Publius Ovidius Naso

Aşa cum scrie el însuşi în Tristia IV 10, Ovidiu s-a născut la 20 martie 43 î.Hr. în oraşul Sulmo (astăzi:
Sulmona), situat în Italia de mijloc, la aprox. 140 km depărtare de Roma. Tatăl său aparţinea nobilimii şi-l
destinase funcţiilor publice. După un scurt studiu al retoricei, Ovidiu se dedică totuşi carierei artistice. Îşi
completează cultura la Atena şi, împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Macer, întreprinde o călătorie
în Sicilia şi Asia Mică.
Întors la Roma, intră în cercul literar condus de Messalla Corvinus şi duce o viaţă extravagantă lipsită de
griji în mijlocul protipendadei romane. Operele lui sunt pe placul înaltei societăţi şi printre protectori se află
însuşi împăratul Augustus. După moartea lui Horaţiu (8 î.Hr.), devine cel mai cunoscut şi apreciat poet din
Roma.
În toamna anului 8 d.Hr., în timp ce poetul se afla pe insula Elba, în mod neaşteptat, fără o hotărîre
prealabilă a Senatului, Augustus hotărăşte exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe ţărmul îndepărtat al Mării
Negre. Forma de exil la care a fost supus era relativ mai uşoară („relegatio”) şi nu cuprindea clauza aquae
et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”). Motivele exilului sunt până astăzi învăluite de
mister. Ovidiu însuşi scria că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie şi o greşeală.
Poezia încriminată este cu mare probabilitate Ars amatoria, care ar fi venit în contradicţie cu principiile
morale stricte ale împăratului, deşi această operă fusese publicată cu câţiva ani mai înainte. În Tristia,
Ovidiu se referă şi la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”. Cercetătorii sunt de părere
că Ovidiu ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus.
Ovidiu a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la Roma, să obţină graţia lui Augustus. Toate au
rămas lipsite de succes, chiar după moartea lui Augustus, urmaşul său, Tiberius, nu l-a rechemat la Roma.
Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis, unde a fost şi înmormântat, dar
această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă că în primăvara
anului 18 d.Hr. poetul era încă în viaţă. Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus - în parte patetic, în
parte ironic - următorul text, în forma unei scrisori trimise soţiei sale (Tristia, III, 73-76):
„Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorumIngenio perii, Naso poeta meo.At tibi qui transis, ne sit grave
quisquis amasti,Dicere: Nasonis molliter ossa cubent”.
În traducerea liberă a lui Theodor Naum:
„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţulIubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai
iubit vreodată, Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin”.

Opera
Scrieri înainte de exil
Poeme de iubire
Amores - „Iubiri” (23 î.Hr.-16 î.Hr.), în 3 cărţi cuprinzând 49 elegii.
Heroides sau Epistulae Heroidum - „Eroine” sau „Scrisori ale unor eroine” (10 î.Hr.), 18 scrisori fictive de
dragoste ale unor personagii feminine mitice adresate bărbaţilor iubiţi, de ex. Ariadna către Theseu, Didona
către Enea, Medeea către Jason etc.
Ars amandi - „Arta iubirii” (1 î.Hr.), poem erotico-didactic în 3 cărţi (două adresate bărbaţilor şi una
adresată femeilor), cuprinzând „învăţăminte” privind arta seducţiei şi a dragostei.
Remedia amoris - „Remediile iubirii”, replică ironică la Ars amatoria, în care se recomandă amanţilor
nefericiţi diverse mijloace pentru a scăpa de dragostea chinuitoare şi de urmările ei.
De medicamine faciei femineae - „Îngrijirea feţei feminine”, cu diferite mijloace cosmetice.
În aceste prime opere, Ovidiu continuă tradiţia poeziei elegiace romane de exaltare a sentimentului de
dragoste, pregătită de Catullus şi de neoterici în perioada republicană şi dezvoltată de Sextus Propertius şi
Albius Tibullus în epoca lui Augustus. Sentimentul de dragoste este tratat în maniera elegiei erotice
alexandrine. Poetul cântă iubirea efemeră, uşoară, după cum însuşi se autodefineşte tenerorum lusor
amorum („cântăreţul glumeţ a dragostei uşoare”), dar şi dragostea nefericită, înşelată sau neîmpărtăşită,
practicând o distanţare faţă de propriile sentimente.

Poeme mitologice
Phaenomena - Poem descriind diverse apariţii cereşti (s-au păstrat doar câteva fragmente)
Metamorfoze - „Metamorfozele”, 15 cărţi în hexametri cuprinzând 250 legende (un om sau o zeitate se
transformă într-un animal, într-o plantă sau o constelaţie, în urma unor întâmplări deosebite), desfăşurate
cronologic, de la formarea universului până la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o constelaţie.
Fasti - „Sărbătorile” - calendar versificat al sărbătorilor romane, operă întreruptă prin exilul poetului
(cuprinde doar lunile Ianuarie până la Iunie).
Tragedia Medeea, de mare renume în antichitate, s-a pierdut aproape în întregime.

Lirica din exil

Tristia - „Tristele”, în 5 cărţi
Epsitulae ex Ponto sau Pontica - „Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea Neagră)” sau „Ponticele”, în
patru cărţi.
Ambele opere sunt culegeri de elegii personale sub forma unor scrisori trimise din Tomis şi adresate lui
Augustus, soţiei sau prietenilor cu rugămintea de a fi iertat şi de a i se permite revenirea la Roma. Ovidiu
prezintă situaţia nefericită a propriei persoane, exprimarea directă a sentimentelor de durere şi de tristeţe
provocate de dorul de Roma, de casă, de familie şi de prieteni.
Ovidiu a scris şi o operă în limba populaţiei locale (geţi, sciţi), care ar fi fost de mare importanţă pentru
filologia limbii române dar care, din păcate, s-a pierdut.
Obs: In fotografie statuia poetului Ovidiu amplasata in Constanta in Piata care ii poarta si numele
Recomand cu placere operele sale, mai ales acelor care sunt sau se simt tineri.
Din limba latina cuvantul NASO (al treilea nume al lui Ovidiu) se poate traduce prin "nasos" (era calitatea
reala a poetului).Pentru fiecare roman al treilea nume era o caracteristica pusa de ceilalti, un fel de porecla
in zilele noastre.