Hariga Cristrian, cls. a IX-a F 01.04.

2011

Etape ale jocului

Ideea de joc, jocul însuşi e parte integrantă din
ceea ce suntem. Creştem jucându-ne, cunoaştem
jucându-ne, ne maturizăm evadând adesea în joc. De
aceea, oglindă magică a existenţei umanităţii, de la
momentul 0 al apariţiei scrisului, literatura, reflectă
nenumărate variante de manifestare a jocului în şi
prin oameni.
Şi pentru că nenumărate sunt variantele de
prezentare ale aceluiaşi genial concept - homo
sapiens sapiens, nenumărate sunt şi abordările ludice
în mărturiile scrise.
Venind din vremea şi din locul în care copilăria
era cel mai aproape de domeniul său de definiţie,
opera „Amintiri din copilarie” de Ion Creangă aduce o
comoară de prospeţime şi candoare, constituindu-se
într-un altar închinat jocului de dragul jocului.
Povestitorul contemplă viaţa plină bucurie, de
frumuseţe şi de farmec, exclamând: „Si Doamne, ce
frumos era pe atunci!”. Motivul predominant al
copilăriei sale, „veselă şi nevinovată”, e jocul ca mod
de existentă, ca leac pentru frică, ca explicaţie pentru
inexplicabil. Tăierea porcului, colindatul şi uratul de
anul nou, smântânitul oalelor, furatul cireşelor şi al
puepezei din tei, scăldatul sunt forme de afirmare a
identităţii, de măsurare şi de încălcare a limitelor şi
regurilor, teste pentru sine şi pentru ceilalţi (părinţi,
mătuşi, vecini, dascăli) în aceeaşi măsură.
Naivitatea, inconştienţa şi bucuria cu care Nică
se aruncă în valurile existenţei, prin joc, par să nu
aibă limite, trăgându-şi seva din echilibrul şi iubirea,
tihna şi înţelepciunea, pe care le ştia păstrate acasă,
de părinţi.

1
Hariga Cristrian, cls. a IX-a F
Dacă Ion Creangă redă imaginea clară a jocului
fizic, cu sau fără un scenariu pe care participanţii să-l
urmeze întocmai, în romanul „La Medeleni”, Ionel
Teodoreanu prezintă un alt nivel al jocului, situat tot
la nivelul copilăriei, jocul diferă la nivel calitativ şi la
nivelul limbajului, el desfăşurându-se într-o
dimensiune paralelă lumii fizice.
Personajul Dănuţ, singurul fiu al familiei Deleanu,
aflat la graniţa dintre copilărie şi adolescentă, îşi
foloseşte imaginaţia ca spaţiu de evadare din real, ca
loc al revansei, în care totul devine posibil, acceptabil,
grandios.
Gelozia, neputinţa de a se manifesta adecvat
faţă în faţă cu năvalnica Olguţa, sora sa şi de a
înţelege sensibilităţile Monicăi, verişoara sa orfana, îl
împing pe băiat la un joc de-a eroul în gând.
Astfel, el poate deveni sultanul cu „Capul
înfăşurat într-un turban de subt care răsar două
musteti ca două iatagane şi o păreche de ochi fiorosi”.
Acest paşă, stând pe un tron de aur, are drept de
vitată şi de moarte asupra celor două fete pe care le
sorteşte pieirii.
Înspăimântat el însuşi de grozăvia situaţiei,
Dănuţ se decide să le salveze şi vine „in fruntea unei
oşti, ca Mihai Viteazu”, îl ucide pe sultan şi pe călăii
acestuia, iar Olguţa şi Monica, recunoscătoare, îi
sărută mâinile.
Jocul rafinat descris de Ionel Teodoreanu
demonstrează posibilităţi infinite. Imaginaţia scoate
copilul de sub legile fizice, într-un tărâm în care
faptele nu au consecinţe regretabile, ireparabile sau
reprobabile. Regurile sunt la cheremul său şi scenariul
poate fi adaptat din mers. Aşa că Dănuţ se înfrânge
pe sine şi tot el este eroul. În plus, descarcă
negativitatea acumulată fără neplăcerea unui conflict
real cu Olguţa, spre deosebire de Nică, fiul Smarandei,

2
Hariga Cristrian, cls. a IX-a F
care plăteşte invariabil preţul „abaterilor” de la
regulile societăţii în care trăieşte.
Pe uliţa satului moldovenesc sau în casa
boierească de la Medeleni, jocul copilăriei, naiv, pur şi
nestăvilit, stârneşte hazul, aduce bucurie şi
seninătate.
Un alt fel de joc ne dezvăluie Tudor Arghezi în
„Tablouri Biblice”. Inspirându-se din Vechiul
Testament, poetul oferă o viziune personală asupra
modului în care Dumnezeu a creat primii oameni.
În stilul sau caracteristic, cu umor fin, cu ironie şi
autoironie, poetul se joacă cu vorbe alese cu grijă,
transformând actul creaţiei într-o joacă. Un Dumnezeu
plictisit de singurătate se hotărăşte „ca să încerce
dacă un altoi/ De stea putea să prindă pe noroi”.
Creat „cu praf şi niţeluş scuipat” Adam, în
accepţiunea Argheziană e „zbanghiu” „din pricina
aluatului greşit”. Împreună cu Eva, cea din coasta sa,
aceştia cutreieră „gradina” julindu-şi nasul „prin
urzici”
Prezentaţi ca doi copilaşi şovăitori şi împiedecaţi,
Adam şi Eva pornesc de mână în aventura cunoaşterii.
Momentul solemn al creaţiei, povestit de Tudor
Arghezi, devine un prilej de amuzament intelectual,
un joc al imaginaţiei adultului, un act de desacralizare
neintenţionată. Spre deosebire de celelalte două
opere, aici jocul e o chestiune între adulţi, mesajul se
adreseza înţelegerii mature, dar poate fi interpretat şi
ca un îndreptar de înţelegere biblică pentru copii. În
acest caz regulile dispar tocmai pentru că jocul
descris este situat în timp înaintea stabilirii vreunei
reguli.
Ion Creangă, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi,
trei dintre miile de repere posibile în ceea ce priveşte
jocul în literatură, trei valenţe diferite: naivitate,
şiretenie elevată de a transfera dorianta reală în

3
Hariga Cristrian, cls. a IX-a F
tărâmul ficţiunii şi joc rafinat al minţii de poet, lăsând
înţelegerii libertatea de a alege.
Cu toate acestea, ideea jocului, ca numitor
comun, străbate cele trei opere, aducând cititorului
zâmbet, nostalgie şi o stare de bine incontestabilă.