelul persoanelor, predispoziţia pozitivă poate fi rezultatul educaţiei care
nu promovează dezbaterile şi controversele şi de asemenea, rezultatul pragului redus de toleranţă
la stres, atrofierii imaginii de sine şi stimei faţă de sine, eventualelor eşecuri existenţiale şi uneori
chiar profesiei.
REACŢIA SIMETRICĂ înseamnă rezistenţa spontană faţă de orice mesaj persuasiv datorită fie
unor trăsături de personalitate (rigiditate mentală, intoleranţă faţă de părerile altora, egocentrismul
intelectual), fie datorită vizării valorilor culturale, politice, ideologice, religioase sau de grup, valori
faţă de care persoana manifestă o adeziune profundă. În aceste situaţii rezistenţa la persuasiune
este mult mai mare.
5) La nivelul MEDIULUI COMUNICĂRII
Mediul comunicării, atât fizic cât şi psihosocial, influenţează eficienţa actului de persuasiune prin
următorii factori: confortul fizic, climatul psihosocial, capacitatea sugestivă a ambianţei şi
perturbaţiile accidentale.
CONFORTUL FIZIC se referă la spectrul unor factori legaţi de temperatură, umiditate, iluminat,
cromatică, ergonomie, dar şi rafinament şi estetică. Aceşti factori creează premise favorabile pentru

41
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
o mai mare permeabilitate la persuasiune şi, invers, orice element de disconfort induce implicit o
stare tensională care, în anumite condiţii, se traduce prin rezistenţă la argumentaţie sau chiar
negativism.
CLIMATUL PSIHOSOCIAL are rol decisiv, confortul psihosocial fiind la fel de important ca şi cel
fizic în crearea unei comunicări de bună calitate. Factorii perturbatori (accidentali) pot afecta
eficienţa mesajului persuasiv. Dacă perturbaţiile depăşesc o anumită limită de intensitate, influenţa
lor este întotdeauna negativă, reducând capacitatea auditoriului de a recepta corect mesajul. Însă,
dacă perturbaţiile sunt discrete şi intermitente, acestea pot determina o mai mare concentrare a
auditoriului în receptarea mesajului, fapt ce poate creşte influenţa persuasivă în condiţiile existenţei
unei motivaţii adecvate.

STRATEGII DE PERSUASIUNE

Elaborarea unor strategii privind schimbarea atitudinală şi comportamentală trebuie să


pornească de la identificarea şi analizarea următoarelor elemente:
1) natura sursei de influenţă poate fi constituită dintr-o majoritate sau minoritate a
comunităţii sociale, căreia îi aparţine ţinta (destinatarul) influenţei. Poate fi formală sau informală şi
cu determinaţie de natură economică, juridică, morală sau religioasă.
2) natura atitudinilor care urmează a fi schimbate, pot viza persoane, grupuri sau
instituţii, obiecte, idei, situaţii. Pot fi centrale sau secundare în structura dinamică a personalităţii, pot
fi fundamentate preponderent cognitiv, afectiv sau motivaţional. Pentru o schimbare eficientă a
atitudinilor şi comportamentelor trebuie să se cunoască foarte bine starea de la care se pleacă
(comportamentele iniţiale ale ţintei) şi starea la care se aspiră.
3) caracteristicile conflictului implicat în schimbare. Este configurat în zona de
intersecţie a factorilor epistemici (adică referitor la noţiunile, ideile, reprezentările şi judecăţile ţintei
privind sarcina implicită a unei atitudini) şi a factorilor identitari (referitor la imaginea socială şi
personală a ţintei în contextul realizării respectivei sarcini).
Pornind de la cele două concepţii teoretice complementare – una de orientare comportamentală
relevând prioritar factorii externi implicaţi în persuasiune, cealaltă de orientare cognitivă, evidenţiind
procesele psihice care conduc la schimbări atitudinale – se poate elabora un model general privind
strategiile de realizare a schimbărilor sociale, care s-a dovedit a fi foarte eficient în practică.

SURSA DE INFLUENŢĂ SURSA


- majoritară / minoritară
- ingroup / outgroup
SCHIMBAREA

FACTORII INSTRUMENTALI Rezolvarea conflictului prin


- structura mesajului schimbarea atitudinilor faţă de
- caracteristicile canalului sarcină şi a comportamentelor
- factorii ambientali faţă de sursă şi mediu

ŢINTA
Atitudinile vizate a fi
schimbate
Apariţia conflictului epistemic FACTORII MEDIULUI
identitar sau legat de sarcini şi (mediul sociocultural, norme
Trăsăturile de obiective. grupale etc.)
personalitate
(dominanţa)

MANIPULAREA ÎN RELAŢIILE SOCIALE

42
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
În toate aspectele sale, manipularea este o formă de influenţă agresivă, care nu respectă liberul
arbitru şi demnitatea ţintei, singurele care contează fiind interesele sursei, indiferent de justificările
invocate de aceasta.
Prin manipulare în sens general se urmăreşte relativizarea, alterarea sau distrugerea
referenţialelor personale sau de grup, de natură axiologică, cognitivă, afectivă sau
praxiologic-utilitară, cu scopul de a se obţine schimbări atitudinale şi comportamentale la nivelul
ţintei care să corespundă intereselor sursei. Asfel, ţinta este determinată să se comporte în sensul
dorit de sursă, indiferent de opţiunile, interesele şi atitudinile sale de fond.
În plan filosofic şi uman, între sursă şi ţintă se dezvoltă forme de relaţii care alterează natura
firească a raporturilor sociale cu consecinţe negative care se acumulează în timp.
Manipularea este o formă particulară de influenţă socială şi, implicit, de comunicare. În structura
manipulării se pot identifica toate elementele unui sistem de comunicare cu unele particulare: sursa,
informaţia utilizată, mesajul, canalul de transmitere, ţinta.
Relaţia are o formă generală experimată într-o schemă:

SURSA RELEU ŢINTA

MANIPULATOR AGENT DE INFLUENŢĂ MANIPULAT

Schema sugerează că în anumite situaţii, influenţa manipulatorie este intermediată de un agent


de influenţă care este sau nu conştient de rolul său. De cele mai multe ori acesta nu cunoaşte
adevăratele obiective ale sursei, implicându-se secvenţial într-o strategie care îl depăşeşte.
Întotdeauna însă pentru ca manipularea să fie eficientă, sursa trebuie să primească informaţii
corecte privind efectul manipulării, în vederea stabilirii strategiilor ulterioare.
Clasificarea formelor de manipulare:
1) funcţie de profunzimea efectelor obţinute:
a) manipulare superficială, atunci când vizează atitudini nesemnificative (ex: influenţa pentru
cumpărarea unui produs);
b) manipulare medie când se referă la atitudinile şi comportamentele sectoriale (ex: reacţia faţă
de o problemă socială, de un partid, o instituţie publică);
c) manipulare profundă când sunt vizate orientări fundamentale în plan ideologic, religios,
cultural, geo-politic, macro-economic, etnic (ex: manipularea comunistă).
2) funcţie de nivelul procesualităţii psihice implicate în schimbarea atitudinală:
a) liminală când subiectul poate conştientiza acţiunea la care este supus;
b) subliminală, care antrenează procese neconştientizate (stimularea vizuală, auditivă
subliminală ori asocierea de imagini cu anumită semnificaţie).
3) funcţie de numărul de subiecţi vizaţi:
a) interpersonală
b) de grup
c) de masă
Acestea folosesc strategii diferite, în funcţie de particularităţile psihosociale şi situaţionale ale
ţintelor.
4) funcţie de segmentul sistemului comunicaţional preponderent implicat în acţiunea
manipulativă:
a) manipulare la nivel informaţional – selectarea informaţiei transmise după anumite criterii
convenabile manipulatorului;
b) manipularea la nivelul mesajului – modalităţi specifice de structurare a mesajului în vederea
obţinerii efectului dorit;
c) manipularea la nivelul subiectului ţintă – declanşarea unor mecanisme psihice care să
susţină schimbările urmărite de sursă. Aceste mecanisme pot fi disonanţa cognitivă, activarea nevoii
de recunoaştere, afiliere sau securitate, inducerea fricii, complexul Oedip etc.
Simplificând, din punct de vedere al acestui al patrulea criteriu, manipularea poate fi manipulare
informaţională (mediatică) şi psihologică.

43
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
PROCESELE MANIPULĂRII
Teoretic, pentru inducerea unei stări de dependenţă faţă de sugestiile şi interesele sursei este
necesar să se parcurgă mai multe etape:
1. relativizarea, alterarea sau distrugerea reperelor cognitive, afective, axiologice sau
praxiologice care susţin atitudinile şi comportamentele vizate a fi schimbate, deoarece nu
corespund intenţiilor sursei. Pentru aceasta se procedează mai întâi la fragilizarea elementelor
psihologice de fundament, respectiv valorile, cunoştinţele, sentimentele şi motivaţiile ţintei.
2. selectarea unor elemente psihologice specifice ţintei care, datorită naturii lor stabile, pot
constitui puncte de ancorare pentru noile repere ce urmează a fi induse. Aceste elemente pot fi:
- axiologice (valori fundamentale morale, religioase, ideologice);
- motivaţionale (motive şi interese nelegate direct de obiectivul urmărit);
- afective (sentimente stabile, ce pot fi invocate la momentul oportun, dar care sunt
neimplicate în susţinerea atitudinilor ce urmează a fi schimbate);
- cognitive (cunoştinţe profesionale, convingeri intelectuale, stiluri de gândire);
- trăsături dominante de personalitate ce pot fi folosite de manipulator (neîncredere în
sine, nevoie de afiliere şi protecţie, autoritarismul excesiv).
3. inducerea noilor elemente cu valoare determinantă pentru sistemul atitudinal dezirabil
sursei. Se selectează informaţia, se structurează mesajul şi se declanşează la ţintă acele procese
psihice care au ca efect schimbările atitudinale dorite.
4. consolidarea noilor atitudini prin formarea unor stereotipuri, prin conectarea la motivaţii
specifice ţintei şi prin adecvarea argumentelor ce susţin noile atitudini.
5. instrumentalizarea atitudinilor induse prin antrenarea ţintei în acţiuni conforme cu
interesele sursei. Aceasta este de fapt etapa în care sursa culege beneficiile activităţii manipulatorii
pe care a susţinut-o (politice, economice, religioase, de control social).
În practică, aceste etape se pot combina în diferite moduri, în funcţie de strategia
manipulatorului sau de particularităţile situaţiei. Însă, în toate situaţiile, prin manipulare se urmăreşte
realizarea unui control asupra comportamentului, modului de gândire sau afectivităţii ţintei, ţintă care
poate fi persoană, grup, organizaţie, instituţie sau mulţime.

MANIPULAREA INFORMAŢIONALĂ
Aceasta ocupă un loc important în toate formele de confruntări ideologice, religioase, etnice,
politico-economice sau teritoriale. Această manipulare se realizează la nivelul informaţiei, a
structurării şi modificării mesajului, a releelor informaţionale, a agenţilor de influenţă, a altor surse de
influenţă etc. Toate aceste elemente, coordonate, constituie împreună acţiunea de dezinformare, ce
poate fi permanentă sau sporadică.
Dezinformarea reprezintă un ansamblu organizat de tehnici şi procedee de prelucrare,
prezentare şi transmitere a informaţiilor, cu scopul conştient de a induce în eroare, de a provoca
derută şi de a manipula opiniile şi comportamentele persoanelor, grupurilor, instituţiilor, în
conformitate cu scopurile ascunse ale sursei dezinformării. Este o formă ascunsă de agresiune
psihologică, subversivă şi destabilizatoare, cu efecte nocive asupra vieţii sociale în măsura în care
adevărul este disimulat în scopuri partizane sau oculte.
Cele mai frecvente procedee de manipulare informaţională (dezinformare) sunt:
a) ascunderea sau selectarea informaţiilor pe criterii de utilitate pentru manipulator, fără nici
o legătură cu adevărul obiectiv, unde invocarea secretului este justificarea curentă;
b) distorsionarea informaţiilor prin introducerea de elemente parazite, prin scoatere din
context, schimbarea ordinii reale a desfăşurării evenimentelor, prin amestecarea informaţiei cu
comentariul;
c) deformarea proporţiilor prin acordarea de ponderi arbitrare unor unităţi informaţionale, fără
legătură cu importanţa lor reală, fapt ce se poate obţine prin repetiţii, sublinieri, extinderea spaţiului
acordat acelei informaţii în defavoarea informaţiiloer care sunt însă incomode pentru manipulator.
d) intoxicarea ţintei prin lansarea de pseudoinformaţii, cu rol de distragere a atenţiei şi de
orientare în direcţii greşite a gândirii şi acţiunilor ţintei, pe fondul saturării canalului de comunicare cu
elemente nesemnificative sau distorsionate ori lansării de informaţii pe mai multe variante.
e) lansarea de zvonuri (informaţii ce nu pot fi verificate, prezentate însă ca adevărate, despre
persoane sau situaţii de interes public sau personal). Se creează atât intoxicarea ţintei, cât şi
crearea unui climat favorabil manipulatorului, de panică, neîncredere, demobilizare.

44
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
f) dirijarea asocierii faptelor astfel încât ţinta să perceapă anumite relaţii între fenomene, relaţii
care în realitate nu există. Se înlocuieşte informaţia cu comentariul, se amestecă trecutul cu
prezentul şi viitorul, se prezintă simultan fapte fără legătură reală între ele ori se asociază informaţia
cu persoana care o transmite.
g) blocarea surselor şi canalelor de comunicare ce transmit alte informaţii ori dau alte
interpretări şi alte ponderi decât cele provocate de manipulator. Aceasta este o formă brutală de
manipulare care presupune accesul la instrumentele formale ale puterii.
h) discreditarea surselor neconvenabile sau incomode prin atacuri la persoană, calomnii,
interpretări tendenţioase în legătură cu aspecte ce nu au relaţie directă cu problema sau situaţia
reală. Forma agresivă şi imorală este fabricarea falsurilor.
i) interpunerea unor relee sau agenţi de influenţă care să transmită informaţiile dorite,
multiplicând astfel canalele de influenţă manipulatorie şi făcând cu atât mai dificilă identificarea
manipulatorului. Fabricarea de experţi, analişti, observatori invocaţi ca surse credibile într-un
domeniu şi folosiţi ca agenţi de influenţă, promovarea în funcţii importante a persoanelor
convenabile şi luarea în stăpânire a mijloacelor de comunicare în masă sunt modalităţi curente de
realizare a acestui scop.
j) bruiajul sistemelor neconvenabile de comunicare astfel încât perceperea corectă a
informaţiei să se realizeze foarte greu.
k) lansarea unor sloganuri, stereotipii de gândire ori pseudoprincipii invocate apoi ca
repere valorice indiscutabile ce susţin o orienare sau opţiune dezirabilă sursei.
l) manipularea limbajului prin fabricarea unor formule lingvistice golite de conţinut ce au rolul
de a stereotipiza gândirea ţintelor şi de a condiţiona în sens pavlovian comportamentul acestora.
Aşa-zisa “limbă de lemn” (Thog) conţine expresii verbale cu valoare de stimul necondiţionat pentru o
serie de scheme şi comportamente stereotipe (comunismul – “lupta de clasă”, “societate multilateral
dezvoltată”, “dubla calitate a cetăţeanului, de proprietar şi producător”).

MANIPULAREA PSIHOLOGICĂ
Deşi se află în strânsă legătură cu dezinformarea, ea se caracterizează prin faptul că acţiunea
sursei se orientează prioritar asupra influenţării unor procese psihice implicate în structurarea,
orientarea şi susţinerea sistemului atitudinal şi comportamental al ţintei. Acestea pot fi procese din
sfera percepţiei, reprezentării sociale, gândirii, afectivităţii, motivaţiilor etc. O serie de fenomene din
sfera cognitivă, emoţională şi relaţională pot fi instrumentalizate de manipulator cu rezultate deseori
spectaculoase, în determinarea şi controlul conduitei umane.
Manipularea psihologică constă în folosirea unor tehnici speciale de declanşare, orientare şi
control a proceselor şi fenomenelor psihice în sensul determinării unor conduite ale ţintei, care să
corespundă intereselor sursei. Aceste tehnici sunt disonanţa cognitivă, tendinţa spre echilibrul
cognitiv şi emoţional, comparaţia socială, efectul de amorsare şi acroşare legat de
angajamentul psihologic, fenomenul Oedip, efectele recompensei şi fricii asupra opţiunilor
individuale, ascendenţa grupului faţă de membrii săi, efectul charismatic şi de nimb, sugestia
controlată, jocul de rol etc.

Principalele direcţii de manipulare:


Strategiile de manipulare profundă se orientează pe câteva direcţii principale în funcţie de
specificul cărora vor căpăta o anumită structură şi o anumită dinamică.
1. manipularea ideologică vizează orientarea şi controlul asupra sistemului de idei şi valori
fundamentale care structurează viaţa socială a unei comunităţi. Sistemele totalitare (fascist,
comunist) recurg la sisteme ideologice de tip dogmatic, prin care încearcă exercitarea controlului
absolut asupra vieţii sociale şi care sunt impuse printr-o strategie amplă de manipulare generală a
societăţii
2. manipularea politică are o sferă mai restrânsă şi vizează influenţarea unor grupuri sau
categorii de persoane în vederea susţinerii unor partide, organizaţii sau strategii ale acestora.
Campaniile electorale oferă cel mai larg câmp de confruntare a strategiilor şi tehnicilor manipulative.
3. manipularea religioasă este folosită de anumite secte sau culte în scopul atragerii şi
fanatizării adepţilor cu consecinţe grave asupra vieţii personale a acestora şi asupra vieţii sociale în
general. Sunt cunoscute cazuri de sinucidere în masă sau acţiuni teroriste în care sacrul şi nevoia
fundamentală de credinţă au fost folosite ca suport pentru manipularea şi controlul indivizilor.

45
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
4. manipularea economică şi comercială are ca obiect orientarea nevoilor economice şi
preferinţelor de consum ale oamenilor în sensul convenabil producătorilor şi instituţiilor conexe.
REZISTENŢA LA MANIPULARE
Cercetările demonstrează că manipularea este o componentă a vieţii sociale contemporane,
fiind nemijlocit legată de exercitarea puterii şi controlul social în cadrul unor comunităţi etnice,
religioase şi naţionale, precum şi în raporturile dintre organizaţii, state sau grupuri de state ce
aparţin diferitelor zone de interes economic sau de influenţă politică. În acest context general au
apărut strategii de contracarare şi de rezistenţă la manipulare, care au devenit o necesitate, atât în
plan individual, cât şi instituţional.
Principiile de bază ale oricărei strategii de contracarare şi rezistenţă la manipulare desfăşurate la
nivel instituţional sunt:
1)oriunde există şi se manifestă interese divergente sau concurenţiale vor exista şi tendinţe de
iniţiere a acţiunilor de influenţă, de la formele cele mai simple până la manipulări complexe;
2)ca o consecinţă, contracararea influenţei trebuie să aibă un caracter interdisciplinar şi să
antreneze specialişti din mass-media, din psihologie, politologie, sociologie, economie, apărare ş.a.;
3)desfăşurarea acţunilor de contracarare se va face pe baza unor informaţii continue de tip
feedback, pentru a asigura adecvarea la situaţia concretă;
4)informaţiile care stau la baza activităţilor de contracarare trebuie să vizeze sursa de
manipulare, releele, mijloacele tehnice folosite, caracteristicile ţintelor, efectele obţinute prin
manipulare, dar şi efectele activităţilor de contracarare a manipulării şi costurilor implicate;
5)tehnicile de contracarare la nivel individual şi instituţional derivă din cunoaşterea teoretică
legată de influenţa socială şi formele ei. Astfel, se recomandă folosirea unor surse de informare
independente, neimplicarea afectivă în interpretarea şi analizarea informaţiilor, căutarea motivaţiilor
care ar putea duce la distorsionarea mesajelor, cultivarea capacităţii de sesizare a elementelor care
nu se potrivesc într-o informaţie.
Cunoaşterea acestor elemente contribuie la elaborarea unor tehnici eficiente de contracarare a
manipulării.

CURS NR 8
EFECTELE INFLUENŢEI SOCIALE

Principalele efecte de influenţă socială pozitive sunt: uniformitatea, conformarea şi supunerea. În


mod complementar, efectele negative derivate din influenţa de rezistenţă sunt reprezentate de
anomie, reactanţă, devianţă şi delicvenţă.
a) UNIFORMITATEA este rezultatul influenţei acceptate de subiect din dorinţa acestuia de a fi
asemănător cu ceilalţi. Realizarea uniformităţii presupune o relaţie dinamică şi contradictorie între
presiunea spre similaritate şi tendinţa spre individualizare.
Rezultatul acestei tendinţe opuse este determinat de natura şi intensitatea factorilor motivaţionali
implicaţi de unele particularităţi ale personalităţii ţintelor şi de unele particularităţi ale sistemelor
socioculturale. Între motivaţiile tendinţei spre uniformitate socială se numără spiritul de imitaţie şi
presiunea normativă, modelarea socială sau comparaţia socială.
Deci, imitaţia este o componentă importantă a comportamentului uman. Explicaţia sa a fost
greu de găsit, recunoscându-se într-un final determinarea complexă, derivată din ascendenţa
modelului care capătă asupra subiecţilor aflaţi într-un câmp cultural un aspect de prioritate pentru
ţinte. Totodată, în imitaţie intervin şi factori care ţin de economia proceselor psihice, în sensul că
este mai economicos să imiţi decât să creezi. De asemenea, eficienţa comportamentală într-un
anumit spaţiu cultural este mai mare în cazul imitaţiei decât în cazul originalităţii. Nevoia de
recunoaştere şi de protecţie prin integrare în grup sau colectivitate, reprezintă de asemenea o
motivaţie pentru imitaţie.
Presiunea normativă este un factor principal generator de uniformitate ca rezultat direct al
regulilor şi normelor în cadrul vieţii sociale. Acestea reglează raporturile sociale pe criterii de
consens şi evidenă, ceea ce facilitează desfăşurarea relaţiilor umane. Respectarea regulilor apare
ca o normalitate, iar încălcarea lor aducând obligaţia la sancţiuni publice sub formă de dezaprobare,
oprobiu, izolare, marginalizare, excludere. Într-o situaţie de normalitate, vis-à-vis de o situaţie
generatoare de conflicte şi sancţiuni, tendinţa spontană este de a alege normalitatea,
46
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
comportamentul deviant fiind întotdeauna considerat expresie a disfuncţionalităţii psihoindividuale
sau psihosociale.
Comparaţia socială constituie o altă sursă generatoare de uniformitate, datorită necesităţii de a
avea criterii care să permită evaluarea propriilor atitudini şi comportamente prin comparaţie cu cei
din jur, fapt care duce la evitarea incertitudinilor şi a penibilului în conduite. Rezultatul procesului de
comparare este tendinţa spre uniformizare, modelul acceptat tinzând spre valorile medii ale
comportamentelor manifestate în cadrul grupului.
b) CONFORMISMUL este rezultatul unei influenţe în care subiectul cedează presiunii ce
vizează impunerea unor sisteme de valori, norme şi modele proprii unui grup, organizaţie
sau instituţie socială. Prin control social şi opinie majoritară se exercită o presiune spre
conformare condiţionată de mai mulţi factori: natura şi coeziunea grupului, importanţa care se dă
normelor, importanţa sarcinilor pe care le are grupul de rezolvat şi relaţiile grupului cu mediul
exterior. De regulă, presiunea spre conformism este mai mare în cazul grupurilor cu o puternică
structurare ierarhică a celor care au de rezolvat sarcini extrem de dificile sau a celor care se află în
conflict cu alte grupuri sau instituţii.
În general, gradul de conformism manifestat de o persoană este rezultatul acţiunii a patru
categorii de factori:
- presiunea spre conformism în cadrul grupului;
- particularităţile psihologice ale personalităţii subiectului;
- permisivitatea şi toleranţa spaţiului sociocultural căruia îi aparţine subiectul sau grupul;
- factorii de circumstanţă, care ţin de persoană, de grup, mediul social imediat.
Presiunea grupului se consideră principalul factor care determină adoptarea de atitudini şi
comportamente conformiste. Se disting trei tipuri de procese psihosociale implicate în apariţia
conformismului ca urmare a presiunii de grup:
1) acceptarea = cedarea în faţa presiunii grupului pentru a evita sancţiunile datorate
neconformării. Acceptarea nu implică schimbarea convingerilor intime ale subiectului, deci este doar
un conformism formal derivat din nevoia de a nu fi respins de grup.
2) integrarea = acceptarea opiniilor şi comportamentelor promovate de grup datorită convingerii
intime a subiectului că grupul are dreptate. Astfel, valorile grupului devin valori personale şi repere
ale existenţei individului. Acest fapt determină coerenţă comportamentală în viaţa publică şi în cea
particulară pe fondul armoniei relaţiilor de grup.
3) identificarea = cedarea în faţa presiunii grupului datorită faptului că grupul posedă calităţi pe
care subiectul le admiră şi doreşte să le adopte. Aici nu acţionează nici teama de represalii, nici
credinţa în adevărurile promovate de grup, ci dorinţa de a fi precum grupul. Pentru acest motiv,
efectele identificării sunt mai puţin profunde decât ale integrării.
Pe lângă presiunea grupului, personalitatea subiectului reprezintă un factor la fel de important
în determinarea comportamentului conformist. Anumite trăsături de personalitate favorizează
predispoziţia spre conformism, în timp ce alte trăsături împing individul către non-conformism.
Există cercetări care spun că persoanele foarte conformiste sunt mai puţin originale, mai puţin
perspicace şi abile, mai puţin spontante şi inteligente. Dar personalitatea conformistă are multiple
condiţionări, motiv pentru care aceste trăsături trebuie judecate şi interpretate în context pentru
fiecare persoană.
Există alte cercetări care spun că persoanele independente sunt mai puţin conformiste,
acceptarea necondiţionată a convenţiilor fiind percepută ca o limitare a libertăţii. Persoanele cu o
mare capacitate de asumare a responsabilităţilor sunt mai puţin conformiste, chiar până la limita
devianţei.
Educaţia joacă un rol important în structurarea personalităţii conformiste, relaţiile cu părinţii şi cu
prietenii din copilărie având rol esenţial. Este important de asemenea spaţiul cultural, pentru că
există zone în care femeile, de exemplu, au tendinţe accentuate spre conformism, datorită poziţiei
subalterne, dependenţei de bărbaţi, a activităţilor strict casnice, a educaţiei şi statutului social.
c) SUPUNEREA este cea mai accentuată formă de acceptare a influenţelor exercitate de o
autoritate formală sau informală, reală sau invocată. Ea presupune o relaţie specială între sursă şi
ţintă. Sursa este investită în mod real sau este numai percepută ca autoritate, dar indiferent, ea are
o ascendenţă asupra ţintei. Aceasta, la rândul ei, acceptă explicit sau implicit ascendenţa sursei
asupra sa şi are tendinţa de a respecta şi executa sugestiile sau ordinele primite. Supunerea este o
formă de comportament care fundamentează funcţionarea multor instituţii sociale, fiind de cele mai

47
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
multe ori o relaţie dinamică şi firească între diferite compartimente funcţionale, dar putând degenera
uneori în forme nocive cu efecte negative, atât pentru instituţie, cât şi pentru persoanele implicate.
Supunerea distructivă este o formă degradantă a relaţiei dintre autoritate şi ţinte, relaţie care
conduce la forme de agresiune, brutalitate, distrugeri de bunuri sau de vieţi. În aceste cazuri, între
autoritate şi ţinte se dezvoltă raporturi înstrăinate, cu efecte grave asupra climatului social general şi
asupra structurii morale a grupurilor, instituţiilor şi persoanelor. Supunerea distructivă este complexă
şi interesantă din punct de vedere social, în măsura în care numeroase persoane cu comportament
normal pot fi integrate în acţiuni de agresiune comandată, invocându-se respectarea dispoziţiilor
primite din partea unor autorităţi mai mult sau mai puţin legitime. Pentru a explica acest fenomen,
cercetătorii invocă convergenţa mai multor factori:
1. condiţiile socializării (statutul de dependenţă şi ascultare la care este supus copilul,
adolescentul şi apoi tânărul);
2. fragilitatea rezistenţei umane în faţa autorităţii pe fondul renunţării la responsabilitate, a
cărei asumare ar necesita efort şi consum de energie psihică;
3. factorii afectivi în care intră apropierea sursei care favorizează supunerea distructivă;
4. factorii psihoindividuali – dependenţă excesivă de autoritate, pe fondul neîncrederii în sine
şi a insecurităţii sociale şi personale;
5. persistenţa modelelor culturale care promovează modelul autoritar ierarhic de organizare
a vieţii sociale ca fiind o valoare incontestabilă.

PUTERE ŞI AUTORITATE
Exercitarea sistematică a influenţelor formative de coordonare şi control se realizează prin
intermediul unor centre de putere socială, de a căror calitate structurală şi funcţională depinde
progresul social, dar şi integrarea corectă în viaţa socială a grupurilor şi indivizilor.
Puterea desemnează capacitatea unui actor social de a lua decizii şi de a asigura îndeplinirea
lor prin utilizarea diferitelor mijloace de persuasiune, manipulare sau constrângere.
Între factorul de influenţă şi ţintă se dezvoltă relaţii asimetrice de tipul dominare-subordonare,
conducere-supunere, coordonare-executare, raporturi care impun diferenţieri structurale şi
funcţionale între diferitele componente ale sistemelor sociale. În consecinţă, în funcţie de nivelul la
care se manifestă, se pot deosebi relaţii de putere interpersonală, grupală, organizaţională,
instituţională, statală şi internaţională.
În funcţie de domeniul în care se manifestă şi de instrumentele folosite, puterea poate fi de
natură politică, economică, militară, juridică, religioasă, educaţională şi informaţională.
Autoritatea este un concept complementar de putere, care are două accepţiuni obişnuite:
a) o instanţă investită formal, cu exercitarea unei puteri de natură administrativă, politică,
juridică etc.;
b) calitatea unui actor social de a induce respect şi supunere.
Autoritatea poate fi formală (acordată oficial) sau informală (dobândită datorită unor calităţi ale
actorului social).
Semnificaţia psihosocială a autorităţii: aceasta evidenţiază raporturile subtile dintre putere,
înţeleasă ca o capacitate de a determina efectele dorite şi structura calităţilor care pot condiţiona
eficienţa actului de putere. Din această perspectivă, puterea desemnează o ascendenţă socială
dobândită instituţional, fără o legătură esenţială între poziţie şi calităţile actorului social, în timp ce
autoritatea înseamnă o ascendenţă în special psihosocială, susţinută mai ales de calităţile actorului,
calităţi care induc comportamente pozitive celor din jur.
Orice sistem sau subsistem de putere socială are mai multe dimensiuni:
1. forţa de elaborare şi impunere a deciziilor;
2. legitimitatea care derivă din măsura în care respectă normele recunoscute de majoritatea
membrilor comunităţii;
3. valorile pe care le promovează în contextul exercitării autorităţii;
4. resursele de care dispune (umane, financiare etc.);
5. mijloacele pe care le foloseşte pentru impunerea şi realizarea deciziilor;
6. relaţiile cu alte sisteme de putere şi cu categorii sociale alflate în spaţiul de exercitare a
puterii;
7. eficienţa socială a activităţii de exercitare a puterii.

48
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus

INFLUENŢA MINORITĂŢILOR

Multe situaţii sociale evidenţiază influenţele pe care minorităţile le pot exercita asupra majorităţii.
Mişcările reformatoare, revoluţiile sau mutaţiile intervenite în viaţa unor colectivităţi au avut la bază,
în faza iniţială, o acţiune minoritară.
Explicaţia acestui fenomen constituie una dintre temele importante (teoretică sau practică ale
psihologiei sociale). În cadrul psihologiei sociale, problema influenţei cunoaşte o dublă abordare
teoretică:
1) funcţionalistă: influenţa este o acţiune unilaterală a sursei asupra ţintei, între ele
existând o relaţie profund asimetrică, referitoare la putere, resurse şi capacităţi instrumentale;
2) interacţionistă: se presupune că între influenţator şi influenţat există o relaţie
bilaterală, deşi asimetrică, în care ţinta poate să determine efecte importante asupra sursei.
Din această ultimă perspectivă se poate înţelege mai bine influenţa pe care minorităţile o pot
avea asupra majorităţii.
Minoritate = submulţime a unei colectivităţi, aflată în inferioritate numerică, ce manifestă o
opoziţie de atitudini, opinii, interese sau comportamente faţă de majoritate. În sens larg, minoritatea
reprezintă orice formă de inferioritate în ceea ce priveşte accesul la diferite categorii de resurse (la
putere, autoritate, prestigiu, inforemaţie, capacităţi operaţionale sau surse materiale). Astfel, nu mai
este definită numeric, ci instrumental, ceea ce duce la o abordare psihosocială a proceselor aferente
deosebită.
În esenţă, mecanismul psihologic al influenţelor exercitate de minoritate asupra majorităţii este
legat de efectele pe care le generează devianţa, opoziţia şi conflictul în cadrul grupurilor.
Definirea influenţei parcurge mai multe etape:
1) manifestarea opoziţiei faţă de poziţia majorităţii.
Iniţial această opoziţie determină în rândul majorităţii o stare de stupoare şi derută datorită
încălcării normelor de grup, considerate acreditate prin unanimitate explicită sau implicită. Totodată,
se creează o problemă a grupului ca întreg, din care rezultă o premisă psihologică pentru realizarea
influenţării ulterioare a majorităţii, ce se poate realiza sau manifesta numai în urma consecvenţei de
poziţie a minorităţii.

2) 0opoziţia conflictului
În cazul în care minoritatea contestă unitar şi consecvent opinia majoritară, între ele apare un
conflict, care poate fi depăşit prin negociere sau poate fi blocat prin intransigenţa minorităţii.
Intensitatea conflictului depinde de coeziunea grupului, importanţa aspectului contestat, de existenţa
tradiţiilor culturale şi de grup care să ofere suport poziţiei majoritare, de atitudinea unor factori
sociali exteriori faţă de problema respectivă, de contextul social în care se declanşează conflictul.
3) negocierea conflictului
Influenţa minorităţii depinde în mod esenţial de negocierea conflictului dintre cele două poziţii.
Cedarea de către minoritate anulează şansa de influenţare. De asemenea, poziţia extrem de rigidă
reduce şansele de influenţare, în timp ce o atitudine consistentă, dar flexibilă prin discutarea unor
aspecte sensibile pentru majoritate, creşte coeficientul potenţial de influenţare de la 2% la 8-10%.
Deci, rezultă că stilul de negociere este esenţial în realizarea influenţei reale a minorităţii asupra
majorităţii.
4) influenţarea totală
În cazul adoptării unor poziţii rigide şi consistente se constată apariţia unui fenomen de
reconversie amânată a atitudinii majoritare. Rezultă că poziţia inflexibilă a minorităţii accentuează
conflictul, crescând rezistenţa majorităţii faţă de influenţa imediată a minorităţii. Dar, după o
perioadă, se constată apariţia influenţei latente ce acţionează profund în sensul acceptării poziţiei
minoritare. Apare un fapt paradoxal: cu cât conflictul introdus de minoritate este mai puternic şi cu
cât aprobarea majorităţii se obţine mai greu, cu atât influenţa latentă este mai puternică pe termen
mediu şi lung.
Toate acestea conduc la ideea că raporturile de influenţă între minoritate şi majoritate au la bază
mecanisme psihologice diferite. În timp ce influenţa majorităţii este manifestă şi imediată, bazată
pe ascendenţa numerică şi unanimitate, influenţa minorităţii este latentă şi amânată, fiind
determinată de analiza atentă a unui punct de vedere greu de acceptat, dar legitimat de

49
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
consecvenţa cu care este susţinut de minoritate. Astfel, încercând să înţeleagă ceea ce vede
minoritatea, majoritatea începe să vadă şi ea la fel.
Se remarcă faptul că orice fel de opoziţie induce un factor de gândire divergentă din care
rezultă componenta esenţială a activităţii de creaţie în toate formele ei. Astfel, influenţa pozitivă a
unei poziţii nonconformiste obligă majoritatea să iasă din rutină, să reevalueze şi reinterpreteze
poziţia, ceea ce stimulează inovaţia şi dezvoltarea socială.
Există un întreg evantai de mecanisme cognitive de natură divergentă care au fost activate
printr-un conflict creat într-un mod artificial de către o minoritate. Un astfel de conflict poate
determina o mai bună organizare a informaţiei şi o mai mare flexibilitate în găsirea unor soluţii noi la
probleme. S-a putut constata că un punct de vedere minoritar exprimat într-un grup stimulează
relaţiile interpretării pozitive dintre membri, grup şi alte grupuri conexe.

CURS NR. 9

Problematica grupurilor sociale

Atât psihologia socială, cât şi politologia şi antropologia se preocupă de identificarea şi


cercetarea componentelor societăţii umane şi a relaţiilor dintre acestea.
Societatea globală se compune dintr-un ansamblu de formaţiuni sociale, înţelese ca reţele de
indivizi care au în comun modele culturale sau subculturale, pe baza cărora se dezvoltă procese de
relativă uniformizare, de distribuire de statute, roluri şi funcţii, precum şi orientarea selectivă în
raport cu problemele generale ale societăţii.
Principalele tipuri de formaţiuni sociale sunt: grupurile, colectivităţile şi organizaţiile.
Grupurile – formaţiuni sociale în care indivizii interacţionează direct, pe baza unor reguli
acceptate şi se recunosc ca membri ai unor entităţi distincte, într-un anumit moment şi loc.

50
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
Colectivităţile – au la bază, de asemenea, recunoaşterea unor norme şi principii comune, dar
nu presupun interacţiuni directe între membri (ex.: etniile, rit-urile religioase).
Organizaţiile – formaţiuni deliberat constituite în vederea atingerii unui anumit scop, prin
folosirea explicită a unor strategii de decizie şi control.
În calitatea lor de cadre naturale ale formării şi manifestării fiinţei umane, grupurile
constituie verigile esenţiale ale sistemului social global, realizând legătura necesară între individual
şi social, adică dintre planul existenţei psihoindividuale şi cel al existenţei macrosociale.

Definiţie, caracterizare generală, modele


Diferenţierea calitativă a grupurilor se realizează cel mai simplu în funcţie de:
- numărul membrilor care le compun
- tipurile de interacţiuni care se dezvoltă între membri.
Din acest punct de vedere, se deosebesc conceptual şi metodologic 3 tipuri de grupuri:
 grupuri primare – microgrupuri cu număr relativ mic de membri
 grupuri secundare – mai multe grupuri primare
 grupuri terţiare – mulţimile.
Fiecare manifestă o fenomenologie psihosocială specifică unor forme distincte ale realităţii
sociale aflate în strânsă interdependenţă. Aşadar, microgrupurile sunt sisteme dinamice care asigură
un prim nivel de integrare în cadrul sistemului social general, în care instituţiile şi organizaţiile vor
constitui nivele superioare de structurare a vieţii psihosociale.
Caracteristicile esenţiale ale microgrupurilor sociale:
1. un număr redus de membri – făcând posibilă o percepţie interpersonală directă şi reciprocă,
ce stă la baza dezvoltării unui sistem complex de interacţiuni afective, informaţionale, de influenţă
sau acţionale. Numărul ideal de membri – 20-30, dincolo de care interacţiuni directe „faţă în faţă” nu
sunt posibile.
2. relaţii afective intime şi nemijlocite – apar sub formă de: simpatie, antipatie sau indiferenţă
sociometrică; pe fundalul acestui tip de interacţiuni se desfăşoară procese şi fenomene psihosociale
de grup.
3. o strânsă interdependenţă a membrilor, născută în contextul acţiunilor comune, bazate pe
solidaritate şi coeziune de grup.
4. diferenţierea rolurilor între membrii grupului; din acest punct de vedere grupul apare ca un
sistem de distribuire a rolurilor, astfel încât funcţiile sale constitutive să fie îndeplinite optim.
5. existenţa unor scopuri şi valori comune, premise ale dezvoltării sistemului relaţional între
membrii grupului.

51
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
Deşi relevante, aceste caracteristici nu asigură baza corectă a unei definiţii operaţionale a
microgrupului, pentru că nu toate caracteristicile sunt în mod normal prezente în acelaşi grup,
datorită diversităţii tipologiei grupurilor şi fazelor distincte pe care acestea le parcurg. Drept urmare,
pentru definire se pleacă de la rolul structurant pe care îl are sarcina în constituirea grupurilor ca
sisteme dinamice şi de la funcţia psihologică a conştiinţei apartenenţei la grup corelativ cu
transformarea sentimentului de „eu” în acela de „noi”.
Din această optică, microgrupurile reprezintă sisteme interacţionale dinamice, formate dintr-
un număr relativ mic de membri (2-30), având următoarele caracteristici:
a. membrii participă constant şi nemijlocit la realizarea unei sarcini comune, impuse sau
adoptate prin consens;
b. membrii grupului interacţionează direct pe tot parcursul realizării sarcinii pe baza unor valori,
modele şi norme comportamentale, acţionale şi atitudinale impuse şi/sau adoptate de grup;
c. membrii au conştiinţa apartenenţei la grup şi se recunosc reciproc ca membri ai acestuia (au
aceeaşi identitate socială interiorizată permanent sau temporar, formal sau informal)
d. dezvoltă relaţii stabile şi nonîntâmplătoare între membrii săi, condiţionate nemijlocit de tipul
de activitate desfăşurată în comun, deci de tipul de sarcină asumată.
Din punct de vedere fenomenologic, microgrupul reprezintă o dimensiune distinctă a
realităţii sociale, cu proprietăţi, funcţii şi legi specifice. Grupul este o structură integrativă, în care
calităţile ansamblului sunt noi şi diferite faţă de simpla însumare a calităţilor părţilor componente.
Grupul se diferenţiază de mediu prin trasarea unor graniţe simbolice între care se vor elabora norme,
reprezentări, atitudini, ideologii şi simboluri comune, în paralel cu formarea tendinţelor de
autocreditare pozitivă a propriului grup în defavoarea altora cu care vine în contact.

Pentru explicarea proprietăţilor fundamentale ale microgrupului s-au creat modele teoretice
care stau la baza dinamicii de grup:
1. Modelul cvasimecanic – consideră că grupul este ca o maşină generatoare de interacţiuni,
clasificate în raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc. Interacţiunile ar urma legi stabile şi
universale, o acţiune producând întotdeauna acelaşi efect, ceea ce face posibilă predicţia
comportamentului de grup în situaţii tipice, indiferent de determinările sociale, de personalitatea
membrilor şi de tipul particular al sarcinii grupului. Această concepţie relevă caracterul legic şi
regularităţile proceselor interacţionale în grupurile sociale, omiţând însă factori ce ţin de
subiectivitatea membrilor grupului şi de mediul socio-cultural intern şi extern în care ei
interacţionează. De aceea modelul este apt să explice dinamica grupului în condiţii de variabilitate a
mediului.

52
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
2. Modelul organic – grupul este considerat un organism biologic, care parcurge în evoluţia
sa o serie de etape specifice: formare, creştere, maturizare, dezintegrare, care marchează diferenţe
calitative la nivelul proceselor şi fenomenelor subiacente ca şi al mecanismelor de adaptare la mediul
extern.
Dubla orientare a grupului spre interior şi exterior implică existenţa a două categorii de
scopuri, legate de autorealizare şi autoconservare. Modelul este mai complex decât cel cvasimecanic,
permiţând înţelegerea factorilor care determină schimbarea şi dezvoltarea grupului.
3. Modelul conflictual – prezintă grupul ca sistem în care coordonarea părţilor implică o
limitare reciprocă a gradelor de libertate, fapt care determină apariţia sistematică şi necesară a unor
conflicte interpoziţionale. Aşadar, conflictul este experienţa esenţială a grupului, iar răspunsul la
conflict determină o nouă stare a sistemului. Grupurile se raportează conflictual la ele însele şi la
mediul exterior, rezolvarea disensiunilor interne constituind premisele esenţiale ale dezvoltării.
Supravieţuirea grupului este condiţionată de echilibrul realizat între membrii grupului aflaţi pe trepte
diferite ale structurii puterii şi ale structurilor socio-afective. Schimbarea este rezultatul acordului
între interesele şi dorinţele aflate în joc, acord obţinut în urma unei confruntări active între membrii
grupului. Modelul omite posibilitatea realizării schimbării prin consens, ca şi prevalenţa factorilor de
coeziune grupală asupra celor divergenţi.
4. Modelul „de echilibru” – interpretează grupul ca un sistem aflat în echilibru, în care orice
factor perturbator intern sau extern va fi contracarat de forţe opuse, care vor asigura menţinerea stării
anterioare perturbării. Pe această bază se poate interpreta o serie de fenomene psihosociale din cadrul
microgrupului: echilibrul cognitiv, echivalenţa schimburilor interpersonale, disonanţa cognitivă etc.
Modelul este util numai în anumite subsisteme ale grupurilor şi pe perioade limitate, ignorând
contradicţiile dialectice care presupun dinamica grupului.
5. Modelul psihanalitic – accentuează relaţiile afective dintre membrii grupului din perspectiva
psihanalizei, uneori reducând chiar mecanismele psihosociale ale grupului la modelele freudiene ale
familiei, în care rolul determinant îl au relaţiile părinţi-copii şi relaţiile între fraţi. Modelul are
valoarea sa în descifrarea mecanismelor inconştiente prin care se structurează relaţiile afective în
cadrul grupului, dar ignoră determinanţa de ordin funcţional şi cultural.
6. Modelul interacţist (Bales) – are o preponderenţă empiristă şi artificială, plecând de la
înregistrarea tuturor tipurilor de interacţiuni care au loc între membrii unui grup în contextul unei
activităţi determinante, continuând apoi cu o analiză de conţinut cu baze teoretice. Acest model
simplifică mult problematica afectivă şi motivaţională a funcţionării grupurilor, impunând o
coroborare cu alte modele teoretice.
7. Modelul structural-funcţional – concepe grupul ca pe un sistem cu graniţe bine definite,
urmărind atingerea unui scop şi a cărui supravieţuire are, în general, un caracter dificil. Membrii

53
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
îndeplinesc funcţii diferenţiate, legate de asigurarea supravieţuirii grupului şi de realizarea sarcinii,
ceea ce explică distribuirea statutelor şi rolurilor în grup. Unele funcţii ale membrilor se
condiţionează reciproc, realizând echilibrul necesar menţinerii sistemului şi realizării sarcinii. Când
echilibrul nu se realizează, grupul are dificultăţi în desfăşurarea activităţilor şi uneori nu
supravieţuieşte. Modelul este important pentru că demonstrează rolul învăţării în structurarea şi
evoluţia sistemului şi evidenţiază legătura dintre motivaţia individuală şi menţinerea grupului ca
sistem. Dezintegrarea grupului apare consecinţă firească, obiectivă, a neechilibrului intern al
acestuia. Totuşi, accentuând necesitatea supravieţuirii şi omiţând condiţiile dezvoltării, modelul are o
tentă conservatoare.
8. Modelul creşterii cibernetice – consideră grupul ca sistem de prelucrare a informaţiei, cu
posibilităţi potenţiale de autoreglare şi autodezvoltare. Urmărind atât supravieţuirea cât şi
dezvoltarea, modelul vizează şi strategii implicite de dezvoltare pe baza a trei categorii de feed-back-
uri:
 feed-back-ul urmăririi şi realizării scopurilor (reorientarea activităţii membrilor în funcţie de
scopuri şi rezultatele acestora)
 feed-back-ul organizării şi restructurării interne (se realizează în raport cu compatibilitatea
între normele şi valorile grupului şi cele ale spaţiului socio-cultural)
 feed-back-ul realizat de conştiinţa de sine a grupului ca sistem, la acest nivel membrii
acţionând ca agenţi ai conştiinţei de grup. Datorită acestor mecanisme, membrii grupului îşi
formează un sistem de reprezentări şi simboluri prin care se raportează la relaţiile interpersonale
din grup, iar procesele psihosociale dezvoltate în acest context generează reglări continue în
planurile vieţii de grup, asigurând atât echilibrul cât şi evoluţia sistemului.
Modelul este foarte complex, dar are şi minusuri: accentuează autoreglarea, învăţarea şi
dezvoltarea, ignorând parţial aspectul psihologic al constituirii raporturilor intra- şi intergrupale,
în favoarea aspectelor formale, organizaţionale.
Sintetizând informaţiile, putem spune că microgrupurile reprezintă sisteme interacţionale
dinamice, bazate pe autoreglare, dezvoltare şi adaptare la mediu.
Caracteristici ale microgrupului:
1. între elementele sistemului (membrii grupului), se dezvoltă relaţii directe, nonîntâmplătoare
şi relativ stabile, ele constituind structurile psihosociale de grup (socio-afective, de
comunicare, de influenţă, motivaţionale, normativ-axiologice şi de realizare a sarcinilor)
2. în urma dezvoltării structurilor sale, microgrupul capătă calităţi şi funcţii noi, ce nu se reduc
la simpla însumare a calităţilor părţilor componente.
3. grupurile sunt sisteme vectorizate teleologic, scopurile comune ale membrilor având rol
structurant pentru întreaga viaţă şi activitate de grup.

54
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
4. datorită complexităţii structurilor sale, grupul dezvoltă mecanisme psihosociale de
autoreglare internă şi externă, mecanisme care asigură coeziunea, stabilitatea şi eficienţa
activităţilor comune, pe fondul învăţării şi dezvoltării.
5. microgrupurile reprezintă subsisteme în sistemul social global, ceea ce condiţionează
dezvoltarea unor relaţii de coordonare şi subordonare structurală şi funcţională cu alte
subsisteme sociale (persoane, grupuri, organizaţii, instituţii)
6. în calitate de subsisteme, microgrupurile menţin relaţii complexe cu mediul extern (relaţii de
natură substanţială, energetică, informaţională, psihosocială).
7. având caracter dinamic, grupurile parcurg etape şi procese evolutive de formare, dezvoltare,
manifestare activă şi destructurare, alcătuind astfel istoria grupului.
8. procesele psihosociale specifice microgrupurilor implică interacţiunea complexă a factorilor
de natură axiologică, cognitivă, afectivă şi motivaţională, pe fondul influenţei socio-culturale
a mediului extern.
9. în cadrul grupului acţionează legi probabiliste, cu diferite grade de generalitate, valabile
pentru anumite categorii de sisteme sau pentru toate categoriile, precum şi legi specifice
subsistemelor componente.
Modelul cibernetic are valoare metodologică şi operaţională, permiţând analize pertinente
pentru oricare caz particular întâlnit în practică.
INTRĂRI (xi) STĂRI INTERNE (zk) IEŞIRI (yj)
Resurse – umane PROCESE, STRUCTURI ŞI - produse materiale
- materiale FENOMENE PSIHOSOCIALE (sarcina) -
informaţionale DE GRUP - informaţii

Influenţele externe - relaţii externe


- influenţe asupra
mediului etc.
Pornind de la relaţia generală: yj = f ( xi ⋅ zk ), se pot determina condiţiile fizice şi
psihosociale necesare pentru atingerea anumitor obiective, se pot anticipa comportamentele şi
performanţele grupului. Se parcurg cu necesitate câteva etape:
a.analiza şi identificarea parametrilor mărimilor de intrare: componenţa umană a grupului, cadrul
formal în care activează, resursele materiale, energetice şi informaţionale de care dispune,
condiţiile fizice în care activează grupul şi influenţele primite din exterior etc.;
b. evidenţierea exigenţelor proiectate ale mărimilor de ieşire: parametrii de performanţă
(cantitatea şi calitatea produselor, productivitatea etc.), influenţele asupra mediului, relaţiile cu alte
elemente ale sistemului social etc.

55
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
c. determinarea parametrilor stărilor interne care pot asigura sau nu realizarea obiectivelor: tipul
leadership-ului, distribuirea rolurilor între membrii grupului, modalităţile de realizare a
autoreglărilor interne etc.
Parcurgând aceste etape, pe modelul existent, se poate realiza o analiză eficientă a tipului de
grup, a condiţiilor de funcţionare a grupului, a tipului de sarcină pe care grupul o poate îndeplini, a
relaţiilor din grup şi a performanţelor acestuia.

Caracteristicile generale ale grupurilor


Tipul grupului – se stabileşte în funcţie de modul de formare, numărul de membri, relaţiile
dintre aceştia, natura activităţilor desfăşurate etc.
Mărimea – numărul de membri ce compun grupul, influenţând performanţa, creativitatea,
intimitatea relaţiilor interpersonale
Compoziţia – reflectă caracteristicile psihosociale ale membrilor grupului sub aspectul
vârstei, sexului, etniei, nivelului de instrucţie, stării civile, statutului profesional etc.
Structura – modul de configurare a relaţiilor interpersonale dintre membri (relaţiile socio-
afective, de comunicare, de influenţă, de coordonare, de control etc.)
Sarcina – obiectivul ce trebuie realizat (componentă obiectivă şi una subiectivă)
Coeziunea – forţele care menţin unitatea grupului şi circumscrierea limitelor sale, fiind
rezultantă a relaţiilor intra- şi extragrupale, caracteristicile psihosociale ale membrilor, natura
sarcinii, contextul de desfăşurare a activităţii etc.
Nivelul de integrare – expresia gradului de maturitate a relaţiilor psihosociale, gradul de
elaborare a normelor şi valorilor comune, a identificării membrilor cu grupul, a participării la viaţa
colectivă, a conştiinţei de grup (colective).
Vechimea grupului – timpul scurs de la momentul constituirii sale. Corelat cu nivelul de
integrare şi performanţă, exprimă viteza de maturizare şi structurare a grupului.
Eficienţa – exprimă sintetic parametrii calitativi şi cantitativi de realizare a sarcinii, dar şi pe
cei de menţinere a grupului şi de satisfacere a trebuinţelor membrilor săi.
Fiecare dintre aceste caracteristici este condiţionată de celelalte, dar şi de ansamblul
proceselor şi fenomenelor psihosociale de grup. Deci, la nivelul grupului acţionează un sistem de
determinări structurale, în care fiecare factori poate fi succesiv sau simultan, cauză, condiţie sau
efect.

Dinamica şi funcţiile psihosociale ale microgrupurilor

56
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
În cadrul teoriei structural-funcţionale asupra grupurilor sociale (Parsons, Bales şi Shils), se
evidenţiază două dintre principalele dimensiuni ale oricărei structuri sociale: dinamica şi funcţiile în
cadrul sistemului supraordonat. În sens general:
Dinamica reprezintă ansamblul forţelor care acţionează în cadrul grupului ca rezultat al
interacţiunii şi desfăşurarea în timp a diferitelor tipuri de procese psihosociale: socio-afective,
motivaţionale, cognitiv-evaluative, de comunicaţie, influenţă şi realizare a sarcinii.
În sens particular (Kurt Lewin) defineşte dinamica drept ansamblul metodelor psihosociale
prin intermediul cărora grupul poate fi folosit ca instrument de intervenţie formativă asupra
persoanelor şi organizaţiilor sociale. Ambele definiţii acceptă faptul că prin cunoaşterea
mecanismelor şi proceselor psihosociale specifice microgrupurilor, acestea se pot utiliza pentru a
exercita influenţe asupra unor persoane, grupuri sau organizaţii în scop terapeutic sau pentru
optimizarea unor aspecte ale activităţii formaţiunilor respective.
Strâns legată de dinamică este şi noţiunea de funcţii ale grupurilor, ce derivă din tripla lor
calitate de: mediu natural şi imediat al existenţei individului, verigă de legătură dintre individual şi
social, element de bază al diferitelor tipuri de structuri şi formaţiuni sociale. În consecinţă, funcţiile
microgrupurilor se vor manifesta pe 4 direcţii principale:
- realizarea sarcinii corespunzătoare unor criterii optime de grup sau sociale.
- satisfacerea trebuinţelor psihologice ale membrilor grupului şi rezolvarea problemelor
acestora
- asigurarea şi menţinerea coeziunii, coerenţei şi limitelor grupului
- reglementarea raporturilor dintre grup şi alte grupuri, organizaţii şi instituţii sociale.

Clasificarea microgrupurilor
Există o diversitate tipologică, de aici dificultăţi de identificare a criteriilor de clasificare.
1. În funcţie de caracteristicile relaţiilor dintre membri:
 grupuri primare (de contact „faţă în faţă”)
 grupuri secundare (relaţii indirecte, prin „releu”)
Membrii ce fac legătura între subgrupurile unui grup secundar reprezintă puncte de
articulaţie, fiecare având grad de conexitate dat de numărul de relaţii în care sunt implicaţi.
2. După modul de formare:
 grupuri naturale – se nasc spontan, datorită condiţiilor ce determină dezvoltarea de relaţii
stabile între viitorii membri. Există aici patru categorii – Cooley – familia, grupul de joc al
copiilor, grupul de vecinătate, comunitatea de bătrâni)

57
Note de curs “Psihologie socială” lect.univ.drd. Mihaela Rus
 grupuri artificiale – formate în urma unui proiect ştiinţific, organizatoric sau de utilitate
practică (grupurile de laborator, cele care formează organizaţiile sau instituţiile, grupurile de
decizie, de dezbatere, de rezolvare a unei probleme, terapeutice etc.)
3. În funcţie de natura activităţii desfăşurate (tipul sarcinii):
- grupuri şcolare
- grupuri de muncă
- grupuri de creaţie
- grupuri militare
- grupuri sportive
- grupuri de discuţie
- grupuri de petrecere a timpului liber etc.

58
PSIHOLOGIE SOCIALA
Între ele există diferenţe esenţiale în dinamică, coeziune, leadership etc.
4. În funcţie de existenţa cadrului instituţional-normativ:
- grupuri formale (instituţionale)
- grupuri informale (spontane)
5. În funcţie de raporturile între membri şi grupuri:
- grupuri de apartenenţă – membrii le aparţin în mod natural sau prin activitatea pe care o
desfăşoară în mod curent. Participarea poate fi efectivă, dar nu neapărat şi psihologică (de
adaptare a valorilor, ideilor şi atitudinilor grupului). Uneori apartenenţa poate fi fictivă
(imaginată), alteori pur formală (fără adeziune subiectivă).
- grupuri de referinţă – grupurile de la care se împrumută valorile, normele şi atitudinile considerate
de referinţă prin prestigiul de care se bucură
- grupuri de presiune – cele care pot exercita influenţa semnificativă asupra persoanelor, grupurilor
sau instituţiilor, datorită poziţiei, prestigiului sau puterii pe care o deţin, pe baza resurselor de care
dispun (informaţionale, economice, politice, profesionale, ideologice sau religioase)
D. Anzieu şi J. Y. Martin propun o clasificare după numărul membrilor, tipul de relaţii, stabilitatea
relaţiilor interpersonale, durata existenţei grupurilor, obiectivele explicite sau implicite.
1. mulţimea – număr mare de membri, relaţii interindividuale foarte slabe, instabilă, predispusă la
contagiune afectivă, durata redusă de existenţă, dominată de pulsiuni latente şi credinţe, fără o
conştiinţă clară a scopurilor
2. banda – număr mic de membri, grad redus de structurare, durata relativ scurtă de existenţă, susţinere
reciprocă a membrilor pentru atingerea unor scopuri conjuncturale, cu mijloace para- sau antisociale.
3. gruparea – număr mare sau mijlociu de membri, grad mediu de structurare, relaţii umane superficiale,
suport pentru idei, atitudini sau convingeri individuale, pe fondul unei rezistenţe pasive sau a unor
acţiuni limitate
4. grupul primar – număr redus de membri, grad înalt de structurare, relaţii interpersonale intime,
conştiinţa clară a scopurilor, durată mare de existenţă, influenţă mare asupra membrilor pe fondul
acţiunii comune sistematice
5. grupul secundar – număr mijlociu sau mare de membri, foarte înalt grad de structurare, durată medie
sau mare de existenţă, pe fondul unei activităţi organizate, relaţii între membri funcţionale în special,
conştiinţă relativ clară a scopurilor şi mijloacelor de realizare a acestora.
Identificarea corectă a tipului de grup are importanţă operaţională deosebită pentru că
multe particularităţi structurale, funcţionale şi de dinamică depind direct de acest parametru.

59