ecoffiziologie

INTRODUCERE Fiziologia plantelor, ştiinţă fundamentală de top în cercetarea organismelor vegetale exprimă cantitativ şi calitativ, cu un grad sporit de fidelitate

, nivelul lor de adaptare la condiţiile de viaţă în care au reuşit să supravieţuiască pe Terra. Parcurgerea disciplinei explică şi motivează, în acelaşi timp, modificările de natură morfoanatomică ale indivizilor vegetali actuali, având ca suport variaţiile de natură biochimică suferite de celulele componente ale corpului lor, apărute pe parcursul evoluţiei şi fixate în informaţia genetică a genomului propriu. Prezentul curs, destinat studenţilor la învăţământ la distanţă din cadrul Secţiei de Ecologie a Facultăţii de Biologie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei vegetale superior organizate (plante superioare), legi, metode, proprietăţi, modele experimentale cu care operează Fiziologia plantelor etc, subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie. Problemele, uneori complexe, pe care le pune parcurgerea părţii teoretice şi realizarea lucrului în laborator se rezolvă prin abordarea lor critică şi creativă, utilizând noţiunile de bază din prezentul curs, cu sedimentarea cunoştinţelor prin înţelegerea logică a modului de realizare a proceselor vitale într-un organism vegetal. Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale fiziologiei vegetale, probând implicarea acestei discipline în lumea reală şi urmărind să dezvolte cursanţilor o gândire critică în aprecierea calităţii lumii vegetale, aptitudini de rezolvare a problemelor practice cu care se vor confrunta în natură, pentru conservarea şi protejarea acesteia. Date de contact: Coordonator disciplină: Prof. univ. dr. Maria Magdalena Zamfirache, e-mail: magda_zamfirache@yahoo.com Tutore disciplină: Lector dr. Anişoara Stratu Teme pentru activităţi tutoriale: • Schimburile de apă între plante şi mediul de viaţă (regimul hidric al plantelor) • Nutriţia cu carbon a plantelor (fotosinteza şi heterosinteza) • Respiraţia plantelor • Creşterea şi dezvoltarea plantelor • Mişcarea şi sensibilitatea la plante Obligaţiile minime ale studenţilor pentru promovarea examenului la disciplina chimie generală: • obţinerea notei minime 5 la examinarea teoretică finală; • realizarea în totalitate a obligaţiilor de pregătire a lucrărilor practice de laborator şi de însuşire a cunoştinţelor teoretice prin pregătire individuală; • prezenţa activă la toate sedinţele de lucrări practice de laborator. Modul de stabilire a notei finale: • evaluarea aprofundării cunoştinţelor obţinute la lucrările practice de laborator - 50%. • evaluarea aprofundării cunoştinţelor teoretice - 50%. Teme de licenţă abordate în cadrul disciplinei Ecofiziologie vegetală pot avea ca subiect dinamica unor procese fiziologice la diferite grupe de plante (spontane şi/sau cultivate), în corelaţie cu condiţiile de viaţă ale acestora.

Prof. univ. dr. Maria Magdalena Zamfirache

1

CUPRINS
PARTICULARITĂŢI ALE ORGANISMULUI VEGETAL ELEMENTE DE CITOFIZIOLOGIE VEGETALĂ REGIMUL HIDRIC AL PLANTELOR
Absorbţia apei de către plante Emisia apei de către plantă
TRANSPIRAŢIA GUTAŢIA

NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR
Necesităţile minerale ale plantelor Absorbţia substanţelor minerale Conducerea substanţelor minerale în plante Eliminarea substanţelor minerale din plante

ASIMILAŢIA CARBONULUI DE CĂTRE PLANTE
FOTOSINTEZA Mecanismul fotosintezei Factorii de mediu care influenţează procesul de fotosinteză Factorii externi Factorii interni Mersul diurn al fotosintezei Mersul fotosintezei pe parcursul perioadei de vegetaţie CHEMOSINTEZA HETEROSINTEZA Heterotofe saprofite Heterotrofe simbionte Tipuri de simbioze în natură Heterotrofe parazite Plante mixotrofe Nutriţia plantelor semiparazite Nutriţia plantelor carnivore

TRANSFORMAREA, TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE ÎN PLANTE
Substanţele sintetizate prin metabolismul primar Substanţele sintetizate prin metabolismul secundar

RESPIRAŢIA PLANTELOR
Importanţa respiraţiei pentru viaţa plantelor 2

Tipuri de respiraţie la plante RESPIRAŢIA AEROBĂ Factorii de mediu care influenţează procesul de respiraţie Factorii externi Factorii interni .RESPIRAŢIA ANAEROBĂ

CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR
CREŞTEREA PLANTELOR Etapele creşterii plantelor Mecanismul creşterii Zonele de creştere la plante Factorii de mediu care influenţează procesul de creşetere Substanţe regulatoare de creştere SUBSTANŢE STIMULATOARE SUBSTANŢE INHIBITOARE SUBSTANŢE CU ACŢIUNE RETARDANTĂ STAREA DE DORMANŢĂ A PLANTELOR GERMINAREA SEMINŢELOR DEZVOLTAREA PLANTELOR

FENOMENELE DE EXCITABILITATE ŞI MIŞCARE LA PLANTE
MIŞCĂRILE PASIVE MIŞCĂRILE ACTIVE MIŞCĂRILE PLANTELOR FIXATE DE SUBSTRAT TROPISMELE NASTIILE NUTAŢIILE MIŞCĂRILE PLANTELOR LIBERE ROLUL MIŞCĂRILOR ÎN VIAŢA PLANTELOR

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

3

în mod global. amiloplaste) . Cloroplastele • sunt capabile să realizeze fotosinteza şi conferă organismelor vegetale rolul de producători primari în natură • se caracterizează prin prezenţa pigmenţilor clorofilieni.. a fost favorizată captarea de fotoni.2). Granatilacoizii .derivă din proplastide şi au o membrană dublă.  o tendinţă vegetală care. în acelaşi timp. CO2. organismele primitive erau. Plastidele • în toate formele sub care sunt prezente în celula vegetală (cloroplaste. datorită utilizării şi transformării energiei luminoase).1) Acestea antrenează: • mărirea suprafeţei în raport cu volumul. ca şi nucleul sau mitocondriile. mobile (datorită aparatului locomotor . şi Toma I.PARTICULARITĂŢI ALE ORGANISMULUI VEGETAL Pe parcursul evoluţiei lumii vii. specializaţi în captarea şi transformarea energiei luminoase solare. dimpotrivă. 1. a cărei dezvoltare creşte considerabil volumul celular pentru un consum metabolic minim. care a selecţionat indivizi cu viaţă de relaţie activă şi perfecţionată. Evoluţia lor a mers în două direcţii:  o tendinţă animală. trei componente contribuie la optimizarea condiţiilor de captare a luminii: • Plastidele.1 . Evoluţia vegetală apare. pentru captarea energiei solare atât în interiorul plastidelor. granule de amidon. La scară celulară. a căror totalitate realizează în celula vegetală plastidomul. deci nevoie de substanţe organice). • În stromă predomină: sistemul membranar tilacoidal. fotosinteza a introdus o constrângere: necesitatea de realizare a unui maximum de suprafaţă. Toma C. 1. în detrimentul autonomiei nutritive (fenomen de heterotrofie. • Vacuola. Fig. ribozomi şi ADN. ca o strategie de explorare şi ocupare a spaţiului. picături de grăsimi. 1. care rezolvă probleme de schimb şi de suport la nivel celular. Direcţiile din evoluţia masei cloroplastice în lumea vegetală au vizat: • dispoziţie mai periferică • fragmentare • specializare (fig. a organismului pluricelular sau a populaţiilor. 2005) 4 . cu nevoie numai de molecule minerale simple. cât şi la nivelul celulei. a privilegiat independenţa nutritivă (fenomen de autotrofie. • Peretele.cuprind în membranele lor fotosintetizante clorofilă şi sunt grupaţi în pachete numite grane. cromoplaste.Direcţii evolutive ale cloroplastelor în lumea vegetală (d. • creşterea eficacităţii în captarea energiei luminoase (fig. care izolează stroma de citosol. pentru a fi eficace însă. H2O. De la extensia membranelor clorofiliene la desfăşurarea frunzelor şi la realizarea unui înveliş dens de prerie sau de pădure.flagelul) şi autotrofe (prezenţa unui cloroplast).

Peretele celular • asigură susţinerea şi permite dezvoltarea de organisme aeriene erecte de talie mare. ardei). Originalitatea vegetală rezidă în proprietăţile şi cooperarea complexului ternar plastidăperete-vacuolă. menţinut sub tensiune datorită proprietăţilor osmotice ale sucului vacuolar Rolul vacuolei: • menţinerea homeostaziei. acumulând polimeri • polimerii constituie 1/2 . • rol digestiv şi de depozitare. şi Toma I. oranj. Toma C.Fig. • colorează în galben. • celula vegetală este traversată de un flux de metaboliţi carbonataţi. • este un regulator esenţial.Creşterea eficacităţii în captarea energiei luminoase la plante prin extensia membranelor şi mărirea suprafeţei foliare (d. ca semnale colorate are următoarele semnificaţii biologice contribuie major la expansiunea angiospermelor • se integrează într-o strategie a dezvoltării plantelor zoidofile şi zoochore • are loc mai târziu. roşu fructe (tomate.2/3 din biomasa elaborată în fiecare an pe suprafaţa globului. care menţine citoplasma în stare stabilă. • conţin pigmenţi carotenoizi. petale (stânjenel galben).  organismele vegetale se clasifică în 12 încrengături din grupul muşchilor. plecând de la cloroplaste (mai rar din amiloplaste sau protoplaste). rădăcini (morcov cultivat). • sistem de detoxifiere şi de apărare. cu originea în plastidă şi rezultatul în perete. Protoctista. ferigilor. 2005) Cromoplastele • sunt lipsite de clorofilă.2 . • efect asupra creşterii şi morfogenezei. 1. capabile de nutriţie autotrofă fotosintetizantă. Vacuola • reprezintă 80-90% din volumul celular • este delimitată de tonoplast.. Lumea vie se împarte astăzi în 5 regnuri: Monera (Bacteria). Fungi şi Plantae ♦ Regnul PLANTAE grupează toate speciile de organisme pluricelulare ce prezintă pigmenţi clorofilieni. Diferenţierea cromoplastelor.  5 . Animalia. în cursul maturării fructelor.

(au la bază relaţii de stimulare sau de concurenţă) şi se pot manifesta: • Între rădăcină şi tulpină. dimpotrivă. care ating foarte repede talia definitivă.  la animale se manifestă în legătură cu funcţia lor proprie şi organizarea acestora în „sisteme” (digestiv. care stimulează sau inhibă activitatea altui organ. care 6 . ulterior ea devenind pozitivă şi realizându-se pe cale trofică (rădăcina aprovizionează tulpina cu apă şi substanţe minerale) şi pe cale hormonală.  Corelaţii genetice. iar fungii se hrănesc prin absorbţie Evoluţia plantelor şi animalelor este guvernată de: • specializări • corelaţii ►Specializările duc la îndeplinirea unei prestaţii fiziologice precise la nivel celular. în timp ce această tendinţă nu încetează decât odată cu moartea la plante. enzimatice şi membranare.gimnospermelor şi angiospermelor. corelaţie negativă în timpul germinării seminţelor. Ele se realizează pe mai multe căi:  Corelaţii trofice . asigurând şi rezerva de muguri pentru anul următor. depozitarea substanţelor de rezervă . când rădăcina creşte mai repede şi are un efect inhibitor asupra creşterii tulpinii.  Diferenţa dintre fungi şi animale este dată de:  caracteristicile structurale şi biochimice ale celulelor lor.  Corelaţii hormonale . în afară de organismele neclorofiliene (ciuperci.  Regresia facultăţii de sinteză la animale.au la bază furnizarea de substanţe nutritive sau concurenţa între organe pentru aceste substanţe (seva brută şi seva elaborată).se realizează prin intermediul hormonilor produşi de un organ. tisular şi al întregului organism: •Specializarea celulelor diferenţiate . care sunt toate heterotrofe (iau molecule organice preparate din mediul ambiant). cât şi la animale  este puţin exprimată la talofite şi briofite  devine fundamentală la plantele vasculare . ♦ Regnul FUNGI şi regnul ANIMALIA prezintă un tip de nutriţie heterotrofă. bacterii.  Regresia facultăţii de percepere a excitaţiilor externe (funcţia senzorială) şi de mişcare (funcţia motrice) la plante. care conduc la creşterea armonioasă a plantelor. La organismele vii se manifestă:  Tendinţa de creştere mult frânată la animale. toate plantele sunt autotrofe (sunt capabile să sintetizeze. în timp ce aceste tendinţe nu încetează să se perfecţioneze la animale. cvasitotalitatea moleculelor organice de care au nevoie pentru derularea ciclului lor vital). virusuri şi structuri înrudite).duce la îndeplinirea unei prestaţii fiziologice precise atât la plante. nervos.). (biosinteza giberelinelor şi citochininelor. circulator etc. Corelaţiile pot fi pozitive sau negative. pornind de la molecule anorganice.  faptul că animalele au o nutriţie heterotrofă prin înglobare (ingestie) sau holozoică. ►Corelaţiile reprezintă interacţiuni fiziologice între organe şi ţesuturi.celulele diferenţiate în acelaşi sens se grupează în ţesuturi •Specializarea organelor pentru îndeplinirea anumitor funcţii fiziologice  la plante: absorbţia apei şi a sărurilor minerale dizolvate în ea.se realizează în special la nivelul organelor subterane.

în timp ce la plantele cu germinare epigee acestea stimulează creşterea lor. doar o conducere a apei şi a substanţelor dizolvate în ea. Se elimină substanţe de Fig. iată câteva dintre ele: CELULE VEGETALE Un perete scheletic ce membrana plasmatică (plasmalema).3 – Structura celulei eucariote excreţie (d. organe de simţ. Se deplasează cu ajutorul unor organe speciale pentru locomoţie. 1. tab. ci doar H2O. nastii). Între organele vegetative aeriene şi fructe. mişcări specifice (tropisme. doar cu externă structuri galactozil Plasmalema conţine fosfatidil colina şi fosfatidil etanol amina. rizomi). între care se manifestă o corelaţie trofică negativă (creşterea organelor vegetative aeriene este inhibată de depozitarea substanţelor de rezervă şi invers). Joncţiuni.1). tuberculi. fecale. sistem nervos. cotiledoanele inhibă creşterea mugurilor axilari.• • • stimulează creşterea tulpini)i. Autotrofie frecventă. Creşterea generală se realizează prin creşterea treptată a dimensiunilor vacuolelor. cu germinare hipogee. Heterotrofie generală. Putere de sinteză mai redusă. seminţe sau organe de depozitare (bulbi. Nu se elimină substanţe de Fig. Plastide. ci membrană plasmatică (plasmalemă). O circulaţie veritabilă. Putere de sinteză importantă. 1.4.1. conţine dublează externă CELULE ANIMALE Fără perete scheletic. Alimentele şi energia pătrund în general sub forme diferite. http//) Sistem muscular. iar frunzele tinere au efect stimulator asupra creşterii lor.4 – Structura celulei eucariote excreţie de tipul : urină. Mediu intern bine definit. animale (schemă) (d. sistem nervos şi organe de simţ prezente. Punctuaţii şi plasmodesme.FIZIOLOGICE Organismele vegetale prezintă anumite particularităţi anatomo-fiziologice. Fără incluziuni solide.http//) vegetale (schemă) de tipul celor de la animale. aleuronă şi cristale). 1. ce reprezintă analoage celor de la plante. Creşterea se realizează prin sporirea cantităţii de citoplasmă. 1. Incluziuni solide (granule de amidon. Înglobarea hranei. Deplasare redusă. Alimentele reprezintă totdeauna singura sursă de energie. comparativ cu cele animale (fig. Absorbţia substanţelor (apă cu substanţe dizolvate în ea). LA NIVELUL ORGANISMULUI Fără un veritabil mediu intern. Între frunze şi muguri: frunzele mature manifestă un efect inhibitor asupra creşterii mugurilor axilari. O2 şi CO2. Fără plastide. Fără sistem muscular. Fără vacuom sau acesta este slab dezvoltat. ci doar cu glicogen.3 şi fig. Între muguri şi cotiledoane: la plantele tinere. 7 . PARTICULARITĂŢI ANATOMO . Plasmalema digliceride. Fără o veritabilă circulaţie. Un vacuom important.

5 şi fig. 1.5 . acest organit apare.6 http//) Fig.  au un perete scheletic subţire.  acumulează paraamilon . mişcarea fiind realizată cu ajutorul flagelului. protist cu o dimensiune de 50-100 μm. aşa cum este cazul speciei Euglena viridis (fig. astfel. Raianu. despre a cărei reprezentanţi se afirmă că aparţin regnului vegetal datorită următoarelor caractere:  prezintă cloroplaste.Structura internă la Euglena sp.Tabelul 1.substanţă de rezervă foarte apropiată de amidon. (schemă) (d. 8 .1 – Particularităţi ale organismului vegetal.  prezintă fenomen de fototactism. ca un cromoplast fotosensibil. Fig.  prezintă stigmă – regiune cu pigmenţi fotosensitivi pentru recepţia luminii. care nu este însă de natură celulozică. 1. comparativ cu organismul animal (d. în funcţie de intensitatea acesteia. 1.1. deşi nu se colorează în albastru cu apa iodată. 1979 .6).modificat) ♦ La nivel unicelular limita între Protofite şi Protozoare este deseori indecisă. ca reacţie de apropiere sau de îndepărtare de sursa de lumină. http//) Euglena gigas (d. deci sunt autotrofi.

mecanice. capabil să ducă o viaţă independentă. nu este considerată un argument pentru apartenenţa speciei la regnul animal. s-a creat între Protofite şi Protozoare un grup aparte. de exemplu) şi are timp suficient pentru a se pregăti pentru transformările majore care vor urma. particularităţile organismului vegetal. pornindu-se de la o singură celulă sau de la un fragment minuscul de ţesut Celula ( fig. formă): • este rezultatul influenţei condiţiilor de viaţă de care beneficiază celulele în cadrul ţesutului din care fac parte • corespunde funcţiei fiziologice ale celulelor în ţesutul respectiv 9 .celulele din ţesuturile conducătoare. apropiată de cea sferică . Pentru a supravieţui. precum şi intensitatea acestor variaţii. ELEMENTE DE CITOFIZIOLOGIE VEGETALĂ Fiziologia celulară (citofiziologia) • studiază fenomenele vieţii ce se petrec în interiorul celu în materia vie celulară • Celula posedă toate însuşirile unui organism lei toate manifestările vitale au loc viu.ţesutul meristematic din vârfurile de creştere ale rădăcinii şi tulpinii.Existenţa flagelului. Întrebări: • Ce sunt corelaţiile şi specializările? (exemplificaţi). ea face schimb permanent de substanţe cu mediul în care trăieşte. Dovezi: • existenţa organismelor monocelulare • culturi de celule “in vitro” refacerea plantelor întregi. sub denumirea se Astazis. plantele trebuie să răspundă rapid la aceste modificări ale factorilor externi. Asemenea tipuri incolore de Euglena se cunosc şi în stare naturală. Modul în care se modifică parametrii de mediu.100 μm • 10 μm . Temă: Prezentaţi succint. deoarece dacă răspunsul nu este prompt. dacă se face abstracţie de peretele scheletic. astfel încât apare acum ca aparţinând protozoarelor. ele trebuie sa aibă o reactivitate crescută faţă de aceste condiţii. Euglena viridis devine în mod ireversibil incoloră şi deci heterotrofă. Morfologia externă (mărime.  În alte cazuri răspunsul permite o oarecare întârziere: planta poate percepe factorul modificat (lungimea nopţii în creştere. ♦La rândul lor. pentru a se evita încadrarea formelor intermediare într-un regn sau altul. Cultivată într-un mediu bogat în streptomicină.50 cm (fibrele liberiene) • mai mulţi metri (laticiferele nearticulate de la unele specii din familia Euphorbiaceae). ce conferă mobilitate celulei. plantele superioare sunt supuse unor condiţii de mediu aflate într-o continuă schimbare. transformă substanţele asimilate şi energia în procesul de metabolism Forma celulelor vegetale este foarte diferită: • sferică .la bacterii (coci). denumit Protiste. care ne îndreptăţesc să considerăm că aceasta aparţine regnului vegetal.1) este un sistem termodinamic deschis. • Enumeraţi câteva caracteristici ale speciei Euglena viridis. unele ţesuturi absorbante şi secretoare (laticiferele) Dimensiunile celulelor vegetale: valorile medii 10 . 2. • poliedrică-izodiametrică. • fuziformă . comparativ cu organismul animal. fiind clasate printre Protozoare. pe baza bibliografiei propuse. De aceea.celulele din ţesuturile liberiene • tubulară . planta riscă să moară. afectează creşterea plantelor într-un mod foarte diferit:  În anumite cazuri.

reticulul endoplasmatic.membrane sub formă de inele. • rol important în nutriţia celulei cu ioni Fig.). • comunică cu protoplasma celulelor învecinate prin plasmodesme (fire protoplasmatice).ca organism elementar . • o organizare mult mai complexă decât celula procariotă. datorită diferenţierii macro. lipoproteică.cu 3. cu suc celular. aflându-se în stare fluidă şi în neîntreruptă mişcare. • constă din: citoplasmă cu: • organite celulare: nucleul. • este o membrană plasmatică de tip biologic. observabile la microscopul optic. plastidele. • informaţia genetică este inclusă în unicul cromozom (un lanţ de macromolecule de ADN. În celula vegetală matură: • vacuolele sau vacuola unică.şi microstructurilor celulare. • "o distribuire a funcţiilor". Celula eucariotă: • este de câteva ori mai mare.. implicit.organite răspunzătoare de sinteza proteinelor. acizi nucleici etc. moartea celulei. • conţine ribozomi . • structuri submicroscopice: aparatul Golgi. granule de amidon ş. • marea varietate de proteine din citoplasmă determină funcţii metabolice şi enzimatice caracteristice. absorbţia şi excreţia unor substanţe.4 miliarde de ani în urmă. cloroplaste etc. • la acest nivel 500-1000 reacţii biochimice. comparativ cu celula procariotă. compoziţie chimică cantitativă şi prin gradul diferit de permeabilitate. 2. microtubulii etc. prin schimb ionic. celula vegetală dispune şi de perete o anvelopă celulară (de natură celulozică) Protoplasma: • sediul celor mai importante procese vitale. sub formă de inel). în care sunt incluse organitele celulare. minerali. Plasmalema: • controlează activitatea celulei. fosfolipide. ca şi plasmalema. • coagularea sa determină încetarea manifestărilor vitale şi.5 . mitocondriile etc.Celulă din mezofilul foliar prezentând principalele sisteme membranare şi peretele celular (d. cu clorofilă "a" şi ficocianină în stare difuză (structuri şi pigmenţii implicaţi în procesul de fotosinteză). • conţinutul celulei constă din citoplasmă densă şi o regiune nucleară traversată de macromolecula de ADN.Celula procariotă: • a apărut . 10 . mitocondrii. • incluziuni solide (granule de aleuronă. ribozomii. • este acoperită cu o membrană citoplasmatică (plasmalemă).a. Citoplasma: • este masa fundamentală a protoplasmei vii. • este constituită din proteine hidrofile. • se deosebeşte de plasmalemă prin structură.1 . Buchanan. • la cianobacterii . • nu conţine organite bine diferenţiate (nucleu. din care probabil a provenit.). • este componenta esenţială a celulelor vii. ce imprimă specificitate. • creşterea cantităţii de ADN creşterea şi perfecţionarea unei arhitecturi complet noi de distribuire a materialului ereditar. 2000) Tonoplastul: • înconjură vacuolele celulelor vegetale.

enzime. reticul endoplasmatic neted 5.E. cu aspect de discuri suprapuse. ROBINSON şi R. Fig. aparat Golgi 9.2 . Din punct de vedere funcţional. carbon. vezicule de transport 8. neted se formează hidraţi de  În membranele R. aparatul Golgi este legat de activitatea secretoare a protoplasmei. unite la centru. elementare. reticul endoplasmatic rugos 4. lipo-proteice. reticul endoplasmatic şi aparat Golgi.  În membranele R. aparat Golgi 9. în interiorul cloroplastelor şi al mitocondriilor sau chiar se află liberi în citoplasmă. terpenoizi. • sunt răspândiţi în toată celula (în citoplasmă): la suprafaţa nucleului. formate din 2-10 sacule sau cisterne. E. ribozom aflat pe RE rugos 6. • au fost evidenţiaţi de savantul român G. cisternele aparatului Golgi (d. de tip rugos sau pe faţa externă a membranei nucleare sunt implicaţi în procesele de sinteză a proteinelor destinate secreţiei celulare. cu dimensiuni de 150-300 Å. PALADE în 1953 în omogenatele hepatice şi în ultrasecţiuni celulare şi de către E. E. 1.4): • sunt particule ultrastructurale de natură ribonucleoproteică. substanţe necesare procesului de sinteză a produşilor de tipul polizaharidelor din componenţa peretelui celular etc. BROWN în celulele rădăcinii de bob. vezicule de transport 8. cât şi în cele animale dar lipsesc la bacterii.E. Funcţia fiziologică principală a ribozomilor este legată de participarea lor în procesul de sinteză a proteinelor:  Ribozomii liberi participă la sinteza proteinelor implicate în procesul de diferenţiere celulară. faţa Trans al aparatului Golgi 11. se delimitează de citosol prin membrane simple. la sinteza unor proteine cu funcţii specifice. nucleu 2. http//) 11 . • sunt prezenţi atât în celulele vegetale.  Ribozomii aderenţi la membranele R. granular se formează proteine.3): Este alcătuit din unităţi morfologice denumite dictiozomi . lipide.Nucleu celular.3 . faţa Cis a aparatului Golgi 10. faţa Cis a aparatului Golgi 10.2): • • este un sistem complex de cavităţi (sacule.E. cisterne. 2.) (fig. 2. lipsiţi de membrană. cisternele aparatului Golgi (d.formaţiuni lamelare. faţa Trans al aparatului Golgi 11. proteine transportate 7. aproximativ circulare. 2. asemănătoare ca structură cu plasmalema. Fig. 2.5): • sunt cunoscuţi ca principalii centri energetici (de respiraţie) ai celulei.Reticulul endoplasmatic (R. precum şi la sinteza enzimelor proteolitice. Aparatul Golgi (fig. 2. Condriozomii (fig.Aparatul Golgi: 7. 2. por nuclear 3. http//) Ribozomii (fig. vezicule sau tubuli ori canalicule fin ramificate şi anastomozate sau un sistem de "cisterne" turtite şi lăţite în celulele mai vârstnice) localizate în hialoplasmă.

2. http//) proces ce furnizează energia necesară transformărilor metabolice.Lizozom aspect general (d. în procesul de germinare al seminţelor.6): • sunt organite citoplasmatice sferice sau ovoidale. 2.plastide verzi  cromoplastele (sau carotenoplastele) . în funcţie de culoarea lor plastidele în:  leucoplastele .plastide colorate (alte culori decât verde) Cloroplastele (fig. • lipsesc din celulele animale. din celulă.• numărul lor într-o celulă este proporţional cu intensitatea metabolismului acesteia.Schema alcătuirii unui (izocitrat liaza şi malat sintetaza) ce participă la peroxizom (d. Funcţia peroxizomilor: intervin în procesul de respiraţie celulară. cu care se pare că vin chiar în contact. prin glicoliza inversă (gluconeogeneza). http//) Peroxizomii (fig. Fig. • totalitatea plastidelor incluse în citoplasma celulei formează plastidomul celular.8. Lizozomii (fig.4 – Alcătuirea unui ribozom (d. în special hidrolaze acide. unele macroorganisme (ciuperci şi chiar plante superioare).7): • se întâlnesc în număr mare în celulele mezofilului foliar. A. • sunt bogaţi în enzime.9): 12 . 2. • intervin în hidroliza substanţelor de rezervă din celulele endospermului. • reprezintă principalul organit celular în care are loc biodegradarea acizilor graşi. 2.Alcătuirea unei mitocondrii (d. 2.oxidare. http//) procesul de transformare a grăsimilor în glucide. Fig. SCHIMPER (1883) – clasifică.plastide incolore. Glioxizomii: • îşi manifestă activitatea în momentul germinării seminţelor bogate în grăsimi.5 . în care se eliberează energia incorporată în substanţele energetice de natură organică (în etapa finală a ciclului Krebs). unele cianobacterii şi bacterii.7 . Alcătuirea unui ribozom Rol fiziologic:  acumulează cele mai mari cantităţi de A. cu o membrană lipo-proteică simplă. asemănătoare cu plasmalema. • sunt dispuşi frecvent alături de cloroplaste. 2. http//) Fig.P. 2.  reprezintă deci "uzina biochimică (energetică)" a celulei. prin procesul de β .  constituie sediul fenomenului de oxidare a metaboliţilor. • conţin enzime specifice ciclului acidului glioxilic Fig. cât şi în celulele ficatului şi rinichiului la mamifere (peroxidaza şi catalaza conţinute scindează H2O2 în O şi H2O). 2.6 .  cloroplastele . Plastidele: • sunt organite permanente de mare importanţă pentru celula vegetală.T. atât în celulele mezofilului plantelor.

9 . Fig. • stroma sau matricea . devenind simbionte intracelulare.  Conform părerii unor cercetători. uneori au aspect de halteră.Alcătuirea unui cloroplast (d. cloroplastele au fost bacterii fotosintetizante care. au conferit celulelor capacitatea de fotosinteză ("Teoria Serială a Endosimbiozei"). datorită ADN-ului propriu. http//) plantele de umbră.Aspectul cromoplastelor “in vivo” (d. http//) 13 . comparativ cu indivizii crescuţi în lumină intensă. separate de un spaţiu clar. http//) Rol fiziologic:  Cloroplastele reprezintă sediul sintezei primare a substanţelor organice în procesul de fotosinteză şi au o anumită autonomie în interiorul celulei. xantofila galbenă. răspândite în toată masa citoplasmei. 2. cu rol în procesul de fotosinteză. 2.Aspect  Apar deosebiri sexuale. granule de amidon. fructelor. cu un conţinut mai mare în clorofilă.  Au aspect microscopic (microscopul optic) de grăuncioare verzi ovoidale.roşu etc.10 .portocaliu.Aspect microscopic al cloroplastelor “in vivo” (d.11. Fig. roşu sau în nuanţe intermediare (prezenţa în stroma lor a unor pigmenţi din grupa carotenoizilor: carotenul .  Cloroplastele reprezintă sediul sintezei primare a substanţelor organice în procesul de fotosinteză şi au o anumită autonomie în interiorul celulei. turtite.11 .10): • anvelopa plastidială . Cromoplastele (fig. devenind simbionte intracelulare. http//) Fig. au conferit celulelor capacitatea de fotosinteză ("Teoria Serială a Endosimbiozei"). picături lipidice în ea. ADN. • culori specifice petalelor florilor. genetice al unui sau ecologice: mult mai mari la general cloroplast (d.8 . frunzelor sau unor rădăcini.  Conform părerii unor cercetători. cloroplastele au fost bacterii fotosintetizante care.formată din două membrane elementare. 2. portocaliu. 2. 2.). prezente doar în celulele vegetale. 2.12): • au o structură asemănătoare cu cea a cloroplastelor.Aspect general al unui cromoplast (d. Ultrastructura (fig. • sistemul de lamele. licopenul . 2. Fig. • incluziuni reprezentate prin globule lipidice şi granule de amidon. • sunt colorate în galben.ce constituie substanţa fundamentală cu ribozomi. datorită ADN-ului propriu. 2.  Mărime relativ constantă pentru acelaşi tip celular. http//) Fig.12 .• • • organite specializate.

• Fig. Rolul fundamental al nucleului în viaţa celulei este de a transmite caracterele ereditare în timpul diviziunii celulare şi de a coordona funcţiile vitale ale Fig. 2. 2. tuberculi.16): Este o componentă nevie a celulei. http//) Nucleul (fig. Celulele meristematice: • sunt lipsite de o vacuolă unică şi voluminoasă. http//) acesteia. după o colorare cu coloranţi vitali. • proteoplastele (depozitează proteine).  seminţe.15 . http//) Fig. rădăcini. se numesc procariote. deosebit de important pentru celula vegetală adultă.Alcătuirea nucleului celular (d.  la plantele superioare adaptate la parazitism (au pierdut proprietatea de fotosinteză).Aspectul amiloplastelor în tuberculul de cartof (d. • se întâlnesc în:  celulele meristematice.  citoplasma sporilor şi a gameţilor femeli. vizibilă la microscopul fotonic. plină cu suc vacuolar. 2.Leucoplastele: • sunt plastide incolore. 2.14). 2. În procesul creşterii şi dezvoltării celulei vegetale se observă formarea de vacuole mari rezultate din contopirea vacuolelor mici.13 .15):  Este un component prezent permanent în toate celulele vegetale şi animale. Forma şi distribuţia vacuolelor în celulă variază funcţie de: • starea fiziologică a celulei.14 . 2.Posibila interconversie a plastidelor la plante (d. neindividualizat strict. • vacuolele apar foarte mici. • oleoplastele (depozitează substanţe grase).  Celulele care au nucleu difuz. 14 . vizibile doar la microscopul electronic. Cuprind: • amiloplastele (depozitează amidonul) (fig. 2.13). Vacuola (fig.  în algele diatomee marine. Sub influenţa luminii formează structuri tilacoidice şi să capătă culoarea verde (fig. iar celulele cu nucleu bine individualizat se numesc eucariote.  majoritatea organelor incolore la angiosperme.

17 Reprezentarea schematică a gradului de aprovizionare cu apă a celulei vegetale: A . relativ rigid.Vacuola unei acţiunea diferiţilor factori de mediu (ex: vacuola mare a unor celule Fig. Vacuola se reprezintă deci. Apariţia filogenetică a vacuolelor a format mecanisme ce reglează şi determină turgescenţa.16 adulte aflată în vegetale celulelor epidermice înţepate de insecte formează multe stare de turgescenţă (d. 2. 2.stadiul de plasmoliză incipientă. Rolul fiziologic al vacuolelor:  Depozitarea substanţelor osmotic active (ioni. un adevărat osmometru.stadiul de deplasmoliză (d.zoosporii şi gameţii (celulele reproducătoare de la plantele inferioare) celule lipsite de un perete celulozic. permiţând intrarea apei cu substanţe macro. cu rol important în turgescenţa şi în stabilitatea celulei (fig. http//) vacuole mici) . glucide solubile. D . Turgescenţa reprezintă o achiziţie importantă în evoluţia plantelor. motiv pentru care se numeşte şi perete scheletic.stadiul de plasmoliză avansată (concavă). (cucerirea uscatului). conferind indivizilor vegetali o rigiditate mai mare. căptuşit la interior de plasmalemă.  Totalitatea pereţilor celulozici dintr-un ţesut o reţea densă de lamele sau fibre ce alcătuiesc un schelet al ţesutului respectiv. Strasburgher. tipul celular. . deosebită de cea a mediului extern.  Majoritatea celulelor vegetale au perete celulozic rezistent.  Peretele celular este un constituent solid.şi micromoleculare în celulă. precum şi ieşirea apei din celulă (plasmoliza celulară). al organului din care face parte ţesutul sau chiar al întregului organism. 15 . B .  Celulele „nude” .17). Apariţia vacuolei face posibilă crearea în interiorul celulei vegetale a unui mediu apos cu o compoziţie specifică. • rol de protecţie a protoplasmei. 1998) Peretele celular:  Este un constituent neviu şi un caracter esenţial de diferenţiere a celulei vegetale de celula animală. ▪ Modificarea turgescenţei vacuolei determină mişcările de închidere şi deschidere a stomatelor şi mişcările unor organe ale plantelor (nastii). Fig. acizi organici etc). în celula vegetală.celulă turgescentă. cu o elasticitate limitată. C . • permite creşterea celulei şi schimbul de gaze şi de substanţe nutritive cu celulele învecinate. Rol fiziologic: • este permeabil pentru apă şi se îmbibă cu aceasta. care generează presiunea osmotică şi potenţialul de membrană.• • • vârsta celulei. 2. • aport mecanic (susţinerea formei celulei).

aceste procese sunt în echilibru. 2. zona perişorilor absorbanţi 16 . briofite. într-o cantitate suficientă. creşterea şi dezvoltarea plantelor. • Enumeraţi organitele citoplasmatice vii şi. • Plantele vasculare – prezintă rădăcini. Ulterior. absorb apa prin întreaga suprafaţă a corpului. absorbţia se face şi prin faţa inferioară a frunzelor. în lacune aerifere.Întrebări: • Care sunt funcţiile peretelui celular şi cum se mai numeşte acesta la celula vegetală? (motivaţi denumirea). pe specii de plante. principalele caracteristici funcţionale ale celulei vegetale. Absorbţia apei prin rădăcini Filogenetic vorbind. lipsită de cuticulă. • Plantele nevasculare – criptogame unicelulare. pe toată planeta noastră. cea mai mare cantitate de apă se află în stare lichidă. pe baza bibliografiei propuse. organitele citoplasmatice nevii din structura celulei vegetale. reprezintă un factor esenţial pentru supravieţuirea. Absorbţia apei de către plante Procesul de absorbţie a apei decurge în strânsă dependenţă de factorii de mediu şi se realizează diferenţiat. găsindu-se abundent în celule. transportul ei în plantă şi eliminarea acesteia în mediul extern. REGIMUL HIDRIC AL PLANTELOR Prezenţa apei. talofite terestre. • La plantele de apă cu frunze natante. întro cantitate mult mai mică şi. in acelaşi timp. în vase conducătoare şi. unele specii submerse au rădăcini reduse şi lipsite de perişori absorbanţi sau sunt lipsite chiar de rădăcini. Regimul hidric (de apă) al plantelor reprezintă ansamblul proceselor de absorbţie a apei din mediu de către plantă. Aceste plante pot absorbi apă şi prin părţile nesuberificate ale organelor lor supraterane. PFEFFER. realizând ancorarea solidă a plantei în sol. iar celulele se află în stare de turgescenţă normală. Pentru asigurarea acestei stări plantele superioare posedă. ca organe de fixare şi de absorbţie a apei cu sărurile minerale. în majoritatea lor. uneori.de obicei – şi vapori de apă. rolul primar al rădăcinii a fost acela de fixare. separat. Între aceste procese există o strânsă legătură. rădăcina a căpătat şi funcţia de absorbţie a apei şi a substanţelor minerale. existenţi însă. din cele patru zone distincte ale rădăcinii. de la care pleacă o reţea de ţesuturi conducătoare. În corpul plantelor. Temă: Prezentaţi succint. La nivelul sistemului radicular rolul diferitelor zone ale rădăcinii în absorbţia apei a fost stabilit cu precizie cu ajutorul micropotometrelor. ca de altfel. • Lichenii absorb apa prin rizine iar muşchii prin rizoizi. În aceste lacune şi în meaturi se găsesc . care evită eliminarea excesivă a apei din corpul acestora. În condiţiile unui regim de apă normal. • Plantele submerse – talofite şi cormofite – absorb apa prin toată suprafaţa corpului. un sistem de vase conducătoare capabile să transporte apa absorbită şi un ţesut protector adecvat. În procesul de absorbţie a apei şi a substanţelor minerale sunt active numai rădăcinile tinere. Conform părerii lui W. Ele sunt lipsite de cuticulă şi suber şi prezintă frunze fin divizate sau foarte subţiri. în echilibru cu apa liberă din plantă. un sistem radicular dezvoltat. ce absoarbe cantitatea de apă necesară din sol.

unde se măreşte forţa de sucţiune. permeabile pentru (d. la care celulele externe nu au încă membrana suberificată.este cea mai activă în acest proces. caloză şi substanţe http//) pectice. forţa de sucţiune determină absorbţia apei din vasele de lemn ale nervurilor şi. mai numeroşi la plantele ierboase.  prin gelificare. deficitul iniţial se transmite descendent. realizează un contact intim cu particulele solului. cu o durată de viaţă de 7-10 zile. rădăcina participă substanţial în acest proces prin energia metabolică proprie.  fiecare păr absorbant este o celulă vie mult alungită. fenomen deosebit de important în absorbţia apei  pot fi înlocuiţi cu hife de ciuperci (micorize) la plante lemnoase şi ierboase (90% din totalul plantelor superioare) . La nivelul vârfului rădăcinii probabil că absorbţia nu are loc. iar piloriza şi zona aspră au.2 . 3. Tocmai acest deficit al presiunii de difuziune determină absorbţia apei prin perişori şi direcţionarea ei către vasele de lemn. cu pereţii celulari foarte Fig. iar aici există doar o uşoară deplasare a ei prin imbibiţia membranelor. cu o vacuolă mare. http//) apă şi gaze.  procesul de suberificare din stadiul adult al plantei nu este totdeauna total.2) se explică prin :  numărul mare al perilor pe unitate de suprafaţă (200-420/mm2. 3. care variază în cursul zilei funcţie de influenţa diverşilor factori externi. ce conţin în loc de celuloză. până la perişorii absorbanţi. astfel. În acest caz rolul predominant în absorbţia radiculară a apei revine transpiraţiei. comparativ cu sucul vacuolar al celulei absorbante şi poate fi 17 . Fenomenul are loc prin mecanisme osmotice numai atunci când soluţia externă este hipotonică. lipsiţi de cuticulă (foarte permeabil pentru apă). mai departe. Absorbţia pasivă a apei – este determinată de procesul de transpiraţie. 3. care creează un deficit de saturaţie îndeosebi la nivelul frunzelor. dat fiind faptul că în această zonă lipsesc ţesuturile conducătoare.  diferenţierea funcţională a celulelor şi numărul mare de peri realizează o suprafaţă de contact foarte mare cu soluţia solului. zona netedă este puţin activă. astfel. o absorbţie nulă (fig. astfel că rămân crăpături ce pot Fig. capabile să vehiculeze apa. zona piliferă a rădăcinii (scheme) (d. pe seama zonei pilifere. Mecanismul absorbţiei radiculare a apei Absorbţia apei prin rădăcini este realizată prin două mecanisme: pasiv şi active.Secţiuni transversale prin subţiri. cu condiţia ca soluţia externă a solului să fie hipotonică. comparativ cu cele lemnoase). care devine. iar activitatea vitală a rădăcinii contribuie într-o măsură redusă la absorbţia apei. Absorbţia pasivă a apei are loc în cea mai mare parte a perioadei de vegetaţie.1). planta preluând din sol apa ce este reţinută cu forţe de până la 15 atmosfere. 3. Absorbţia activă a apei nu depinde de transpiraţie.1 – Secţiune longitudinală prin vârful unei rădăcini la dicotiledonate lua aspectul unor veritabile lenticele. Din mezofil. practic. foarte scurtă. menţinerea tuturor celulelor în stare normală de turgescenţă. fapt ce asigură. ● Absorbţia foarte intensă a apei prin zona perişorilor absorbanţi (fig.  la plantele crescute în sol foarte uscat suberificarea începe curând. ● În zona aspră:  apa poate fi absorbită de către plantele tinere.

care corespund local unei lipse de coeziune între celulele suberificate. pe faţa inferioară a limbului frunzei. datorită particularităţilor lor structurale şi funcţionale: • au o suprafaţă mare de contact cu atmosfera şi un mare număr de stomate. • mezofilul este de grosime redusă. de altfel. 3. unei transpiraţii. Emisia apei de către plantă Concomitent cu absorbţia şi circulaţia apei are loc şi eliminarea ei în atmosfera înconjurătoare. absorbţii şi circulaţii a apei active în plantă.  Plantele inferioare uni . în mod deosebit. fiind mai intensă în imediata vecinătate a nervurilor şi. timp de câteva săptămâni. Grosimea ei poate influenţa foarte mult transpiraţia cuticulară şi reprezintă. o adaptare structurală la mediu. până creşte valoarea forţei de sucţiune şi de aici este împinsă în vasele de lemn.5). A. ca o singură foliolă a unei frunze compuse de salcâm să fie scufundată în apă. dar mai ales la nivelul frunzelor. care protejează celulele aflate în contact direct cu atmosfera externă. până la formarea noilor frunze. la plante cărora li s-au îndepărtat tulpina şi frunzele. După oscilaţiile conţinutului lor în apă.3. ce vin în contact direct cu atmosfera. uneori. Dintre organele aeriene. Procesul este realizat la nivelul tuturor organelor aeriene. Este suficient. elimină vaporii de apă prin toate celulele ce vin în contact cu atmosfera. În mod curent plantele emit apa sub formă de vapori. TRANSPIRAŢIA Este procesul fiziologic de eliminare a apei în stare gazoasă (vapori). Plantele ierboase de talie mică pot valorifica pe această cale o parte din apa de precipiaţii şi apa de condensare (roua). frunzele transpiră cu cea mai mare intensitate.6). Pe această cale apa este absorbită până la endodermă. de exemplu. Prin cuticula epidermei şi prin suber acest plante elimină cantităţi relativ mici de vapori de apă. Eliminarea vaporilor de apă are loc mai ales prin ostiolele stomatelor (fig. Astfel este menţinut curentul ascendent al sevei brute. propriu numai plantelor terestre. sub formă lichidă. Absorbţia apei la nivel foliar devine importantă abia atunci când o parte din organul aerian este scufundat în apă. ce asigură în permanenţă turgescenţa tuturor celulelor. prin transpiraţie şi. Ea este demonstrată de lăcrimarea plantelor în caz de tăieri de întreţinere (viţa–de-vie) şi de gutaţie şi este specifică plantelor din regiuni umede. apa fiind eliminată sub formă de vapori. transpiraţia se realizează prin întreaga lor suprafaţă externă şi internă ce vine în contact cu aerul înconjurător. după starea fiziologică a celulelor şi după forţelor care reţin apa în ele. prin gutaţie. fapt ce permite un schimb gazos intens. 3. În timpul zilei. aceste plante sunt poikilohidre. ce acoperă ramurile şi tulpinile plantelor lemnoase. stomatele se deschid larg. prin traversarea cuticulei (fig. Absorbţia apei se realizează prin cuticula celulelor epidermice. ca şi plantele nevasculare. Lenticelele nu execută mişcări de închidere şi de 18 .demonstrat prin folosirea potometrelor. cu numeroase spaţii intercelulare – fapt ce permite realizarea unei activităţi fotosintetice intense. 3. O mică parte a apei este eliminată şi la nivelul lenticelelor (fig. Absorbţia apei prin organele aeriene Frunzele absorb intens apa datorită particularităţilor lor anatomice. Absorbţia activă are rol important primăvara devreme. unde cuticula este mai subţire şi mai permeabilă pentru apă. În asemenea condiţii rădăcinile absorb din sol apa ce este reţinută cu forţe mai mici de 2 atmosfere. în prezenţa luminii.4) şi. la care pierderea apei are loc prin organele aeriene. transpiraţia lor este mai mult sau mai puţin intensă.  La plantele vasculare . pentru ca întreaga frunză să-şi recapete turgescenţa. 3. în mod accesoriu.sau pluricelulare.care după conţinutul lor în apă sunt homeohidre.

deşi la ele transpiraţia nu are loc. ceea ce permite plantelor să economisească energie şi să realizeze o activitate metabolică la nivel normal. cum sunt Elodea canadensis. datorită transpiraţiei intense. Poziţia stomatelor este. în strânsă legătură cu regimul hidric al plantei. Deci. Plantele submerse. la plantele din plin soare. stomatele se află http//) la Fig. în timpul amiezilor de vară. de asemeni. îndeplinind un rol termoreglator. prin acesta.Transpiraţia cuticulară şi transpiraţia epidermice.6 . Utricularia vulgaris etc.  În timpul coacerii fructelor uscate şi a seminţelor.  Favorizează schimburile de O2 şi CO2 prin ostiolele stomatelor. temperatura aerului înconjurător. de obicei. http//) acelaşi nivel cu celulele Fig. cresc intens. temperatura corpului lor nu depăşeşte. aşezate în cripte.  B. GUTAŢIA 19 . La Fig. ca la speciile din familia Ccucurbitaceae.4 . sub nivelule celulelor epidermice. Ficus elastica. din aceste organe. În schimb. Reglarea stomatică a transpiraţiei poate avea însă loc fără ca schimburile respiratorii şi fotosintetice de O2 şi CO2 să fie afectate. De aceea transpiraţia a fost calificată de către savantul rus K. Ca urmare. la Anemonae nemorosa etc. 3.3. ca urmare a bunei hidratări a ţesuturilor şi aprovizionării lor cu elementele nutriţiei minerale. Uneori transpiraţia poate deveni nocivă.  Asigură răcirea organelor vegetale. după cum afirma savantul rus K. TIMIREAZEV. comparativ cu celulele epidermice şi anume în vârful unei ridicături. deoarece evaporarea unui gram de apă absoarbe 537 calorii. http//) imagine la microscopul plantelor electronic de baleaj (d. transpiraţia prin prin stomate (schemă) (d.Alcătuirea unei lenticele(d. eficace între anumite limite. ceea ce uşurează şi accelereză coacerea lor. rămân fără efect. Acest tip de transpiraţie poate juca totuşi un anumit rol în împiedicarea supraîncălzirii excesive a plantelor în zilele toride de vară. la care stomatele http//) se află situate la un nivel superior.3 . cum sunt de exemplu la Hevea brasiliensis. apa eliminată prin transpiraţie provine. parţial. absorbţia radiculară a apei.deschidere a spaţiilor lor intercelulare.5 . A. 3. 3. ca urmare transpiraţia prin ele este de neevitat şi poate fi considerată ca "un rău necesar". plantele care transpiră mai intens au o fotosinteză mai activă şi cresc mai repede. În comparaţie cu acestea. Rolul transpiraţiei în viaţa plantelor Transpiraţia prezintă o deosebită importanţă în viaţa plantelor prin faptul că: Determină urcarea sevei brute prin apelul foliar şi uşurează. Nerium oleander. stomate este mai intensă la unele higrofite. procesul de transpiraţie este mult mai redus ca intensitate la acele plante la care stomatele se află în mezofil.A. când mecanismele reglatoare.Mecanismul de deschidere şi Fig. specii de Dianthus etc.Stomată – majoritatea închidere al stomatelor(d. TIMIRIAZEV ca fiind "un rău necesar". deoarece diametrul ostiolelor la care începe reducerea transpiraţiei este mai mare decât cel care determină reducerea difiziunii CO2 şi O2. În astfel de situaţii plantele se deshidratează puternic şi pot pieri.

• Unde pot fi aşezate hidatodele la nivel foliar ? (daţi exemple). comparativ cu cea a aerului determină absorbţia unei cantităţi mari de apă. În aceste nopţi atmosfera este saturată cu vapori de apă şi se reduce simţitor intensitatea transpiraţiei. prezentând căile de realizare şi importanţa fenomenelor astfel discutate în viaţa plantelor. numite hidatode sau căi pentru apă. de asemeni. inclusiv denumirea proceselor fiziologice implicate). proteine. cum este cazul la Alchemilla. La plantele superioare gutaţia este localizată în anumite porţiuni ale plantelor. Milică şi colab.Gutaţia catabolism. Întrebări: • Care sunt principalele căi de pătrundere a apei în corpul plantelor ? dar de ieşire a acesteia din plante ? (precizaţi şi formele de eliminare a apei. Apa gutată nu este pură şi. din care sunt capabile să sintetizeze substanţe organice. 20 . Temperatura mai ridicată a solului. constituie asimilaţia – latură a proceselor metabolice. este favorizată. pe suprafaţa frunzelor. Substanţele nutritive absorbite din mediu pot fi minerale şi organice.8). Rolul nutriţiei constă în asigurarea unor substanţe constitutive (cum sunt cele ale protoplasmei. 4. Prin gutaţie este evitată asfixierea celulelor.8 . în special la plantele 1982) submerse. ce s-ar produce prin inundarea spaţiilor intercelulare. În lumea vegetală gutaţia apare la peste 300 genuri de plante din 115 familii. fenomenul fiind întâlnit mai ales în sere. deoarece organele de gutaţie sunt răspândite pe întreaga suprafaţă foliară. 3. gutaţia reduce presiunea limbului la Zea mays grâu (d. formele de eliminare a apei din plante. la frunzele dinţate – la vârful dinţilor. Temă: Prezentaţi comparativ.cât şi la plantele superioare. pentru sinteza materiei organice proprii. eliminarea unor substanţe inutile produse de Fig. fiind prezentă atât la plantele inferioare – de exemplu la ciuperci: Pilobolus. în funcţie de modul de aranjare al stomatelor pe limbul acestora (prezentaţi exemple pentru fiecare categorie). spre deosebire de rouă. capabile să producă energia necesară proceselor vieţii: hidraţi de carbon.7 – Tipuri de Fig. ca urmare. asigură menţinerea echilibrului limbului la căpşun (B) dintre apa absorbită şi cea eliminată. precum şi excesului de apă ş de săruri ce ar putea gutaţie prin vârfurile la plantule de duce la intoxicarea celulelor. În regiunile noastre plantele elimină prin gutaţie cantităţi mici de apă. NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR Aprovizionarea plantelor cu substanţe anorganice şi organice este cunoscută sub denumirea de nutriţie. grăsimi. Fragaria (fig. unde se găsesc organele de gutaţie. • Câte tipuri de frunze cunoaşteţi. precedate de zile călduroase. pe baza bibliografiei propuse. ce decurge intens noaptea şi transpiraţia redusă din aer (frânată pe lângă umiditate relativă a aerului mai crescută şi de închiderea stomatelor prin reacţie fotoactivă). Plantele verzi absorb exclusiv sau aproape exclusiv substanţe anorganice. 3. Surplusul de apă din corpul plantelor este eliminat sub formă de picături. Apare astfel un dezechilibru între absorbţia radiculară. iar ansamblul transformărilor la care sunt supuse acestea. La frunzele gramineelor acestea se găsesc de obicei la vârful lor. frunzele de fasole gutează prin toată suprafaţa lor. pereţilor celulari) şi în formarea de substanţe energetice.7. şi a substanţelor minerale în corpul plantei. Penicillium . Ea apare mai ales în nopţile reci. http//) (A) şi pe marginile hidrostatică din vasele de lemn.Este fenomenul de eliminare a apei din corpul plantelor sub formă de picături. precum şi transportul apei (d. 3. 3.. lasă un reziduu alb prin evaporare.

21 . o serie de transportori ai substratului. în mod predominant. unde celulele nu sunt încă suberificate şi sunt uşor penetrabile. într-o concentraţie care depăşeşte cu mult concentraţia din mediul extern.  Caleafiziologică. de la o specie la alta şi chiar de la un soi la altul. necesităţile cantitative diferă de la un grup de plante la altul. organul specializat în îndeplinirea acestei funcţii şi. mai precis de a membranelor plasmatice şi este determinată de legile fizice ale osmozei. prin sistemul radicular. La plantele superioare ea se realizează. neosmotică sau adenoidă. Restul plantelor lipsite de pigmenţi asimilator sunt heterotrofe şi sun incapabile să sintetizeze substanţe organice din cele minerale. provenite din mediul extern. iar la plantele inferioare submerse prin toată suprafaţa talului. randamente şi efecte metabolice specifice. suprafaţa şi modul de aşezare a acestora. substanţe organice existente în mediul lor de viaţă. în echilibrarea cărora protoplastul se comportă pasiv. Mecanismul absorbţiei ionilor Schimbul de substanţe minerale între mediul extern şi protoplast are loc pe două căi.  Calea pur fizică. În aceste procese intervin. Pătrunderea sau ieşirea substanţelor este decisă de gradienţii de concentraţie. Absorbţia sărurilor minerale prin frunze depinde de forma. Absorbţia prin frunze O parte a substanţelor minerale absorbită prin frunze este asimilată în ţesuturile acestora. la aprovizionarea cu substanţe nutritive. prin frunze. La plantele acvatice submerse absorbţia se realizează.Din această cauză plantele verzi se numesc şi autotrofe. Necesităţile minerale ale plantelor cultivate sunt mult mai bine cunoscute decât cele ale plantelor spontane. Aici intră şi unele grupe de bacterii lipsite de pigmenţi asimilatori: bacteriile chemosintetizante. prin toată suprafaţa corpului lor care vine în contact apa. practic. prin metabolismul său. comparativ cu cei de Na+). iar în procesul de acumulare a sărurilor minerale. Absorbţia prin rădăcini La nivelul rădăcinii are loc o absorbţie intensă a substanţelor minerale în zona de creştere a acesteia. aceasta având un rol asemănător cu cel al unei soluţii nutritive. probabil. utilizând pentru consumul propriu. iar o altă parte (mai mică) este vehiculată spre rădăcini. atât pentru curentul de apă. Cele două modalităţi de absorbţie a ionilor se întrepătrund în natură şi decurg simultan. fiind condiţionată de permeabilitatea plasmei celulare. cât şi pentru ioni. preferaţi ionii de K+. numită încă şi activă. Absorbţia substanţelor minerale La plantele inferioare aceasta se realizează prin toată suprafaţa talului lor. care sunt componenţi specifici ai membranei de natură proteică sau lipoproteică. în mod activ. într-o oarecare măsură. În aceste procese materia vie cheltuieşte energia rezultată în respiraţie şi participă deci. unde participă în diferite procese ale metabolismului. de exemplu. plantele manifestă o selectivitate pentru ioni (sunt. iar această varietate imensă a nivelului necesităţilor minerale formează baza explicării sensibilităţii unora dintre plante şi toleranţa altora faţă de diferite concentraţii ale unuia sau altuia dintre elementele minerale prezente în diverse habitate. Necesităţile minerale ale plantelor Diferite elemente minerale nu sunt cerute de către plante în cantităţi egale. Absorbţia sărurilor minerale se caracterizează prin acumularea acestora în sucul celular. fiecare cu mecanisme.

astfel. Eliminarea are loc pe cale pasivă şi este determinată de prezenţa altor ioni în sol.Conducerea substanţelor minerale în plante După pătrunderea lor în rădăcină. folosind ca materii prime o sursă anorganică de carbon (CO2 sau ionii bicarbonat).  prezenţa luminii. ele intră. până la cel de utilizare metabolică? Temă: Prezentaţi succint. de la locul de absorbţie. de schimbarea pH-ului sau de îmbătrânirea celulelor rădăcinii. 5. Spre deosebire de plantele verzi. procesul necesită trei condiţii principale:  prezenţa în celule a pigmenţilor asimilatori. bacteriile fotoautotrofe realizează procesul de fotosinteză fără producere de O2. scoarţă. din vasele de liber în cele de xilem. http//) 22 .1). O parte infimă ajunge în floem şi poate fi condusă în sens descendent. Eliminarea substanţelor minerale din plante Pe parcursul perioadei de vegetaţie plantele elimină unele elemente prin diferite organe. periciclu şi trec apoi în xilem. pe baza bibliografiei propuse. În cursul acestui proces – ce este însoţit de o degajare de O2 – o parte din energia radiaţiilor solare absorbite de către pigmenţii asimilatori este înglobată sub formă de energie chimică în substanţele sintetizate (fig. pe drumul parcurs spre xilem. apă şi săruri minerale. ionii se deplasează radiar.Schema fotosintezei (d. că în mod practic. ASIMILAŢIA CARBONULUI DE CĂTRE PLANTE A. pe calea: păr absorbant sau rizodermă. FOTOSINTEZA Fotosineza este procesul fiziologic prin care plantele verzi îşi sintetizează cu ajutorul luminii şi cu participarea pigmenţilor asimilatori. concomitent cu absorbţia diferiţilor ioni. endodermă. prin care sunt transportaţi în organele supraterane ale plantelor. Putem spune deci. fotosinteza este „singurul fenomen de Fig. până la limita prezenţei acestui ţesut conducător.  existenţa în mediu a CO2. O parte din ionii absorbiţi rămâne în celulele pe care le străbat. rolul fiziologic al elementelor minerlae în viaţa organismelor vegetale (în 2-3 pagini). Întrebări: • Cum se realizează absorbţia sărurilor minerale în regnul vegetal? • Care este drumul străbătut de substanţele minerale în corpul plantelor. 5. alături de elementele absorbite din sol. către vârful rădăcinii. 5. Acest fenomen este denumit desorbţie. În transportul descendent al elementelor minerale mobile prin vase conducătoare liberiene şi a celor neutralizate în biosinteza substanţelor organice are loc şi o difuziune laterală. din nou. în curentul ascendent al sevei brute.  Fotosinteza şi chemosinteza sunt singurele procese în care plantele produc substanţe organice din substanţe minerale. substanţele organice proprii. de la o celulă la alta. Cantitatea acestor substanţe produse în chemosinteză este neglijabilă faţă de cea sintetizată în fotosinteză. Pentru a se realiza.1 .

5. 5.fotosinteza este îndeplinită de însăşi celulele. 5. celule ce conţin un complex de pigmenţi asimilatori. Oxigenul rezultat în urma acestui proces parcurge drumul invers. localizaţi în cloroplaste.2). Cantitatea substanţelor organice formate pe parcursul ei este atât de mare.2 . Fig.  Fotosinteza este singurul fenomen prin care planeta noastră fixează energia solară. având deci o deosebită importanţă practică. datorită consumului său în respiraţia vieţuitoarelor şi în diferite procese de oxidare. ajunge prin spaţiile intercelulare la suprafaţa celulelor din mezofil. Prezenţa cloroplastelor în număr mai mare în ţesutul palisadic şi în număr mai mic în cele ale ţesutului lacunos. în acesta s-ar cumula cantităţi mari de CO2 produs prin respiraţia vieţuitoarelor.3 . în general orizontală a limbului. • La plantele superioare activitatea fotosintetică este îndeplinită predominant de către frunze . Fotosinteza este singurul fenomen din natură care produce O2.limbul prezintă adaptări ce favorizează desfăşurarea procesului (fig. pătrunde în aceste celule după ce se dizolvă în apa din pereţii lor. absorbţia luminii necesară în fotosinteză.  În fotosinteză plantele înglobează în substanţele organice produse o parte din energia razelor solare.Scimburile de materie şi energie între plantele şi mediul ambiant pe parcursul ciclului fotosintetic (d. prin arderi şi prin fenomene vulcanice şi ar deveni otrăvitor pentru organisme (fig. prin difuziune.  Cantitatea de O2 ar scădea.3): • forma turtită a limbului oferă o suprafaţă mare de contact cu mediul înconjurător. http//) . Difuziunea acestor gaze în mezofil este favorizată de prezenţa spaţiilor intercelulare între celulele cilindrice ale ţesutului palisadic şi între celulele ţesutului lacunos.Structura frunzei (schemă) (d. fiind prin aceasta un fenomen cosmic. prin care are loc difuziunea CO2 din aerul înconjurător. • La algele cu tal masiv – (Laminaria) – apare o specializare: numai primele 6-8 straturi de celule de la suprafaţa talului formează un înveliş asimilator. ce reprezintă indivizii. încât nu poate fi evaluată cu precizie. în cloroplaste. apă ce este furnizată prin vasele de lemn din nervurile frunzei şi ajunge. • CO2 pătrunde în frunze prin ostiolele stomatelor. • structura anatomică a frunzelor evidenţiază la nivelul epidermei prezenţa aparatului stomatic.4). ovoidale. 5.  Fotosinteza are loc în celulele organelor verzi expuse la lumină. fixând-o sub formă de energie chimică potenţială.  Fotosinteza asigură compoziţia constantă a aerului atmosferic. prin aşezarea. cu feoplaste voluminoase. • poziţia frunzelor favorizează.  Fotosinteza determină direct producţia agricolă. http//) La algele unicelulare .producţie” din natură. de la 23 Fig. 5. în mezofil. asigură realizarea proceselor de sinteză a substanţelor organice cu ajutorul energiei luminoase (fig. silvică şi indirect pe cea zootehnică. Altfel. sub formă dizolvată.

pigmenţi carotenoizi şi pigmenţi ficobilini. însă numai în cazul când acesta devine transparent. 5. precum şi de alte organe: tulpini tinere nesuberificate. este posibilă.000 m2 (2 hectare). o fotosinteză de intensitate redusă şi la tulpinile mai vârstnice. 5. în continuare. prin spaţiile intercelulare din mezofil. de 20 de ori suprafaţa frunzei.Cloroplaste din Pe baza particularităţilor lor structurale. anumite părţi ale învelişurilor florale. Fotosinteza poate fi îndeplinită nu numai de limbul frunzelor. de asemenea.Schema circulaţiei gazelor şi apei la nivelul frunzei pe parcursul procesului de fotosinteză (d. Suprafaţa totală a cloroplastelor în plantă este foarte mare. la o frunză de fag. ele se deplasează în hialoplasma celulară printr-o cicloză continuă pasivă sau printr-o cicloză activă amoeboidală. ci şi de celelalte părţi ale frunzelor: stipele.4 . teacă. 5. până la câteva sute în fiecare celulă. sub stratul subţire de suber. o fotosinteză de intensitate redusă şi la tulpinile mai vârstnice. în dependenţă de condiţiile mediului de existenţă şi de tipul de ţesut. Fig.5 . ei se împart în trei grupe: de Arabidopsis pigmenţi clorofilieni. este posibilă. ci şi de celelalte părţi ale frunzelor: stipele. anumite părţi ale învelişurilor florale. iar cei ficobilini se întâlnesc împreună cu ceilalţi la algele albastre-verzi şi la algele roşii. de exemplu. care intervin în procesul de fotosinteză. Substanţele organice sintetizate sunt transportate. Nervaţiunea frunzelor asigură totodată şi aportul apei. sub stratul de velamen ce le acoperă. numite cloroplaste (fig. fiind eliminat prin ostiolele stomatelor în aerul înconjurător. la una şi aceeaşi plantă. în cea mai mare parte. 24 . teacă. Pigmenţii carotenoizi însoţesc pigmenţii clorofilieni în celulele asimilatoare ale tuturor plantelor. sub stratul subţire de suber. Dintre frunza thaliana (d. apoi. în urma îmbibării cu apă. În funcţie de intensitatea luminii. Numărul lor. de la celulă la celulă. sub stratul de velamen ce le acoperă. http//) Fotosinteza poate fi îndeplinită nu numai de limbul frunzelor. fructe verzi în curs de creştere.5). iar la un arbore de 100 de ani suprafaţa tuturor cloroplastelor se estimează a fi de aproximativ 20. însă numai în cazul când acesta devine transparent. Procesul fotosintezei are loc la toate plantele fotoautotrofe. peţiol. întrecând. în organite speciale din celulele mezofilul frunzei. sub formă gazoasă. cum ar fi bracteele şi sepalele. fructe verzi în curs de creştere. Această suprafaţă mare de absorbţie are o deosebită importanţă în derularea procesului de fotosinteză. organite descoperite încă din prima jumătate a secolului trecut de către HUGO von MOHL (1837). precum şi în rădăcinile aeriene ale plantelor epifite. peţiol. Fg. la plantele superioare variază de la câteva zeci. cunoscuţi sub denumirea de pigmenţi asimilatori. asigurândule astfel necesarul de hrană. care este utilizată ca materie primă în fotosinteză. până la vasele liberiene din nervuri şi din acestea în celelalte organe ale plantelor. Cloroplastele se găsesc într-o continuă mişcare. precum şi în rădăcinile aeriene ale plantelor epifite. în frunzele expuse la lumină puternică se formează mai multe cloroplaste (în ţesutul palisadic) iar în cele expuse la lumina difuză mai puţine. precum şi al substanţelor minerale necesare în sinteza substanţelor organice. http//) aceştia pigmenţii clorofilieni au o deosebită importanţă în procesul fotosintezei. cum ar fi bracteele şi sepalele. precum şi de alte organe: tulpini tinere nesuberificate. în urma îmbibării cu apă. La plantele superioare supuse unei iluminări puternice cloroplastele se orientează spre sursa de lumină în aşa fel încât să se ferească de supraîncălzire sau de fotooxidare (ele expun o suprafaţă cât mai mică a corpului razelor solare intense).cloroplaste sub formă dizolvată până la suprafaţa acestor celule şi. de asemenea. Celulele asimilatoare conţin (după cum s-a arătat deja) un ansamblu de pigmenţi. Spre exemplu.

portocaliu. Pigmenţii asimilatori au rolul de a absorbi.7): FAZA I-a. 25 . legat de atomii de azot ai celor patru nuclei pirolici.Molecula de clorofilă (d. bacterioclorofila a la bacteriile purpurii şi verzi. cu un potenţial energetic ridicat şi acceptând un alt electron. care este acceptorul final al energiei radiaţiilor absorbite de ceilalţi pigmenţi. cu un potenţial energetic normal. temperaturi scăzute) are loc degradarea peristromei cloroplastului. cu nuanţe de galben. 5. denumită şi faza HILL – constă dintr-un ansamblu de reacţii în care esenţială este reacţia fotochimică. Se formează în această situaţie epiporfirina . are loc transformarea energiei luminii absorbite în energie chimică. Aceste procese se desfăşoară în granele cloroplastelor şi în prezenţa pigmenţilor asimilatori. clorofila b . iar bacterioclorofila b într-o tulpină a unei bacterii purpurii aparţinând genului Rhodopseudomonas.Din grupa pigmenţilor clorofilieni fac parte: clorofila a . un rol deosebit îl are clorofila a. în cursul procesului de fotosinteză (fig.6 . eliminând un electron. Din punct de vedere chimic moleculele de clorofilă reprezintă gruparea prostetică a unor cromoproteine. luminoasă. înmagazinată în substanţele organice produse în timpul fotosintezei.  absorbţia energiei luminoase. care are în centru un atom de magneziu. La bacteriile autotrofe fotosintetizante au fost semnalate bacterioviridina la bacteriile verzi. insolaţie puternică. funcţie de raportul dintre aceste componente. ca urmare. Prin transferul electronului cu potenţial energetic ridicat Fig. Dintre toţi pigmenţii asimilatori ai plantelor fotoautotrofe. feofitina brun.întâlnită la plantele superioare şi la algele verzi. deoarece pe baza ei se realizează transformarea energiei luminoase în energie chimică. 5. În timpul fotosintezei moleculele de clorofila a. clorofila d semnalată la unele alge roşii şi clorofila e prezentă la algele galben-aurii. anumite radiaţii ale spectrului solar. radiaţiile de lumină a căror energie este utilizată la sinteza substanţelor organice. brun roşietic şi albăstrui. dezorganizarea stromei. prin două valenţe chimice şi prin două legături fizice. 5. revin la starea fundamentală. sau reacţia de lumină. Mecanismul fotosintezei Fotosinteza se desfăşoară în două faze (fig. fosforilare ADP în ATP. Caracteristica esenţială a clorofilelor o reprezintă prezenţa în structura lor a unui nucleu tetrapirolic.6). fotoliza apei cu fixarea de H+ în NADP redus şi eliminarea O2. conform cu particularităţile lor de absorbţie. în cadrul cărora moleculele de clorofila a transferă electroni unei substanţe ce se reduce şi primesc alţi electroni de la substanţă ce se oxidează. În consecinţă.pigment roşu. în ansamblul reacţiilor ce caracterizează mecanismul fotosintezei au loc procese de oxidoreducere. exces de umiditate. şi care este capabilă să absoarbă. http//) oxidantului clorofilei a.întâlnită în celulele asimilatoare ale tuturor platelor fotosintetizante. granelor şi. pigmenţii carotenoizi . clorofila c – caracteristică pentru diatomee şi algele brune. până la dispariţia culorii verzi. Toate aceste procese necesită în mod obligatoriu prezenţa luminii şi sunt grupate în trei etape distincte:  pătrunderea CO2 în cloroplaste.mai rezistenţi la degradare şi pigmenţii antocianici.  transformarea energiei luminoase în energie chimică. descompunerea moleculelor de clorofilă. în final. deci reacţia fotochimică a fotosintezei. exces de substanţe toxice. caracterizate prin următoarele procese: captarea CO2 în cloroplastele celulelor asimilatoare. În frunzele bătrâne sau în condiţii nefavorabile de viaţă (secetă. ajunse în stare de excitaţie. apar coloraţii specifice frunzelor în perioada de toamnă. ea însăşi. stimularea clorofilei pentru fixarea energiei luminoase.

care trăiesc în locuri însorite. Factorii externi • Lumina.000 lucşi. În funcţie de intensitatea luminii. 20% ridică temperatura frunzelor cu circa 1-20 C peste valoarea temperaturii mediului ambiant. http//) chimie. valoare de 100. iar restul de 49% din energia calorică a luminii este eliminată din frunze prin fenomenul de transpiraţie. prin calitatea ei şi prin acţiunea pe care o manifestă asupra procesului de respiraţie foliară la unele specii.7 . precum şi de unii factori interni. iar o altă parte (10%) străbate frunzele. fotosinteza creşte în intensitate până la 50-60% din intensitatea maximă a luminii solare directe care poate atinge. denumită şi faza BLACKMANN sau faza termo-chimică. fără să fie absorbită. Reacţiile ce au loc în cursul fazei de întuneric a fotosintezei sunt grupate în aşa–numitul ciclu CALVIN–BENSON-BASSMAN.constă într-un ansamblu de reacţii independente de lumină. Aceste valori prezintă o serie de variaţii ce depind de structura plantelor:  Cuticula. acestea absorb 70% şi utilizează în fotosinteză circa 1%. Astfel se sintetizează substanţe organice primare (trioze fosforilate). Din lumina care cade pe suprafaţa frunzelor. pigmenţi). 26 . acizi nucleici.  Grosimea frunzelor şi cantitatea de pigmenţi asimilatori din acestea influenţează cantitatea de radiaţii care străbat frunzele. Durata ciclului este de aproximativ 5 secunde. O parte din această energie (20%) este reflectată şi se risipeşte în spaţiu. fotosinteza are loc în mod diferit. Aceste reacţii permit fixarea CO2 pe o substanţă acceptoare. deci a O2 şi a CO2 în mezofil) lumina intervine asupra fotosintezei prin valoarea intensităţii sale. dintre care unii au o acţiune permanent sau periodic limitativă asupra procesului. de întuneric. care poate fi netedă şi lucioasă la unele plante sau mată la altele. a. influenţează asupra procentului de lumină reflectată. enzimatică .FAZA a II-a. Din fracţiunea absorbită. dar dependente de temperatură în care intervin anumite enzime localizate în stroma nepigmentată a cloroplastelor. în zilele senine de vară. care oglindesc particularităţile de specie sau starea fiziologică a organismului la momentul dat. 5. care polimerizează în substanţe organice complexe (glucide. după adaptarea plantelor la condiţiile de iluminare din mediile lor de viaţă:  La plantele heliofile. după numele cercetătorilor care au contribuit la clarificarea a numeroase aspecte ale mecanismului fotosintezei şi care au primit în anul 1961 Premiul Nobel pentru Fig. regenerarea acceptorului şi sinteza substanţelor ce conţin carbonul preluat din CO2 absorbit. În afară de faptul că intervine în declanşarea proceselor care duc la mărirea gradului de deschidere a stomatelor (fapt ce favorizează difuziunea gazelor. Factorii de mediu care influenţează procesul de fotosinteză Fotosinteza este influenţată de un număr mare de factori externi. lipide. Frunzele plantelor nu utilizează toată energia luminii care cade pe suprafaţa lor. proteine.Prezentarea schematică a mecanismului procesului de fotosinteză (d.

care cresc în locuri umbrite. Acest fapt este deosebit de evident în repartiţia algelor pe adâncime în apă. după care.. temperatura optimă a fotosintezei este cuprinsă între 20-300C. • temperatură optimă. În mediul acvatic diferitele radiaţii ale spectrului solar pătrund cu atât mai la adânc cu cât lungimea lor de undă este mai mică. reprezentată prin temperatura la care procesul decurge cu intensitatea cea mai mare şi constantă în timp. în sensul că acest proces decurge cu intensităţi diferite. iar la plantele din regiunile sudice la valori de 50-550C. la valori sub 45-500C. spectrul de acţiune urmând spectrul de absorbţie al luminii de către pigmenţii asimilatori. 27 . intensitatea fotosintezei creşte. la plantele din regiunile noastre. acesta descreşte repede. între anumite limite. care absoarbe radiaţiile verzi. • Concentraţia de CO2. care posedă pigmenţi accesorii. La algele brune fotosinteza are loc aproape cu aceeaşi intensitate în radiaţiile verzi şi în cele albastre. Lumina influenţează fotosinteza şi prin compoziţia ei. încetinind în jurul temperaturii de 500C. • temperatură maximă. datorită prezenţei fucoxantinei.La plantele sciafile. Mărirea concentraţiei CO2 până la 2-5%. În legătură cu limita inferioară a temperaturii la care fotosinteza mai are loc. provoacă o intensificare a fotosintezei. iar la frunzele de grâu de toamnă la -20C. după care scade la iluminări mai mari. La algele roşii fotosinteza decurge cu intensitate maximă în lungimile de undă din zona mijlocie a spectrului vizibil. în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor utilizate la iluminarea plantelor.03%) limitează în permanenţă procesul de fotosinteză. întrucât CO2 devine toxic. Radiaţiile roşii pătrund până la adâncimi mult mai mici decât cele albastre. atingând la unele plante valoarea maximă de intensitate la 30-400C. în timp ce radiaţiile albastre pătrund până la o adâncime de 500 m. În cursul evoluţiei plantele s-au adaptat. care este temperatura cea mai joasă la care procesul începe să se manifeste. manifestată de concentraţiile mărite de CO2.. variaţii care se datorează mediului în care trăiesc plantele respective.60C la frunzele aciculare de molid . Temperatura optimă a fotosintezei este în strânsă legătură cu condiţiile de iluminare şi cu concentraţia CO2 din mediu. temperaturilor la care sunt adaptate. Mersul fotosintezei în radiaţiile monocromatice depinde de garnitura de pigmenţi asimilatori de care dispun diferite grupe de plante şi de însuşirile acestor pigmenţi de a absorbi diferite radiaţii ale spectrului vizibil. prin mărirea.  • Temperatura. în condiţii de temperatură optimă şi de iluminare nelimitativă. a temperaturii. iar la adâncimi mai mari predomină algele brune şi roşii. reprezentată prin temperatura cea mai ridicată la care procesul mai poate avea loc. fotosinteza decurge cu o intensitate mai mare în radiaţiile albastre-violet şi în cele roşii. Există însă mari variaţii din acest punct de vedere între diferite specii de plante. capabili să absoarbă radiaţiile de lumină ajunse în aceste zone. la plantele mezoterme.. La adâncimea de 34 m în ape nu mai există deloc radiaţii roşii. caracteristice regiunilor noastre. ca urmare a faptului că ficoeritrina are absorbţie maximă în acest domeniu. odată cu mărirea intensităţi iluminării. doar până la aproximativ 10% din intensitatea maximă a luminii solare directe. Algele verzi predomină în zona superficială a apelor. la micşorarea intensităţii fotosintezei. după un timp. Limita maximă a temperaturii la care procesul de fotosinteză se mai produce este situată. Influenţa favorabilă. procesul de fotosinteză începe la o temperatură uşor inferioară valorii de 00C. creşte în intensitate odată cu ridicarea temperaturii. s-a observat că la plantele cu frunze persistente în timpul iernii fotosinteza are loc la temperaturi mult mai coborâte: . În mersul intensităţii fotosintezei în funcţie de temperatură se pot distinge: • temperatura minimă. în sensul elaborării unor pigmenţi care să le permită absorbţia în condiţii optime a acelor radiaţii luminoase care există în mediul lor natural de viaţă. Cantitatea de CO2 din aer (0. La plantele superioare şi la algele verzi. În general. în continuare. Concentraţiile mai mari de CO2 au efecte nefavorabile ducând. În general.

95%) provoacă o micşorare a intensităţii fotosintezei. probabil din cauza micşorării spaţiilor intercelulare.când fotosinteza variază în mod constant paralel cu intensitatea luminii. insuficienţa apei în timpul zilei provoacă o scădere vădită a intensităţii fotosintezei. intern şi extern. • Cantitatea de asimilate. de exemplu. Factorii interni • Gradul de hidratare al ţesuturilor asimilatoare. în acelaşi timp.5% produce o intensificare a procesului. intensitatea procesului scade considerabil. curba obţinută fiind o rezultantă a acestora. cloroplastele se încarcă cu cantităţi mari de amidon. cu reducerea substanţială a cantităţii de pigmenţi în celulele asimilatoare ► Mersul diurn al fotosintezei Mersul procesului de fotosinteză în timpul zilei depinde nu numai de condiţiile mediului extern. La deficite de apă mai mari de 13%. Interdependenţa între factorii externi şi interni determină. În cazul deficitului restant de apă în ţesuturile de asimilaţie. Cu siguranţă că mersul fotosintezei este determinat nu numai de unul din factori. modificării complexului de factori externi care se acumulează în timpul zilei. ci şi de acţiunea lor asociată. 5. La frunzele plantelor superioare terestre fotosinteza scade destul de repede în intensitate. Cantitatea de O2 existentă în natură reprezintă un factor limitant al procesului de fotosinteză. Fotosinteza începe să crească din nou în intensitate abia în timpul după amiezii.8): • Curbe unimodale . fapt ce jenează desfăşurarea fotosintezei cu intensităţi crescute. fotosinteza scade în aşa măsură încât ea nu este în stare să compenseze substanţa organică cheltuită în respiraţie. fapt ce duce la o micşorare a difuziunii gazelor ce participă la acest proces fiziologic. printr-o fotosinteză activă. Spre exemplu. • Cantitatea de pigmenţi asimilatori. Mersul diurn al acestui proces corespunde.asupra intensităţii fotosintezei. înspre amiază. dar şi de particularităţile biologice ale plantelor şi de natura lor de reacţie la condiţii externe. procesul de fotosinteză se poate desfăşura pe parcursul a 24 ore după trei tipuri generale de curbe (fig. De aceea curba fotosintezei în decursul zilei nu decurge atât de simetric pe cât ar rezulta din variaţia diurnă a intensităţii luminii. odată cu creşterea deficitului de apă al frunzelor. de regulă. Modificările factorilor externi au un caracter ritmic. Această ritmicitate a lor în timpul zilei se răsfrânge şi asupra procesului de fotosinteză. procesul de fotosinteză se micşorează progresiv şi încetează la un deficit de apă cuprins între 40-50%. unde aerul poate fi îmbogăţit în CO2. pigmenţii asimilatori se găsesc în exces în celulele asimilatoare. în cele din urmă şi caracterul fotosintezei. b. La pantele amilofile. În acest caz fotosinteza creşte în intensitate începând cu primele 28 . iar reducerea acesteia până la 0. în cazul culturilor din sere. ca urmare a saturării celulelor cu apă. Sintetic vorbind. care se soldează. Depăşirea limitei normale a concentraţiei O2 din aer (20. după ce o parte din amidonul acumulat anterior. fenomen produs de lipsa luminii. • Concentraţia de O2. la unele plante. Dacă unul din factorii externi atinge valoarea minimă. În mod obişnuit. va fi fost transportat din frunze. unde vor fi utilizaţi în diferite sinteze sau vor fi puşi în rezervă. aceste curbe se înregistrează în zilele scurte de primăvară. în zilele calde şi senine de la începutul verii şi în zilele din timpul toamnei. are importanţă practică. până la 25%. este necesar ca produşii rezultaţi în urma acestui proces să fie transportaţi repede din celulele asimilatoare în celelalte părţi ale corpului plantelor. Această cantitate devine un factor limitant doar în cazurile de etiolare a plantelor. Pentru ca fotosinteza să decurgă cu o intensitate normală. existenţa unei cantităţi mai mari de apă în ţesuturile foliare duce la o scădere uşoară a procesului.

La aceste plante fotosinteza creşte în intensitate în orele de dimineaţă. după care se reduce către toamnă datorită micşorării treptate a suprafeţei foliare şi încetează o dată cu căderea totală a frunzelor. cât şi încărcării cloroplastelor cu substanţe organice nou sintetizate. atingând valorile maxime înspre orele 12.după curbe unimodimineţii. 29 . la valori minime. datorită formării rapide a unei mari suprafeţe foliare. 1981) nivel de intensitate. de obicei. în cursul orelor corespunzătoare nopţii. până către seară. încetându-şi activitatea o dată cu încheierea ciclului vital al plantelor.ore ale dimineţii. La plantele perene cu frunze sempervirente fotosinteza se desfăşoară în tot cursul anului. o dată cu apariţia primelor frunze şi creşte în intensitate pe măsura formării frunzelor şi creşterii suprafeţei lor. pentru ca să scadă treptat după orele 17. începnd de primăvara. după care se situează pe un platou. la plantele anuale fotosinteza începe primăvara. La plantele perene cu frunze căzătoare fotosinteza începe primăvara devreme şi ajunge la valori ridicate într-un timp scurt. fotosinteza are loc şi în intervalul de timp corespunzător nopţii.după curbe de saturaţie. cum sunt cerealele de toamnă. aproximativ la acelaşi curbe bimodale (Boldor şi colab. În regiunile cu climă temperată. după care urmează o scădere treptată spre seară şi încetează în cursul nopţii. îndeosebi amidon. Plantele din regiunile polare prezintă o particularitate în mersul diurn al intensităţii fotosintezei în perioada nopţilor albe.în cazul când fotosinteza prezintă o depresiune la orele amiezii. Fotosinteza se intensifică până spre orele 9-10.. deoarece în timpul nopţilor albe lumina este suficient de intensă pentru realizarea procesului. Acest tip de curbe este caracteristic plantelor sciafile şi plantelor acvatice submerse. situaţie în care frunzele elimină CO2 la lumină. până la faza de înflorire. Curba dinamicii diurne a fotosintezei în aceste condiţii are formă de clopot. • Curbe bimodale . Depresiunea ce separă cele două maxime ale fotosintezei este situată aproximativ în jurul orei la care intensitatea luminii şi cea a temperaturii au valori maxime. după care se menţine la un nivel ridicat până spre sfârşitul perioadei de vegetaţie.Tipuri de variaţii diurne ale fotosinteza creşte repede în intensitate în primele ore ale intensităţii fotosintezei : a. se menţine la un plafon ridicat în timpul amiezii. a ridicării temperaturii şi a deschiderii stomatelor prin reacţie fotoactivă. datorită creşterii intensităţii luminoase. după care scade treptat către seară şi se menţine. Uneori depresiunea intensităţii fotosintezei poate ajunge la valori negative. înregistrând valori maxime înainte de faza de înflorire sau în timpul acesteia.8 . urmată. dale. La plantele bienale cu frunze persistente în timpul iernii.în cazul când fotosinteza se menţine la o intensitate relativ constantă după creşterea înregistrată în primele ore ale dimineţii. La acestea. Creşterea intensităţii fotosintezei are loc până în momentul înfloririi sau al formării fructelor. către seară. fotosinteza se desfăşoară cu intensitate scăzută în timpul iernii. c – după desfăşurându-se. Scăderea intensităţii fotosintezei după-amiaza se datorează atât diminuării intensităţii luminii. funcţie de complexul factorilor naturali ce caracterizează diferitele anotimpuri şi de modificarea factorilor interni în cursul perioadei anuale. înregistrând valori maxime în lunile de vară şi valori minime în timpul iernii. de un al doilea maxim. 5. b . din cauza îmbătrânirii frunzelor şi căderii treptate a acestora. ►Mersul fotosintezei pe parcursul perioadei de vegetaţie În cursul perioadei de vegetaţie fotosinteza are un mers variabil. • Curbe de saturaţie . ca şi la plantele lemnoase sempervirente şi creşte în intensitate. când temperatura devine factorul limitant al procesului. care are o amplitudine mai mică. când scade în intensitate. cu mici variaţii. la care Fig.

Organismele chemosintetizante. iar unele necesită anumite condiţii de mediu: substrat organic.Penicillium glaucum. HETEROSINTEZA Plantele heterotrofe. Deoarece energia folosită la aceste sinteze este de natură chimică. În funcţie de provenienţa carbonului organic. Sursa de energie pe care o folosesc aceste organisme pentru sinteza primară de compuşi organici ai carbonului. reprezentate în mod predominant prin ciuperci. răspândite peste tot. bacterii şi ciuperci. modul de desfăşurare a fazei de lumină. deoarece conţin enzimele necesare pentru degradare.B. Reprezentativ pentru acest grup este mucegaiul verde comun . a. saprofitele se împart în omnivore şi specializate. fiecare fază a procesului de fotosinteză? • Ce factori externi şi interni influenţează fotosinteza? • Câte tipuri de curbe de derulare procesului de fotosinteză pe paarcursul unei zile cunoaşteţi? Temă: Detaliaţi. Plantele heterotrofe s-au adaptat să folosească substanţele organice sintetizate de autotrofe sau de alte grupe de heterotrofe. după toate probabilităţile. oricât de complexă ar fi. sunt incapabile să asimileze CO2 pe cale fotosintetică sau chemosintetică. valori de pH. de unde folosesc carbonul. pentru a-şi procura energia necesară sintezei substanţelor organice proprii. spre deosebire de acestea din urmă. cantităţi mici de substanţe organice pornind de la CO2 care. B. Saprofitele specializate sunt mai pretenţioase în ceea ce priveşte sursa de carbon organic. deoarece nu au întreaga gamă de enzime pentru hidroliza substanţelor complexe. care sunt reprezentate exclusiv prin anumite grupe de bacterii. În această grupă intră multe specii de actinomicete. plantele heterotrofe se împart în saprofite. deşi sunt lipsite de pigmenţi asimilatori. Toate organismele chemosinteizante se caracterizează prin faptul că pot trăi atât în condiţii de aerobioză. cât şi de anaerobioză. solubilizarea acestor substanţe realizându-se cu ajutorul enzimelor specifice din citoplasma celulară. cu formarea de acid oxalil acetic. Ele pot sintetiza.Heterotofe saprofite Trăiesc pe resturi de plante şi animale. acest proces a primit denumirea de chemositenză (chimiosinteză). provine din oxidarea unor substanţe din mediu. Întrebări: • Câte tipuri de pigmenţi asimilatori cunoaşteţi şi care sunt funcţiile acestora în plante? • În ce constă. realizând şi o localizare anatomică a acestora la nivelul organitelor celulare. surse de azot 30 . rezultat din glicoliză. utilizând pentru sinteza constituenţilor lor celulari surse anorganice de carbon. totuşi. se clasifică după natura substanţelor pe care le oxidează. simbiotice şi parazite. este fixat de acidul piruvic. Saprofitele omnivore se hrănesc cu carbonul existent în orice fel de substanţă organică. În funcţie de substanţa organică pe care o folosesc în nutriţie. au capacitate mai mare de a sintetiza substanţe organice pornind de la surse anorganice cu azot şi sulf. După modul de nutriţie. sunt capabile să se hrănească autotrof. CHEMOSINTEZA În afara plantelor fotoautrotrofe.. respectiv de întuneric a fotosintezei. Absorbţia substanţelor nutritive se face cu ajutorul pseudopodelor. pe baza bibliografiei propuse. concentraţia mediului nutritiv. există în natură organisme care. plantele heterotrofe se apropie de imensa majoritate a bacteriilor şi animalelor dar. separat.

bacterii). pe care îl transformă în acid acetic şi. iar indivizii care o alcătuiesc se numesc simbionţi. Simbioza între plantele leguminoase şi microorganismele fixatoare de azot. în urma căreia resturile de plante şi de animale sunt aduse într-o formă utilizabilă în nutriţia plantelor superioare autotrofe. S-ar părea că cei doi simbionţi trăiesc în deplină armonie.la prepararea dulceţurilor. Ca urmare. Rezultă în urma infestării rădăcinilor plantelor leguminoase cu bacterii din genul Rhizobium care. care utilizează ca sursă de carbon alcoolul etilic. este sterilizarea lor. după consumarea lui. care se introduc în materialul ce urmează a fi conservat.de exemplu din cea a unor specii de Penicillium . Nodularea (formarea de nodozităţii) implică recunoaşterea mutuală. de regulă.filamentul sau cordonul infecţios . în urma multiplicării lor în interiorul celulelor rădăcinii. Acest tip de asociaţii este denumit simbioză.se cultivă pentru a fi folosite ca furaj sau în industria farmaceutică. Multe ciuperci saprofite sunt. în consecinţă. b. astfel.). luptând împotriva sa cu toate mijloacele de care dispune. Uneori se practică uscarea produselor alimentare. în care s-ar bloca. alteori afumarea sau păstrarea lor la temperaturi joase. în cazul unor produse alimentare se folosesc în acest scop concentraţii mari de zaharoză .se extrag substanţe antibiotice (penicilina. la fabricarea berii sau în panificaţie. la nivelul emergenţei rădăcinilor laterale. Cele mai multe specii de Rhizobium infectează în mod specific gazdele leguminoase. Altele . Tipuri de simbioze în natură 1. probabil. toate substanţele minerale necesare autotrofelor în nutriţia lor. cultivate pentru a fi folosite în alimentaţie (ciupercile comestibile). saprofitele exercită asupra substanţelor organice din sol o funcţie de mineralizare.la conservarea unor brânzeturi sau a unor legume. aureomicina etc. Pentru protejarea materialelor de lemn sau din mase plastice care stau în sol sau în apă împotriva microorganismelor saprofite ce le-ar putea degrada. Ataşarea bacteriilor pe rădăcinile plantei-gazdă are loc la nivelul perilor absorbanţi radiculari sau a unor leziuni ce apar. Din biomasa unor ciuperci . marmeladelor sau de NaCl . utilizează în continuare acidul acetic drept sursă de carbon. . În multe cazuri trebuie combătută dezvoltarea saprofitelor. de asemenea. Există însă date experimentale care conduc la ideea că. între bacterii şi plante-gazdă. s-ar ajunge şi la imposibilitatea existenţei vieţuitoarelor a căror hrană este asigurată de pe urma nutriţiei organismelor autotrofe. cel mai adesea foarte precisă. Reprezentativă pentru acest grup este ciuperca Mycoderma aceti. În afară de speciile simbionte ale genului Rhizobium.Heterotrofe simbionte În natură există asociaţii trofice mai mult sau mai puţin intime dar durabile.încojurat de un material pectic şi celulozic dezvoltat în 31 . Cel mai sigur mijloc de păstrare. Prin modul lor de nutriţie. în realitate.organic. În perii radiculari bacteriile sunt închise ca într-un tub . pentru cultura plantelor agricole însă. Dacă nu ar exista saprofite. existenţa autotrofelor ar deveni imposibilă pe suprafaţa plantei şi. De aceea fiecare îl tratează pe celălalt ca pe un parazit. fiecare simbiont îşi duce viaţa sa proprie şi este mai mult sau mai puţin jenat de prezenţa celuilalt partener. aducându-şi avantaje reciproce.cum sunt drojdiile . se utilizează substanţe toxice speciale. cele mai importante sunt speciile din genul Rhizobium. dintre care unul este în mod obligatoriu autotrof. treptat. între diferite organisme vegetale. în mediu s-ar acumula cantităţi de substanţe organice din ce în ce mai mari. declanşează formarea nodozităţilor pe rădăcinile plantei gazdă. însă. fixarea N2 se mai realizează şi de către alte microorganisme (ciuperci. iar celălalt heterotrof.

similar mioglobinei. direct din precipitaţii sau din vaporii de apă existenţi în atmosferă. 5. Alga din asociaţia simbiotică aprovizionează ciuperca cu produşii rezultaţi în procesul de fotosinteză. 5. formând o formaţiune ascuţită şi infecţia azotul invadează celulele părului rădăcinii.000 de specii. constituită din celule infectate şi neinfectate şi înconjurată de ţesuturi periferice ( 4) (d. străbate numeroase celule. Numărul acestora (conform părerii lui G. 5. cordon ce înaintează. Pe lângă glucide.t. În celulele (adesea tetraploide) ale parenchimului cortical deci.) îşi continuă creşterea. 2. în perioada cuprinsă între momentul infectării lor şi cel al formării nodozităţilor.BOND.Modelul structurii terţiare a moleculei de leghemoglobină (d. solul rămâne bogat în azot şi. încorporează în celulele lor. determină stimularea diviziunii celulare în regiunea cortexului radicular şi formarea de nodozităţi. iar bacteriile pun la dispoziţia leguminoaselor azotul ce le este necesar. îşi opresc creşterea.9 .Schema dezvoltării nodulului radicular la Ele Medicago sativa după recunoaşterea plantă-bacterie părul fixează rădăcinii se ondulează.11). (1) diviziunile celulare anticlinale au loc în interiorul cortexului rădăcinii. În natură există şi plante neleguminoase capabile să fixeze simbiotic azotul molecular. culturile ce urmează după leguminoase.9). ciuperca preia şi compuşii cu azot şi. O2) (fig. în care bacteriile normale evoluează spre stadiul de bacteroizi . cât şi fiziologic. bacteriile găsesc un mediu bogat în glucide. În această simbioză atât alga.continuarea peretelui celular. încât cordonul de infecţie (i. capabil să lege reversibil. Fig. dar cu mare afinitate. 5. Zamfirache şi Toma. substanţe minerale şi apa de care au nevoie. Prin urmare.10 . pe parcela respectivă.10). Talul lor este alcătuit din alge şi ciuperci. zona de invazie (i. (2) este iniţiat un meristem la capătul distal al nodulului primordial şi traseul infecţiei de-a lungul meristemului. 2000 ) . ce le favorizează nutriţia. (3) se dezvoltă un nodul cu zonarea sa histologică distinctă: meristem (m). iar 70 % este folosit de simbionţi (plantă şi bacterie). format din circa 10. în absenţa acestei simbioze. iar algele sunt unicelulare. Lichenii reprezintă o individualitate atât din punct de vedere morfo-anatomic. S-a calculat că la un hectar cultivat cu leguminoase se acumulează 100-400 kg azot. Datorită azotului acumulat în rădăcinile şi în celulele bacteriilor după recoltarea leguminoaselor. 5.forme fixatoare de N2. Plantele leguminoase se apără contra invaziei bacteriene lizând o parte din aceste bacteii şi folosesc azotul organic sintetizat de ele în urma asimilării azotului molecular. pe care le preia din substrat. se ramifică. Aceasta rezultă din reacţia leguminoaselor care. ciuperca furnizează algei apa şi sărurile minerale de care are nevoie.z. plantele leguminoase aprovizionează bacteriile cu substanţe organice. Zamfirache şi Toma. De aceea simbioza este considerată drept un caz particular de parazitism. cât şi ciuperca cresc mai bine decât în cazul când cei doi parteneri sunt crescuţi separat (fg. organ ce funcţionează ca un sistem aerob fixator de N2. În această simbioză bacteria se comportă ca un parazit.).) şi zona centrală (c. Totodată. Fig. din care 30 % rămân în resturile vegetale din sol. ciuperca protejează alga împotriva uscăciunii. ca un proces controlat şi ca o structură diferenţială ( fig. 2000) molecular pe care îl 32 . emisă în 1958) este de aproximativ 190 specii. opus protoxilemului. Bacteroizii sunt localizaţi în "pachete" individuale de 3-4 celule înconjurate de un perete de origine vegetală şi de un citosol bogat în proteine şi în leghemoglobină (pigment roşu. Ciupercile din talul lichenilor aparţin în majoritatea lor clasei Ascomycetes. în cazul când partenerul autotrof este reprezentat prin alge albastreverzi. permiţându-i să trăiască în condiţii care îi sunt inaccesibile în stare liberă. de aceea. Nodulul apare ca un organ vegetal superior dezvoltat. la rândul ei. verzi sau albastre. aflate în relaţii de simbioză. necesită cantităţi mai mici de îngrăşăminte cu azot.z. Simbioza la licheni Lichenii alcătuiesc un grup taxonomic aparte.

se întâlnesc la unii arbori de pădure şi la pomi fructiferi. Zamfirache şi Toma.Lichenii reprezintă deci. Pinaceae. Tiliaceae. Zamfirache şi Toma. Fig. cât şi la plante erbacee (cereale. Salicaceae.12). 5. în mod asemănător perilor radiculari absorbanţi. Speciile de ciuperci implicate în micorize aparţin mai ales genurilor Rizoctonia şi Boletus (alături de agaricacee şi tuberacee). Micorizele externe se pare că au rolul de a înlocui perii absorbanţi ce lipsesc rădăcinilor plantelor gazdă. în cadrul cărora cei doi simbionţi trăiesc într-o uniune durabilă. cartof). • Micorize endotrofe . organisme bine individualizate. formând o reţea intercelulară . Aroideae. Speciile de plante superioare cu micorize sunt foarte 2000) numeroase (aproximativ 50% din numărul total). Acest manşon poate prezenta spre exterior hife libere. Familiile la care se formează micorize endotrofe sunt: Ericaceae.Secţiune transversală Simbioza între rădăcinile diferitelor plante superioare şi printr-un tal de lichen (schemă) şi zona de contact înte hifă şi algă hifele miceliene se numeşte micoriză.reţeaua HARTIG. Fagaceae. Hifele ciupercilor care intervin în această simbioză se identifică greu. Pe baza raporturilor ce se stabilesc între ciupercile micoritice şi rădăcinile plantelor gazde. 2000) Dintre speciile de orhidee mult studiate în ceea ce priveşte relaţiile simbiotice amintim pe cele din genurile Neottia şi Corallorhiza. la care hifele ciupercii învelesc ca o pâslă deasă vârful rădăcinilor. Probabil că ciupercile din micorize nu pot asimila azotul molecular. ce se strecoară printre particulele solului. 33 . hifele ciupercii sunt necesare pentru dezvoltarea plantei. (detaliu) (d. deoarece ele se înmulţesc aproape exclusiv pe cale vegetativă. dar. în mod normal.13). a căror natură nu este încă pe deplin elucidată.Secţiune longitudinală printr-o rădăcină cu ectomicorize (schemă) (d. Orchideae. caracterizată prin relaţii extrem de complexe.12 . Micorizele Fig. 5. 5.11 . Seminţele acestora.ce formează în jurul rădăcinilor plantei-gazdă un manşon (fig. leguminoase. Seminţele acestor plante sunt extrem de mici şi au nevoie până la dezvoltarea organelor lor verzi . 3. aşa încât. Micoriza ectotrofă este caracteristică pentru arborii de pădure din familiile Betulaceae. În scoarţa rădăcinii gazdă hifele simbiotice pătrund numai în spaţiile intercelulare de la câteva straturi de celule ale rădăcinii. 5. în primul lor stadiu de dezvoltare. micorizele au fost clasificate în trei grupe: • Micorize ectotrofe . Liliaceae.de substanţe organice pe care le iau de la ciuperci. plasate pe medii cu zaharoză pot germina în lipsa ciupercilor. ele sunt heterotrofe. În cazul acestui tip de micoriză ciuperca pătrunde şi se instalează în interiorul celulelor rădăcinii (fig.

13 . în primul rând.că hifele ciupercilor ce intră în aceste asociaţii măresc considerabil suprafaţa de absorbţie a rădăcinilor şi au o capacitate de solubilizare mai mare decât rădăcinile. În funcţie de natura lor. Bolile produse de către bacteriile parazite poartă denumirea de bacterioze.La speciile de plante din familia Ericaceae. ciuperca având rol în aprovizionarea plantei superioare cu săruri minerale. uneori. Sărurile absorbite de ciupercile micoritice sunt transportate repede în simbiontul superior. ciupercile parazite atacă plantele gazdă cu o virulenţă şi o agresivitate ce depind de capacitatea lor de a secreta enzime şi toxine. Enzimele produse de aceşti agenţi fitopatogeni se împart în două categorii: ▪ Exoenzimele . astfel încât simbiontul superior este bine aprovizionat cu azot chiar şi în cazurile când combinaţiile anorganice ale acestui element sunt în cantităţi mici în substrat. pe care le utilizează ca sursă de carbon în nutriţie. lipaza. pectinaza.pot depista uşor chiar cantităţi extrem de mici de săruri minerale. Ei sunt agenţii micozelor animalelor şi ai bolilor criptogamice ale plantelor superioare. Populus tremula etc. a asocierii fungilor micorizali veziculo. chiar le omoară. • Micorize ecto-endotrofe . – Heterotrofe parazite Organismele vegetale heterotrofe parazite utilizează în nutriţia lor substanţe organice din fiinţele vii. Relaţiile dintre planta gazdă şi parazit sunt antagoniste.după ce au pătruns în ţesuturile plantei gazdă . Aceste asociaţii se întâlnesc la plantele ce trăiesc în staţiuni sărace în săruri minerale. În această direcţie acţionează amilaza. Hifele de ciupercă reprezintă un mijloc foarte important de care dispun plantele superioare pentru procurarea apei şi a sărurilor minerale. iar îngrăşămintele cu NH3 nu s-au dovedit eficace. Antagonismul la micorizele interne ale orhideelor se manifestă prin aceea că hifele pătrunse în Fig.se găsesc în celulele plantelor parazite şi participă la realizarea reacţiilor caracteristice metabolismului lor celular. este cazul aici şi al plantelor din terenurile mlăştinoase. În plus. unde descompun diferitele substanţe organice. la care micorizele sunt foarte răspândite.sunt eliminate din celulele plantelor parazite şi le permit. hifele ciuperii simbionte se ridică prin tulpină. toxine). proteaza. Infecţia are loc şi aici la germinarea seminţei şi este necesară bunei dezvoltări a plantei.se caracterizează prin faptul că ciupercile simbionte formează în jurul rădăcinilor un manşon şi trimit hife în interiorul celulelor rădăcinii (fig.referinduse la micorizele endotrofe şi la cele ecto-endotrofe . de către W.descompun substanţele din celulele gazdei.substanţe chimice menite să 34 . arbusculari în micorizele Zamfirache şi Toma. cei mai mulţi reprezentanţi aparţin filumului Fungi. să-şi croiască drum în ţesuturile plantelor gazdă. c. ajungând până la flori. plante ce cresc deci în condiţii în care în sol procesul de nitrificare este foarte scăzut. Parazitismul este caracteristic încă unui mare număr de bacterii şi unor plante superioare. 58). La rândul său simbiontul superior aprovizionează ciuperca micoritică cu substanţele organice ce îi sunt necesare. Dintre aceste plante. Se întlnesc la specii de Betula. astfel încât numai plante cu un sistem radicular extrem de bine dezvoltat ar putea intra în concurenţă cu ele.aglutinate şi digerate. în care ciupercile micoritice . Rolul micorizelor a fost intuit încă din 1897. ligninaza etc. 5. 2000) endotrofe (d. fapt ce favorizează aprovizionarea cu apă şi substanţe minerale a plantelor cu micorize. Tot cu ajutorul unor exoenzime (altele decât cele prezentate) plantele parazite . ▪ Endoenzimele . Planta gazdă este lipsită de substanţele hrănitoare necesare vieţii ei normale şi este supusă acţiunii nocive a substanţelor emise de parazit (enzime. Toxinele elaborate de agenţii fitopatogeni sunt eliberate în afara celulelor lor şi au rolul de a slăbi puterea de rezistenţă a plantelor gazdă. PFEFFER care a arătat . pentru obţinerea acestor săruri. Ea reacţionează producând anticorpi . Produşii rezultaţi în urma activităţii acestor enzime sunt utilizaţi în nutriţia paraziţilor.datorită chemotropismului lor . maltaza.Reprezentarea schematică celulele parenchimatice mai profunde sunt fracţionate. pe care le îmbolnăvesc şi. Din această categorie fac parte: celulaza. ciupercile micoritice pot absorbi din sol şi azotul aflat sub formă organică.

acestea din urmă permit atingerea şi atacarea altor plante gazdă. paraziţii provoacă pagube agricole importante. iar la toxinele parazitului ele reacţionează prin antitoxine. este reprezentată prin mai multe specii şi parazitează tulpinile de lucernă. urzică vie. uneori.în care staminele se transformă în petale.sunt parazite obligate. formând spire mai stârnse şi apoi spire mai laxe. Se produc astfel antitoxine ce neutralizează acţiunea toxinelor.planta gazdă rămânând pitică. ce le protejează de acţiunea corozivă a sucurilor gastrice din stoma-cul ierbivorelor. nu întâlneşte tulpini suport. În ţara noastră există doar câteva specii din genurile: Cuscuta. În cazul în care. rădăciniţa dispare repede. precum şi împotriva toxinelor produse de acestea. • Apariţia de monstruozităţi florale . • Plantele îmbolnăvite au metabolismul modificat: la distrugeri ale membranelor şi ale structurii protoplasmei celulare. Lathraea. Toate acestea duc la micşorarea suprafeţei foliare şi la o mai slabă intensitate a procesului de fotosinteză. iar cei care atacă ţesuturile conducătoare împiedică circulaţia substanţelor în corpul plantei. iar tulpina ei subţire şi de culoare slab verzuie se înfăşoară pe tulpina plantelor suport. pe care se încolăceşte. FANEROGAMELE PARAZITE . ce produc un mare număr de seminţe cu un înveliş. Planta adultă este lipsită de rădăcini (care dispar încă din stadiul de plantulă) şi formează numeroase flori. • Leziunile produse de agenţii fitopatogeni au drept consecinţă o intensificare a pierderilor de apă de către plantele gazdă şi. 35 . împotriva pătrunderii lui în celule şi a absorbţiei de substanţe organice. Planta este lipsită de frunze. • Nanismul . întrucât prezenţa apei în cantităţi suficiente în ţesuturi reprezintă o condiţie esenţială pentru desfăşurarea proceselor fiziologice la un nivel normal. • Prin substanţele organice pe care le iau de la plantele .14). lizine care dizolvă corpul acestora.distrugă parazitul.de exemplu virescenţa în care organele florale se transformă în sepale de culoare verde sau petaloidia . Ca urmare. Orobanche. celulele plantei gazdă reacţionează prin refacerea distrugerilor produse. • Hipertrofia . creşte şi temperatura corpului plantelor bolnave în urma infecţiei. Intensitatea fotosintezei scade. carpenul infectat de Taphrina carpini se ramifică mult. de către parazit. din familia Convolvulaceae ( fig. pe această cale. moare la capătul mai bătrân şi creşte la capătul mai tânăr.ceea ce reduce suprafaţa foliară asimilatoare a plantei gazdă şi are ca efect final diminuarea fotosintezei acestor plante. De obicei aceştia se produc în cantitate mai mare decât este necesar pentru distrugerea antigenului. iar majoritatea speciilor trăiesc în regiunile exotice.organul infectat mărindu-se mult. iar tulpina creşte foarte mult la suprafaţa solului şi execută mişcări de circumnutaţie (mişcări de rotire a vârfului) ce îi uşurează găsirea tulpinii unei plante gazdă. tulpina de cuscută îşi trece substanţele organice din capătul posterior spre cel anterior. cânepă. aglutinine ce aglutinează bacteriile. La germinarea lor. viţă-de-vie. trifoi. un dezechilibru hidric al acestora. Cuscuta (torţelul). mai ales în urma infectării ţesutului asimilator. în timpul acestor mişcări de circumnutaţie. a fructelor şi a seminţelor în curs de formare. jaleş şi chiar graminee. Dintre reacţiile morfo-anatomo-fiziologice manifestate de plantele gazdă în urma atacului parazitului amintim: • Necrozarea ţesuturilor atacate . 5. reuşind să exploreze alte regiuni. de exemplu. formând aşa-numitele "mături de vrăjitoare". Acest dezechilibru hidric are repercusiuni asupra întregului metabolism al plantelor gazdă. Paraziţii care atacă rădăcinile plantelor reduc absorbţia apei şi a sărurilor minerale. Toate acestea reclamă un surplus de energie. Anticorpii au o strictă specificitate pentru fiecare agent patogen. pe care planta îl procură prin intensificarea respiraţiei.gazdă şi prin infectarea.

dar aplicarea acestui procedeu nu permite înlăturarea ei completă. floarea soarelui. din familia Scrophulariaceae. lucernă. parazitând pe rădăcinile unor foioase . Cantitativ însă. mazăre şi alte plante erbacee (fig. care are loc numai în apropierea rădăcinilor unor plante gazdă. Fig.stejar. ce se aplică pe rădăcina plantei gazdă. Lathraea squamaria. importanţă în economia plantei. la intervale dese.Cuscuta parazită pe evidenţiabilă prin extragere cu alcool. cu frunze rudimentare. 5.Lathraea squamaria (d. cânepă. Rafflesia arnoldi (fig. cu pilitură de fier. care se aplică pe alte rădăcini ale plantei gazdă şi prin care Orobanche trimite haustori.15). bob.La nivelul spirelor strânse pe tulpina suport. Andronache. mai ales la lucernă şi trifoi. în dreptul rădăcinii plantei parazitate. Andronache. din care pornesc haustorii. Cuscuta produce pagube mari. apa şi sărurile minerale. sub Fig. Aceste tulpini nu se pot evidenţia decât la nivelul unor secţiuni prin tulpina plantei gazdă. Rafflesia. amestecate cu cele de cuscută. De la baza rizomului pornesc rădăcini adventive care formează. ce produc un mare număr de seminţe. este cunoscută sub denumirea populară de "muma pădurii".16 . 5. de asemenea. nişte umflături. iar substanţele organice produse pe această cale nu au. însă cu deosebirea că au asperităţi pe suprafaţă. plop. pigmenţii clorofilieni sunt 2006) foarte puţini. 2006) acţiunea unor substanţe emise de aceştia. În regiunile tropicale trăiesc numeroase spermatofite parazite: Pilostyles.17). iar combaterea se face prin distrugerea ei imediat ce apare în culturi. de aceea înainte de semănat se tratează seminţele de trifoi. 5. violacee şi flori numeroase.14 . care parazitează pe 36 Fig. Tulpina poartă numeroase flori. La germinarea seminţelor. care au corpul redus la cordoane albe. cu totul diferite de cele proprii. Partea subterană este un rizom mare. ce pătrunde printre asperităţile seminţelor de cuscută şi apoi se extrag aceste seminţe cu ajutorul unui magnet ce le atrage. asemănătoare hifelor de ciuperci. cu solzi albi şi groşi.16). Din umflătura formată pornesc rădăcini adventive. alun. Seminţele sale germinează nu-mai în apropierea rădăcinilor arborilor gazdă. fag. Cu ajutorul lor muma pădurii absoarbe de la planta gazdă substanţele organice. Planta are partea supraterană formată dintr-o tulpină gălbui-roşcată. Apodanthes. Partea supraterană a plantei apare primăvara devreme şi este reprezentată de o tulpină cu frunze reduse. apa şi sărurile minerale necesare. cu ajutorul cărora preia de la aceasta substanţele organice. ea este deci capabilă să tulpinile plantei gazdă (d. în care se acumulează substanţe de rezervă. ce produc un număr mare de seminţe. Se combate greu. Tulpina cuscutei conţine şi un mic procent de clorofilă. prin cosiri repetate. ce conţin foarte puţină clorofilă. (d. arin etc (fig. prin mai multe specii ce parazitează pe rădăcinile de trifoi. Pe tulpina plantei gazdă apar numeroase flori. 5. cuscuta trimite în planta gazdă haustori. 2006) .Orobanche sp. realizeze fotosinteza. din cauza piliturii de fier pătrunse printre asperităţi. 5. Combaterea ei din culturile de trifoi se face prin decuscutare: seminţele de cuscută au acelaşi aspect cu cele de trifoi. pentru a împiedica fructificarea şi răspândirea seminţelor sale. Parazitismul la Lathraea este profund. flori ce aparţin parazitului. ce pun în legătură vasele liberiene şi cele lemnoase ale gazdei cu propriile sale vase liberiene şi lemnoase.15 . practic. alcătuită din tulpina şi rădăcina principală. Andronache. se produce o formaţiune cilindrică. cordoane ce se strecoară printre ţesuturile plantelor atacate. Prin aceşti haustori cuscuta se aprovizionează de la gazdă mai ales cu substanţe organice din seva elaborată. a zonelor invadate. Orobanche (lupoaia) face parte din familia Orobanchaceae şi este reprezentată. 5. Şi această plantă produce pagube mari culturilor.

Orobanche).florile şi seminţele sunt numeroase. cât şi pe cale heterotrofă.brună (excepţie face nuanţa verzuie la Cuscuta. într-o măsură mai mică şi cu substanţe minerale de la planta gazdă. ca urmare a faptului că au un sistem radicular foarte slab dezvoltat.Rafflesia arnoldi (d. în acelaşi timp sunt holoparazite. iar haustorii le servesc numai pentru aprovizionarea de la plantele gazdă cu apă şi cu săruri minerale. iar.organe de fixare şi de sugere. Pedicularis. de carne stricată. Euphrasia (familia Scrophulariaceae). recurgând la diferite substanţe organice şi anorganice pe care le iau de la alte organisme. de 1 m în diametru. neplăcut. . nici chiar seminţele nu germinează în lipsa substanţelor chimice emise de rădăcinile plantei gazdă. arată că ele provin din plante autotrofe. aceste rădăcini formează umflături. cuscuta nu absoarbe salicina din ramurile de salcie şi nici substanţele aromate din cânepa pe care o parazitează. cu un miros caracteristic.  lipsind frunzele sau acestea fiind reduse. neputându-se dezvolta în lipsa plantelor gazdă. parazitând numai una sau un grup restrâns de specii. pe care îi introduc în ţesutul lemnos din corpul altor plante. de exemplu la cuscută. prin fotosinteză. de exemplu. La fanerogamele parazite au apărut unele modificări morfologice:  organele asimilaţiei clorofiliene .la Lathraea şi Orobanche. la Orobanche). în ţara noastră se întlnesc reprezentanţi ai genurilor Rhinanthus. deci posedă pigmenţi clorofilieni. Cunoaşterea nutriţiei şi biologiei plantelor parazite este deosebit de importantă pentru realizarea combaterii lor. care nu le permite să absoarbă o cantitate suficientă de apă şi săruri minerale din sol.frunzele . de culoare roşie-portocalie (este cea mai mare floare cunoscută). plantele parazite transpiră slab şi din această cauză vasele lor de lemn sunt slab dezvoltate.  rădăcinile lipsesc (de exemplu la Cuscuta) sau sunt reduse.  culoarea tulpinii şi a frunzelor nu este cea verde. ▪ Nutriţia plantelor semiparazite Plantele semiparazite au frunzele verzi. Reprezentanţii familiei Scrophulariaceae au toţi tulpini cu frunze mari. Prezenţa clorofilei la unele parazite.P. Melampyrum.17 . La unele (Lathraea. Toate sunt specializate. verzi.Plante mixotrofe Plantele mixotrofe se caracterizează printr-o nutriţie mixtă. la Orobanche.lipsesc complet la Cuscuta sau sunt reduse . KOSTÎCEV. d. întrucât îşi procură carbonul necesar pentru sinteza substanţelor organice proprii atât pe cale autotrofă. care atrage anumite insecte polenizatoare (din grupa muştelor) şi care este diametral opus cu aspectul său deosebit. În vecinătatea rădăcinilor altor plante.  apar haustorii . Conform părerii lui S. http//) Caracterizarea generală a fanerogamelor parazite Fanerogamele parazite sunt obligate la viaţa parazitară.Viscum şi Loranthus (familia Loranthaceae). adică se aprovizionează cu substanţe organice. are o floare enormă. pentru a asigura perpetuarea speciei. dar prezintă şi haustori. Rădăcinile lor sunt relativ mici şi lipsite de peri absorbanţi. Thesium (familia Santalaceae). 5. aceste plante sunt hidroparazite. 37 . Fig. Se consideră că toate semiparazitele din cadrul acestei familii sunt capabile să-şi sintetizeze singure substanţe organice prin fotosinteză. ci una galben. Ele absorb însă selectiv substanţele organice ale plantei gazdă. Din grupa plantelor mixotrofe fac parte plantele semiparazite şi cele carnivore.rădăcinile şi tulpinile de Cissus din insula Sumatra. din care pornesc haustori ce pătrund în rădăcinile plantelor învecinate.  organele de înmulţire . Dintre plantele semiparazite.

De la baza tulpinii sal e pornesc prelungiri sub scoarţa plantei-gazdă şi apoi de aici haustori. păducel. 5. ale cărei frunze şi tulpini nu diferă de acelea ale fanerogamelor autotrofe (fig. Capătul tentaculelor este sensibil la excitaţie şi. Totodată. prind animale mici. indică îmbătrânirea şi degradarea acestora.20 . unde sunt aduse seminţele de către păsări. prin care faţa lui superioară devine concavă. Nepenthaceae ş. Vâscul (Viscum) parazitează pe ramurile de plop.  Plante carnivore înzestrate cu urne.Viscum album ramurile de vâsc primesc şi substanţe organice de la planta gazdă. ▪ Nutriţia plantelor carnivore Plantele carnivore fac parte din mai multe familii. se atinge de un singur tentacul. prin piciorul său. între care Droseraceae. care îndeplinesc fotosinteza. pe care le digeră. ceea ce demonstrează că Fig. 5. ramificată dichotomic. nu se mai poate desprinde de acesta. mai rar. Când o insectă. Aceste specii devin indiferente la atac. Drosera rotundifolia (roua cerului) creşte la noi în turbăriile din regiuni montane (fig. la unele specii complet. cu cele de liber din tulpina plantei gazdă.Rhinanthus crista-galii (d. Tentaculele secretă o substanţă lipicioasă. care se pun în legătură cu vasele de lemn şi. măr. alături de alte specii semiparazite şi parazite. PORA. Andronache. leguminoase etc.a. iar în cazul altor specii seminţele de vâsc. 5. E. 5. Planta are rădăcini destul de slab dezvoltate şi o rozetă de frunze bazale. Ele au organe verzi. Pe faţa superioară a frunzelor se găsesc tentacule marginale lungi şi tentacule centrale mai scurte şi dispuse pe restul suprafeţei limbului.20).). (d. O singură plantă semiparazită emite. păr. că schimbul de substanţe ce are loc între vâsc şi planta gazdă ar explica imunitatea dobândită de către unele specii de plante faţă de atacul cu vâsc. Lentibulariaceae. capturarea şi reţinerea acestor animale mici. lipsite de peri absorbanţi. funcţie de planta gazdă. ROŞCA şi A.  Plante carnivore înzestrate cu capcane. din cauza substanţei lipicioase. de asemenea. datorită acestei însuşiri. plantele carnivore se împart în trei grupe:  Plante carnivore care prind animalele cu ajutorul suprafeţei lipicioase a frunzelor lor. Andronache.. de obicei. are Fig. Prezenţa sa abundentă în păşuni. Urmărind acţiunea hipotensivă a unor 2006) extracte de vâsc. E.a. în organe care permit ademenirea. http//) . care execută mişcări rapide în timpul capturării prăzii. la tentaculele vecine. iar limbul frunzei execută o mişcare. 68). stejar.18). în acest sens. adeseori aparţinând la specii diferite (graminee. 38 Fig. 5. nu mai germinează.19).Drosera rotundifolia (d.18 . După adaptările dobândite pe linie evolutivă. Acestea se curbează spre locul în care se găseşte insecta. haustori în rădăcinile mai multor plante.19 . germinarea având loc numai la lumină (fig.O specie semiparazită întâlnită mai ales în păşunile şi fâneţele din zonele de deal şi de munte este Rhinanthus crista-galii. aduse ulterior pe ramurile lor. molid ş. 2006) Se consideră. D. din mijlocul căreia porneşte o tulpină floriferă. ce străluceşte la soare şi atrage astfel insectele (fig. Frunzele acestor plante sunt transformate. Tulpina sa. Rădăcinile sale sunt lungi şi subţiri. iar la altele parţial.RADU au constatat că acestea diferă.POP. recoltat de pe plante gazdă aparţinând unor specii diferite. În cadrul fiecărui grup modalităţile de prindere şi digerare a prăzii prezintă numeroase particularităţi. tentaculul atins de insectă transmite excitaţia. atrasă de secreţia lipicioasă a tentaculelor. 5. absorbind apoi diferitele substanţe organice solubilizate prin digestie. numeroase frunze verzi persistente.

situată sub deschiderea urnei şi cad din nou la fundul acesteia. 5. Frunzele formează o rozetă bazală. întrucâtva. Urnele sunt foarte frumos colorate. Ea este apoi digerată de enzimele proteolitice emise de plantă.21).25). rămânând ulterior în permanenţă în poziţie deschisă. Fiecare frunză are peţiolul lăţit. Insectele atrase de culorile vii ale urnelor şi de sucul dulce secretat de glandele nectarifere se apleacă pe marginea netedă a deschiderii urnelor. alcătuiţi din celule secretoare ce produc un suc digestiv. mai mare de peri. Acest căpăcel se deschide numai după maturarea urnei. prin nervura mediană. Capacul urnei nu are. Excitaţia produsă de către insecte este transmisă la marginile limbului foliar. El nu închide urna în urma capturării insectelor. Digestia durează 1-3 zile. 5. Dionaea muscipula se întâlneşte în mlaştinile din pădurile Americii de Nord şi de Sud. din apa de ploaie care pătrunde în urnă în timpul precipitaţiilor. iar capătul acestei porţiuni se continuă cu o urnă. filiformă şi apoi cu limbul împărţit. orientaţi în jos. prinzând alte insecte. Pe suprafaţa limbului foliar se găsesc două feluri de peri: peri glandulari pedicelaţi. ce produc o substanţă lipicioasă. filiformă.Pinguicula vulgaris (d. în două jumătăţi egale. Madagascar etc. ce se continuă cu o porţiune scurtă. În urma încercărilor de a scăpa din capcană. evaporarea lichidului din urnă şi pătrunderea apei de ploaie în interiorul ei. Au frunze cu partea bazală lăţită.24 . în încercările http//) lor de a se elibera.22 . ale căror produse de secreţie sunt dulci.Dionaea muscipula imagine generală a frunzelor transformate în capcană (d. iar frunza poate să-şi reia activitatea. iar substanţele rezultate sunt absorbite de către perii sesili şi de către marginile limbului frunzei. iar secreţia acestei substanţe devine mai abundentă. 5. fiind îndepărtate de vânt şi ploi. Sumatra. Apoi frunzele îşi reiau poziţia normală. care sunt absorbiţi atât la nivelul tentaculelor. În cele din urmă insecta nu se mai poate mişca şi este asfixiată de substanţele lipicioase emise de plantă. ce seamănă cu un limb foliar. nici un rol în prinderea prăzii. 5.21 . Cele două jumătăţi ale limbului sunt aşezate una faţă de cealaltă sub un unghi de 60-90o şi au câte trei peri 39 Fig.Nepenthes sp. iar pe faţa internă a căpăcelului şi pe marginea interioară a gulerului au numeroşi peri lucioşi. la gura căreia se găseşte un căpăcel. Pinguicula vulgaris (foaie groasă) creşte în locuri umede de munte (fig. Insectele sunt digerate de sucurile digestive produse de glandele digestive. Insectele ajunse pe suprafaţa frunzei sunt reţinute de substanţa lipicioasă secretată de perii glandulari. iar părţile nedigerabile (resturile chitinoase) ale insectei cad de pe frunze. care se îndoaie în sus şi acoperă insectele.favorizând ataşarea unui număr mai mare de tentacule pe insectă. Acest lichid provine în urma secreţiei glandelor digestive şi. tentaculele revin la poziţia iniţială. Borneo. prevăzute cu numeroşi ţepi lungi pe margine (fig. cu rol asimilator. unde se îneacă în lichidul existent aici. substanţe ce-i astupă stigmele. prinzânduse de ramurile arborilor din jur. Ele nu mai pot ieşi din urnă deoarece alunecă de pe suprafaţa netedă. 5. 5. 5. (d. cu acizi organici şi enzime proteolitice (fig. cu funcţie de cârcel. sub care se găsesc glande nectarifere. Reprezentanţii genului Nepenthes (fig. cât şi la nivelul unor peri epidermici mai mici. Fig. insectele cad http//) epuizate la fundul urnei. ci are rolul de a împiedica.Pinguicula vulgaris – detaliu privind capturarea prăzii (d.23) cresc în pădurile din insulele Oceanului Indian. cu rol asimilator. până la aminoacizi.22). 5. pentru a ajunge la nectar şi alunecă înăuntru. deci. pe măsură ce ele ating un număr Fig. pentru prinderea insectelor şi peri sesili. în parte. http//) .25 . care se continuă cu o porţiune lungă. http//) Fig.

ce se produce printr-o scădere bruscă a fenomenului de turgescenţă a celulelor situate pe partea superioară a limbului. numeroase urne numite utricule. vulgaris şi U. funcţionând ca organ de capturare a prăzii doar o singură dată în viaţa ei. Pereţii lor sunt formaţi din două straturi de celule şi sunt fixate de plantă printr-un peduncul. Animalele acvatice mici. Aceste urne au 1-2 mm. Frunzele sunt fin ramificate şi poartă. care caută adăpost între frunzele de Fig. În partea opusă pedunculului. o plantă acvatică submersă. între cele două jumătăţi ale limbului rămâne un spaţiu destul de mare. 5. cu speciile U.29) creşte pe ţărmurile uscate din Spania. Când o insectă ajunsă pe frunză atinge doi din perii senzitivi. În urma acestei mişcări.Aldrovanda vesiculosa (d. 5. Este cultivată de localnici în ghivece.senzitivi. La un interval de 15-20 minute urna devine capabilă să reia capturarea prăzii (până ce se umple cu animalele pradă). În jurul acestei deschideri se află câţiva peri senzitivi lungi. în imediata vecinătate a nervurii mediane. Produşii de digestie se absorb de către celulele stratului intern al peretelui urnei. formând urne înalte de 60 – 70 cm.28 . La noi trăieşte în bălţile din Delta Dunării şi în Lacul Snagov. Drosophyllum lusitanicum (fig. Cele două jumătăţi ale limbului se îndoaie foarte repede în sus (într-un interval de 0. http//) Fig. care sunt ovale şi reprezintă capcanele pentru prinderea micilor animale acvatice. având întregul corp în apă.28). Aceasta prinde animalele mici acvatice şi le digeră într-un mod asemănător cu Dionaea. Maroc.01-0. urna prezintă o mică deschidere. minor (otrăţelul de baltă) creşte în ţara noastră în lacurile de la şes. http//) fracţiune de secundă (1/16). Deşi nu moare în toate cazurile. aşezate în verticile (fig. excitaţia produsă este transmisă la limb. 5. cu frunzele mici. prinzând insecta în capcană. fixate pe câte un pedicel. cu excepţia florilor.26).Utricularia inflata Utricularia. 5. urna execută o mişcare de dilatare. Prada este digerată de enzimele produse de glandele secretoare.02 secunde) de-a lungul nervurii mediane iar ţepii de pe marginile uneia dintre jumătăţile limbului pătrund în intervalele dintre ţepii celeilalte jumătăţi. ating perii senzitivi de pe marginea acestora. strângând complet prada. Într-o – urne capcană (d. ce pornesc de lângă nervura mediană şi sunt orientaţi spre marginile limbului. ce sunt luate de vânt. astupată de un căpăcel ce se deschide spre interior. În funcţie de mărimea prăzii. de asemenea. 5. Apoi căpăcelul se închide şi animalul moare asfixiat.27). http//) 40 .27 . ce duce la continuarea mişcării de închidere a capcanei. eliminând resturile nedigerate. Această mişcare se produce mai încet decât prima.Sarracenia flava (d. dar se continuă până când cele două jumătăţi ale limbului se ating complet. frunza se deschide după 8-20 zile. ce produce sugerea apei şi a animalului respectiv în urnă. 5. în vederea combaterii muştelor din locuinţe. în parte ramificaţi. frunza nu mai prinde alte insecte. Insecta prinsă şi ucisă începe să fie digerată cu ajutorul enzimelor proteolitice din compoziţia sucurilor produse de numeroase glande digestive. Portugalia.26 . Fig. prin îndepărtarea căpăcelului. Genul Urticularia. Sarracenia flava creşte în regiunile mlăştinoase ale Americii de Nord (fig. ce se găsesc pe suprafaţa limbului şi substanţele rezultate în urma digestiei determină o excitaţie. după consumarea oxigenului existent sub formă solvită în apa din urnă. care se ridică deasupra oglinzii apei (fig. 5. Aldrovanda vesiculosa este.

care se găseşte în cantităţi mari în excrementele insectelor. Rezultă că sensul nutriţiei carnivore constă în aprovizionarea acestor plante cu substanţe minerale nutritive (în special azotate şi fosforilate). aceste substraturi sunt sărace în compuşi minerali cu azot. în mod experimental. dovedindu . iar talia lor este mai mică. ţinându-le cu rădăcinile în apă distilată. astfel. în cazul când li se administrează ca hrană suplimentară insecte. Aceştia inhibă puternic dezvoltarea bacteriilor nitrificatoare şi a celorlalte bacterii care participă la circuitul azotului. Dionaea) glandele digestive încep să producă secreţia lor doar în momentul capturării prăzii. cu săruri minerale. precum proteaze. Plantele carnivore pot creşte şi în lipsa nutriţiei cu animale. La unele genuri precum Drosera şi Nepenthes enzimele sunt prezente în permanenţă în lichidele secretate. foarte sărace în substanţe minerale. cum ar fi Utricularia şi Aldrovanda. De asemenea. în mod considerabil. modul de hrănire mixotrof. Nici o plantă carnivoră nu dispune în echipamentul ei enzimatic de enzime capabile să descompună chitina. aceste substraturi conţin cantităţi insuficiente şi din alte săruri minerale. care să le permită aprovizionarea. 5. Drosera. ceea ce îngreunează foarte mult nutriţia minerală a plantelor din aceste staţiuni. Întrebări: • Ce tipuri de simbioză în lumea vegetală cunoaşteţi ? • Care sunt principale reacţiile morfo-anatomo-fiziologice manifestate de plantele gazdă în urma atacului unui organism parazit ? Temă: Detaliaţi. Glandele secretoare de enzime digestive realizează în acelaşi timp şi absorbţia produşilor de digestie. Majoritatea plantelor carnivore trăiesc în natură în staţiuni sărace şi. http//) x x x Sucurile secretate de glandele digestive ale tuturor plantelor carnivore conţin enzime. Speciile de Drosera şi Pinguicula asimilează CO2 la fel de intens ca şi plantele fotoautotrofe ce trăiesc în aceleaşi medii. Nici una dintre plantele carnivore terestre nu posedă micorize. rădăcinile lipsesc complet. substanţele azotoase.se. de exemplu. S-a demonstrat. iar în cazul speciilor adaptate la mediul acvatic intervin şi în absorbţia apei din capcane. flori şi seminţe cu putere de germinaţie normală. că se pot dezvolta normal. mlăştinoase. le intensifică. fotosinteza. că plantele carnivore pot fi crescute. totuşi. în cazul când sunt crescute pe soluţii minerale complete. în condiţii mai bune. pe baza bibliografiei propuse. trăieşte în locuri umede. de asemeni. caz în care produc. îndeosebi a acidului uric.29 . iar la unele genuri. esteraze şi fosfataze acide. în timp ce la reprezentanţii altor genuri (Pinguicula.Drosophyllum sp. preluate de plantele carnivore din prada capturată. 41 . în care substratul conţine cantităţi mari de acizi humici. Ca urmare.Fig. dar mai puţine ca număr. uneori. procesul fiind indus de prezenţa unor substanţe azotate. în special compuşi cu fosfor şi potasiu. după capturarea prăzii. Sistemul radicular al multor plante carnivore este slab sau chiar foarte slab dezvoltat. precum şi în lipsa hranei animale. De asemenea. (d. care sunt absolut necesari în nutriţia minerală a plantelor.

compuşii organici se împart în 3 categorii:  substanţe plastice. un material de rezervă valoros pentru plantă. vitamine. Transferul substanţelor asimilate este mult mai intens ziua : cam de 3-4 ori mai intens decât noaptea.seva organică elaborată . material ce va fi utilizat la reluarea ciclui de viaţă. Migrarea substanţelor organice în plantă se face sub formă de soluţie . producătoare de noi substanţe organice. lipide. organelor vegetale sau a plantei luată ca întreg şi pot reprezenta. ce determină o anumită specificitate în desfăşurarea metabolismului fiecărei specii vegetale.  substanţe energetice . În liber. ►Substanţele sintetizate prin metabolismul primar al organismelor vii plante şi animale) poartă denumirea de produşi metabolici primari şi sunt reprezentate de trei clase mari de substanţe: glucide. transformări care au loc în plante într-o desfăşurare alternativă sau concomitentă de procese contrarii de asimilaţie şi de dezasimilaţie. întrucât majoritatea tuburilor ciuruite sunt obturate în timpul iernii prin dopuri de Fig.cuprind un grup larg de produşi cu rol specific în viaţa organismelor biosintetizatoare. înglobează întreaga energie necesară desfăşurării biosintezelor celulare. 6. 42 . în această grupă întră diverşi acizi organici. răşini. prin procese complexe de metabolism. glicozizi (glicozide). în special glucoza şi mai puţin fructoza. TRANSFORMAREA. lipide şi. mai ales primăvara. ţesutulrilor. formative sau de constituţie . taninuri. în cazuri speciale (de inaniţie accentuată) prin proteine. fenomenul fiind denumit translocaţia substanţelor asimilate.reprezentate prin glucide. translocaţia poate fi ascendentă sau descendentă. alcaloizi. Din acestea ia naştere. În funcţie de rolul îndeplinit în viaţa organismului vegetal. care sunt protein.1 .în principal prin floem şi în mică parte prin xilem. Translocaţia are loc în tot cursul zilei. o periodicitate anuală. Un rol esenţial în sinteza şi în transformarea materiei organice vegetale revine biocatalizatorilor.6. Viteza de conducere variază şi în funcţie de natura substanţelor.enzime. după perioada de repaus. Majoritatea substanţelor organice translocate în plantă se "exportă" din frunzele mature. de asemenea. aproape toată materia organică existentă în natură.1). proteine. Calea de migrare prin parenchimuri este totdeauna foarte scurtă. uleiuri eterice. transportul mai rapid al acestor substanţe are loc prin tuburile ciuruite ale liberului. însă pe parcursul perioadei de lumină exportul substanţelor organice din frunze se maschează prin fotosinteză. fitoncide etc. Î Circulaţia substanţelor nou asimilate se face prin toate ţesuturile vii. Produşii primari ai fotosintezei sunt integraţi într-un complex de transformări metabolice radicale. în acelaşi timp. unde sunt implicate în procesele de întreţinere a vieţii celulelor şi de creştere a acestora sau sunt depuse sub formă de substanţe de rezervă (Fig. (prezentare http//) schematică) (d. 6. TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE ÎN PLANTE Primii produşi ai fotosintezei sunt glucidele simple. în special prin parenchimurile frunzelor sau organelor de rezervă. Există. încă neelucidat pe deplint. ca produs direct sau indirect al activităţii fotosintetice a plantelor verzi.servesc la alcătuirea structurală a celulelor. ceea ce încetineşte mult translocaţia sevei elaborate. Substanţele asimilate în decursul anabolismului circulă în plantă de la locul de formare spre locurile de utilizare. în această grupă intră celuloza şi substanţele proteice complexe.  substanţe cu rol secundar .Transportul sevei brute şi sevei elaborate în plante caloză. Aceste procese sunt interdependente şi se află în strânsă relaţie cu condiţiile de mediu înconjurător. de condiţiile externe şi de starea fiziologică a plantelor.

cum ar fi glucoza şi fructoza. ●Substanţele de rezervă de natură glucidică cuprind: monozaharidele. alburn. În fructe se depun glucide solubile: glucoză în boabele de struguri. substanţele organice din organele de rezervă se găsesc în exces şi sunt în stare să asigure . peptide şi protide. Principala polizaharidă de rezervă este amidonul. principala substanţă de rezervă din rădăcini şi rizomi este inulina. floem şi razele me-dulare. tuberculi şi cele depozitate în fructe prezintă o deosebită importanţă din punct de vedere economic. în urma răsăririi şi a formării primelor frunze.viaţa plantelor bienale şi perene. în timpul biosintezei 43 • • • .salcâm. condiţii care să asigure calitativ utilizarea ulterioară a materialului astfel conservat. 14-26% din substanţa uscată o reprezintă zaharoza de rezervă). odată cu sosirea primăverii. zaharoză) se depun în parenchimul cortical şi cel al razelor medulare. fructoză. Migrarea substanţelor organice în parenchimuri este un transport activ. precum şi în măduvă. fructoză în mere şi tomate. ce se depune în cantităţi mari în seminţe. se face pe distanţe scurte.în perioadele nefavorabile pentru vegetaţie . la sfecla de zahăr. lucernă. iar substanţele pectice se depun în bulbii plantelor din familiile Liliaceae şi Orchidaceae. deşi plantulele sunt deja capabile să se hrănească autotrof. pornirea lor în vegetaţie. rizomi. substanţele de rezervă (glucoză. Păstrarea acestor organe în timpul iernii în depozite trebuie să se facă în condiţii speciale de temperatură şi de umiditate. precum şi a acelor părţi din plante care formează indivizi noi şi. hemicelulozele şi substanţele pectice.Migrarea substanţelor organice în parenchimuri. numită şi "transfer orizontal".seminţe. La plantele din familia Compositae. apoi. În aceste seminţe depunerea lor se face sub formă de acizi aminici. În afară de rolurile pe care le au în viaţa plantelor. Depuneri de lipide se întâlnesc şi în tulpinile şi ramurile plantelor lemnoase . care sunt conduse din frunze în diferite organe ale plantelor. Organele în care sunt depozitate substanţele de rezervă diferă foarte mult în funcţie de specie. În frunze celulele fotosintetizante nu sunt prea îndepărtate de ţesutul liberian. precum amidonul. Combinaţiile chimice sub forma cărora se pun în rezervă aceste substanţe sunt. cum este zaharoza. La plantele bienale în primul an de viaţă se acumulează cantităţi mari de zaharoză în rădăcini (de exemplu. În tulpini şi ramuri. polizaharide. Acest transport este. în: scorţă. inulina. rădăcini. Hemicelulozele se depun în seminţele de lupin. ●Proteinele se acumulează în cantităţi mari în seminţele plantelor leguminoase şi într-o cantitate mai mică în cele de la graminee. ●Lipidele şi lipoizii se depun ca substanţe de rezervă mai ales în seminţele speciilor oleaginoase. pe baza unor proprietăţi comune. usturoi) se depun cantităţi mari de glucoză şi fructoză. substanţele organice de rezervă din diferite organe . În general. în parenchimul liberian şi cel lemnos. metabolic şi mai rapid decât transportul prin difuziune. dizaharide. tuberculi. caracteristice diferitelor specii de plante şi organelor acestora de depozitare. substanţele de rezervă sunt utilizate în cea mai mare parte în anul următor depunerii lor. nuc. dar şi în tulpinile şi ramurile plantelor lemnoase. ►Substanţele sintetizate prin metabolismul secundar reprezintă o grupă largă de substanţe ordonate în diferite clase. aceste substanţe nu au însă un rol de rezervă. ricin şi cafea. Aceste substanţe . În bulbii unor plante (ceapă. Spre deosebire de celelalte substanţe. totodată şi selectiv.numite încă şi produşi metabolici secundari .se formează din substanţele plastice. de asemenea. iar în organele de rezervă ţesuturile de înmagazinare sunt parenchimurile lemnoase sau liberiene secundare. Substanţele de rezervă din seminţele pornite în germinare nu se consumă nici pe jumătate până la apariţia plantulelor provenite din embrionii lor. tei. întrucât organele de depozitare ale unora dintre plante reprezintă surse utilizate în alimentaţie sau surse de materii prime în industria alimentară.

vitamine. în procesele de polimerizare. Prin respiraţie substanţele organice complexe formate în fotosinteză sunt transformate în compuşi din ce în ce mai simpli. Energia eliberată mai poate fi folosită şi la menţinerea potenţialului electric din plantă. RESPIRAŢIA PLANTELOR Importanţa respiraţiei pentru viaţa plantelor Desfăşurarea normală a proceselor fiziologice în plante presupune consumarea unei mari cantităţi de energie. Procesul de respiraţie se exteriorizează prin schimbul de gaze ce are loc între plantă şi mediu. lipide. în timp ce în combustia violentă sunt consumate toate substanţele organice. Cea mai mare parte din energia necesară plantelor se obţine în procesul aerob de respiraţie. ea se deosebeşte de aceasta din urmă prin faptul că arderea combustibililor decurge la temperatură înaltă. prin fotosinteză creşte deci potenţialul energetic al plantei. de fapt. rolul produşilor metabolici primari şi secundari. Energia necesară diferitelor procese vitale care au loc în plante la nivelul celulei se eliberează. alcaloizii etc. O altă cale prin care organismele vii îşi procură energia este fermentaţia. cu care ocazie se eliberează treptat energia chimică înglobată în aceste substanţe. în timp ce respiraţia are loc la temperatura mediul ambiant. 7. în procesele de creştere şi dezvoltare. în absorbţia şi transportul substanţelor nutritive. printre produşii finali ai proceselor rămânând întotdeauna şi compuşi organici mai simpli. glicozizi (glicozide). se eliberează o cantitate mică de energie. prin care degradarea substanţelor organice utilizate ca substrat se face numai parţial. Energia eliberată este folosită în procesele endoterme de sinteză. alcaloizi. uleiuri eterice. proteine). lipidele. sterolii. pH etc.şi degradării lor. Întrebare: Care sunt tipurile de produşi de metabolism existenţi în corpul plantelor (funcţie de rolul îndeplinit)? Temă: Prezentaţi pe scurt. care se formează în acest proces. vitaminelor etc. referindu-se la originea şi nu la importanţa lor. 7. În procesul de fotosinteză se formează substanţe organice complexe. utilizând bibliografia avută ca bază de studiu. în respiraţie sunt oxidate numai o parte din substanţele de rezervă. cum sunt proteinele. Termenul de substanţe secundare se utilizează numai în sens convenţional. Respiraţia este adesea asemănată cu arderea unor combustibili. plantele iau din aer oxigen şi elimină CO2 (fig. taninuri. Astfel de procese sunt: sinteza proteinelor. Această grupă de substanţe cuprinde o gamă largă de compuşi: acizi organici. în timp ce respiraţia se produce lent. deci într-un proces opus fotosintezei. în principal. altele se acumulează şi se depozitează în diferite ţesuturi.1). în procesul de respiraţie. Prin fermentaţie. Aceste substanţe conţin energie chimică potenţială care. fitoncide (substanţe antibiotice de natură vegetală) etc. ce se depun în plante ca substanţe de rezervă (glucoză. Produşii metabolici intermediari sunt folosiţi la sinteza produşilor finali. Arderea combustibililor este violentă. lipidelor. Aceste deosebiri relativ mari se datoresc faptului că în respiraţie intervin enzime a căror activitate este influenţată de temperatură. Unele dintre ele se elimină din organism. răşini. Pentru viaţa plantelor şi a animalelor procesul de respiraţie este important prin energia pe care o eliberează şi prin produşii intermediari şi finali. nu este decât energie solară transformată. terpenele. 44 . În condiţii normale. Respiraţia constă din oxidarea substanţelor organice cu ajutorul oxigenului.

. 20 grame amidon pe zi. cum sunt CO2 şi H2O. Aceste acumulatoare energetice ale celulei au Fig. Respiraţia la plante se produce la nivelul condriozomilor din toate celulele vii.2). Prin aceste oxidări. Majoritatea plantelor superioare aparţin acrobiontelor. unele bacterii elimină acid lactic. Pătrunderea oxigenului în organismele vii se face în mod diferit la plante. Echipamentul enzimatic care provoacă seria de transformări biochimice în respiraţie prezintă. în următoarea succesiune: ▪Hidroliza (fosforoliza) în moleculele organice elementare de oze. 7. http//) care se găseşte. anumite particularităţile distincte. acid fumaric. în medie. Animalele produc prin respiraţie CO2 şi H2O. ATP-ul din condriozomii celulei se schimbului respirator la încarcă şi se descarcă mereu. ceea ce determină.7. După ŞT. într-o oarecare măsură. O particularitate importantă a energeticii celulare în orice organism viu constă în faptul că energia eliberată în respiraţie este înmagazinată în mod obligatoriu în combinaţii macroergice fosfatice de tip ATP şi ADP. iar anumite microorganisme produc acid butiric. în strânsă legătură cu cerinţele celulei în plantele superioare (d. cu degajare de CO2 şi energie. acizi graşi. numite ATPaze. deoarece permit consumul eşalonat al energiei în diferite procese celulare endotermice. de asemeni. după cum reiese din ecuaţia de bilanţ a respiraţiei aerobe: C6H12O6 + 6O2 ------------- 6CO2 + 6 H2O + 686 kcal. oxigenul liber din aer.Schema o deosebită importanţă. care sunt substanţe lipsite de energie (fig. din care se consumă prin respiraţie 1 gram. ci în eliberarea de energie. prin oxidarea unei molecule gram de glucoză rezultă 686 kcal. aşa cum sunt plămânii la organismele animale. Fig. Plantele nu dispun de organe specializate în îndeplinirea respiraţiei. Tipuri de respiraţie la plante După modul cum se realizează oxidările în procesul respirator. organismele aerobionate eliberează mari cantităţi de energie. Fenomenele respiratorii sunt procese oxido-reducătoare ce se realizează cu sau fără oxigenul atmosferic (respiraţie aerobă sau anaerobă). Catabolizarea unei substanţe organice implică două etape principale. acid citric etc. A. se deosebesc două tipuri de organisme: aerobionte şi anaerobionte. acid succinic. glicerină.Esenţa procesului de respiraţie constă însă nu în schimbul gazos.2 – Componentele participante în procesul de respiraţie aerobă. sub forma grupărilor macroergice fosfo-rilate (d. 7. de acela al animalelor şi al microorganismelor. aşa de exemplu. din apă sau din atmosfera solului.1 . Milică şi colab. înglobate în condriozomi. PETERFI un m2 de suprafaţă foliară acumulează.. ce folosesc pentru oxidarea substanţelor organice proprii. animale şi microoganisme. 1982) Mecanismul respiraţiei aerobe În procesul de respiraţie aerobă se consumă cantităţi relativ mici de substanţe organice din rezerva existentă în plante. acizi aminici etc. 45 . Încărcarea şi descărcarea ATP-ului este înlesnită de enzime specifice. drojdia de bere elimină alcool eticlic şi CO2. RESPIRAŢIA AEROBĂ Este caracteristică organismelor aerobionte. ca şi mecanismul chimic al respiraţiei la plantele superioare să difere. O astfel de oxidare complexă se încheie cu formarea unor produşi de echilibru chimic.

prin accesul oxigenului din aer în sol. care determină mişcările intracelulare. nu resimt insuficienţa O2 din atmosfera solului şi respiră aerob normal (de exemplu orezul – Oryza sativa – cu aerenchim dezvoltat. iar respiraţia la nivelul rădăcinii se desfăşoară normal. Acesta este cazul majorităţii plantelor de cultură. chiparosul de baltă – Taxodium canadense. energie. Factorii externi Factorii de externi care influenţează procesul de respiraţie al plantelor sunt: temperatura. secreţiile de nectar etc. În solurile cu materie organică multă se formează cantităţi importante de CO2. Energia eliberată în catabolism este folosită în: • sintezele din anabolism. cu degajare de energie. care posedă un sistem de rădăcini respiratorii numite pneumatofori). Aeraţia solului exercită un rol deosebit de important în viaţa plantelor. unele substanţe minerale din sol. lumina. iar energia chimică folosită în sintezele primare provine din energia luminii solare. respiraţia aerobă se micşorează considerabil. umiditatea solului şi a aerului. respiraţia rădăcinilor este redusă. acesta devine cu totul insuficient şi rădăcinile respiră numai anaerob. Cu cât solul este mai bine afânat. gutaţia. Pentru plantele heterotrofe alimentele consumate (molecule organice) sunt purtătoarele energiei chimice necesare pentru desfăşurarea funcţiilor lor. Plantele fotoautrotrofe captează energia luminii. Plantele cu aerenchim bine dezvoltat însă. pe cale fermentativă. care reclamă consum de energie. ea nu este necesară plantelor şi determină randamentul cuplajului reacţii exergonice – procese enedergonice. slab aerisite. în anumite condiţii. cu exces de umiditate. care se pierde prin radiaţii. în timp ce în solurile înţelenite. • Oxidările respiratorii produc energie înmagazinată parţial în ATP. iar la 1% O2 încetează. • efectuarea lucrului mecanic celular. ceea ce creează. • Concentraţia în oxigen şi dioxid de carbon din mediu. • producerea de căldură. mişcările flagelilor. condiţii nefavorabile procesului de respiraţie. de asemenea. La concentraţii de peste 10% O2. Rădăcinile plantelor respiră intens şi au nevoie de cantităţi importante de oxigen. ce este transformată în energie chimică potenţială şi trecută în substanţele organice sintetizate din compuşii minerali. • ATP-ul este capabil de a înmagazina şi apoi de a ceda. fapt ce rezultă din următoarele constatări: • biosintezele reclamă totdeauna prezenţa ATP-ului. la 5% O2 vârfurile de rădăcini respiră cu intensitate de 2 ori mai redusă decât la 20% O2. 46 . accesul oxigenului este uşurat. Ciclul energetic catabolism-anabolism necesită un agent de legătură. iar plantele cresc anevoios. care sunt endogonice şi care reprezintă la plante principalele consumatoare de energie. În celulele asimilatoare respiraţia de întreţinere are rolul de a furniza energia chimică necesară menţinerii structurilor acestor celule. Factorii de mediu care influenţează procesul de respiraţie a. respiraţia rădăcinii decurge intens aerob. Dacă O2 din sol scade sub concentraţia de 5%.. iar la concentraţii mai mici de 3% O2.▪Desmoliza – prin care moleculele elementare sunt degradate total până la CO2 şi H2O. concentraţia în oxigen şi dioxid de carbon. Ansamblul fenomenelor de desmoliză constituie respiraţia celulară sau oxidarea biologică. Energetica procesului de respiraţie aerobă Energia eliberată în cursul oxidării substanţelor organice cu înalt potenţial energetic permite realizarea în celule a diverselor procese. accesul oxigenului din aer este greu de realizat. mişcările de ansamblu ale diferitelor organe. urcarea apei prin presiunea radiculară. În astfel de soluri plantele cresc bine şi se dezvoltă normal. • producerea – eventual – a luminii (bioluminiscenţa) şi a electricităţii. care este reprezentat în principal prin ATP. traumatismele etc. circulaţia substanţelor elaborate.

Celulele vaselor liberiene respiră mai intens decât celulele parenchimului liberian şi mai slab cele din parenchimul medular şi de depozitare. care reduc intensitatea respiraţiei. fungicide. comparativ cu cele bătrâne. Ritmul crescut al respiraţiei în urma rănilor durează timp de 6-9 zile. intensitatea respiraţiei scade şi are loc supramaturarea fructelor. anumiţi inhibitori şi îngrăşăminte folosite în agricultură exercită influenţe variate asupra respiraţiei diferitelor organe vegetale. intensitatea respiraţiei este mare şi scade apoi. de faza de vegetaţie şi de condiţiile de mediu. iodacetaţii. în general. cantitatea de CO2 eliminată este minimă. după o anumită perioadă de timp. Cu cât respiraţia este mai intensă în faza de maturare a fructului. • Prezenţa unor substanţe chimice. într-un organ aflat în perioada de creştere activă. De exemplu. corolă. în cazul când acestea se găsesc în soluri inundate. 47 . factor limitant pentru germinarea seminţelor. La plantele superioare în cursul ontogenezei intensitatea maximă a respiraţiei se înregistrează în momentul germinării seminţelor. Nu trebuie neglijată nici acţiunea inhibitoare asupra enzimelor respiratorii exercitată de unele substanţe ca azidele. după care respiraţia revine la normal. caliciu – datorită modificărilor metabolice specifice. La locul traumatizat respiraţia se intensifică prin accesul sporit al oxigenului şi prin ridicarea temperaturii. De asemenea. Factorii interni • Vârsta plantei. o intensificare a respiraţiei ţesuturilor lezate. La fructele unor specii respiraţia se intensifică mult la maturare. pe măsura îmbătrânirii lui. în funcţie de specia de plantă. de patru ori mai intens decât înaintea lezării. ştiind că dacă organul este rezistent. care influenţează asupra gustului şi aromelor fructelor. cel mai intens decurge respiraţia la flori în cursul deschiderii acestora. respiră intens dar.. Determină. timp de circa două ore după secţionare. Meristemele apicale (primare) şi meristemele laterale (secundare – cambiul şi felogenul) respiră mai intens decât parenchimurile. comparativ cu aceleaşi organe aflate în stare de viaţă activă. • Ţesutul şi organul. Ţesuturile vegetale fiziologic active se caracterizează printr-un nivel de intensitate respiratorie mai ridicat în comparaţie cu ţesuturile slab active fiziologic. b. Erbicide. apoi descreşte progresiv. La plantele aflate în stare de viaţă activă respiraţia este redusă la rădăcină. Accesul oxigenului din aer este. dar scade. fapt ce explică dispariţia în masă a unor arbori şi arbuşti ornamentali. tulpinile subterane. Apar în acest caz substanţe volatile de tipul esterilor acizilor acetic. Uleiurile de hidrocarburi intensifică respiraţia mai mult la frunzele tinere. variabilă cu specia. rădăcinile tuberizate aflate în repaus respiră cu o intensitate foarte scăzută. în fenomenul denumit climacterix. temperaturii scăzute şi acumulării inhibitorilor. neareate şi pentru ţesuturile masive cu meaturile obturate prin gelificarea lamelei mijlocii. • Traumatismele. La ramurile plantelor lemnoase şi la cerealele de toamnă intensitatea respiraţiei în timpul iernii constituie un indice fiziologic de rezistenţă la ger. nivelul respiraţiei se reduce la minimum. un tubercul de cartof secţionat respiră. datorită conţinutului de apă redus. de asemenea. capronic. precum şi alcool etilic sau aldehidă acetică. cu atât capacitatea de păstrare este mai limitată. care are o intensitate respiratorie mai mare comparativ cu celelalte componente florale: androceu. datorită unei „respiraţiei de creştere” (pentru cicatrizare) ce înlocuieşte pentru moment „respiraţia de întreţinere”.Conţinutul de O2 poate deveni. cu cuticula mai subţire. dietilditiocarbamaţii etc. insecticide. pe măsura maturării. în formare. activităţii enzimatice reduse. îndeosebi la gineceu. de asemenea. mai ales la schimbarea culorii. se menţine foarte scăzut pe toată durata repausului şi sporeşte considerabil în timpul germinării seminţelor. La fructele cărnoase tinere respiraţia este intensă. când sunt aplicate pe faţa inferioară a limbului foliar. Seminţele. odată cu creşterea lor în dimensiuni şi cu maturarea. se intensifică la tulpină şi la frunză. Seminţele tinere. puternic împiedicat şi sub mantaua de asfalt a bulevardelor. pentru plantele acvatice în apele stagnante.

• Starea sanitară a plantelor. La plantele bolnave, în anumite etape ale evoluţiei bolii, intensitatea respiraţiei este mult mai ridicată decât la plantele sănătoase, datorită activării sistemelor enzimatice. La plantele bolnave, modificarea intensităţii respiraţiei este determinată şi de toxinele elaborate de agentul patogen, fapt demonstrat experimental. În cazul infecţiilor cu agenţi patogeni, la intensificarea procesului de respiraţie contribuie şi paraziţii, prin respiraţia lor proprie mai ridicată. B. RESPIRAŢIA ANAEROBĂ Este caracteristică organismelor anaerobionte, la care oxidarea substanţelor organice se realizează în lipsa oxigenului din aer. În cazul acestor organisme, oxidările sunt incomplete şi se încheie cu formare unor compuşi organici intermediari, care mai conţin mici cantităţi de energie chimică potenţială şi care pot fi oxidaţi mai departe, până la formarea de CO2. Din aceste oxidări nu se obţine apă, iar cantitatea de energie eliberată este mică (16-30 kcal). Ecuaţia bilanţ a oxidărilor anaerobe este: C6H2O6 ---> (alcooli, acizi organici ş.a.) + CO2 + energie (16-30 Kcl.) Gruparea organismelor anaerobe cuprinde unele bacterii, actinomicete şi ciuperci microscopice. Procesul prin care aceste microorganisme îşi procură energia de care au nevoie se numeşte anaerobioză sau respiraţie anaerobă. La organismele microscopice respiraţia anaerobă este cunoscută şi sub denumirea de fermentaţie. Organismele ce realizează procesele fermentative se împart în două grupe: anaerobionte facultative - care pot realiza ambele tipuri de respiraţie şi anaerobionte obligate, care nu necesită oxigen molecular atmosferic pentru respiraţie, acesta din urmă având chiar un efect toxic asupra lor. Respiraţia anaerobă se întâlneşte însă şi la unele organe vegetative de la plantele superioare, bogate în rezerve glucidice (rădăcinile tuberizate de sfeclă de zahăr, tuberculii de cartof, celulele vii, situate în profunzime, la fructe şi tulpini). La plantele superioare respiraţia anaerobă poate fi uşor evidenţiată, atât la organe vegetative, cât şi la seminţele în curs de germinare, aflate în lipsă de oxigen. În funcţie de specie şi de organ, de durata de timp şi de procentul de oxigen, se formează alcool etilic, acid lactic, CO2 etc. Dacă în condiţii de anaerobioză ţesuturile vegetale realizează o fermentaţie de tipul celei alcoolice, degajând CO2 şi acumulând alcool etilic, în cazul în care nu a trecut prea mult timp, ţesuturile repuse în aerobioză oxidează alcoolul format şi se reia respiraţia aerobă. În caz contrar ţesuturile mor, deoarece alcoolul acumulat în ele este toxic. Între respiraţia aerobă şi cea anaerobă există o legătură de geneză, stabilită pe parcursul evoluţiei filogenetice a organismelor vii. Din punct de vedere filogenetic, respiraţia anaerobă este un tip inferior de respiraţie. Primele organisme apărute pe Pământ, în erele geologice trecute, când atmosfera era săracă sau lipsită de oxigen, au avut o respiraţie anaerobă. Întâlnindu-se cu oxigenul, ele au încercat să-l elimine din organism. Apoi au apărut forme de organisme care au început să folosească oxigenul. Pe măsura acumulării oxigenului liber – rezultat în procesul de fotosinteză – a apărut şi s-a extins la plante cu organizare superioară tipul aerob de respiraţie. Formarea unei cantităţi mari de oxigen în procesul de fotosinteză la plantele verzi a dus, în timp, la schimbarea condiţiilor din biosferă. Întrebare: Câte tipuri de respiraţie cunoaşteţi în natură (definiţi-le şi exemplificaţi-le).

Temă: Faceţi o comparaţie succintă (utilizând date bibliografice suplimentare cursului) între cele două tipuri majore de respiraţie din lumea plantelor (folosiţi ca punct de plecare ecuaţiile generale ale acestor procese, incluzând în discuţie produşii intermediari, finali şi cantitatea de energie eliberată pentru fiecare tip de respiraţie). 48

8. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR
A. CREŞTEREA PLANTELOR Spre deosebire de acumulările din mediul fizic - fomarea cristalelor, depunerile de sedimente etc. - creşterea organismelor este un proces de acumulare a substanţelor organice, de la glucide simple, până la proteine şi acizi nucleici, sub raport molecular şi până la formarea protoplasmei, sub aspect strutural. În procesul de creştere se porneşte de la o celulă zigot sau spor, care, prin înmulţire, mărire în volum şi acumulare de noi compuşi asimilaţi, se transformă, prin diferenţiere, în numite ţesuturi şi organe. Acestea sporesc în dimensiuni şi greutate, până ajung la limitele caracteristice speciei. Mărirea reversibilă a volumului şi greutăţii, cum este umflarea fizică a seminţelor prin imbibare cu apă, deşi se manifestă printr-o modificare a dimensiunilor, nu poate fi considerată ca un fenomen de creştere fiziologică, deoarece după uscare, seminţele revin la volumul şi greutatea iniţială. În procesul de creştere fiziologică, embrionul ajunge la dimensiuni tot mai mari, dar nu mai poate reveni la mărimea iniţială, pe care o avea în interiorul seminţei. în unele cazuri, creşterea în volum nu este însoţită de o creştere în greutate. Astfel, seminţele germinate la întuneric, dau plantule cu volum sporit, dar cu greutate uscată în continuă scădere, datorită pierderii trepatet de substanţe organice în procese catabolice de respiraţie, ce predomină asupra proceselor de sinteză, practic nule în lipsa luminii. Creşterea plantelor se deosebeşte de creşterea animalelor, deoarece poate avea loc în tot cursul vieţii, iar numărul organelor sporeşte continuu, prin apariţia de noi tulpini, ramuri şi frunze, care nu au existat în sămânţă. Deoarece celulele au dimensiuni limitate, creştera include în primul rând înmulţirea celulelor. Celulele tinere, meristematice (embrionare) sunt specializate pentru îndeplinirea diferitelor funcţii ale ţesuturilor şi organelor. La plantele superioare, între etapa de înmulţire şi cea de diferenţiere (de transformare acelulelor meristematice în celule definitive) intervine alungirea celulelor, etapă în care acestea cresc mult în volum. Datorită creşterii apar noi organe şi planta îşi măreşte dimensiunile, creşte în înălţime şi grosime. Organele noi au însă alte însuşiri, comparativ cu organele analoage mai vechi. Frunzele tinere se deosebesc de cele bătrâne, ca şi frunzele de la etajul superior, faţă de cele de la etajul inferior, prin presiune osmotică, transpiraţie, intensitatea şi calitatea fotosintezei, intensitatea respiraţiei, etc. În cursul creşterii, organismul trece prin anumite etape de dezvoltare: germinare, plantulă, plantă matură, plantă cu flori şi fructe. Astfel, materia este într-o continua creştere şi dezvoltare. Dezvoltarea este ciclică şi apar noi indivizi, care repetă ciclul vital. Etapele creşterii plantelor Procesul de creştere are loc în mai multe etape, fiecare fiind o treaptă calitativ nouă în care celulele au o altă structură, noi calităţi, noi însuşiri. Aceste etape sunt: etapa creşterii embrionare, când are loc diviziunea celulară; etapa creşterii prin alungire sau extensie celulară şi etapa de diferenţiere internă a elementelor celulare, formându-se primordiile de rădăcină, tulpină, floare, fruct, frunze. La toate organele în creştere etapele sunt localizate topografic la rădăcină şi tulpină, iar la alte organe – cum sunt fructele tinere – se succed în timp. Mecanismul creşterii Creştera plantelor se realizează ca o rezultantă a unui complex de procese fiziologice şi biochimice determinate de activitatea ţesuturilor meristematice, de durata etapelor de creştere, de însuşirile biologice ale fiecărei specii şi de acţiunea factorilor de mediu din anul sau sezonul respectiv. Zonele de creştere la plante 49

La plantele superioare creşterea se efectuează în anumite zone de creştere, ce se pot evidenţia prin trasarea unor semne echidistante cu tuş pe rădăcini şi tulpini şi a unui caroiaj pe frunze (fig. 8.1, 8.2).
Fig. 8.2 – Stabilirea zonelor de alungire maximă a internodurilor tulpinii de Phaseolus vulgaris (d. Milică şi colab., 1982)

a. Creşterea rădăcinilor – se realizează prin activitatea ţesuturilor meristematice, localizate în zona netedă. Deasupra scufiei (pilorizei) există o zonă de diviziune celulară (meresis), în care se găsec celule meristematice cu conţinut ridicat în protoplasmă şi cu un nucleu voluminos, fără a se observa prezenţa vacuolei. Mai sus se află zona extensiei celulare (auxesis) şi apoi o zonă de diferenţiere celulară. Deci, la rădăcină există o creştere substanţială pe o lungime de 5-10 mm la vârf. La rădăcinile aeriene zona de creştere este existinsă la 20-500 mm. (fig. 40). Pentru creşterea rădăcinilor este folosită energia metabolică eliberată prin respiraţia celulelor. Energia degajată se poate transforma în energie mecanică, cu rol în pătrunderea vârfului de creştere a rădăcinii printre particulele solului. b. Creşterea tulpinilor • Creşterea în lungime a tulpinilor – depinde de gradul lor de segmentare, determinat de existenţa nodurilor şi internodurile. În depedenţa de localizarea zonelor de creştere (meristeme) la tulpinii se întălnesc:  Creşterea acropetală – în cazul când zona de creştere este subterminală şi situată la câţiva cm de la vârf – de exemplu la in.  Creşterea intercalară - când zona de creştere este intercalată între porţiuni care nu mai cresc. Zona de creştere poate să apară la baza tulpinii – ca la scapusul de Amaryllis sau la baza fiecărui internod, ca la reprezentanţii familiilor Equisetaceae sau Gramineae.  Creşterea lineară - în cazul când procesul este localizat pe toată suprafaţa internodurilor – de exemplu la Polygonum, Corylus. La majoritatea plantelor superioare cu tulpini nearticulate creşterea în lungime este îndeplinită de ţesuturile mersitematice localizate în vârful tulpinii, pe o zonă ce se întinde pe 10-15 cm (zona terminală). • Creşeterea în grosime a tulpinii se relizează prin activitatea ţesuturilor mersitematice secundare cu poziţie laterală – cambiul din cilindrul central şi felogenul din scoarţă. Participarea liberului secundar şi a elementelor scoarţei secundare este neînsemnată la îngroşarea tulpinii. Creşterea în grosime a tulpinii începe la scurt timp (3-18 zile) după deschiderea mugurilor, când se formeză primele celule ale inelului de îngroşare anuală. Acest proces durează 2-4 luni, cu variaţii în funcţie de specie şi de survenirea unor condiţii climatice favorabile sau nefavorabile, ce explică diferenţele în grosime ale inelelor anuale. c. Creşterea frunzelor meristemelor situate îndeosebi într-o zonă intercalară de la baza limbului, în vârf şi marginal (fig. 8.3). La Monstera deliciosa, ce prezintă limburile perforate, procesul de creştere nu are loc în anumite zone şi de aceea pe aceste porţiuni apar orificii de dimensiuni variate. • Creşterea în grosime a 50
• Creşterea suprafeţei limbului la plantelor dicotiledonate se realizează prin activitatea

Fig. 8.1 – Zonele de creştere la rădăcina de Vicia faba : a – marcarea cu tuş din mm în mm la începutul experienţei; b creşterea după 24 de ore în zonele marcate (d. Boldor şi colab., 1981)

frecvent peste 35-40oC. Un rol important în ritmul de creştere al plantelor îl are raportul dintre temperatura zilei şi cea a nopţii . Ea prezintă valori ce variază cu specia de plantă. prin extensie celulară şi diferenţiere. la tomate creşterea plantelor este normală dacă între temperatura de zi şi cea de noapte există o diferenţă de minimum 7oC (25oC ziua şi 18oC noaptea). viteza curenţilor de aer.reglată prin densitatea plantelor la unitatea de suprafaţă. 1983) fazelor de creştere şi a intensităţii de desfăşurare a proceselor de creştere prin diviziune sau prin extensie celulară. piersicul).frunzei se realizează prin activitatea unui ţesut meriatematic situat sub epiderma feţei superioare. factori edafici (structura solului. cedrul. Creşterea în volum a fructului prin extensie celulară se datorează activităţii auxinelor naturale sintetizate în seminţe şi difuzate în Fig. • Peţiolul frunzei are localizată zona meristematică pe toată întinderea sa. Factorii de mediu care influenţează procesul de creşetere Creşterea plantelor este influenţată de factorii de mediu şi depinde de natura şi intensitatea acestora. Factorii ce influenţează mersul creşterii plantelor pot fi grupaţi în factori climatici (temperatura. Boldor şi diferenţieri sub aspectul duratei colab. optim. Frunzele plantelor heliofile sunt mai groase. maxim) specifice fiecărei specii vegetale. cu un parenchim palisadic mai redus.care modifică permeabilitatea plasmalemei şi influenţează creşterea prin extensie celulară. d.) şi factori biologici (microorganismele. fagul. Influenţează asupra creşterii plantelor în mod diferenţiat. fiind cuprinsă între 18 şi 37oC. • Temperatura optimă asigură o creştere a plantelor şi a organelor sale cu intensitate maximă. parenchimul lor palisadic este alcătuit din mai multe straturi de celule. compoziţia chimică a solului etc. iar reţeaua fasciculelor conducătoare este mai rară.termoperiodismul. Creşterea plantelor este dependentă de intensitatea luminii. dar mai îndelungat în timp. la început. iedera etc. până la încetare. Aşa de exemplu. funcţie de specia de plantă şi de stadiul de dezvoltare. după care urmează în toată masa fructelor procesele de mărire în volum. în care se sintetizează materie organică. prin intermediul procesului fotosintetic.. dar de dimensiuni mai mici. Plantele de lumină (numite heliofite) cresc şi se dezvoltă foarte bine la lumina solară directă şi mai slab la umbră (de exemplu. Plantele de umbră (numite sciafite) preferă lumina mai puţin intensă (de exemplu. Î • Temperatura minimă necesară creşterii are valori diferite. • Temperatura. au multe stomate şi sunt dotate cu o reţea deasă de fascicule libero-lemnoase. diferite plante şi animale existente în sol etc. Influenţează ritmul de creştere al plantelor atât prin acţiuni directe.plantele crescute la lumină intensă au o talie mai mare şi sunt mai viguroase. BLACK (1969) prin existenţa unui sistem activ de absorbţie a radiaţiilor . umiditatea mediului. Fructele cresc. Numai la unele bacterii termofile maximul de temperatură este ridicat la 60-70oC. 8. În prezenţa luminii plantele cresc mai puţin intens decât la întuneric. prin punctele cardinale de creştere (minim. Relaţia dintre calitatea luminii şi intensitatea creşterii plantelor a fost explicată de către M.pigmentul fiind denumit fitocrom .). de calitatea acesteia şi de durata iluminării zilnice.). astfel că . cu celule având cloroplaste mai puţine şi mai mari. ce corespund cu etapele de creştere ale celulelor. cu activitate mai intensă în imediata apropiere a limbului. Speciile de plante provenite din climatul temperat suportă mai greu temperaturile ridicate şi mai uşor temperaturile scăzute. lumina. Producţia culturilor şi calitatea recoltelor sunt dependente de intensitatea luminii . b – după 4 zile de creştere) şi zona de creşeter la peţiolul pulpa fructului.3 – Zonele de creştere ale limbului la frunzele de Fagopyrum (a – aspectul iniţial. prin diviziune celulară. determină o scădere bruscă a ritmului de creştere. mesteacănul.în final . d – după 4 zile de creştere) (d. Ele au frunze mai subţiri. • Lumina. Între specii şi soiuri există de Tropaeolum (c – aspectul iniţial. în jurul temperaturii de 45-50oC. cât şi indirecte. Creşterea fructelor Fructele cresc în etape succesive. • Temperatura maximă. 51 . compoziţia aerului).

o astfel de stare este dăunătoare creşterii. provocată de ciuperca Giberella fujikuroi. Ei intervin în multe procese de morfogeneză. totodată. care nu acţionează separat. Giberelinele 52 . Compusul a fost ulterior preparat pe scară industrială şi livrat sub numele de giberelină în S. inhibitoare şi retardante. tulpinile şi frunzele cresc intens numai la o umiditate relativă a aerului de 50-60%. dar germinează repede la un grad de hidratare de 50-60%. acumulându-se. În schimb. după numele ciupercii care o produce. respectiv de gradul de hidratare a ţesuturilor. identificată ulterior cu acidul beta-indolil-acetic (A. dezvoltare şi de metabolism.A) a primit în literatură denumirea generală de auxină. cum sunt creşterea. vârfuri de tulpini şi rădăcini. a cărui formă imperfectă este Fusarium heterosporum. Se cunosc astăzi trei grupe mari de substanţe regulatoare de creştere: stimulatoare. au efect pozitiv asupra înrădăcinării butaşilor. după o perioadă de creştere mult redusă plantele rămânând scunde. car nu joacă rol de substanţe de nutriţie şi nu acumulează energie. stimuleză germinarea seminţelot. Substanţe regulatoare de creştere Substanţele regulatoare de creştere – denumite şi hormoni vegetali nu coorespund conceptului clasic de hormoni (denumire dată pentru prima dată substanţelor secretate de glande endocrine animale). spectrometrie. Auxinele naturale şi sintetice declanşează reacţii particulare de creştere. La mucegaiuri creşterea se reduce când hidratarea ţesuturilor scade sub 98% şi încetează sub 85%.A. În condiţii de secetă.. Giberelinele Giberelinele au fost descoperite în legătură cu o boală criptogamică la orez. b. polen. are loc blocarea creşterii prin extensie celulară. Ele produc modificări citologice specifice. Boala provoacă o creştere exagerată a plantelor şi etiolarea acestora şi purtând denumirea de "bakanae". se desfăşoară funcţiile fiziologice normale ale plantelor. Heteroauxina. au rol activ asupra înfloririi. pentru că nu au specificitate bine delimitată şi nu sunt întotdeuna transportate la destinaţie. puieţilor şi arborilor la transplantări. rizogeneza. nici o saturare completă a plantelor cu apă nu este benefică pentru acestea. cu frunze şi flori mici. frunze tinere. alcătuite din celule foarte mici. precum şi a întârzia îmbătrânirea celulelor şi ţesuturilor. ce au fost identificate prin metode moderne de separare şi analiză (electroforeză. Seminţele uscate rămân în stare de repaus şi îşi păstrează viabilitatea pe o lungă perioadă de timp. Ritmul de creştere a rădăcinilor înregistrează un maximum când atmosfera solului este saturată în vapori de apă. ovar fecundat.I. Se cunosc în prezent peste 60 gibereline notate cu GA1-GA60. fructificarea. deoarece determină formarea de ţesuturi slab diferenţiate. ci se intercondiţionează reciproc. Auxinele Auxinele naturale au fost evidenţiate în concentraţii deosebit de reduse – în diferite organe ale plantelor. la o deshidratare a ţesuturilor meristematice. în organele cu creştere activă (muguri. ci iau naştere chiar la locul de acţiune. cotiledoane. au rol în formarea fructelor partenocarpice (fără seminţe) şi de a reduce căderea prematură a fructelor. 1. Izolarea giberelinei a fost realizată în 1935 de către T. în special. cu condiţia ca zonele de creştere să fie protejate contra deshidratării prin acoperire cu bractei sau cu un strat cuticular gros. şi de acid giberelic în Anglia. seminţe imature). în toate fazele de creştere şi dezvoltare. Influenţează atât etapa embrionară. astfel că la lăstari şi frunze încetează alungirea. YABUTA.U. Pe de altă parte. o verigă intermediară între gene şi sinteza enzimelor. Funcţie de turgescenţa celulară. SUBSTANŢE STIMULATOARE a. Hormonii vegetali sunt subsatnţe foarte active. diferenţiat de la o specie la alta. cromatografie). care o denumeşte giberelină. asigurând ritmul de creştere a celulelor prin diviziune şi extensie. Lipsa apei are urmări negative în special asupra fazei embrionare. Cantităţi infime de auxine se găsec în cambiu şi în ţesuturile parenchimatice.• Umiditatea. reprezintă rezultatul unor procese complexe de interacţiune între aceste tipuri de substanţe. nerezistente. constituind. înflorirea etc. astfel că reacţiile plantelor. mai mult. cât şi extensia celulară.

modificări benefice ale metabolismului vegetal general: intensificarea transpiraţiei. puromicina). stimularea înfloririi şi fructificării. ei nu produc malformaţii şi se pare că nu sunt substanţe cancerigene. Inhibitorii naturali au acţiune antiauxinică şi antigeberelinică. precum şi a creşterii sistemului radicular. Citochininele. II etc. c. respectiv din peduncul.naturale au fost detectate în circa 130 specii de plante superioare (100 specii de dicotiledonate şi 30 specii de monocotiledonate). Citochininele – denumite şi fitochinine – au fost evidenţiate la ferigi. prin sporirea conţinutului de auxine din ţesuturi. efectul principalelor grupe de substanţe regulatoare de creştere. 3. mărirea rezistenţei plantelor la factorii nefavorabili. scopoletina. Acumulate în aer. Acţiunea lor fiziologică se materializează prin modificarea caracterelor anatomo-morfologice ale plantelor. prin efectul de frânare exercitat asupra diviziunii mitotice celulare. ]ntârzierea îmbătrânirii ţesuturilor. pe baza bibliografiei şi a notelor de curs. Spre deosebire de inhibitorii sintetici. se integrează în metabolism. Labiatae. modificarea dominaţiei apicale. Retardanţii se manifestă ca substanţe antimetabolice. de unde migrează acropetal spre fructe. odată cu curentul de transpiraţie. stimularea creşterii tulpinii şi a frunzelor. scăderea conţinutului de amidon şi mărirea concentraţiei de zaharuri solubile. cumarina. Papillionaceae. florizinul etc. acidul clorogenic. Un compus inhibitor cu funcţie fiziologică aparte este etilena (CH2âCH2). SUBSTANŢE CU ACŢIUNE RETARDANTĂ Retardanţii constitue o grupă de substanţe active ce exrcită o acţiune mai moderată de inhibare a creşterii plantelor. prin frânarea proceselor de creştere în lungime a tulpinilor şi lăstarilor. Se codidică cu denumirile Compusul I. alge. întârzierea procesului de îmbătrânire celulară. SUBSTANŢE INHIBITOARE Cuprind produ. Giberelinele accelerează creşterea organelor vegetale. Întrebări: • Care sunt etapele creşterii? Dar zonele de creştere la plante? • Care sunt grupele mari de substanţe regulatoare de creştere (daţi exemple pentru fiecare grupă)? Temă: Prezentaţi comparativ. Cumarina – se sintentizează în frunze şi se acumulează în diferite ţesuturi vegetale (fructe.) şi artificiali (hidrazida maleică. La plantele superioare s-au găsit în seminţele în curs de germinare. frunze şi muguri. Astfel de substanţe nu se găsesc în plante. Prezenţa citochininelor în xilem arată că sinteza acestor compuşi naturali se face în rădăcini. Ea inhibă încolţirea seminţelor. muşchi. Principalii inhibitori naturali cunoscuţi până în prezent sunt Acidul abscisic (ABA) a fost identificat în toate organele angiospermelor. în rădăcini. Acţiunea fiziologică a gibelinelor cuprinde stimulatea germinării seminţelor. un gaz ce se formează în ţesuturile plantelor superioare şi ciuperci. ca şi ceilalţi stimulatori de creştere au acţiuni multiple: stimularea diviziunii celulare. cloramfenicolul. antiauxinice şi antigiberelinice. diferenţierea şi formarea organelor la plante. stimularea înfloririi. în momentul când se aplică plantelor. prin hidroliza celulozei din peţiol. Citochininele Denumirea lor vine de la proprietatea acestor substanţe de a stimula diviziune celulelor (citochineza). fructificării şi maturării fructelor. Orchidaceae etc.i naturali (acidul abscisic (A.). dar. acidul cinamic. determină căderea masivă a frunzelor şi fructelor.A.B. seva brută. 2. ♦ STAREA DE DORMANŢĂ A PLANTELOR 53 . seminţe) la specii din familiile Umbelliferae. fructe.

biochimice şi fiziologice complexe. Cele două perioade ale ciclului lor de dezvoltare se succed într-o ordine bine determinată. La plantele inferioare starea de dormanţă apare la spori şi zigoţi. ca rezultat. Se consideră că germinaţia se desfăşoară până în momentul apariţiei clorofilei. temperatura acestuia etc. În cursul perioadei de dormanţă (de viaţă latentă) intensitatea proceselor metabolice din plante scade foarte mult. ♦ GERMINAREA SEMINŢELOR Germinarea seminţelor reprezintă un ansamblu de modificări morfologice anatomice. substanţele cu greutate moleculară mare se transformă în substanţe cu greutate moleculară mică.). Pentru germinare. amide. ele fiind utilizate în procesele de creştere ale embrionului. aeraţia solului. plantele trec în perioada de dormanţă. După natura substanţelor de rezervă seminţele pot fi grupate în amidonoase (reprezentate prin cele care conţin în proporţie mare hidraţi de carbon). iar procesele de creştere sunt aproape oprite. Primăvara ele formeză frunze. În timpul proceselor de degradare a acestor substanţe de rezervă. În zona temperată alternarea perioadelor calde cu perioade reci influenţează puternic activitatea plantelor. ale condiţiilor favorabile şi nefavorabile pentru viaţă. peptide. care permit trecerea embrionului de la starea de repaus sau de viaţă latentă la starea de viaţă activă. Glicerina se transformă în zaharuri. în funcţie de succesiunea ritmică a anotimpurilor. lăstari şi apoi înfloresc şi produc fructe. oleaginoase (care conţin în proporţie mare lipide) şi albuminoase (care conţin proteine în proporţie mai mare). determinată o ritmicitate a intensităţii proceselor vitale. aminoacizi. METABOLISMUL GERMINĂRII În cursul germinării are loc degradarea substanţelor de rezervă din seminţe. Pentru majoritatea plantelor dormanţa este o condiţie necesară. Acestea se oxidează şi dau naştere la ATP. iar la plantele superioare la ţesuturile somatice şi meristematice ale cormului şi la seminţe. ce este condiţionată de o serie de factori interni şi externi (umiditatea solului. Pe parcursul ei procesul de diferenţiere celulară poate avea loc. iar acizii graşi intră în ciclul acizilor tricarbaxilici în procesul de respiraţie a embrionului. ciclul de viaţă al plantelor se compune din perioade în care se desfăşoară o activitate fiziologică intensă şi din perioade de dormanţă (repaus). pe cale enzimatică. amoniac. Amoniacul se reutilizează la sinteza de aminoacizi. Aceste schimbări. Amidonul din seminţe este degradat sub acţiunea enzimelor specifice (hidrolaze şi fosforilaze) până la glucide simple.Starea de dormanţă este o etapă specifică ciclului vital al plantelor. Proteinele de rezervă (grăunciorele de aleuronă) sunt hidrolizate de către proteaze şi sunt descompuse în substanţe din ce în ce mai simple. adică la creşterea activă. Toamna are loc căderea frunzelor. când planta începe să relizeze reacţii de fotosinteză şi devine autotrof fotosintetizantă. fără de care nu pot trece la faza următoare a ciclului. Ca rezultat. Întrebare: Câte forme de manifestare a stării de dormanţă la plante cunoaşteţi? Temă: Comparaţi condiţiile de realizare a formelor de dormanţă ale organismelor vegetale prezentate în curs şi în bibliografia recomandată. Întrebare: Cum clasificaţi seminţele plantelor. independentă din punct de vedere trofic. Lipidele se transformă sub acţiunea lipazei în glicerină şi acizi graşi. Dormanţa este o noţiune relativă. în funcţie de natura organică a rezevelor acumulate? Temă: Ce aplicaţii practice are cunoaşterea procesului de germinare a seminţelor? 54 . seminţele trebuie să posede o anumită capacitate sau facultate germinativă. solubile în apă. care constituie materialul de bază pentru sinteza de noi molecule de proteine.

Plantele bienale au ciclul ontogenetic de doi ani. care înfloreşte după 8-10 ani şi apoi moare. ca factor ecologic. în care are loc transformarea meristemului vegetativ în primordii florale. substanţe necesare formării florilor. în primul an cresc numai vegetativ. Formarea florilor cuprinde transformări organogenetice profunde la nivelul meristemului de creştere şi se realizează prin diferite fenomene de creştere. etapele de realizare ale antezei (utilizaţi şi cunoştinţele acumulate din lectura capitolelor de hitogeneză şi organogeneză). antofitele cuprind următoarele grupe de plante:  Plante efemere – ce au ciclul de vegetaţie foarte scurt. la unele bacterii acest ciclu este de câteva minute. histogeneza. astfel. Aici sunt cuprinse plantele anuale. de exemplu Agave americana. înainte de toate. Plantele răspund în mod distinct la alternarea perioadelor de lumină şi întuneric. constituind stadii obligatorii. bienale şi perene. ce ar fi sintetizat în frunze (sub influenţa factorilor de mediu). ce se acumulează în celule. ce se manifestă numai sub influenţa factorilor de mediu. generativă. fiind urmată de înflorire. datorită creşterii primordiilor florale. pe baza datelor extrase din bibliografia recomandată şi. Dintre factorii externi. Înflorirea plantelor perene nu este urmată de moartea lor. iar la unele plante superioare poate fi de sute de ani. iar în al doilea an formează flori şi fructe. formându-se. ce produc transformări în metabolismul plantei. de 5-6 săptămâni. Reacţia fotoperiodică este. ci influenţează starea fiziologică a plantelor. Fotoperiodismul trebuie considerat ca o adaptare genetică a plantelor la succesiunea anotimpurilor. 55 . Durata ciclului individual de dezvoltare la plante este foarte diferită. deschiderea florilor. Aceasta este o adaptare realizată în decursul filogeniei la schimbările normale anuale ale mediului în biotop. determinată de factori ereditari. îmbătrânirea şi moartea individului. trecând prin anumite etape calitative. modificând raportul cantitativ al diferitelor substanţe nutritive. formarea mugurului floral. Stadiul în care temperaturile joase pozitive reprezintă condiţia trecerii de la faza vegetativă la cea generativă se numeşte vernalizare (iarovizare). prin prezentul curs.  Plante monocarpice – ce fructifică numai o dată în ciclul de viaţă individual. o reacţie de adaptare a plantelor la durata zilei.  Plante policarpice – ce trăiesc mai mulţi ani (perene) şi înfloresc în fiecare an sau la doi ani. dezvoltarea constituie evoluţia individuală a plantelor. formarea părţilor reproducătoare (polen şi ovul). Altă teorie susţine că transformarea meristemului vegetativ în mersitem floral are loc sub influenţa stimulatoare a unui hormon floral sau florigen. organogeneza şi trecerea de la viaţa latentă la viaţa activă. Ciclul de dezvoltare a plantelor cuprinde mai multe etape: vegetativă. originară din Mexic. temperatura joasă pozitivă şi durata de iluminare zilnică (fotoperioade) au un rol primordial în procesul de dezvoltare a plantelor.B. cum sunt: diviziunea. începând cu germinaţia. DEZVOLTAREA PLANTELOR Spre deosebire de creştere. Ţinând cont de interdependenţa dintre perioada vegetativă şi cea reproductivă. ce se încheie cu înflorirea şi fructificarea. Există şi plante monocarpice perene. de acumulare de masă vegetativă. la unele talofite este de la câteva ore la câteva săptămâni. Apariţia florilor este dirijată de factorii externi. Întrebare: Câte grupe de plante cunoaşteţi. în funcţie de durata ciclului lor de viaţă? Temă: Detaliaţi. După KLEBS (1918) factorii externi nu acţionează direct asupra proceselor de reproducere. alungirea şi diferenţierea celulară. iar creşterea vegetativă este reluată în fiecare an. Anteza (formarea florilor) cuprinde mai multe etape: inducţie forală. Astfel. iar stadiul în care durata zilei de lumină este factorul determinat al dezvoltării plantelor se numeşte fotoperiodism (fotoperioade). care este un fenomen cantitativ. de unde ajunge în meristemul apical şi activează genele florale. Această evoluţie duce la realizarea ciclului ontogenetic şi cuprinde o serie de modificări morfologice.

Sunt prezente la sporangii ferigilor (de exemplu Polypodium. 9. FENOMENELE DE EXCITABILITATE ŞI MIŞCARE LA PLANTE Mişcarea este o însuşire esenţială a materiei vii. 9. proprii organismelor. ♦ MIŞCĂRILE ACTIVE Se realizează pe baza unui travaliu executat de către structurile organelor sau organismelor ce participă la efectuarea lor. Péterfi şi Sălăgeanu. de agenţi fizici sau biologici. aruncând polenul la o oarecare distanţă. Sunt caracteristice filamentelor staminale de la unele plante din familia Urticaceae. necesare sintezei substanţelor organice. La maturitatea polenului. anterele concrescute la baza filamentelor se desprind de acestea şi execută o mişcare bruscă de întindere. care pe timp de secetă se desfac brusc. de apă şi de energie.1 – Păstăi de Orobus vernus în stare închisă (a) şi în cursul deschiderii (b) aruncând o sămânţă (d. cât şi la animale. aceste mişcări sunt subîmpărţite în: ♦ mişcări autonome – ce se execută sub acţiunea unor factori interni. Mişcările plantelor se împart în mişcări pasive şi mişcări active. 56 . ♦ mişcări induse – produse de direcţia de acţiune sau de variaţiile de intensitate ale unor factori ai mediului extern. Fig. ca urmare a micşorării sau măririi cantităţii de apă de imbibiţie a micelelor de celuloză care intră în alcătuirea pereţilor lor şi sunt orientate diferit pe cele două feţe ale acestora. Sunt caracteristice fructelor uscate şi se realizează prin modificări inegale alevolumului diferitelor părţi care alcătuiesc organul. ambele categorii de mişcări întâlnindu-se atât la plantele libere. Mişcările prin imbibiţie. implicând deci un consum de energie. producându-se prin modificarea volumului celular.1). mişcarea se realizează prin deplasarea în întregime sau prin orientarea organelor spre sursele de substanţe nutritive. Cea mai simplă este mişcarea browniană. aceştia execută mişcări rapide de aruncare la distanţă a sporilor. 1972) Mişcările prin coeziune. Mişcările prin aruncare. La plante. Ele se realizează fără consum de energie din partea plantelor şi se întâlnesc mai ales la plantele fixate de substrat. Ca exemplu sunt păstăile de Orobus vernus . În această categorie de mişcări intră : ● Mişcările intracelulare Sunt mişcări pe care le fac organitele celulare. întâlnită atât la plante. dintr-un loc în altul. La rândul lor. agitaţia particulelor fiind determinată de mişcarea browniană în vacuolă şi transmisă în protoplasmă prin intermediul tonoplastului. ♦ MIŞCĂRILE PASIVE Sunt favorizate de prezenţa unor adaptări. Majoritatea mişcărilor pasive se bazează pe mecanisme fizice.9. organitele intracelulare sunt animate de o mişcare dezordonată în toate sensurile prin hialoplasmă. ce permit plantelor întregi sau anumitor organe ale acestora să fie deplasate. executând o răsucire într-o spirală spre interior (fig. cât şi la cele fixate pe diferite substraturi. când forţa de coeziune dintre moleculele de apă şi pereţii celulelor inelului mecanic al sporangelui este învinsă de rezistenţa opusă de structurile acestuia.

cât şi mişcări active. (fig. ca urmare a prezenţei în ea a unor filamente proteice capabile să se scurteze prin ciclozare sau să se lungească prin desfacerea ciclurilor. Ele se stusuază cu ajutorul clinostatului. cât şi la cele superioare. Fig. Fig. unde nucleii se deplaseză spre punctele cu activitate metabolică mai intensă.3 . cloroplastele se orientează per-manent cu muchia pe direcţia razelor de lumină. se presupune că această mişcare se datoreşte unor contracţii şi relaxări succesive ale citoplasmei. topismele cuprind următoarele tipuri: deci 57 . pot provoca la plantele fixate de substrat excitaţii. La rândul lor. b – prezentarea din profil a cloroplastelor în lumină intensă (d. 9. 9. Anumiţi factori externi. 1.• Mişcarea citoplasmatică. fiind induse de acest factor de mediu şi fac parte din categoria tactismelor celulare. fiind induse de direcţia de acţiune a acestuia. orientându-se cu latura mai mică spre razele de lumină. cloroplastele se aglomerează pe pereţii transversali. în lumină slabă. Mecanismul mişcării este explicat fie prin curenţii citoplasmatici. Raianu. de exemplu. 1981) Mecanismul său este insuficient cunoscut. ce vor determina o reacţie în modul de orientare a organelor. care antrenează cloroplastele în mişcare.. numită încă cicloză sau dineză este stimulată de prezenţa substanţelor glucidice. TROPISMELE Sunt mişcări de creştere determinate de acţiunea unilaterală a unui factor. concentraţia substanţelor chimice. pentru a coordona refacerea acestuia. nucleii se deplasează către peretele celular din apropierea rănirii. 9.2 – Schema realizării curenţilor citoplasmatici în celula vegetală adultă (d. cloroplastele se aglomerează pe pereţii laterali ai celulelor. fie prin modificarea tensiunii superficiale a învelişului lor. Boldor şi colab. Acest tip de mişcări se realizează deci în funcţie de intensitatea luminii din mediu. în cazul unei răniri.3).2). 1982) ►MIŞCĂRILE PLANTELOR FIXATE DE SUBSTRAT La plantele fixate de substrat s-au constat atât mişcări pasive. apa. cum ar fi lumina. cu latura mai mare orientată spre razele de lumină. • Mişcările nucleare se pot observa în perii absorbanţi ai rădăcinilor şi în tuburile polinice. Când lumina este mai slabă. gravitaţia. intervenind în modificarea intensităţii respiraţiei şi în modificarea vâscozităţii citoplasmei.Mişcările fototactice ale cloroplastelor: a – prezentarea din faţă a cloroplastelor. Când lumina este mai intensă. În celulele palisadice ale frunzelor. 9. care intervin ca sursă energetică (fig. Temperatura şi curenţii electrici au acţiune puternică asupra dinezei. • Mişcările cloroplastelor s-au constatat atât la plantele inferioare.

în apropierea unei surse de lumină (d. ciuperci. care asigură orientarea generală a plantelor în natură. determinând orientarea frunzelor spre lumina optomă. determinată de acţiunea unilaterală a acestui factor. Fig. Péterfi şi Sălăgeanu) • Geotropismul. 9. pentru pătrunderea fasciculului de lumină (fig. aceasta ca o consecinţă a ortofototropismului pozitiv al peţiolului.4 – Orientarea organelor unei plante de muştar. chemotropismul este pozitiv. După câteva ore se poate vedea curbarea vârfului tulpinii spre sursa de lumină şi orientarea rădăcinii în sens opus. tulpina manifestă un fototropism pozitiv. Fig. în creştere. iese la suprafaţa solului şi frunzele se orientează în 1972) poziţie potrivită pentru captarea energie solare. Geotropismul orienteză organele plantelor pe direcţia acţiunii forţei de atracţie a Pământului (fig. 9. Péterfi şi Sălăgeanu. Curburile fototropice au loc în zona de alungire a celulelor şi se evidenţiază introducând plante tinere într-o cameră obscură. iar frunzele – fiind plagiotrope .5 – Curbura pozitiv ortogeotropă a Datorită acestui tip de tropism rădăcina pătrunde rădăcinii (r) şi negativ ortogeotropă a tulpinii (t) a în sol. 9. 9. iar când organul în creştere se curbează evitând o soluţie din mediu. Este fenomenul de orientare a plantelor spre lumină. Deci geotropismul orientează organele plantei în poziţia potrivită desfăşurării normale a proceselor fiziologice. se curbează în direcţia razelor de lumină. Aceasta explică poziţia verticală a tulpinii plantelor care cresc pe teren înclinat. Este o mişcare de creştere determinată de acţiunea unilaterală a apei în mediu. Este mişcarea de creştere a plantelor. • Higrotropismul (hidrotropismul). La plantele superioare. iar rădăcina în jos (geotropism pozitiv). iar tulpina unei plăntuţe. Când curbura se face spre partea cea mai concentrată a soluţiei mediului. Orientarea organelor spre locurile mai umede se face prin reacţii 58 .îşi orientează limbul în aşa fel încât razele de lumină să cadă perpendicular pe ele. crescută cu rădăcina într-o soluţie minerală nutritivă. absoarbe apa cu substanţele minerale. rădăcina un fototropism negativ.• Fototropismul. determinate de acţiunea unor substanţe chimice.4). constituind o mişcare de creştere. Reprezintă apariţia curburilor de creştere ale organelor plantelor. s – sămânţă (d. În cazul când sunt iluminate unilateral. Fenomenul de fototropism este de mare importanţă pentru plante. cât şi tulpina sunt paralel fototrofe sau ortofototrofe. •Chemotropismul. Între acţiunea forţei de gravitaţie şi acţiunea luminii există o sincronizare. licheni). orientarea organelor nu este supusă întâmplării: tulpina totdeauna va creşte în sus (geotropism negativ). prevăzută cu un mic orificiu. Atât rădăcina. Geotropismul este prezent atât la plantele inferioare (alge.5). provocată de acţiunea unilaterală a forţei de gravitaţie. chemotropismul este negativ. cât şi la plantele superioare. plantele tinere.

În cazul în care creşterea este mai rapidă pe partea superioară a organului se va produce o epinastie. Sensibilitatea maximă a cârcelului este pe faţa inferioară şi pe feţele laterale. Higrotropismul are mare importanţă pentru viaţa plantelor.6). La unele plante (Clematis. la susţinerea tulpinii agăţătoare. Excitanţii răspunzători de apariţia tigmotropismului sunt de natură mecanică: răniri. se produce o hiponastie. Aceste mişcări se constată la organe cu simetrie dorsiventrală şi se realizează prin modificarea intensităţii creşterii sau prin modificarea turgescenţei celulelor pe două feţe opuse. a. sau termică: temperaturi ridicate sau scăzute aplicate local. Spre deosebire de tropisme. Fig. nastiile sunt mişcări provocate de factori cu acţiune difuză: schimbarea temperaturii sau a intensităţii luminii. În categoria nastiilor amintim: •Termonastiile. b – după atingerea suportului cârcelul formează un resort intermediar între suport şi tulpină. poartă denumirea de nastii. • Tigmotropismul. Dacă fenomenul de creştere este mai rapid pe faţa inferioară. care provoacă. 9. 1981) 2. astfel. determinate de acţiunea uniformă a unor factori fizici sau chimici.6 – Cârcei de Bryonia dioica: a – înainte de atingerea suportului. Acest fenomen se întâlneşte la cârceii de la viţa-de-vie. Se datoresc variaţiilor de temperatură ale mediului înconjurător. care se deschid la creşterea temperaturii mediului ambiant şi se închid la scăderea acesteia (fig. care determină deschiderea mugurilor şi a florilor. Rădăcinile plantelor reacţionează în atmosfera solului cu o umiditate de 80-100 %. răsucindu-se pe suport şi ajuntând. trandafir. şofran ş. Tropaeolum).7). 9.. 9. 59 . închiderea învelişului floral.higrotropice pozitive şi este intâlnită la rădăcini şi rizoizi. Este mişcarea unor organe ale plantelor provocată de excitanţii de contact (de atingerea de un obiect). la altele (Bryonia dioica) la cârcel (fig. curenţi electrici etc. c – cârcelul care nu a atins suportul rămâne chircit (d. Ele se evidenţiază cu uşurinţă la florile de lalea. permiţându-le orientarea spre sursele de apă. la rădăcinile adventive. . tigmotropismul se observă la peţiol. Boldor şi colab.. de exemplu. faţa sa superioară fiind mai puţin sensibilă. Reacţiile higrotrope sunt mai puternice decât cele geotrope.. la unele flori. iar la Vanilla. care execută în cursul creşterii lor – în momentul când găsesc un suport – o mişcare de circumferinţă. NASTIILE Mişcările de creştere neorietate.

Aceste mişcări provocate de excitaţii mecanice se numesc seismonastii. sr – stamină recurbată. b – la cu trecerea de la noapte la zi. 1983) Cauzele mişcării nictinastice sunt schimbările de temperatură şi de intensitate a luminii. perii senzitivi de pe frunze sau chiar întregul limb foliar se lasă în jos. provocate de atingerea lor sau de prezenţa unor substanţe chimice. o dată Crocus luteus: a – la temperatură joasă. dacă sunt atinse de insecte. se curbează brusc. atingând antera de stigmat. 9. în vecinătatea unei nectarii. 1972) 60 . s – sepale (d.10) care.7 – Floare de păpădie. P – pistil. 9. 1982) Fig.9 – Mimosa pudica: frunza în poziţie normală (a). p – pulvinul (d. În general.Aceste mişcări se realizează printr-o creştere mai intensă pe faţa internă a petalelor (având ca rezultat închiderea corolei. b – poziţia frunzei în urma aplicării unui stimul tactil. • Seismonastiile: la unele plante. b – poziţia de zi (stânga) şi de noapte (dreapta) la frunzele de Phaseolus multiflorus (d Boldor şi colab. 9. pe faţa sa inferioară. Péterfi şi Sălăgeanu.  Un alt exemplu îl constitue filamentele staminelor de Berberis vulgaris (fig. Sunt mişcările unor organe ale unor specii de plante.8 – Mişcări nictinastice la frunze: a – poziţia frunzelor în timpul zilei (stânga) şi în timpul nopţii dreapta) la trifoi (după Belzung). lobii stigmatelor. în care au loc fenomene de refacere ale organismului. atingerea plantei este urmată de coborârea frunzelor. Foarte multe flori îşi închid corola în timpul nopţii şi o deschid dimineaţa (de exemplu florile de Fig. ulterior. executată în 1/4-1/2 oră.10 – Mişcările seismonastice provocate experimental ale filamentelor staminale de la Berberis vulgaris : se – stamină etalată. p – petale. Aceste mişcări favorizează polenizare enomofilă sau anemofilă). în stare închisă. în stare deschisă (d. Sunt provocate de alternarea zilei cu noaptea. temperatură ridicată. Excitaţia este transmisă numai în lungul filamentului respectiv. 9. 1972) Fig. Exemplul cel mai elocvent este Drosera rotundifolia. la atingerea cu un obiect solid.8). 9. Zona cu sensibilitate mărită este la baza filamentului. 9. Péterfi şi Sălăgeanu.  La Mimosa pudica (fig. ca şi al altor plante insectivore. filamentele staminelor. După un timp scurt apare o mişcare de revenire. Fig. la unele leguminoase se schimbă poziţia foleolelor frunzelor. de unde şi denumirile de fotonastii şi termonastii. in) (fig. •Tigmonastiile şi chemonastiile.9). care foloseşte mişcarea tentaculelor pentru prinderea prăzii. după o reacţie. • Nictinastiile.. planta intră într-o fază refractară. 9. pe faţa externă a acesteia (ducând la des-chiderea corolei. în condiţii de temperatură crescută). Raianu. bănuţei. în condiţii de temperatură joasă) şi.

se încolăcesc în jurul acestuia. susţin greu frunzele. de la ambele sexe.. iar după factorul care le provoacă li sa dat denumirea de: • Chemotactism manifestat de către microorganisme faţă de glucoză. zaharoză. 9. 1983) ►MIŞCĂRILE PLANTELOR LIBERE Algele verzi şi cele albastre-verzi. Fig. Ca exemplu de circumnutaţii menţionăm mişcările tulpinilor de la plantele volubile (fig. • Nutaţiile periodice sunt mişcări executate de vârful tulpinii şi de vârful rădăcinii. acestea luând poziţia orizontală (fig. diatomeele.Apar în cazul îndepărtării cotiledoanelor în timpul germinării seminţelor. Mişcările autonome sunt determinate de factorii interni ai plantei. Aceste plante au tulpini relativ flexibile. de aceea. • Nutaţiile efemere se produc o singură dată în viaţa plantei. ele se realizează în zona de alungire a celulelor şi rezultă prin modificarea succesivă a intensităţii creşterii celulelor de jur împrejurul axei centrale a organului respective. În cazul în care în apropierea lor este un suport. 1983) Fig. zorelele – şi plante volubile ce execută această mişcare spre dreapta – hameiul. 61 . NUTAŢIILE La plantele fixate de substrat se întâlnesc mişcări autonome şi mişcări induse. lactoză..11.11 – Mişcare de nutaţie efemeră a cotiledoanelor la Phaseolus vulgaris (d. 9. Asemenea mişcări se numesc nutaţii. în jurul unui ax central. asparagină. având loc atunci când factorii mediului extern sunt constanţi. Există nutaţii efemere şi nutaţii periodice. 9. Mişcările plantelor libere se realizează în diferite moduri şi au rolul de a deplasa plantele spre locuri mai favorabile vieţii. pentru că ţesutul lor mecanic este mai slab dezvoltat şi. în sens pozitiv. iar faţă de salicilatul de sodiu în sens negativ.12 – Mişcare de nutaţie efemeră a vârfului tulpinii la Pisum sativum (d. Boldor şi colab. 9. Boldor şi colab. Aceste mişcări se numesc tactisme. orientând frunzele spre lumină. Aceste mişcări se mai numesc şi circumnutaţii. Există plante volubile la care tulpina circumnutează spre stânga – fasolea urcătoare.12). flagelatele şi unele bacterii se deplasează cu întregul corp. 57).3. iar la unele criptogame vasculare şi gimnosperme se mişcă numai gameţii.

Mihaela Niţă. 2001– Biochimia şi fiziologia legumelor şi fructelor.. Dorobanţu N. Didactică şi Pedagogică Bucureşti. Ed. 1997 – Celula vegetală. 1983 – Fiziologia plantelor . Ed.. Boldor O. II. dacă se aşează..Universităţii"Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. Lumina – Chişinău. umiditate.. Medicală Bucureşti. Ed.. temperatură. Boldor O.nutrimente) le este mai convenabilă. tactismele permit deplasarea lor spre zonele în care valoarea unor factori ai mediului (lumină..  Deşi rolul unora dintre mişcări nu este cunoscut. Elena Haţieganu.. Junimea Iaşi. Ceres. 1982 ..  Unele nastii (nictinastiile şi termonastiile) permit protejarea părţilor mai sensibile ale florilor (androceul şi gineceul). completându-vă cunoştinţele cu datele culese din bibliografia recomandată şi din lectura celorlalte capitole din prezentul curs. Raianu O. Ed. Burzo I. 1981– Fiziologia plantelor.. algele verzi mobile au. Atanasiu L. Raianu O. Procese fiziologice din plantele de cultură. 1979 şi 1982 – Fiziologia plantelor.Fiziologia plantelor.• Fototactism care reprezintă mişcarea de deplasare a microroganismelor mobile spre locurile cu o luminozitate optimă pentru efectuarea fotosintezei.. Liliana Bădulescu. Miruna Bibicu. Press Polytechniques et Universitaires Romandes Laussane. 62 .. marea lor varietate şi modalităţile diverse de realizare a acestora demonstrează capacitatea extraordinară a reprezentanţilor regnului vegetal de a percepe excitaţiile din mediu şi de a răspunde la ele într-un mod adecvat. Neamţu G.lucrări practice. Temă: Dezvoltaţi. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ • • • • • • • • • • • • • • • Aspazia Andronache. Viorica Teşu... Universitatea „Alexandu Ioan Cuza” din Iaşi.şi Sălăgeanu N. Aurelia Dobrescu. Ed. Constantinescu D. Aşa de exemplu.1999 – Fiziologia plantelor de cultură.. Richter G. pe o bucată de hârtie de filtru o porţiune de plamodiu şi se introduce un capăt în apă rece şi altul în apă caldă.Bucureşti. Polixenia Nedelacu.1993 – Métabolism des végétaux. Trifu M. Acad. spre extremitatea anterioară. de exemplu. 1983 – Biologia moleculară a celulei vegetale. o pată oculară sau stigmă. I. vol.  La plantele superioare tropismele determină orientarea organelor lor într-o manieră care să le permită utilizarea mai bună a diferiţilor factori. Bicureşti. Did. 1984 – Ecofiziologia plantelor. contribuind la perpetuarea speciilor şi la menţinerea arealului lor.. 1992 şi 1993 – Fiziologia plantelor. vol. I. Didactică şi Pedagogică . care conţine carotină şi care se pare că ar avea rol în perceperea lumnii. Physiologie et biochimie. Burzo I. Ed. Molea I.. Întrebare: Câte tipuri de tropisme cunoaşteţi ? Dar de nastii ? (exemplificaţi). Viorica Voican. Liliana Bădulescu. Tarhon P. Acatrinei G. Ed. Gherghi A.. Ed. iar altele (nastiile staminelor) favorizează procesul de polenizare. Gr. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. Ed. Raianu O. 2009 – Cercetări morfologice şi histo-anatomice referitoare la unele plante semiparazite şi parazite din flora României – teză de doctorat. Liliana Mărgineanu. • Termotactism vizibil la mixomicete. Trifu M. Toma C. vol. II. Ed.. se constată deplasarea plasmodiului spre apa caldă. 1991– Reglarea proceselor ecofiziologice la plante. 1981 – Biochimie vegetală. 1972 .  La plantele libere. Ed..  Mişcările pasive au rol în răspândirea seminţelor sau a sporilor. Baia V.. Didactică şi Pedagogică – Bucureşti.. Florica Popescu.Fiziologia plantelor. Milică C. Ed. şi Pedagogică Bucureşti. Elena delian. Suciu T. rolul biologic al mişcărilor în viaţa pălantelor. Ed. Rom Bucureşti. I şi vol. I şi vol. Ceres Bucureşti. Péterfi Şt. ROLUL MIŞCĂRILOR ÎN VIAŢA PLANTELOR Mişcările caracteristice diferitelor plante au rolul de a le permite explorarea şi exploatarea eficientă a factorilor mediului extern.Universităţii"Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi...

. Ed. I. Ed.• • • • Toma C. Ed. 1982 – Fiziologie vegetală.1. Maria-Magdalena Zamfirache. vol. Universităţii „Alexandru Iaon Cuza” din Iaşi. Voica C. Azimuth Iaşi. Universităţii „Alexandru Iaon Cuza” din Iaşi. 63 . Universităţii Bucureşti. . 2005 – Fiziologie vegetală Vol. Ed. Maria-Magdalena Zamfirache. Toma C. 2002 – Strategii evolutive în regnul vegetal.. 2000 – Simbioza în lumeavie.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful