RĂZBOIUL CELOR DOUĂ ROZE

I. Sfârsitul campaniilor din Franta face sa se reverse în Anglia companii de soldati obisnuiti cu prazi bogate si
gata oricând sa se puna în serviciul unei cauze, bune 13413d35n sau rele. Scrisorile din acea vreme sunt pline de
asasinate, insurectii, executii ilegale, povestite pe tonul cel mai firesc, ca niste incidente inevitabile. Ducele de
Suffolk, ducându-se la Calais, îsi vede nava controlata de un vas necunoscut; e condus la bord si primit cu
cuvintele: „Bine ai venit, tradatorule!". Dupa care e coborât într-o barca si, fara judecata, cu vreo cinci sau sase lovi -
turi de sabie ruginita, un membru al echipajului îi taie capul. În 1450 comunele din Kent se rascoala la instigatia
unui aventurier, Jack Cade, care pretinde  sa i se spuna Mortimer si afirma ca este descendentul lui Eduard al III-
lea[1]. Acest cap al insurectiei se duce pâna la Londra, nefiind oprit decât de certurile sale cu orasenii, si, înainte de
a fi ucis, decapiteaza pe vistiernicul regelui si pe un sheriff din Kent. Nobilimea era pe atunci gata sa urmeze astfel
de uzurpatori, pentru ca regele însusi nu-i altceva decât fiul sau nepotul unui uzurpator. Regii Lancaster o stiu prea
bine. Când Henric al V-lea, crezând ca tatal sau a si murit, pune mâna pe coroana, Henric al IV-lea, trezit din
letargie, murmura: „Nu-i înca a ta si nici a mea n-a fost niciodata..." Împotriva debilului Henric al VI-lea se ridica
Eduard, duce de York, mostenitor mai apropiat al lui Eduard al III-lea, pentru ca este descendent dupa mama al
ducelui de Clarence, pe când Lancasterii nu provin decât din mezinul Ioan de Gand. În jurul trandafiriului rosu al
Lancasterilor si al trandafirului alb al familiei de York se vor grupa seniorii razboinici, fara alt tel politic decât acela
de a se îmbogati în urma victoriei partidei lor.

II. Luptele dintre nobilii ambitiosi si avizi nu stârnesc prea mult interes în tara. Viata îsi continua mersul. Se ara
câmpiile, se strâng recoltele; se dezvolta negotul londonez. Vreo duzina de mari baroni, împreuna cu prietenii si
vasalii lor si, mai ales, bandele lor de mercenari sunt singurii care iau parte la lupte. Trebuie sa dea dovada de
prudenta si sa respecte, în toiul bataliilor, neutralitatea oraselor si a satelor, caci în cuprinsul acestora oamenii sunt
numerosi si gata sa se ridice, daca ar fi stârniti, împotriva uneia sau alteia din cele doua roze. Bataliile care hotarasc
soarta tronului se dau între câteva mii de oameni. Ele confirma declinul cavaleriei. De ambele parti luptele sunt
dominate de arcasi, dar putin câte putin, omul, animal curajos, se obisnuieste sa înfrunte sagetile. Baronii îi sar jeaza
pe arcasi si cauta lupta corp la corp, în care toporul si sabia vor decide victoria. Astfel, bataliile acestea, cu tot
numarul lor mic de combatanti, provoaca imense varsari de sânge singurei clase participante la lupta. Dupa
razboiul celor doua roze, nobilimea engleza se va vedea redusa la câteva familii.

III. Nefericitul Henric al VI-lea nu era facut pentru vremuri atât de aspre. Nu era de loc prost, dar nici rege nu
era de loc; era un sfânt si, în treburile pamântesti, un copil. E greu de imaginat o fiinta mai blânda, mai respectabila
si mai slaba. În marile razboaie de pe vremea domniei sale, el n-a fost decât un spectator, lasându-le pe seama lui
Somerset si a lui Warwick, el aparând pe scena numai pentru a-si lua locul într-un cortegiu sau la o hiro tonisire.
Traind printre oameni care se urau, nu se gândea decât sa-i împace. Casatorit cu o scorpie, Marguerite de Anjou, se
arata fata de ea totdeauna rabdator si afectuos. Singurele sale placeri erau sa asculte liturghia, sa studieze istoria si
teologia. Avea oroare de orice pompa si purta haine de orasan. În locul pantofilor cu vârfuri ascutite pe atunci la
moda printre nobili, purta pantofi cu vârf rotund, ca taranii. Când trebuia sa-si îmbrace mantia regala, o tragea
peste o târsâna. Înainte de fiecare masa îsi spunea rugaciunea, ca un calugar, si avea totdeauna în fata lui o icoana
cu cele cinci rani ale lui Hristos. Chesterton a remarcat ca regii debili si piosi au lasat monumentele cele mai
durabile si cele mai frumoase. Eduard Confesorul cladise abatia de la Westminster; Henric al VI-lea fonda Colegiul
din Eton (1440) si construi la Cambridge admirabila capela de la King's College. Constructiile acestea sfârsira prin
a-l ruina. Într-o vreme când toata lumea, nobili si negustori, se îmbogatea, numai regele era îndatorat pâna peste
cap. În 1451 trebui sa împrumute bani pentru a celebra craciunul si, în ziua de boboteaza, nemaiavând credit, regele
si regina nu putura lua cina. Acest suveran naiv si parca ireal avea sa fie o prada usoara pentru cava lerii brutali si
fara scrupule.

IV. În 1453, Henric al VI-lea (care era nepotul bietului Carol al VI-lea al Frantei) dadu semne sigure de nebunie.
Nu numai ca pierduse memoria si judecata, dar nici nu mai putea merge, nici sa se tina în picioare. Nici macar nu
întelese ca i s-a nascut un fiu. Varul sau York, sprijinit de Warwick, senior puternic supranumit în acelasi timp
ultimul dintre baroni si fauritorul de regi, se încorona la Westminster sub numele de Eduard al IV-lea. Blândul
Henric fu închis în Turn si tratat cu omenie, dupa cum spun cronicarii yorkisti, lasat în parasire si într-o stare de
murdarie incredibila, afirma, dimpotriva, cronicarii lancasterieni. „Sunteti nedrepti - spunea el cu blândete
paznicilor sai - când loviti astfel un rege încoronat". Apoi o cearta între Eduard al IV-lea si fauritorul de regi repuse
deodata pe tron pe Henric al VI-lea si roza rosie. În sfârsit, Eduard, batându-l pe Warwick, care pieri în lupta, îl
ucise pe printul de Wales si puse sa-l asasineze chiar pe rege. Dupa acest constiincios masacru (1471), Eduard al IV-
lea domni fara mari împotriviri pâna în 1483. Cu totul opus sfiosului sau var, a fost un print al Renasterii,
stralucitor si cinic. Nu se da în laturi sa mângâie nevestele negustorilor din City si marea lui frumusete le facea sa
nu fie neînduplecate. „Pe legea mea - îi spunea o vaduva bogata -, pentru mutrisoara ta fermeca toare, ai sa capeti
oricând douazeci de livre". Regele, care nu se astepta sa primeasca de la ea decât jumatate din suma, îi multumi si o
saruta. Dupa care i-a mai dat douazeci de livre, „pentru ca ea considera ca sarutul unui rege e cea mai pretioasa
bijuterie". Multumita marilor negustori si nevestelor lor, Eduard al IV-lea traia de pe o zi pe alta, din darnicia
supusilor sai. E de crezut ca donatorii nu pierdeau nimic; avantajele si monopolurile care le erau acordate le
îngaduiau sa recupereze banii de la multimea de cumparatori, ceea ce era o forma ingenioasa de impozit
indirect[2].

V. Venirea la domnie a casei de York a fost o lovitura destul de grea data prestigiului parlamentului. Pe când
regii lancasterieni, uzurpatori, cerusera acestuia învestitura, regii din casa de York pretindeau sa domneasca numai
în virtutea dreptului de mostenire. De altfel, Camera Comunelor a încetat în vremea aceea sa reprezinte realmente
comunitatile Angliei. La început orice orasan care platea impozite avea drept de vot. Dar asa cum îmbogatirea
marilor negustori transformase ghildele în cercuri închise, multe târguri cumparau de la coroana o carta în virtutea
carora noii veniti erau exclusi. Dreptul de a alege pe reprezentantii orasului îl aveau când numai primarul si
consilierii sai, când un consiliu compus din orasenii cei mai bogati. Astfel începu procesul care avea sa transforme
pentru multe secole atâtea circumscriptii engleze în „burguri putrede" în care alegatorii vor fi atât de restrânsi încât
vor deveni usor de corupt. Tot astfel, începând din 1430, cavalerii comitatelor fura alesi numai de catre freeholderii
al caror pamânt aducea un venit de cel putin patruzeci de silingi (circa douazeci de lire de astazi)[3]. Multi barbati
care pâna atunci votasera se vazura astfel lipsiti de dreptul lor.

Regimul acesta avea sa tina pâna la reforma electorala din 1832. El asigura puterea legala a unei clase putin
numeroase, caci în timpul alegerilor seniorii cei mai puternici exercitau o energica presiune asupra detinatorilor de
pamânturi si a prietenilor. În 1455 ducesa de Norfolk scria lui John Paston[4]: „Deoarece, din diverse motive, este
necesar ca lordul vostru sa aiba acum în parlament oameni de-ai lui, care sa-l slujeasca, dorim si va rugam ca, dupa
citirea acestei scrisori, sa dati votul dumneavoastra prea iubitilor nostri veri si slujitori John Howard si sir Roger
Chamberlain, ca sa fie alesi cavaleri ai shire-ului. si îndemnati-i sa voteze în acelasi fel pe toti ceilalti pe care
întelepciunea voastra i-ar putea hotarî sa procedeze astfel". Asemenea recomandari sunt cunoscute din toate
vremurile.

VI. Eduard al IV-lea lasa doi baieti, dintre care cel mai mare ar fi trebuit sa-i urmeze la tron, dar fratele sau
Richard, duce de Gloucester, puse la cale asasinarea nepotilor sai, dupa ce fusesera închisi în Turnul Londrei, si
deveni rege sub numele de Richard al III-lea (1483). Shakespeare i-a facut un portret monstruos acestui cocosat
crud, curajos si stralucit. Desi unii istorici au încercat sa-l reabiliteze pe Richard al III-lea, se pare ca trebuie sa-i
dam crezare lui Shakespeare. Când poporul afla de dublul asasinat din Turn, sentimentul de revolta care de multa
vreme fierbea în sufletul englezilor, obositi de razboaie civile si uzurpari, lua o forma mai precisa. Se parea ca se
ivise o sansa de împacare a celor doua roze. Ramasese un Lancaster, Henric Tudor, duce de Richmond, un
adolescent slabut, care din prudenta fugise în Bretania si care, prin mama sa, Margareta, descindea direct din Ioan
de Gand. Daca Henric ar fi putut sa se casatoreasca cu Elisabeta de York, fiica lui Eduard al IV-lea, cele doua case s-
ar fi unit. Richard, care întelese pericolul, se stradui sa-si apropie orasenii, convocând parlamentul, si planui sa se
casatoreasca el însusi cu nepoata sa. Dar curând, Henric Tudor, plecând din Harfleur, debarca la Milford Haven cu
doua mii de soldati, englezi refugiati si aventurieri bretoni. Ţara Galilor se pronunta în favoarea lui pentru ca
familia Tudor era galeza. Se întâlni cu Richard la Bosworth (1485). Soarta bataliei fu decisa de marii seniori Stanley
din Lancashire, care se pronuntara pentru Henric, pentru ca lordul Stanley, în a doua lui casatorie, avea de sotie pe
mama acestuia. Richard se arunca vitejeste în învalmaseala, doborî mai multi luptatori, dar fu si el ucis. Coroana pe
care o purta în timpul bataliei si care cazuse într-un tufis fu gasita dupa încetarea bata liei si pusa de Stanley pe
capul fiului sau vitreg, care deveni regele Henric al VII-lea. „Astfel vom uni roza alba si roza rosie. Dea Domnul,
care a privit atâta timp cu mânie ura lor, sa se însenineze cerul dupa aceasta fericita unire. Anglia a fost multa
vreme necugetata si s-a mutilat ea însasi... O! fie ca astazi, Richmond si Elisabeta, mostenitori legitimi ai celor doua
case regale, sa se uneasca prin sfânta vointa a Domnului". Casatoria avu loc în anul urmator. Razboiul celor doua
roze se terminase.