Fizică atomică

Fizica atomică este o ramură a fizicii ce se ocupă cu studiul atomilor ca un sistem izolat de electroni şi un nucleu
atomic. În principal se studiază aranjarea electronilor în jurul nucleului. De asemenea, se studiază şi procesul prin
care aranjarea electronilor se modifică. Aceasta include şi ionii şi atomii neutrii.

Termenul de fizică atomică este cel mai des asociat cu fizica nucleară, deoarece în general atomic şi nuclear sunt
sinonime pentru majoritatea populaţiei. Specialiştii fizicieni diferenţiazăfizica atomică şi fizica nucleară. În cazul
fizicii nucleare se studiază strict numai nucleul atomului.

Atomii izolaţi
În cadrul fizicii atomice, atomii sunt întotdeauna consideraţi izolaţi – un singur nucleu înconjurat de unul sau mai
mulţi electroni legaţi. Din acest motiv nu se studiază formarea moleculelor, nici nu se examinează atomii în stadiu
solid sau în materie condensată. Se studiază procese precum ionizarea şi excitarea de către fotoni sau coliziunea
cu particule atomice.

Modelarea atomilor în izolare nu pare realistă, însă atomii din gaz şi plasmă interacţionează între ei pe o durată de
timp enormă în comparaţie cu procesele atomice studiate. Astfel, atomii pot fi consideraţi izolaţi. Fizica atomică
oferă bazele teoriei ce se foloseşte în fizica plasmei şi fizica atmosferei.

Electroni
Configuraţia electronilor se referă la aranjarea electronilor în cadrul unui atom. Precum alte particule elementare,
electronii sunt supuşi legilor mecanicii cuantice. Stările cuantice ale unui electron sunt date de funcţia undă cu
valori în spaţiu şi timp.

Electronii se mută dintr-un nivel de energie în altul numai prin emisia sau absorbţia de energie cuantică – sub
forma de foton.

Cunoaşterea configuraţiei electronilor într-un atom are aplicaţii în înţelegerea structurii tabelului periodic din chimie.
De asemenea, aceste date se folosesc pentru descrierea legăturilor chimice ce fac atomii să se ţină apropiaţi. În
acelaşi fel se pot explica şi unele proprietăţi ciudate ale laserelor şi a semiconductoarelor.

Stări cuantice
Un sistem mecanic cuantic poate avea numai anumite stări. În consecinţă numai anumite nivele de energie sunt
posibile. Nivelul de energie se referă, în general, la configuraţia electronilor în atomi sau molecule. Spectrul de
energie poate fi cuantificat. Deci, nivelul de energie este o cantitate măsurabilă utilizată pentru descriere
ansamblului de sisteme mecanice cuantice în fizică. Nivelul de energie poate fi numit „degenerat” dacă acelaşi
nivel este obţinut de mai multe stări ale sistemului mecanic cuantic.

Energia dintre electroni

Nivelul de energie este întotdeauna definit. Măsurarea valorii în sine nu are sens. Ceea ce are sens este
măsurarea diferenţei dintre două nivele de energie A şi B. Astfel se poate determina câtă energie este necesară
pentru trecerea din starea A în starea B. Diferenţa de nivel de energie între electroni ne permite să calculăm
spectrul de emisie şi de absorbţie a atomilor în interacţiunea cu fotoni.

Funcţia de undă
Cu ajutorul funcţiei de undă se poate determina probabilitatea de a găsi o particulă în regiunea dorită a spaţiului.
Funcţia este folosită pentru descrierea oricărui sistem fizic. Cu aceasta se face maparea posibilelor stări ale
sistemului în numere complexe. Evoluţia în timp poate fi calculată folosind legea mecanicii cuantice: ecuaţia
lui Schrödinger. Valorile funcţiei sunt numere complexe ce reprezintă amplitudini de probabilitate ca sistemul să se
găsească în oricare stare posibilă. În cadrul atomilor, funcţia ne dă configurările posibile ale electronilor.

Orbitalul atomic
Orbitalul atomic este o funcţie de undă ce determină regiunea în care un electron se poate găsi în jurul unui atom
izolat, într-o stare energetică particulară. Rezultatul se mai numeşte şi lista de stări cuantice posibile ale
electronului.

Starea unui electron într-un atom este dată de patru numere cuantice. Aceste numere sunt proprietăţile orbitalului
în care se găseşte electronul:

• Numărul cuantic principal, notat n ≥ 1. Acesta cuantifică energia per total a orbitalului şi distanţa
electronului faţă de nucleul atomului. În funcţie de acesta, nivelurile electronice se împart în pături K, L, M,
etc.
• Numărul cuantic azimutal, notat l, cu valori între 0 şi n-1. Acesta împarte o pătură în subpături, determinând
tipul orbitalului, cunoscut şi ca numărul de noduri în graficul densităţii.
• Numărul cuantic magnetic, notat m, cu valori între - şi +, inclusiv 0. Determină transferul de energie al unui
orbital atomic datorat câmpului magnetic extern (efectul Zeeman). Acest număr indică orientarea în spaţiu
a momentului magnetic.
• Numărul cuantic de spin, notat ms, cu valorile -½ sau +½ (numite uneori „jos” sau „sus”). Spinul este o
proprietate intrinsecă a electronului, independentă de celelalte numere cuantice.
Conform principiului de excludere al lui Pauli, nu există doi electroni într-un atom cu acelaşi set de valori ale celor
patru numere cuantice.

Istoric
Primii paşi spre dezvoltarea studiului fizicii atomice s-au făcut din momentul în care s-a descoperit că materia este
compusă din atomi în secolul al XVIII-lea, prin aportul fizicianului John Dalton. Începutul fizicii atomice moderne
este marcat de descoperirea liniilor spectrale de către Joseph von Fraunhoffer, aproximativ în anul 1814 –
inventarea stereoscopului.