INTRODUCERE Fiziologia plantelor, ştiinţă fundamentală de top în cercetarea organismelor vegetale exprimă cantitativ şi calitativ, cu un grad sporit de fidelitate

, nivelul lor de adaptare la condiţiile de viaţă în care au reuşit să supravieţuiască pe Terra. Parcurgerea disciplinei explică şi motivează, în acelaşi timp, modificările de natură morfoanatomică ale indivizilor vegetali actuali, având ca suport variaţiile de natură biochimică suferite de celulele componente ale corpului lor, apărute pe parcursul evoluţiei şi fixate în informaţia genetică a genomului propriu. Prezentul curs, destinat studenţilor la învăţământ la distanţă din cadrul Secţiei de Ecologie a Facultăţii de Biologie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei vegetale superior organizate (plante superioare), legi, metode, proprietăţi, modele experimentale cu care operează Fiziologia plantelor etc, subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie. Problemele, uneori complexe, pe care le pune parcurgerea părţii teoretice şi realizarea lucrului în laborator se rezolvă prin abordarea lor critică şi creativă, utilizând noţiunile de bază din prezentul curs, cu sedimentarea cunoştinţelor prin înţelegerea logică a modului de realizare a proceselor vitale într-un organism vegetal. Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale fiziologiei vegetale, probând implicarea acestei discipline în lumea reală şi urmărind să dezvolte cursanţilor o gândire critică în aprecierea calităţii lumii vegetale, aptitudini de rezolvare a problemelor practice cu care se vor confrunta în natură, pentru conservarea şi protejarea acesteia. Date de contact: Coordonator disciplină: Prof. univ. dr. Maria Magdalena Zamfirache, e-mail: magda_zamfirache@yahoo.com Tutore disciplină: Lector dr. Anişoara Stratu Teme pentru activităţi tutoriale: • Schimburile de apă între plante şi mediul de viaţă (regimul hidric al plantelor) • Nutriţia cu carbon a plantelor (fotosinteza şi heterosinteza) • Respiraţia plantelor • Creşterea şi dezvoltarea plantelor • Mişcarea şi sensibilitatea la plante Obligaţiile minime ale studenţilor pentru promovarea examenului la disciplina chimie generală: • obţinerea notei minime 5 la examinarea teoretică finală; • realizarea în totalitate a obligaţiilor de pregătire a lucrărilor practice de laborator şi de însuşire a cunoştinţelor teoretice prin pregătire individuală; • prezenţa activă la toate sedinţele de lucrări practice de laborator. Modul de stabilire a notei finale: • evaluarea aprofundării cunoştinţelor obţinute la lucrările practice de laborator - 50%. • evaluarea aprofundării cunoştinţelor teoretice - 50%. Teme de licenţă abordate în cadrul disciplinei Ecofiziologie vegetală pot avea ca subiect dinamica unor procese fiziologice la diferite grupe de plante (spontane şi/sau cultivate), în corelaţie cu condiţiile de viaţă ale acestora.

Prof. univ. dr. Maria Magdalena Zamfirache

1

CUPRINS
PARTICULARITĂŢI ALE ORGANISMULUI VEGETAL ELEMENTE DE CITOFIZIOLOGIE VEGETALĂ REGIMUL HIDRIC AL PLANTELOR
Absorbţia apei de către plante Emisia apei de către plantă
TRANSPIRAŢIA GUTAŢIA

NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR
Necesităţile minerale ale plantelor Absorbţia substanţelor minerale Conducerea substanţelor minerale în plante Eliminarea substanţelor minerale din plante

ASIMILAŢIA CARBONULUI DE CĂTRE PLANTE
FOTOSINTEZA Mecanismul fotosintezei Factorii de mediu care influenţează procesul de fotosinteză Factorii externi Factorii interni Mersul diurn al fotosintezei Mersul fotosintezei pe parcursul perioadei de vegetaţie CHEMOSINTEZA HETEROSINTEZA Heterotofe saprofite Heterotrofe simbionte Tipuri de simbioze în natură Heterotrofe parazite Plante mixotrofe Nutriţia plantelor semiparazite Nutriţia plantelor carnivore

TRANSFORMAREA, TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE ÎN PLANTE
Substanţele sintetizate prin metabolismul primar Substanţele sintetizate prin metabolismul secundar

RESPIRAŢIA PLANTELOR
Importanţa respiraţiei pentru viaţa plantelor 2

Tipuri de respiraţie la plante RESPIRAŢIA AEROBĂ Factorii de mediu care influenţează procesul de respiraţie Factorii externi Factorii interni .RESPIRAŢIA ANAEROBĂ

CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR
CREŞTEREA PLANTELOR Etapele creşterii plantelor Mecanismul creşterii Zonele de creştere la plante Factorii de mediu care influenţează procesul de creşetere Substanţe regulatoare de creştere SUBSTANŢE STIMULATOARE SUBSTANŢE INHIBITOARE SUBSTANŢE CU ACŢIUNE RETARDANTĂ STAREA DE DORMANŢĂ A PLANTELOR GERMINAREA SEMINŢELOR DEZVOLTAREA PLANTELOR

FENOMENELE DE EXCITABILITATE ŞI MIŞCARE LA PLANTE
MIŞCĂRILE PASIVE MIŞCĂRILE ACTIVE MIŞCĂRILE PLANTELOR FIXATE DE SUBSTRAT TROPISMELE NASTIILE NUTAŢIILE MIŞCĂRILE PLANTELOR LIBERE ROLUL MIŞCĂRILOR ÎN VIAŢA PLANTELOR

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

3

Plastidele • în toate formele sub care sunt prezente în celula vegetală (cloroplaste. a cărei dezvoltare creşte considerabil volumul celular pentru un consum metabolic minim. a organismului pluricelular sau a populaţiilor. trei componente contribuie la optimizarea condiţiilor de captare a luminii: • Plastidele. • În stromă predomină: sistemul membranar tilacoidal. 1. • Vacuola. în detrimentul autonomiei nutritive (fenomen de heterotrofie. în acelaşi timp.PARTICULARITĂŢI ALE ORGANISMULUI VEGETAL Pe parcursul evoluţiei lumii vii. granule de amidon.2). Evoluţia vegetală apare. a fost favorizată captarea de fotoni. deci nevoie de substanţe organice). şi Toma I. mobile (datorită aparatului locomotor . • Peretele. H2O. care rezolvă probleme de schimb şi de suport la nivel celular. cât şi la nivelul celulei. amiloplaste) .  o tendinţă vegetală care. La scară celulară. Fig. ca şi nucleul sau mitocondriile. specializaţi în captarea şi transformarea energiei luminoase solare. a privilegiat independenţa nutritivă (fenomen de autotrofie. • creşterea eficacităţii în captarea energiei luminoase (fig. picături de grăsimi. Evoluţia lor a mers în două direcţii:  o tendinţă animală.cuprind în membranele lor fotosintetizante clorofilă şi sunt grupaţi în pachete numite grane. 1. CO2. fotosinteza a introdus o constrângere: necesitatea de realizare a unui maximum de suprafaţă. ribozomi şi ADN.flagelul) şi autotrofe (prezenţa unui cloroplast). organismele primitive erau. pentru captarea energiei solare atât în interiorul plastidelor. care izolează stroma de citosol. cu nevoie numai de molecule minerale simple. datorită utilizării şi transformării energiei luminoase).derivă din proplastide şi au o membrană dublă.1) Acestea antrenează: • mărirea suprafeţei în raport cu volumul. pentru a fi eficace însă. 1. 2005) 4 . în mod global. care a selecţionat indivizi cu viaţă de relaţie activă şi perfecţionată.1 . Cloroplastele • sunt capabile să realizeze fotosinteza şi conferă organismelor vegetale rolul de producători primari în natură • se caracterizează prin prezenţa pigmenţilor clorofilieni. a căror totalitate realizează în celula vegetală plastidomul. cromoplaste. De la extensia membranelor clorofiliene la desfăşurarea frunzelor şi la realizarea unui înveliş dens de prerie sau de pădure. Toma C. ca o strategie de explorare şi ocupare a spaţiului. Direcţiile din evoluţia masei cloroplastice în lumea vegetală au vizat: • dispoziţie mai periferică • fragmentare • specializare (fig.Direcţii evolutive ale cloroplastelor în lumea vegetală (d. dimpotrivă. Granatilacoizii ..

Originalitatea vegetală rezidă în proprietăţile şi cooperarea complexului ternar plastidăperete-vacuolă. • efect asupra creşterii şi morfogenezei. Animalia.Creşterea eficacităţii în captarea energiei luminoase la plante prin extensia membranelor şi mărirea suprafeţei foliare (d. • celula vegetală este traversată de un flux de metaboliţi carbonataţi. Fungi şi Plantae ♦ Regnul PLANTAE grupează toate speciile de organisme pluricelulare ce prezintă pigmenţi clorofilieni. în cursul maturării fructelor. roşu fructe (tomate. • este un regulator esenţial.2/3 din biomasa elaborată în fiecare an pe suprafaţa globului. menţinut sub tensiune datorită proprietăţilor osmotice ale sucului vacuolar Rolul vacuolei: • menţinerea homeostaziei. Toma C. care menţine citoplasma în stare stabilă. rădăcini (morcov cultivat). ca semnale colorate are următoarele semnificaţii biologice contribuie major la expansiunea angiospermelor • se integrează într-o strategie a dezvoltării plantelor zoidofile şi zoochore • are loc mai târziu. ferigilor. Peretele celular • asigură susţinerea şi permite dezvoltarea de organisme aeriene erecte de talie mare. acumulând polimeri • polimerii constituie 1/2 . • sistem de detoxifiere şi de apărare. plecând de la cloroplaste (mai rar din amiloplaste sau protoplaste). 2005) Cromoplastele • sunt lipsite de clorofilă.  organismele vegetale se clasifică în 12 încrengături din grupul muşchilor.2 . petale (stânjenel galben). oranj. • colorează în galben.Fig. • conţin pigmenţi carotenoizi. Lumea vie se împarte astăzi în 5 regnuri: Monera (Bacteria). şi Toma I. 1. Protoctista.. cu originea în plastidă şi rezultatul în perete. capabile de nutriţie autotrofă fotosintetizantă. • rol digestiv şi de depozitare. ardei). Diferenţierea cromoplastelor.  5 . Vacuola • reprezintă 80-90% din volumul celular • este delimitată de tonoplast.

se realizează prin intermediul hormonilor produşi de un organ. în timp ce această tendinţă nu încetează decât odată cu moartea la plante. dimpotrivă. circulator etc.au la bază furnizarea de substanţe nutritive sau concurenţa între organe pentru aceste substanţe (seva brută şi seva elaborată).  faptul că animalele au o nutriţie heterotrofă prin înglobare (ingestie) sau holozoică.celulele diferenţiate în acelaşi sens se grupează în ţesuturi •Specializarea organelor pentru îndeplinirea anumitor funcţii fiziologice  la plante: absorbţia apei şi a sărurilor minerale dizolvate în ea. care stimulează sau inhibă activitatea altui organ. depozitarea substanţelor de rezervă . ♦ Regnul FUNGI şi regnul ANIMALIA prezintă un tip de nutriţie heterotrofă. care conduc la creşterea armonioasă a plantelor. ►Corelaţiile reprezintă interacţiuni fiziologice între organe şi ţesuturi. (au la bază relaţii de stimulare sau de concurenţă) şi se pot manifesta: • Între rădăcină şi tulpină.duce la îndeplinirea unei prestaţii fiziologice precise atât la plante.  Regresia facultăţii de sinteză la animale. enzimatice şi membranare. cât şi la animale  este puţin exprimată la talofite şi briofite  devine fundamentală la plantele vasculare . bacterii. nervos. cvasitotalitatea moleculelor organice de care au nevoie pentru derularea ciclului lor vital). care sunt toate heterotrofe (iau molecule organice preparate din mediul ambiant).  Regresia facultăţii de percepere a excitaţiilor externe (funcţia senzorială) şi de mişcare (funcţia motrice) la plante. La organismele vii se manifestă:  Tendinţa de creştere mult frânată la animale. când rădăcina creşte mai repede şi are un efect inhibitor asupra creşterii tulpinii.  Diferenţa dintre fungi şi animale este dată de:  caracteristicile structurale şi biochimice ale celulelor lor. care 6 . Ele se realizează pe mai multe căi:  Corelaţii trofice .  Corelaţii genetice.  Corelaţii hormonale . în timp ce aceste tendinţe nu încetează să se perfecţioneze la animale. asigurând şi rezerva de muguri pentru anul următor.se realizează în special la nivelul organelor subterane. Corelaţiile pot fi pozitive sau negative. ulterior ea devenind pozitivă şi realizându-se pe cale trofică (rădăcina aprovizionează tulpina cu apă şi substanţe minerale) şi pe cale hormonală. care ating foarte repede talia definitivă.  la animale se manifestă în legătură cu funcţia lor proprie şi organizarea acestora în „sisteme” (digestiv. corelaţie negativă în timpul germinării seminţelor. în afară de organismele neclorofiliene (ciuperci. (biosinteza giberelinelor şi citochininelor.gimnospermelor şi angiospermelor. pornind de la molecule anorganice. virusuri şi structuri înrudite). iar fungii se hrănesc prin absorbţie Evoluţia plantelor şi animalelor este guvernată de: • specializări • corelaţii ►Specializările duc la îndeplinirea unei prestaţii fiziologice precise la nivel celular.). tisular şi al întregului organism: •Specializarea celulelor diferenţiate . toate plantele sunt autotrofe (sunt capabile să sintetizeze.

ci membrană plasmatică (plasmalemă).3 – Structura celulei eucariote excreţie (d. 1. rizomi).FIZIOLOGICE Organismele vegetale prezintă anumite particularităţi anatomo-fiziologice. seminţe sau organe de depozitare (bulbi. Fără sistem muscular. comparativ cu cele animale (fig.3 şi fig. Înglobarea hranei. ce reprezintă analoage celor de la plante. mişcări specifice (tropisme. Alimentele reprezintă totdeauna singura sursă de energie.4 – Structura celulei eucariote excreţie de tipul : urină. 1.1). nastii). Absorbţia substanţelor (apă cu substanţe dizolvate în ea). PARTICULARITĂŢI ANATOMO . 7 . ci doar H2O. Deplasare redusă. Putere de sinteză mai redusă. Între organele vegetative aeriene şi fructe. cu germinare hipogee. Punctuaţii şi plasmodesme. între care se manifestă o corelaţie trofică negativă (creşterea organelor vegetative aeriene este inhibată de depozitarea substanţelor de rezervă şi invers). http//) Sistem muscular. Între muguri şi cotiledoane: la plantele tinere. Fără incluziuni solide. O circulaţie veritabilă. Joncţiuni. aleuronă şi cristale). Autotrofie frecventă. Mediu intern bine definit. fecale.• • • stimulează creşterea tulpini)i.4. Incluziuni solide (granule de amidon. Un vacuom important. Creşterea generală se realizează prin creşterea treptată a dimensiunilor vacuolelor. Creşterea se realizează prin sporirea cantităţii de citoplasmă. organe de simţ. sistem nervos şi organe de simţ prezente. Fără plastide. iată câteva dintre ele: CELULE VEGETALE Un perete scheletic ce membrana plasmatică (plasmalema). ci doar cu glicogen. tab. LA NIVELUL ORGANISMULUI Fără un veritabil mediu intern. Se elimină substanţe de Fig. doar cu externă structuri galactozil Plasmalema conţine fosfatidil colina şi fosfatidil etanol amina. tuberculi. Nu se elimină substanţe de Fig. Între frunze şi muguri: frunzele mature manifestă un efect inhibitor asupra creşterii mugurilor axilari. Plastide. cotiledoanele inhibă creşterea mugurilor axilari. Putere de sinteză importantă.1. iar frunzele tinere au efect stimulator asupra creşterii lor. 1. Fără vacuom sau acesta este slab dezvoltat. sistem nervos. 1. Fără o veritabilă circulaţie. Se deplasează cu ajutorul unor organe speciale pentru locomoţie. Alimentele şi energia pătrund în general sub forme diferite. conţine dublează externă CELULE ANIMALE Fără perete scheletic. în timp ce la plantele cu germinare epigee acestea stimulează creşterea lor. O2 şi CO2.http//) vegetale (schemă) de tipul celor de la animale. Plasmalema digliceride. doar o conducere a apei şi a substanţelor dizolvate în ea. animale (schemă) (d. Heterotrofie generală.

5 . despre a cărei reprezentanţi se afirmă că aparţin regnului vegetal datorită următoarelor caractere:  prezintă cloroplaste. acest organit apare. protist cu o dimensiune de 50-100 μm.modificat) ♦ La nivel unicelular limita între Protofite şi Protozoare este deseori indecisă.6).  prezintă fenomen de fototactism. (schemă) (d. ca reacţie de apropiere sau de îndepărtare de sursa de lumină.1 – Particularităţi ale organismului vegetal.5 şi fig. ca un cromoplast fotosensibil. 8 .substanţă de rezervă foarte apropiată de amidon. astfel. 1. deci sunt autotrofi. mişcarea fiind realizată cu ajutorul flagelului. 1979 .6 http//) Fig. http//) Euglena gigas (d.1. aşa cum este cazul speciei Euglena viridis (fig.  acumulează paraamilon .Structura internă la Euglena sp. 1. deşi nu se colorează în albastru cu apa iodată.  prezintă stigmă – regiune cu pigmenţi fotosensitivi pentru recepţia luminii. Fig. Raianu. 1. comparativ cu organismul animal (d.  au un perete scheletic subţire. care nu este însă de natură celulozică. în funcţie de intensitatea acesteia.Tabelul 1.

ele trebuie sa aibă o reactivitate crescută faţă de aceste condiţii. particularităţile organismului vegetal. pornindu-se de la o singură celulă sau de la un fragment minuscul de ţesut Celula ( fig. Asemenea tipuri incolore de Euglena se cunosc şi în stare naturală. comparativ cu organismul animal. • fuziformă . Cultivată într-un mediu bogat în streptomicină. capabil să ducă o viaţă independentă. astfel încât apare acum ca aparţinând protozoarelor.celulele din ţesuturile liberiene • tubulară . denumit Protiste. afectează creşterea plantelor într-un mod foarte diferit:  În anumite cazuri. Modul în care se modifică parametrii de mediu.la bacterii (coci). planta riscă să moară. sub denumirea se Astazis. Temă: Prezentaţi succint. formă): • este rezultatul influenţei condiţiilor de viaţă de care beneficiază celulele în cadrul ţesutului din care fac parte • corespunde funcţiei fiziologice ale celulelor în ţesutul respectiv 9 .ţesutul meristematic din vârfurile de creştere ale rădăcinii şi tulpinii.celulele din ţesuturile conducătoare. Pentru a supravieţui. nu este considerată un argument pentru apartenenţa speciei la regnul animal. Întrebări: • Ce sunt corelaţiile şi specializările? (exemplificaţi). De aceea. dacă se face abstracţie de peretele scheletic. fiind clasate printre Protozoare.50 cm (fibrele liberiene) • mai mulţi metri (laticiferele nearticulate de la unele specii din familia Euphorbiaceae). 2. mecanice. plantele superioare sunt supuse unor condiţii de mediu aflate într-o continuă schimbare.1) este un sistem termodinamic deschis. transformă substanţele asimilate şi energia în procesul de metabolism Forma celulelor vegetale este foarte diferită: • sferică . pentru a se evita încadrarea formelor intermediare într-un regn sau altul. unele ţesuturi absorbante şi secretoare (laticiferele) Dimensiunile celulelor vegetale: valorile medii 10 . ELEMENTE DE CITOFIZIOLOGIE VEGETALĂ Fiziologia celulară (citofiziologia) • studiază fenomenele vieţii ce se petrec în interiorul celu în materia vie celulară • Celula posedă toate însuşirile unui organism lei toate manifestările vitale au loc viu. ce conferă mobilitate celulei. ♦La rândul lor. ea face schimb permanent de substanţe cu mediul în care trăieşte. care ne îndreptăţesc să considerăm că aceasta aparţine regnului vegetal. Morfologia externă (mărime. de exemplu) şi are timp suficient pentru a se pregăti pentru transformările majore care vor urma.Existenţa flagelului.100 μm • 10 μm .  În alte cazuri răspunsul permite o oarecare întârziere: planta poate percepe factorul modificat (lungimea nopţii în creştere. apropiată de cea sferică . pe baza bibliografiei propuse. Euglena viridis devine în mod ireversibil incoloră şi deci heterotrofă. precum şi intensitatea acestor variaţii. plantele trebuie să răspundă rapid la aceste modificări ale factorilor externi. • Enumeraţi câteva caracteristici ale speciei Euglena viridis. deoarece dacă răspunsul nu este prompt. Dovezi: • existenţa organismelor monocelulare • culturi de celule “in vitro” refacerea plantelor întregi. s-a creat între Protofite şi Protozoare un grup aparte. • poliedrică-izodiametrică.

• comunică cu protoplasma celulelor învecinate prin plasmodesme (fire protoplasmatice).4 miliarde de ani în urmă. • rol important în nutriţia celulei cu ioni Fig. 10 . • o organizare mult mai complexă decât celula procariotă.5 . • marea varietate de proteine din citoplasmă determină funcţii metabolice şi enzimatice caracteristice. fosfolipide.1 . comparativ cu celula procariotă.şi microstructurilor celulare. Buchanan. prin schimb ionic. • creşterea cantităţii de ADN creşterea şi perfecţionarea unei arhitecturi complet noi de distribuire a materialului ereditar. • la acest nivel 500-1000 reacţii biochimice.. compoziţie chimică cantitativă şi prin gradul diferit de permeabilitate.ca organism elementar . • nu conţine organite bine diferenţiate (nucleu. • este acoperită cu o membrană citoplasmatică (plasmalemă). mitocondriile etc. absorbţia şi excreţia unor substanţe. Citoplasma: • este masa fundamentală a protoplasmei vii. • conţinutul celulei constă din citoplasmă densă şi o regiune nucleară traversată de macromolecula de ADN. ce imprimă specificitate.). • este componenta esenţială a celulelor vii. plastidele.a. minerali. • constă din: citoplasmă cu: • organite celulare: nucleul.Celula procariotă: • a apărut . Plasmalema: • controlează activitatea celulei. celula vegetală dispune şi de perete o anvelopă celulară (de natură celulozică) Protoplasma: • sediul celor mai importante procese vitale. 2. implicit. • conţine ribozomi . microtubulii etc. cu clorofilă "a" şi ficocianină în stare difuză (structuri şi pigmenţii implicaţi în procesul de fotosinteză).membrane sub formă de inele. lipoproteică. moartea celulei. granule de amidon ş. cloroplaste etc. • structuri submicroscopice: aparatul Golgi.). cu suc celular.Celulă din mezofilul foliar prezentând principalele sisteme membranare şi peretele celular (d. • este o membrană plasmatică de tip biologic. mitocondrii. aflându-se în stare fluidă şi în neîntreruptă mişcare. ribozomii. • informaţia genetică este inclusă în unicul cromozom (un lanţ de macromolecule de ADN. În celula vegetală matură: • vacuolele sau vacuola unică. • este constituită din proteine hidrofile. acizi nucleici etc. 2000) Tonoplastul: • înconjură vacuolele celulelor vegetale. datorită diferenţierii macro.cu 3. • incluziuni solide (granule de aleuronă. • coagularea sa determină încetarea manifestărilor vitale şi. în care sunt incluse organitele celulare. din care probabil a provenit. reticulul endoplasmatic. • "o distribuire a funcţiilor". sub formă de inel). • se deosebeşte de plasmalemă prin structură.organite răspunzătoare de sinteza proteinelor. observabile la microscopul optic. ca şi plasmalema. • la cianobacterii . Celula eucariotă: • este de câteva ori mai mare.

• au fost evidenţiaţi de savantul român G. cu dimensiuni de 150-300 Å. neted se formează hidraţi de  În membranele R.3): Este alcătuit din unităţi morfologice denumite dictiozomi . Fig.Reticulul endoplasmatic (R.5): • sunt cunoscuţi ca principalii centri energetici (de respiraţie) ai celulei.3 .formaţiuni lamelare.  Ribozomii aderenţi la membranele R. formate din 2-10 sacule sau cisterne. por nuclear 3. faţa Cis a aparatului Golgi 10. cisterne.E. cisternele aparatului Golgi (d.  În membranele R. reticul endoplasmatic neted 5. PALADE în 1953 în omogenatele hepatice şi în ultrasecţiuni celulare şi de către E. nucleu 2. aparatul Golgi este legat de activitatea secretoare a protoplasmei. • sunt prezenţi atât în celulele vegetale.E. unite la centru. aproximativ circulare. Condriozomii (fig. 1. E. lipo-proteice. reticul endoplasmatic rugos 4.Aparatul Golgi: 7. faţa Trans al aparatului Golgi 11. elementare. ROBINSON şi R. carbon. Aparatul Golgi (fig. granular se formează proteine. ribozom aflat pe RE rugos 6. vezicule de transport 8. faţa Trans al aparatului Golgi 11. 2.2 . substanţe necesare procesului de sinteză a produşilor de tipul polizaharidelor din componenţa peretelui celular etc. 2. • sunt răspândiţi în toată celula (în citoplasmă): la suprafaţa nucleului. cât şi în cele animale dar lipsesc la bacterii. precum şi la sinteza enzimelor proteolitice.Nucleu celular. http//) 11 . asemănătoare ca structură cu plasmalema.E. aparat Golgi 9. cu aspect de discuri suprapuse. E. de tip rugos sau pe faţa externă a membranei nucleare sunt implicaţi în procesele de sinteză a proteinelor destinate secreţiei celulare. BROWN în celulele rădăcinii de bob. vezicule de transport 8. http//) Ribozomii (fig. faţa Cis a aparatului Golgi 10. 2. Fig. 2. se delimitează de citosol prin membrane simple. lipide. vezicule sau tubuli ori canalicule fin ramificate şi anastomozate sau un sistem de "cisterne" turtite şi lăţite în celulele mai vârstnice) localizate în hialoplasmă. terpenoizi. în interiorul cloroplastelor şi al mitocondriilor sau chiar se află liberi în citoplasmă. lipsiţi de membrană. proteine transportate 7. 2.) (fig. Din punct de vedere funcţional. enzime. la sinteza unor proteine cu funcţii specifice. aparat Golgi 9. Funcţia fiziologică principală a ribozomilor este legată de participarea lor în procesul de sinteză a proteinelor:  Ribozomii liberi participă la sinteza proteinelor implicate în procesul de diferenţiere celulară. cisternele aparatului Golgi (d.4): • sunt particule ultrastructurale de natură ribonucleoproteică. reticul endoplasmatic şi aparat Golgi. 2.2): • • este un sistem complex de cavităţi (sacule.

6 . • conţin enzime specifice ciclului acidului glioxilic Fig.Schema alcătuirii unui (izocitrat liaza şi malat sintetaza) ce participă la peroxizom (d. Plastidele: • sunt organite permanente de mare importanţă pentru celula vegetală.8. în special hidrolaze acide. unele cianobacterii şi bacterii. 2.plastide verzi  cromoplastele (sau carotenoplastele) . 2. • intervin în hidroliza substanţelor de rezervă din celulele endospermului.5 .T. • sunt dispuşi frecvent alături de cloroplaste.P. Fig. Alcătuirea unui ribozom Rol fiziologic:  acumulează cele mai mari cantităţi de A.6): • sunt organite citoplasmatice sferice sau ovoidale. în procesul de germinare al seminţelor.Lizozom aspect general (d. Funcţia peroxizomilor: intervin în procesul de respiraţie celulară. atât în celulele mezofilului plantelor. 2.  constituie sediul fenomenului de oxidare a metaboliţilor.Alcătuirea unei mitocondrii (d. • sunt bogaţi în enzime. • totalitatea plastidelor incluse în citoplasma celulei formează plastidomul celular. în care se eliberează energia incorporată în substanţele energetice de natură organică (în etapa finală a ciclului Krebs). 2.4 – Alcătuirea unui ribozom (d. http//) proces ce furnizează energia necesară transformărilor metabolice. 2. unele macroorganisme (ciuperci şi chiar plante superioare). cu o membrană lipo-proteică simplă.7): • se întâlnesc în număr mare în celulele mezofilului foliar.  reprezintă deci "uzina biochimică (energetică)" a celulei. 2.  cloroplastele .9): 12 .plastide colorate (alte culori decât verde) Cloroplastele (fig. asemănătoare cu plasmalema. 2. A. 2. în funcţie de culoarea lor plastidele în:  leucoplastele . • lipsesc din celulele animale. prin glicoliza inversă (gluconeogeneza). din celulă. prin procesul de β . Glioxizomii: • îşi manifestă activitatea în momentul germinării seminţelor bogate în grăsimi. Lizozomii (fig.plastide incolore. http//) procesul de transformare a grăsimilor în glucide. http//) Fig.• numărul lor într-o celulă este proporţional cu intensitatea metabolismului acesteia. SCHIMPER (1883) – clasifică. http//) Peroxizomii (fig. • reprezintă principalul organit celular în care are loc biodegradarea acizilor graşi.oxidare. cât şi în celulele ficatului şi rinichiului la mamifere (peroxidaza şi catalaza conţinute scindează H2O2 în O şi H2O). cu care se pare că vin chiar în contact.7 . Fig.

• stroma sau matricea . au conferit celulelor capacitatea de fotosinteză ("Teoria Serială a Endosimbiozei"). • sistemul de lamele.9 . datorită ADN-ului propriu. 2. • culori specifice petalelor florilor.Aspect general al unui cromoplast (d. Ultrastructura (fig.8 . cu un conţinut mai mare în clorofilă. licopenul . au conferit celulelor capacitatea de fotosinteză ("Teoria Serială a Endosimbiozei"). 2. roşu sau în nuanţe intermediare (prezenţa în stroma lor a unor pigmenţi din grupa carotenoizilor: carotenul . • sunt colorate în galben.  Conform părerii unor cercetători. datorită ADN-ului propriu. separate de un spaţiu clar. cu rol în procesul de fotosinteză.10 .Alcătuirea unui cloroplast (d. genetice al unui sau ecologice: mult mai mari la general cloroplast (d.11. http//) 13 . uneori au aspect de halteră. • incluziuni reprezentate prin globule lipidice şi granule de amidon. http//) Rol fiziologic:  Cloroplastele reprezintă sediul sintezei primare a substanţelor organice în procesul de fotosinteză şi au o anumită autonomie în interiorul celulei.portocaliu. 2. ADN. 2. prezente doar în celulele vegetale.ce constituie substanţa fundamentală cu ribozomi. Cromoplastele (fig.10): • anvelopa plastidială . http//) plantele de umbră.roşu etc. Fig.formată din două membrane elementare. devenind simbionte intracelulare. xantofila galbenă. granule de amidon.  Conform părerii unor cercetători.Aspectul cromoplastelor “in vivo” (d. comparativ cu indivizii crescuţi în lumină intensă. Fig. răspândite în toată masa citoplasmei.Aspect  Apar deosebiri sexuale. cloroplastele au fost bacterii fotosintetizante care.11 . http//) Fig. http//) Fig. cloroplastele au fost bacterii fotosintetizante care. 2.).12 .• • • organite specializate. devenind simbionte intracelulare. fructelor. picături lipidice în ea. Fig.  Au aspect microscopic (microscopul optic) de grăuncioare verzi ovoidale.  Mărime relativ constantă pentru acelaşi tip celular.12): • au o structură asemănătoare cu cea a cloroplastelor. 2. 2. 2.  Cloroplastele reprezintă sediul sintezei primare a substanţelor organice în procesul de fotosinteză şi au o anumită autonomie în interiorul celulei. frunzelor sau unor rădăcini. turtite. portocaliu.Aspect microscopic al cloroplastelor “in vivo” (d.

http//) acesteia. 2. 2.14 . 2.13). Rolul fundamental al nucleului în viaţa celulei este de a transmite caracterele ereditare în timpul diviziunii celulare şi de a coordona funcţiile vitale ale Fig. • Fig. iar celulele cu nucleu bine individualizat se numesc eucariote. vizibile doar la microscopul electronic. În procesul creşterii şi dezvoltării celulei vegetale se observă formarea de vacuole mari rezultate din contopirea vacuolelor mici.Posibila interconversie a plastidelor la plante (d.Aspectul amiloplastelor în tuberculul de cartof (d.14). • oleoplastele (depozitează substanţe grase). rădăcini. după o colorare cu coloranţi vitali.Leucoplastele: • sunt plastide incolore. Celulele meristematice: • sunt lipsite de o vacuolă unică şi voluminoasă.  majoritatea organelor incolore la angiosperme.16): Este o componentă nevie a celulei. http//) Nucleul (fig. • proteoplastele (depozitează proteine). tuberculi. http//) Fig. • vacuolele apar foarte mici.13 . Cuprind: • amiloplastele (depozitează amidonul) (fig. • se întâlnesc în:  celulele meristematice.  la plantele superioare adaptate la parazitism (au pierdut proprietatea de fotosinteză). deosebit de important pentru celula vegetală adultă. Sub influenţa luminii formează structuri tilacoidice şi să capătă culoarea verde (fig.  Celulele care au nucleu difuz.  citoplasma sporilor şi a gameţilor femeli. vizibilă la microscopul fotonic. 2.  seminţe.15 . Vacuola (fig. 2. se numesc procariote.Alcătuirea nucleului celular (d. 14 . plină cu suc vacuolar. Forma şi distribuţia vacuolelor în celulă variază funcţie de: • starea fiziologică a celulei. 2. neindividualizat strict. 2.  în algele diatomee marine.15):  Este un component prezent permanent în toate celulele vegetale şi animale.

2.17 Reprezentarea schematică a gradului de aprovizionare cu apă a celulei vegetale: A . conferind indivizilor vegetali o rigiditate mai mare.  Celulele „nude” . C . (cucerirea uscatului).  Peretele celular este un constituent solid. Rolul fiziologic al vacuolelor:  Depozitarea substanţelor osmotic active (ioni. • permite creşterea celulei şi schimbul de gaze şi de substanţe nutritive cu celulele învecinate. Strasburgher. cu rol important în turgescenţa şi în stabilitatea celulei (fig. al organului din care face parte ţesutul sau chiar al întregului organism. căptuşit la interior de plasmalemă. Fig. acizi organici etc).stadiul de plasmoliză incipientă. în celula vegetală.stadiul de plasmoliză avansată (concavă). 15 . Vacuola se reprezintă deci. cu o elasticitate limitată.celulă turgescentă.17). Apariţia filogenetică a vacuolelor a format mecanisme ce reglează şi determină turgescenţa. B .16 adulte aflată în vegetale celulelor epidermice înţepate de insecte formează multe stare de turgescenţă (d.  Majoritatea celulelor vegetale au perete celulozic rezistent.  Totalitatea pereţilor celulozici dintr-un ţesut o reţea densă de lamele sau fibre ce alcătuiesc un schelet al ţesutului respectiv.Vacuola unei acţiunea diferiţilor factori de mediu (ex: vacuola mare a unor celule Fig. deosebită de cea a mediului extern. Turgescenţa reprezintă o achiziţie importantă în evoluţia plantelor. • aport mecanic (susţinerea formei celulei).zoosporii şi gameţii (celulele reproducătoare de la plantele inferioare) celule lipsite de un perete celulozic. tipul celular. D . Apariţia vacuolei face posibilă crearea în interiorul celulei vegetale a unui mediu apos cu o compoziţie specifică. relativ rigid. ▪ Modificarea turgescenţei vacuolei determină mişcările de închidere şi deschidere a stomatelor şi mişcările unor organe ale plantelor (nastii). glucide solubile. • rol de protecţie a protoplasmei.şi micromoleculare în celulă. 2. un adevărat osmometru.stadiul de deplasmoliză (d. 2. precum şi ieşirea apei din celulă (plasmoliza celulară). . permiţând intrarea apei cu substanţe macro. Rol fiziologic: • este permeabil pentru apă şi se îmbibă cu aceasta. 1998) Peretele celular:  Este un constituent neviu şi un caracter esenţial de diferenţiere a celulei vegetale de celula animală. care generează presiunea osmotică şi potenţialul de membrană. http//) vacuole mici) . motiv pentru care se numeşte şi perete scheletic.• • • vârsta celulei.

În aceste lacune şi în meaturi se găsesc . pe specii de plante. în lacune aerifere. reprezintă un factor esenţial pentru supravieţuirea. in acelaşi timp. în vase conducătoare şi. • La plantele de apă cu frunze natante. lipsită de cuticulă. • Plantele nevasculare – criptogame unicelulare. cea mai mare cantitate de apă se află în stare lichidă. În condiţiile unui regim de apă normal. În procesul de absorbţie a apei şi a substanţelor minerale sunt active numai rădăcinile tinere. La nivelul sistemului radicular rolul diferitelor zone ale rădăcinii în absorbţia apei a fost stabilit cu precizie cu ajutorul micropotometrelor. Între aceste procese există o strânsă legătură. Aceste plante pot absorbi apă şi prin părţile nesuberificate ale organelor lor supraterane. rădăcina a căpătat şi funcţia de absorbţie a apei şi a substanţelor minerale.de obicei – şi vapori de apă. din cele patru zone distincte ale rădăcinii. creşterea şi dezvoltarea plantelor. Absorbţia apei prin rădăcini Filogenetic vorbind. ca organe de fixare şi de absorbţie a apei cu sărurile minerale. care evită eliminarea excesivă a apei din corpul acestora. uneori. absorbţia se face şi prin faţa inferioară a frunzelor. un sistem de vase conducătoare capabile să transporte apa absorbită şi un ţesut protector adecvat. un sistem radicular dezvoltat. separat. • Lichenii absorb apa prin rizine iar muşchii prin rizoizi. 2. Regimul hidric (de apă) al plantelor reprezintă ansamblul proceselor de absorbţie a apei din mediu de către plantă. în majoritatea lor. întro cantitate mult mai mică şi. Ulterior. În corpul plantelor. talofite terestre. PFEFFER. de la care pleacă o reţea de ţesuturi conducătoare. zona perişorilor absorbanţi 16 . ca de altfel. ce absoarbe cantitatea de apă necesară din sol. aceste procese sunt în echilibru. iar celulele se află în stare de turgescenţă normală. briofite. pe toată planeta noastră. găsindu-se abundent în celule. într-o cantitate suficientă. principalele caracteristici funcţionale ale celulei vegetale. Ele sunt lipsite de cuticulă şi suber şi prezintă frunze fin divizate sau foarte subţiri. organitele citoplasmatice nevii din structura celulei vegetale. • Plantele vasculare – prezintă rădăcini. transportul ei în plantă şi eliminarea acesteia în mediul extern. unele specii submerse au rădăcini reduse şi lipsite de perişori absorbanţi sau sunt lipsite chiar de rădăcini. REGIMUL HIDRIC AL PLANTELOR Prezenţa apei. Temă: Prezentaţi succint. Pentru asigurarea acestei stări plantele superioare posedă. în echilibru cu apa liberă din plantă. Absorbţia apei de către plante Procesul de absorbţie a apei decurge în strânsă dependenţă de factorii de mediu şi se realizează diferenţiat. • Plantele submerse – talofite şi cormofite – absorb apa prin toată suprafaţa corpului. pe baza bibliografiei propuse. realizând ancorarea solidă a plantei în sol. absorb apa prin întreaga suprafaţă a corpului. Conform părerii lui W.Întrebări: • Care sunt funcţiile peretelui celular şi cum se mai numeşte acesta la celula vegetală? (motivaţi denumirea). existenţi însă. • Enumeraţi organitele citoplasmatice vii şi. rolul primar al rădăcinii a fost acela de fixare.

comparativ cu sucul vacuolar al celulei absorbante şi poate fi 17 . iar aici există doar o uşoară deplasare a ei prin imbibiţia membranelor. astfel.Secţiuni transversale prin subţiri. care creează un deficit de saturaţie îndeosebi la nivelul frunzelor. forţa de sucţiune determină absorbţia apei din vasele de lemn ale nervurilor şi. foarte scurtă.1 – Secţiune longitudinală prin vârful unei rădăcini la dicotiledonate lua aspectul unor veritabile lenticele. fenomen deosebit de important în absorbţia apei  pot fi înlocuiţi cu hife de ciuperci (micorize) la plante lemnoase şi ierboase (90% din totalul plantelor superioare) . ● În zona aspră:  apa poate fi absorbită de către plantele tinere.  la plantele crescute în sol foarte uscat suberificarea începe curând. până la perişorii absorbanţi. astfel că rămân crăpături ce pot Fig. Absorbţia pasivă a apei – este determinată de procesul de transpiraţie. zona netedă este puţin activă. ce conţin în loc de celuloză. care devine. Fenomenul are loc prin mecanisme osmotice numai atunci când soluţia externă este hipotonică. practic. cu pereţii celulari foarte Fig. lipsiţi de cuticulă (foarte permeabil pentru apă). zona piliferă a rădăcinii (scheme) (d. La nivelul vârfului rădăcinii probabil că absorbţia nu are loc. În acest caz rolul predominant în absorbţia radiculară a apei revine transpiraţiei. Tocmai acest deficit al presiunii de difuziune determină absorbţia apei prin perişori şi direcţionarea ei către vasele de lemn. Mecanismul absorbţiei radiculare a apei Absorbţia apei prin rădăcini este realizată prin două mecanisme: pasiv şi active. capabile să vehiculeze apa. http//) apă şi gaze. iar piloriza şi zona aspră au. menţinerea tuturor celulelor în stare normală de turgescenţă. Absorbţia pasivă a apei are loc în cea mai mare parte a perioadei de vegetaţie. rădăcina participă substanţial în acest proces prin energia metabolică proprie. mai departe. Absorbţia activă a apei nu depinde de transpiraţie. 3. care variază în cursul zilei funcţie de influenţa diverşilor factori externi.  procesul de suberificare din stadiul adult al plantei nu este totdeauna total. 3.este cea mai activă în acest proces. cu condiţia ca soluţia externă a solului să fie hipotonică. unde se măreşte forţa de sucţiune. comparativ cu cele lemnoase). cu o vacuolă mare.2 . o absorbţie nulă (fig.1). permeabile pentru (d. dat fiind faptul că în această zonă lipsesc ţesuturile conducătoare. caloză şi substanţe http//) pectice. 3. iar activitatea vitală a rădăcinii contribuie într-o măsură redusă la absorbţia apei.2) se explică prin :  numărul mare al perilor pe unitate de suprafaţă (200-420/mm2.  fiecare păr absorbant este o celulă vie mult alungită.  prin gelificare. cu o durată de viaţă de 7-10 zile. pe seama zonei pilifere. 3. mai numeroşi la plantele ierboase. fapt ce asigură. realizează un contact intim cu particulele solului. ● Absorbţia foarte intensă a apei prin zona perişorilor absorbanţi (fig. astfel. Din mezofil. deficitul iniţial se transmite descendent. planta preluând din sol apa ce este reţinută cu forţe de până la 15 atmosfere. la care celulele externe nu au încă membrana suberificată.  diferenţierea funcţională a celulelor şi numărul mare de peri realizează o suprafaţă de contact foarte mare cu soluţia solului.

A. de altfel.demonstrat prin folosirea potometrelor. Ea este demonstrată de lăcrimarea plantelor în caz de tăieri de întreţinere (viţa–de-vie) şi de gutaţie şi este specifică plantelor din regiuni umede. Dintre organele aeriene. o adaptare structurală la mediu. ca o singură foliolă a unei frunze compuse de salcâm să fie scufundată în apă. fapt ce permite un schimb gazos intens. ce vin în contact direct cu atmosfera. ce asigură în permanenţă turgescenţa tuturor celulelor. stomatele se deschid larg. transpiraţia lor este mai mult sau mai puţin intensă. datorită particularităţilor lor structurale şi funcţionale: • au o suprafaţă mare de contact cu atmosfera şi un mare număr de stomate. Lenticelele nu execută mişcări de închidere şi de 18 . în prezenţa luminii. prin transpiraţie şi. pentru ca întreaga frunză să-şi recapete turgescenţa. elimină vaporii de apă prin toate celulele ce vin în contact cu atmosfera. Absorbţia activă are rol important primăvara devreme. aceste plante sunt poikilohidre. prin gutaţie. fiind mai intensă în imediata vecinătate a nervurilor şi. care protejează celulele aflate în contact direct cu atmosfera externă. • mezofilul este de grosime redusă. Grosimea ei poate influenţa foarte mult transpiraţia cuticulară şi reprezintă. transpiraţia se realizează prin întreaga lor suprafaţă externă şi internă ce vine în contact cu aerul înconjurător. În mod curent plantele emit apa sub formă de vapori. 3. până creşte valoarea forţei de sucţiune şi de aici este împinsă în vasele de lemn.5). Este suficient. absorbţii şi circulaţii a apei active în plantă. uneori. sub formă lichidă. Emisia apei de către plantă Concomitent cu absorbţia şi circulaţia apei are loc şi eliminarea ei în atmosfera înconjurătoare. apa fiind eliminată sub formă de vapori.6). 3. După oscilaţiile conţinutului lor în apă.  La plantele vasculare . 3.sau pluricelulare. 3. Plantele ierboase de talie mică pot valorifica pe această cale o parte din apa de precipiaţii şi apa de condensare (roua). după starea fiziologică a celulelor şi după forţelor care reţin apa în ele. în mod accesoriu. la care pierderea apei are loc prin organele aeriene. Astfel este menţinut curentul ascendent al sevei brute.care după conţinutul lor în apă sunt homeohidre. pe faţa inferioară a limbului frunzei. Absorbţia apei se realizează prin cuticula celulelor epidermice. ce acoperă ramurile şi tulpinile plantelor lemnoase. în mod deosebit.4) şi. de exemplu. până la formarea noilor frunze. Absorbţia apei prin organele aeriene Frunzele absorb intens apa datorită particularităţilor lor anatomice. Pe această cale apa este absorbită până la endodermă. Eliminarea vaporilor de apă are loc mai ales prin ostiolele stomatelor (fig. propriu numai plantelor terestre. Absorbţia apei la nivel foliar devine importantă abia atunci când o parte din organul aerian este scufundat în apă. unei transpiraţii. O mică parte a apei este eliminată şi la nivelul lenticelelor (fig. dar mai ales la nivelul frunzelor. Procesul este realizat la nivelul tuturor organelor aeriene. timp de câteva săptămâni.3. cu numeroase spaţii intercelulare – fapt ce permite realizarea unei activităţi fotosintetice intense.  Plantele inferioare uni . frunzele transpiră cu cea mai mare intensitate. care corespund local unei lipse de coeziune între celulele suberificate. Prin cuticula epidermei şi prin suber acest plante elimină cantităţi relativ mici de vapori de apă. TRANSPIRAŢIA Este procesul fiziologic de eliminare a apei în stare gazoasă (vapori). unde cuticula este mai subţire şi mai permeabilă pentru apă. prin traversarea cuticulei (fig. la plante cărora li s-au îndepărtat tulpina şi frunzele. ca şi plantele nevasculare. În asemenea condiţii rădăcinile absorb din sol apa ce este reţinută cu forţe mai mici de 2 atmosfere. În timpul zilei.

stomate este mai intensă la unele higrofite. datorită transpiraţiei intense.deschidere a spaţiilor lor intercelulare. TIMIREAZEV.Transpiraţia cuticulară şi transpiraţia epidermice. Rolul transpiraţiei în viaţa plantelor Transpiraţia prezintă o deosebită importanţă în viaţa plantelor prin faptul că: Determină urcarea sevei brute prin apelul foliar şi uşurează. Deci. îndeplinind un rol termoreglator. stomatele se află http//) la Fig. temperatura aerului înconjurător. specii de Dianthus etc.A. parţial. deşi la ele transpiraţia nu are loc.  B. cresc intens. eficace între anumite limite.6 . GUTAŢIA 19 . Reglarea stomatică a transpiraţiei poate avea însă loc fără ca schimburile respiratorii şi fotosintetice de O2 şi CO2 să fie afectate.4 .Stomată – majoritatea închidere al stomatelor(d. cum sunt de exemplu la Hevea brasiliensis. Uneori transpiraţia poate deveni nocivă. În astfel de situaţii plantele se deshidratează puternic şi pot pieri. comparativ cu celulele epidermice şi anume în vârful unei ridicături. http//) imagine la microscopul plantelor electronic de baleaj (d. TIMIRIAZEV ca fiind "un rău necesar". transpiraţia prin prin stomate (schemă) (d. deoarece evaporarea unui gram de apă absoarbe 537 calorii. absorbţia radiculară a apei. plantele care transpiră mai intens au o fotosinteză mai activă şi cresc mai repede. de obicei. aşezate în cripte. la care stomatele http//) se află situate la un nivel superior. Plantele submerse. De aceea transpiraţia a fost calificată de către savantul rus K. din aceste organe.3 . Ficus elastica.  Asigură răcirea organelor vegetale. Poziţia stomatelor este. sub nivelule celulelor epidermice.  Favorizează schimburile de O2 şi CO2 prin ostiolele stomatelor. la plantele din plin soare. rămân fără efect. 3. ceea ce permite plantelor să economisească energie şi să realizeze o activitate metabolică la nivel normal.Alcătuirea unei lenticele(d. Utricularia vulgaris etc. ca la speciile din familia Ccucurbitaceae.Mecanismul de deschidere şi Fig. ca urmare a bunei hidratări a ţesuturilor şi aprovizionării lor cu elementele nutriţiei minerale. deoarece diametrul ostiolelor la care începe reducerea transpiraţiei este mai mare decât cel care determină reducerea difiziunii CO2 şi O2. Nerium oleander. de asemeni. ca urmare transpiraţia prin ele este de neevitat şi poate fi considerată ca "un rău necesar". La Fig.3. 3.5 . la Anemonae nemorosa etc. în strânsă legătură cu regimul hidric al plantei. prin acesta. ceea ce uşurează şi accelereză coacerea lor. după cum afirma savantul rus K. în timpul amiezilor de vară. procesul de transpiraţie este mult mai redus ca intensitate la acele plante la care stomatele se află în mezofil.  În timpul coacerii fructelor uscate şi a seminţelor. când mecanismele reglatoare. apa eliminată prin transpiraţie provine. 3. Ca urmare. cum sunt Elodea canadensis. http//) acelaşi nivel cu celulele Fig. În comparaţie cu acestea. Acest tip de transpiraţie poate juca totuşi un anumit rol în împiedicarea supraîncălzirii excesive a plantelor în zilele toride de vară. În schimb. temperatura corpului lor nu depăşeşte. A.

comparativ cu cea a aerului determină absorbţia unei cantităţi mari de apă.8). din care sunt capabile să sintetizeze substanţe organice. precum şi excesului de apă ş de săruri ce ar putea gutaţie prin vârfurile la plantule de duce la intoxicarea celulelor. 3. deoarece organele de gutaţie sunt răspândite pe întreaga suprafaţă foliară. Ea apare mai ales în nopţile reci. NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR Aprovizionarea plantelor cu substanţe anorganice şi organice este cunoscută sub denumirea de nutriţie. La plantele superioare gutaţia este localizată în anumite porţiuni ale plantelor. Temă: Prezentaţi comparativ. Surplusul de apă din corpul plantelor este eliminat sub formă de picături. pereţilor celulari) şi în formarea de substanţe energetice.7. la frunzele dinţate – la vârful dinţilor. prezentând căile de realizare şi importanţa fenomenelor astfel discutate în viaţa plantelor. gutaţia reduce presiunea limbului la Zea mays grâu (d. iar ansamblul transformărilor la care sunt supuse acestea. ce decurge intens noaptea şi transpiraţia redusă din aer (frânată pe lângă umiditate relativă a aerului mai crescută şi de închiderea stomatelor prin reacţie fotoactivă). pe baza bibliografiei propuse. 3. ce s-ar produce prin inundarea spaţiilor intercelulare. Apa gutată nu este pură şi. 20 . Apare astfel un dezechilibru între absorbţia radiculară. grăsimi. proteine. • Câte tipuri de frunze cunoaşteţi. pentru sinteza materiei organice proprii. Plantele verzi absorb exclusiv sau aproape exclusiv substanţe anorganice.8 . frunzele de fasole gutează prin toată suprafaţa lor. Temperatura mai ridicată a solului. şi a substanţelor minerale în corpul plantei. Penicillium .cât şi la plantele superioare. Substanţele nutritive absorbite din mediu pot fi minerale şi organice. 3.Gutaţia catabolism. este favorizată. asigură menţinerea echilibrului limbului la căpşun (B) dintre apa absorbită şi cea eliminată. În aceste nopţi atmosfera este saturată cu vapori de apă şi se reduce simţitor intensitatea transpiraţiei. Milică şi colab. capabile să producă energia necesară proceselor vieţii: hidraţi de carbon. Întrebări: • Care sunt principalele căi de pătrundere a apei în corpul plantelor ? dar de ieşire a acesteia din plante ? (precizaţi şi formele de eliminare a apei. inclusiv denumirea proceselor fiziologice implicate). Fragaria (fig.. În regiunile noastre plantele elimină prin gutaţie cantităţi mici de apă. lasă un reziduu alb prin evaporare. • Unde pot fi aşezate hidatodele la nivel foliar ? (daţi exemple). de asemeni. Prin gutaţie este evitată asfixierea celulelor. 3. ca urmare. cum este cazul la Alchemilla. 4. eliminarea unor substanţe inutile produse de Fig. constituie asimilaţia – latură a proceselor metabolice. spre deosebire de rouă. fiind prezentă atât la plantele inferioare – de exemplu la ciuperci: Pilobolus. unde se găsesc organele de gutaţie. numite hidatode sau căi pentru apă. precum şi transportul apei (d. precedate de zile călduroase.7 – Tipuri de Fig. în funcţie de modul de aranjare al stomatelor pe limbul acestora (prezentaţi exemple pentru fiecare categorie). fenomenul fiind întâlnit mai ales în sere. http//) (A) şi pe marginile hidrostatică din vasele de lemn. Rolul nutriţiei constă în asigurarea unor substanţe constitutive (cum sunt cele ale protoplasmei.Este fenomenul de eliminare a apei din corpul plantelor sub formă de picături. pe suprafaţa frunzelor. La frunzele gramineelor acestea se găsesc de obicei la vârful lor. În lumea vegetală gutaţia apare la peste 300 genuri de plante din 115 familii. în special la plantele 1982) submerse. formele de eliminare a apei din plante.

substanţe organice existente în mediul lor de viaţă. fiecare cu mecanisme. de la o specie la alta şi chiar de la un soi la altul. Pătrunderea sau ieşirea substanţelor este decisă de gradienţii de concentraţie. Aici intră şi unele grupe de bacterii lipsite de pigmenţi asimilatori: bacteriile chemosintetizante. de exemplu. Restul plantelor lipsite de pigmenţi asimilator sunt heterotrofe şi sun incapabile să sintetizeze substanţe organice din cele minerale. în mod activ. preferaţi ionii de K+. în mod predominant. În aceste procese materia vie cheltuieşte energia rezultată în respiraţie şi participă deci. prin sistemul radicular. suprafaţa şi modul de aşezare a acestora. Absorbţia sărurilor minerale se caracterizează prin acumularea acestora în sucul celular. atât pentru curentul de apă.  Caleafiziologică. într-o concentraţie care depăşeşte cu mult concentraţia din mediul extern. unde celulele nu sunt încă suberificate şi sunt uşor penetrabile. în echilibrarea cărora protoplastul se comportă pasiv. practic. Absorbţia sărurilor minerale prin frunze depinde de forma. necesităţile cantitative diferă de la un grup de plante la altul.  Calea pur fizică. iar această varietate imensă a nivelului necesităţilor minerale formează baza explicării sensibilităţii unora dintre plante şi toleranţa altora faţă de diferite concentraţii ale unuia sau altuia dintre elementele minerale prezente în diverse habitate. mai precis de a membranelor plasmatice şi este determinată de legile fizice ale osmozei. probabil. o serie de transportori ai substratului. Necesităţile minerale ale plantelor cultivate sunt mult mai bine cunoscute decât cele ale plantelor spontane. Necesităţile minerale ale plantelor Diferite elemente minerale nu sunt cerute de către plante în cantităţi egale. unde participă în diferite procese ale metabolismului. fiind condiţionată de permeabilitatea plasmei celulare. iar în procesul de acumulare a sărurilor minerale. iar la plantele inferioare submerse prin toată suprafaţa talului. prin toată suprafaţa corpului lor care vine în contact apa. prin frunze. Absorbţia prin rădăcini La nivelul rădăcinii are loc o absorbţie intensă a substanţelor minerale în zona de creştere a acesteia. neosmotică sau adenoidă. cât şi pentru ioni. comparativ cu cei de Na+). care sunt componenţi specifici ai membranei de natură proteică sau lipoproteică. la aprovizionarea cu substanţe nutritive. Cele două modalităţi de absorbţie a ionilor se întrepătrund în natură şi decurg simultan. Absorbţia substanţelor minerale La plantele inferioare aceasta se realizează prin toată suprafaţa talului lor. într-o oarecare măsură. aceasta având un rol asemănător cu cel al unei soluţii nutritive. plantele manifestă o selectivitate pentru ioni (sunt. prin metabolismul său. La plantele acvatice submerse absorbţia se realizează. În aceste procese intervin. iar o altă parte (mai mică) este vehiculată spre rădăcini. randamente şi efecte metabolice specifice. Mecanismul absorbţiei ionilor Schimbul de substanţe minerale între mediul extern şi protoplast are loc pe două căi. utilizând pentru consumul propriu. Absorbţia prin frunze O parte a substanţelor minerale absorbită prin frunze este asimilată în ţesuturile acestora. numită încă şi activă. 21 . La plantele superioare ea se realizează.Din această cauză plantele verzi se numesc şi autotrofe. organul specializat în îndeplinirea acestei funcţii şi. provenite din mediul extern.

Schema fotosintezei (d. http//) 22 . până la limita prezenţei acestui ţesut conducător. folosind ca materii prime o sursă anorganică de carbon (CO2 sau ionii bicarbonat). Pentru a se realiza. ASIMILAŢIA CARBONULUI DE CĂTRE PLANTE A. În cursul acestui proces – ce este însoţit de o degajare de O2 – o parte din energia radiaţiilor solare absorbite de către pigmenţii asimilatori este înglobată sub formă de energie chimică în substanţele sintetizate (fig. ele intră. astfel. de schimbarea pH-ului sau de îmbătrânirea celulelor rădăcinii. de la locul de absorbţie. din nou. periciclu şi trec apoi în xilem. că în mod practic. alături de elementele absorbite din sol.  existenţa în mediu a CO2. concomitent cu absorbţia diferiţilor ioni. bacteriile fotoautotrofe realizează procesul de fotosinteză fără producere de O2. endodermă. apă şi săruri minerale.1). de la o celulă la alta.Conducerea substanţelor minerale în plante După pătrunderea lor în rădăcină. Întrebări: • Cum se realizează absorbţia sărurilor minerale în regnul vegetal? • Care este drumul străbătut de substanţele minerale în corpul plantelor. 5. până la cel de utilizare metabolică? Temă: Prezentaţi succint. pe calea: păr absorbant sau rizodermă. Spre deosebire de plantele verzi. Eliminarea substanţelor minerale din plante Pe parcursul perioadei de vegetaţie plantele elimină unele elemente prin diferite organe. O parte din ionii absorbiţi rămâne în celulele pe care le străbat. în curentul ascendent al sevei brute. Acest fenomen este denumit desorbţie. Cantitatea acestor substanţe produse în chemosinteză este neglijabilă faţă de cea sintetizată în fotosinteză. prin care sunt transportaţi în organele supraterane ale plantelor. Eliminarea are loc pe cale pasivă şi este determinată de prezenţa altor ioni în sol. substanţele organice proprii. fotosinteza este „singurul fenomen de Fig. către vârful rădăcinii.1 . FOTOSINTEZA Fotosineza este procesul fiziologic prin care plantele verzi îşi sintetizează cu ajutorul luminii şi cu participarea pigmenţilor asimilatori. procesul necesită trei condiţii principale:  prezenţa în celule a pigmenţilor asimilatori. O parte infimă ajunge în floem şi poate fi condusă în sens descendent.  prezenţa luminii. ionii se deplasează radiar. pe baza bibliografiei propuse. pe drumul parcurs spre xilem. rolul fiziologic al elementelor minerlae în viaţa organismelor vegetale (în 2-3 pagini). 5.  Fotosinteza şi chemosinteza sunt singurele procese în care plantele produc substanţe organice din substanţe minerale. În transportul descendent al elementelor minerale mobile prin vase conducătoare liberiene şi a celor neutralizate în biosinteza substanţelor organice are loc şi o difuziune laterală. din vasele de liber în cele de xilem. 5. Putem spune deci. scoarţă.

Difuziunea acestor gaze în mezofil este favorizată de prezenţa spaţiilor intercelulare între celulele cilindrice ale ţesutului palisadic şi între celulele ţesutului lacunos. ovoidale. de la 23 Fig.  Fotosinteza asigură compoziţia constantă a aerului atmosferic.3): • forma turtită a limbului oferă o suprafaţă mare de contact cu mediul înconjurător. • CO2 pătrunde în frunze prin ostiolele stomatelor. Altfel. încât nu poate fi evaluată cu precizie.4).2 . fixând-o sub formă de energie chimică potenţială. http//) . prin arderi şi prin fenomene vulcanice şi ar deveni otrăvitor pentru organisme (fig. apă ce este furnizată prin vasele de lemn din nervurile frunzei şi ajunge. 5. fiind prin aceasta un fenomen cosmic. sub formă dizolvată.  Fotosinteza are loc în celulele organelor verzi expuse la lumină.fotosinteza este îndeplinită de însăşi celulele. 5. • La plantele superioare activitatea fotosintetică este îndeplinită predominant de către frunze . Fig. • structura anatomică a frunzelor evidenţiază la nivelul epidermei prezenţa aparatului stomatic. în mezofil.producţie” din natură. • poziţia frunzelor favorizează. în acesta s-ar cumula cantităţi mari de CO2 produs prin respiraţia vieţuitoarelor. ajunge prin spaţiile intercelulare la suprafaţa celulelor din mezofil. ce reprezintă indivizii.2). prin difuziune. în general orizontală a limbului. în cloroplaste. http//) La algele unicelulare .limbul prezintă adaptări ce favorizează desfăşurarea procesului (fig. • La algele cu tal masiv – (Laminaria) – apare o specializare: numai primele 6-8 straturi de celule de la suprafaţa talului formează un înveliş asimilator. silvică şi indirect pe cea zootehnică.Structura frunzei (schemă) (d.  În fotosinteză plantele înglobează în substanţele organice produse o parte din energia razelor solare. asigură realizarea proceselor de sinteză a substanţelor organice cu ajutorul energiei luminoase (fig. prin aşezarea. celule ce conţin un complex de pigmenţi asimilatori. absorbţia luminii necesară în fotosinteză. Prezenţa cloroplastelor în număr mai mare în ţesutul palisadic şi în număr mai mic în cele ale ţesutului lacunos. 5.  Fotosinteza este singurul fenomen prin care planeta noastră fixează energia solară.Scimburile de materie şi energie între plantele şi mediul ambiant pe parcursul ciclului fotosintetic (d. cu feoplaste voluminoase. 5.3 .  Cantitatea de O2 ar scădea. Cantitatea substanţelor organice formate pe parcursul ei este atât de mare. prin care are loc difuziunea CO2 din aerul înconjurător. Fotosinteza este singurul fenomen din natură care produce O2. Oxigenul rezultat în urma acestui proces parcurge drumul invers. având deci o deosebită importanţă practică.  Fotosinteza determină direct producţia agricolă. localizaţi în cloroplaste. datorită consumului său în respiraţia vieţuitoarelor şi în diferite procese de oxidare. pătrunde în aceste celule după ce se dizolvă în apa din pereţii lor. 5.

Fg. în dependenţă de condiţiile mediului de existenţă şi de tipul de ţesut. ei se împart în trei grupe: de Arabidopsis pigmenţi clorofilieni. în urma îmbibării cu apă. ele se deplasează în hialoplasma celulară printr-o cicloză continuă pasivă sau printr-o cicloză activă amoeboidală. iar cei ficobilini se întâlnesc împreună cu ceilalţi la algele albastre-verzi şi la algele roşii. o fotosinteză de intensitate redusă şi la tulpinile mai vârstnice. 5. http//) aceştia pigmenţii clorofilieni au o deosebită importanţă în procesul fotosintezei. întrecând. la una şi aceeaşi plantă.4 . sub stratul de velamen ce le acoperă. Substanţele organice sintetizate sunt transportate. În funcţie de intensitatea luminii. care este utilizată ca materie primă în fotosinteză. Fotosinteza poate fi îndeplinită nu numai de limbul frunzelor. peţiol. iar la un arbore de 100 de ani suprafaţa tuturor cloroplastelor se estimează a fi de aproximativ 20.000 m2 (2 hectare). până la vasele liberiene din nervuri şi din acestea în celelalte organe ale plantelor. sub formă gazoasă. în continuare. 5. asigurândule astfel necesarul de hrană. organite descoperite încă din prima jumătate a secolului trecut de către HUGO von MOHL (1837). Fig. de asemenea. 5. la plantele superioare variază de la câteva zeci.Cloroplaste din Pe baza particularităţilor lor structurale. precum şi de alte organe: tulpini tinere nesuberificate. Celulele asimilatoare conţin (după cum s-a arătat deja) un ansamblu de pigmenţi.5 . La plantele superioare supuse unei iluminări puternice cloroplastele se orientează spre sursa de lumină în aşa fel încât să se ferească de supraîncălzire sau de fotooxidare (ele expun o suprafaţă cât mai mică a corpului razelor solare intense). sub stratul subţire de suber. Suprafaţa totală a cloroplastelor în plantă este foarte mare. fructe verzi în curs de creştere. Procesul fotosintezei are loc la toate plantele fotoautotrofe. anumite părţi ale învelişurilor florale. în cea mai mare parte.cloroplaste sub formă dizolvată până la suprafaţa acestor celule şi. http//) Fotosinteza poate fi îndeplinită nu numai de limbul frunzelor. cum ar fi bracteele şi sepalele. de la celulă la celulă. fructe verzi în curs de creştere. precum şi al substanţelor minerale necesare în sinteza substanţelor organice. sub stratul de velamen ce le acoperă. este posibilă. Nervaţiunea frunzelor asigură totodată şi aportul apei. peţiol.5). în organite speciale din celulele mezofilul frunzei. de asemenea. până la câteva sute în fiecare celulă. Dintre frunza thaliana (d. o fotosinteză de intensitate redusă şi la tulpinile mai vârstnice. precum şi în rădăcinile aeriene ale plantelor epifite. în frunzele expuse la lumină puternică se formează mai multe cloroplaste (în ţesutul palisadic) iar în cele expuse la lumina difuză mai puţine. teacă. care intervin în procesul de fotosinteză. Spre exemplu. ci şi de celelalte părţi ale frunzelor: stipele. este posibilă. teacă. de exemplu. apoi.Schema circulaţiei gazelor şi apei la nivelul frunzei pe parcursul procesului de fotosinteză (d. prin spaţiile intercelulare din mezofil. fiind eliminat prin ostiolele stomatelor în aerul înconjurător. 24 . Pigmenţii carotenoizi însoţesc pigmenţii clorofilieni în celulele asimilatoare ale tuturor plantelor. anumite părţi ale învelişurilor florale. însă numai în cazul când acesta devine transparent. de 20 de ori suprafaţa frunzei. la o frunză de fag. cum ar fi bracteele şi sepalele. cunoscuţi sub denumirea de pigmenţi asimilatori. Această suprafaţă mare de absorbţie are o deosebită importanţă în derularea procesului de fotosinteză. numite cloroplaste (fig. pigmenţi carotenoizi şi pigmenţi ficobilini. Numărul lor. sub stratul subţire de suber. precum şi de alte organe: tulpini tinere nesuberificate. precum şi în rădăcinile aeriene ale plantelor epifite. ci şi de celelalte părţi ale frunzelor: stipele. însă numai în cazul când acesta devine transparent. în urma îmbibării cu apă. Cloroplastele se găsesc într-o continuă mişcare.

un rol deosebit îl are clorofila a.pigment roşu. caracterizate prin următoarele procese: captarea CO2 în cloroplastele celulelor asimilatoare. înmagazinată în substanţele organice produse în timpul fotosintezei.  absorbţia energiei luminoase.6 . apar coloraţii specifice frunzelor în perioada de toamnă.întâlnită în celulele asimilatoare ale tuturor platelor fotosintetizante. exces de umiditate. luminoasă.7): FAZA I-a. fosforilare ADP în ATP. 5. clorofila d semnalată la unele alge roşii şi clorofila e prezentă la algele galben-aurii. în final. cu un potenţial energetic ridicat şi acceptând un alt electron. Din punct de vedere chimic moleculele de clorofilă reprezintă gruparea prostetică a unor cromoproteine. cu un potenţial energetic normal. denumită şi faza HILL – constă dintr-un ansamblu de reacţii în care esenţială este reacţia fotochimică. Se formează în această situaţie epiporfirina . dezorganizarea stromei. În frunzele bătrâne sau în condiţii nefavorabile de viaţă (secetă. Prin transferul electronului cu potenţial energetic ridicat Fig. feofitina brun.mai rezistenţi la degradare şi pigmenţii antocianici. iar bacterioclorofila b într-o tulpină a unei bacterii purpurii aparţinând genului Rhodopseudomonas. ca urmare. funcţie de raportul dintre aceste componente. http//) oxidantului clorofilei a. stimularea clorofilei pentru fixarea energiei luminoase. revin la starea fundamentală. Dintre toţi pigmenţii asimilatori ai plantelor fotoautotrofe. Pigmenţii asimilatori au rolul de a absorbi. Toate aceste procese necesită în mod obligatoriu prezenţa luminii şi sunt grupate în trei etape distincte:  pătrunderea CO2 în cloroplaste. deci reacţia fotochimică a fotosintezei.Molecula de clorofilă (d. cu nuanţe de galben. fotoliza apei cu fixarea de H+ în NADP redus şi eliminarea O2. care are în centru un atom de magneziu. în cadrul cărora moleculele de clorofila a transferă electroni unei substanţe ce se reduce şi primesc alţi electroni de la substanţă ce se oxidează. brun roşietic şi albăstrui. În timpul fotosintezei moleculele de clorofila a. în cursul procesului de fotosinteză (fig. insolaţie puternică. Mecanismul fotosintezei Fotosinteza se desfăşoară în două faze (fig. legat de atomii de azot ai celor patru nuclei pirolici.  transformarea energiei luminoase în energie chimică. radiaţiile de lumină a căror energie este utilizată la sinteza substanţelor organice. care este acceptorul final al energiei radiaţiilor absorbite de ceilalţi pigmenţi. sau reacţia de lumină. descompunerea moleculelor de clorofilă. 25 . La bacteriile autotrofe fotosintetizante au fost semnalate bacterioviridina la bacteriile verzi. 5. şi care este capabilă să absoarbă. în ansamblul reacţiilor ce caracterizează mecanismul fotosintezei au loc procese de oxidoreducere. bacterioclorofila a la bacteriile purpurii şi verzi. clorofila b . portocaliu.întâlnită la plantele superioare şi la algele verzi.6). eliminând un electron. 5. clorofila c – caracteristică pentru diatomee şi algele brune. ea însăşi. deoarece pe baza ei se realizează transformarea energiei luminoase în energie chimică. Aceste procese se desfăşoară în granele cloroplastelor şi în prezenţa pigmenţilor asimilatori. ajunse în stare de excitaţie. temperaturi scăzute) are loc degradarea peristromei cloroplastului. pigmenţii carotenoizi . are loc transformarea energiei luminii absorbite în energie chimică. până la dispariţia culorii verzi. exces de substanţe toxice. granelor şi. conform cu particularităţile lor de absorbţie. anumite radiaţii ale spectrului solar. Caracteristica esenţială a clorofilelor o reprezintă prezenţa în structura lor a unui nucleu tetrapirolic. prin două valenţe chimice şi prin două legături fizice. În consecinţă.Din grupa pigmenţilor clorofilieni fac parte: clorofila a .

după numele cercetătorilor care au contribuit la clarificarea a numeroase aspecte ale mecanismului fotosintezei şi care au primit în anul 1961 Premiul Nobel pentru Fig. iar o altă parte (10%) străbate frunzele. proteine. În funcţie de intensitatea luminii. a. enzimatică . dar dependente de temperatură în care intervin anumite enzime localizate în stroma nepigmentată a cloroplastelor. Reacţiile ce au loc în cursul fazei de întuneric a fotosintezei sunt grupate în aşa–numitul ciclu CALVIN–BENSON-BASSMAN. Frunzele plantelor nu utilizează toată energia luminii care cade pe suprafaţa lor.constă într-un ansamblu de reacţii independente de lumină.Prezentarea schematică a mecanismului procesului de fotosinteză (d. influenţează asupra procentului de lumină reflectată. fotosinteza creşte în intensitate până la 50-60% din intensitatea maximă a luminii solare directe care poate atinge.  Grosimea frunzelor şi cantitatea de pigmenţi asimilatori din acestea influenţează cantitatea de radiaţii care străbat frunzele. pigmenţi). deci a O2 şi a CO2 în mezofil) lumina intervine asupra fotosintezei prin valoarea intensităţii sale. fotosinteza are loc în mod diferit. valoare de 100. Durata ciclului este de aproximativ 5 secunde. acestea absorb 70% şi utilizează în fotosinteză circa 1%. care poate fi netedă şi lucioasă la unele plante sau mată la altele. lipide. Aceste valori prezintă o serie de variaţii ce depind de structura plantelor:  Cuticula.7 . http//) chimie. Factorii de mediu care influenţează procesul de fotosinteză Fotosinteza este influenţată de un număr mare de factori externi. Astfel se sintetizează substanţe organice primare (trioze fosforilate). Aceste reacţii permit fixarea CO2 pe o substanţă acceptoare. În afară de faptul că intervine în declanşarea proceselor care duc la mărirea gradului de deschidere a stomatelor (fapt ce favorizează difuziunea gazelor. precum şi de unii factori interni. Din fracţiunea absorbită. prin calitatea ei şi prin acţiunea pe care o manifestă asupra procesului de respiraţie foliară la unele specii. 20% ridică temperatura frunzelor cu circa 1-20 C peste valoarea temperaturii mediului ambiant. 5.FAZA a II-a.000 lucşi. fără să fie absorbită. care polimerizează în substanţe organice complexe (glucide. iar restul de 49% din energia calorică a luminii este eliminată din frunze prin fenomenul de transpiraţie. Factorii externi • Lumina. de întuneric. în zilele senine de vară. Din lumina care cade pe suprafaţa frunzelor. acizi nucleici. care oglindesc particularităţile de specie sau starea fiziologică a organismului la momentul dat. denumită şi faza BLACKMANN sau faza termo-chimică. care trăiesc în locuri însorite. regenerarea acceptorului şi sinteza substanţelor ce conţin carbonul preluat din CO2 absorbit. O parte din această energie (20%) este reflectată şi se risipeşte în spaţiu. dintre care unii au o acţiune permanent sau periodic limitativă asupra procesului. 26 . după adaptarea plantelor la condiţiile de iluminare din mediile lor de viaţă:  La plantele heliofile.

capabili să absoarbă radiaţiile de lumină ajunse în aceste zone.03%) limitează în permanenţă procesul de fotosinteză. procesul de fotosinteză începe la o temperatură uşor inferioară valorii de 00C. La algele brune fotosinteza are loc aproape cu aceeaşi intensitate în radiaţiile verzi şi în cele albastre. În general. spectrul de acţiune urmând spectrul de absorbţie al luminii de către pigmenţii asimilatori. în sensul că acest proces decurge cu intensităţi diferite. Mărirea concentraţiei CO2 până la 2-5%. în continuare. Cantitatea de CO2 din aer (0. acesta descreşte repede. la micşorarea intensităţii fotosintezei. după care scade la iluminări mai mari. întrucât CO2 devine toxic. La algele roşii fotosinteza decurge cu intensitate maximă în lungimile de undă din zona mijlocie a spectrului vizibil. intensitatea fotosintezei creşte. iar la plantele din regiunile sudice la valori de 50-550C. variaţii care se datorează mediului în care trăiesc plantele respective. Radiaţiile roşii pătrund până la adâncimi mult mai mici decât cele albastre. Influenţa favorabilă. Temperatura optimă a fotosintezei este în strânsă legătură cu condiţiile de iluminare şi cu concentraţia CO2 din mediu. La adâncimea de 34 m în ape nu mai există deloc radiaţii roşii. Algele verzi predomină în zona superficială a apelor. În general. la plantele mezoterme. • temperatură optimă. iar la adâncimi mai mari predomină algele brune şi roşii. între anumite limite. Există însă mari variaţii din acest punct de vedere între diferite specii de plante. • Concentraţia de CO2. În mersul intensităţii fotosintezei în funcţie de temperatură se pot distinge: • temperatura minimă. care absoarbe radiaţiile verzi.  • Temperatura. care cresc în locuri umbrite. în sensul elaborării unor pigmenţi care să le permită absorbţia în condiţii optime a acelor radiaţii luminoase care există în mediul lor natural de viaţă. caracteristice regiunilor noastre. după un timp. atingând la unele plante valoarea maximă de intensitate la 30-400C. ca urmare a faptului că ficoeritrina are absorbţie maximă în acest domeniu. după care. doar până la aproximativ 10% din intensitatea maximă a luminii solare directe. Lumina influenţează fotosinteza şi prin compoziţia ei. Limita maximă a temperaturii la care procesul de fotosinteză se mai produce este situată. Acest fapt este deosebit de evident în repartiţia algelor pe adâncime în apă. reprezentată prin temperatura cea mai ridicată la care procesul mai poate avea loc. temperatura optimă a fotosintezei este cuprinsă între 20-300C. manifestată de concentraţiile mărite de CO2. Concentraţiile mai mari de CO2 au efecte nefavorabile ducând. iar la frunzele de grâu de toamnă la -20C. În legătură cu limita inferioară a temperaturii la care fotosinteza mai are loc. fotosinteza decurge cu o intensitate mai mare în radiaţiile albastre-violet şi în cele roşii. Mersul fotosintezei în radiaţiile monocromatice depinde de garnitura de pigmenţi asimilatori de care dispun diferite grupe de plante şi de însuşirile acestor pigmenţi de a absorbi diferite radiaţii ale spectrului vizibil. creşte în intensitate odată cu ridicarea temperaturii. la plantele din regiunile noastre. s-a observat că la plantele cu frunze persistente în timpul iernii fotosinteza are loc la temperaturi mult mai coborâte: .La plantele sciafile. • temperatură maximă. temperaturilor la care sunt adaptate. care posedă pigmenţi accesorii. la valori sub 45-500C. 27 . odată cu mărirea intensităţi iluminării. încetinind în jurul temperaturii de 500C. în condiţii de temperatură optimă şi de iluminare nelimitativă. reprezentată prin temperatura la care procesul decurge cu intensitatea cea mai mare şi constantă în timp.. În mediul acvatic diferitele radiaţii ale spectrului solar pătrund cu atât mai la adânc cu cât lungimea lor de undă este mai mică.. în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor utilizate la iluminarea plantelor. În cursul evoluţiei plantele s-au adaptat. datorită prezenţei fucoxantinei. La plantele superioare şi la algele verzi. în timp ce radiaţiile albastre pătrund până la o adâncime de 500 m.. prin mărirea. care este temperatura cea mai joasă la care procesul începe să se manifeste. provoacă o intensificare a fotosintezei. a temperaturii.60C la frunzele aciculare de molid .

La frunzele plantelor superioare terestre fotosinteza scade destul de repede în intensitate. de regulă. insuficienţa apei în timpul zilei provoacă o scădere vădită a intensităţii fotosintezei. în cazul culturilor din sere. fotosinteza scade în aşa măsură încât ea nu este în stare să compenseze substanţa organică cheltuită în respiraţie. • Concentraţia de O2. Pentru ca fotosinteza să decurgă cu o intensitate normală. existenţa unei cantităţi mai mari de apă în ţesuturile foliare duce la o scădere uşoară a procesului. de exemplu. Cu siguranţă că mersul fotosintezei este determinat nu numai de unul din factori. procesul de fotosinteză se poate desfăşura pe parcursul a 24 ore după trei tipuri generale de curbe (fig. la unele plante.5% produce o intensificare a procesului. în zilele calde şi senine de la începutul verii şi în zilele din timpul toamnei. • Cantitatea de pigmenţi asimilatori. Cantitatea de O2 existentă în natură reprezintă un factor limitant al procesului de fotosinteză. ca urmare a saturării celulelor cu apă. în acelaşi timp. fenomen produs de lipsa luminii. cloroplastele se încarcă cu cantităţi mari de amidon. este necesar ca produşii rezultaţi în urma acestui proces să fie transportaţi repede din celulele asimilatoare în celelalte părţi ale corpului plantelor. curba obţinută fiind o rezultantă a acestora. odată cu creşterea deficitului de apă al frunzelor. aceste curbe se înregistrează în zilele scurte de primăvară. dar şi de particularităţile biologice ale plantelor şi de natura lor de reacţie la condiţii externe. printr-o fotosinteză activă. în cele din urmă şi caracterul fotosintezei. Dacă unul din factorii externi atinge valoarea minimă.când fotosinteza variază în mod constant paralel cu intensitatea luminii. Modificările factorilor externi au un caracter ritmic. va fi fost transportat din frunze. 5. iar reducerea acesteia până la 0. cu reducerea substanţială a cantităţii de pigmenţi în celulele asimilatoare ► Mersul diurn al fotosintezei Mersul procesului de fotosinteză în timpul zilei depinde nu numai de condiţiile mediului extern. În acest caz fotosinteza creşte în intensitate începând cu primele 28 . Factorii interni • Gradul de hidratare al ţesuturilor asimilatoare. probabil din cauza micşorării spaţiilor intercelulare. care se soldează. Această ritmicitate a lor în timpul zilei se răsfrânge şi asupra procesului de fotosinteză. De aceea curba fotosintezei în decursul zilei nu decurge atât de simetric pe cât ar rezulta din variaţia diurnă a intensităţii luminii. după ce o parte din amidonul acumulat anterior. Fotosinteza începe să crească din nou în intensitate abia în timpul după amiezii. intern şi extern. fapt ce duce la o micşorare a difuziunii gazelor ce participă la acest proces fiziologic. fapt ce jenează desfăşurarea fotosintezei cu intensităţi crescute.8): • Curbe unimodale . Depăşirea limitei normale a concentraţiei O2 din aer (20. În mod obişnuit. înspre amiază. procesul de fotosinteză se micşorează progresiv şi încetează la un deficit de apă cuprins între 40-50%. Această cantitate devine un factor limitant doar în cazurile de etiolare a plantelor. În cazul deficitului restant de apă în ţesuturile de asimilaţie. La deficite de apă mai mari de 13%. Mersul diurn al acestui proces corespunde. unde vor fi utilizaţi în diferite sinteze sau vor fi puşi în rezervă. are importanţă practică. • Cantitatea de asimilate. până la 25%. Spre exemplu. Sintetic vorbind. b. ci şi de acţiunea lor asociată. modificării complexului de factori externi care se acumulează în timpul zilei. La pantele amilofile. intensitatea procesului scade considerabil. Interdependenţa între factorii externi şi interni determină. unde aerul poate fi îmbogăţit în CO2.95%) provoacă o micşorare a intensităţii fotosintezei. pigmenţii asimilatori se găsesc în exces în celulele asimilatoare.asupra intensităţii fotosintezei.

La acestea. cu mici variaţii. urmată. 29 . către seară. La plantele bienale cu frunze persistente în timpul iernii. o dată cu apariţia primelor frunze şi creşte în intensitate pe măsura formării frunzelor şi creşterii suprafeţei lor. ca şi la plantele lemnoase sempervirente şi creşte în intensitate. La plantele perene cu frunze sempervirente fotosinteza se desfăşoară în tot cursul anului. de obicei. 5. 1981) nivel de intensitate. după care scade treptat către seară şi se menţine. La aceste plante fotosinteza creşte în intensitate în orele de dimineaţă. Creşterea intensităţii fotosintezei are loc până în momentul înfloririi sau al formării fructelor. înregistrând valori maxime înainte de faza de înflorire sau în timpul acesteia. după care se menţine la un nivel ridicat până spre sfârşitul perioadei de vegetaţie. a ridicării temperaturii şi a deschiderii stomatelor prin reacţie fotoactivă. la plantele anuale fotosinteza începe primăvara. situaţie în care frunzele elimină CO2 la lumină. în cursul orelor corespunzătoare nopţii. pentru ca să scadă treptat după orele 17. Plantele din regiunile polare prezintă o particularitate în mersul diurn al intensităţii fotosintezei în perioada nopţilor albe. Uneori depresiunea intensităţii fotosintezei poate ajunge la valori negative. îndeosebi amidon. încetându-şi activitatea o dată cu încheierea ciclului vital al plantelor. datorită creşterii intensităţii luminoase. În regiunile cu climă temperată. înregistrând valori maxime în lunile de vară şi valori minime în timpul iernii.8 .în cazul când fotosinteza se menţine la o intensitate relativ constantă după creşterea înregistrată în primele ore ale dimineţii. fotosinteza are loc şi în intervalul de timp corespunzător nopţii. atingând valorile maxime înspre orele 12.ore ale dimineţii. începnd de primăvara. dale. la valori minime. c – după desfăşurându-se. când temperatura devine factorul limitant al procesului. se menţine la un plafon ridicat în timpul amiezii. ►Mersul fotosintezei pe parcursul perioadei de vegetaţie În cursul perioadei de vegetaţie fotosinteza are un mers variabil. după care urmează o scădere treptată spre seară şi încetează în cursul nopţii. după care se reduce către toamnă datorită micşorării treptate a suprafeţei foliare şi încetează o dată cu căderea totală a frunzelor. până la faza de înflorire. deoarece în timpul nopţilor albe lumina este suficient de intensă pentru realizarea procesului. până către seară. după care se situează pe un platou. cum sunt cerealele de toamnă. Acest tip de curbe este caracteristic plantelor sciafile şi plantelor acvatice submerse. b . fotosinteza se desfăşoară cu intensitate scăzută în timpul iernii. când scade în intensitate.în cazul când fotosinteza prezintă o depresiune la orele amiezii.după curbe unimodimineţii. de un al doilea maxim. din cauza îmbătrânirii frunzelor şi căderii treptate a acestora. La plantele perene cu frunze căzătoare fotosinteza începe primăvara devreme şi ajunge la valori ridicate într-un timp scurt. • Curbe bimodale .. Depresiunea ce separă cele două maxime ale fotosintezei este situată aproximativ în jurul orei la care intensitatea luminii şi cea a temperaturii au valori maxime.după curbe de saturaţie. Curba dinamicii diurne a fotosintezei în aceste condiţii are formă de clopot. cât şi încărcării cloroplastelor cu substanţe organice nou sintetizate. • Curbe de saturaţie . care are o amplitudine mai mică. funcţie de complexul factorilor naturali ce caracterizează diferitele anotimpuri şi de modificarea factorilor interni în cursul perioadei anuale. aproximativ la acelaşi curbe bimodale (Boldor şi colab.Tipuri de variaţii diurne ale fotosinteza creşte repede în intensitate în primele ore ale intensităţii fotosintezei : a. Fotosinteza se intensifică până spre orele 9-10. la care Fig. datorită formării rapide a unei mari suprafeţe foliare. Scăderea intensităţii fotosintezei după-amiaza se datorează atât diminuării intensităţii luminii.

B. cu formarea de acid oxalil acetic. Sursa de energie pe care o folosesc aceste organisme pentru sinteza primară de compuşi organici ai carbonului. acest proces a primit denumirea de chemositenză (chimiosinteză). surse de azot 30 . În funcţie de provenienţa carbonului organic. Saprofitele specializate sunt mai pretenţioase în ceea ce priveşte sursa de carbon organic. valori de pH. este fixat de acidul piruvic. deoarece nu au întreaga gamă de enzime pentru hidroliza substanţelor complexe.Penicillium glaucum. a. care sunt reprezentate exclusiv prin anumite grupe de bacterii. rezultat din glicoliză. există în natură organisme care. reprezentate în mod predominant prin ciuperci. pe baza bibliografiei propuse. Întrebări: • Câte tipuri de pigmenţi asimilatori cunoaşteţi şi care sunt funcţiile acestora în plante? • În ce constă. oricât de complexă ar fi. plantele heterotrofe se apropie de imensa majoritate a bacteriilor şi animalelor dar. Reprezentativ pentru acest grup este mucegaiul verde comun . răspândite peste tot. concentraţia mediului nutritiv. respectiv de întuneric a fotosintezei.Heterotofe saprofite Trăiesc pe resturi de plante şi animale. HETEROSINTEZA Plantele heterotrofe. separat. Absorbţia substanţelor nutritive se face cu ajutorul pseudopodelor. bacterii şi ciuperci. cantităţi mici de substanţe organice pornind de la CO2 care. modul de desfăşurare a fazei de lumină. utilizând pentru sinteza constituenţilor lor celulari surse anorganice de carbon. Deoarece energia folosită la aceste sinteze este de natură chimică. deoarece conţin enzimele necesare pentru degradare. După modul de nutriţie. se clasifică după natura substanţelor pe care le oxidează. Saprofitele omnivore se hrănesc cu carbonul existent în orice fel de substanţă organică. realizând şi o localizare anatomică a acestora la nivelul organitelor celulare. provine din oxidarea unor substanţe din mediu. În funcţie de substanţa organică pe care o folosesc în nutriţie.. pentru a-şi procura energia necesară sintezei substanţelor organice proprii. fiecare fază a procesului de fotosinteză? • Ce factori externi şi interni influenţează fotosinteza? • Câte tipuri de curbe de derulare procesului de fotosinteză pe paarcursul unei zile cunoaşteţi? Temă: Detaliaţi. după toate probabilităţile. totuşi. sunt capabile să se hrănească autotrof. cât şi de anaerobioză. CHEMOSINTEZA În afara plantelor fotoautrotrofe. au capacitate mai mare de a sintetiza substanţe organice pornind de la surse anorganice cu azot şi sulf. sunt incapabile să asimileze CO2 pe cale fotosintetică sau chemosintetică. iar unele necesită anumite condiţii de mediu: substrat organic. Organismele chemosintetizante. deşi sunt lipsite de pigmenţi asimilatori. saprofitele se împart în omnivore şi specializate. Ele pot sintetiza. Plantele heterotrofe s-au adaptat să folosească substanţele organice sintetizate de autotrofe sau de alte grupe de heterotrofe. În această grupă intră multe specii de actinomicete. spre deosebire de acestea din urmă. Toate organismele chemosinteizante se caracterizează prin faptul că pot trăi atât în condiţii de aerobioză. solubilizarea acestor substanţe realizându-se cu ajutorul enzimelor specifice din citoplasma celulară. plantele heterotrofe se împart în saprofite. simbiotice şi parazite. de unde folosesc carbonul.B.

b. luptând împotriva sa cu toate mijloacele de care dispune. Pentru protejarea materialelor de lemn sau din mase plastice care stau în sol sau în apă împotriva microorganismelor saprofite ce le-ar putea degrada. Acest tip de asociaţii este denumit simbioză.organic.de exemplu din cea a unor specii de Penicillium . Dacă nu ar exista saprofite. pe care îl transformă în acid acetic şi. Rezultă în urma infestării rădăcinilor plantelor leguminoase cu bacterii din genul Rhizobium care.cum sunt drojdiile . existenţa autotrofelor ar deveni imposibilă pe suprafaţa plantei şi. de asemenea. Din biomasa unor ciuperci . se utilizează substanţe toxice speciale. pentru cultura plantelor agricole însă.se cultivă pentru a fi folosite ca furaj sau în industria farmaceutică. fiecare simbiont îşi duce viaţa sa proprie şi este mai mult sau mai puţin jenat de prezenţa celuilalt partener. saprofitele exercită asupra substanţelor organice din sol o funcţie de mineralizare. În multe cazuri trebuie combătută dezvoltarea saprofitelor. în realitate. este sterilizarea lor. iar indivizii care o alcătuiesc se numesc simbionţi. în mediu s-ar acumula cantităţi de substanţe organice din ce în ce mai mari. Tipuri de simbioze în natură 1. Simbioza între plantele leguminoase şi microorganismele fixatoare de azot. care utilizează ca sursă de carbon alcoolul etilic. Altele . fixarea N2 se mai realizează şi de către alte microorganisme (ciuperci. alteori afumarea sau păstrarea lor la temperaturi joase. . Uneori se practică uscarea produselor alimentare. În afară de speciile simbionte ale genului Rhizobium. cele mai importante sunt speciile din genul Rhizobium.Heterotrofe simbionte În natură există asociaţii trofice mai mult sau mai puţin intime dar durabile. S-ar părea că cei doi simbionţi trăiesc în deplină armonie. aureomicina etc.la conservarea unor brânzeturi sau a unor legume. Prin modul lor de nutriţie. în consecinţă.filamentul sau cordonul infecţios . Ataşarea bacteriilor pe rădăcinile plantei-gazdă are loc la nivelul perilor absorbanţi radiculari sau a unor leziuni ce apar. astfel. în cazul unor produse alimentare se folosesc în acest scop concentraţii mari de zaharoză . probabil. toate substanţele minerale necesare autotrofelor în nutriţia lor.încojurat de un material pectic şi celulozic dezvoltat în 31 . aducându-şi avantaje reciproce. De aceea fiecare îl tratează pe celălalt ca pe un parazit. Cele mai multe specii de Rhizobium infectează în mod specific gazdele leguminoase. Există însă date experimentale care conduc la ideea că. iar celălalt heterotrof.se extrag substanţe antibiotice (penicilina. între bacterii şi plante-gazdă.la prepararea dulceţurilor.). treptat. marmeladelor sau de NaCl . utilizează în continuare acidul acetic drept sursă de carbon. declanşează formarea nodozităţilor pe rădăcinile plantei gazdă. în urma căreia resturile de plante şi de animale sunt aduse într-o formă utilizabilă în nutriţia plantelor superioare autotrofe. Reprezentativă pentru acest grup este ciuperca Mycoderma aceti. Multe ciuperci saprofite sunt. în urma multiplicării lor în interiorul celulelor rădăcinii. Ca urmare. la nivelul emergenţei rădăcinilor laterale. dintre care unul este în mod obligatoriu autotrof. la fabricarea berii sau în panificaţie. Nodularea (formarea de nodozităţii) implică recunoaşterea mutuală. care se introduc în materialul ce urmează a fi conservat. însă. s-ar ajunge şi la imposibilitatea existenţei vieţuitoarelor a căror hrană este asigurată de pe urma nutriţiei organismelor autotrofe. de regulă. în care s-ar bloca. după consumarea lui. bacterii). cel mai adesea foarte precisă. În perii radiculari bacteriile sunt închise ca într-un tub . Cel mai sigur mijloc de păstrare. cultivate pentru a fi folosite în alimentaţie (ciupercile comestibile). între diferite organisme vegetale.

(1) diviziunile celulare anticlinale au loc în interiorul cortexului rădăcinii. Zamfirache şi Toma. 5. similar mioglobinei. ciuperca preia şi compuşii cu azot şi. se ramifică. 5. plantele leguminoase aprovizionează bacteriile cu substanţe organice.) îşi continuă creşterea. 2000) molecular pe care îl 32 . 5. pe care le preia din substrat.forme fixatoare de N2. 2. culturile ce urmează după leguminoase. emisă în 1958) este de aproximativ 190 specii. din care 30 % rămân în resturile vegetale din sol. Bacteroizii sunt localizaţi în "pachete" individuale de 3-4 celule înconjurate de un perete de origine vegetală şi de un citosol bogat în proteine şi în leghemoglobină (pigment roşu. S-a calculat că la un hectar cultivat cu leguminoase se acumulează 100-400 kg azot. zona de invazie (i.continuarea peretelui celular. ciuperca protejează alga împotriva uscăciunii. format din circa 10. opus protoxilemului.10 . capabil să lege reversibil. (3) se dezvoltă un nodul cu zonarea sa histologică distinctă: meristem (m).000 de specii.). în care bacteriile normale evoluează spre stadiul de bacteroizi . cât şi ciuperca cresc mai bine decât în cazul când cei doi parteneri sunt crescuţi separat (fg.BOND. În această simbioză bacteria se comportă ca un parazit. Numărul acestora (conform părerii lui G. ciuperca furnizează algei apa şi sărurile minerale de care are nevoie. verzi sau albastre. cât şi fiziologic. organ ce funcţionează ca un sistem aerob fixator de N2. constituită din celule infectate şi neinfectate şi înconjurată de ţesuturi periferice ( 4) (d. determină stimularea diviziunii celulare în regiunea cortexului radicular şi formarea de nodozităţi. îşi opresc creşterea.Modelul structurii terţiare a moleculei de leghemoglobină (d. formând o formaţiune ascuţită şi infecţia azotul invadează celulele părului rădăcinii. iar algele sunt unicelulare. aflate în relaţii de simbioză. străbate numeroase celule. permiţându-i să trăiască în condiţii care îi sunt inaccesibile în stare liberă. iar 70 % este folosit de simbionţi (plantă şi bacterie). în perioada cuprinsă între momentul infectării lor şi cel al formării nodozităţilor. 5. bacteriile găsesc un mediu bogat în glucide. (2) este iniţiat un meristem la capătul distal al nodulului primordial şi traseul infecţiei de-a lungul meristemului.10).9). în absenţa acestei simbioze. în cazul când partenerul autotrof este reprezentat prin alge albastreverzi. Lichenii reprezintă o individualitate atât din punct de vedere morfo-anatomic. direct din precipitaţii sau din vaporii de apă existenţi în atmosferă. Datorită azotului acumulat în rădăcinile şi în celulele bacteriilor după recoltarea leguminoaselor. încât cordonul de infecţie (i. În natură există şi plante neleguminoase capabile să fixeze simbiotic azotul molecular. O2) (fig. dar cu mare afinitate. Aceasta rezultă din reacţia leguminoaselor care.9 . 5. Fig. Ciupercile din talul lichenilor aparţin în majoritatea lor clasei Ascomycetes. De aceea simbioza este considerată drept un caz particular de parazitism. Plantele leguminoase se apără contra invaziei bacteriene lizând o parte din aceste bacteii şi folosesc azotul organic sintetizat de ele în urma asimilării azotului molecular.z. Nodulul apare ca un organ vegetal superior dezvoltat. Fig. Simbioza la licheni Lichenii alcătuiesc un grup taxonomic aparte. În această simbioză atât alga. de aceea. solul rămâne bogat în azot şi.z. Totodată. cordon ce înaintează.t. iar bacteriile pun la dispoziţia leguminoaselor azotul ce le este necesar. Talul lor este alcătuit din alge şi ciuperci. Alga din asociaţia simbiotică aprovizionează ciuperca cu produşii rezultaţi în procesul de fotosinteză. încorporează în celulele lor.Schema dezvoltării nodulului radicular la Ele Medicago sativa după recunoaşterea plantă-bacterie părul fixează rădăcinii se ondulează. necesită cantităţi mai mici de îngrăşăminte cu azot. la rândul ei.11). 2000 ) . ce le favorizează nutriţia. Pe lângă glucide. Zamfirache şi Toma. În celulele (adesea tetraploide) ale parenchimului cortical deci.) şi zona centrală (c. substanţe minerale şi apa de care au nevoie. pe parcela respectivă. Prin urmare. ca un proces controlat şi ca o structură diferenţială ( fig.

leguminoase. Liliaceae.12 . 33 . hifele ciupercii sunt necesare pentru dezvoltarea plantei. (detaliu) (d. Familiile la care se formează micorize endotrofe sunt: Ericaceae. în cadrul cărora cei doi simbionţi trăiesc într-o uniune durabilă. cât şi la plante erbacee (cereale.ce formează în jurul rădăcinilor plantei-gazdă un manşon (fig.de substanţe organice pe care le iau de la ciuperci. formând o reţea intercelulară .reţeaua HARTIG. 5. aşa încât. Pe baza raporturilor ce se stabilesc între ciupercile micoritice şi rădăcinile plantelor gazde. În cazul acestui tip de micoriză ciuperca pătrunde şi se instalează în interiorul celulelor rădăcinii (fig. 5. Salicaceae. 2000) Dintre speciile de orhidee mult studiate în ceea ce priveşte relaţiile simbiotice amintim pe cele din genurile Neottia şi Corallorhiza. Speciile de plante superioare cu micorize sunt foarte 2000) numeroase (aproximativ 50% din numărul total). Fig. deoarece ele se înmulţesc aproape exclusiv pe cale vegetativă. 5. organisme bine individualizate. micorizele au fost clasificate în trei grupe: • Micorize ectotrofe . în primul lor stadiu de dezvoltare. Micorizele Fig. Aroideae. Probabil că ciupercile din micorize nu pot asimila azotul molecular.12). ele sunt heterotrofe. Hifele ciupercilor care intervin în această simbioză se identifică greu. Micoriza ectotrofă este caracteristică pentru arborii de pădure din familiile Betulaceae. Micorizele externe se pare că au rolul de a înlocui perii absorbanţi ce lipsesc rădăcinilor plantelor gazdă. 5. Seminţele acestor plante sunt extrem de mici şi au nevoie până la dezvoltarea organelor lor verzi .se întâlnesc la unii arbori de pădure şi la pomi fructiferi.Secţiune transversală Simbioza între rădăcinile diferitelor plante superioare şi printr-un tal de lichen (schemă) şi zona de contact înte hifă şi algă hifele miceliene se numeşte micoriză. ce se strecoară printre particulele solului. la care hifele ciupercii învelesc ca o pâslă deasă vârful rădăcinilor. Acest manşon poate prezenta spre exterior hife libere.Lichenii reprezintă deci. 3.Secţiune longitudinală printr-o rădăcină cu ectomicorize (schemă) (d. Pinaceae. plasate pe medii cu zaharoză pot germina în lipsa ciupercilor. Zamfirache şi Toma. a căror natură nu este încă pe deplin elucidată. dar.11 . cartof). în mod asemănător perilor radiculari absorbanţi. • Micorize endotrofe . Speciile de ciuperci implicate în micorize aparţin mai ales genurilor Rizoctonia şi Boletus (alături de agaricacee şi tuberacee). Orchideae. Fagaceae. Seminţele acestora. în mod normal. În scoarţa rădăcinii gazdă hifele simbiotice pătrund numai în spaţiile intercelulare de la câteva straturi de celule ale rădăcinii. caracterizată prin relaţii extrem de complexe. Zamfirache şi Toma. Tiliaceae.13).

Aceste asociaţii se întâlnesc la plantele ce trăiesc în staţiuni sărace în săruri minerale. Planta gazdă este lipsită de substanţele hrănitoare necesare vieţii ei normale şi este supusă acţiunii nocive a substanţelor emise de parazit (enzime. ciupercile parazite atacă plantele gazdă cu o virulenţă şi o agresivitate ce depind de capacitatea lor de a secreta enzime şi toxine. Tot cu ajutorul unor exoenzime (altele decât cele prezentate) plantele parazite . plante ce cresc deci în condiţii în care în sol procesul de nitrificare este foarte scăzut. uneori. În funcţie de natura lor. Sărurile absorbite de ciupercile micoritice sunt transportate repede în simbiontul superior. În plus. maltaza. la care micorizele sunt foarte răspândite.că hifele ciupercilor ce intră în aceste asociaţii măresc considerabil suprafaţa de absorbţie a rădăcinilor şi au o capacitate de solubilizare mai mare decât rădăcinile. a asocierii fungilor micorizali veziculo. Toxinele elaborate de agenţii fitopatogeni sunt eliberate în afara celulelor lor şi au rolul de a slăbi puterea de rezistenţă a plantelor gazdă. Enzimele produse de aceşti agenţi fitopatogeni se împart în două categorii: ▪ Exoenzimele . În această direcţie acţionează amilaza.Reprezentarea schematică celulele parenchimatice mai profunde sunt fracţionate. Parazitismul este caracteristic încă unui mare număr de bacterii şi unor plante superioare. Bolile produse de către bacteriile parazite poartă denumirea de bacterioze. Produşii rezultaţi în urma activităţii acestor enzime sunt utilizaţi în nutriţia paraziţilor. Din această categorie fac parte: celulaza. Populus tremula etc. unde descompun diferitele substanţe organice. iar îngrăşămintele cu NH3 nu s-au dovedit eficace.aglutinate şi digerate.datorită chemotropismului lor . Se întlnesc la specii de Betula.după ce au pătruns în ţesuturile plantei gazdă . ciuperca având rol în aprovizionarea plantei superioare cu săruri minerale. ligninaza etc. toxine).referinduse la micorizele endotrofe şi la cele ecto-endotrofe . 58). Dintre aceste plante. astfel încât simbiontul superior este bine aprovizionat cu azot chiar şi în cazurile când combinaţiile anorganice ale acestui element sunt în cantităţi mici în substrat. chiar le omoară. în primul rând. este cazul aici şi al plantelor din terenurile mlăştinoase.La speciile de plante din familia Ericaceae. 2000) endotrofe (d. hifele ciuperii simbionte se ridică prin tulpină.se găsesc în celulele plantelor parazite şi participă la realizarea reacţiilor caracteristice metabolismului lor celular.pot depista uşor chiar cantităţi extrem de mici de săruri minerale. în care ciupercile micoritice . Relaţiile dintre planta gazdă şi parazit sunt antagoniste. • Micorize ecto-endotrofe . pe care le utilizează ca sursă de carbon în nutriţie. c. fapt ce favorizează aprovizionarea cu apă şi substanţe minerale a plantelor cu micorize. Rolul micorizelor a fost intuit încă din 1897.substanţe chimice menite să 34 . Hifele de ciupercă reprezintă un mijloc foarte important de care dispun plantele superioare pentru procurarea apei şi a sărurilor minerale. proteaza. de către W. – Heterotrofe parazite Organismele vegetale heterotrofe parazite utilizează în nutriţia lor substanţe organice din fiinţele vii. arbusculari în micorizele Zamfirache şi Toma. pectinaza. să-şi croiască drum în ţesuturile plantelor gazdă. lipaza. Ei sunt agenţii micozelor animalelor şi ai bolilor criptogamice ale plantelor superioare. pe care le îmbolnăvesc şi. Antagonismul la micorizele interne ale orhideelor se manifestă prin aceea că hifele pătrunse în Fig. ▪ Endoenzimele . ciupercile micoritice pot absorbi din sol şi azotul aflat sub formă organică. Infecţia are loc şi aici la germinarea seminţei şi este necesară bunei dezvoltări a plantei.sunt eliminate din celulele plantelor parazite şi le permit. PFEFFER care a arătat . Ea reacţionează producând anticorpi . La rândul său simbiontul superior aprovizionează ciuperca micoritică cu substanţele organice ce îi sunt necesare.se caracterizează prin faptul că ciupercile simbionte formează în jurul rădăcinilor un manşon şi trimit hife în interiorul celulelor rădăcinii (fig. ajungând până la flori. 5. pentru obţinerea acestor săruri. astfel încât numai plante cu un sistem radicular extrem de bine dezvoltat ar putea intra în concurenţă cu ele.13 . cei mai mulţi reprezentanţi aparţin filumului Fungi.descompun substanţele din celulele gazdei.

iar tulpina creşte foarte mult la suprafaţa solului şi execută mişcări de circumnutaţie (mişcări de rotire a vârfului) ce îi uşurează găsirea tulpinii unei plante gazdă. În ţara noastră există doar câteva specii din genurile: Cuscuta. • Leziunile produse de agenţii fitopatogeni au drept consecinţă o intensificare a pierderilor de apă de către plantele gazdă şi. creşte şi temperatura corpului plantelor bolnave în urma infecţiei. este reprezentată prin mai multe specii şi parazitează tulpinile de lucernă. din familia Convolvulaceae ( fig. împotriva pătrunderii lui în celule şi a absorbţiei de substanţe organice. celulele plantei gazdă reacţionează prin refacerea distrugerilor produse. • Apariţia de monstruozităţi florale . formând aşa-numitele "mături de vrăjitoare".de exemplu virescenţa în care organele florale se transformă în sepale de culoare verde sau petaloidia . precum şi împotriva toxinelor produse de acestea. Dintre reacţiile morfo-anatomo-fiziologice manifestate de plantele gazdă în urma atacului parazitului amintim: • Necrozarea ţesuturilor atacate .gazdă şi prin infectarea. FANEROGAMELE PARAZITE . uneori. ce le protejează de acţiunea corozivă a sucurilor gastrice din stoma-cul ierbivorelor. Lathraea. Se produc astfel antitoxine ce neutralizează acţiunea toxinelor. carpenul infectat de Taphrina carpini se ramifică mult. tulpina de cuscută îşi trece substanţele organice din capătul posterior spre cel anterior. Planta adultă este lipsită de rădăcini (care dispar încă din stadiul de plantulă) şi formează numeroase flori. La germinarea lor. • Hipertrofia . iar tulpina ei subţire şi de culoare slab verzuie se înfăşoară pe tulpina plantelor suport. aglutinine ce aglutinează bacteriile. Toate acestea reclamă un surplus de energie. iar la toxinele parazitului ele reacţionează prin antitoxine. de către parazit. pe această cale. rădăciniţa dispare repede. 35 . moare la capătul mai bătrân şi creşte la capătul mai tânăr. întrucât prezenţa apei în cantităţi suficiente în ţesuturi reprezintă o condiţie esenţială pentru desfăşurarea proceselor fiziologice la un nivel normal. mai ales în urma infectării ţesutului asimilator. acestea din urmă permit atingerea şi atacarea altor plante gazdă.în care staminele se transformă în petale. pe care planta îl procură prin intensificarea respiraţiei. Anticorpii au o strictă specificitate pentru fiecare agent patogen. în timpul acestor mişcări de circumnutaţie.sunt parazite obligate.ceea ce reduce suprafaţa foliară asimilatoare a plantei gazdă şi are ca efect final diminuarea fotosintezei acestor plante. iar cei care atacă ţesuturile conducătoare împiedică circulaţia substanţelor în corpul plantei. 5. În cazul în care. pe care se încolăceşte. Intensitatea fotosintezei scade. paraziţii provoacă pagube agricole importante.distrugă parazitul. ce produc un mare număr de seminţe cu un înveliş. Planta este lipsită de frunze.planta gazdă rămânând pitică. lizine care dizolvă corpul acestora. iar majoritatea speciilor trăiesc în regiunile exotice. de exemplu.14). urzică vie. reuşind să exploreze alte regiuni. trifoi. Acest dezechilibru hidric are repercusiuni asupra întregului metabolism al plantelor gazdă. Toate acestea duc la micşorarea suprafeţei foliare şi la o mai slabă intensitate a procesului de fotosinteză. jaleş şi chiar graminee. Paraziţii care atacă rădăcinile plantelor reduc absorbţia apei şi a sărurilor minerale. Cuscuta (torţelul). Ca urmare. a fructelor şi a seminţelor în curs de formare. • Prin substanţele organice pe care le iau de la plantele . cânepă. De obicei aceştia se produc în cantitate mai mare decât este necesar pentru distrugerea antigenului. • Nanismul . un dezechilibru hidric al acestora. nu întâlneşte tulpini suport. formând spire mai stârnse şi apoi spire mai laxe. viţă-de-vie. Orobanche. • Plantele îmbolnăvite au metabolismul modificat: la distrugeri ale membranelor şi ale structurii protoplasmei celulare.organul infectat mărindu-se mult.

cu frunze rudimentare. pigmenţii clorofilieni sunt 2006) foarte puţini. de aceea înainte de semănat se tratează seminţele de trifoi. cânepă. Partea subterană este un rizom mare.Cuscuta parazită pe evidenţiabilă prin extragere cu alcool. flori ce aparţin parazitului. ea este deci capabilă să tulpinile plantei gazdă (d. 5.14 . pentru a împiedica fructificarea şi răspândirea seminţelor sale. Seminţele sale germinează nu-mai în apropierea rădăcinilor arborilor gazdă.Orobanche sp. ce pătrunde printre asperităţile seminţelor de cuscută şi apoi se extrag aceste seminţe cu ajutorul unui magnet ce le atrage. cu solzi albi şi groşi. alun. La germinarea seminţelor. lucernă. cordoane ce se strecoară printre ţesuturile plantelor atacate. iar combaterea se face prin distrugerea ei imediat ce apare în culturi. În regiunile tropicale trăiesc numeroase spermatofite parazite: Pilostyles. însă cu deosebirea că au asperităţi pe suprafaţă. la intervale dese. Cuscuta produce pagube mari. bob. Rafflesia arnoldi (fig. arin etc (fig. practic. alcătuită din tulpina şi rădăcina principală. Partea supraterană a plantei apare primăvara devreme şi este reprezentată de o tulpină cu frunze reduse. De la baza rizomului pornesc rădăcini adventive care formează. în care se acumulează substanţe de rezervă.La nivelul spirelor strânse pe tulpina suport. Orobanche (lupoaia) face parte din familia Orobanchaceae şi este reprezentată. apa şi sărurile minerale necesare.17). Cantitativ însă. ce produc un număr mare de seminţe. Combaterea ei din culturile de trifoi se face prin decuscutare: seminţele de cuscută au acelaşi aspect cu cele de trifoi.16 . dar aplicarea acestui procedeu nu permite înlăturarea ei completă. Andronache. prin mai multe specii ce parazitează pe rădăcinile de trifoi. iar substanţele organice produse pe această cale nu au. Din umflătura formată pornesc rădăcini adventive. Andronache. care au corpul redus la cordoane albe. nişte umflături. Planta are partea supraterană formată dintr-o tulpină gălbui-roşcată. mai ales la lucernă şi trifoi.15). în dreptul rădăcinii plantei parazitate. se produce o formaţiune cilindrică. Lathraea squamaria. Pe tulpina plantei gazdă apar numeroase flori. amestecate cu cele de cuscută. sub Fig. Rafflesia. Şi această plantă produce pagube mari culturilor. 5. care se aplică pe alte rădăcini ale plantei gazdă şi prin care Orobanche trimite haustori. Prin aceşti haustori cuscuta se aprovizionează de la gazdă mai ales cu substanţe organice din seva elaborată. de asemenea. 5. plop. Parazitismul la Lathraea este profund. floarea soarelui. (d. Fig. prin cosiri repetate. ce pun în legătură vasele liberiene şi cele lemnoase ale gazdei cu propriile sale vase liberiene şi lemnoase. Cu ajutorul lor muma pădurii absoarbe de la planta gazdă substanţele organice. asemănătoare hifelor de ciuperci. ce se aplică pe rădăcina plantei gazdă. 5. realizeze fotosinteza. 2006) acţiunea unor substanţe emise de aceştia. Tulpina cuscutei conţine şi un mic procent de clorofilă. cu totul diferite de cele proprii. este cunoscută sub denumirea populară de "muma pădurii". care parazitează pe 36 Fig. parazitând pe rădăcinile unor foioase . din familia Scrophulariaceae. Apodanthes. Se combate greu. 5. Andronache. Aceste tulpini nu se pot evidenţia decât la nivelul unor secţiuni prin tulpina plantei gazdă. din care pornesc haustorii. Tulpina poartă numeroase flori.15 . fag. 5. mazăre şi alte plante erbacee (fig. cuscuta trimite în planta gazdă haustori. apa şi sărurile minerale. 2006) . a zonelor invadate.16). cu ajutorul cărora preia de la aceasta substanţele organice. violacee şi flori numeroase. ce produc un mare număr de seminţe. cu pilitură de fier. din cauza piliturii de fier pătrunse printre asperităţi.Lathraea squamaria (d. care are loc numai în apropierea rădăcinilor unor plante gazdă. importanţă în economia plantei. ce conţin foarte puţină clorofilă.stejar.

la Lathraea şi Orobanche.  rădăcinile lipsesc (de exemplu la Cuscuta) sau sunt reduse. recurgând la diferite substanţe organice şi anorganice pe care le iau de la alte organisme. Dintre plantele semiparazite.  organele de înmulţire . pentru a asigura perpetuarea speciei. pe care îi introduc în ţesutul lemnos din corpul altor plante. Prezenţa clorofilei la unele parazite. Thesium (familia Santalaceae). neplăcut. Pedicularis. Se consideră că toate semiparazitele din cadrul acestei familii sunt capabile să-şi sintetizeze singure substanţe organice prin fotosinteză. adică se aprovizionează cu substanţe organice. neputându-se dezvolta în lipsa plantelor gazdă. dar prezintă şi haustori.brună (excepţie face nuanţa verzuie la Cuscuta.frunzele . din care pornesc haustori ce pătrund în rădăcinile plantelor învecinate. Fig. cu un miros caracteristic. La unele (Lathraea. Rădăcinile lor sunt relativ mici şi lipsite de peri absorbanţi. care nu le permite să absoarbă o cantitate suficientă de apă şi săruri minerale din sol. arată că ele provin din plante autotrofe. în ţara noastră se întlnesc reprezentanţi ai genurilor Rhinanthus.  culoarea tulpinii şi a frunzelor nu este cea verde. de carne stricată. verzi. Toate sunt specializate. ca urmare a faptului că au un sistem radicular foarte slab dezvoltat. de exemplu. întrucât îşi procură carbonul necesar pentru sinteza substanţelor organice proprii atât pe cale autotrofă.  apar haustorii . de 1 m în diametru. ▪ Nutriţia plantelor semiparazite Plantele semiparazite au frunzele verzi. d.organe de fixare şi de sugere.florile şi seminţele sunt numeroase. iar.P. . Euphrasia (familia Scrophulariaceae). Din grupa plantelor mixotrofe fac parte plantele semiparazite şi cele carnivore. aceste rădăcini formează umflături. În vecinătatea rădăcinilor altor plante. 5. în acelaşi timp sunt holoparazite. La fanerogamele parazite au apărut unele modificări morfologice:  organele asimilaţiei clorofiliene . nici chiar seminţele nu germinează în lipsa substanţelor chimice emise de rădăcinile plantei gazdă. deci posedă pigmenţi clorofilieni. cât şi pe cale heterotrofă. Cunoaşterea nutriţiei şi biologiei plantelor parazite este deosebit de importantă pentru realizarea combaterii lor. aceste plante sunt hidroparazite. are o floare enormă. plantele parazite transpiră slab şi din această cauză vasele lor de lemn sunt slab dezvoltate.  lipsind frunzele sau acestea fiind reduse. ci una galben.Plante mixotrofe Plantele mixotrofe se caracterizează printr-o nutriţie mixtă. cuscuta nu absoarbe salicina din ramurile de salcie şi nici substanţele aromate din cânepa pe care o parazitează. de culoare roşie-portocalie (este cea mai mare floare cunoscută).17 . de exemplu la cuscută. 37 . prin fotosinteză. Melampyrum.rădăcinile şi tulpinile de Cissus din insula Sumatra.Viscum şi Loranthus (familia Loranthaceae). http//) Caracterizarea generală a fanerogamelor parazite Fanerogamele parazite sunt obligate la viaţa parazitară. la Orobanche. Ele absorb însă selectiv substanţele organice ale plantei gazdă. Reprezentanţii familiei Scrophulariaceae au toţi tulpini cu frunze mari.Rafflesia arnoldi (d. care atrage anumite insecte polenizatoare (din grupa muştelor) şi care este diametral opus cu aspectul său deosebit. Orobanche). iar haustorii le servesc numai pentru aprovizionarea de la plantele gazdă cu apă şi cu săruri minerale. într-o măsură mai mică şi cu substanţe minerale de la planta gazdă. la Orobanche). parazitând numai una sau un grup restrâns de specii. KOSTÎCEV. Conform părerii lui S.lipsesc complet la Cuscuta sau sunt reduse .

Urmărind acţiunea hipotensivă a unor 2006) extracte de vâsc. are Fig. prin piciorul său. 5.a. Ele au organe verzi. Andronache. ceea ce demonstrează că Fig. unde sunt aduse seminţele de către păsări. pe care le digeră. 68). capturarea şi reţinerea acestor animale mici. Vâscul (Viscum) parazitează pe ramurile de plop. prin care faţa lui superioară devine concavă. numeroase frunze verzi persistente. http//) . Aceste specii devin indiferente la atac. mai rar. O singură plantă semiparazită emite. care execută mişcări rapide în timpul capturării prăzii. Drosera rotundifolia (roua cerului) creşte la noi în turbăriile din regiuni montane (fig. de asemenea.18 .O specie semiparazită întâlnită mai ales în păşunile şi fâneţele din zonele de deal şi de munte este Rhinanthus crista-galii. ROŞCA şi A. care îndeplinesc fotosinteza. alături de alte specii semiparazite şi parazite. ce străluceşte la soare şi atrage astfel insectele (fig.RADU au constatat că acestea diferă. Totodată. de obicei. la unele specii complet. lipsite de peri absorbanţi. iar la altele parţial. adeseori aparţinând la specii diferite (graminee.POP. indică îmbătrânirea şi degradarea acestora.20 . păducel. la tentaculele vecine. Pe faţa superioară a frunzelor se găsesc tentacule marginale lungi şi tentacule centrale mai scurte şi dispuse pe restul suprafeţei limbului. (d. leguminoase etc. măr. 5. aduse ulterior pe ramurile lor. Nepenthaceae ş.Viscum album ramurile de vâsc primesc şi substanţe organice de la planta gazdă. 38 Fig. stejar. din cauza substanţei lipicioase. D. E.19). păr. De la baza tulpinii sal e pornesc prelungiri sub scoarţa plantei-gazdă şi apoi de aici haustori. datorită acestei însuşiri. cu cele de liber din tulpina plantei gazdă. ramificată dichotomic. Capătul tentaculelor este sensibil la excitaţie şi. 5. nu se mai poate desprinde de acesta. în acest sens. Tulpina sa. Lentibulariaceae. că schimbul de substanţe ce are loc între vâsc şi planta gazdă ar explica imunitatea dobândită de către unele specii de plante faţă de atacul cu vâsc. iar în cazul altor specii seminţele de vâsc. Andronache. 2006) Se consideră. atrasă de secreţia lipicioasă a tentaculelor.  Plante carnivore înzestrate cu capcane. ale cărei frunze şi tulpini nu diferă de acelea ale fanerogamelor autotrofe (fig. se atinge de un singur tentacul.Drosera rotundifolia (d.20).a. care se pun în legătură cu vasele de lemn şi. ▪ Nutriţia plantelor carnivore Plantele carnivore fac parte din mai multe familii. haustori în rădăcinile mai multor plante. tentaculul atins de insectă transmite excitaţia.). absorbind apoi diferitele substanţe organice solubilizate prin digestie. germinarea având loc numai la lumină (fig. 5. PORA. molid ş. Planta are rădăcini destul de slab dezvoltate şi o rozetă de frunze bazale. Frunzele acestor plante sunt transformate. din mijlocul căreia porneşte o tulpină floriferă.. Prezenţa sa abundentă în păşuni.19 . După adaptările dobândite pe linie evolutivă. plantele carnivore se împart în trei grupe:  Plante carnivore care prind animalele cu ajutorul suprafeţei lipicioase a frunzelor lor. E. iar limbul frunzei execută o mişcare. în organe care permit ademenirea. 5. nu mai germinează. între care Droseraceae.18). Acestea se curbează spre locul în care se găseşte insecta. Rădăcinile sale sunt lungi şi subţiri. În cadrul fiecărui grup modalităţile de prindere şi digerare a prăzii prezintă numeroase particularităţi. Când o insectă. recoltat de pe plante gazdă aparţinând unor specii diferite.  Plante carnivore înzestrate cu urne. Tentaculele secretă o substanţă lipicioasă.Rhinanthus crista-galii (d. 5. prind animale mici. funcţie de planta gazdă.

5. 5. ale căror produse de secreţie sunt dulci. http//) .24 .22). Insectele sunt digerate de sucurile digestive produse de glandele digestive. În urma încercărilor de a scăpa din capcană. iar părţile nedigerabile (resturile chitinoase) ale insectei cad de pe frunze. prinzânduse de ramurile arborilor din jur. din apa de ploaie care pătrunde în urnă în timpul precipitaţiilor.Dionaea muscipula imagine generală a frunzelor transformate în capcană (d. Dionaea muscipula se întâlneşte în mlaştinile din pădurile Americii de Nord şi de Sud. situată sub deschiderea urnei şi cad din nou la fundul acesteia. fiind îndepărtate de vânt şi ploi. tentaculele revin la poziţia iniţială. Sumatra. în încercările http//) lor de a se elibera. Fiecare frunză are peţiolul lăţit. care se îndoaie în sus şi acoperă insectele. care se continuă cu o porţiune lungă. prin nervura mediană.21 . iar pe faţa internă a căpăcelului şi pe marginea interioară a gulerului au numeroşi peri lucioşi. alcătuiţi din celule secretoare ce produc un suc digestiv.25 . deci. cu rol asimilator. iar frunza poate să-şi reia activitatea. rămânând ulterior în permanenţă în poziţie deschisă. pentru a ajunge la nectar şi alunecă înăuntru. 5. prinzând alte insecte. 5.Nepenthes sp. nici un rol în prinderea prăzii. 5. unde se îneacă în lichidul existent aici.Pinguicula vulgaris (d. Excitaţia produsă de către insecte este transmisă la marginile limbului foliar. Apoi frunzele îşi reiau poziţia normală. sub care se găsesc glande nectarifere. (d.Pinguicula vulgaris – detaliu privind capturarea prăzii (d. întrucâtva. orientaţi în jos. filiformă.23) cresc în pădurile din insulele Oceanului Indian.22 .21). 5. Frunzele formează o rozetă bazală. în parte. la gura căreia se găseşte un căpăcel. cu funcţie de cârcel. ce se continuă cu o porţiune scurtă. ce seamănă cu un limb foliar. Pinguicula vulgaris (foaie groasă) creşte în locuri umede de munte (fig. În cele din urmă insecta nu se mai poate mişca şi este asfixiată de substanţele lipicioase emise de plantă. El nu închide urna în urma capturării insectelor. prevăzute cu numeroşi ţepi lungi pe margine (fig. Borneo. insectele cad http//) epuizate la fundul urnei. Insectele atrase de culorile vii ale urnelor şi de sucul dulce secretat de glandele nectarifere se apleacă pe marginea netedă a deschiderii urnelor. filiformă şi apoi cu limbul împărţit. Acest căpăcel se deschide numai după maturarea urnei. Insectele ajunse pe suprafaţa frunzei sunt reţinute de substanţa lipicioasă secretată de perii glandulari. Acest lichid provine în urma secreţiei glandelor digestive şi. Cele două jumătăţi ale limbului sunt aşezate una faţă de cealaltă sub un unghi de 60-90o şi au câte trei peri 39 Fig. Urnele sunt foarte frumos colorate. ce produc o substanţă lipicioasă.favorizând ataşarea unui număr mai mare de tentacule pe insectă. până la aminoacizi. 5. cu acizi organici şi enzime proteolitice (fig. cu rol asimilator. cât şi la nivelul unor peri epidermici mai mici. care sunt absorbiţi atât la nivelul tentaculelor. 5. substanţe ce-i astupă stigmele. Madagascar etc. pe măsură ce ele ating un număr Fig. http//) Fig. Digestia durează 1-3 zile. în două jumătăţi egale. Reprezentanţii genului Nepenthes (fig. Ea este apoi digerată de enzimele proteolitice emise de plantă. Pe suprafaţa limbului foliar se găsesc două feluri de peri: peri glandulari pedicelaţi. evaporarea lichidului din urnă şi pătrunderea apei de ploaie în interiorul ei. Ele nu mai pot ieşi din urnă deoarece alunecă de pe suprafaţa netedă. Fig. mai mare de peri.25). iar substanţele rezultate sunt absorbite de către perii sesili şi de către marginile limbului frunzei. iar secreţia acestei substanţe devine mai abundentă. Au frunze cu partea bazală lăţită. pentru prinderea insectelor şi peri sesili. iar capătul acestei porţiuni se continuă cu o urnă. Capacul urnei nu are. ci are rolul de a împiedica.

Această mişcare se produce mai încet decât prima. funcţionând ca organ de capturare a prăzii doar o singură dată în viaţa ei. În funcţie de mărimea prăzii.26). Maroc. Cele două jumătăţi ale limbului se îndoaie foarte repede în sus (într-un interval de 0. Aceste urne au 1-2 mm.28 .28). Apoi căpăcelul se închide şi animalul moare asfixiat. între cele două jumătăţi ale limbului rămâne un spaţiu destul de mare. Produşii de digestie se absorb de către celulele stratului intern al peretelui urnei. Frunzele sunt fin ramificate şi poartă. formând urne înalte de 60 – 70 cm.01-0. care sunt ovale şi reprezintă capcanele pentru prinderea micilor animale acvatice. 5.27 . în parte ramificaţi. cu speciile U.29) creşte pe ţărmurile uscate din Spania. frunza nu mai prinde alte insecte. La un interval de 15-20 minute urna devine capabilă să reia capturarea prăzii (până ce se umple cu animalele pradă). În jurul acestei deschideri se află câţiva peri senzitivi lungi. 5. excitaţia produsă este transmisă la limb. 5. de asemenea. care caută adăpost între frunzele de Fig. vulgaris şi U.Sarracenia flava (d. care se ridică deasupra oglinzii apei (fig. 5. Fig.Aldrovanda vesiculosa (d. http//) Fig.27). cu frunzele mici. eliminând resturile nedigerate. cu excepţia florilor. Prada este digerată de enzimele produse de glandele secretoare.26 . aşezate în verticile (fig. Aldrovanda vesiculosa este. Pereţii lor sunt formaţi din două straturi de celule şi sunt fixate de plantă printr-un peduncul. Drosophyllum lusitanicum (fig. La noi trăieşte în bălţile din Delta Dunării şi în Lacul Snagov. dar se continuă până când cele două jumătăţi ale limbului se ating complet. prin îndepărtarea căpăcelului. Aceasta prinde animalele mici acvatice şi le digeră într-un mod asemănător cu Dionaea. strângând complet prada. http//) 40 . În urma acestei mişcări. 5. Sarracenia flava creşte în regiunile mlăştinoase ale Americii de Nord (fig. urna execută o mişcare de dilatare. în imediata vecinătate a nervurii mediane. Genul Urticularia. Este cultivată de localnici în ghivece. Când o insectă ajunsă pe frunză atinge doi din perii senzitivi. În partea opusă pedunculului. ce duce la continuarea mişcării de închidere a capcanei. urna prezintă o mică deschidere. ce pornesc de lângă nervura mediană şi sunt orientaţi spre marginile limbului. ce sunt luate de vânt. Portugalia. după consumarea oxigenului existent sub formă solvită în apa din urnă. Insecta prinsă şi ucisă începe să fie digerată cu ajutorul enzimelor proteolitice din compoziţia sucurilor produse de numeroase glande digestive.senzitivi. 5. ce produce sugerea apei şi a animalului respectiv în urnă. http//) fracţiune de secundă (1/16). fixate pe câte un pedicel. numeroase urne numite utricule. ating perii senzitivi de pe marginea acestora. frunza se deschide după 8-20 zile. o plantă acvatică submersă.02 secunde) de-a lungul nervurii mediane iar ţepii de pe marginile uneia dintre jumătăţile limbului pătrund în intervalele dintre ţepii celeilalte jumătăţi. în vederea combaterii muştelor din locuinţe. Animalele acvatice mici. Într-o – urne capcană (d. minor (otrăţelul de baltă) creşte în ţara noastră în lacurile de la şes. 5.Utricularia inflata Utricularia. astupată de un căpăcel ce se deschide spre interior. ce se produce printr-o scădere bruscă a fenomenului de turgescenţă a celulelor situate pe partea superioară a limbului. având întregul corp în apă. ce se găsesc pe suprafaţa limbului şi substanţele rezultate în urma digestiei determină o excitaţie. Deşi nu moare în toate cazurile. prinzând insecta în capcană.

se. Plantele carnivore pot creşte şi în lipsa nutriţiei cu animale. 5. de exemplu. esteraze şi fosfataze acide. Speciile de Drosera şi Pinguicula asimilează CO2 la fel de intens ca şi plantele fotoautotrofe ce trăiesc în aceleaşi medii. caz în care produc. în cazul când li se administrează ca hrană suplimentară insecte. aceste substraturi sunt sărace în compuşi minerali cu azot. dar mai puţine ca număr. care sunt absolut necesari în nutriţia minerală a plantelor. ţinându-le cu rădăcinile în apă distilată. Majoritatea plantelor carnivore trăiesc în natură în staţiuni sărace şi. modul de hrănire mixotrof. mlăştinoase. în condiţii mai bune. în cazul când sunt crescute pe soluţii minerale complete. Aceştia inhibă puternic dezvoltarea bacteriilor nitrificatoare şi a celorlalte bacterii care participă la circuitul azotului.Drosophyllum sp. dovedindu . foarte sărace în substanţe minerale. 41 . în care substratul conţine cantităţi mari de acizi humici. totuşi. le intensifică. iar la unele genuri. http//) x x x Sucurile secretate de glandele digestive ale tuturor plantelor carnivore conţin enzime. pe baza bibliografiei propuse. iar talia lor este mai mică. fotosinteza. Întrebări: • Ce tipuri de simbioză în lumea vegetală cunoaşteţi ? • Care sunt principale reacţiile morfo-anatomo-fiziologice manifestate de plantele gazdă în urma atacului unui organism parazit ? Temă: Detaliaţi. La unele genuri precum Drosera şi Nepenthes enzimele sunt prezente în permanenţă în lichidele secretate. ceea ce îngreunează foarte mult nutriţia minerală a plantelor din aceste staţiuni. (d. Drosera. rădăcinile lipsesc complet. Sistemul radicular al multor plante carnivore este slab sau chiar foarte slab dezvoltat. în special compuşi cu fosfor şi potasiu.29 . iar în cazul speciilor adaptate la mediul acvatic intervin şi în absorbţia apei din capcane. în mod considerabil. aceste substraturi conţin cantităţi insuficiente şi din alte săruri minerale. Dionaea) glandele digestive încep să producă secreţia lor doar în momentul capturării prăzii. preluate de plantele carnivore din prada capturată. S-a demonstrat. îndeosebi a acidului uric. Nici una dintre plantele carnivore terestre nu posedă micorize. precum şi în lipsa hranei animale. astfel. Nici o plantă carnivoră nu dispune în echipamentul ei enzimatic de enzime capabile să descompună chitina. uneori. De asemenea. trăieşte în locuri umede. substanţele azotoase. care se găseşte în cantităţi mari în excrementele insectelor. cu săruri minerale. Ca urmare. care să le permită aprovizionarea. flori şi seminţe cu putere de germinaţie normală. de asemeni.Fig. De asemenea. precum proteaze. Rezultă că sensul nutriţiei carnivore constă în aprovizionarea acestor plante cu substanţe minerale nutritive (în special azotate şi fosforilate). procesul fiind indus de prezenţa unor substanţe azotate. cum ar fi Utricularia şi Aldrovanda. în mod experimental. că plantele carnivore pot fi crescute. Glandele secretoare de enzime digestive realizează în acelaşi timp şi absorbţia produşilor de digestie. că se pot dezvolta normal. după capturarea prăzii. în timp ce la reprezentanţii altor genuri (Pinguicula.

reprezentate prin glucide.seva organică elaborată . TRANSFORMAREA. ca produs direct sau indirect al activităţii fotosintetice a plantelor verzi. În liber. TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE ÎN PLANTE Primii produşi ai fotosintezei sunt glucidele simple.  substanţe energetice . uleiuri eterice. translocaţia poate fi ascendentă sau descendentă. Un rol esenţial în sinteza şi în transformarea materiei organice vegetale revine biocatalizatorilor. transformări care au loc în plante într-o desfăşurare alternativă sau concomitentă de procese contrarii de asimilaţie şi de dezasimilaţie. proteine. ►Substanţele sintetizate prin metabolismul primar al organismelor vii plante şi animale) poartă denumirea de produşi metabolici primari şi sunt reprezentate de trei clase mari de substanţe: glucide. fenomenul fiind denumit translocaţia substanţelor asimilate.enzime. mai ales primăvara. În funcţie de rolul îndeplinit în viaţa organismului vegetal. de asemenea. glicozizi (glicozide). taninuri. fitoncide etc. înglobează întreaga energie necesară desfăşurării biosintezelor celulare. un material de rezervă valoros pentru plantă. material ce va fi utilizat la reluarea ciclui de viaţă. formative sau de constituţie . Produşii primari ai fotosintezei sunt integraţi într-un complex de transformări metabolice radicale. unde sunt implicate în procesele de întreţinere a vieţii celulelor şi de creştere a acestora sau sunt depuse sub formă de substanţe de rezervă (Fig. care sunt protein. ceea ce încetineşte mult translocaţia sevei elaborate. în cazuri speciale (de inaniţie accentuată) prin proteine. (prezentare http//) schematică) (d. 6. prin procese complexe de metabolism. alcaloizi. vitamine. în special prin parenchimurile frunzelor sau organelor de rezervă.1). ţesutulrilor. lipide. în acelaşi timp.  substanţe cu rol secundar .6. însă pe parcursul perioadei de lumină exportul substanţelor organice din frunze se maschează prin fotosinteză. Î Circulaţia substanţelor nou asimilate se face prin toate ţesuturile vii.servesc la alcătuirea structurală a celulelor. în această grupă intră celuloza şi substanţele proteice complexe. organelor vegetale sau a plantei luată ca întreg şi pot reprezenta. Substanţele asimilate în decursul anabolismului circulă în plantă de la locul de formare spre locurile de utilizare. Translocaţia are loc în tot cursul zilei. Există. 6. după perioada de repaus. Din acestea ia naştere. transportul mai rapid al acestor substanţe are loc prin tuburile ciuruite ale liberului. Migrarea substanţelor organice în plantă se face sub formă de soluţie . lipide şi.Transportul sevei brute şi sevei elaborate în plante caloză. aproape toată materia organică existentă în natură. în special glucoza şi mai puţin fructoza. în această grupă întră diverşi acizi organici.cuprind un grup larg de produşi cu rol specific în viaţa organismelor biosintetizatoare. de condiţiile externe şi de starea fiziologică a plantelor. Majoritatea substanţelor organice translocate în plantă se "exportă" din frunzele mature. ce determină o anumită specificitate în desfăşurarea metabolismului fiecărei specii vegetale. 42 . Aceste procese sunt interdependente şi se află în strânsă relaţie cu condiţiile de mediu înconjurător. Viteza de conducere variază şi în funcţie de natura substanţelor. compuşii organici se împart în 3 categorii:  substanţe plastice. întrucât majoritatea tuburilor ciuruite sunt obturate în timpul iernii prin dopuri de Fig.în principal prin floem şi în mică parte prin xilem. producătoare de noi substanţe organice. o periodicitate anuală. răşini. încă neelucidat pe deplint. Calea de migrare prin parenchimuri este totdeauna foarte scurtă. Transferul substanţelor asimilate este mult mai intens ziua : cam de 3-4 ori mai intens decât noaptea.1 .

floem şi razele me-dulare. La plantele bienale în primul an de viaţă se acumulează cantităţi mari de zaharoză în rădăcini (de exemplu. tei. la sfecla de zahăr. se face pe distanţe scurte. precum amidonul.seminţe. fructoză în mere şi tomate. tuberculi şi cele depozitate în fructe prezintă o deosebită importanţă din punct de vedere economic. numită şi "transfer orizontal". ●Proteinele se acumulează în cantităţi mari în seminţele plantelor leguminoase şi într-o cantitate mai mică în cele de la graminee. caracteristice diferitelor specii de plante şi organelor acestora de depozitare.în perioadele nefavorabile pentru vegetaţie . ●Substanţele de rezervă de natură glucidică cuprind: monozaharidele. în parenchimul liberian şi cel lemnos. În aceste seminţe depunerea lor se face sub formă de acizi aminici. condiţii care să asigure calitativ utilizarea ulterioară a materialului astfel conservat. cum este zaharoza. Organele în care sunt depozitate substanţele de rezervă diferă foarte mult în funcţie de specie. dar şi în tulpinile şi ramurile plantelor lemnoase. totodată şi selectiv. aceste substanţe nu au însă un rol de rezervă. cum ar fi glucoza şi fructoza. care sunt conduse din frunze în diferite organe ale plantelor. În tulpini şi ramuri. în: scorţă. Combinaţiile chimice sub forma cărora se pun în rezervă aceste substanţe sunt.viaţa plantelor bienale şi perene. precum şi în măduvă. Păstrarea acestor organe în timpul iernii în depozite trebuie să se facă în condiţii speciale de temperatură şi de umiditate. Principala polizaharidă de rezervă este amidonul. substanţele de rezervă sunt utilizate în cea mai mare parte în anul următor depunerii lor. peptide şi protide.salcâm. Spre deosebire de celelalte substanţe. întrucât organele de depozitare ale unora dintre plante reprezintă surse utilizate în alimentaţie sau surse de materii prime în industria alimentară. ●Lipidele şi lipoizii se depun ca substanţe de rezervă mai ales în seminţele speciilor oleaginoase. rizomi. În fructe se depun glucide solubile: glucoză în boabele de struguri. Aceste substanţe . inulina. principala substanţă de rezervă din rădăcini şi rizomi este inulina.Migrarea substanţelor organice în parenchimuri. În afară de rolurile pe care le au în viaţa plantelor. de asemenea. Hemicelulozele se depun în seminţele de lupin. 14-26% din substanţa uscată o reprezintă zaharoza de rezervă). fructoză. ►Substanţele sintetizate prin metabolismul secundar reprezintă o grupă largă de substanţe ordonate în diferite clase. precum şi a acelor părţi din plante care formează indivizi noi şi.se formează din substanţele plastice. Acest transport este. În frunze celulele fotosintetizante nu sunt prea îndepărtate de ţesutul liberian. substanţele organice de rezervă din diferite organe . în timpul biosintezei 43 • • • .numite încă şi produşi metabolici secundari . în urma răsăririi şi a formării primelor frunze. apoi. polizaharide. iar substanţele pectice se depun în bulbii plantelor din familiile Liliaceae şi Orchidaceae. ricin şi cafea. tuberculi. alburn. metabolic şi mai rapid decât transportul prin difuziune. pornirea lor în vegetaţie. pe baza unor proprietăţi comune. usturoi) se depun cantităţi mari de glucoză şi fructoză. zaharoză) se depun în parenchimul cortical şi cel al razelor medulare. substanţele de rezervă (glucoză. hemicelulozele şi substanţele pectice. substanţele organice din organele de rezervă se găsesc în exces şi sunt în stare să asigure . iar în organele de rezervă ţesuturile de înmagazinare sunt parenchimurile lemnoase sau liberiene secundare. Migrarea substanţelor organice în parenchimuri este un transport activ. ce se depune în cantităţi mari în seminţe. În bulbii unor plante (ceapă. Depuneri de lipide se întâlnesc şi în tulpinile şi ramurile plantelor lemnoase . nuc. Substanţele de rezervă din seminţele pornite în germinare nu se consumă nici pe jumătate până la apariţia plantulelor provenite din embrionii lor. dizaharide. rădăcini. În general. lucernă. odată cu sosirea primăverii. La plantele din familia Compositae. deşi plantulele sunt deja capabile să se hrănească autotrof.

Prin respiraţie substanţele organice complexe formate în fotosinteză sunt transformate în compuşi din ce în ce mai simpli. răşini. Aceste deosebiri relativ mari se datoresc faptului că în respiraţie intervin enzime a căror activitate este influenţată de temperatură. Respiraţia constă din oxidarea substanţelor organice cu ajutorul oxigenului. Produşii metabolici intermediari sunt folosiţi la sinteza produşilor finali. în procesul de respiraţie. cu care ocazie se eliberează treptat energia chimică înglobată în aceste substanţe. pH etc. alcaloizii etc. Termenul de substanţe secundare se utilizează numai în sens convenţional. RESPIRAŢIA PLANTELOR Importanţa respiraţiei pentru viaţa plantelor Desfăşurarea normală a proceselor fiziologice în plante presupune consumarea unei mari cantităţi de energie. în procesele de polimerizare.şi degradării lor. 7. 44 . cum sunt proteinele. în absorbţia şi transportul substanţelor nutritive. rolul produşilor metabolici primari şi secundari. lipide. vitamine. Prin fermentaţie. Cea mai mare parte din energia necesară plantelor se obţine în procesul aerob de respiraţie. în timp ce respiraţia are loc la temperatura mediul ambiant. plantele iau din aer oxigen şi elimină CO2 (fig. terpenele. lipidelor.1). glicozizi (glicozide). sterolii. taninuri. Energia eliberată mai poate fi folosită şi la menţinerea potenţialului electric din plantă. Întrebare: Care sunt tipurile de produşi de metabolism existenţi în corpul plantelor (funcţie de rolul îndeplinit)? Temă: Prezentaţi pe scurt. uleiuri eterice. Astfel de procese sunt: sinteza proteinelor. Această grupă de substanţe cuprinde o gamă largă de compuşi: acizi organici. ce se depun în plante ca substanţe de rezervă (glucoză. ea se deosebeşte de aceasta din urmă prin faptul că arderea combustibililor decurge la temperatură înaltă. în principal. Energia eliberată este folosită în procesele endoterme de sinteză. care se formează în acest proces. Energia necesară diferitelor procese vitale care au loc în plante la nivelul celulei se eliberează. prin fotosinteză creşte deci potenţialul energetic al plantei. printre produşii finali ai proceselor rămânând întotdeauna şi compuşi organici mai simpli. Procesul de respiraţie se exteriorizează prin schimbul de gaze ce are loc între plantă şi mediu. se eliberează o cantitate mică de energie. în procesele de creştere şi dezvoltare. în respiraţie sunt oxidate numai o parte din substanţele de rezervă. lipidele. în timp ce respiraţia se produce lent. referindu-se la originea şi nu la importanţa lor. în timp ce în combustia violentă sunt consumate toate substanţele organice. Respiraţia este adesea asemănată cu arderea unor combustibili. Unele dintre ele se elimină din organism. În condiţii normale. deci într-un proces opus fotosintezei. vitaminelor etc. Aceste substanţe conţin energie chimică potenţială care. Arderea combustibililor este violentă. prin care degradarea substanţelor organice utilizate ca substrat se face numai parţial. O altă cale prin care organismele vii îşi procură energia este fermentaţia. de fapt. utilizând bibliografia avută ca bază de studiu. nu este decât energie solară transformată. Pentru viaţa plantelor şi a animalelor procesul de respiraţie este important prin energia pe care o eliberează şi prin produşii intermediari şi finali. fitoncide (substanţe antibiotice de natură vegetală) etc. altele se acumulează şi se depozitează în diferite ţesuturi. În procesul de fotosinteză se formează substanţe organice complexe. 7. proteine). alcaloizi.

Milică şi colab. ca şi mecanismul chimic al respiraţiei la plantele superioare să difere. unele bacterii elimină acid lactic. După ŞT. acizi aminici etc. Echipamentul enzimatic care provoacă seria de transformări biochimice în respiraţie prezintă. O particularitate importantă a energeticii celulare în orice organism viu constă în faptul că energia eliberată în respiraţie este înmagazinată în mod obligatoriu în combinaţii macroergice fosfatice de tip ATP şi ADP. Respiraţia la plante se produce la nivelul condriozomilor din toate celulele vii. O astfel de oxidare complexă se încheie cu formarea unor produşi de echilibru chimic. animale şi microoganisme.7. 7. Pătrunderea oxigenului în organismele vii se face în mod diferit la plante.. Majoritatea plantelor superioare aparţin acrobiontelor. de acela al animalelor şi al microorganismelor. 7. deoarece permit consumul eşalonat al energiei în diferite procese celulare endotermice. aşa cum sunt plămânii la organismele animale. numite ATPaze. RESPIRAŢIA AEROBĂ Este caracteristică organismelor aerobionte. glicerină. ci în eliberarea de energie. 45 . Catabolizarea unei substanţe organice implică două etape principale. Plantele nu dispun de organe specializate în îndeplinirea respiraţiei. prin oxidarea unei molecule gram de glucoză rezultă 686 kcal. acizi graşi. iar anumite microorganisme produc acid butiric. anumite particularităţile distincte. în strânsă legătură cu cerinţele celulei în plantele superioare (d. 20 grame amidon pe zi. http//) care se găseşte. aşa de exemplu. organismele aerobionate eliberează mari cantităţi de energie. cu degajare de CO2 şi energie. Tipuri de respiraţie la plante După modul cum se realizează oxidările în procesul respirator. A. 1982) Mecanismul respiraţiei aerobe În procesul de respiraţie aerobă se consumă cantităţi relativ mici de substanţe organice din rezerva existentă în plante. de asemeni. în medie.Schema o deosebită importanţă. din apă sau din atmosfera solului. ATP-ul din condriozomii celulei se schimbului respirator la încarcă şi se descarcă mereu.1 .2). Animalele produc prin respiraţie CO2 şi H2O. Aceste acumulatoare energetice ale celulei au Fig. cum sunt CO2 şi H2O. din care se consumă prin respiraţie 1 gram. Prin aceste oxidări. care sunt substanţe lipsite de energie (fig. într-o oarecare măsură.. Încărcarea şi descărcarea ATP-ului este înlesnită de enzime specifice. ce folosesc pentru oxidarea substanţelor organice proprii. în următoarea succesiune: ▪Hidroliza (fosforoliza) în moleculele organice elementare de oze. acid citric etc. acid succinic.Esenţa procesului de respiraţie constă însă nu în schimbul gazos. PETERFI un m2 de suprafaţă foliară acumulează.2 – Componentele participante în procesul de respiraţie aerobă. sub forma grupărilor macroergice fosfo-rilate (d. oxigenul liber din aer. se deosebesc două tipuri de organisme: aerobionte şi anaerobionte. Fenomenele respiratorii sunt procese oxido-reducătoare ce se realizează cu sau fără oxigenul atmosferic (respiraţie aerobă sau anaerobă). după cum reiese din ecuaţia de bilanţ a respiraţiei aerobe: C6H12O6 + 6O2 ------------- 6CO2 + 6 H2O + 686 kcal. drojdia de bere elimină alcool eticlic şi CO2. ceea ce determină. înglobate în condriozomi. acid fumaric. Fig.

urcarea apei prin presiunea radiculară. acesta devine cu totul insuficient şi rădăcinile respiră numai anaerob. care se pierde prin radiaţii. fapt ce rezultă din următoarele constatări: • biosintezele reclamă totdeauna prezenţa ATP-ului. • producerea – eventual – a luminii (bioluminiscenţa) şi a electricităţii. În solurile cu materie organică multă se formează cantităţi importante de CO2. nu resimt insuficienţa O2 din atmosfera solului şi respiră aerob normal (de exemplu orezul – Oryza sativa – cu aerenchim dezvoltat. prin accesul oxigenului din aer în sol. iar la concentraţii mai mici de 3% O2. Plantele cu aerenchim bine dezvoltat însă. accesul oxigenului din aer este greu de realizat. • ATP-ul este capabil de a înmagazina şi apoi de a ceda. • Oxidările respiratorii produc energie înmagazinată parţial în ATP. în anumite condiţii. 46 . iar respiraţia la nivelul rădăcinii se desfăşoară normal. Rădăcinile plantelor respiră intens şi au nevoie de cantităţi importante de oxigen. care reclamă consum de energie. Plantele fotoautrotrofe captează energia luminii. mişcările flagelilor. • Concentraţia în oxigen şi dioxid de carbon din mediu. cu exces de umiditate. ceea ce creează. iar energia chimică folosită în sintezele primare provine din energia luminii solare. Factorii externi Factorii de externi care influenţează procesul de respiraţie al plantelor sunt: temperatura. Ciclul energetic catabolism-anabolism necesită un agent de legătură. secreţiile de nectar etc. în timp ce în solurile înţelenite. iar la 1% O2 încetează.. care este reprezentat în principal prin ATP. iar plantele cresc anevoios. respiraţia rădăcinii decurge intens aerob. • producerea de căldură. de asemenea. pe cale fermentativă. lumina. Pentru plantele heterotrofe alimentele consumate (molecule organice) sunt purtătoarele energiei chimice necesare pentru desfăşurarea funcţiilor lor. care determină mişcările intracelulare. Dacă O2 din sol scade sub concentraţia de 5%. slab aerisite. circulaţia substanţelor elaborate. chiparosul de baltă – Taxodium canadense. La concentraţii de peste 10% O2. Energia eliberată în catabolism este folosită în: • sintezele din anabolism. respiraţia aerobă se micşorează considerabil. Cu cât solul este mai bine afânat. Ansamblul fenomenelor de desmoliză constituie respiraţia celulară sau oxidarea biologică. Energetica procesului de respiraţie aerobă Energia eliberată în cursul oxidării substanţelor organice cu înalt potenţial energetic permite realizarea în celule a diverselor procese. gutaţia. cu degajare de energie. la 5% O2 vârfurile de rădăcini respiră cu intensitate de 2 ori mai redusă decât la 20% O2. traumatismele etc. accesul oxigenului este uşurat. care posedă un sistem de rădăcini respiratorii numite pneumatofori). care sunt endogonice şi care reprezintă la plante principalele consumatoare de energie. concentraţia în oxigen şi dioxid de carbon. Factorii de mediu care influenţează procesul de respiraţie a. condiţii nefavorabile procesului de respiraţie. unele substanţe minerale din sol. • efectuarea lucrului mecanic celular. Aeraţia solului exercită un rol deosebit de important în viaţa plantelor. energie. ea nu este necesară plantelor şi determină randamentul cuplajului reacţii exergonice – procese enedergonice.▪Desmoliza – prin care moleculele elementare sunt degradate total până la CO2 şi H2O. Acesta este cazul majorităţii plantelor de cultură. ce este transformată în energie chimică potenţială şi trecută în substanţele organice sintetizate din compuşii minerali. În astfel de soluri plantele cresc bine şi se dezvoltă normal. În celulele asimilatoare respiraţia de întreţinere are rolul de a furniza energia chimică necesară menţinerii structurilor acestor celule. umiditatea solului şi a aerului. respiraţia rădăcinilor este redusă. mişcările de ansamblu ale diferitelor organe.

dietilditiocarbamaţii etc. un tubercul de cartof secţionat respiră. Meristemele apicale (primare) şi meristemele laterale (secundare – cambiul şi felogenul) respiră mai intens decât parenchimurile. Nu trebuie neglijată nici acţiunea inhibitoare asupra enzimelor respiratorii exercitată de unele substanţe ca azidele. cantitatea de CO2 eliminată este minimă. Determină. insecticide. se menţine foarte scăzut pe toată durata repausului şi sporeşte considerabil în timpul germinării seminţelor. Erbicide. • Traumatismele. timp de circa două ore după secţionare. Apar în acest caz substanţe volatile de tipul esterilor acizilor acetic. dar scade. pentru plantele acvatice în apele stagnante. de patru ori mai intens decât înaintea lezării. de asemenea. temperaturii scăzute şi acumulării inhibitorilor. Ţesuturile vegetale fiziologic active se caracterizează printr-un nivel de intensitate respiratorie mai ridicat în comparaţie cu ţesuturile slab active fiziologic. de faza de vegetaţie şi de condiţiile de mediu. • Ţesutul şi organul. La plantele superioare în cursul ontogenezei intensitatea maximă a respiraţiei se înregistrează în momentul germinării seminţelor. care are o intensitate respiratorie mai mare comparativ cu celelalte componente florale: androceu. îndeosebi la gineceu. iodacetaţii. La locul traumatizat respiraţia se intensifică prin accesul sporit al oxigenului şi prin ridicarea temperaturii. într-un organ aflat în perioada de creştere activă. cel mai intens decurge respiraţia la flori în cursul deschiderii acestora. Uleiurile de hidrocarburi intensifică respiraţia mai mult la frunzele tinere. în funcţie de specia de plantă. intensitatea respiraţiei scade şi are loc supramaturarea fructelor. în general. mai ales la schimbarea culorii. cu atât capacitatea de păstrare este mai limitată. tulpinile subterane. fungicide. comparativ cu cele bătrâne. La ramurile plantelor lemnoase şi la cerealele de toamnă intensitatea respiraţiei în timpul iernii constituie un indice fiziologic de rezistenţă la ger. în cazul când acestea se găsesc în soluri inundate. datorită conţinutului de apă redus. 47 . apoi descreşte progresiv. după o anumită perioadă de timp. respiră intens dar. ştiind că dacă organul este rezistent. De exemplu. puternic împiedicat şi sub mantaua de asfalt a bulevardelor. datorită unei „respiraţiei de creştere” (pentru cicatrizare) ce înlocuieşte pentru moment „respiraţia de întreţinere”. pe măsura îmbătrânirii lui. activităţii enzimatice reduse. neareate şi pentru ţesuturile masive cu meaturile obturate prin gelificarea lamelei mijlocii. anumiţi inhibitori şi îngrăşăminte folosite în agricultură exercită influenţe variate asupra respiraţiei diferitelor organe vegetale. Ritmul crescut al respiraţiei în urma rănilor durează timp de 6-9 zile. La plantele aflate în stare de viaţă activă respiraţia este redusă la rădăcină. care reduc intensitatea respiraţiei. care influenţează asupra gustului şi aromelor fructelor. nivelul respiraţiei se reduce la minimum. odată cu creşterea lor în dimensiuni şi cu maturarea. Seminţele. de asemenea. variabilă cu specia. corolă. precum şi alcool etilic sau aldehidă acetică. când sunt aplicate pe faţa inferioară a limbului foliar. fapt ce explică dispariţia în masă a unor arbori şi arbuşti ornamentali. Factorii interni • Vârsta plantei. Cu cât respiraţia este mai intensă în faza de maturare a fructului. după care respiraţia revine la normal. De asemenea. • Prezenţa unor substanţe chimice. Celulele vaselor liberiene respiră mai intens decât celulele parenchimului liberian şi mai slab cele din parenchimul medular şi de depozitare. Seminţele tinere. caliciu – datorită modificărilor metabolice specifice.. rădăcinile tuberizate aflate în repaus respiră cu o intensitate foarte scăzută. factor limitant pentru germinarea seminţelor. La fructele unor specii respiraţia se intensifică mult la maturare. Accesul oxigenului din aer este. La fructele cărnoase tinere respiraţia este intensă. se intensifică la tulpină şi la frunză. o intensificare a respiraţiei ţesuturilor lezate. în formare. comparativ cu aceleaşi organe aflate în stare de viaţă activă. intensitatea respiraţiei este mare şi scade apoi. capronic.Conţinutul de O2 poate deveni. pe măsura maturării. în fenomenul denumit climacterix. b. cu cuticula mai subţire.

• Starea sanitară a plantelor. La plantele bolnave, în anumite etape ale evoluţiei bolii, intensitatea respiraţiei este mult mai ridicată decât la plantele sănătoase, datorită activării sistemelor enzimatice. La plantele bolnave, modificarea intensităţii respiraţiei este determinată şi de toxinele elaborate de agentul patogen, fapt demonstrat experimental. În cazul infecţiilor cu agenţi patogeni, la intensificarea procesului de respiraţie contribuie şi paraziţii, prin respiraţia lor proprie mai ridicată. B. RESPIRAŢIA ANAEROBĂ Este caracteristică organismelor anaerobionte, la care oxidarea substanţelor organice se realizează în lipsa oxigenului din aer. În cazul acestor organisme, oxidările sunt incomplete şi se încheie cu formare unor compuşi organici intermediari, care mai conţin mici cantităţi de energie chimică potenţială şi care pot fi oxidaţi mai departe, până la formarea de CO2. Din aceste oxidări nu se obţine apă, iar cantitatea de energie eliberată este mică (16-30 kcal). Ecuaţia bilanţ a oxidărilor anaerobe este: C6H2O6 ---> (alcooli, acizi organici ş.a.) + CO2 + energie (16-30 Kcl.) Gruparea organismelor anaerobe cuprinde unele bacterii, actinomicete şi ciuperci microscopice. Procesul prin care aceste microorganisme îşi procură energia de care au nevoie se numeşte anaerobioză sau respiraţie anaerobă. La organismele microscopice respiraţia anaerobă este cunoscută şi sub denumirea de fermentaţie. Organismele ce realizează procesele fermentative se împart în două grupe: anaerobionte facultative - care pot realiza ambele tipuri de respiraţie şi anaerobionte obligate, care nu necesită oxigen molecular atmosferic pentru respiraţie, acesta din urmă având chiar un efect toxic asupra lor. Respiraţia anaerobă se întâlneşte însă şi la unele organe vegetative de la plantele superioare, bogate în rezerve glucidice (rădăcinile tuberizate de sfeclă de zahăr, tuberculii de cartof, celulele vii, situate în profunzime, la fructe şi tulpini). La plantele superioare respiraţia anaerobă poate fi uşor evidenţiată, atât la organe vegetative, cât şi la seminţele în curs de germinare, aflate în lipsă de oxigen. În funcţie de specie şi de organ, de durata de timp şi de procentul de oxigen, se formează alcool etilic, acid lactic, CO2 etc. Dacă în condiţii de anaerobioză ţesuturile vegetale realizează o fermentaţie de tipul celei alcoolice, degajând CO2 şi acumulând alcool etilic, în cazul în care nu a trecut prea mult timp, ţesuturile repuse în aerobioză oxidează alcoolul format şi se reia respiraţia aerobă. În caz contrar ţesuturile mor, deoarece alcoolul acumulat în ele este toxic. Între respiraţia aerobă şi cea anaerobă există o legătură de geneză, stabilită pe parcursul evoluţiei filogenetice a organismelor vii. Din punct de vedere filogenetic, respiraţia anaerobă este un tip inferior de respiraţie. Primele organisme apărute pe Pământ, în erele geologice trecute, când atmosfera era săracă sau lipsită de oxigen, au avut o respiraţie anaerobă. Întâlnindu-se cu oxigenul, ele au încercat să-l elimine din organism. Apoi au apărut forme de organisme care au început să folosească oxigenul. Pe măsura acumulării oxigenului liber – rezultat în procesul de fotosinteză – a apărut şi s-a extins la plante cu organizare superioară tipul aerob de respiraţie. Formarea unei cantităţi mari de oxigen în procesul de fotosinteză la plantele verzi a dus, în timp, la schimbarea condiţiilor din biosferă. Întrebare: Câte tipuri de respiraţie cunoaşteţi în natură (definiţi-le şi exemplificaţi-le).

Temă: Faceţi o comparaţie succintă (utilizând date bibliografice suplimentare cursului) între cele două tipuri majore de respiraţie din lumea plantelor (folosiţi ca punct de plecare ecuaţiile generale ale acestor procese, incluzând în discuţie produşii intermediari, finali şi cantitatea de energie eliberată pentru fiecare tip de respiraţie). 48

8. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR
A. CREŞTEREA PLANTELOR Spre deosebire de acumulările din mediul fizic - fomarea cristalelor, depunerile de sedimente etc. - creşterea organismelor este un proces de acumulare a substanţelor organice, de la glucide simple, până la proteine şi acizi nucleici, sub raport molecular şi până la formarea protoplasmei, sub aspect strutural. În procesul de creştere se porneşte de la o celulă zigot sau spor, care, prin înmulţire, mărire în volum şi acumulare de noi compuşi asimilaţi, se transformă, prin diferenţiere, în numite ţesuturi şi organe. Acestea sporesc în dimensiuni şi greutate, până ajung la limitele caracteristice speciei. Mărirea reversibilă a volumului şi greutăţii, cum este umflarea fizică a seminţelor prin imbibare cu apă, deşi se manifestă printr-o modificare a dimensiunilor, nu poate fi considerată ca un fenomen de creştere fiziologică, deoarece după uscare, seminţele revin la volumul şi greutatea iniţială. În procesul de creştere fiziologică, embrionul ajunge la dimensiuni tot mai mari, dar nu mai poate reveni la mărimea iniţială, pe care o avea în interiorul seminţei. în unele cazuri, creşterea în volum nu este însoţită de o creştere în greutate. Astfel, seminţele germinate la întuneric, dau plantule cu volum sporit, dar cu greutate uscată în continuă scădere, datorită pierderii trepatet de substanţe organice în procese catabolice de respiraţie, ce predomină asupra proceselor de sinteză, practic nule în lipsa luminii. Creşterea plantelor se deosebeşte de creşterea animalelor, deoarece poate avea loc în tot cursul vieţii, iar numărul organelor sporeşte continuu, prin apariţia de noi tulpini, ramuri şi frunze, care nu au existat în sămânţă. Deoarece celulele au dimensiuni limitate, creştera include în primul rând înmulţirea celulelor. Celulele tinere, meristematice (embrionare) sunt specializate pentru îndeplinirea diferitelor funcţii ale ţesuturilor şi organelor. La plantele superioare, între etapa de înmulţire şi cea de diferenţiere (de transformare acelulelor meristematice în celule definitive) intervine alungirea celulelor, etapă în care acestea cresc mult în volum. Datorită creşterii apar noi organe şi planta îşi măreşte dimensiunile, creşte în înălţime şi grosime. Organele noi au însă alte însuşiri, comparativ cu organele analoage mai vechi. Frunzele tinere se deosebesc de cele bătrâne, ca şi frunzele de la etajul superior, faţă de cele de la etajul inferior, prin presiune osmotică, transpiraţie, intensitatea şi calitatea fotosintezei, intensitatea respiraţiei, etc. În cursul creşterii, organismul trece prin anumite etape de dezvoltare: germinare, plantulă, plantă matură, plantă cu flori şi fructe. Astfel, materia este într-o continua creştere şi dezvoltare. Dezvoltarea este ciclică şi apar noi indivizi, care repetă ciclul vital. Etapele creşterii plantelor Procesul de creştere are loc în mai multe etape, fiecare fiind o treaptă calitativ nouă în care celulele au o altă structură, noi calităţi, noi însuşiri. Aceste etape sunt: etapa creşterii embrionare, când are loc diviziunea celulară; etapa creşterii prin alungire sau extensie celulară şi etapa de diferenţiere internă a elementelor celulare, formându-se primordiile de rădăcină, tulpină, floare, fruct, frunze. La toate organele în creştere etapele sunt localizate topografic la rădăcină şi tulpină, iar la alte organe – cum sunt fructele tinere – se succed în timp. Mecanismul creşterii Creştera plantelor se realizează ca o rezultantă a unui complex de procese fiziologice şi biochimice determinate de activitatea ţesuturilor meristematice, de durata etapelor de creştere, de însuşirile biologice ale fiecărei specii şi de acţiunea factorilor de mediu din anul sau sezonul respectiv. Zonele de creştere la plante 49

La plantele superioare creşterea se efectuează în anumite zone de creştere, ce se pot evidenţia prin trasarea unor semne echidistante cu tuş pe rădăcini şi tulpini şi a unui caroiaj pe frunze (fig. 8.1, 8.2).
Fig. 8.2 – Stabilirea zonelor de alungire maximă a internodurilor tulpinii de Phaseolus vulgaris (d. Milică şi colab., 1982)

a. Creşterea rădăcinilor – se realizează prin activitatea ţesuturilor meristematice, localizate în zona netedă. Deasupra scufiei (pilorizei) există o zonă de diviziune celulară (meresis), în care se găsec celule meristematice cu conţinut ridicat în protoplasmă şi cu un nucleu voluminos, fără a se observa prezenţa vacuolei. Mai sus se află zona extensiei celulare (auxesis) şi apoi o zonă de diferenţiere celulară. Deci, la rădăcină există o creştere substanţială pe o lungime de 5-10 mm la vârf. La rădăcinile aeriene zona de creştere este existinsă la 20-500 mm. (fig. 40). Pentru creşterea rădăcinilor este folosită energia metabolică eliberată prin respiraţia celulelor. Energia degajată se poate transforma în energie mecanică, cu rol în pătrunderea vârfului de creştere a rădăcinii printre particulele solului. b. Creşterea tulpinilor • Creşterea în lungime a tulpinilor – depinde de gradul lor de segmentare, determinat de existenţa nodurilor şi internodurile. În depedenţa de localizarea zonelor de creştere (meristeme) la tulpinii se întălnesc:  Creşterea acropetală – în cazul când zona de creştere este subterminală şi situată la câţiva cm de la vârf – de exemplu la in.  Creşterea intercalară - când zona de creştere este intercalată între porţiuni care nu mai cresc. Zona de creştere poate să apară la baza tulpinii – ca la scapusul de Amaryllis sau la baza fiecărui internod, ca la reprezentanţii familiilor Equisetaceae sau Gramineae.  Creşterea lineară - în cazul când procesul este localizat pe toată suprafaţa internodurilor – de exemplu la Polygonum, Corylus. La majoritatea plantelor superioare cu tulpini nearticulate creşterea în lungime este îndeplinită de ţesuturile mersitematice localizate în vârful tulpinii, pe o zonă ce se întinde pe 10-15 cm (zona terminală). • Creşeterea în grosime a tulpinii se relizează prin activitatea ţesuturilor mersitematice secundare cu poziţie laterală – cambiul din cilindrul central şi felogenul din scoarţă. Participarea liberului secundar şi a elementelor scoarţei secundare este neînsemnată la îngroşarea tulpinii. Creşterea în grosime a tulpinii începe la scurt timp (3-18 zile) după deschiderea mugurilor, când se formeză primele celule ale inelului de îngroşare anuală. Acest proces durează 2-4 luni, cu variaţii în funcţie de specie şi de survenirea unor condiţii climatice favorabile sau nefavorabile, ce explică diferenţele în grosime ale inelelor anuale. c. Creşterea frunzelor meristemelor situate îndeosebi într-o zonă intercalară de la baza limbului, în vârf şi marginal (fig. 8.3). La Monstera deliciosa, ce prezintă limburile perforate, procesul de creştere nu are loc în anumite zone şi de aceea pe aceste porţiuni apar orificii de dimensiuni variate. • Creşterea în grosime a 50
• Creşterea suprafeţei limbului la plantelor dicotiledonate se realizează prin activitatea

Fig. 8.1 – Zonele de creştere la rădăcina de Vicia faba : a – marcarea cu tuş din mm în mm la începutul experienţei; b creşterea după 24 de ore în zonele marcate (d. Boldor şi colab., 1981)

mesteacănul. în care se sintetizează materie organică. • Temperatura. Creşterea fructelor Fructele cresc în etape succesive. Între specii şi soiuri există de Tropaeolum (c – aspectul iniţial. la tomate creşterea plantelor este normală dacă între temperatura de zi şi cea de noapte există o diferenţă de minimum 7oC (25oC ziua şi 18oC noaptea). Influenţează asupra creşterii plantelor în mod diferenţiat. frecvent peste 35-40oC. Factorii ce influenţează mersul creşterii plantelor pot fi grupaţi în factori climatici (temperatura. în jurul temperaturii de 45-50oC. până la încetare. cu un parenchim palisadic mai redus. 8. fagul. iedera etc. 51 . piersicul). dar de dimensiuni mai mici. Fructele cresc. În prezenţa luminii plantele cresc mai puţin intens decât la întuneric.3 – Zonele de creştere ale limbului la frunzele de Fagopyrum (a – aspectul iniţial. • Temperatura optimă asigură o creştere a plantelor şi a organelor sale cu intensitate maximă. astfel că . Producţia culturilor şi calitatea recoltelor sunt dependente de intensitatea luminii . Relaţia dintre calitatea luminii şi intensitatea creşterii plantelor a fost explicată de către M.pigmentul fiind denumit fitocrom . Î • Temperatura minimă necesară creşterii are valori diferite. lumina. Plantele de umbră (numite sciafite) preferă lumina mai puţin intensă (de exemplu. Factorii de mediu care influenţează procesul de creşetere Creşterea plantelor este influenţată de factorii de mediu şi depinde de natura şi intensitatea acestora. cedrul. determină o scădere bruscă a ritmului de creştere. 1983) fazelor de creştere şi a intensităţii de desfăşurare a proceselor de creştere prin diviziune sau prin extensie celulară. b – după 4 zile de creştere) şi zona de creşeter la peţiolul pulpa fructului. • Lumina. dar mai îndelungat în timp. ce corespund cu etapele de creştere ale celulelor. cu activitate mai intensă în imediata apropiere a limbului. Creşterea plantelor este dependentă de intensitatea luminii. d. prin intermediul procesului fotosintetic. Influenţează ritmul de creştere al plantelor atât prin acţiuni directe. fiind cuprinsă între 18 şi 37oC. iar reţeaua fasciculelor conducătoare este mai rară. prin diviziune celulară. compoziţia chimică a solului etc. Plantele de lumină (numite heliofite) cresc şi se dezvoltă foarte bine la lumina solară directă şi mai slab la umbră (de exemplu. factori edafici (structura solului. maxim) specifice fiecărei specii vegetale.plantele crescute la lumină intensă au o talie mai mare şi sunt mai viguroase. cu celule având cloroplaste mai puţine şi mai mari.).). • Temperatura maximă. optim. Numai la unele bacterii termofile maximul de temperatură este ridicat la 60-70oC. au multe stomate şi sunt dotate cu o reţea deasă de fascicule libero-lemnoase. d – după 4 zile de creştere) (d. diferite plante şi animale existente în sol etc. Creşterea în volum a fructului prin extensie celulară se datorează activităţii auxinelor naturale sintetizate în seminţe şi difuzate în Fig. Frunzele plantelor heliofile sunt mai groase. cât şi indirecte. compoziţia aerului). Ele au frunze mai subţiri.în final .frunzei se realizează prin activitatea unui ţesut meriatematic situat sub epiderma feţei superioare. Ea prezintă valori ce variază cu specia de plantă. parenchimul lor palisadic este alcătuit din mai multe straturi de celule. umiditatea mediului.reglată prin densitatea plantelor la unitatea de suprafaţă. la început.care modifică permeabilitatea plasmalemei şi influenţează creşterea prin extensie celulară. • Peţiolul frunzei are localizată zona meristematică pe toată întinderea sa. Speciile de plante provenite din climatul temperat suportă mai greu temperaturile ridicate şi mai uşor temperaturile scăzute.) şi factori biologici (microorganismele. Boldor şi diferenţieri sub aspectul duratei colab. BLACK (1969) prin existenţa unui sistem activ de absorbţie a radiaţiilor . după care urmează în toată masa fructelor procesele de mărire în volum. viteza curenţilor de aer. Un rol important în ritmul de creştere al plantelor îl are raportul dintre temperatura zilei şi cea a nopţii . funcţie de specia de plantă şi de stadiul de dezvoltare..termoperiodismul. prin extensie celulară şi diferenţiere. Aşa de exemplu. prin punctele cardinale de creştere (minim. de calitatea acesteia şi de durata iluminării zilnice.

ce au fost identificate prin metode moderne de separare şi analiză (electroforeză. cu condiţia ca zonele de creştere să fie protejate contra deshidratării prin acoperire cu bractei sau cu un strat cuticular gros. Izolarea giberelinei a fost realizată în 1935 de către T. spectrometrie. frunze tinere. nici o saturare completă a plantelor cu apă nu este benefică pentru acestea. care nu acţionează separat. şi de acid giberelic în Anglia. o verigă intermediară între gene şi sinteza enzimelor. tulpinile şi frunzele cresc intens numai la o umiditate relativă a aerului de 50-60%. reprezintă rezultatul unor procese complexe de interacţiune între aceste tipuri de substanţe. mai mult. b. inhibitoare şi retardante. asigurând ritmul de creştere a celulelor prin diviziune şi extensie. fructificarea.• Umiditatea. cum sunt creşterea. după numele ciupercii care o produce. stimuleză germinarea seminţelot. a cărui formă imperfectă este Fusarium heterosporum. cotiledoane. se desfăşoară funcţiile fiziologice normale ale plantelor. la o deshidratare a ţesuturilor meristematice. cu frunze şi flori mici. Ele produc modificări citologice specifice. ovar fecundat. Se cunosc în prezent peste 60 gibereline notate cu GA1-GA60. înflorirea etc. Ei intervin în multe procese de morfogeneză. Lipsa apei are urmări negative în special asupra fazei embrionare. au rol activ asupra înfloririi. au rol în formarea fructelor partenocarpice (fără seminţe) şi de a reduce căderea prematură a fructelor. totodată. în toate fazele de creştere şi dezvoltare. în organele cu creştere activă (muguri. Heteroauxina.. Influenţează atât etapa embrionară. În condiţii de secetă. dar germinează repede la un grad de hidratare de 50-60%. vârfuri de tulpini şi rădăcini. cât şi extensia celulară. Hormonii vegetali sunt subsatnţe foarte active.I. astfel că la lăstari şi frunze încetează alungirea. după o perioadă de creştere mult redusă plantele rămânând scunde. Pe de altă parte. SUBSTANŢE STIMULATOARE a. cromatografie). Compusul a fost ulterior preparat pe scară industrială şi livrat sub numele de giberelină în S. constituind. La mucegaiuri creşterea se reduce când hidratarea ţesuturilor scade sub 98% şi încetează sub 85%. acumulându-se. o astfel de stare este dăunătoare creşterii. ci se intercondiţionează reciproc. ci iau naştere chiar la locul de acţiune. în special. respectiv de gradul de hidratare a ţesuturilor. precum şi a întârzia îmbătrânirea celulelor şi ţesuturilor. În schimb. nerezistente. Auxinele naturale şi sintetice declanşează reacţii particulare de creştere.A. provocată de ciuperca Giberella fujikuroi. astfel că reacţiile plantelor. car nu joacă rol de substanţe de nutriţie şi nu acumulează energie.U. care o denumeşte giberelină. 1. diferenţiat de la o specie la alta. au efect pozitiv asupra înrădăcinării butaşilor. Se cunosc astăzi trei grupe mari de substanţe regulatoare de creştere: stimulatoare. pentru că nu au specificitate bine delimitată şi nu sunt întotdeuna transportate la destinaţie. Boala provoacă o creştere exagerată a plantelor şi etiolarea acestora şi purtând denumirea de "bakanae". Substanţe regulatoare de creştere Substanţele regulatoare de creştere – denumite şi hormoni vegetali nu coorespund conceptului clasic de hormoni (denumire dată pentru prima dată substanţelor secretate de glande endocrine animale). deoarece determină formarea de ţesuturi slab diferenţiate. seminţe imature).A) a primit în literatură denumirea generală de auxină. Funcţie de turgescenţa celulară. alcătuite din celule foarte mici. polen. rizogeneza. Seminţele uscate rămân în stare de repaus şi îşi păstrează viabilitatea pe o lungă perioadă de timp. YABUTA. Giberelinele Giberelinele au fost descoperite în legătură cu o boală criptogamică la orez. Ritmul de creştere a rădăcinilor înregistrează un maximum când atmosfera solului este saturată în vapori de apă. puieţilor şi arborilor la transplantări. Giberelinele 52 . Auxinele Auxinele naturale au fost evidenţiate în concentraţii deosebit de reduse – în diferite organe ale plantelor. Cantităţi infime de auxine se găsec în cambiu şi în ţesuturile parenchimatice. dezvoltare şi de metabolism. identificată ulterior cu acidul beta-indolil-acetic (A. are loc blocarea creşterii prin extensie celulară.

stimularea creşterii tulpinii şi a frunzelor. respectiv din peduncul. Principalii inhibitori naturali cunoscuţi până în prezent sunt Acidul abscisic (ABA) a fost identificat în toate organele angiospermelor. cloramfenicolul. prin efectul de frânare exercitat asupra diviziunii mitotice celulare. mărirea rezistenţei plantelor la factorii nefavorabili. ca şi ceilalţi stimulatori de creştere au acţiuni multiple: stimularea diviziunii celulare. antiauxinice şi antigiberelinice.) şi artificiali (hidrazida maleică. 3. diferenţierea şi formarea organelor la plante. în momentul când se aplică plantelor. muşchi. II etc. Întrebări: • Care sunt etapele creşterii? Dar zonele de creştere la plante? • Care sunt grupele mari de substanţe regulatoare de creştere (daţi exemple pentru fiecare grupă)? Temă: Prezentaţi comparativ. alge.B. seva brută. seminţe) la specii din familiile Umbelliferae. SUBSTANŢE CU ACŢIUNE RETARDANTĂ Retardanţii constitue o grupă de substanţe active ce exrcită o acţiune mai moderată de inhibare a creşterii plantelor. în rădăcini.i naturali (acidul abscisic (A. Acumulate în aer. Retardanţii se manifestă ca substanţe antimetabolice. Inhibitorii naturali au acţiune antiauxinică şi antigeberelinică. frunze şi muguri. dar. stimularea înfloririi. prin hidroliza celulozei din peţiol. fructe. de unde migrează acropetal spre fructe. Citochininele – denumite şi fitochinine – au fost evidenţiate la ferigi. Cumarina – se sintentizează în frunze şi se acumulează în diferite ţesuturi vegetale (fructe. La plantele superioare s-au găsit în seminţele în curs de germinare. cumarina. fructificării şi maturării fructelor. întârzierea procesului de îmbătrânire celulară. Spre deosebire de inhibitorii sintetici. stimularea înfloririi şi fructificării. 2. modificări benefice ale metabolismului vegetal general: intensificarea transpiraţiei. pe baza bibliografiei şi a notelor de curs. puromicina).naturale au fost detectate în circa 130 specii de plante superioare (100 specii de dicotiledonate şi 30 specii de monocotiledonate). odată cu curentul de transpiraţie. Acţiunea fiziologică a gibelinelor cuprinde stimulatea germinării seminţelor. Un compus inhibitor cu funcţie fiziologică aparte este etilena (CH2âCH2). SUBSTANŢE INHIBITOARE Cuprind produ. Prezenţa citochininelor în xilem arată că sinteza acestor compuşi naturali se face în rădăcini. Astfel de substanţe nu se găsesc în plante. scopoletina. Citochininele Denumirea lor vine de la proprietatea acestor substanţe de a stimula diviziune celulelor (citochineza). scăderea conţinutului de amidon şi mărirea concentraţiei de zaharuri solubile. Ea inhibă încolţirea seminţelor. precum şi a creşterii sistemului radicular. florizinul etc. Acţiunea lor fiziologică se materializează prin modificarea caracterelor anatomo-morfologice ale plantelor. Giberelinele accelerează creşterea organelor vegetale. ♦ STAREA DE DORMANŢĂ A PLANTELOR 53 . Papillionaceae. Labiatae. prin sporirea conţinutului de auxine din ţesuturi. ]ntârzierea îmbătrânirii ţesuturilor. prin frânarea proceselor de creştere în lungime a tulpinilor şi lăstarilor. acidul cinamic. determină căderea masivă a frunzelor şi fructelor. modificarea dominaţiei apicale. Se codidică cu denumirile Compusul I. ei nu produc malformaţii şi se pare că nu sunt substanţe cancerigene. se integrează în metabolism. Orchidaceae etc.). c. efectul principalelor grupe de substanţe regulatoare de creştere. acidul clorogenic. Citochininele.A. un gaz ce se formează în ţesuturile plantelor superioare şi ciuperci.

lăstari şi apoi înfloresc şi produc fructe. În zona temperată alternarea perioadelor calde cu perioade reci influenţează puternic activitatea plantelor. amide. După natura substanţelor de rezervă seminţele pot fi grupate în amidonoase (reprezentate prin cele care conţin în proporţie mare hidraţi de carbon). substanţele cu greutate moleculară mare se transformă în substanţe cu greutate moleculară mică. ele fiind utilizate în procesele de creştere ale embrionului. Pentru majoritatea plantelor dormanţa este o condiţie necesară. Cele două perioade ale ciclului lor de dezvoltare se succed într-o ordine bine determinată. iar procesele de creştere sunt aproape oprite. oleaginoase (care conţin în proporţie mare lipide) şi albuminoase (care conţin proteine în proporţie mai mare). ale condiţiilor favorabile şi nefavorabile pentru viaţă. pe cale enzimatică. amoniac. solubile în apă. Aceste schimbări. Dormanţa este o noţiune relativă. când planta începe să relizeze reacţii de fotosinteză şi devine autotrof fotosintetizantă. peptide. aeraţia solului. seminţele trebuie să posede o anumită capacitate sau facultate germinativă. Întrebare: Cum clasificaţi seminţele plantelor. Toamna are loc căderea frunzelor. Glicerina se transformă în zaharuri. iar la plantele superioare la ţesuturile somatice şi meristematice ale cormului şi la seminţe. care permit trecerea embrionului de la starea de repaus sau de viaţă latentă la starea de viaţă activă. Ca rezultat. Acestea se oxidează şi dau naştere la ATP. fără de care nu pot trece la faza următoare a ciclului. Întrebare: Câte forme de manifestare a stării de dormanţă la plante cunoaşteţi? Temă: Comparaţi condiţiile de realizare a formelor de dormanţă ale organismelor vegetale prezentate în curs şi în bibliografia recomandată.Starea de dormanţă este o etapă specifică ciclului vital al plantelor. Pe parcursul ei procesul de diferenţiere celulară poate avea loc. temperatura acestuia etc. iar acizii graşi intră în ciclul acizilor tricarbaxilici în procesul de respiraţie a embrionului. Se consideră că germinaţia se desfăşoară până în momentul apariţiei clorofilei. Pentru germinare. METABOLISMUL GERMINĂRII În cursul germinării are loc degradarea substanţelor de rezervă din seminţe. biochimice şi fiziologice complexe. Amidonul din seminţe este degradat sub acţiunea enzimelor specifice (hidrolaze şi fosforilaze) până la glucide simple.). plantele trec în perioada de dormanţă. ♦ GERMINAREA SEMINŢELOR Germinarea seminţelor reprezintă un ansamblu de modificări morfologice anatomice. În timpul proceselor de degradare a acestor substanţe de rezervă. aminoacizi. ce este condiţionată de o serie de factori interni şi externi (umiditatea solului. adică la creşterea activă. Lipidele se transformă sub acţiunea lipazei în glicerină şi acizi graşi. determinată o ritmicitate a intensităţii proceselor vitale. care constituie materialul de bază pentru sinteza de noi molecule de proteine. La plantele inferioare starea de dormanţă apare la spori şi zigoţi. Amoniacul se reutilizează la sinteza de aminoacizi. ca rezultat. în funcţie de succesiunea ritmică a anotimpurilor. Proteinele de rezervă (grăunciorele de aleuronă) sunt hidrolizate de către proteaze şi sunt descompuse în substanţe din ce în ce mai simple. Primăvara ele formeză frunze. ciclul de viaţă al plantelor se compune din perioade în care se desfăşoară o activitate fiziologică intensă şi din perioade de dormanţă (repaus). în funcţie de natura organică a rezevelor acumulate? Temă: Ce aplicaţii practice are cunoaşterea procesului de germinare a seminţelor? 54 . independentă din punct de vedere trofic. În cursul perioadei de dormanţă (de viaţă latentă) intensitatea proceselor metabolice din plante scade foarte mult.

Plantele bienale au ciclul ontogenetic de doi ani. etapele de realizare ale antezei (utilizaţi şi cunoştinţele acumulate din lectura capitolelor de hitogeneză şi organogeneză).B. dezvoltarea constituie evoluţia individuală a plantelor. înainte de toate. Apariţia florilor este dirijată de factorii externi. ci influenţează starea fiziologică a plantelor. fiind urmată de înflorire. substanţe necesare formării florilor. astfel. de exemplu Agave americana. Astfel. După KLEBS (1918) factorii externi nu acţionează direct asupra proceselor de reproducere. organogeneza şi trecerea de la viaţa latentă la viaţa activă. care înfloreşte după 8-10 ani şi apoi moare. în funcţie de durata ciclului lor de viaţă? Temă: Detaliaţi. îmbătrânirea şi moartea individului. în care are loc transformarea meristemului vegetativ în primordii florale. Formarea florilor cuprinde transformări organogenetice profunde la nivelul meristemului de creştere şi se realizează prin diferite fenomene de creştere. Ciclul de dezvoltare a plantelor cuprinde mai multe etape: vegetativă. Durata ciclului individual de dezvoltare la plante este foarte diferită.  Plante monocarpice – ce fructifică numai o dată în ciclul de viaţă individual. prin prezentul curs. formarea mugurului floral. ce se manifestă numai sub influenţa factorilor de mediu. Dintre factorii externi. constituind stadii obligatorii. DEZVOLTAREA PLANTELOR Spre deosebire de creştere. temperatura joasă pozitivă şi durata de iluminare zilnică (fotoperioade) au un rol primordial în procesul de dezvoltare a plantelor. iar în al doilea an formează flori şi fructe. Ţinând cont de interdependenţa dintre perioada vegetativă şi cea reproductivă. Această evoluţie duce la realizarea ciclului ontogenetic şi cuprinde o serie de modificări morfologice. cum sunt: diviziunea.  Plante policarpice – ce trăiesc mai mulţi ani (perene) şi înfloresc în fiecare an sau la doi ani. ce se acumulează în celule. ce se încheie cu înflorirea şi fructificarea. formarea părţilor reproducătoare (polen şi ovul). Întrebare: Câte grupe de plante cunoaşteţi. începând cu germinaţia. modificând raportul cantitativ al diferitelor substanţe nutritive. la unele talofite este de la câteva ore la câteva săptămâni. trecând prin anumite etape calitative. care este un fenomen cantitativ. Înflorirea plantelor perene nu este urmată de moartea lor. Aici sunt cuprinse plantele anuale. de 5-6 săptămâni. Reacţia fotoperiodică este. antofitele cuprind următoarele grupe de plante:  Plante efemere – ce au ciclul de vegetaţie foarte scurt. iar creşterea vegetativă este reluată în fiecare an. Fotoperiodismul trebuie considerat ca o adaptare genetică a plantelor la succesiunea anotimpurilor. bienale şi perene. o reacţie de adaptare a plantelor la durata zilei. datorită creşterii primordiilor florale. Altă teorie susţine că transformarea meristemului vegetativ în mersitem floral are loc sub influenţa stimulatoare a unui hormon floral sau florigen. în primul an cresc numai vegetativ. de acumulare de masă vegetativă. Aceasta este o adaptare realizată în decursul filogeniei la schimbările normale anuale ale mediului în biotop. histogeneza. Anteza (formarea florilor) cuprinde mai multe etape: inducţie forală. 55 . formându-se. deschiderea florilor. determinată de factori ereditari. ce ar fi sintetizat în frunze (sub influenţa factorilor de mediu). ce produc transformări în metabolismul plantei. pe baza datelor extrase din bibliografia recomandată şi. generativă. Există şi plante monocarpice perene. iar stadiul în care durata zilei de lumină este factorul determinat al dezvoltării plantelor se numeşte fotoperiodism (fotoperioade). la unele bacterii acest ciclu este de câteva minute. Plantele răspund în mod distinct la alternarea perioadelor de lumină şi întuneric. originară din Mexic. ca factor ecologic. alungirea şi diferenţierea celulară. de unde ajunge în meristemul apical şi activează genele florale. Stadiul în care temperaturile joase pozitive reprezintă condiţia trecerii de la faza vegetativă la cea generativă se numeşte vernalizare (iarovizare). iar la unele plante superioare poate fi de sute de ani.

anterele concrescute la baza filamentelor se desprind de acestea şi execută o mişcare bruscă de întindere. de apă şi de energie. Sunt caracteristice fructelor uscate şi se realizează prin modificări inegale alevolumului diferitelor părţi care alcătuiesc organul. Majoritatea mişcărilor pasive se bazează pe mecanisme fizice. executând o răsucire într-o spirală spre interior (fig. Sunt prezente la sporangii ferigilor (de exemplu Polypodium. cât şi la cele fixate pe diferite substraturi. ♦ MIŞCĂRILE PASIVE Sunt favorizate de prezenţa unor adaptări. Mişcările prin imbibiţie. agitaţia particulelor fiind determinată de mişcarea browniană în vacuolă şi transmisă în protoplasmă prin intermediul tonoplastului. ♦ MIŞCĂRILE ACTIVE Se realizează pe baza unui travaliu executat de către structurile organelor sau organismelor ce participă la efectuarea lor.1 – Păstăi de Orobus vernus în stare închisă (a) şi în cursul deschiderii (b) aruncând o sămânţă (d. organitele intracelulare sunt animate de o mişcare dezordonată în toate sensurile prin hialoplasmă. 56 . 9. de agenţi fizici sau biologici. Mişcările plantelor se împart în mişcări pasive şi mişcări active. producându-se prin modificarea volumului celular. În această categorie de mişcări intră : ● Mişcările intracelulare Sunt mişcări pe care le fac organitele celulare. necesare sintezei substanţelor organice. implicând deci un consum de energie. Mişcările prin aruncare. dintr-un loc în altul. Sunt caracteristice filamentelor staminale de la unele plante din familia Urticaceae. La maturitatea polenului. La plante. Péterfi şi Sălăgeanu. ambele categorii de mişcări întâlnindu-se atât la plantele libere. cât şi la animale. aceştia execută mişcări rapide de aruncare la distanţă a sporilor. ce permit plantelor întregi sau anumitor organe ale acestora să fie deplasate. Ca exemplu sunt păstăile de Orobus vernus . Fig. când forţa de coeziune dintre moleculele de apă şi pereţii celulelor inelului mecanic al sporangelui este învinsă de rezistenţa opusă de structurile acestuia. ca urmare a micşorării sau măririi cantităţii de apă de imbibiţie a micelelor de celuloză care intră în alcătuirea pereţilor lor şi sunt orientate diferit pe cele două feţe ale acestora. La rândul lor. aceste mişcări sunt subîmpărţite în: ♦ mişcări autonome – ce se execută sub acţiunea unor factori interni. aruncând polenul la o oarecare distanţă. Ele se realizează fără consum de energie din partea plantelor şi se întâlnesc mai ales la plantele fixate de substrat.1). 9.9. care pe timp de secetă se desfac brusc. proprii organismelor. ♦ mişcări induse – produse de direcţia de acţiune sau de variaţiile de intensitate ale unor factori ai mediului extern. mişcarea se realizează prin deplasarea în întregime sau prin orientarea organelor spre sursele de substanţe nutritive. întâlnită atât la plante. 1972) Mişcările prin coeziune. Cea mai simplă este mişcarea browniană. FENOMENELE DE EXCITABILITATE ŞI MIŞCARE LA PLANTE Mişcarea este o însuşire esenţială a materiei vii.

care antrenează cloroplastele în mişcare. nucleii se deplasează către peretele celular din apropierea rănirii.3). numită încă cicloză sau dineză este stimulată de prezenţa substanţelor glucidice. 9. topismele cuprind următoarele tipuri: deci 57 . cum ar fi lumina.. Ele se stusuază cu ajutorul clinostatului. În celulele palisadice ale frunzelor. concentraţia substanţelor chimice. cloroplastele se aglomerează pe pereţii laterali ai celulelor. Mecanismul mişcării este explicat fie prin curenţii citoplasmatici. fiind induse de direcţia de acţiune a acestuia. 1981) Mecanismul său este insuficient cunoscut. Când lumina este mai intensă. Raianu. ce vor determina o reacţie în modul de orientare a organelor. intervenind în modificarea intensităţii respiraţiei şi în modificarea vâscozităţii citoplasmei. • Mişcările nucleare se pot observa în perii absorbanţi ai rădăcinilor şi în tuburile polinice. pentru a coordona refacerea acestuia. TROPISMELE Sunt mişcări de creştere determinate de acţiunea unilaterală a unui factor. Acest tip de mişcări se realizează deci în funcţie de intensitatea luminii din mediu. 9. 9. Fig.2 – Schema realizării curenţilor citoplasmatici în celula vegetală adultă (d. se presupune că această mişcare se datoreşte unor contracţii şi relaxări succesive ale citoplasmei. unde nucleii se deplaseză spre punctele cu activitate metabolică mai intensă. fie prin modificarea tensiunii superficiale a învelişului lor. 9. Fig. fiind induse de acest factor de mediu şi fac parte din categoria tactismelor celulare. în lumină slabă. care intervin ca sursă energetică (fig. Boldor şi colab.Mişcările fototactice ale cloroplastelor: a – prezentarea din faţă a cloroplastelor. de exemplu. cloroplastele se aglomerează pe pereţii transversali. cât şi mişcări active.• Mişcarea citoplasmatică. ca urmare a prezenţei în ea a unor filamente proteice capabile să se scurteze prin ciclozare sau să se lungească prin desfacerea ciclurilor. în cazul unei răniri. 1. Temperatura şi curenţii electrici au acţiune puternică asupra dinezei. cât şi la cele superioare. 1982) ►MIŞCĂRILE PLANTELOR FIXATE DE SUBSTRAT La plantele fixate de substrat s-au constat atât mişcări pasive. b – prezentarea din profil a cloroplastelor în lumină intensă (d. Anumiţi factori externi. cu latura mai mare orientată spre razele de lumină. orientându-se cu latura mai mică spre razele de lumină. La rândul lor. apa. Când lumina este mai slabă.3 . (fig. • Mişcările cloroplastelor s-au constatat atât la plantele inferioare. cloroplastele se orientează per-manent cu muchia pe direcţia razelor de lumină. gravitaţia. pot provoca la plantele fixate de substrat excitaţii.2).

9.5 – Curbura pozitiv ortogeotropă a Datorită acestui tip de tropism rădăcina pătrunde rădăcinii (r) şi negativ ortogeotropă a tulpinii (t) a în sol. iar tulpina unei plăntuţe. aceasta ca o consecinţă a ortofototropismului pozitiv al peţiolului. •Chemotropismul. licheni).4). După câteva ore se poate vedea curbarea vârfului tulpinii spre sursa de lumină şi orientarea rădăcinii în sens opus. în creştere. La plantele superioare. constituind o mişcare de creştere. iese la suprafaţa solului şi frunzele se orientează în 1972) poziţie potrivită pentru captarea energie solare. Este o mişcare de creştere determinată de acţiunea unilaterală a apei în mediu. Fenomenul de fototropism este de mare importanţă pentru plante. în apropierea unei surse de lumină (d. tulpina manifestă un fototropism pozitiv. Deci geotropismul orientează organele plantei în poziţia potrivită desfăşurării normale a proceselor fiziologice. 9. determinată de acţiunea unilaterală a acestui factor.îşi orientează limbul în aşa fel încât razele de lumină să cadă perpendicular pe ele. se curbează în direcţia razelor de lumină. chemotropismul este negativ. pentru pătrunderea fasciculului de lumină (fig. • Higrotropismul (hidrotropismul). Aceasta explică poziţia verticală a tulpinii plantelor care cresc pe teren înclinat. plantele tinere. Péterfi şi Sălăgeanu) • Geotropismul. Între acţiunea forţei de gravitaţie şi acţiunea luminii există o sincronizare. 9. iar frunzele – fiind plagiotrope . determinate de acţiunea unor substanţe chimice. absoarbe apa cu substanţele minerale. Este fenomenul de orientare a plantelor spre lumină. Când curbura se face spre partea cea mai concentrată a soluţiei mediului. s – sămânţă (d. determinând orientarea frunzelor spre lumina optomă. cât şi tulpina sunt paralel fototrofe sau ortofototrofe. orientarea organelor nu este supusă întâmplării: tulpina totdeauna va creşte în sus (geotropism negativ). prevăzută cu un mic orificiu. crescută cu rădăcina într-o soluţie minerală nutritivă. Atât rădăcina. Geotropismul orienteză organele plantelor pe direcţia acţiunii forţei de atracţie a Pământului (fig. Fig. care asigură orientarea generală a plantelor în natură. În cazul când sunt iluminate unilateral. Este mişcarea de creştere a plantelor. Fig. Reprezintă apariţia curburilor de creştere ale organelor plantelor. rădăcina un fototropism negativ.5). cât şi la plantele superioare. chemotropismul este pozitiv. Péterfi şi Sălăgeanu. Curburile fototropice au loc în zona de alungire a celulelor şi se evidenţiază introducând plante tinere într-o cameră obscură. ciuperci. 9. provocată de acţiunea unilaterală a forţei de gravitaţie. Geotropismul este prezent atât la plantele inferioare (alge.4 – Orientarea organelor unei plante de muştar. iar rădăcina în jos (geotropism pozitiv).• Fototropismul. iar când organul în creştere se curbează evitând o soluţie din mediu. Orientarea organelor spre locurile mai umede se face prin reacţii 58 .

şofran ş. faţa sa superioară fiind mai puţin sensibilă. care determină deschiderea mugurilor şi a florilor. 9. Este mişcarea unor organe ale plantelor provocată de excitanţii de contact (de atingerea de un obiect). la rădăcinile adventive... Ele se evidenţiază cu uşurinţă la florile de lalea. Sensibilitatea maximă a cârcelului este pe faţa inferioară şi pe feţele laterale. închiderea învelişului floral. 59 . la susţinerea tulpinii agăţătoare. Spre deosebire de tropisme. astfel. Fig. care se deschid la creşterea temperaturii mediului ambiant şi se închid la scăderea acesteia (fig. În cazul în care creşterea este mai rapidă pe partea superioară a organului se va produce o epinastie. determinate de acţiunea uniformă a unor factori fizici sau chimici. a. Dacă fenomenul de creştere este mai rapid pe faţa inferioară. iar la Vanilla.6). NASTIILE Mişcările de creştere neorietate.6 – Cârcei de Bryonia dioica: a – înainte de atingerea suportului. permiţându-le orientarea spre sursele de apă. la unele flori. care provoacă. 1981) 2. Aceste mişcări se constată la organe cu simetrie dorsiventrală şi se realizează prin modificarea intensităţii creşterii sau prin modificarea turgescenţei celulelor pe două feţe opuse. tigmotropismul se observă la peţiol. La unele plante (Clematis. • Tigmotropismul. Se datoresc variaţiilor de temperatură ale mediului înconjurător.7). Tropaeolum).. nastiile sunt mişcări provocate de factori cu acţiune difuză: schimbarea temperaturii sau a intensităţii luminii. Reacţiile higrotrope sunt mai puternice decât cele geotrope. care execută în cursul creşterii lor – în momentul când găsesc un suport – o mişcare de circumferinţă. Acest fenomen se întâlneşte la cârceii de la viţa-de-vie. de exemplu. la altele (Bryonia dioica) la cârcel (fig. . Boldor şi colab. răsucindu-se pe suport şi ajuntând. Rădăcinile plantelor reacţionează în atmosfera solului cu o umiditate de 80-100 %. 9.higrotropice pozitive şi este intâlnită la rădăcini şi rizoizi. se produce o hiponastie. 9. sau termică: temperaturi ridicate sau scăzute aplicate local. c – cârcelul care nu a atins suportul rămâne chircit (d. Higrotropismul are mare importanţă pentru viaţa plantelor. b – după atingerea suportului cârcelul formează un resort intermediar între suport şi tulpină. curenţi electrici etc. trandafir. Excitanţii răspunzători de apariţia tigmotropismului sunt de natură mecanică: răniri. poartă denumirea de nastii. În categoria nastiilor amintim: •Termonastiile.

 Un alt exemplu îl constitue filamentele staminelor de Berberis vulgaris (fig. la atingerea cu un obiect solid. 9. 1982) Fig. s – sepale (d. dacă sunt atinse de insecte. Raianu. Foarte multe flori îşi închid corola în timpul nopţii şi o deschid dimineaţa (de exemplu florile de Fig. 9. b – poziţia frunzei în urma aplicării unui stimul tactil. 9. Zona cu sensibilitate mărită este la baza filamentului. în stare deschisă (d. În general. 1983) Cauzele mişcării nictinastice sunt schimbările de temperatură şi de intensitate a luminii. • Nictinastiile.8 – Mişcări nictinastice la frunze: a – poziţia frunzelor în timpul zilei (stânga) şi în timpul nopţii dreapta) la trifoi (după Belzung). 1972) Fig. sr – stamină recurbată. temperatură ridicată. in) (fig. Sunt provocate de alternarea zilei cu noaptea. • Seismonastiile: la unele plante. se curbează brusc. Aceste mişcări provocate de excitaţii mecanice se numesc seismonastii. pe faţa sa inferioară. Sunt mişcările unor organe ale unor specii de plante. 9.10 – Mişcările seismonastice provocate experimental ale filamentelor staminale de la Berberis vulgaris : se – stamină etalată. bănuţei. pe faţa externă a acesteia (ducând la des-chiderea corolei. în vecinătatea unei nectarii. lobii stigmatelor. de unde şi denumirile de fotonastii şi termonastii.9 – Mimosa pudica: frunza în poziţie normală (a). o dată Crocus luteus: a – la temperatură joasă.7 – Floare de păpădie.10) care. în condiţii de temperatură crescută). în care au loc fenomene de refacere ale organismului.  La Mimosa pudica (fig.Aceste mişcări se realizează printr-o creştere mai intensă pe faţa internă a petalelor (având ca rezultat închiderea corolei. provocate de atingerea lor sau de prezenţa unor substanţe chimice. după o reacţie. b – la cu trecerea de la noapte la zi. Fig. Excitaţia este transmisă numai în lungul filamentului respectiv. care foloseşte mişcarea tentaculelor pentru prinderea prăzii. Exemplul cel mai elocvent este Drosera rotundifolia. la unele leguminoase se schimbă poziţia foleolelor frunzelor. b – poziţia de zi (stânga) şi de noapte (dreapta) la frunzele de Phaseolus multiflorus (d Boldor şi colab. în condiţii de temperatură joasă) şi. ca şi al altor plante insectivore. filamentele staminelor. Péterfi şi Sălăgeanu. p – pulvinul (d.8). atingând antera de stigmat. 1972) 60 . 9. Aceste mişcări favorizează polenizare enomofilă sau anemofilă). După un timp scurt apare o mişcare de revenire.9). ulterior. în stare închisă. Péterfi şi Sălăgeanu. •Tigmonastiile şi chemonastiile. perii senzitivi de pe frunze sau chiar întregul limb foliar se lasă în jos. p – petale. P – pistil.. planta intră într-o fază refractară. atingerea plantei este urmată de coborârea frunzelor. 9. executată în 1/4-1/2 oră. 9.

Există nutaţii efemere şi nutaţii periodice. Aceste plante au tulpini relativ flexibile. NUTAŢIILE La plantele fixate de substrat se întâlnesc mişcări autonome şi mişcări induse. Mişcările plantelor libere se realizează în diferite moduri şi au rolul de a deplasa plantele spre locuri mai favorabile vieţii. 9.. Există plante volubile la care tulpina circumnutează spre stânga – fasolea urcătoare. 1983) Fig. Ca exemplu de circumnutaţii menţionăm mişcările tulpinilor de la plantele volubile (fig. Boldor şi colab. ele se realizează în zona de alungire a celulelor şi rezultă prin modificarea succesivă a intensităţii creşterii celulelor de jur împrejurul axei centrale a organului respective. 61 . flagelatele şi unele bacterii se deplasează cu întregul corp. în jurul unui ax central. • Nutaţiile efemere se produc o singură dată în viaţa plantei.3. Mişcările autonome sunt determinate de factorii interni ai plantei.11 – Mişcare de nutaţie efemeră a cotiledoanelor la Phaseolus vulgaris (d. de aceea. zorelele – şi plante volubile ce execută această mişcare spre dreapta – hameiul. având loc atunci când factorii mediului extern sunt constanţi. orientând frunzele spre lumină. diatomeele. se încolăcesc în jurul acestuia. 9.12 – Mişcare de nutaţie efemeră a vârfului tulpinii la Pisum sativum (d. Fig. lactoză.11. în sens pozitiv. Boldor şi colab. Aceste mişcări se mai numesc şi circumnutaţii. pentru că ţesutul lor mecanic este mai slab dezvoltat şi.Apar în cazul îndepărtării cotiledoanelor în timpul germinării seminţelor. 57). asparagină. iar la unele criptogame vasculare şi gimnosperme se mişcă numai gameţii. 1983) ►MIŞCĂRILE PLANTELOR LIBERE Algele verzi şi cele albastre-verzi.12). 9. zaharoză. iar faţă de salicilatul de sodiu în sens negativ. susţin greu frunzele. Aceste mişcări se numesc tactisme. • Nutaţiile periodice sunt mişcări executate de vârful tulpinii şi de vârful rădăcinii. acestea luând poziţia orizontală (fig. Asemenea mişcări se numesc nutaţii. În cazul în care în apropierea lor este un suport.. 9. iar după factorul care le provoacă li sa dat denumirea de: • Chemotactism manifestat de către microorganisme faţă de glucoză. de la ambele sexe.

Ed. Viorica Voican. Întrebare: Câte tipuri de tropisme cunoaşteţi ? Dar de nastii ? (exemplificaţi).nutrimente) le este mai convenabilă. I. Molea I. Milică C. ROLUL MIŞCĂRILOR ÎN VIAŢA PLANTELOR Mişcările caracteristice diferitelor plante au rolul de a le permite explorarea şi exploatarea eficientă a factorilor mediului extern.. Elena Haţieganu. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. Physiologie et biochimie. şi Pedagogică Bucureşti.. Miruna Bibicu.. marea lor varietate şi modalităţile diverse de realizare a acestora demonstrează capacitatea extraordinară a reprezentanţilor regnului vegetal de a percepe excitaţiile din mediu şi de a răspunde la ele într-un mod adecvat. 2001– Biochimia şi fiziologia legumelor şi fructelor. tactismele permit deplasarea lor spre zonele în care valoarea unor factori ai mediului (lumină. 1972 . I şi vol. Aurelia Dobrescu.Bucureşti. 1979 şi 1982 – Fiziologia plantelor. 1983 – Fiziologia plantelor . Ed. 1984 – Ecofiziologia plantelor. Universitatea „Alexandu Ioan Cuza” din Iaşi. Ed. Ed.Fiziologia plantelor. Richter G..• Fototactism care reprezintă mişcarea de deplasare a microroganismelor mobile spre locurile cu o luminozitate optimă pentru efectuarea fotosintezei. Burzo I. vol.. Suciu T. Dorobanţu N.1993 – Métabolism des végétaux.. Press Polytechniques et Universitaires Romandes Laussane. Gherghi A. Ed. Polixenia Nedelacu. Boldor O.  Mişcările pasive au rol în răspândirea seminţelor sau a sporilor. Viorica Teşu. Raianu O. II. iar altele (nastiile staminelor) favorizează procesul de polenizare. Boldor O. Atanasiu L. vol. se constată deplasarea plasmodiului spre apa caldă.Universităţii"Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. Aşa de exemplu. Toma C. Tarhon P. 1981 – Biochimie vegetală.. Ed. • Termotactism vizibil la mixomicete. Baia V. Trifu M. Didactică şi Pedagogică Bucureşti. Ed.  La plantele superioare tropismele determină orientarea organelor lor într-o manieră care să le permită utilizarea mai bună a diferiţilor factori. Mihaela Niţă. 2009 – Cercetări morfologice şi histo-anatomice referitoare la unele plante semiparazite şi parazite din flora României – teză de doctorat. Temă: Dezvoltaţi... I şi vol. Elena delian.lucrări practice. Lumina – Chişinău. 1981– Fiziologia plantelor. care conţine carotină şi care se pare că ar avea rol în perceperea lumnii. Ceres Bucureşti. completându-vă cunoştinţele cu datele culese din bibliografia recomandată şi din lectura celorlalte capitole din prezentul curs. Burzo I. algele verzi mobile au.Universităţii"Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi.. 1991– Reglarea proceselor ecofiziologice la plante..Fiziologia plantelor.şi Sălăgeanu N. Liliana Bădulescu. Ed.  Unele nastii (nictinastiile şi termonastiile) permit protejarea părţilor mai sensibile ale florilor (androceul şi gineceul). pe o bucată de hârtie de filtru o porţiune de plamodiu şi se introduce un capăt în apă rece şi altul în apă caldă. I. II. Ed. Didactică şi Pedagogică – Bucureşti. Ed.  Deşi rolul unora dintre mişcări nu este cunoscut.  La plantele libere. Florica Popescu. spre extremitatea anterioară.. Junimea Iaşi. Rom Bucureşti. dacă se aşează... Acad.. Neamţu G.. 1983 – Biologia moleculară a celulei vegetale. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ • • • • • • • • • • • • • • • Aspazia Andronache. Did. Didactică şi Pedagogică .. Liliana Bădulescu. Ed. o pată oculară sau stigmă. Gr. 62 . Ceres. Péterfi Şt. Liliana Mărgineanu. Raianu O. 1992 şi 1993 – Fiziologia plantelor. 1982 .. umiditate. Bicureşti. Acatrinei G. Ed... temperatură. contribuind la perpetuarea speciilor şi la menţinerea arealului lor. Medicală Bucureşti. Ed. 1997 – Celula vegetală. de exemplu. Trifu M. Raianu O. vol... Constantinescu D. rolul biologic al mişcărilor în viaţa pălantelor. Procese fiziologice din plantele de cultură.1999 – Fiziologia plantelor de cultură..

• • • • Toma C. Ed. Universităţii Bucureşti. I.. 2005 – Fiziologie vegetală Vol. . Ed. Ed.. Maria-Magdalena Zamfirache. vol.1. 1982 – Fiziologie vegetală. Ed. Azimuth Iaşi. Toma C. 2002 – Strategii evolutive în regnul vegetal. 2000 – Simbioza în lumeavie. Universităţii „Alexandru Iaon Cuza” din Iaşi. 63 . Maria-Magdalena Zamfirache. Voica C. Universităţii „Alexandru Iaon Cuza” din Iaşi.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful