INTRODUCERE Fiziologia plantelor, ştiinţă fundamentală de top în cercetarea organismelor vegetale exprimă cantitativ şi calitativ, cu un grad sporit de fidelitate

, nivelul lor de adaptare la condiţiile de viaţă în care au reuşit să supravieţuiască pe Terra. Parcurgerea disciplinei explică şi motivează, în acelaşi timp, modificările de natură morfoanatomică ale indivizilor vegetali actuali, având ca suport variaţiile de natură biochimică suferite de celulele componente ale corpului lor, apărute pe parcursul evoluţiei şi fixate în informaţia genetică a genomului propriu. Prezentul curs, destinat studenţilor la învăţământ la distanţă din cadrul Secţiei de Ecologie a Facultăţii de Biologie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei vegetale superior organizate (plante superioare), legi, metode, proprietăţi, modele experimentale cu care operează Fiziologia plantelor etc, subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie. Problemele, uneori complexe, pe care le pune parcurgerea părţii teoretice şi realizarea lucrului în laborator se rezolvă prin abordarea lor critică şi creativă, utilizând noţiunile de bază din prezentul curs, cu sedimentarea cunoştinţelor prin înţelegerea logică a modului de realizare a proceselor vitale într-un organism vegetal. Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale fiziologiei vegetale, probând implicarea acestei discipline în lumea reală şi urmărind să dezvolte cursanţilor o gândire critică în aprecierea calităţii lumii vegetale, aptitudini de rezolvare a problemelor practice cu care se vor confrunta în natură, pentru conservarea şi protejarea acesteia. Date de contact: Coordonator disciplină: Prof. univ. dr. Maria Magdalena Zamfirache, e-mail: magda_zamfirache@yahoo.com Tutore disciplină: Lector dr. Anişoara Stratu Teme pentru activităţi tutoriale: • Schimburile de apă între plante şi mediul de viaţă (regimul hidric al plantelor) • Nutriţia cu carbon a plantelor (fotosinteza şi heterosinteza) • Respiraţia plantelor • Creşterea şi dezvoltarea plantelor • Mişcarea şi sensibilitatea la plante Obligaţiile minime ale studenţilor pentru promovarea examenului la disciplina chimie generală: • obţinerea notei minime 5 la examinarea teoretică finală; • realizarea în totalitate a obligaţiilor de pregătire a lucrărilor practice de laborator şi de însuşire a cunoştinţelor teoretice prin pregătire individuală; • prezenţa activă la toate sedinţele de lucrări practice de laborator. Modul de stabilire a notei finale: • evaluarea aprofundării cunoştinţelor obţinute la lucrările practice de laborator - 50%. • evaluarea aprofundării cunoştinţelor teoretice - 50%. Teme de licenţă abordate în cadrul disciplinei Ecofiziologie vegetală pot avea ca subiect dinamica unor procese fiziologice la diferite grupe de plante (spontane şi/sau cultivate), în corelaţie cu condiţiile de viaţă ale acestora.

Prof. univ. dr. Maria Magdalena Zamfirache

1

CUPRINS
PARTICULARITĂŢI ALE ORGANISMULUI VEGETAL ELEMENTE DE CITOFIZIOLOGIE VEGETALĂ REGIMUL HIDRIC AL PLANTELOR
Absorbţia apei de către plante Emisia apei de către plantă
TRANSPIRAŢIA GUTAŢIA

NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR
Necesităţile minerale ale plantelor Absorbţia substanţelor minerale Conducerea substanţelor minerale în plante Eliminarea substanţelor minerale din plante

ASIMILAŢIA CARBONULUI DE CĂTRE PLANTE
FOTOSINTEZA Mecanismul fotosintezei Factorii de mediu care influenţează procesul de fotosinteză Factorii externi Factorii interni Mersul diurn al fotosintezei Mersul fotosintezei pe parcursul perioadei de vegetaţie CHEMOSINTEZA HETEROSINTEZA Heterotofe saprofite Heterotrofe simbionte Tipuri de simbioze în natură Heterotrofe parazite Plante mixotrofe Nutriţia plantelor semiparazite Nutriţia plantelor carnivore

TRANSFORMAREA, TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE ÎN PLANTE
Substanţele sintetizate prin metabolismul primar Substanţele sintetizate prin metabolismul secundar

RESPIRAŢIA PLANTELOR
Importanţa respiraţiei pentru viaţa plantelor 2

Tipuri de respiraţie la plante RESPIRAŢIA AEROBĂ Factorii de mediu care influenţează procesul de respiraţie Factorii externi Factorii interni .RESPIRAŢIA ANAEROBĂ

CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR
CREŞTEREA PLANTELOR Etapele creşterii plantelor Mecanismul creşterii Zonele de creştere la plante Factorii de mediu care influenţează procesul de creşetere Substanţe regulatoare de creştere SUBSTANŢE STIMULATOARE SUBSTANŢE INHIBITOARE SUBSTANŢE CU ACŢIUNE RETARDANTĂ STAREA DE DORMANŢĂ A PLANTELOR GERMINAREA SEMINŢELOR DEZVOLTAREA PLANTELOR

FENOMENELE DE EXCITABILITATE ŞI MIŞCARE LA PLANTE
MIŞCĂRILE PASIVE MIŞCĂRILE ACTIVE MIŞCĂRILE PLANTELOR FIXATE DE SUBSTRAT TROPISMELE NASTIILE NUTAŢIILE MIŞCĂRILE PLANTELOR LIBERE ROLUL MIŞCĂRILOR ÎN VIAŢA PLANTELOR

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

3

• Vacuola. Granatilacoizii . Evoluţia lor a mers în două direcţii:  o tendinţă animală. Plastidele • în toate formele sub care sunt prezente în celula vegetală (cloroplaste. Toma C.derivă din proplastide şi au o membrană dublă.Direcţii evolutive ale cloroplastelor în lumea vegetală (d. ca o strategie de explorare şi ocupare a spaţiului. care izolează stroma de citosol.cuprind în membranele lor fotosintetizante clorofilă şi sunt grupaţi în pachete numite grane. ca şi nucleul sau mitocondriile. în acelaşi timp. pentru captarea energiei solare atât în interiorul plastidelor. 2005) 4 . H2O. CO2. granule de amidon.flagelul) şi autotrofe (prezenţa unui cloroplast). cât şi la nivelul celulei.2).PARTICULARITĂŢI ALE ORGANISMULUI VEGETAL Pe parcursul evoluţiei lumii vii. a fost favorizată captarea de fotoni.. ribozomi şi ADN. organismele primitive erau. 1. pentru a fi eficace însă. a organismului pluricelular sau a populaţiilor. a privilegiat independenţa nutritivă (fenomen de autotrofie. şi Toma I. • Peretele.1) Acestea antrenează: • mărirea suprafeţei în raport cu volumul. • În stromă predomină: sistemul membranar tilacoidal. a căror totalitate realizează în celula vegetală plastidomul. 1. Fig. • creşterea eficacităţii în captarea energiei luminoase (fig. 1. picături de grăsimi. în detrimentul autonomiei nutritive (fenomen de heterotrofie. De la extensia membranelor clorofiliene la desfăşurarea frunzelor şi la realizarea unui înveliş dens de prerie sau de pădure. La scară celulară. Cloroplastele • sunt capabile să realizeze fotosinteza şi conferă organismelor vegetale rolul de producători primari în natură • se caracterizează prin prezenţa pigmenţilor clorofilieni. dimpotrivă. trei componente contribuie la optimizarea condiţiilor de captare a luminii: • Plastidele. mobile (datorită aparatului locomotor . amiloplaste) . specializaţi în captarea şi transformarea energiei luminoase solare. datorită utilizării şi transformării energiei luminoase). cromoplaste. Direcţiile din evoluţia masei cloroplastice în lumea vegetală au vizat: • dispoziţie mai periferică • fragmentare • specializare (fig. cu nevoie numai de molecule minerale simple. Evoluţia vegetală apare. care rezolvă probleme de schimb şi de suport la nivel celular. a cărei dezvoltare creşte considerabil volumul celular pentru un consum metabolic minim.1 . fotosinteza a introdus o constrângere: necesitatea de realizare a unui maximum de suprafaţă. care a selecţionat indivizi cu viaţă de relaţie activă şi perfecţionată. deci nevoie de substanţe organice).  o tendinţă vegetală care. în mod global.

• conţin pigmenţi carotenoizi. • colorează în galben. • sistem de detoxifiere şi de apărare. • rol digestiv şi de depozitare. cu originea în plastidă şi rezultatul în perete. şi Toma I.2 .Creşterea eficacităţii în captarea energiei luminoase la plante prin extensia membranelor şi mărirea suprafeţei foliare (d. ca semnale colorate are următoarele semnificaţii biologice contribuie major la expansiunea angiospermelor • se integrează într-o strategie a dezvoltării plantelor zoidofile şi zoochore • are loc mai târziu.Fig. Diferenţierea cromoplastelor. • efect asupra creşterii şi morfogenezei.  5 . în cursul maturării fructelor. oranj. 1. Toma C. acumulând polimeri • polimerii constituie 1/2 . ardei). Animalia.  organismele vegetale se clasifică în 12 încrengături din grupul muşchilor.2/3 din biomasa elaborată în fiecare an pe suprafaţa globului. Protoctista. ferigilor. Lumea vie se împarte astăzi în 5 regnuri: Monera (Bacteria). • este un regulator esenţial. 2005) Cromoplastele • sunt lipsite de clorofilă. capabile de nutriţie autotrofă fotosintetizantă. plecând de la cloroplaste (mai rar din amiloplaste sau protoplaste). Peretele celular • asigură susţinerea şi permite dezvoltarea de organisme aeriene erecte de talie mare. Originalitatea vegetală rezidă în proprietăţile şi cooperarea complexului ternar plastidăperete-vacuolă. care menţine citoplasma în stare stabilă.. roşu fructe (tomate. petale (stânjenel galben). Fungi şi Plantae ♦ Regnul PLANTAE grupează toate speciile de organisme pluricelulare ce prezintă pigmenţi clorofilieni. • celula vegetală este traversată de un flux de metaboliţi carbonataţi. menţinut sub tensiune datorită proprietăţilor osmotice ale sucului vacuolar Rolul vacuolei: • menţinerea homeostaziei. Vacuola • reprezintă 80-90% din volumul celular • este delimitată de tonoplast. rădăcini (morcov cultivat).

în timp ce aceste tendinţe nu încetează să se perfecţioneze la animale. enzimatice şi membranare. ♦ Regnul FUNGI şi regnul ANIMALIA prezintă un tip de nutriţie heterotrofă. asigurând şi rezerva de muguri pentru anul următor. care ating foarte repede talia definitivă. La organismele vii se manifestă:  Tendinţa de creştere mult frânată la animale. în afară de organismele neclorofiliene (ciuperci.gimnospermelor şi angiospermelor. când rădăcina creşte mai repede şi are un efect inhibitor asupra creşterii tulpinii. depozitarea substanţelor de rezervă .se realizează prin intermediul hormonilor produşi de un organ.  Diferenţa dintre fungi şi animale este dată de:  caracteristicile structurale şi biochimice ale celulelor lor.  Regresia facultăţii de sinteză la animale.  Corelaţii genetice. care conduc la creşterea armonioasă a plantelor. Ele se realizează pe mai multe căi:  Corelaţii trofice . nervos.duce la îndeplinirea unei prestaţii fiziologice precise atât la plante. cât şi la animale  este puţin exprimată la talofite şi briofite  devine fundamentală la plantele vasculare .  faptul că animalele au o nutriţie heterotrofă prin înglobare (ingestie) sau holozoică. ►Corelaţiile reprezintă interacţiuni fiziologice între organe şi ţesuturi.celulele diferenţiate în acelaşi sens se grupează în ţesuturi •Specializarea organelor pentru îndeplinirea anumitor funcţii fiziologice  la plante: absorbţia apei şi a sărurilor minerale dizolvate în ea. tisular şi al întregului organism: •Specializarea celulelor diferenţiate .  Corelaţii hormonale . circulator etc.  Regresia facultăţii de percepere a excitaţiilor externe (funcţia senzorială) şi de mişcare (funcţia motrice) la plante. toate plantele sunt autotrofe (sunt capabile să sintetizeze. dimpotrivă. virusuri şi structuri înrudite). pornind de la molecule anorganice. (biosinteza giberelinelor şi citochininelor. ulterior ea devenind pozitivă şi realizându-se pe cale trofică (rădăcina aprovizionează tulpina cu apă şi substanţe minerale) şi pe cale hormonală.).  la animale se manifestă în legătură cu funcţia lor proprie şi organizarea acestora în „sisteme” (digestiv. care sunt toate heterotrofe (iau molecule organice preparate din mediul ambiant). care stimulează sau inhibă activitatea altui organ. bacterii.au la bază furnizarea de substanţe nutritive sau concurenţa între organe pentru aceste substanţe (seva brută şi seva elaborată). cvasitotalitatea moleculelor organice de care au nevoie pentru derularea ciclului lor vital).se realizează în special la nivelul organelor subterane. în timp ce această tendinţă nu încetează decât odată cu moartea la plante. iar fungii se hrănesc prin absorbţie Evoluţia plantelor şi animalelor este guvernată de: • specializări • corelaţii ►Specializările duc la îndeplinirea unei prestaţii fiziologice precise la nivel celular. (au la bază relaţii de stimulare sau de concurenţă) şi se pot manifesta: • Între rădăcină şi tulpină. care 6 . Corelaţiile pot fi pozitive sau negative. corelaţie negativă în timpul germinării seminţelor.

animale (schemă) (d. PARTICULARITĂŢI ANATOMO . Între muguri şi cotiledoane: la plantele tinere. Între frunze şi muguri: frunzele mature manifestă un efect inhibitor asupra creşterii mugurilor axilari. Fără o veritabilă circulaţie. Heterotrofie generală. iată câteva dintre ele: CELULE VEGETALE Un perete scheletic ce membrana plasmatică (plasmalema). Punctuaţii şi plasmodesme. doar o conducere a apei şi a substanţelor dizolvate în ea. http//) Sistem muscular. tuberculi. cotiledoanele inhibă creşterea mugurilor axilari. doar cu externă structuri galactozil Plasmalema conţine fosfatidil colina şi fosfatidil etanol amina. Fără vacuom sau acesta este slab dezvoltat. mişcări specifice (tropisme. Incluziuni solide (granule de amidon.1. fecale. 1.• • • stimulează creşterea tulpini)i. Joncţiuni. 1. aleuronă şi cristale). comparativ cu cele animale (fig. sistem nervos. Fără plastide. cu germinare hipogee.4 – Structura celulei eucariote excreţie de tipul : urină. Putere de sinteză importantă. Plasmalema digliceride. Un vacuom important. tab. Deplasare redusă. Plastide. O2 şi CO2. Nu se elimină substanţe de Fig. Fără incluziuni solide.1). conţine dublează externă CELULE ANIMALE Fără perete scheletic. Fără sistem muscular. sistem nervos şi organe de simţ prezente. între care se manifestă o corelaţie trofică negativă (creşterea organelor vegetative aeriene este inhibată de depozitarea substanţelor de rezervă şi invers).4. în timp ce la plantele cu germinare epigee acestea stimulează creşterea lor. rizomi).FIZIOLOGICE Organismele vegetale prezintă anumite particularităţi anatomo-fiziologice.http//) vegetale (schemă) de tipul celor de la animale. Alimentele şi energia pătrund în general sub forme diferite. LA NIVELUL ORGANISMULUI Fără un veritabil mediu intern.3 – Structura celulei eucariote excreţie (d. seminţe sau organe de depozitare (bulbi. ci doar H2O. Creşterea se realizează prin sporirea cantităţii de citoplasmă. Se deplasează cu ajutorul unor organe speciale pentru locomoţie. Creşterea generală se realizează prin creşterea treptată a dimensiunilor vacuolelor. O circulaţie veritabilă. Mediu intern bine definit. 7 . ci doar cu glicogen. ce reprezintă analoage celor de la plante. nastii).3 şi fig. 1. Între organele vegetative aeriene şi fructe. organe de simţ. ci membrană plasmatică (plasmalemă). Alimentele reprezintă totdeauna singura sursă de energie. Absorbţia substanţelor (apă cu substanţe dizolvate în ea). iar frunzele tinere au efect stimulator asupra creşterii lor. Se elimină substanţe de Fig. Înglobarea hranei. Autotrofie frecventă. Putere de sinteză mai redusă. 1.

Tabelul 1. ca reacţie de apropiere sau de îndepărtare de sursa de lumină. 1979 . 1.modificat) ♦ La nivel unicelular limita între Protofite şi Protozoare este deseori indecisă. despre a cărei reprezentanţi se afirmă că aparţin regnului vegetal datorită următoarelor caractere:  prezintă cloroplaste.substanţă de rezervă foarte apropiată de amidon. care nu este însă de natură celulozică.1.  prezintă stigmă – regiune cu pigmenţi fotosensitivi pentru recepţia luminii. (schemă) (d. în funcţie de intensitatea acesteia. aşa cum este cazul speciei Euglena viridis (fig. deşi nu se colorează în albastru cu apa iodată. 1. 1.1 – Particularităţi ale organismului vegetal.5 . protist cu o dimensiune de 50-100 μm.Structura internă la Euglena sp. astfel.  au un perete scheletic subţire. ca un cromoplast fotosensibil. 8 . mişcarea fiind realizată cu ajutorul flagelului. acest organit apare. comparativ cu organismul animal (d. Raianu.  acumulează paraamilon .  prezintă fenomen de fototactism.6). deci sunt autotrofi. http//) Euglena gigas (d.5 şi fig. Fig.6 http//) Fig.

♦La rândul lor. de exemplu) şi are timp suficient pentru a se pregăti pentru transformările majore care vor urma. Modul în care se modifică parametrii de mediu. Euglena viridis devine în mod ireversibil incoloră şi deci heterotrofă. sub denumirea se Astazis. pornindu-se de la o singură celulă sau de la un fragment minuscul de ţesut Celula ( fig. apropiată de cea sferică . fiind clasate printre Protozoare. De aceea. • Enumeraţi câteva caracteristici ale speciei Euglena viridis. care ne îndreptăţesc să considerăm că aceasta aparţine regnului vegetal. 2. ce conferă mobilitate celulei. pentru a se evita încadrarea formelor intermediare într-un regn sau altul. Morfologia externă (mărime. plantele superioare sunt supuse unor condiţii de mediu aflate într-o continuă schimbare.50 cm (fibrele liberiene) • mai mulţi metri (laticiferele nearticulate de la unele specii din familia Euphorbiaceae). denumit Protiste. capabil să ducă o viaţă independentă. mecanice. comparativ cu organismul animal. Asemenea tipuri incolore de Euglena se cunosc şi în stare naturală. ea face schimb permanent de substanţe cu mediul în care trăieşte. ele trebuie sa aibă o reactivitate crescută faţă de aceste condiţii. s-a creat între Protofite şi Protozoare un grup aparte. Cultivată într-un mediu bogat în streptomicină.ţesutul meristematic din vârfurile de creştere ale rădăcinii şi tulpinii. Dovezi: • existenţa organismelor monocelulare • culturi de celule “in vitro” refacerea plantelor întregi.Existenţa flagelului. deoarece dacă răspunsul nu este prompt. • fuziformă . afectează creşterea plantelor într-un mod foarte diferit:  În anumite cazuri.100 μm • 10 μm . transformă substanţele asimilate şi energia în procesul de metabolism Forma celulelor vegetale este foarte diferită: • sferică . astfel încât apare acum ca aparţinând protozoarelor.1) este un sistem termodinamic deschis. • poliedrică-izodiametrică. plantele trebuie să răspundă rapid la aceste modificări ale factorilor externi. planta riscă să moară. nu este considerată un argument pentru apartenenţa speciei la regnul animal. particularităţile organismului vegetal. Temă: Prezentaţi succint. formă): • este rezultatul influenţei condiţiilor de viaţă de care beneficiază celulele în cadrul ţesutului din care fac parte • corespunde funcţiei fiziologice ale celulelor în ţesutul respectiv 9 .la bacterii (coci). pe baza bibliografiei propuse. unele ţesuturi absorbante şi secretoare (laticiferele) Dimensiunile celulelor vegetale: valorile medii 10 .celulele din ţesuturile liberiene • tubulară .celulele din ţesuturile conducătoare.  În alte cazuri răspunsul permite o oarecare întârziere: planta poate percepe factorul modificat (lungimea nopţii în creştere. Întrebări: • Ce sunt corelaţiile şi specializările? (exemplificaţi). dacă se face abstracţie de peretele scheletic. ELEMENTE DE CITOFIZIOLOGIE VEGETALĂ Fiziologia celulară (citofiziologia) • studiază fenomenele vieţii ce se petrec în interiorul celu în materia vie celulară • Celula posedă toate însuşirile unui organism lei toate manifestările vitale au loc viu. Pentru a supravieţui. precum şi intensitatea acestor variaţii.

granule de amidon ş. 10 . cloroplaste etc. microtubulii etc. • conţine ribozomi . cu suc celular.membrane sub formă de inele. 2000) Tonoplastul: • înconjură vacuolele celulelor vegetale. fosfolipide. • informaţia genetică este inclusă în unicul cromozom (un lanţ de macromolecule de ADN.). • conţinutul celulei constă din citoplasmă densă şi o regiune nucleară traversată de macromolecula de ADN. • este o membrană plasmatică de tip biologic.Celulă din mezofilul foliar prezentând principalele sisteme membranare şi peretele celular (d. • comunică cu protoplasma celulelor învecinate prin plasmodesme (fire protoplasmatice).Celula procariotă: • a apărut . mitocondriile etc. • "o distribuire a funcţiilor". lipoproteică. • este constituită din proteine hidrofile. în care sunt incluse organitele celulare.ca organism elementar . mitocondrii. • la acest nivel 500-1000 reacţii biochimice. comparativ cu celula procariotă. • este componenta esenţială a celulelor vii. • la cianobacterii . Buchanan. minerali. prin schimb ionic. compoziţie chimică cantitativă şi prin gradul diferit de permeabilitate.a. • nu conţine organite bine diferenţiate (nucleu. • creşterea cantităţii de ADN creşterea şi perfecţionarea unei arhitecturi complet noi de distribuire a materialului ereditar.).cu 3. 2.4 miliarde de ani în urmă. celula vegetală dispune şi de perete o anvelopă celulară (de natură celulozică) Protoplasma: • sediul celor mai importante procese vitale. ca şi plasmalema. absorbţia şi excreţia unor substanţe. • constă din: citoplasmă cu: • organite celulare: nucleul.şi microstructurilor celulare. Celula eucariotă: • este de câteva ori mai mare. cu clorofilă "a" şi ficocianină în stare difuză (structuri şi pigmenţii implicaţi în procesul de fotosinteză). sub formă de inel). ce imprimă specificitate. • rol important în nutriţia celulei cu ioni Fig. datorită diferenţierii macro. acizi nucleici etc. observabile la microscopul optic. Plasmalema: • controlează activitatea celulei.5 . moartea celulei. • incluziuni solide (granule de aleuronă. ribozomii. reticulul endoplasmatic.1 . aflându-se în stare fluidă şi în neîntreruptă mişcare. • structuri submicroscopice: aparatul Golgi. • coagularea sa determină încetarea manifestărilor vitale şi. Citoplasma: • este masa fundamentală a protoplasmei vii. • este acoperită cu o membrană citoplasmatică (plasmalemă). • o organizare mult mai complexă decât celula procariotă. • marea varietate de proteine din citoplasmă determină funcţii metabolice şi enzimatice caracteristice. implicit. din care probabil a provenit.organite răspunzătoare de sinteza proteinelor. • se deosebeşte de plasmalemă prin structură. În celula vegetală matură: • vacuolele sau vacuola unică. plastidele..

ribozom aflat pe RE rugos 6. aparat Golgi 9. proteine transportate 7. faţa Cis a aparatului Golgi 10. http//) 11 . asemănătoare ca structură cu plasmalema.2 . vezicule sau tubuli ori canalicule fin ramificate şi anastomozate sau un sistem de "cisterne" turtite şi lăţite în celulele mai vârstnice) localizate în hialoplasmă. lipsiţi de membrană. Fig.Nucleu celular. E. 2. faţa Trans al aparatului Golgi 11. cisterne. aparat Golgi 9. 2.E. 1.3): Este alcătuit din unităţi morfologice denumite dictiozomi . terpenoizi. cisternele aparatului Golgi (d.Aparatul Golgi: 7. în interiorul cloroplastelor şi al mitocondriilor sau chiar se află liberi în citoplasmă. elementare. 2.  Ribozomii aderenţi la membranele R. nucleu 2. cât şi în cele animale dar lipsesc la bacterii. Funcţia fiziologică principală a ribozomilor este legată de participarea lor în procesul de sinteză a proteinelor:  Ribozomii liberi participă la sinteza proteinelor implicate în procesul de diferenţiere celulară. unite la centru.4): • sunt particule ultrastructurale de natură ribonucleoproteică. cu aspect de discuri suprapuse. cisternele aparatului Golgi (d. faţa Trans al aparatului Golgi 11. formate din 2-10 sacule sau cisterne. neted se formează hidraţi de  În membranele R. Din punct de vedere funcţional. cu dimensiuni de 150-300 Å.  În membranele R. lipo-proteice. PALADE în 1953 în omogenatele hepatice şi în ultrasecţiuni celulare şi de către E. reticul endoplasmatic rugos 4. carbon. granular se formează proteine.2): • • este un sistem complex de cavităţi (sacule. Aparatul Golgi (fig.) (fig.Reticulul endoplasmatic (R. de tip rugos sau pe faţa externă a membranei nucleare sunt implicaţi în procesele de sinteză a proteinelor destinate secreţiei celulare. Condriozomii (fig. BROWN în celulele rădăcinii de bob. aparatul Golgi este legat de activitatea secretoare a protoplasmei.3 .E. reticul endoplasmatic neted 5. • sunt prezenţi atât în celulele vegetale. lipide. 2. aproximativ circulare. 2. ROBINSON şi R. vezicule de transport 8. E. por nuclear 3.E. • au fost evidenţiaţi de savantul român G. • sunt răspândiţi în toată celula (în citoplasmă): la suprafaţa nucleului.5): • sunt cunoscuţi ca principalii centri energetici (de respiraţie) ai celulei.formaţiuni lamelare. enzime. Fig. http//) Ribozomii (fig. se delimitează de citosol prin membrane simple. vezicule de transport 8. substanţe necesare procesului de sinteză a produşilor de tipul polizaharidelor din componenţa peretelui celular etc. 2. reticul endoplasmatic şi aparat Golgi. la sinteza unor proteine cu funcţii specifice. faţa Cis a aparatului Golgi 10. precum şi la sinteza enzimelor proteolitice.

 reprezintă deci "uzina biochimică (energetică)" a celulei. Fig.• numărul lor într-o celulă este proporţional cu intensitatea metabolismului acesteia.plastide verzi  cromoplastele (sau carotenoplastele) . 2. asemănătoare cu plasmalema. Funcţia peroxizomilor: intervin în procesul de respiraţie celulară.Schema alcătuirii unui (izocitrat liaza şi malat sintetaza) ce participă la peroxizom (d.P. 2.9): 12 .  cloroplastele . A. din celulă. Lizozomii (fig. prin glicoliza inversă (gluconeogeneza). în special hidrolaze acide.6): • sunt organite citoplasmatice sferice sau ovoidale. unele macroorganisme (ciuperci şi chiar plante superioare). Fig.7 . în funcţie de culoarea lor plastidele în:  leucoplastele . 2. 2. atât în celulele mezofilului plantelor. http//) procesul de transformare a grăsimilor în glucide.6 .8.plastide incolore. Alcătuirea unui ribozom Rol fiziologic:  acumulează cele mai mari cantităţi de A. 2. SCHIMPER (1883) – clasifică.T. cât şi în celulele ficatului şi rinichiului la mamifere (peroxidaza şi catalaza conţinute scindează H2O2 în O şi H2O). • lipsesc din celulele animale.5 . • totalitatea plastidelor incluse în citoplasma celulei formează plastidomul celular. cu care se pare că vin chiar în contact. 2. • intervin în hidroliza substanţelor de rezervă din celulele endospermului.Alcătuirea unei mitocondrii (d. http//) proces ce furnizează energia necesară transformărilor metabolice.oxidare. • sunt dispuşi frecvent alături de cloroplaste. în care se eliberează energia incorporată în substanţele energetice de natură organică (în etapa finală a ciclului Krebs).plastide colorate (alte culori decât verde) Cloroplastele (fig. http//) Peroxizomii (fig. cu o membrană lipo-proteică simplă. Plastidele: • sunt organite permanente de mare importanţă pentru celula vegetală. în procesul de germinare al seminţelor. • reprezintă principalul organit celular în care are loc biodegradarea acizilor graşi. Glioxizomii: • îşi manifestă activitatea în momentul germinării seminţelor bogate în grăsimi. • conţin enzime specifice ciclului acidului glioxilic Fig. prin procesul de β . unele cianobacterii şi bacterii.  constituie sediul fenomenului de oxidare a metaboliţilor.4 – Alcătuirea unui ribozom (d. 2. 2.Lizozom aspect general (d. http//) Fig.7): • se întâlnesc în număr mare în celulele mezofilului foliar. • sunt bogaţi în enzime.

Fig. • sistemul de lamele. cloroplastele au fost bacterii fotosintetizante care.12): • au o structură asemănătoare cu cea a cloroplastelor. Fig. devenind simbionte intracelulare. xantofila galbenă.ce constituie substanţa fundamentală cu ribozomi. 2.10): • anvelopa plastidială .formată din două membrane elementare.  Conform părerii unor cercetători. turtite. http//) Fig. datorită ADN-ului propriu. frunzelor sau unor rădăcini. http//) Rol fiziologic:  Cloroplastele reprezintă sediul sintezei primare a substanţelor organice în procesul de fotosinteză şi au o anumită autonomie în interiorul celulei. granule de amidon. au conferit celulelor capacitatea de fotosinteză ("Teoria Serială a Endosimbiozei"). • sunt colorate în galben. licopenul .  Au aspect microscopic (microscopul optic) de grăuncioare verzi ovoidale. ADN. roşu sau în nuanţe intermediare (prezenţa în stroma lor a unor pigmenţi din grupa carotenoizilor: carotenul .Aspect  Apar deosebiri sexuale. • incluziuni reprezentate prin globule lipidice şi granule de amidon. uneori au aspect de halteră.12 . prezente doar în celulele vegetale. comparativ cu indivizii crescuţi în lumină intensă. cu rol în procesul de fotosinteză. datorită ADN-ului propriu.9 . http//) 13 .8 . 2. cu un conţinut mai mare în clorofilă. fructelor.• • • organite specializate. 2. 2. • stroma sau matricea . Ultrastructura (fig. Cromoplastele (fig.  Mărime relativ constantă pentru acelaşi tip celular.Aspectul cromoplastelor “in vivo” (d. portocaliu.roşu etc. Fig. genetice al unui sau ecologice: mult mai mari la general cloroplast (d. separate de un spaţiu clar. picături lipidice în ea. devenind simbionte intracelulare. au conferit celulelor capacitatea de fotosinteză ("Teoria Serială a Endosimbiozei").11 .11.Aspect microscopic al cloroplastelor “in vivo” (d. 2.Aspect general al unui cromoplast (d. 2.Alcătuirea unui cloroplast (d. http//) plantele de umbră. răspândite în toată masa citoplasmei. 2. 2.). • culori specifice petalelor florilor.10 .portocaliu. http//) Fig.  Cloroplastele reprezintă sediul sintezei primare a substanţelor organice în procesul de fotosinteză şi au o anumită autonomie în interiorul celulei. cloroplastele au fost bacterii fotosintetizante care.  Conform părerii unor cercetători.

http//) acesteia. Sub influenţa luminii formează structuri tilacoidice şi să capătă culoarea verde (fig. iar celulele cu nucleu bine individualizat se numesc eucariote. vizibilă la microscopul fotonic. • oleoplastele (depozitează substanţe grase).Alcătuirea nucleului celular (d. neindividualizat strict.16): Este o componentă nevie a celulei. 2.Posibila interconversie a plastidelor la plante (d. http//) Nucleul (fig. se numesc procariote. tuberculi.14 . • proteoplastele (depozitează proteine). • vacuolele apar foarte mici. 14 .Leucoplastele: • sunt plastide incolore.  Celulele care au nucleu difuz. 2. plină cu suc vacuolar. 2. Vacuola (fig. Cuprind: • amiloplastele (depozitează amidonul) (fig. Forma şi distribuţia vacuolelor în celulă variază funcţie de: • starea fiziologică a celulei.Aspectul amiloplastelor în tuberculul de cartof (d.  în algele diatomee marine.  la plantele superioare adaptate la parazitism (au pierdut proprietatea de fotosinteză). 2.  seminţe. • se întâlnesc în:  celulele meristematice. vizibile doar la microscopul electronic. 2. În procesul creşterii şi dezvoltării celulei vegetale se observă formarea de vacuole mari rezultate din contopirea vacuolelor mici.  citoplasma sporilor şi a gameţilor femeli.14). Rolul fundamental al nucleului în viaţa celulei este de a transmite caracterele ereditare în timpul diviziunii celulare şi de a coordona funcţiile vitale ale Fig. 2.15 .13). după o colorare cu coloranţi vitali.15):  Este un component prezent permanent în toate celulele vegetale şi animale. http//) Fig. • Fig. Celulele meristematice: • sunt lipsite de o vacuolă unică şi voluminoasă. 2. deosebit de important pentru celula vegetală adultă. rădăcini.13 .  majoritatea organelor incolore la angiosperme.

Rol fiziologic: • este permeabil pentru apă şi se îmbibă cu aceasta. B . (cucerirea uscatului). care generează presiunea osmotică şi potenţialul de membrană. un adevărat osmometru. cu rol important în turgescenţa şi în stabilitatea celulei (fig. deosebită de cea a mediului extern.16 adulte aflată în vegetale celulelor epidermice înţepate de insecte formează multe stare de turgescenţă (d. precum şi ieşirea apei din celulă (plasmoliza celulară).celulă turgescentă. 2. • rol de protecţie a protoplasmei. 15 . Rolul fiziologic al vacuolelor:  Depozitarea substanţelor osmotic active (ioni. căptuşit la interior de plasmalemă. motiv pentru care se numeşte şi perete scheletic.  Majoritatea celulelor vegetale au perete celulozic rezistent.zoosporii şi gameţii (celulele reproducătoare de la plantele inferioare) celule lipsite de un perete celulozic. 1998) Peretele celular:  Este un constituent neviu şi un caracter esenţial de diferenţiere a celulei vegetale de celula animală.  Celulele „nude” .stadiul de plasmoliză incipientă. • permite creşterea celulei şi schimbul de gaze şi de substanţe nutritive cu celulele învecinate. Turgescenţa reprezintă o achiziţie importantă în evoluţia plantelor. 2.17 Reprezentarea schematică a gradului de aprovizionare cu apă a celulei vegetale: A . Strasburgher. conferind indivizilor vegetali o rigiditate mai mare.• • • vârsta celulei. în celula vegetală. D . relativ rigid. Apariţia vacuolei face posibilă crearea în interiorul celulei vegetale a unui mediu apos cu o compoziţie specifică.Vacuola unei acţiunea diferiţilor factori de mediu (ex: vacuola mare a unor celule Fig. 2. Fig. glucide solubile. C .  Peretele celular este un constituent solid.stadiul de plasmoliză avansată (concavă). acizi organici etc). permiţând intrarea apei cu substanţe macro. http//) vacuole mici) .stadiul de deplasmoliză (d.17). cu o elasticitate limitată. • aport mecanic (susţinerea formei celulei). Apariţia filogenetică a vacuolelor a format mecanisme ce reglează şi determină turgescenţa. al organului din care face parte ţesutul sau chiar al întregului organism.şi micromoleculare în celulă. tipul celular.  Totalitatea pereţilor celulozici dintr-un ţesut o reţea densă de lamele sau fibre ce alcătuiesc un schelet al ţesutului respectiv. . ▪ Modificarea turgescenţei vacuolei determină mişcările de închidere şi deschidere a stomatelor şi mişcările unor organe ale plantelor (nastii). Vacuola se reprezintă deci.

zona perişorilor absorbanţi 16 . un sistem de vase conducătoare capabile să transporte apa absorbită şi un ţesut protector adecvat. uneori. În aceste lacune şi în meaturi se găsesc . ca organe de fixare şi de absorbţie a apei cu sărurile minerale. în lacune aerifere. Temă: Prezentaţi succint. în echilibru cu apa liberă din plantă. în majoritatea lor. Ele sunt lipsite de cuticulă şi suber şi prezintă frunze fin divizate sau foarte subţiri. • Plantele nevasculare – criptogame unicelulare. creşterea şi dezvoltarea plantelor.de obicei – şi vapori de apă. • Plantele submerse – talofite şi cormofite – absorb apa prin toată suprafaţa corpului. Pentru asigurarea acestei stări plantele superioare posedă. separat. principalele caracteristici funcţionale ale celulei vegetale. La nivelul sistemului radicular rolul diferitelor zone ale rădăcinii în absorbţia apei a fost stabilit cu precizie cu ajutorul micropotometrelor. reprezintă un factor esenţial pentru supravieţuirea. • Lichenii absorb apa prin rizine iar muşchii prin rizoizi. Absorbţia apei de către plante Procesul de absorbţie a apei decurge în strânsă dependenţă de factorii de mediu şi se realizează diferenţiat. din cele patru zone distincte ale rădăcinii. rădăcina a căpătat şi funcţia de absorbţie a apei şi a substanţelor minerale. ca de altfel. Aceste plante pot absorbi apă şi prin părţile nesuberificate ale organelor lor supraterane. pe baza bibliografiei propuse. unele specii submerse au rădăcini reduse şi lipsite de perişori absorbanţi sau sunt lipsite chiar de rădăcini. organitele citoplasmatice nevii din structura celulei vegetale. pe specii de plante. Absorbţia apei prin rădăcini Filogenetic vorbind. Între aceste procese există o strânsă legătură. existenţi însă. de la care pleacă o reţea de ţesuturi conducătoare. cea mai mare cantitate de apă se află în stare lichidă.Întrebări: • Care sunt funcţiile peretelui celular şi cum se mai numeşte acesta la celula vegetală? (motivaţi denumirea). transportul ei în plantă şi eliminarea acesteia în mediul extern. • Plantele vasculare – prezintă rădăcini. întro cantitate mult mai mică şi. 2. PFEFFER. Ulterior. În condiţiile unui regim de apă normal. in acelaşi timp. rolul primar al rădăcinii a fost acela de fixare. • Enumeraţi organitele citoplasmatice vii şi. care evită eliminarea excesivă a apei din corpul acestora. Regimul hidric (de apă) al plantelor reprezintă ansamblul proceselor de absorbţie a apei din mediu de către plantă. briofite. Conform părerii lui W. aceste procese sunt în echilibru. REGIMUL HIDRIC AL PLANTELOR Prezenţa apei. lipsită de cuticulă. realizând ancorarea solidă a plantei în sol. pe toată planeta noastră. absorb apa prin întreaga suprafaţă a corpului. găsindu-se abundent în celule. • La plantele de apă cu frunze natante. un sistem radicular dezvoltat. ce absoarbe cantitatea de apă necesară din sol. într-o cantitate suficientă. În procesul de absorbţie a apei şi a substanţelor minerale sunt active numai rădăcinile tinere. absorbţia se face şi prin faţa inferioară a frunzelor. iar celulele se află în stare de turgescenţă normală. în vase conducătoare şi. talofite terestre. În corpul plantelor.

http//) apă şi gaze.  prin gelificare. fapt ce asigură. iar piloriza şi zona aspră au.  procesul de suberificare din stadiul adult al plantei nu este totdeauna total. caloză şi substanţe http//) pectice. Mecanismul absorbţiei radiculare a apei Absorbţia apei prin rădăcini este realizată prin două mecanisme: pasiv şi active. 3. ce conţin în loc de celuloză. rădăcina participă substanţial în acest proces prin energia metabolică proprie. Absorbţia pasivă a apei are loc în cea mai mare parte a perioadei de vegetaţie. cu pereţii celulari foarte Fig. până la perişorii absorbanţi. foarte scurtă. deficitul iniţial se transmite descendent.2) se explică prin :  numărul mare al perilor pe unitate de suprafaţă (200-420/mm2. astfel. astfel. menţinerea tuturor celulelor în stare normală de turgescenţă. cu o durată de viaţă de 7-10 zile. În acest caz rolul predominant în absorbţia radiculară a apei revine transpiraţiei. realizează un contact intim cu particulele solului.  la plantele crescute în sol foarte uscat suberificarea începe curând. planta preluând din sol apa ce este reţinută cu forţe de până la 15 atmosfere. care variază în cursul zilei funcţie de influenţa diverşilor factori externi. la care celulele externe nu au încă membrana suberificată. fenomen deosebit de important în absorbţia apei  pot fi înlocuiţi cu hife de ciuperci (micorize) la plante lemnoase şi ierboase (90% din totalul plantelor superioare) .  fiecare păr absorbant este o celulă vie mult alungită. ● Absorbţia foarte intensă a apei prin zona perişorilor absorbanţi (fig.este cea mai activă în acest proces. zona netedă este puţin activă. Tocmai acest deficit al presiunii de difuziune determină absorbţia apei prin perişori şi direcţionarea ei către vasele de lemn. Absorbţia activă a apei nu depinde de transpiraţie. mai departe. cu condiţia ca soluţia externă a solului să fie hipotonică. 3. practic. 3.Secţiuni transversale prin subţiri. care creează un deficit de saturaţie îndeosebi la nivelul frunzelor. forţa de sucţiune determină absorbţia apei din vasele de lemn ale nervurilor şi. unde se măreşte forţa de sucţiune.1). pe seama zonei pilifere. mai numeroşi la plantele ierboase. lipsiţi de cuticulă (foarte permeabil pentru apă). astfel că rămân crăpături ce pot Fig. comparativ cu cele lemnoase).2 . permeabile pentru (d. care devine. zona piliferă a rădăcinii (scheme) (d. Fenomenul are loc prin mecanisme osmotice numai atunci când soluţia externă este hipotonică. iar activitatea vitală a rădăcinii contribuie într-o măsură redusă la absorbţia apei.  diferenţierea funcţională a celulelor şi numărul mare de peri realizează o suprafaţă de contact foarte mare cu soluţia solului. capabile să vehiculeze apa. ● În zona aspră:  apa poate fi absorbită de către plantele tinere. Din mezofil. iar aici există doar o uşoară deplasare a ei prin imbibiţia membranelor. La nivelul vârfului rădăcinii probabil că absorbţia nu are loc.1 – Secţiune longitudinală prin vârful unei rădăcini la dicotiledonate lua aspectul unor veritabile lenticele. Absorbţia pasivă a apei – este determinată de procesul de transpiraţie. comparativ cu sucul vacuolar al celulei absorbante şi poate fi 17 . cu o vacuolă mare. 3. dat fiind faptul că în această zonă lipsesc ţesuturile conducătoare. o absorbţie nulă (fig.

în prezenţa luminii. Absorbţia apei la nivel foliar devine importantă abia atunci când o parte din organul aerian este scufundat în apă. Ea este demonstrată de lăcrimarea plantelor în caz de tăieri de întreţinere (viţa–de-vie) şi de gutaţie şi este specifică plantelor din regiuni umede. la plante cărora li s-au îndepărtat tulpina şi frunzele. O mică parte a apei este eliminată şi la nivelul lenticelelor (fig. uneori. Lenticelele nu execută mişcări de închidere şi de 18 . elimină vaporii de apă prin toate celulele ce vin în contact cu atmosfera. pentru ca întreaga frunză să-şi recapete turgescenţa. aceste plante sunt poikilohidre.care după conţinutul lor în apă sunt homeohidre. 3. ce acoperă ramurile şi tulpinile plantelor lemnoase. care protejează celulele aflate în contact direct cu atmosfera externă. Absorbţia apei se realizează prin cuticula celulelor epidermice. absorbţii şi circulaţii a apei active în plantă. Absorbţia apei prin organele aeriene Frunzele absorb intens apa datorită particularităţilor lor anatomice. în mod deosebit. Grosimea ei poate influenţa foarte mult transpiraţia cuticulară şi reprezintă. ca o singură foliolă a unei frunze compuse de salcâm să fie scufundată în apă. unde cuticula este mai subţire şi mai permeabilă pentru apă. În mod curent plantele emit apa sub formă de vapori. fiind mai intensă în imediata vecinătate a nervurilor şi. Pe această cale apa este absorbită până la endodermă. ce vin în contact direct cu atmosfera. După oscilaţiile conţinutului lor în apă. transpiraţia se realizează prin întreaga lor suprafaţă externă şi internă ce vine în contact cu aerul înconjurător. care corespund local unei lipse de coeziune între celulele suberificate. Dintre organele aeriene. unei transpiraţii. 3. ca şi plantele nevasculare. prin gutaţie. Procesul este realizat la nivelul tuturor organelor aeriene. datorită particularităţilor lor structurale şi funcţionale: • au o suprafaţă mare de contact cu atmosfera şi un mare număr de stomate. Prin cuticula epidermei şi prin suber acest plante elimină cantităţi relativ mici de vapori de apă. cu numeroase spaţii intercelulare – fapt ce permite realizarea unei activităţi fotosintetice intense. stomatele se deschid larg. Este suficient.4) şi. de altfel. Emisia apei de către plantă Concomitent cu absorbţia şi circulaţia apei are loc şi eliminarea ei în atmosfera înconjurătoare. • mezofilul este de grosime redusă. propriu numai plantelor terestre. TRANSPIRAŢIA Este procesul fiziologic de eliminare a apei în stare gazoasă (vapori). frunzele transpiră cu cea mai mare intensitate.demonstrat prin folosirea potometrelor. În asemenea condiţii rădăcinile absorb din sol apa ce este reţinută cu forţe mai mici de 2 atmosfere. dar mai ales la nivelul frunzelor. până creşte valoarea forţei de sucţiune şi de aici este împinsă în vasele de lemn. apa fiind eliminată sub formă de vapori. în mod accesoriu. 3. fapt ce permite un schimb gazos intens. prin traversarea cuticulei (fig.3. Plantele ierboase de talie mică pot valorifica pe această cale o parte din apa de precipiaţii şi apa de condensare (roua). Absorbţia activă are rol important primăvara devreme. A.6).sau pluricelulare.  La plantele vasculare . sub formă lichidă. În timpul zilei. o adaptare structurală la mediu. după starea fiziologică a celulelor şi după forţelor care reţin apa în ele. timp de câteva săptămâni. ce asigură în permanenţă turgescenţa tuturor celulelor. până la formarea noilor frunze. Astfel este menţinut curentul ascendent al sevei brute.  Plantele inferioare uni . 3. Eliminarea vaporilor de apă are loc mai ales prin ostiolele stomatelor (fig. transpiraţia lor este mai mult sau mai puţin intensă.5). la care pierderea apei are loc prin organele aeriene. pe faţa inferioară a limbului frunzei. prin transpiraţie şi. de exemplu.

deoarece evaporarea unui gram de apă absoarbe 537 calorii. stomate este mai intensă la unele higrofite. specii de Dianthus etc. din aceste organe. la Anemonae nemorosa etc. În schimb. sub nivelule celulelor epidermice. după cum afirma savantul rus K. deşi la ele transpiraţia nu are loc. Reglarea stomatică a transpiraţiei poate avea însă loc fără ca schimburile respiratorii şi fotosintetice de O2 şi CO2 să fie afectate. În astfel de situaţii plantele se deshidratează puternic şi pot pieri. GUTAŢIA 19 .Transpiraţia cuticulară şi transpiraţia epidermice. Utricularia vulgaris etc. cum sunt de exemplu la Hevea brasiliensis.Mecanismul de deschidere şi Fig. la care stomatele http//) se află situate la un nivel superior. De aceea transpiraţia a fost calificată de către savantul rus K. ca urmare a bunei hidratări a ţesuturilor şi aprovizionării lor cu elementele nutriţiei minerale.3 . http//) imagine la microscopul plantelor electronic de baleaj (d.A.3. ca urmare transpiraţia prin ele este de neevitat şi poate fi considerată ca "un rău necesar".  În timpul coacerii fructelor uscate şi a seminţelor. rămân fără efect. temperatura corpului lor nu depăşeşte. procesul de transpiraţie este mult mai redus ca intensitate la acele plante la care stomatele se află în mezofil. temperatura aerului înconjurător. TIMIRIAZEV ca fiind "un rău necesar". Nerium oleander. ca la speciile din familia Ccucurbitaceae. 3.  B.deschidere a spaţiilor lor intercelulare. TIMIREAZEV. La Fig. eficace între anumite limite. Ca urmare.  Favorizează schimburile de O2 şi CO2 prin ostiolele stomatelor. parţial. datorită transpiraţiei intense. deoarece diametrul ostiolelor la care începe reducerea transpiraţiei este mai mare decât cel care determină reducerea difiziunii CO2 şi O2.5 .6 . absorbţia radiculară a apei. Uneori transpiraţia poate deveni nocivă. Ficus elastica.Alcătuirea unei lenticele(d. comparativ cu celulele epidermice şi anume în vârful unei ridicături. Plantele submerse. plantele care transpiră mai intens au o fotosinteză mai activă şi cresc mai repede. Poziţia stomatelor este. de obicei. în strânsă legătură cu regimul hidric al plantei. cum sunt Elodea canadensis. aşezate în cripte.Stomată – majoritatea închidere al stomatelor(d. în timpul amiezilor de vară. de asemeni. când mecanismele reglatoare. http//) acelaşi nivel cu celulele Fig. îndeplinind un rol termoreglator. stomatele se află http//) la Fig.  Asigură răcirea organelor vegetale. prin acesta. la plantele din plin soare. cresc intens. apa eliminată prin transpiraţie provine. Deci. 3. Rolul transpiraţiei în viaţa plantelor Transpiraţia prezintă o deosebită importanţă în viaţa plantelor prin faptul că: Determină urcarea sevei brute prin apelul foliar şi uşurează. 3. transpiraţia prin prin stomate (schemă) (d. ceea ce permite plantelor să economisească energie şi să realizeze o activitate metabolică la nivel normal. În comparaţie cu acestea. ceea ce uşurează şi accelereză coacerea lor. Acest tip de transpiraţie poate juca totuşi un anumit rol în împiedicarea supraîncălzirii excesive a plantelor în zilele toride de vară.4 . A.

ce s-ar produce prin inundarea spaţiilor intercelulare. inclusiv denumirea proceselor fiziologice implicate). Ea apare mai ales în nopţile reci. 3.. fenomenul fiind întâlnit mai ales în sere. Milică şi colab. grăsimi. din care sunt capabile să sintetizeze substanţe organice. Plantele verzi absorb exclusiv sau aproape exclusiv substanţe anorganice. comparativ cu cea a aerului determină absorbţia unei cantităţi mari de apă. pe suprafaţa frunzelor. precedate de zile călduroase. este favorizată. iar ansamblul transformărilor la care sunt supuse acestea.7. Fragaria (fig. Substanţele nutritive absorbite din mediu pot fi minerale şi organice.7 – Tipuri de Fig. pe baza bibliografiei propuse. asigură menţinerea echilibrului limbului la căpşun (B) dintre apa absorbită şi cea eliminată. numite hidatode sau căi pentru apă. deoarece organele de gutaţie sunt răspândite pe întreaga suprafaţă foliară. NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR Aprovizionarea plantelor cu substanţe anorganice şi organice este cunoscută sub denumirea de nutriţie. ce decurge intens noaptea şi transpiraţia redusă din aer (frânată pe lângă umiditate relativă a aerului mai crescută şi de închiderea stomatelor prin reacţie fotoactivă). constituie asimilaţia – latură a proceselor metabolice. În lumea vegetală gutaţia apare la peste 300 genuri de plante din 115 familii. proteine. gutaţia reduce presiunea limbului la Zea mays grâu (d. ca urmare.Gutaţia catabolism. Întrebări: • Care sunt principalele căi de pătrundere a apei în corpul plantelor ? dar de ieşire a acesteia din plante ? (precizaţi şi formele de eliminare a apei.Este fenomenul de eliminare a apei din corpul plantelor sub formă de picături. Temperatura mai ridicată a solului. pereţilor celulari) şi în formarea de substanţe energetice. 3. În regiunile noastre plantele elimină prin gutaţie cantităţi mici de apă. Surplusul de apă din corpul plantelor este eliminat sub formă de picături. pentru sinteza materiei organice proprii. frunzele de fasole gutează prin toată suprafaţa lor. în special la plantele 1982) submerse. fiind prezentă atât la plantele inferioare – de exemplu la ciuperci: Pilobolus. şi a substanţelor minerale în corpul plantei. spre deosebire de rouă. 3. eliminarea unor substanţe inutile produse de Fig. de asemeni. prezentând căile de realizare şi importanţa fenomenelor astfel discutate în viaţa plantelor. Apa gutată nu este pură şi. http//) (A) şi pe marginile hidrostatică din vasele de lemn. Penicillium . Apare astfel un dezechilibru între absorbţia radiculară. precum şi transportul apei (d. în funcţie de modul de aranjare al stomatelor pe limbul acestora (prezentaţi exemple pentru fiecare categorie). • Câte tipuri de frunze cunoaşteţi. La plantele superioare gutaţia este localizată în anumite porţiuni ale plantelor. Prin gutaţie este evitată asfixierea celulelor. La frunzele gramineelor acestea se găsesc de obicei la vârful lor. la frunzele dinţate – la vârful dinţilor.cât şi la plantele superioare. În aceste nopţi atmosfera este saturată cu vapori de apă şi se reduce simţitor intensitatea transpiraţiei. 20 . 4. cum este cazul la Alchemilla. Rolul nutriţiei constă în asigurarea unor substanţe constitutive (cum sunt cele ale protoplasmei. 3. unde se găsesc organele de gutaţie. • Unde pot fi aşezate hidatodele la nivel foliar ? (daţi exemple). formele de eliminare a apei din plante. Temă: Prezentaţi comparativ.8 . lasă un reziduu alb prin evaporare. capabile să producă energia necesară proceselor vieţii: hidraţi de carbon. precum şi excesului de apă ş de săruri ce ar putea gutaţie prin vârfurile la plantule de duce la intoxicarea celulelor.8).

unde participă în diferite procese ale metabolismului. în mod activ. iar această varietate imensă a nivelului necesităţilor minerale formează baza explicării sensibilităţii unora dintre plante şi toleranţa altora faţă de diferite concentraţii ale unuia sau altuia dintre elementele minerale prezente în diverse habitate. iar o altă parte (mai mică) este vehiculată spre rădăcini. Absorbţia prin frunze O parte a substanţelor minerale absorbită prin frunze este asimilată în ţesuturile acestora. Absorbţia prin rădăcini La nivelul rădăcinii are loc o absorbţie intensă a substanţelor minerale în zona de creştere a acesteia. randamente şi efecte metabolice specifice. aceasta având un rol asemănător cu cel al unei soluţii nutritive. preferaţi ionii de K+. în echilibrarea cărora protoplastul se comportă pasiv. suprafaţa şi modul de aşezare a acestora. care sunt componenţi specifici ai membranei de natură proteică sau lipoproteică. prin metabolismul său. provenite din mediul extern. probabil. unde celulele nu sunt încă suberificate şi sunt uşor penetrabile. Absorbţia sărurilor minerale se caracterizează prin acumularea acestora în sucul celular. fiind condiţionată de permeabilitatea plasmei celulare. În aceste procese materia vie cheltuieşte energia rezultată în respiraţie şi participă deci. Absorbţia sărurilor minerale prin frunze depinde de forma. neosmotică sau adenoidă. la aprovizionarea cu substanţe nutritive. în mod predominant. 21 . într-o concentraţie care depăşeşte cu mult concentraţia din mediul extern. plantele manifestă o selectivitate pentru ioni (sunt. mai precis de a membranelor plasmatice şi este determinată de legile fizice ale osmozei. comparativ cu cei de Na+). necesităţile cantitative diferă de la un grup de plante la altul. prin frunze. utilizând pentru consumul propriu.  Calea pur fizică. substanţe organice existente în mediul lor de viaţă. Cele două modalităţi de absorbţie a ionilor se întrepătrund în natură şi decurg simultan. Pătrunderea sau ieşirea substanţelor este decisă de gradienţii de concentraţie.  Caleafiziologică. numită încă şi activă. fiecare cu mecanisme. prin sistemul radicular. La plantele acvatice submerse absorbţia se realizează. Absorbţia substanţelor minerale La plantele inferioare aceasta se realizează prin toată suprafaţa talului lor. atât pentru curentul de apă. prin toată suprafaţa corpului lor care vine în contact apa. La plantele superioare ea se realizează. Necesităţile minerale ale plantelor cultivate sunt mult mai bine cunoscute decât cele ale plantelor spontane. organul specializat în îndeplinirea acestei funcţii şi. Aici intră şi unele grupe de bacterii lipsite de pigmenţi asimilatori: bacteriile chemosintetizante. Restul plantelor lipsite de pigmenţi asimilator sunt heterotrofe şi sun incapabile să sintetizeze substanţe organice din cele minerale. Necesităţile minerale ale plantelor Diferite elemente minerale nu sunt cerute de către plante în cantităţi egale. o serie de transportori ai substratului. practic. într-o oarecare măsură. În aceste procese intervin. iar în procesul de acumulare a sărurilor minerale. de exemplu. iar la plantele inferioare submerse prin toată suprafaţa talului. Mecanismul absorbţiei ionilor Schimbul de substanţe minerale între mediul extern şi protoplast are loc pe două căi.Din această cauză plantele verzi se numesc şi autotrofe. de la o specie la alta şi chiar de la un soi la altul. cât şi pentru ioni.

 prezenţa luminii. procesul necesită trei condiţii principale:  prezenţa în celule a pigmenţilor asimilatori.Schema fotosintezei (d. pe calea: păr absorbant sau rizodermă. folosind ca materii prime o sursă anorganică de carbon (CO2 sau ionii bicarbonat). ASIMILAŢIA CARBONULUI DE CĂTRE PLANTE A. bacteriile fotoautotrofe realizează procesul de fotosinteză fără producere de O2. de la locul de absorbţie. până la limita prezenţei acestui ţesut conducător. până la cel de utilizare metabolică? Temă: Prezentaţi succint. scoarţă. de schimbarea pH-ului sau de îmbătrânirea celulelor rădăcinii. 5. prin care sunt transportaţi în organele supraterane ale plantelor. FOTOSINTEZA Fotosineza este procesul fiziologic prin care plantele verzi îşi sintetizează cu ajutorul luminii şi cu participarea pigmenţilor asimilatori. ionii se deplasează radiar.  Fotosinteza şi chemosinteza sunt singurele procese în care plantele produc substanţe organice din substanţe minerale. de la o celulă la alta. Acest fenomen este denumit desorbţie. periciclu şi trec apoi în xilem. 5. Eliminarea substanţelor minerale din plante Pe parcursul perioadei de vegetaţie plantele elimină unele elemente prin diferite organe. substanţele organice proprii. apă şi săruri minerale. pe drumul parcurs spre xilem.  existenţa în mediu a CO2. către vârful rădăcinii. Cantitatea acestor substanţe produse în chemosinteză este neglijabilă faţă de cea sintetizată în fotosinteză. rolul fiziologic al elementelor minerlae în viaţa organismelor vegetale (în 2-3 pagini). concomitent cu absorbţia diferiţilor ioni. alături de elementele absorbite din sol. Putem spune deci. ele intră. în curentul ascendent al sevei brute. O parte din ionii absorbiţi rămâne în celulele pe care le străbat. http//) 22 . fotosinteza este „singurul fenomen de Fig. că în mod practic. Întrebări: • Cum se realizează absorbţia sărurilor minerale în regnul vegetal? • Care este drumul străbătut de substanţele minerale în corpul plantelor. O parte infimă ajunge în floem şi poate fi condusă în sens descendent. din vasele de liber în cele de xilem. În transportul descendent al elementelor minerale mobile prin vase conducătoare liberiene şi a celor neutralizate în biosinteza substanţelor organice are loc şi o difuziune laterală. pe baza bibliografiei propuse. endodermă. 5. Eliminarea are loc pe cale pasivă şi este determinată de prezenţa altor ioni în sol.Conducerea substanţelor minerale în plante După pătrunderea lor în rădăcină. În cursul acestui proces – ce este însoţit de o degajare de O2 – o parte din energia radiaţiilor solare absorbite de către pigmenţii asimilatori este înglobată sub formă de energie chimică în substanţele sintetizate (fig. astfel. din nou.1 .1). Spre deosebire de plantele verzi. Pentru a se realiza.

3 . • La plantele superioare activitatea fotosintetică este îndeplinită predominant de către frunze .limbul prezintă adaptări ce favorizează desfăşurarea procesului (fig.  Fotosinteza determină direct producţia agricolă. ovoidale.  Cantitatea de O2 ar scădea. 5. fixând-o sub formă de energie chimică potenţială. datorită consumului său în respiraţia vieţuitoarelor şi în diferite procese de oxidare. absorbţia luminii necesară în fotosinteză. prin difuziune. în mezofil. Cantitatea substanţelor organice formate pe parcursul ei este atât de mare.Structura frunzei (schemă) (d. în acesta s-ar cumula cantităţi mari de CO2 produs prin respiraţia vieţuitoarelor.3): • forma turtită a limbului oferă o suprafaţă mare de contact cu mediul înconjurător. ce reprezintă indivizii.2 . Difuziunea acestor gaze în mezofil este favorizată de prezenţa spaţiilor intercelulare între celulele cilindrice ale ţesutului palisadic şi între celulele ţesutului lacunos. încât nu poate fi evaluată cu precizie. 5. • structura anatomică a frunzelor evidenţiază la nivelul epidermei prezenţa aparatului stomatic. Altfel. ajunge prin spaţiile intercelulare la suprafaţa celulelor din mezofil. localizaţi în cloroplaste.4). 5. prin aşezarea. sub formă dizolvată.  În fotosinteză plantele înglobează în substanţele organice produse o parte din energia razelor solare. celule ce conţin un complex de pigmenţi asimilatori. prin arderi şi prin fenomene vulcanice şi ar deveni otrăvitor pentru organisme (fig.producţie” din natură. 5.  Fotosinteza asigură compoziţia constantă a aerului atmosferic. prin care are loc difuziunea CO2 din aerul înconjurător. • CO2 pătrunde în frunze prin ostiolele stomatelor. în general orizontală a limbului. Fotosinteza este singurul fenomen din natură care produce O2. Fig. de la 23 Fig.Scimburile de materie şi energie între plantele şi mediul ambiant pe parcursul ciclului fotosintetic (d. apă ce este furnizată prin vasele de lemn din nervurile frunzei şi ajunge. Prezenţa cloroplastelor în număr mai mare în ţesutul palisadic şi în număr mai mic în cele ale ţesutului lacunos.2).fotosinteza este îndeplinită de însăşi celulele. silvică şi indirect pe cea zootehnică. în cloroplaste. 5. http//) . asigură realizarea proceselor de sinteză a substanţelor organice cu ajutorul energiei luminoase (fig. având deci o deosebită importanţă practică. • poziţia frunzelor favorizează. http//) La algele unicelulare . • La algele cu tal masiv – (Laminaria) – apare o specializare: numai primele 6-8 straturi de celule de la suprafaţa talului formează un înveliş asimilator. fiind prin aceasta un fenomen cosmic.  Fotosinteza este singurul fenomen prin care planeta noastră fixează energia solară.  Fotosinteza are loc în celulele organelor verzi expuse la lumină. pătrunde în aceste celule după ce se dizolvă în apa din pereţii lor. cu feoplaste voluminoase. Oxigenul rezultat în urma acestui proces parcurge drumul invers.

Fig. http//) Fotosinteza poate fi îndeplinită nu numai de limbul frunzelor. în continuare. Fg.Cloroplaste din Pe baza particularităţilor lor structurale. până la vasele liberiene din nervuri şi din acestea în celelalte organe ale plantelor. Spre exemplu. sub stratul de velamen ce le acoperă. Nervaţiunea frunzelor asigură totodată şi aportul apei. o fotosinteză de intensitate redusă şi la tulpinile mai vârstnice. cum ar fi bracteele şi sepalele.5). Fotosinteza poate fi îndeplinită nu numai de limbul frunzelor. în urma îmbibării cu apă. la una şi aceeaşi plantă. ci şi de celelalte părţi ale frunzelor: stipele.Schema circulaţiei gazelor şi apei la nivelul frunzei pe parcursul procesului de fotosinteză (d. Numărul lor. în cea mai mare parte. cunoscuţi sub denumirea de pigmenţi asimilatori. la o frunză de fag. Această suprafaţă mare de absorbţie are o deosebită importanţă în derularea procesului de fotosinteză. este posibilă. Dintre frunza thaliana (d. asigurândule astfel necesarul de hrană. teacă. sub formă gazoasă.5 . În funcţie de intensitatea luminii. până la câteva sute în fiecare celulă. anumite părţi ale învelişurilor florale. sub stratul de velamen ce le acoperă. iar cei ficobilini se întâlnesc împreună cu ceilalţi la algele albastre-verzi şi la algele roşii. ei se împart în trei grupe: de Arabidopsis pigmenţi clorofilieni. precum şi de alte organe: tulpini tinere nesuberificate. fructe verzi în curs de creştere. de exemplu.cloroplaste sub formă dizolvată până la suprafaţa acestor celule şi. Suprafaţa totală a cloroplastelor în plantă este foarte mare. este posibilă. care intervin în procesul de fotosinteză. precum şi în rădăcinile aeriene ale plantelor epifite. anumite părţi ale învelişurilor florale. 5. ci şi de celelalte părţi ale frunzelor: stipele. ele se deplasează în hialoplasma celulară printr-o cicloză continuă pasivă sau printr-o cicloză activă amoeboidală. Celulele asimilatoare conţin (după cum s-a arătat deja) un ansamblu de pigmenţi. peţiol. de asemenea. sub stratul subţire de suber. în dependenţă de condiţiile mediului de existenţă şi de tipul de ţesut. apoi. în organite speciale din celulele mezofilul frunzei. de asemenea. în frunzele expuse la lumină puternică se formează mai multe cloroplaste (în ţesutul palisadic) iar în cele expuse la lumina difuză mai puţine. precum şi al substanţelor minerale necesare în sinteza substanţelor organice. sub stratul subţire de suber. Substanţele organice sintetizate sunt transportate. 5. cum ar fi bracteele şi sepalele. La plantele superioare supuse unei iluminări puternice cloroplastele se orientează spre sursa de lumină în aşa fel încât să se ferească de supraîncălzire sau de fotooxidare (ele expun o suprafaţă cât mai mică a corpului razelor solare intense). fructe verzi în curs de creştere. Cloroplastele se găsesc într-o continuă mişcare. Procesul fotosintezei are loc la toate plantele fotoautotrofe. 5. de la celulă la celulă. numite cloroplaste (fig. de 20 de ori suprafaţa frunzei. întrecând. http//) aceştia pigmenţii clorofilieni au o deosebită importanţă în procesul fotosintezei. la plantele superioare variază de la câteva zeci. teacă. peţiol. iar la un arbore de 100 de ani suprafaţa tuturor cloroplastelor se estimează a fi de aproximativ 20. precum şi în rădăcinile aeriene ale plantelor epifite.000 m2 (2 hectare). Pigmenţii carotenoizi însoţesc pigmenţii clorofilieni în celulele asimilatoare ale tuturor plantelor. precum şi de alte organe: tulpini tinere nesuberificate.4 . prin spaţiile intercelulare din mezofil. în urma îmbibării cu apă. însă numai în cazul când acesta devine transparent. 24 . o fotosinteză de intensitate redusă şi la tulpinile mai vârstnice. pigmenţi carotenoizi şi pigmenţi ficobilini. însă numai în cazul când acesta devine transparent. fiind eliminat prin ostiolele stomatelor în aerul înconjurător. care este utilizată ca materie primă în fotosinteză. organite descoperite încă din prima jumătate a secolului trecut de către HUGO von MOHL (1837).

un rol deosebit îl are clorofila a. prin două valenţe chimice şi prin două legături fizice. feofitina brun.pigment roşu. caracterizate prin următoarele procese: captarea CO2 în cloroplastele celulelor asimilatoare. funcţie de raportul dintre aceste componente. deci reacţia fotochimică a fotosintezei. apar coloraţii specifice frunzelor în perioada de toamnă. temperaturi scăzute) are loc degradarea peristromei cloroplastului. Mecanismul fotosintezei Fotosinteza se desfăşoară în două faze (fig. sau reacţia de lumină. fotoliza apei cu fixarea de H+ în NADP redus şi eliminarea O2. Aceste procese se desfăşoară în granele cloroplastelor şi în prezenţa pigmenţilor asimilatori. cu un potenţial energetic normal. înmagazinată în substanţele organice produse în timpul fotosintezei. granelor şi. care este acceptorul final al energiei radiaţiilor absorbite de ceilalţi pigmenţi. anumite radiaţii ale spectrului solar.6). 25 . în cursul procesului de fotosinteză (fig. brun roşietic şi albăstrui. Dintre toţi pigmenţii asimilatori ai plantelor fotoautotrofe. revin la starea fundamentală. stimularea clorofilei pentru fixarea energiei luminoase. Din punct de vedere chimic moleculele de clorofilă reprezintă gruparea prostetică a unor cromoproteine. în cadrul cărora moleculele de clorofila a transferă electroni unei substanţe ce se reduce şi primesc alţi electroni de la substanţă ce se oxidează. clorofila d semnalată la unele alge roşii şi clorofila e prezentă la algele galben-aurii. cu nuanţe de galben. Prin transferul electronului cu potenţial energetic ridicat Fig. şi care este capabilă să absoarbă. portocaliu. care are în centru un atom de magneziu. dezorganizarea stromei. cu un potenţial energetic ridicat şi acceptând un alt electron. în final. pigmenţii carotenoizi . http//) oxidantului clorofilei a. 5.6 . în ansamblul reacţiilor ce caracterizează mecanismul fotosintezei au loc procese de oxidoreducere. 5. deoarece pe baza ei se realizează transformarea energiei luminoase în energie chimică.Din grupa pigmenţilor clorofilieni fac parte: clorofila a . conform cu particularităţile lor de absorbţie.7): FAZA I-a. bacterioclorofila a la bacteriile purpurii şi verzi.Molecula de clorofilă (d. exces de umiditate. descompunerea moleculelor de clorofilă. ea însăşi. exces de substanţe toxice. legat de atomii de azot ai celor patru nuclei pirolici.  absorbţia energiei luminoase. În consecinţă. insolaţie puternică. În frunzele bătrâne sau în condiţii nefavorabile de viaţă (secetă. Se formează în această situaţie epiporfirina . denumită şi faza HILL – constă dintr-un ansamblu de reacţii în care esenţială este reacţia fotochimică. luminoasă. fosforilare ADP în ATP. În timpul fotosintezei moleculele de clorofila a. Caracteristica esenţială a clorofilelor o reprezintă prezenţa în structura lor a unui nucleu tetrapirolic. până la dispariţia culorii verzi. clorofila b .mai rezistenţi la degradare şi pigmenţii antocianici.întâlnită în celulele asimilatoare ale tuturor platelor fotosintetizante. iar bacterioclorofila b într-o tulpină a unei bacterii purpurii aparţinând genului Rhodopseudomonas. 5. radiaţiile de lumină a căror energie este utilizată la sinteza substanţelor organice. eliminând un electron. ca urmare. ajunse în stare de excitaţie. La bacteriile autotrofe fotosintetizante au fost semnalate bacterioviridina la bacteriile verzi. clorofila c – caracteristică pentru diatomee şi algele brune. are loc transformarea energiei luminii absorbite în energie chimică.  transformarea energiei luminoase în energie chimică. Pigmenţii asimilatori au rolul de a absorbi.întâlnită la plantele superioare şi la algele verzi. Toate aceste procese necesită în mod obligatoriu prezenţa luminii şi sunt grupate în trei etape distincte:  pătrunderea CO2 în cloroplaste.

fără să fie absorbită. a. 26 .000 lucşi. denumită şi faza BLACKMANN sau faza termo-chimică. care oglindesc particularităţile de specie sau starea fiziologică a organismului la momentul dat. Factorii externi • Lumina. fotosinteza are loc în mod diferit. enzimatică . proteine. Durata ciclului este de aproximativ 5 secunde. Frunzele plantelor nu utilizează toată energia luminii care cade pe suprafaţa lor. care poate fi netedă şi lucioasă la unele plante sau mată la altele. fotosinteza creşte în intensitate până la 50-60% din intensitatea maximă a luminii solare directe care poate atinge. Aceste reacţii permit fixarea CO2 pe o substanţă acceptoare. lipide. dintre care unii au o acţiune permanent sau periodic limitativă asupra procesului. precum şi de unii factori interni. Astfel se sintetizează substanţe organice primare (trioze fosforilate). Aceste valori prezintă o serie de variaţii ce depind de structura plantelor:  Cuticula. iar restul de 49% din energia calorică a luminii este eliminată din frunze prin fenomenul de transpiraţie. pigmenţi). http//) chimie. iar o altă parte (10%) străbate frunzele. după numele cercetătorilor care au contribuit la clarificarea a numeroase aspecte ale mecanismului fotosintezei şi care au primit în anul 1961 Premiul Nobel pentru Fig. regenerarea acceptorului şi sinteza substanţelor ce conţin carbonul preluat din CO2 absorbit.constă într-un ansamblu de reacţii independente de lumină. 20% ridică temperatura frunzelor cu circa 1-20 C peste valoarea temperaturii mediului ambiant. Reacţiile ce au loc în cursul fazei de întuneric a fotosintezei sunt grupate în aşa–numitul ciclu CALVIN–BENSON-BASSMAN. după adaptarea plantelor la condiţiile de iluminare din mediile lor de viaţă:  La plantele heliofile. acestea absorb 70% şi utilizează în fotosinteză circa 1%. 5. În afară de faptul că intervine în declanşarea proceselor care duc la mărirea gradului de deschidere a stomatelor (fapt ce favorizează difuziunea gazelor. deci a O2 şi a CO2 în mezofil) lumina intervine asupra fotosintezei prin valoarea intensităţii sale. acizi nucleici. dar dependente de temperatură în care intervin anumite enzime localizate în stroma nepigmentată a cloroplastelor. în zilele senine de vară. Din lumina care cade pe suprafaţa frunzelor. care trăiesc în locuri însorite. prin calitatea ei şi prin acţiunea pe care o manifestă asupra procesului de respiraţie foliară la unele specii. care polimerizează în substanţe organice complexe (glucide. de întuneric.7 . O parte din această energie (20%) este reflectată şi se risipeşte în spaţiu. influenţează asupra procentului de lumină reflectată.FAZA a II-a. Factorii de mediu care influenţează procesul de fotosinteză Fotosinteza este influenţată de un număr mare de factori externi. În funcţie de intensitatea luminii.Prezentarea schematică a mecanismului procesului de fotosinteză (d. valoare de 100.  Grosimea frunzelor şi cantitatea de pigmenţi asimilatori din acestea influenţează cantitatea de radiaţii care străbat frunzele. Din fracţiunea absorbită.

capabili să absoarbă radiaţiile de lumină ajunse în aceste zone. fotosinteza decurge cu o intensitate mai mare în radiaţiile albastre-violet şi în cele roşii. Lumina influenţează fotosinteza şi prin compoziţia ei. încetinind în jurul temperaturii de 500C. iar la plantele din regiunile sudice la valori de 50-550C. 27 . s-a observat că la plantele cu frunze persistente în timpul iernii fotosinteza are loc la temperaturi mult mai coborâte: . La adâncimea de 34 m în ape nu mai există deloc radiaţii roşii. Algele verzi predomină în zona superficială a apelor. creşte în intensitate odată cu ridicarea temperaturii.60C la frunzele aciculare de molid . doar până la aproximativ 10% din intensitatea maximă a luminii solare directe. în condiţii de temperatură optimă şi de iluminare nelimitativă. datorită prezenţei fucoxantinei.. întrucât CO2 devine toxic. atingând la unele plante valoarea maximă de intensitate la 30-400C. la micşorarea intensităţii fotosintezei. În general. Radiaţiile roşii pătrund până la adâncimi mult mai mici decât cele albastre. În mersul intensităţii fotosintezei în funcţie de temperatură se pot distinge: • temperatura minimă. Limita maximă a temperaturii la care procesul de fotosinteză se mai produce este situată. Mărirea concentraţiei CO2 până la 2-5%. reprezentată prin temperatura cea mai ridicată la care procesul mai poate avea loc. în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor utilizate la iluminarea plantelor. la valori sub 45-500C. spectrul de acţiune urmând spectrul de absorbţie al luminii de către pigmenţii asimilatori. în continuare. Concentraţiile mai mari de CO2 au efecte nefavorabile ducând. • temperatură maximă. odată cu mărirea intensităţi iluminării. variaţii care se datorează mediului în care trăiesc plantele respective. reprezentată prin temperatura la care procesul decurge cu intensitatea cea mai mare şi constantă în timp. care absoarbe radiaţiile verzi.. Temperatura optimă a fotosintezei este în strânsă legătură cu condiţiile de iluminare şi cu concentraţia CO2 din mediu. care este temperatura cea mai joasă la care procesul începe să se manifeste. provoacă o intensificare a fotosintezei. În cursul evoluţiei plantele s-au adaptat. La plantele superioare şi la algele verzi. iar la adâncimi mai mari predomină algele brune şi roşii. prin mărirea. În mediul acvatic diferitele radiaţii ale spectrului solar pătrund cu atât mai la adânc cu cât lungimea lor de undă este mai mică. care posedă pigmenţi accesorii. Cantitatea de CO2 din aer (0. În general. după care. temperatura optimă a fotosintezei este cuprinsă între 20-300C. care cresc în locuri umbrite. temperaturilor la care sunt adaptate. după un timp. iar la frunzele de grâu de toamnă la -20C. manifestată de concentraţiile mărite de CO2. în sensul elaborării unor pigmenţi care să le permită absorbţia în condiţii optime a acelor radiaţii luminoase care există în mediul lor natural de viaţă.03%) limitează în permanenţă procesul de fotosinteză. • temperatură optimă. În legătură cu limita inferioară a temperaturii la care fotosinteza mai are loc.  • Temperatura. intensitatea fotosintezei creşte. în sensul că acest proces decurge cu intensităţi diferite. Acest fapt este deosebit de evident în repartiţia algelor pe adâncime în apă. Mersul fotosintezei în radiaţiile monocromatice depinde de garnitura de pigmenţi asimilatori de care dispun diferite grupe de plante şi de însuşirile acestor pigmenţi de a absorbi diferite radiaţii ale spectrului vizibil. la plantele mezoterme. Influenţa favorabilă. acesta descreşte repede. după care scade la iluminări mai mari. la plantele din regiunile noastre.. între anumite limite. caracteristice regiunilor noastre. • Concentraţia de CO2.La plantele sciafile. în timp ce radiaţiile albastre pătrund până la o adâncime de 500 m. procesul de fotosinteză începe la o temperatură uşor inferioară valorii de 00C. Există însă mari variaţii din acest punct de vedere între diferite specii de plante. a temperaturii. ca urmare a faptului că ficoeritrina are absorbţie maximă în acest domeniu. La algele brune fotosinteza are loc aproape cu aceeaşi intensitate în radiaţiile verzi şi în cele albastre. La algele roşii fotosinteza decurge cu intensitate maximă în lungimile de undă din zona mijlocie a spectrului vizibil.

dar şi de particularităţile biologice ale plantelor şi de natura lor de reacţie la condiţii externe.când fotosinteza variază în mod constant paralel cu intensitatea luminii. existenţa unei cantităţi mai mari de apă în ţesuturile foliare duce la o scădere uşoară a procesului. Această cantitate devine un factor limitant doar în cazurile de etiolare a plantelor. la unele plante. cloroplastele se încarcă cu cantităţi mari de amidon. înspre amiază. unde aerul poate fi îmbogăţit în CO2. Pentru ca fotosinteza să decurgă cu o intensitate normală.5% produce o intensificare a procesului. fapt ce duce la o micşorare a difuziunii gazelor ce participă la acest proces fiziologic. fenomen produs de lipsa luminii. • Concentraţia de O2. 5. intern şi extern. Depăşirea limitei normale a concentraţiei O2 din aer (20. Mersul diurn al acestui proces corespunde. Această ritmicitate a lor în timpul zilei se răsfrânge şi asupra procesului de fotosinteză. odată cu creşterea deficitului de apă al frunzelor. este necesar ca produşii rezultaţi în urma acestui proces să fie transportaţi repede din celulele asimilatoare în celelalte părţi ale corpului plantelor. care se soldează. b. în acelaşi timp. Dacă unul din factorii externi atinge valoarea minimă. Factorii interni • Gradul de hidratare al ţesuturilor asimilatoare. Cu siguranţă că mersul fotosintezei este determinat nu numai de unul din factori. probabil din cauza micşorării spaţiilor intercelulare. curba obţinută fiind o rezultantă a acestora. fapt ce jenează desfăşurarea fotosintezei cu intensităţi crescute. procesul de fotosinteză se poate desfăşura pe parcursul a 24 ore după trei tipuri generale de curbe (fig. are importanţă practică. În mod obişnuit. unde vor fi utilizaţi în diferite sinteze sau vor fi puşi în rezervă. Fotosinteza începe să crească din nou în intensitate abia în timpul după amiezii. printr-o fotosinteză activă. În cazul deficitului restant de apă în ţesuturile de asimilaţie. Sintetic vorbind. intensitatea procesului scade considerabil. va fi fost transportat din frunze. ca urmare a saturării celulelor cu apă. fotosinteza scade în aşa măsură încât ea nu este în stare să compenseze substanţa organică cheltuită în respiraţie. insuficienţa apei în timpul zilei provoacă o scădere vădită a intensităţii fotosintezei. La frunzele plantelor superioare terestre fotosinteza scade destul de repede în intensitate.8): • Curbe unimodale . aceste curbe se înregistrează în zilele scurte de primăvară. iar reducerea acesteia până la 0. după ce o parte din amidonul acumulat anterior. pigmenţii asimilatori se găsesc în exces în celulele asimilatoare. În acest caz fotosinteza creşte în intensitate începând cu primele 28 . de exemplu. Modificările factorilor externi au un caracter ritmic. în cazul culturilor din sere. ci şi de acţiunea lor asociată.95%) provoacă o micşorare a intensităţii fotosintezei. modificării complexului de factori externi care se acumulează în timpul zilei. procesul de fotosinteză se micşorează progresiv şi încetează la un deficit de apă cuprins între 40-50%. cu reducerea substanţială a cantităţii de pigmenţi în celulele asimilatoare ► Mersul diurn al fotosintezei Mersul procesului de fotosinteză în timpul zilei depinde nu numai de condiţiile mediului extern. Interdependenţa între factorii externi şi interni determină. Cantitatea de O2 existentă în natură reprezintă un factor limitant al procesului de fotosinteză. în zilele calde şi senine de la începutul verii şi în zilele din timpul toamnei. • Cantitatea de pigmenţi asimilatori. până la 25%.asupra intensităţii fotosintezei. de regulă. • Cantitatea de asimilate. în cele din urmă şi caracterul fotosintezei. Spre exemplu. La deficite de apă mai mari de 13%. La pantele amilofile. De aceea curba fotosintezei în decursul zilei nu decurge atât de simetric pe cât ar rezulta din variaţia diurnă a intensităţii luminii.

a ridicării temperaturii şi a deschiderii stomatelor prin reacţie fotoactivă. aproximativ la acelaşi curbe bimodale (Boldor şi colab. datorită formării rapide a unei mari suprafeţe foliare. după care se situează pe un platou. până către seară. datorită creşterii intensităţii luminoase. La aceste plante fotosinteza creşte în intensitate în orele de dimineaţă. atingând valorile maxime înspre orele 12. În regiunile cu climă temperată.Tipuri de variaţii diurne ale fotosinteza creşte repede în intensitate în primele ore ale intensităţii fotosintezei : a. de un al doilea maxim. Acest tip de curbe este caracteristic plantelor sciafile şi plantelor acvatice submerse. după care se menţine la un nivel ridicat până spre sfârşitul perioadei de vegetaţie. 1981) nivel de intensitate. îndeosebi amidon. înregistrând valori maxime în lunile de vară şi valori minime în timpul iernii. La plantele perene cu frunze sempervirente fotosinteza se desfăşoară în tot cursul anului. înregistrând valori maxime înainte de faza de înflorire sau în timpul acesteia. fotosinteza are loc şi în intervalul de timp corespunzător nopţii. fotosinteza se desfăşoară cu intensitate scăzută în timpul iernii. La acestea. Scăderea intensităţii fotosintezei după-amiaza se datorează atât diminuării intensităţii luminii. Fotosinteza se intensifică până spre orele 9-10. după care urmează o scădere treptată spre seară şi încetează în cursul nopţii. Creşterea intensităţii fotosintezei are loc până în momentul înfloririi sau al formării fructelor. încetându-şi activitatea o dată cu încheierea ciclului vital al plantelor. către seară. cât şi încărcării cloroplastelor cu substanţe organice nou sintetizate. care are o amplitudine mai mică. pentru ca să scadă treptat după orele 17. ca şi la plantele lemnoase sempervirente şi creşte în intensitate. la care Fig. când scade în intensitate.după curbe unimodimineţii. se menţine la un plafon ridicat în timpul amiezii. când temperatura devine factorul limitant al procesului. Curba dinamicii diurne a fotosintezei în aceste condiţii are formă de clopot.ore ale dimineţii.8 . cu mici variaţii. până la faza de înflorire. La plantele perene cu frunze căzătoare fotosinteza începe primăvara devreme şi ajunge la valori ridicate într-un timp scurt. • Curbe bimodale . după care scade treptat către seară şi se menţine.în cazul când fotosinteza se menţine la o intensitate relativ constantă după creşterea înregistrată în primele ore ale dimineţii. situaţie în care frunzele elimină CO2 la lumină. funcţie de complexul factorilor naturali ce caracterizează diferitele anotimpuri şi de modificarea factorilor interni în cursul perioadei anuale. deoarece în timpul nopţilor albe lumina este suficient de intensă pentru realizarea procesului.. începnd de primăvara. • Curbe de saturaţie . în cursul orelor corespunzătoare nopţii. Plantele din regiunile polare prezintă o particularitate în mersul diurn al intensităţii fotosintezei în perioada nopţilor albe. după care se reduce către toamnă datorită micşorării treptate a suprafeţei foliare şi încetează o dată cu căderea totală a frunzelor. dale.după curbe de saturaţie. de obicei. b . Depresiunea ce separă cele două maxime ale fotosintezei este situată aproximativ în jurul orei la care intensitatea luminii şi cea a temperaturii au valori maxime. Uneori depresiunea intensităţii fotosintezei poate ajunge la valori negative. 5. La plantele bienale cu frunze persistente în timpul iernii. o dată cu apariţia primelor frunze şi creşte în intensitate pe măsura formării frunzelor şi creşterii suprafeţei lor.în cazul când fotosinteza prezintă o depresiune la orele amiezii. urmată. cum sunt cerealele de toamnă. 29 . c – după desfăşurându-se. la valori minime. la plantele anuale fotosinteza începe primăvara. ►Mersul fotosintezei pe parcursul perioadei de vegetaţie În cursul perioadei de vegetaţie fotosinteza are un mers variabil. din cauza îmbătrânirii frunzelor şi căderii treptate a acestora.

După modul de nutriţie. bacterii şi ciuperci. Toate organismele chemosinteizante se caracterizează prin faptul că pot trăi atât în condiţii de aerobioză. Plantele heterotrofe s-au adaptat să folosească substanţele organice sintetizate de autotrofe sau de alte grupe de heterotrofe. după toate probabilităţile. există în natură organisme care. solubilizarea acestor substanţe realizându-se cu ajutorul enzimelor specifice din citoplasma celulară. Ele pot sintetiza. plantele heterotrofe se apropie de imensa majoritate a bacteriilor şi animalelor dar. simbiotice şi parazite. este fixat de acidul piruvic. pentru a-şi procura energia necesară sintezei substanţelor organice proprii. Sursa de energie pe care o folosesc aceste organisme pentru sinteza primară de compuşi organici ai carbonului. acest proces a primit denumirea de chemositenză (chimiosinteză). utilizând pentru sinteza constituenţilor lor celulari surse anorganice de carbon. iar unele necesită anumite condiţii de mediu: substrat organic. reprezentate în mod predominant prin ciuperci. În funcţie de provenienţa carbonului organic.Heterotofe saprofite Trăiesc pe resturi de plante şi animale. rezultat din glicoliză. fiecare fază a procesului de fotosinteză? • Ce factori externi şi interni influenţează fotosinteza? • Câte tipuri de curbe de derulare procesului de fotosinteză pe paarcursul unei zile cunoaşteţi? Temă: Detaliaţi. oricât de complexă ar fi. Saprofitele omnivore se hrănesc cu carbonul existent în orice fel de substanţă organică. spre deosebire de acestea din urmă. respectiv de întuneric a fotosintezei. au capacitate mai mare de a sintetiza substanţe organice pornind de la surse anorganice cu azot şi sulf. Organismele chemosintetizante.Penicillium glaucum. B.. totuşi. Saprofitele specializate sunt mai pretenţioase în ceea ce priveşte sursa de carbon organic. deşi sunt lipsite de pigmenţi asimilatori. cantităţi mici de substanţe organice pornind de la CO2 care. Absorbţia substanţelor nutritive se face cu ajutorul pseudopodelor. de unde folosesc carbonul.B. se clasifică după natura substanţelor pe care le oxidează. plantele heterotrofe se împart în saprofite. concentraţia mediului nutritiv. cât şi de anaerobioză. Deoarece energia folosită la aceste sinteze este de natură chimică. Reprezentativ pentru acest grup este mucegaiul verde comun . saprofitele se împart în omnivore şi specializate. pe baza bibliografiei propuse. care sunt reprezentate exclusiv prin anumite grupe de bacterii. deoarece nu au întreaga gamă de enzime pentru hidroliza substanţelor complexe. HETEROSINTEZA Plantele heterotrofe. În această grupă intră multe specii de actinomicete. modul de desfăşurare a fazei de lumină. CHEMOSINTEZA În afara plantelor fotoautrotrofe. surse de azot 30 . valori de pH. sunt capabile să se hrănească autotrof. răspândite peste tot. În funcţie de substanţa organică pe care o folosesc în nutriţie. cu formarea de acid oxalil acetic. Întrebări: • Câte tipuri de pigmenţi asimilatori cunoaşteţi şi care sunt funcţiile acestora în plante? • În ce constă. provine din oxidarea unor substanţe din mediu. realizând şi o localizare anatomică a acestora la nivelul organitelor celulare. a. deoarece conţin enzimele necesare pentru degradare. separat. sunt incapabile să asimileze CO2 pe cale fotosintetică sau chemosintetică.

Prin modul lor de nutriţie. utilizează în continuare acidul acetic drept sursă de carbon. Nodularea (formarea de nodozităţii) implică recunoaşterea mutuală. de regulă. Altele .la conservarea unor brânzeturi sau a unor legume. la fabricarea berii sau în panificaţie. care utilizează ca sursă de carbon alcoolul etilic. În perii radiculari bacteriile sunt închise ca într-un tub .se cultivă pentru a fi folosite ca furaj sau în industria farmaceutică. la nivelul emergenţei rădăcinilor laterale. alteori afumarea sau păstrarea lor la temperaturi joase. aureomicina etc. . de asemenea. între diferite organisme vegetale. dintre care unul este în mod obligatoriu autotrof. între bacterii şi plante-gazdă. Pentru protejarea materialelor de lemn sau din mase plastice care stau în sol sau în apă împotriva microorganismelor saprofite ce le-ar putea degrada.de exemplu din cea a unor specii de Penicillium . Există însă date experimentale care conduc la ideea că. în care s-ar bloca. bacterii). În afară de speciile simbionte ale genului Rhizobium. s-ar ajunge şi la imposibilitatea existenţei vieţuitoarelor a căror hrană este asigurată de pe urma nutriţiei organismelor autotrofe. Multe ciuperci saprofite sunt. în urma multiplicării lor în interiorul celulelor rădăcinii. care se introduc în materialul ce urmează a fi conservat.organic. se utilizează substanţe toxice speciale. S-ar părea că cei doi simbionţi trăiesc în deplină armonie. cultivate pentru a fi folosite în alimentaţie (ciupercile comestibile).la prepararea dulceţurilor. Ataşarea bacteriilor pe rădăcinile plantei-gazdă are loc la nivelul perilor absorbanţi radiculari sau a unor leziuni ce apar.). este sterilizarea lor. Rezultă în urma infestării rădăcinilor plantelor leguminoase cu bacterii din genul Rhizobium care. Simbioza între plantele leguminoase şi microorganismele fixatoare de azot. Cele mai multe specii de Rhizobium infectează în mod specific gazdele leguminoase. Tipuri de simbioze în natură 1. Uneori se practică uscarea produselor alimentare. iar indivizii care o alcătuiesc se numesc simbionţi. treptat. fiecare simbiont îşi duce viaţa sa proprie şi este mai mult sau mai puţin jenat de prezenţa celuilalt partener. în urma căreia resturile de plante şi de animale sunt aduse într-o formă utilizabilă în nutriţia plantelor superioare autotrofe. Cel mai sigur mijloc de păstrare. În multe cazuri trebuie combătută dezvoltarea saprofitelor. iar celălalt heterotrof. b. pe care îl transformă în acid acetic şi.se extrag substanţe antibiotice (penicilina. De aceea fiecare îl tratează pe celălalt ca pe un parazit. existenţa autotrofelor ar deveni imposibilă pe suprafaţa plantei şi. Ca urmare. marmeladelor sau de NaCl . însă. astfel. aducându-şi avantaje reciproce.Heterotrofe simbionte În natură există asociaţii trofice mai mult sau mai puţin intime dar durabile. în consecinţă. luptând împotriva sa cu toate mijloacele de care dispune. cel mai adesea foarte precisă.filamentul sau cordonul infecţios . toate substanţele minerale necesare autotrofelor în nutriţia lor. declanşează formarea nodozităţilor pe rădăcinile plantei gazdă. Reprezentativă pentru acest grup este ciuperca Mycoderma aceti. în cazul unor produse alimentare se folosesc în acest scop concentraţii mari de zaharoză . Acest tip de asociaţii este denumit simbioză. în mediu s-ar acumula cantităţi de substanţe organice din ce în ce mai mari. probabil. fixarea N2 se mai realizează şi de către alte microorganisme (ciuperci.încojurat de un material pectic şi celulozic dezvoltat în 31 . saprofitele exercită asupra substanţelor organice din sol o funcţie de mineralizare. Dacă nu ar exista saprofite. pentru cultura plantelor agricole însă. cele mai importante sunt speciile din genul Rhizobium. în realitate. Din biomasa unor ciuperci .cum sunt drojdiile . după consumarea lui.

z. 5. 2000 ) . Pe lângă glucide. iar bacteriile pun la dispoziţia leguminoaselor azotul ce le este necesar. de aceea.) şi zona centrală (c. pe parcela respectivă. ciuperca furnizează algei apa şi sărurile minerale de care are nevoie. constituită din celule infectate şi neinfectate şi înconjurată de ţesuturi periferice ( 4) (d. De aceea simbioza este considerată drept un caz particular de parazitism. În această simbioză bacteria se comportă ca un parazit. în perioada cuprinsă între momentul infectării lor şi cel al formării nodozităţilor.000 de specii.t. Bacteroizii sunt localizaţi în "pachete" individuale de 3-4 celule înconjurate de un perete de origine vegetală şi de un citosol bogat în proteine şi în leghemoglobină (pigment roşu.11). (3) se dezvoltă un nodul cu zonarea sa histologică distinctă: meristem (m). S-a calculat că la un hectar cultivat cu leguminoase se acumulează 100-400 kg azot.9 . Numărul acestora (conform părerii lui G. 5. (2) este iniţiat un meristem la capătul distal al nodulului primordial şi traseul infecţiei de-a lungul meristemului. culturile ce urmează după leguminoase. bacteriile găsesc un mediu bogat în glucide.forme fixatoare de N2. 5. ca un proces controlat şi ca o structură diferenţială ( fig.10 .z.continuarea peretelui celular. formând o formaţiune ascuţită şi infecţia azotul invadează celulele părului rădăcinii. O2) (fig. Fig. substanţe minerale şi apa de care au nevoie. străbate numeroase celule. Nodulul apare ca un organ vegetal superior dezvoltat. Ciupercile din talul lichenilor aparţin în majoritatea lor clasei Ascomycetes. cât şi ciuperca cresc mai bine decât în cazul când cei doi parteneri sunt crescuţi separat (fg. emisă în 1958) este de aproximativ 190 specii. se ramifică. Alga din asociaţia simbiotică aprovizionează ciuperca cu produşii rezultaţi în procesul de fotosinteză. Lichenii reprezintă o individualitate atât din punct de vedere morfo-anatomic. în absenţa acestei simbioze. organ ce funcţionează ca un sistem aerob fixator de N2. determină stimularea diviziunii celulare în regiunea cortexului radicular şi formarea de nodozităţi. Fig. verzi sau albastre. Zamfirache şi Toma. format din circa 10. în cazul când partenerul autotrof este reprezentat prin alge albastreverzi. dar cu mare afinitate. cordon ce înaintează. În natură există şi plante neleguminoase capabile să fixeze simbiotic azotul molecular. plantele leguminoase aprovizionează bacteriile cu substanţe organice. Prin urmare. Totodată. necesită cantităţi mai mici de îngrăşăminte cu azot. Simbioza la licheni Lichenii alcătuiesc un grup taxonomic aparte. ce le favorizează nutriţia. din care 30 % rămân în resturile vegetale din sol.10). ciuperca protejează alga împotriva uscăciunii.Modelul structurii terţiare a moleculei de leghemoglobină (d. Talul lor este alcătuit din alge şi ciuperci.9). solul rămâne bogat în azot şi. ciuperca preia şi compuşii cu azot şi. Plantele leguminoase se apără contra invaziei bacteriene lizând o parte din aceste bacteii şi folosesc azotul organic sintetizat de ele în urma asimilării azotului molecular. la rândul ei. zona de invazie (i.). 2000) molecular pe care îl 32 . În celulele (adesea tetraploide) ale parenchimului cortical deci. cât şi fiziologic. încât cordonul de infecţie (i. 2. iar algele sunt unicelulare. încorporează în celulele lor. pe care le preia din substrat. capabil să lege reversibil. îşi opresc creşterea. Zamfirache şi Toma. similar mioglobinei. Datorită azotului acumulat în rădăcinile şi în celulele bacteriilor după recoltarea leguminoaselor. 5. Aceasta rezultă din reacţia leguminoaselor care. permiţându-i să trăiască în condiţii care îi sunt inaccesibile în stare liberă. (1) diviziunile celulare anticlinale au loc în interiorul cortexului rădăcinii. iar 70 % este folosit de simbionţi (plantă şi bacterie). În această simbioză atât alga. opus protoxilemului.BOND.) îşi continuă creşterea. 5.Schema dezvoltării nodulului radicular la Ele Medicago sativa după recunoaşterea plantă-bacterie părul fixează rădăcinii se ondulează. în care bacteriile normale evoluează spre stadiul de bacteroizi . direct din precipitaţii sau din vaporii de apă existenţi în atmosferă. aflate în relaţii de simbioză.

(detaliu) (d. • Micorize endotrofe . 3. hifele ciupercii sunt necesare pentru dezvoltarea plantei. Speciile de ciuperci implicate în micorize aparţin mai ales genurilor Rizoctonia şi Boletus (alături de agaricacee şi tuberacee). Micorizele externe se pare că au rolul de a înlocui perii absorbanţi ce lipsesc rădăcinilor plantelor gazdă. dar. deoarece ele se înmulţesc aproape exclusiv pe cale vegetativă. 2000) Dintre speciile de orhidee mult studiate în ceea ce priveşte relaţiile simbiotice amintim pe cele din genurile Neottia şi Corallorhiza. în primul lor stadiu de dezvoltare. ele sunt heterotrofe. formând o reţea intercelulară . în mod asemănător perilor radiculari absorbanţi. ce se strecoară printre particulele solului. organisme bine individualizate.ce formează în jurul rădăcinilor plantei-gazdă un manşon (fig. în mod normal.12 . 33 . Probabil că ciupercile din micorize nu pot asimila azotul molecular. Pinaceae.reţeaua HARTIG. În scoarţa rădăcinii gazdă hifele simbiotice pătrund numai în spaţiile intercelulare de la câteva straturi de celule ale rădăcinii.11 . Liliaceae. Hifele ciupercilor care intervin în această simbioză se identifică greu. Familiile la care se formează micorize endotrofe sunt: Ericaceae. Seminţele acestor plante sunt extrem de mici şi au nevoie până la dezvoltarea organelor lor verzi . 5.13). Orchideae. cât şi la plante erbacee (cereale.de substanţe organice pe care le iau de la ciuperci. micorizele au fost clasificate în trei grupe: • Micorize ectotrofe . Zamfirache şi Toma. 5. Fig.Secţiune longitudinală printr-o rădăcină cu ectomicorize (schemă) (d. 5. plasate pe medii cu zaharoză pot germina în lipsa ciupercilor. aşa încât. leguminoase. Speciile de plante superioare cu micorize sunt foarte 2000) numeroase (aproximativ 50% din numărul total).12). Fagaceae. Zamfirache şi Toma. în cadrul cărora cei doi simbionţi trăiesc într-o uniune durabilă.Secţiune transversală Simbioza între rădăcinile diferitelor plante superioare şi printr-un tal de lichen (schemă) şi zona de contact înte hifă şi algă hifele miceliene se numeşte micoriză.se întâlnesc la unii arbori de pădure şi la pomi fructiferi.Lichenii reprezintă deci. Acest manşon poate prezenta spre exterior hife libere. caracterizată prin relaţii extrem de complexe. În cazul acestui tip de micoriză ciuperca pătrunde şi se instalează în interiorul celulelor rădăcinii (fig. Aroideae. cartof). Micoriza ectotrofă este caracteristică pentru arborii de pădure din familiile Betulaceae. Pe baza raporturilor ce se stabilesc între ciupercile micoritice şi rădăcinile plantelor gazde. Micorizele Fig. la care hifele ciupercii învelesc ca o pâslă deasă vârful rădăcinilor. a căror natură nu este încă pe deplin elucidată. Salicaceae. Seminţele acestora. 5. Tiliaceae.

ajungând până la flori. să-şi croiască drum în ţesuturile plantelor gazdă. În funcţie de natura lor. unde descompun diferitele substanţe organice. Se întlnesc la specii de Betula. fapt ce favorizează aprovizionarea cu apă şi substanţe minerale a plantelor cu micorize. Bolile produse de către bacteriile parazite poartă denumirea de bacterioze.Reprezentarea schematică celulele parenchimatice mai profunde sunt fracţionate.aglutinate şi digerate. Parazitismul este caracteristic încă unui mare număr de bacterii şi unor plante superioare.se caracterizează prin faptul că ciupercile simbionte formează în jurul rădăcinilor un manşon şi trimit hife în interiorul celulelor rădăcinii (fig.se găsesc în celulele plantelor parazite şi participă la realizarea reacţiilor caracteristice metabolismului lor celular. proteaza. ciupercile micoritice pot absorbi din sol şi azotul aflat sub formă organică. Ea reacţionează producând anticorpi .substanţe chimice menite să 34 . Rolul micorizelor a fost intuit încă din 1897. cei mai mulţi reprezentanţi aparţin filumului Fungi. de către W. 58). a asocierii fungilor micorizali veziculo. pe care le utilizează ca sursă de carbon în nutriţie. În plus. 2000) endotrofe (d.La speciile de plante din familia Ericaceae. c. hifele ciuperii simbionte se ridică prin tulpină. Tot cu ajutorul unor exoenzime (altele decât cele prezentate) plantele parazite .datorită chemotropismului lor .pot depista uşor chiar cantităţi extrem de mici de săruri minerale. astfel încât simbiontul superior este bine aprovizionat cu azot chiar şi în cazurile când combinaţiile anorganice ale acestui element sunt în cantităţi mici în substrat. maltaza. ciupercile parazite atacă plantele gazdă cu o virulenţă şi o agresivitate ce depind de capacitatea lor de a secreta enzime şi toxine. Enzimele produse de aceşti agenţi fitopatogeni se împart în două categorii: ▪ Exoenzimele .după ce au pătruns în ţesuturile plantei gazdă . arbusculari în micorizele Zamfirache şi Toma. Populus tremula etc. uneori. Toxinele elaborate de agenţii fitopatogeni sunt eliberate în afara celulelor lor şi au rolul de a slăbi puterea de rezistenţă a plantelor gazdă. chiar le omoară. Hifele de ciupercă reprezintă un mijloc foarte important de care dispun plantele superioare pentru procurarea apei şi a sărurilor minerale.13 . Din această categorie fac parte: celulaza. Ei sunt agenţii micozelor animalelor şi ai bolilor criptogamice ale plantelor superioare. plante ce cresc deci în condiţii în care în sol procesul de nitrificare este foarte scăzut. în primul rând. este cazul aici şi al plantelor din terenurile mlăştinoase. Infecţia are loc şi aici la germinarea seminţei şi este necesară bunei dezvoltări a plantei. pectinaza. La rândul său simbiontul superior aprovizionează ciuperca micoritică cu substanţele organice ce îi sunt necesare. pentru obţinerea acestor săruri. iar îngrăşămintele cu NH3 nu s-au dovedit eficace. • Micorize ecto-endotrofe . Sărurile absorbite de ciupercile micoritice sunt transportate repede în simbiontul superior. lipaza. Dintre aceste plante. Relaţiile dintre planta gazdă şi parazit sunt antagoniste. Aceste asociaţii se întâlnesc la plantele ce trăiesc în staţiuni sărace în săruri minerale. În această direcţie acţionează amilaza. toxine). Produşii rezultaţi în urma activităţii acestor enzime sunt utilizaţi în nutriţia paraziţilor.sunt eliminate din celulele plantelor parazite şi le permit. Planta gazdă este lipsită de substanţele hrănitoare necesare vieţii ei normale şi este supusă acţiunii nocive a substanţelor emise de parazit (enzime. ciuperca având rol în aprovizionarea plantei superioare cu săruri minerale. la care micorizele sunt foarte răspândite. 5. ▪ Endoenzimele .că hifele ciupercilor ce intră în aceste asociaţii măresc considerabil suprafaţa de absorbţie a rădăcinilor şi au o capacitate de solubilizare mai mare decât rădăcinile. pe care le îmbolnăvesc şi. în care ciupercile micoritice .descompun substanţele din celulele gazdei. Antagonismul la micorizele interne ale orhideelor se manifestă prin aceea că hifele pătrunse în Fig. PFEFFER care a arătat . ligninaza etc. – Heterotrofe parazite Organismele vegetale heterotrofe parazite utilizează în nutriţia lor substanţe organice din fiinţele vii. astfel încât numai plante cu un sistem radicular extrem de bine dezvoltat ar putea intra în concurenţă cu ele.referinduse la micorizele endotrofe şi la cele ecto-endotrofe .

jaleş şi chiar graminee. uneori. nu întâlneşte tulpini suport. ce le protejează de acţiunea corozivă a sucurilor gastrice din stoma-cul ierbivorelor. mai ales în urma infectării ţesutului asimilator. 5. iar la toxinele parazitului ele reacţionează prin antitoxine. pe această cale. urzică vie. Toate acestea duc la micşorarea suprafeţei foliare şi la o mai slabă intensitate a procesului de fotosinteză. ce produc un mare număr de seminţe cu un înveliş. formând spire mai stârnse şi apoi spire mai laxe. pe care se încolăceşte. Ca urmare. este reprezentată prin mai multe specii şi parazitează tulpinile de lucernă. împotriva pătrunderii lui în celule şi a absorbţiei de substanţe organice. în timpul acestor mişcări de circumnutaţie.organul infectat mărindu-se mult. carpenul infectat de Taphrina carpini se ramifică mult. întrucât prezenţa apei în cantităţi suficiente în ţesuturi reprezintă o condiţie esenţială pentru desfăşurarea proceselor fiziologice la un nivel normal. aglutinine ce aglutinează bacteriile. • Prin substanţele organice pe care le iau de la plantele . • Nanismul . iar cei care atacă ţesuturile conducătoare împiedică circulaţia substanţelor în corpul plantei. iar tulpina ei subţire şi de culoare slab verzuie se înfăşoară pe tulpina plantelor suport.gazdă şi prin infectarea. rădăciniţa dispare repede. viţă-de-vie. pe care planta îl procură prin intensificarea respiraţiei. Se produc astfel antitoxine ce neutralizează acţiunea toxinelor. În cazul în care. Orobanche. FANEROGAMELE PARAZITE . iar tulpina creşte foarte mult la suprafaţa solului şi execută mişcări de circumnutaţie (mişcări de rotire a vârfului) ce îi uşurează găsirea tulpinii unei plante gazdă. La germinarea lor. Paraziţii care atacă rădăcinile plantelor reduc absorbţia apei şi a sărurilor minerale. Intensitatea fotosintezei scade. Dintre reacţiile morfo-anatomo-fiziologice manifestate de plantele gazdă în urma atacului parazitului amintim: • Necrozarea ţesuturilor atacate . trifoi. De obicei aceştia se produc în cantitate mai mare decât este necesar pentru distrugerea antigenului. Anticorpii au o strictă specificitate pentru fiecare agent patogen. • Apariţia de monstruozităţi florale . tulpina de cuscută îşi trece substanţele organice din capătul posterior spre cel anterior. Toate acestea reclamă un surplus de energie. a fructelor şi a seminţelor în curs de formare.sunt parazite obligate. Acest dezechilibru hidric are repercusiuni asupra întregului metabolism al plantelor gazdă. iar majoritatea speciilor trăiesc în regiunile exotice. formând aşa-numitele "mături de vrăjitoare".de exemplu virescenţa în care organele florale se transformă în sepale de culoare verde sau petaloidia . Planta adultă este lipsită de rădăcini (care dispar încă din stadiul de plantulă) şi formează numeroase flori. lizine care dizolvă corpul acestora. Lathraea. din familia Convolvulaceae ( fig. precum şi împotriva toxinelor produse de acestea. • Plantele îmbolnăvite au metabolismul modificat: la distrugeri ale membranelor şi ale structurii protoplasmei celulare. 35 . În ţara noastră există doar câteva specii din genurile: Cuscuta.planta gazdă rămânând pitică.ceea ce reduce suprafaţa foliară asimilatoare a plantei gazdă şi are ca efect final diminuarea fotosintezei acestor plante. celulele plantei gazdă reacţionează prin refacerea distrugerilor produse.în care staminele se transformă în petale. un dezechilibru hidric al acestora. paraziţii provoacă pagube agricole importante. Cuscuta (torţelul). acestea din urmă permit atingerea şi atacarea altor plante gazdă. moare la capătul mai bătrân şi creşte la capătul mai tânăr. Planta este lipsită de frunze. creşte şi temperatura corpului plantelor bolnave în urma infecţiei.distrugă parazitul. reuşind să exploreze alte regiuni. • Hipertrofia . • Leziunile produse de agenţii fitopatogeni au drept consecinţă o intensificare a pierderilor de apă de către plantele gazdă şi. cânepă. de exemplu.14). de către parazit.

la intervale dese. însă cu deosebirea că au asperităţi pe suprafaţă. Cantitativ însă. 5. (d. 2006) acţiunea unor substanţe emise de aceştia. de aceea înainte de semănat se tratează seminţele de trifoi. cu ajutorul cărora preia de la aceasta substanţele organice. Se combate greu. realizeze fotosinteza. Cu ajutorul lor muma pădurii absoarbe de la planta gazdă substanţele organice. care au corpul redus la cordoane albe.16). lucernă. care se aplică pe alte rădăcini ale plantei gazdă şi prin care Orobanche trimite haustori. 2006) . apa şi sărurile minerale. Fig. ce se aplică pe rădăcina plantei gazdă.Cuscuta parazită pe evidenţiabilă prin extragere cu alcool. 5. ce produc un mare număr de seminţe. din care pornesc haustorii. pentru a împiedica fructificarea şi răspândirea seminţelor sale. fag. nişte umflături. în care se acumulează substanţe de rezervă. cu pilitură de fier. iar substanţele organice produse pe această cale nu au. La germinarea seminţelor.17). ce produc un număr mare de seminţe. se produce o formaţiune cilindrică. bob. Din umflătura formată pornesc rădăcini adventive. Şi această plantă produce pagube mari culturilor.stejar. Andronache. plop. 5. sub Fig. alun. Lathraea squamaria. a zonelor invadate. Cuscuta produce pagube mari. 5. importanţă în economia plantei. ea este deci capabilă să tulpinile plantei gazdă (d.Orobanche sp. Orobanche (lupoaia) face parte din familia Orobanchaceae şi este reprezentată. este cunoscută sub denumirea populară de "muma pădurii". asemănătoare hifelor de ciuperci. pigmenţii clorofilieni sunt 2006) foarte puţini. care are loc numai în apropierea rădăcinilor unor plante gazdă. Pe tulpina plantei gazdă apar numeroase flori. cu totul diferite de cele proprii. parazitând pe rădăcinile unor foioase . Prin aceşti haustori cuscuta se aprovizionează de la gazdă mai ales cu substanţe organice din seva elaborată. Andronache.15 . cuscuta trimite în planta gazdă haustori. ce conţin foarte puţină clorofilă. cordoane ce se strecoară printre ţesuturile plantelor atacate. practic. arin etc (fig. Apodanthes.15). amestecate cu cele de cuscută. iar combaterea se face prin distrugerea ei imediat ce apare în culturi. care parazitează pe 36 Fig.16 . Rafflesia arnoldi (fig. Partea subterană este un rizom mare. în dreptul rădăcinii plantei parazitate. cu frunze rudimentare. mai ales la lucernă şi trifoi. ce pun în legătură vasele liberiene şi cele lemnoase ale gazdei cu propriile sale vase liberiene şi lemnoase. prin cosiri repetate. Tulpina cuscutei conţine şi un mic procent de clorofilă. În regiunile tropicale trăiesc numeroase spermatofite parazite: Pilostyles. de asemenea. 5. din familia Scrophulariaceae. floarea soarelui.La nivelul spirelor strânse pe tulpina suport. Combaterea ei din culturile de trifoi se face prin decuscutare: seminţele de cuscută au acelaşi aspect cu cele de trifoi. ce pătrunde printre asperităţile seminţelor de cuscută şi apoi se extrag aceste seminţe cu ajutorul unui magnet ce le atrage. dar aplicarea acestui procedeu nu permite înlăturarea ei completă. Andronache. Partea supraterană a plantei apare primăvara devreme şi este reprezentată de o tulpină cu frunze reduse. mazăre şi alte plante erbacee (fig. Parazitismul la Lathraea este profund. cânepă. De la baza rizomului pornesc rădăcini adventive care formează. cu solzi albi şi groşi. violacee şi flori numeroase. Planta are partea supraterană formată dintr-o tulpină gălbui-roşcată. 5. Rafflesia. Tulpina poartă numeroase flori.14 .Lathraea squamaria (d. din cauza piliturii de fier pătrunse printre asperităţi. prin mai multe specii ce parazitează pe rădăcinile de trifoi. flori ce aparţin parazitului. alcătuită din tulpina şi rădăcina principală. Seminţele sale germinează nu-mai în apropierea rădăcinilor arborilor gazdă. Aceste tulpini nu se pot evidenţia decât la nivelul unor secţiuni prin tulpina plantei gazdă. apa şi sărurile minerale necesare.

. Fig. aceste rădăcini formează umflături. Ele absorb însă selectiv substanţele organice ale plantei gazdă. La unele (Lathraea.  apar haustorii . de 1 m în diametru. aceste plante sunt hidroparazite. http//) Caracterizarea generală a fanerogamelor parazite Fanerogamele parazite sunt obligate la viaţa parazitară. de exemplu.Rafflesia arnoldi (d. Conform părerii lui S. Thesium (familia Santalaceae). ca urmare a faptului că au un sistem radicular foarte slab dezvoltat. într-o măsură mai mică şi cu substanţe minerale de la planta gazdă. La fanerogamele parazite au apărut unele modificări morfologice:  organele asimilaţiei clorofiliene . pe care îi introduc în ţesutul lemnos din corpul altor plante. dar prezintă şi haustori. care nu le permite să absoarbă o cantitate suficientă de apă şi săruri minerale din sol.P. Toate sunt specializate.  lipsind frunzele sau acestea fiind reduse. ci una galben. din care pornesc haustori ce pătrund în rădăcinile plantelor învecinate. la Orobanche). neputându-se dezvolta în lipsa plantelor gazdă. deci posedă pigmenţi clorofilieni. ▪ Nutriţia plantelor semiparazite Plantele semiparazite au frunzele verzi. iar.17 .organe de fixare şi de sugere.florile şi seminţele sunt numeroase. Se consideră că toate semiparazitele din cadrul acestei familii sunt capabile să-şi sintetizeze singure substanţe organice prin fotosinteză.rădăcinile şi tulpinile de Cissus din insula Sumatra.  rădăcinile lipsesc (de exemplu la Cuscuta) sau sunt reduse. adică se aprovizionează cu substanţe organice. la Orobanche.frunzele . Pedicularis. de exemplu la cuscută. de culoare roşie-portocalie (este cea mai mare floare cunoscută). 5. Dintre plantele semiparazite. de carne stricată.  culoarea tulpinii şi a frunzelor nu este cea verde. verzi. arată că ele provin din plante autotrofe. parazitând numai una sau un grup restrâns de specii. Rădăcinile lor sunt relativ mici şi lipsite de peri absorbanţi. neplăcut. care atrage anumite insecte polenizatoare (din grupa muştelor) şi care este diametral opus cu aspectul său deosebit. recurgând la diferite substanţe organice şi anorganice pe care le iau de la alte organisme. în ţara noastră se întlnesc reprezentanţi ai genurilor Rhinanthus. Euphrasia (familia Scrophulariaceae). întrucât îşi procură carbonul necesar pentru sinteza substanţelor organice proprii atât pe cale autotrofă. nici chiar seminţele nu germinează în lipsa substanţelor chimice emise de rădăcinile plantei gazdă. iar haustorii le servesc numai pentru aprovizionarea de la plantele gazdă cu apă şi cu săruri minerale.lipsesc complet la Cuscuta sau sunt reduse . d. Melampyrum. are o floare enormă. Reprezentanţii familiei Scrophulariaceae au toţi tulpini cu frunze mari. cât şi pe cale heterotrofă.brună (excepţie face nuanţa verzuie la Cuscuta. 37 . KOSTÎCEV. Cunoaşterea nutriţiei şi biologiei plantelor parazite este deosebit de importantă pentru realizarea combaterii lor.  organele de înmulţire . Din grupa plantelor mixotrofe fac parte plantele semiparazite şi cele carnivore.Viscum şi Loranthus (familia Loranthaceae).Plante mixotrofe Plantele mixotrofe se caracterizează printr-o nutriţie mixtă. Prezenţa clorofilei la unele parazite. pentru a asigura perpetuarea speciei. cuscuta nu absoarbe salicina din ramurile de salcie şi nici substanţele aromate din cânepa pe care o parazitează. cu un miros caracteristic.la Lathraea şi Orobanche. prin fotosinteză. plantele parazite transpiră slab şi din această cauză vasele lor de lemn sunt slab dezvoltate. În vecinătatea rădăcinilor altor plante. în acelaşi timp sunt holoparazite. Orobanche).

În cadrul fiecărui grup modalităţile de prindere şi digerare a prăzii prezintă numeroase particularităţi.18). ceea ce demonstrează că Fig.. pe care le digeră. germinarea având loc numai la lumină (fig. funcţie de planta gazdă. alături de alte specii semiparazite şi parazite. haustori în rădăcinile mai multor plante. ramificată dichotomic.a. stejar.20). (d. indică îmbătrânirea şi degradarea acestora. la unele specii complet. Când o insectă. plantele carnivore se împart în trei grupe:  Plante carnivore care prind animalele cu ajutorul suprafeţei lipicioase a frunzelor lor. capturarea şi reţinerea acestor animale mici. absorbind apoi diferitele substanţe organice solubilizate prin digestie. Totodată. nu se mai poate desprinde de acesta. că schimbul de substanţe ce are loc între vâsc şi planta gazdă ar explica imunitatea dobândită de către unele specii de plante faţă de atacul cu vâsc. 5. care execută mişcări rapide în timpul capturării prăzii. de obicei. Drosera rotundifolia (roua cerului) creşte la noi în turbăriile din regiuni montane (fig. ale cărei frunze şi tulpini nu diferă de acelea ale fanerogamelor autotrofe (fig. unde sunt aduse seminţele de către păsări. tentaculul atins de insectă transmite excitaţia. 5. PORA. Acestea se curbează spre locul în care se găseşte insecta. molid ş. în acest sens. atrasă de secreţia lipicioasă a tentaculelor. care îndeplinesc fotosinteza. se atinge de un singur tentacul. Capătul tentaculelor este sensibil la excitaţie şi. de asemenea. De la baza tulpinii sal e pornesc prelungiri sub scoarţa plantei-gazdă şi apoi de aici haustori. Vâscul (Viscum) parazitează pe ramurile de plop. Aceste specii devin indiferente la atac. prin care faţa lui superioară devine concavă. păducel. între care Droseraceae. din mijlocul căreia porneşte o tulpină floriferă. păr. 68). http//) .Viscum album ramurile de vâsc primesc şi substanţe organice de la planta gazdă. O singură plantă semiparazită emite. E. recoltat de pe plante gazdă aparţinând unor specii diferite. iar limbul frunzei execută o mişcare. ▪ Nutriţia plantelor carnivore Plantele carnivore fac parte din mai multe familii.18 .POP. Andronache.20 . adeseori aparţinând la specii diferite (graminee. 5. Urmărind acţiunea hipotensivă a unor 2006) extracte de vâsc. Planta are rădăcini destul de slab dezvoltate şi o rozetă de frunze bazale. ROŞCA şi A. După adaptările dobândite pe linie evolutivă. leguminoase etc. ce străluceşte la soare şi atrage astfel insectele (fig.RADU au constatat că acestea diferă. Frunzele acestor plante sunt transformate. nu mai germinează. cu cele de liber din tulpina plantei gazdă. Pe faţa superioară a frunzelor se găsesc tentacule marginale lungi şi tentacule centrale mai scurte şi dispuse pe restul suprafeţei limbului. datorită acestei însuşiri. Andronache. iar în cazul altor specii seminţele de vâsc.  Plante carnivore înzestrate cu urne. din cauza substanţei lipicioase. Ele au organe verzi. măr. iar la altele parţial.  Plante carnivore înzestrate cu capcane. aduse ulterior pe ramurile lor.19 .a. Prezenţa sa abundentă în păşuni. care se pun în legătură cu vasele de lemn şi. la tentaculele vecine. D. mai rar. 5. în organe care permit ademenirea. 2006) Se consideră. E.19). lipsite de peri absorbanţi.Drosera rotundifolia (d. prin piciorul său. Rădăcinile sale sunt lungi şi subţiri.Rhinanthus crista-galii (d. are Fig. numeroase frunze verzi persistente.O specie semiparazită întâlnită mai ales în păşunile şi fâneţele din zonele de deal şi de munte este Rhinanthus crista-galii. 38 Fig. Lentibulariaceae. prind animale mici. Tentaculele secretă o substanţă lipicioasă.). 5. Nepenthaceae ş. Tulpina sa. 5.

ci are rolul de a împiedica. Pinguicula vulgaris (foaie groasă) creşte în locuri umede de munte (fig. filiformă şi apoi cu limbul împărţit. 5. iar părţile nedigerabile (resturile chitinoase) ale insectei cad de pe frunze. orientaţi în jos. care se îndoaie în sus şi acoperă insectele. întrucâtva. care se continuă cu o porţiune lungă. pentru a ajunge la nectar şi alunecă înăuntru. În cele din urmă insecta nu se mai poate mişca şi este asfixiată de substanţele lipicioase emise de plantă.favorizând ataşarea unui număr mai mare de tentacule pe insectă. care sunt absorbiţi atât la nivelul tentaculelor. sub care se găsesc glande nectarifere. rămânând ulterior în permanenţă în poziţie deschisă. situată sub deschiderea urnei şi cad din nou la fundul acesteia. iar frunza poate să-şi reia activitatea. până la aminoacizi. din apa de ploaie care pătrunde în urnă în timpul precipitaţiilor. În urma încercărilor de a scăpa din capcană. ale căror produse de secreţie sunt dulci. (d. ce produc o substanţă lipicioasă. Excitaţia produsă de către insecte este transmisă la marginile limbului foliar.25 . cu funcţie de cârcel. Capacul urnei nu are. mai mare de peri. Apoi frunzele îşi reiau poziţia normală. deci. Cele două jumătăţi ale limbului sunt aşezate una faţă de cealaltă sub un unghi de 60-90o şi au câte trei peri 39 Fig. Dionaea muscipula se întâlneşte în mlaştinile din pădurile Americii de Nord şi de Sud. iar substanţele rezultate sunt absorbite de către perii sesili şi de către marginile limbului frunzei.Nepenthes sp. pentru prinderea insectelor şi peri sesili. Insectele atrase de culorile vii ale urnelor şi de sucul dulce secretat de glandele nectarifere se apleacă pe marginea netedă a deschiderii urnelor. http//) Fig. substanţe ce-i astupă stigmele. Borneo. în încercările http//) lor de a se elibera. Au frunze cu partea bazală lăţită. 5. Fiecare frunză are peţiolul lăţit. 5. Reprezentanţii genului Nepenthes (fig.Dionaea muscipula imagine generală a frunzelor transformate în capcană (d. prevăzute cu numeroşi ţepi lungi pe margine (fig. cu rol asimilator. Pe suprafaţa limbului foliar se găsesc două feluri de peri: peri glandulari pedicelaţi. 5. alcătuiţi din celule secretoare ce produc un suc digestiv. Madagascar etc. ce seamănă cu un limb foliar. evaporarea lichidului din urnă şi pătrunderea apei de ploaie în interiorul ei.21).21 . Sumatra. 5. http//) . la gura căreia se găseşte un căpăcel. ce se continuă cu o porţiune scurtă. prin nervura mediană. în două jumătăţi egale. Urnele sunt foarte frumos colorate. iar pe faţa internă a căpăcelului şi pe marginea interioară a gulerului au numeroşi peri lucioşi. 5. prinzând alte insecte. insectele cad http//) epuizate la fundul urnei. 5.24 .22 . fiind îndepărtate de vânt şi ploi. cu rol asimilator. iar capătul acestei porţiuni se continuă cu o urnă. Acest lichid provine în urma secreţiei glandelor digestive şi. în parte. Acest căpăcel se deschide numai după maturarea urnei. cât şi la nivelul unor peri epidermici mai mici. Digestia durează 1-3 zile.25). nici un rol în prinderea prăzii. tentaculele revin la poziţia iniţială. Insectele ajunse pe suprafaţa frunzei sunt reţinute de substanţa lipicioasă secretată de perii glandulari. Ele nu mai pot ieşi din urnă deoarece alunecă de pe suprafaţa netedă. El nu închide urna în urma capturării insectelor. unde se îneacă în lichidul existent aici. Insectele sunt digerate de sucurile digestive produse de glandele digestive.22).Pinguicula vulgaris (d. cu acizi organici şi enzime proteolitice (fig. Ea este apoi digerată de enzimele proteolitice emise de plantă. prinzânduse de ramurile arborilor din jur. pe măsură ce ele ating un număr Fig.Pinguicula vulgaris – detaliu privind capturarea prăzii (d. Frunzele formează o rozetă bazală. iar secreţia acestei substanţe devine mai abundentă. 5.23) cresc în pădurile din insulele Oceanului Indian. filiformă. Fig.

Când o insectă ajunsă pe frunză atinge doi din perii senzitivi. La un interval de 15-20 minute urna devine capabilă să reia capturarea prăzii (până ce se umple cu animalele pradă).26).Aldrovanda vesiculosa (d.27 . cu speciile U. 5.01-0. În funcţie de mărimea prăzii. ce se produce printr-o scădere bruscă a fenomenului de turgescenţă a celulelor situate pe partea superioară a limbului. Este cultivată de localnici în ghivece. http//) fracţiune de secundă (1/16). aşezate în verticile (fig. 5. după consumarea oxigenului existent sub formă solvită în apa din urnă. Genul Urticularia.Sarracenia flava (d. numeroase urne numite utricule. Frunzele sunt fin ramificate şi poartă.senzitivi. între cele două jumătăţi ale limbului rămâne un spaţiu destul de mare. 5.29) creşte pe ţărmurile uscate din Spania. Portugalia. Produşii de digestie se absorb de către celulele stratului intern al peretelui urnei. Prada este digerată de enzimele produse de glandele secretoare. Fig. 5. În jurul acestei deschideri se află câţiva peri senzitivi lungi.28). Sarracenia flava creşte în regiunile mlăştinoase ale Americii de Nord (fig. de asemenea. cu frunzele mici. 5. prin îndepărtarea căpăcelului. ce se găsesc pe suprafaţa limbului şi substanţele rezultate în urma digestiei determină o excitaţie. În urma acestei mişcări. Cele două jumătăţi ale limbului se îndoaie foarte repede în sus (într-un interval de 0. La noi trăieşte în bălţile din Delta Dunării şi în Lacul Snagov. o plantă acvatică submersă. cu excepţia florilor. Pereţii lor sunt formaţi din două straturi de celule şi sunt fixate de plantă printr-un peduncul. ce sunt luate de vânt.27). Într-o – urne capcană (d. ce duce la continuarea mişcării de închidere a capcanei. prinzând insecta în capcană. http//) Fig. vulgaris şi U.26 . 5. dar se continuă până când cele două jumătăţi ale limbului se ating complet. ating perii senzitivi de pe marginea acestora.02 secunde) de-a lungul nervurii mediane iar ţepii de pe marginile uneia dintre jumătăţile limbului pătrund în intervalele dintre ţepii celeilalte jumătăţi. urna execută o mişcare de dilatare. în parte ramificaţi. formând urne înalte de 60 – 70 cm. care sunt ovale şi reprezintă capcanele pentru prinderea micilor animale acvatice. excitaţia produsă este transmisă la limb. 5. frunza se deschide după 8-20 zile. Deşi nu moare în toate cazurile. urna prezintă o mică deschidere. http//) 40 . care caută adăpost între frunzele de Fig. eliminând resturile nedigerate. în vederea combaterii muştelor din locuinţe. Această mişcare se produce mai încet decât prima. Apoi căpăcelul se închide şi animalul moare asfixiat. strângând complet prada.28 . în imediata vecinătate a nervurii mediane. Aceste urne au 1-2 mm. Maroc. În partea opusă pedunculului. având întregul corp în apă. fixate pe câte un pedicel. Drosophyllum lusitanicum (fig. ce pornesc de lângă nervura mediană şi sunt orientaţi spre marginile limbului. frunza nu mai prinde alte insecte. Aldrovanda vesiculosa este. care se ridică deasupra oglinzii apei (fig. funcţionând ca organ de capturare a prăzii doar o singură dată în viaţa ei. Insecta prinsă şi ucisă începe să fie digerată cu ajutorul enzimelor proteolitice din compoziţia sucurilor produse de numeroase glande digestive. astupată de un căpăcel ce se deschide spre interior. minor (otrăţelul de baltă) creşte în ţara noastră în lacurile de la şes. ce produce sugerea apei şi a animalului respectiv în urnă. Aceasta prinde animalele mici acvatice şi le digeră într-un mod asemănător cu Dionaea.Utricularia inflata Utricularia. Animalele acvatice mici.

totuşi.se.Fig. în special compuşi cu fosfor şi potasiu. Sistemul radicular al multor plante carnivore este slab sau chiar foarte slab dezvoltat. care să le permită aprovizionarea. ţinându-le cu rădăcinile în apă distilată. Nici una dintre plantele carnivore terestre nu posedă micorize. Aceştia inhibă puternic dezvoltarea bacteriilor nitrificatoare şi a celorlalte bacterii care participă la circuitul azotului. în timp ce la reprezentanţii altor genuri (Pinguicula. De asemenea. precum şi în lipsa hranei animale. Ca urmare. pe baza bibliografiei propuse. precum proteaze. Dionaea) glandele digestive încep să producă secreţia lor doar în momentul capturării prăzii. 41 . astfel. Plantele carnivore pot creşte şi în lipsa nutriţiei cu animale. fotosinteza. flori şi seminţe cu putere de germinaţie normală.Drosophyllum sp. iar la unele genuri. (d. îndeosebi a acidului uric. procesul fiind indus de prezenţa unor substanţe azotate. că plantele carnivore pot fi crescute. Glandele secretoare de enzime digestive realizează în acelaşi timp şi absorbţia produşilor de digestie. iar în cazul speciilor adaptate la mediul acvatic intervin şi în absorbţia apei din capcane. trăieşte în locuri umede. preluate de plantele carnivore din prada capturată. aceste substraturi conţin cantităţi insuficiente şi din alte săruri minerale. în mod considerabil. Drosera. în cazul când li se administrează ca hrană suplimentară insecte. Majoritatea plantelor carnivore trăiesc în natură în staţiuni sărace şi. Întrebări: • Ce tipuri de simbioză în lumea vegetală cunoaşteţi ? • Care sunt principale reacţiile morfo-anatomo-fiziologice manifestate de plantele gazdă în urma atacului unui organism parazit ? Temă: Detaliaţi.29 . La unele genuri precum Drosera şi Nepenthes enzimele sunt prezente în permanenţă în lichidele secretate. rădăcinile lipsesc complet. după capturarea prăzii. de exemplu. aceste substraturi sunt sărace în compuşi minerali cu azot. 5. în mod experimental. De asemenea. iar talia lor este mai mică. în cazul când sunt crescute pe soluţii minerale complete. care sunt absolut necesari în nutriţia minerală a plantelor. dar mai puţine ca număr. uneori. cum ar fi Utricularia şi Aldrovanda. Rezultă că sensul nutriţiei carnivore constă în aprovizionarea acestor plante cu substanţe minerale nutritive (în special azotate şi fosforilate). mlăştinoase. în care substratul conţine cantităţi mari de acizi humici. ceea ce îngreunează foarte mult nutriţia minerală a plantelor din aceste staţiuni. cu săruri minerale. dovedindu . substanţele azotoase. Speciile de Drosera şi Pinguicula asimilează CO2 la fel de intens ca şi plantele fotoautotrofe ce trăiesc în aceleaşi medii. foarte sărace în substanţe minerale. S-a demonstrat. de asemeni. care se găseşte în cantităţi mari în excrementele insectelor. Nici o plantă carnivoră nu dispune în echipamentul ei enzimatic de enzime capabile să descompună chitina. caz în care produc. că se pot dezvolta normal. le intensifică. modul de hrănire mixotrof. în condiţii mai bune. esteraze şi fosfataze acide. http//) x x x Sucurile secretate de glandele digestive ale tuturor plantelor carnivore conţin enzime.

în această grupă intră celuloza şi substanţele proteice complexe. în cazuri speciale (de inaniţie accentuată) prin proteine. ca produs direct sau indirect al activităţii fotosintetice a plantelor verzi.servesc la alcătuirea structurală a celulelor. formative sau de constituţie . ce determină o anumită specificitate în desfăşurarea metabolismului fiecărei specii vegetale. care sunt protein. uleiuri eterice.în principal prin floem şi în mică parte prin xilem. translocaţia poate fi ascendentă sau descendentă. Î Circulaţia substanţelor nou asimilate se face prin toate ţesuturile vii. prin procese complexe de metabolism. producătoare de noi substanţe organice. (prezentare http//) schematică) (d.  substanţe energetice . material ce va fi utilizat la reluarea ciclui de viaţă. 6. înglobează întreaga energie necesară desfăşurării biosintezelor celulare. taninuri.1). Substanţele asimilate în decursul anabolismului circulă în plantă de la locul de formare spre locurile de utilizare.cuprind un grup larg de produşi cu rol specific în viaţa organismelor biosintetizatoare. ►Substanţele sintetizate prin metabolismul primar al organismelor vii plante şi animale) poartă denumirea de produşi metabolici primari şi sunt reprezentate de trei clase mari de substanţe: glucide. alcaloizi. Un rol esenţial în sinteza şi în transformarea materiei organice vegetale revine biocatalizatorilor. fitoncide etc. răşini. în această grupă întră diverşi acizi organici. 42 . În funcţie de rolul îndeplinit în viaţa organismului vegetal. în special glucoza şi mai puţin fructoza. aproape toată materia organică existentă în natură. compuşii organici se împart în 3 categorii:  substanţe plastice. de condiţiile externe şi de starea fiziologică a plantelor. Produşii primari ai fotosintezei sunt integraţi într-un complex de transformări metabolice radicale. unde sunt implicate în procesele de întreţinere a vieţii celulelor şi de creştere a acestora sau sunt depuse sub formă de substanţe de rezervă (Fig. ceea ce încetineşte mult translocaţia sevei elaborate. Translocaţia are loc în tot cursul zilei. mai ales primăvara. proteine. Viteza de conducere variază şi în funcţie de natura substanţelor. lipide. însă pe parcursul perioadei de lumină exportul substanţelor organice din frunze se maschează prin fotosinteză. în special prin parenchimurile frunzelor sau organelor de rezervă. lipide şi. o periodicitate anuală. Din acestea ia naştere.Transportul sevei brute şi sevei elaborate în plante caloză. transportul mai rapid al acestor substanţe are loc prin tuburile ciuruite ale liberului.  substanţe cu rol secundar . 6. Există. de asemenea. după perioada de repaus. TRANSFORMAREA. organelor vegetale sau a plantei luată ca întreg şi pot reprezenta. întrucât majoritatea tuburilor ciuruite sunt obturate în timpul iernii prin dopuri de Fig.enzime. ţesutulrilor. Aceste procese sunt interdependente şi se află în strânsă relaţie cu condiţiile de mediu înconjurător. în acelaşi timp. Transferul substanţelor asimilate este mult mai intens ziua : cam de 3-4 ori mai intens decât noaptea. TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE ÎN PLANTE Primii produşi ai fotosintezei sunt glucidele simple.1 . glicozizi (glicozide). Calea de migrare prin parenchimuri este totdeauna foarte scurtă. În liber. un material de rezervă valoros pentru plantă. Majoritatea substanţelor organice translocate în plantă se "exportă" din frunzele mature.6. vitamine. fenomenul fiind denumit translocaţia substanţelor asimilate.seva organică elaborată .reprezentate prin glucide. încă neelucidat pe deplint. Migrarea substanţelor organice în plantă se face sub formă de soluţie . transformări care au loc în plante într-o desfăşurare alternativă sau concomitentă de procese contrarii de asimilaţie şi de dezasimilaţie.

La plantele din familia Compositae. inulina.viaţa plantelor bienale şi perene. precum şi în măduvă. Principala polizaharidă de rezervă este amidonul. substanţele de rezervă (glucoză.Migrarea substanţelor organice în parenchimuri. tuberculi. tei. La plantele bienale în primul an de viaţă se acumulează cantităţi mari de zaharoză în rădăcini (de exemplu. dar şi în tulpinile şi ramurile plantelor lemnoase. cum ar fi glucoza şi fructoza. Acest transport este. ●Substanţele de rezervă de natură glucidică cuprind: monozaharidele. pornirea lor în vegetaţie. condiţii care să asigure calitativ utilizarea ulterioară a materialului astfel conservat. substanţele organice de rezervă din diferite organe . nuc. metabolic şi mai rapid decât transportul prin difuziune. alburn. în timpul biosintezei 43 • • • . În general. În aceste seminţe depunerea lor se face sub formă de acizi aminici.salcâm. se face pe distanţe scurte. Combinaţiile chimice sub forma cărora se pun în rezervă aceste substanţe sunt. În frunze celulele fotosintetizante nu sunt prea îndepărtate de ţesutul liberian. fructoză. caracteristice diferitelor specii de plante şi organelor acestora de depozitare. ●Lipidele şi lipoizii se depun ca substanţe de rezervă mai ales în seminţele speciilor oleaginoase. ►Substanţele sintetizate prin metabolismul secundar reprezintă o grupă largă de substanţe ordonate în diferite clase. totodată şi selectiv. deşi plantulele sunt deja capabile să se hrănească autotrof.numite încă şi produşi metabolici secundari . usturoi) se depun cantităţi mari de glucoză şi fructoză. odată cu sosirea primăverii. principala substanţă de rezervă din rădăcini şi rizomi este inulina. peptide şi protide. precum şi a acelor părţi din plante care formează indivizi noi şi. cum este zaharoza. la sfecla de zahăr. lucernă. întrucât organele de depozitare ale unora dintre plante reprezintă surse utilizate în alimentaţie sau surse de materii prime în industria alimentară. polizaharide. numită şi "transfer orizontal". În fructe se depun glucide solubile: glucoză în boabele de struguri. Organele în care sunt depozitate substanţele de rezervă diferă foarte mult în funcţie de specie. Depuneri de lipide se întâlnesc şi în tulpinile şi ramurile plantelor lemnoase . Hemicelulozele se depun în seminţele de lupin. În bulbii unor plante (ceapă. Spre deosebire de celelalte substanţe. rădăcini. iar în organele de rezervă ţesuturile de înmagazinare sunt parenchimurile lemnoase sau liberiene secundare. Păstrarea acestor organe în timpul iernii în depozite trebuie să se facă în condiţii speciale de temperatură şi de umiditate. care sunt conduse din frunze în diferite organe ale plantelor. apoi. tuberculi şi cele depozitate în fructe prezintă o deosebită importanţă din punct de vedere economic. hemicelulozele şi substanţele pectice. zaharoză) se depun în parenchimul cortical şi cel al razelor medulare. aceste substanţe nu au însă un rol de rezervă. în urma răsăririi şi a formării primelor frunze. Substanţele de rezervă din seminţele pornite în germinare nu se consumă nici pe jumătate până la apariţia plantulelor provenite din embrionii lor.seminţe. substanţele organice din organele de rezervă se găsesc în exces şi sunt în stare să asigure . în: scorţă. Aceste substanţe . ●Proteinele se acumulează în cantităţi mari în seminţele plantelor leguminoase şi într-o cantitate mai mică în cele de la graminee.în perioadele nefavorabile pentru vegetaţie . pe baza unor proprietăţi comune. ce se depune în cantităţi mari în seminţe. În tulpini şi ramuri. fructoză în mere şi tomate. în parenchimul liberian şi cel lemnos. În afară de rolurile pe care le au în viaţa plantelor. iar substanţele pectice se depun în bulbii plantelor din familiile Liliaceae şi Orchidaceae. dizaharide. rizomi.se formează din substanţele plastice. Migrarea substanţelor organice în parenchimuri este un transport activ. de asemenea. substanţele de rezervă sunt utilizate în cea mai mare parte în anul următor depunerii lor. precum amidonul. 14-26% din substanţa uscată o reprezintă zaharoza de rezervă). ricin şi cafea. floem şi razele me-dulare.

O altă cale prin care organismele vii îşi procură energia este fermentaţia. în timp ce în combustia violentă sunt consumate toate substanţele organice. Prin fermentaţie. cu care ocazie se eliberează treptat energia chimică înglobată în aceste substanţe. Energia eliberată mai poate fi folosită şi la menţinerea potenţialului electric din plantă. proteine). Cea mai mare parte din energia necesară plantelor se obţine în procesul aerob de respiraţie. de fapt. Energia necesară diferitelor procese vitale care au loc în plante la nivelul celulei se eliberează. vitaminelor etc. Aceste deosebiri relativ mari se datoresc faptului că în respiraţie intervin enzime a căror activitate este influenţată de temperatură. referindu-se la originea şi nu la importanţa lor. în principal. Respiraţia constă din oxidarea substanţelor organice cu ajutorul oxigenului. Întrebare: Care sunt tipurile de produşi de metabolism existenţi în corpul plantelor (funcţie de rolul îndeplinit)? Temă: Prezentaţi pe scurt. Respiraţia este adesea asemănată cu arderea unor combustibili. Astfel de procese sunt: sinteza proteinelor. Energia eliberată este folosită în procesele endoterme de sinteză. taninuri. 7. lipidele. Aceste substanţe conţin energie chimică potenţială care. terpenele. se eliberează o cantitate mică de energie. Produşii metabolici intermediari sunt folosiţi la sinteza produşilor finali. 44 . deci într-un proces opus fotosintezei.şi degradării lor. în procesele de polimerizare. în procesul de respiraţie. glicozizi (glicozide). rolul produşilor metabolici primari şi secundari. Unele dintre ele se elimină din organism. Procesul de respiraţie se exteriorizează prin schimbul de gaze ce are loc între plantă şi mediu. Termenul de substanţe secundare se utilizează numai în sens convenţional. nu este decât energie solară transformată. uleiuri eterice. sterolii. prin care degradarea substanţelor organice utilizate ca substrat se face numai parţial. În procesul de fotosinteză se formează substanţe organice complexe. alcaloizi. în procesele de creştere şi dezvoltare. Pentru viaţa plantelor şi a animalelor procesul de respiraţie este important prin energia pe care o eliberează şi prin produşii intermediari şi finali. prin fotosinteză creşte deci potenţialul energetic al plantei. în respiraţie sunt oxidate numai o parte din substanţele de rezervă. ce se depun în plante ca substanţe de rezervă (glucoză. Prin respiraţie substanţele organice complexe formate în fotosinteză sunt transformate în compuşi din ce în ce mai simpli. altele se acumulează şi se depozitează în diferite ţesuturi. fitoncide (substanţe antibiotice de natură vegetală) etc. cum sunt proteinele. printre produşii finali ai proceselor rămânând întotdeauna şi compuşi organici mai simpli. RESPIRAŢIA PLANTELOR Importanţa respiraţiei pentru viaţa plantelor Desfăşurarea normală a proceselor fiziologice în plante presupune consumarea unei mari cantităţi de energie. 7. pH etc.1). în timp ce respiraţia are loc la temperatura mediul ambiant. în absorbţia şi transportul substanţelor nutritive. ea se deosebeşte de aceasta din urmă prin faptul că arderea combustibililor decurge la temperatură înaltă. Arderea combustibililor este violentă. care se formează în acest proces. lipidelor. plantele iau din aer oxigen şi elimină CO2 (fig. răşini. în timp ce respiraţia se produce lent. utilizând bibliografia avută ca bază de studiu. vitamine. lipide. alcaloizii etc. Această grupă de substanţe cuprinde o gamă largă de compuşi: acizi organici. În condiţii normale.

ceea ce determină. drojdia de bere elimină alcool eticlic şi CO2. Animalele produc prin respiraţie CO2 şi H2O. După ŞT. aşa cum sunt plămânii la organismele animale. oxigenul liber din aer. prin oxidarea unei molecule gram de glucoză rezultă 686 kcal. acizi graşi. din apă sau din atmosfera solului. care sunt substanţe lipsite de energie (fig. PETERFI un m2 de suprafaţă foliară acumulează. organismele aerobionate eliberează mari cantităţi de energie. animale şi microoganisme. în următoarea succesiune: ▪Hidroliza (fosforoliza) în moleculele organice elementare de oze. 45 . Milică şi colab. cu degajare de CO2 şi energie. într-o oarecare măsură. acid succinic. Aceste acumulatoare energetice ale celulei au Fig. ce folosesc pentru oxidarea substanţelor organice proprii. Prin aceste oxidări. ATP-ul din condriozomii celulei se schimbului respirator la încarcă şi se descarcă mereu. sub forma grupărilor macroergice fosfo-rilate (d.2 – Componentele participante în procesul de respiraţie aerobă. anumite particularităţile distincte. unele bacterii elimină acid lactic. acid citric etc.Schema o deosebită importanţă.2). Majoritatea plantelor superioare aparţin acrobiontelor. ca şi mecanismul chimic al respiraţiei la plantele superioare să difere.7. înglobate în condriozomi. în medie. Catabolizarea unei substanţe organice implică două etape principale.Esenţa procesului de respiraţie constă însă nu în schimbul gazos. Fenomenele respiratorii sunt procese oxido-reducătoare ce se realizează cu sau fără oxigenul atmosferic (respiraţie aerobă sau anaerobă). de acela al animalelor şi al microorganismelor. http//) care se găseşte. glicerină. aşa de exemplu. cum sunt CO2 şi H2O. acid fumaric. din care se consumă prin respiraţie 1 gram.1 . iar anumite microorganisme produc acid butiric. în strânsă legătură cu cerinţele celulei în plantele superioare (d. Încărcarea şi descărcarea ATP-ului este înlesnită de enzime specifice. după cum reiese din ecuaţia de bilanţ a respiraţiei aerobe: C6H12O6 + 6O2 ------------- 6CO2 + 6 H2O + 686 kcal. ci în eliberarea de energie. Plantele nu dispun de organe specializate în îndeplinirea respiraţiei. 1982) Mecanismul respiraţiei aerobe În procesul de respiraţie aerobă se consumă cantităţi relativ mici de substanţe organice din rezerva existentă în plante. Echipamentul enzimatic care provoacă seria de transformări biochimice în respiraţie prezintă. Pătrunderea oxigenului în organismele vii se face în mod diferit la plante.. 7. Respiraţia la plante se produce la nivelul condriozomilor din toate celulele vii. acizi aminici etc. Tipuri de respiraţie la plante După modul cum se realizează oxidările în procesul respirator. deoarece permit consumul eşalonat al energiei în diferite procese celulare endotermice. de asemeni. se deosebesc două tipuri de organisme: aerobionte şi anaerobionte. O astfel de oxidare complexă se încheie cu formarea unor produşi de echilibru chimic. A.. numite ATPaze. O particularitate importantă a energeticii celulare în orice organism viu constă în faptul că energia eliberată în respiraţie este înmagazinată în mod obligatoriu în combinaţii macroergice fosfatice de tip ATP şi ADP. 20 grame amidon pe zi. 7. RESPIRAŢIA AEROBĂ Este caracteristică organismelor aerobionte. Fig.

iar plantele cresc anevoios. Rădăcinile plantelor respiră intens şi au nevoie de cantităţi importante de oxigen. respiraţia rădăcinii decurge intens aerob. mişcările flagelilor. respiraţia rădăcinilor este redusă. care se pierde prin radiaţii. Plantele cu aerenchim bine dezvoltat însă. • efectuarea lucrului mecanic celular. care posedă un sistem de rădăcini respiratorii numite pneumatofori). • ATP-ul este capabil de a înmagazina şi apoi de a ceda. unele substanţe minerale din sol. urcarea apei prin presiunea radiculară. umiditatea solului şi a aerului. Aeraţia solului exercită un rol deosebit de important în viaţa plantelor. • Concentraţia în oxigen şi dioxid de carbon din mediu. fapt ce rezultă din următoarele constatări: • biosintezele reclamă totdeauna prezenţa ATP-ului. care determină mişcările intracelulare. nu resimt insuficienţa O2 din atmosfera solului şi respiră aerob normal (de exemplu orezul – Oryza sativa – cu aerenchim dezvoltat. prin accesul oxigenului din aer în sol. slab aerisite. În solurile cu materie organică multă se formează cantităţi importante de CO2. accesul oxigenului este uşurat. În astfel de soluri plantele cresc bine şi se dezvoltă normal. chiparosul de baltă – Taxodium canadense.▪Desmoliza – prin care moleculele elementare sunt degradate total până la CO2 şi H2O. ceea ce creează. secreţiile de nectar etc. accesul oxigenului din aer este greu de realizat. ce este transformată în energie chimică potenţială şi trecută în substanţele organice sintetizate din compuşii minerali. acesta devine cu totul insuficient şi rădăcinile respiră numai anaerob. gutaţia. concentraţia în oxigen şi dioxid de carbon. în anumite condiţii. Ansamblul fenomenelor de desmoliză constituie respiraţia celulară sau oxidarea biologică. În celulele asimilatoare respiraţia de întreţinere are rolul de a furniza energia chimică necesară menţinerii structurilor acestor celule. Cu cât solul este mai bine afânat. mişcările de ansamblu ale diferitelor organe. care reclamă consum de energie. respiraţia aerobă se micşorează considerabil. cu degajare de energie. Factorii externi Factorii de externi care influenţează procesul de respiraţie al plantelor sunt: temperatura. • producerea de căldură. Pentru plantele heterotrofe alimentele consumate (molecule organice) sunt purtătoarele energiei chimice necesare pentru desfăşurarea funcţiilor lor. traumatismele etc. Energetica procesului de respiraţie aerobă Energia eliberată în cursul oxidării substanţelor organice cu înalt potenţial energetic permite realizarea în celule a diverselor procese. iar energia chimică folosită în sintezele primare provine din energia luminii solare. la 5% O2 vârfurile de rădăcini respiră cu intensitate de 2 ori mai redusă decât la 20% O2. circulaţia substanţelor elaborate. • Oxidările respiratorii produc energie înmagazinată parţial în ATP. care este reprezentat în principal prin ATP. La concentraţii de peste 10% O2. iar la 1% O2 încetează. cu exces de umiditate. Factorii de mediu care influenţează procesul de respiraţie a. pe cale fermentativă. 46 . de asemenea. iar la concentraţii mai mici de 3% O2. iar respiraţia la nivelul rădăcinii se desfăşoară normal. Ciclul energetic catabolism-anabolism necesită un agent de legătură. care sunt endogonice şi care reprezintă la plante principalele consumatoare de energie. condiţii nefavorabile procesului de respiraţie. ea nu este necesară plantelor şi determină randamentul cuplajului reacţii exergonice – procese enedergonice. în timp ce în solurile înţelenite. Plantele fotoautrotrofe captează energia luminii. • producerea – eventual – a luminii (bioluminiscenţa) şi a electricităţii. Energia eliberată în catabolism este folosită în: • sintezele din anabolism. Acesta este cazul majorităţii plantelor de cultură. Dacă O2 din sol scade sub concentraţia de 5%. lumina.. energie.

comparativ cu cele bătrâne. nivelul respiraţiei se reduce la minimum. factor limitant pentru germinarea seminţelor. b. dietilditiocarbamaţii etc. Seminţele tinere. puternic împiedicat şi sub mantaua de asfalt a bulevardelor. intensitatea respiraţiei scade şi are loc supramaturarea fructelor. activităţii enzimatice reduse. anumiţi inhibitori şi îngrăşăminte folosite în agricultură exercită influenţe variate asupra respiraţiei diferitelor organe vegetale. variabilă cu specia. neareate şi pentru ţesuturile masive cu meaturile obturate prin gelificarea lamelei mijlocii. La locul traumatizat respiraţia se intensifică prin accesul sporit al oxigenului şi prin ridicarea temperaturii. Factorii interni • Vârsta plantei. de patru ori mai intens decât înaintea lezării. rădăcinile tuberizate aflate în repaus respiră cu o intensitate foarte scăzută. cu atât capacitatea de păstrare este mai limitată. fapt ce explică dispariţia în masă a unor arbori şi arbuşti ornamentali. care are o intensitate respiratorie mai mare comparativ cu celelalte componente florale: androceu. când sunt aplicate pe faţa inferioară a limbului foliar. de asemenea. Celulele vaselor liberiene respiră mai intens decât celulele parenchimului liberian şi mai slab cele din parenchimul medular şi de depozitare. apoi descreşte progresiv. Ritmul crescut al respiraţiei în urma rănilor durează timp de 6-9 zile. De exemplu. datorită unei „respiraţiei de creştere” (pentru cicatrizare) ce înlocuieşte pentru moment „respiraţia de întreţinere”. într-un organ aflat în perioada de creştere activă. de asemenea.. odată cu creşterea lor în dimensiuni şi cu maturarea. Apar în acest caz substanţe volatile de tipul esterilor acizilor acetic. 47 . fungicide. Determină. La plantele aflate în stare de viaţă activă respiraţia este redusă la rădăcină. în general. Nu trebuie neglijată nici acţiunea inhibitoare asupra enzimelor respiratorii exercitată de unele substanţe ca azidele. caliciu – datorită modificărilor metabolice specifice. Uleiurile de hidrocarburi intensifică respiraţia mai mult la frunzele tinere. corolă. se intensifică la tulpină şi la frunză. se menţine foarte scăzut pe toată durata repausului şi sporeşte considerabil în timpul germinării seminţelor. temperaturii scăzute şi acumulării inhibitorilor. după care respiraţia revine la normal. în formare. iodacetaţii. o intensificare a respiraţiei ţesuturilor lezate. dar scade. timp de circa două ore după secţionare. respiră intens dar. • Ţesutul şi organul. La fructele unor specii respiraţia se intensifică mult la maturare. Seminţele. ştiind că dacă organul este rezistent. cantitatea de CO2 eliminată este minimă. Erbicide. • Prezenţa unor substanţe chimice. Meristemele apicale (primare) şi meristemele laterale (secundare – cambiul şi felogenul) respiră mai intens decât parenchimurile. care influenţează asupra gustului şi aromelor fructelor. un tubercul de cartof secţionat respiră. • Traumatismele. care reduc intensitatea respiraţiei. De asemenea. în funcţie de specia de plantă. pe măsura îmbătrânirii lui. pentru plantele acvatice în apele stagnante. tulpinile subterane. în fenomenul denumit climacterix. mai ales la schimbarea culorii. de faza de vegetaţie şi de condiţiile de mediu. La fructele cărnoase tinere respiraţia este intensă. capronic. intensitatea respiraţiei este mare şi scade apoi. precum şi alcool etilic sau aldehidă acetică. comparativ cu aceleaşi organe aflate în stare de viaţă activă. La plantele superioare în cursul ontogenezei intensitatea maximă a respiraţiei se înregistrează în momentul germinării seminţelor. La ramurile plantelor lemnoase şi la cerealele de toamnă intensitatea respiraţiei în timpul iernii constituie un indice fiziologic de rezistenţă la ger. Ţesuturile vegetale fiziologic active se caracterizează printr-un nivel de intensitate respiratorie mai ridicat în comparaţie cu ţesuturile slab active fiziologic. îndeosebi la gineceu. cel mai intens decurge respiraţia la flori în cursul deschiderii acestora. în cazul când acestea se găsesc în soluri inundate. cu cuticula mai subţire. insecticide. datorită conţinutului de apă redus. Accesul oxigenului din aer este. după o anumită perioadă de timp.Conţinutul de O2 poate deveni. pe măsura maturării. Cu cât respiraţia este mai intensă în faza de maturare a fructului.

• Starea sanitară a plantelor. La plantele bolnave, în anumite etape ale evoluţiei bolii, intensitatea respiraţiei este mult mai ridicată decât la plantele sănătoase, datorită activării sistemelor enzimatice. La plantele bolnave, modificarea intensităţii respiraţiei este determinată şi de toxinele elaborate de agentul patogen, fapt demonstrat experimental. În cazul infecţiilor cu agenţi patogeni, la intensificarea procesului de respiraţie contribuie şi paraziţii, prin respiraţia lor proprie mai ridicată. B. RESPIRAŢIA ANAEROBĂ Este caracteristică organismelor anaerobionte, la care oxidarea substanţelor organice se realizează în lipsa oxigenului din aer. În cazul acestor organisme, oxidările sunt incomplete şi se încheie cu formare unor compuşi organici intermediari, care mai conţin mici cantităţi de energie chimică potenţială şi care pot fi oxidaţi mai departe, până la formarea de CO2. Din aceste oxidări nu se obţine apă, iar cantitatea de energie eliberată este mică (16-30 kcal). Ecuaţia bilanţ a oxidărilor anaerobe este: C6H2O6 ---> (alcooli, acizi organici ş.a.) + CO2 + energie (16-30 Kcl.) Gruparea organismelor anaerobe cuprinde unele bacterii, actinomicete şi ciuperci microscopice. Procesul prin care aceste microorganisme îşi procură energia de care au nevoie se numeşte anaerobioză sau respiraţie anaerobă. La organismele microscopice respiraţia anaerobă este cunoscută şi sub denumirea de fermentaţie. Organismele ce realizează procesele fermentative se împart în două grupe: anaerobionte facultative - care pot realiza ambele tipuri de respiraţie şi anaerobionte obligate, care nu necesită oxigen molecular atmosferic pentru respiraţie, acesta din urmă având chiar un efect toxic asupra lor. Respiraţia anaerobă se întâlneşte însă şi la unele organe vegetative de la plantele superioare, bogate în rezerve glucidice (rădăcinile tuberizate de sfeclă de zahăr, tuberculii de cartof, celulele vii, situate în profunzime, la fructe şi tulpini). La plantele superioare respiraţia anaerobă poate fi uşor evidenţiată, atât la organe vegetative, cât şi la seminţele în curs de germinare, aflate în lipsă de oxigen. În funcţie de specie şi de organ, de durata de timp şi de procentul de oxigen, se formează alcool etilic, acid lactic, CO2 etc. Dacă în condiţii de anaerobioză ţesuturile vegetale realizează o fermentaţie de tipul celei alcoolice, degajând CO2 şi acumulând alcool etilic, în cazul în care nu a trecut prea mult timp, ţesuturile repuse în aerobioză oxidează alcoolul format şi se reia respiraţia aerobă. În caz contrar ţesuturile mor, deoarece alcoolul acumulat în ele este toxic. Între respiraţia aerobă şi cea anaerobă există o legătură de geneză, stabilită pe parcursul evoluţiei filogenetice a organismelor vii. Din punct de vedere filogenetic, respiraţia anaerobă este un tip inferior de respiraţie. Primele organisme apărute pe Pământ, în erele geologice trecute, când atmosfera era săracă sau lipsită de oxigen, au avut o respiraţie anaerobă. Întâlnindu-se cu oxigenul, ele au încercat să-l elimine din organism. Apoi au apărut forme de organisme care au început să folosească oxigenul. Pe măsura acumulării oxigenului liber – rezultat în procesul de fotosinteză – a apărut şi s-a extins la plante cu organizare superioară tipul aerob de respiraţie. Formarea unei cantităţi mari de oxigen în procesul de fotosinteză la plantele verzi a dus, în timp, la schimbarea condiţiilor din biosferă. Întrebare: Câte tipuri de respiraţie cunoaşteţi în natură (definiţi-le şi exemplificaţi-le).

Temă: Faceţi o comparaţie succintă (utilizând date bibliografice suplimentare cursului) între cele două tipuri majore de respiraţie din lumea plantelor (folosiţi ca punct de plecare ecuaţiile generale ale acestor procese, incluzând în discuţie produşii intermediari, finali şi cantitatea de energie eliberată pentru fiecare tip de respiraţie). 48

8. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR
A. CREŞTEREA PLANTELOR Spre deosebire de acumulările din mediul fizic - fomarea cristalelor, depunerile de sedimente etc. - creşterea organismelor este un proces de acumulare a substanţelor organice, de la glucide simple, până la proteine şi acizi nucleici, sub raport molecular şi până la formarea protoplasmei, sub aspect strutural. În procesul de creştere se porneşte de la o celulă zigot sau spor, care, prin înmulţire, mărire în volum şi acumulare de noi compuşi asimilaţi, se transformă, prin diferenţiere, în numite ţesuturi şi organe. Acestea sporesc în dimensiuni şi greutate, până ajung la limitele caracteristice speciei. Mărirea reversibilă a volumului şi greutăţii, cum este umflarea fizică a seminţelor prin imbibare cu apă, deşi se manifestă printr-o modificare a dimensiunilor, nu poate fi considerată ca un fenomen de creştere fiziologică, deoarece după uscare, seminţele revin la volumul şi greutatea iniţială. În procesul de creştere fiziologică, embrionul ajunge la dimensiuni tot mai mari, dar nu mai poate reveni la mărimea iniţială, pe care o avea în interiorul seminţei. în unele cazuri, creşterea în volum nu este însoţită de o creştere în greutate. Astfel, seminţele germinate la întuneric, dau plantule cu volum sporit, dar cu greutate uscată în continuă scădere, datorită pierderii trepatet de substanţe organice în procese catabolice de respiraţie, ce predomină asupra proceselor de sinteză, practic nule în lipsa luminii. Creşterea plantelor se deosebeşte de creşterea animalelor, deoarece poate avea loc în tot cursul vieţii, iar numărul organelor sporeşte continuu, prin apariţia de noi tulpini, ramuri şi frunze, care nu au existat în sămânţă. Deoarece celulele au dimensiuni limitate, creştera include în primul rând înmulţirea celulelor. Celulele tinere, meristematice (embrionare) sunt specializate pentru îndeplinirea diferitelor funcţii ale ţesuturilor şi organelor. La plantele superioare, între etapa de înmulţire şi cea de diferenţiere (de transformare acelulelor meristematice în celule definitive) intervine alungirea celulelor, etapă în care acestea cresc mult în volum. Datorită creşterii apar noi organe şi planta îşi măreşte dimensiunile, creşte în înălţime şi grosime. Organele noi au însă alte însuşiri, comparativ cu organele analoage mai vechi. Frunzele tinere se deosebesc de cele bătrâne, ca şi frunzele de la etajul superior, faţă de cele de la etajul inferior, prin presiune osmotică, transpiraţie, intensitatea şi calitatea fotosintezei, intensitatea respiraţiei, etc. În cursul creşterii, organismul trece prin anumite etape de dezvoltare: germinare, plantulă, plantă matură, plantă cu flori şi fructe. Astfel, materia este într-o continua creştere şi dezvoltare. Dezvoltarea este ciclică şi apar noi indivizi, care repetă ciclul vital. Etapele creşterii plantelor Procesul de creştere are loc în mai multe etape, fiecare fiind o treaptă calitativ nouă în care celulele au o altă structură, noi calităţi, noi însuşiri. Aceste etape sunt: etapa creşterii embrionare, când are loc diviziunea celulară; etapa creşterii prin alungire sau extensie celulară şi etapa de diferenţiere internă a elementelor celulare, formându-se primordiile de rădăcină, tulpină, floare, fruct, frunze. La toate organele în creştere etapele sunt localizate topografic la rădăcină şi tulpină, iar la alte organe – cum sunt fructele tinere – se succed în timp. Mecanismul creşterii Creştera plantelor se realizează ca o rezultantă a unui complex de procese fiziologice şi biochimice determinate de activitatea ţesuturilor meristematice, de durata etapelor de creştere, de însuşirile biologice ale fiecărei specii şi de acţiunea factorilor de mediu din anul sau sezonul respectiv. Zonele de creştere la plante 49

La plantele superioare creşterea se efectuează în anumite zone de creştere, ce se pot evidenţia prin trasarea unor semne echidistante cu tuş pe rădăcini şi tulpini şi a unui caroiaj pe frunze (fig. 8.1, 8.2).
Fig. 8.2 – Stabilirea zonelor de alungire maximă a internodurilor tulpinii de Phaseolus vulgaris (d. Milică şi colab., 1982)

a. Creşterea rădăcinilor – se realizează prin activitatea ţesuturilor meristematice, localizate în zona netedă. Deasupra scufiei (pilorizei) există o zonă de diviziune celulară (meresis), în care se găsec celule meristematice cu conţinut ridicat în protoplasmă şi cu un nucleu voluminos, fără a se observa prezenţa vacuolei. Mai sus se află zona extensiei celulare (auxesis) şi apoi o zonă de diferenţiere celulară. Deci, la rădăcină există o creştere substanţială pe o lungime de 5-10 mm la vârf. La rădăcinile aeriene zona de creştere este existinsă la 20-500 mm. (fig. 40). Pentru creşterea rădăcinilor este folosită energia metabolică eliberată prin respiraţia celulelor. Energia degajată se poate transforma în energie mecanică, cu rol în pătrunderea vârfului de creştere a rădăcinii printre particulele solului. b. Creşterea tulpinilor • Creşterea în lungime a tulpinilor – depinde de gradul lor de segmentare, determinat de existenţa nodurilor şi internodurile. În depedenţa de localizarea zonelor de creştere (meristeme) la tulpinii se întălnesc:  Creşterea acropetală – în cazul când zona de creştere este subterminală şi situată la câţiva cm de la vârf – de exemplu la in.  Creşterea intercalară - când zona de creştere este intercalată între porţiuni care nu mai cresc. Zona de creştere poate să apară la baza tulpinii – ca la scapusul de Amaryllis sau la baza fiecărui internod, ca la reprezentanţii familiilor Equisetaceae sau Gramineae.  Creşterea lineară - în cazul când procesul este localizat pe toată suprafaţa internodurilor – de exemplu la Polygonum, Corylus. La majoritatea plantelor superioare cu tulpini nearticulate creşterea în lungime este îndeplinită de ţesuturile mersitematice localizate în vârful tulpinii, pe o zonă ce se întinde pe 10-15 cm (zona terminală). • Creşeterea în grosime a tulpinii se relizează prin activitatea ţesuturilor mersitematice secundare cu poziţie laterală – cambiul din cilindrul central şi felogenul din scoarţă. Participarea liberului secundar şi a elementelor scoarţei secundare este neînsemnată la îngroşarea tulpinii. Creşterea în grosime a tulpinii începe la scurt timp (3-18 zile) după deschiderea mugurilor, când se formeză primele celule ale inelului de îngroşare anuală. Acest proces durează 2-4 luni, cu variaţii în funcţie de specie şi de survenirea unor condiţii climatice favorabile sau nefavorabile, ce explică diferenţele în grosime ale inelelor anuale. c. Creşterea frunzelor meristemelor situate îndeosebi într-o zonă intercalară de la baza limbului, în vârf şi marginal (fig. 8.3). La Monstera deliciosa, ce prezintă limburile perforate, procesul de creştere nu are loc în anumite zone şi de aceea pe aceste porţiuni apar orificii de dimensiuni variate. • Creşterea în grosime a 50
• Creşterea suprafeţei limbului la plantelor dicotiledonate se realizează prin activitatea

Fig. 8.1 – Zonele de creştere la rădăcina de Vicia faba : a – marcarea cu tuş din mm în mm la începutul experienţei; b creşterea după 24 de ore în zonele marcate (d. Boldor şi colab., 1981)

iedera etc. Ele au frunze mai subţiri. • Temperatura maximă. Producţia culturilor şi calitatea recoltelor sunt dependente de intensitatea luminii . 1983) fazelor de creştere şi a intensităţii de desfăşurare a proceselor de creştere prin diviziune sau prin extensie celulară. În prezenţa luminii plantele cresc mai puţin intens decât la întuneric. cât şi indirecte. Speciile de plante provenite din climatul temperat suportă mai greu temperaturile ridicate şi mai uşor temperaturile scăzute. Plantele de lumină (numite heliofite) cresc şi se dezvoltă foarte bine la lumina solară directă şi mai slab la umbră (de exemplu.frunzei se realizează prin activitatea unui ţesut meriatematic situat sub epiderma feţei superioare. Influenţează ritmul de creştere al plantelor atât prin acţiuni directe. la început. în jurul temperaturii de 45-50oC. • Temperatura optimă asigură o creştere a plantelor şi a organelor sale cu intensitate maximă. Între specii şi soiuri există de Tropaeolum (c – aspectul iniţial. în care se sintetizează materie organică. compoziţia chimică a solului etc. d – după 4 zile de creştere) (d. cu un parenchim palisadic mai redus. mesteacănul.în final . Creşterea fructelor Fructele cresc în etape succesive. Factorii ce influenţează mersul creşterii plantelor pot fi grupaţi în factori climatici (temperatura. până la încetare. Un rol important în ritmul de creştere al plantelor îl are raportul dintre temperatura zilei şi cea a nopţii . Relaţia dintre calitatea luminii şi intensitatea creşterii plantelor a fost explicată de către M.plantele crescute la lumină intensă au o talie mai mare şi sunt mai viguroase. au multe stomate şi sunt dotate cu o reţea deasă de fascicule libero-lemnoase. Boldor şi diferenţieri sub aspectul duratei colab. umiditatea mediului. maxim) specifice fiecărei specii vegetale. după care urmează în toată masa fructelor procesele de mărire în volum.. Influenţează asupra creşterii plantelor în mod diferenţiat. ce corespund cu etapele de creştere ale celulelor. 51 . funcţie de specia de plantă şi de stadiul de dezvoltare. determină o scădere bruscă a ritmului de creştere. Frunzele plantelor heliofile sunt mai groase. piersicul). factori edafici (structura solului. Plantele de umbră (numite sciafite) preferă lumina mai puţin intensă (de exemplu. d. parenchimul lor palisadic este alcătuit din mai multe straturi de celule. viteza curenţilor de aer.).termoperiodismul.). • Peţiolul frunzei are localizată zona meristematică pe toată întinderea sa. cedrul. diferite plante şi animale existente în sol etc. prin intermediul procesului fotosintetic. • Lumina. prin extensie celulară şi diferenţiere. Fructele cresc. dar mai îndelungat în timp.pigmentul fiind denumit fitocrom . fiind cuprinsă între 18 şi 37oC. BLACK (1969) prin existenţa unui sistem activ de absorbţie a radiaţiilor .care modifică permeabilitatea plasmalemei şi influenţează creşterea prin extensie celulară. Creşterea plantelor este dependentă de intensitatea luminii. prin diviziune celulară. Numai la unele bacterii termofile maximul de temperatură este ridicat la 60-70oC.reglată prin densitatea plantelor la unitatea de suprafaţă. Aşa de exemplu. optim. frecvent peste 35-40oC. de calitatea acesteia şi de durata iluminării zilnice. fagul. prin punctele cardinale de creştere (minim. b – după 4 zile de creştere) şi zona de creşeter la peţiolul pulpa fructului. dar de dimensiuni mai mici. Ea prezintă valori ce variază cu specia de plantă. Creşterea în volum a fructului prin extensie celulară se datorează activităţii auxinelor naturale sintetizate în seminţe şi difuzate în Fig. la tomate creşterea plantelor este normală dacă între temperatura de zi şi cea de noapte există o diferenţă de minimum 7oC (25oC ziua şi 18oC noaptea). 8. cu celule având cloroplaste mai puţine şi mai mari. • Temperatura. iar reţeaua fasciculelor conducătoare este mai rară. lumina. Factorii de mediu care influenţează procesul de creşetere Creşterea plantelor este influenţată de factorii de mediu şi depinde de natura şi intensitatea acestora.) şi factori biologici (microorganismele. astfel că . compoziţia aerului). cu activitate mai intensă în imediata apropiere a limbului. Î • Temperatura minimă necesară creşterii are valori diferite.3 – Zonele de creştere ale limbului la frunzele de Fagopyrum (a – aspectul iniţial.

astfel că la lăstari şi frunze încetează alungirea. se desfăşoară funcţiile fiziologice normale ale plantelor. are loc blocarea creşterii prin extensie celulară. YABUTA. dar germinează repede la un grad de hidratare de 50-60%. Giberelinele 52 . La mucegaiuri creşterea se reduce când hidratarea ţesuturilor scade sub 98% şi încetează sub 85%. Auxinele Auxinele naturale au fost evidenţiate în concentraţii deosebit de reduse – în diferite organe ale plantelor. înflorirea etc. Heteroauxina. rizogeneza. seminţe imature). frunze tinere.I. cotiledoane.U. cu frunze şi flori mici. provocată de ciuperca Giberella fujikuroi.. şi de acid giberelic în Anglia. asigurând ritmul de creştere a celulelor prin diviziune şi extensie. care o denumeşte giberelină. ci iau naştere chiar la locul de acţiune. în special. Ei intervin în multe procese de morfogeneză. respectiv de gradul de hidratare a ţesuturilor. Substanţe regulatoare de creştere Substanţele regulatoare de creştere – denumite şi hormoni vegetali nu coorespund conceptului clasic de hormoni (denumire dată pentru prima dată substanţelor secretate de glande endocrine animale). ci se intercondiţionează reciproc. au efect pozitiv asupra înrădăcinării butaşilor. Se cunosc astăzi trei grupe mari de substanţe regulatoare de creştere: stimulatoare. la o deshidratare a ţesuturilor meristematice. pentru că nu au specificitate bine delimitată şi nu sunt întotdeuna transportate la destinaţie. după numele ciupercii care o produce. cum sunt creşterea. cromatografie). car nu joacă rol de substanţe de nutriţie şi nu acumulează energie. acumulându-se. dezvoltare şi de metabolism. o verigă intermediară între gene şi sinteza enzimelor. o astfel de stare este dăunătoare creşterii. astfel că reacţiile plantelor. cu condiţia ca zonele de creştere să fie protejate contra deshidratării prin acoperire cu bractei sau cu un strat cuticular gros. cât şi extensia celulară. Ritmul de creştere a rădăcinilor înregistrează un maximum când atmosfera solului este saturată în vapori de apă. deoarece determină formarea de ţesuturi slab diferenţiate. care nu acţionează separat. au rol în formarea fructelor partenocarpice (fără seminţe) şi de a reduce căderea prematură a fructelor. Seminţele uscate rămân în stare de repaus şi îşi păstrează viabilitatea pe o lungă perioadă de timp. Cantităţi infime de auxine se găsec în cambiu şi în ţesuturile parenchimatice. fructificarea. nici o saturare completă a plantelor cu apă nu este benefică pentru acestea. identificată ulterior cu acidul beta-indolil-acetic (A. Funcţie de turgescenţa celulară. spectrometrie. b. Boala provoacă o creştere exagerată a plantelor şi etiolarea acestora şi purtând denumirea de "bakanae". reprezintă rezultatul unor procese complexe de interacţiune între aceste tipuri de substanţe. în organele cu creştere activă (muguri. Izolarea giberelinei a fost realizată în 1935 de către T. Influenţează atât etapa embrionară. alcătuite din celule foarte mici. 1. ce au fost identificate prin metode moderne de separare şi analiză (electroforeză. În condiţii de secetă. polen. SUBSTANŢE STIMULATOARE a. totodată.• Umiditatea. tulpinile şi frunzele cresc intens numai la o umiditate relativă a aerului de 50-60%. Hormonii vegetali sunt subsatnţe foarte active. diferenţiat de la o specie la alta. stimuleză germinarea seminţelot. vârfuri de tulpini şi rădăcini. nerezistente. după o perioadă de creştere mult redusă plantele rămânând scunde. Ele produc modificări citologice specifice. ovar fecundat. puieţilor şi arborilor la transplantări. Lipsa apei are urmări negative în special asupra fazei embrionare. constituind. au rol activ asupra înfloririi. În schimb.A) a primit în literatură denumirea generală de auxină. Giberelinele Giberelinele au fost descoperite în legătură cu o boală criptogamică la orez. Compusul a fost ulterior preparat pe scară industrială şi livrat sub numele de giberelină în S. a cărui formă imperfectă este Fusarium heterosporum.A. Se cunosc în prezent peste 60 gibereline notate cu GA1-GA60. în toate fazele de creştere şi dezvoltare. Pe de altă parte. mai mult. inhibitoare şi retardante. Auxinele naturale şi sintetice declanşează reacţii particulare de creştere. precum şi a întârzia îmbătrânirea celulelor şi ţesuturilor.

muşchi. de unde migrează acropetal spre fructe. Cumarina – se sintentizează în frunze şi se acumulează în diferite ţesuturi vegetale (fructe. precum şi a creşterii sistemului radicular. în momentul când se aplică plantelor. SUBSTANŢE INHIBITOARE Cuprind produ. stimularea înfloririi şi fructificării. Acţiunea lor fiziologică se materializează prin modificarea caracterelor anatomo-morfologice ale plantelor. Labiatae.i naturali (acidul abscisic (A. acidul clorogenic. fructificării şi maturării fructelor. alge. cumarina. Retardanţii se manifestă ca substanţe antimetabolice. odată cu curentul de transpiraţie. modificări benefice ale metabolismului vegetal general: intensificarea transpiraţiei.naturale au fost detectate în circa 130 specii de plante superioare (100 specii de dicotiledonate şi 30 specii de monocotiledonate). efectul principalelor grupe de substanţe regulatoare de creştere. scăderea conţinutului de amidon şi mărirea concentraţiei de zaharuri solubile. 2. Un compus inhibitor cu funcţie fiziologică aparte este etilena (CH2âCH2). se integrează în metabolism. florizinul etc. determină căderea masivă a frunzelor şi fructelor. Citochininele. prin frânarea proceselor de creştere în lungime a tulpinilor şi lăstarilor. ei nu produc malformaţii şi se pare că nu sunt substanţe cancerigene. prin efectul de frânare exercitat asupra diviziunii mitotice celulare. fructe. 3. ♦ STAREA DE DORMANŢĂ A PLANTELOR 53 . Citochininele Denumirea lor vine de la proprietatea acestor substanţe de a stimula diviziune celulelor (citochineza).B. II etc. Principalii inhibitori naturali cunoscuţi până în prezent sunt Acidul abscisic (ABA) a fost identificat în toate organele angiospermelor. frunze şi muguri. La plantele superioare s-au găsit în seminţele în curs de germinare.) şi artificiali (hidrazida maleică. prin hidroliza celulozei din peţiol. acidul cinamic. Astfel de substanţe nu se găsesc în plante. Se codidică cu denumirile Compusul I. ca şi ceilalţi stimulatori de creştere au acţiuni multiple: stimularea diviziunii celulare. Inhibitorii naturali au acţiune antiauxinică şi antigeberelinică. Citochininele – denumite şi fitochinine – au fost evidenţiate la ferigi. prin sporirea conţinutului de auxine din ţesuturi. ]ntârzierea îmbătrânirii ţesuturilor. Orchidaceae etc. pe baza bibliografiei şi a notelor de curs. Giberelinele accelerează creşterea organelor vegetale. puromicina). un gaz ce se formează în ţesuturile plantelor superioare şi ciuperci. Acumulate în aer. stimularea înfloririi. modificarea dominaţiei apicale. antiauxinice şi antigiberelinice. Papillionaceae. Spre deosebire de inhibitorii sintetici. întârzierea procesului de îmbătrânire celulară.A. în rădăcini. Acţiunea fiziologică a gibelinelor cuprinde stimulatea germinării seminţelor. Ea inhibă încolţirea seminţelor. cloramfenicolul. mărirea rezistenţei plantelor la factorii nefavorabili. respectiv din peduncul. Întrebări: • Care sunt etapele creşterii? Dar zonele de creştere la plante? • Care sunt grupele mari de substanţe regulatoare de creştere (daţi exemple pentru fiecare grupă)? Temă: Prezentaţi comparativ. Prezenţa citochininelor în xilem arată că sinteza acestor compuşi naturali se face în rădăcini. SUBSTANŢE CU ACŢIUNE RETARDANTĂ Retardanţii constitue o grupă de substanţe active ce exrcită o acţiune mai moderată de inhibare a creşterii plantelor.). c. scopoletina. diferenţierea şi formarea organelor la plante. dar. seminţe) la specii din familiile Umbelliferae. seva brută. stimularea creşterii tulpinii şi a frunzelor.

Toamna are loc căderea frunzelor. plantele trec în perioada de dormanţă. ce este condiţionată de o serie de factori interni şi externi (umiditatea solului. În zona temperată alternarea perioadelor calde cu perioade reci influenţează puternic activitatea plantelor. METABOLISMUL GERMINĂRII În cursul germinării are loc degradarea substanţelor de rezervă din seminţe. Amidonul din seminţe este degradat sub acţiunea enzimelor specifice (hidrolaze şi fosforilaze) până la glucide simple. aeraţia solului. seminţele trebuie să posede o anumită capacitate sau facultate germinativă. biochimice şi fiziologice complexe. Pentru germinare. în funcţie de natura organică a rezevelor acumulate? Temă: Ce aplicaţii practice are cunoaşterea procesului de germinare a seminţelor? 54 . Amoniacul se reutilizează la sinteza de aminoacizi. Proteinele de rezervă (grăunciorele de aleuronă) sunt hidrolizate de către proteaze şi sunt descompuse în substanţe din ce în ce mai simple. ale condiţiilor favorabile şi nefavorabile pentru viaţă. lăstari şi apoi înfloresc şi produc fructe. Aceste schimbări. Pe parcursul ei procesul de diferenţiere celulară poate avea loc. substanţele cu greutate moleculară mare se transformă în substanţe cu greutate moleculară mică. independentă din punct de vedere trofic. pe cale enzimatică. Pentru majoritatea plantelor dormanţa este o condiţie necesară. Acestea se oxidează şi dau naştere la ATP. Ca rezultat. amide.Starea de dormanţă este o etapă specifică ciclului vital al plantelor. După natura substanţelor de rezervă seminţele pot fi grupate în amidonoase (reprezentate prin cele care conţin în proporţie mare hidraţi de carbon). ca rezultat. iar procesele de creştere sunt aproape oprite. Glicerina se transformă în zaharuri. aminoacizi. care constituie materialul de bază pentru sinteza de noi molecule de proteine. temperatura acestuia etc. Lipidele se transformă sub acţiunea lipazei în glicerină şi acizi graşi. fără de care nu pot trece la faza următoare a ciclului.). La plantele inferioare starea de dormanţă apare la spori şi zigoţi. oleaginoase (care conţin în proporţie mare lipide) şi albuminoase (care conţin proteine în proporţie mai mare). care permit trecerea embrionului de la starea de repaus sau de viaţă latentă la starea de viaţă activă. Se consideră că germinaţia se desfăşoară până în momentul apariţiei clorofilei. solubile în apă. ciclul de viaţă al plantelor se compune din perioade în care se desfăşoară o activitate fiziologică intensă şi din perioade de dormanţă (repaus). iar la plantele superioare la ţesuturile somatice şi meristematice ale cormului şi la seminţe. iar acizii graşi intră în ciclul acizilor tricarbaxilici în procesul de respiraţie a embrionului. Dormanţa este o noţiune relativă. ele fiind utilizate în procesele de creştere ale embrionului. peptide. Cele două perioade ale ciclului lor de dezvoltare se succed într-o ordine bine determinată. determinată o ritmicitate a intensităţii proceselor vitale. Întrebare: Cum clasificaţi seminţele plantelor. ♦ GERMINAREA SEMINŢELOR Germinarea seminţelor reprezintă un ansamblu de modificări morfologice anatomice. Întrebare: Câte forme de manifestare a stării de dormanţă la plante cunoaşteţi? Temă: Comparaţi condiţiile de realizare a formelor de dormanţă ale organismelor vegetale prezentate în curs şi în bibliografia recomandată. când planta începe să relizeze reacţii de fotosinteză şi devine autotrof fotosintetizantă. amoniac. În timpul proceselor de degradare a acestor substanţe de rezervă. Primăvara ele formeză frunze. adică la creşterea activă. în funcţie de succesiunea ritmică a anotimpurilor. În cursul perioadei de dormanţă (de viaţă latentă) intensitatea proceselor metabolice din plante scade foarte mult.

Aceasta este o adaptare realizată în decursul filogeniei la schimbările normale anuale ale mediului în biotop. Altă teorie susţine că transformarea meristemului vegetativ în mersitem floral are loc sub influenţa stimulatoare a unui hormon floral sau florigen. iar stadiul în care durata zilei de lumină este factorul determinat al dezvoltării plantelor se numeşte fotoperiodism (fotoperioade). temperatura joasă pozitivă şi durata de iluminare zilnică (fotoperioade) au un rol primordial în procesul de dezvoltare a plantelor. ce produc transformări în metabolismul plantei. generativă. ce ar fi sintetizat în frunze (sub influenţa factorilor de mediu). în funcţie de durata ciclului lor de viaţă? Temă: Detaliaţi. Astfel. deschiderea florilor. substanţe necesare formării florilor. Plantele bienale au ciclul ontogenetic de doi ani. originară din Mexic. în primul an cresc numai vegetativ. bienale şi perene. trecând prin anumite etape calitative. formându-se. fiind urmată de înflorire. astfel. Ciclul de dezvoltare a plantelor cuprinde mai multe etape: vegetativă. datorită creşterii primordiilor florale. Durata ciclului individual de dezvoltare la plante este foarte diferită. Plantele răspund în mod distinct la alternarea perioadelor de lumină şi întuneric. constituind stadii obligatorii. După KLEBS (1918) factorii externi nu acţionează direct asupra proceselor de reproducere. îmbătrânirea şi moartea individului. Această evoluţie duce la realizarea ciclului ontogenetic şi cuprinde o serie de modificări morfologice. Stadiul în care temperaturile joase pozitive reprezintă condiţia trecerii de la faza vegetativă la cea generativă se numeşte vernalizare (iarovizare). ce se acumulează în celule. la unele bacterii acest ciclu este de câteva minute. dezvoltarea constituie evoluţia individuală a plantelor. DEZVOLTAREA PLANTELOR Spre deosebire de creştere.  Plante monocarpice – ce fructifică numai o dată în ciclul de viaţă individual. Apariţia florilor este dirijată de factorii externi. la unele talofite este de la câteva ore la câteva săptămâni. etapele de realizare ale antezei (utilizaţi şi cunoştinţele acumulate din lectura capitolelor de hitogeneză şi organogeneză). ce se încheie cu înflorirea şi fructificarea. care este un fenomen cantitativ. care înfloreşte după 8-10 ani şi apoi moare. iar creşterea vegetativă este reluată în fiecare an. ce se manifestă numai sub influenţa factorilor de mediu. Ţinând cont de interdependenţa dintre perioada vegetativă şi cea reproductivă. determinată de factori ereditari. începând cu germinaţia. Întrebare: Câte grupe de plante cunoaşteţi. histogeneza. Reacţia fotoperiodică este.B. 55 . de unde ajunge în meristemul apical şi activează genele florale. Anteza (formarea florilor) cuprinde mai multe etape: inducţie forală. înainte de toate. o reacţie de adaptare a plantelor la durata zilei. de 5-6 săptămâni.  Plante policarpice – ce trăiesc mai mulţi ani (perene) şi înfloresc în fiecare an sau la doi ani. de acumulare de masă vegetativă. Aici sunt cuprinse plantele anuale. ci influenţează starea fiziologică a plantelor. Dintre factorii externi. pe baza datelor extrase din bibliografia recomandată şi. în care are loc transformarea meristemului vegetativ în primordii florale. Fotoperiodismul trebuie considerat ca o adaptare genetică a plantelor la succesiunea anotimpurilor. Formarea florilor cuprinde transformări organogenetice profunde la nivelul meristemului de creştere şi se realizează prin diferite fenomene de creştere. iar în al doilea an formează flori şi fructe. alungirea şi diferenţierea celulară. antofitele cuprind următoarele grupe de plante:  Plante efemere – ce au ciclul de vegetaţie foarte scurt. prin prezentul curs. organogeneza şi trecerea de la viaţa latentă la viaţa activă. iar la unele plante superioare poate fi de sute de ani. Există şi plante monocarpice perene. de exemplu Agave americana. modificând raportul cantitativ al diferitelor substanţe nutritive. Înflorirea plantelor perene nu este urmată de moartea lor. cum sunt: diviziunea. formarea mugurului floral. formarea părţilor reproducătoare (polen şi ovul). ca factor ecologic.

Mişcările prin imbibiţie. ♦ MIŞCĂRILE PASIVE Sunt favorizate de prezenţa unor adaptări. Sunt caracteristice filamentelor staminale de la unele plante din familia Urticaceae. ce permit plantelor întregi sau anumitor organe ale acestora să fie deplasate. Péterfi şi Sălăgeanu. FENOMENELE DE EXCITABILITATE ŞI MIŞCARE LA PLANTE Mişcarea este o însuşire esenţială a materiei vii. Cea mai simplă este mişcarea browniană. Fig. când forţa de coeziune dintre moleculele de apă şi pereţii celulelor inelului mecanic al sporangelui este învinsă de rezistenţa opusă de structurile acestuia. Ca exemplu sunt păstăile de Orobus vernus . La plante. implicând deci un consum de energie. proprii organismelor.1 – Păstăi de Orobus vernus în stare închisă (a) şi în cursul deschiderii (b) aruncând o sămânţă (d. 56 . Sunt prezente la sporangii ferigilor (de exemplu Polypodium. aceste mişcări sunt subîmpărţite în: ♦ mişcări autonome – ce se execută sub acţiunea unor factori interni. întâlnită atât la plante. de apă şi de energie. agitaţia particulelor fiind determinată de mişcarea browniană în vacuolă şi transmisă în protoplasmă prin intermediul tonoplastului. aruncând polenul la o oarecare distanţă. 1972) Mişcările prin coeziune. care pe timp de secetă se desfac brusc. de agenţi fizici sau biologici.9.1). producându-se prin modificarea volumului celular. Mişcările plantelor se împart în mişcări pasive şi mişcări active. Sunt caracteristice fructelor uscate şi se realizează prin modificări inegale alevolumului diferitelor părţi care alcătuiesc organul. cât şi la cele fixate pe diferite substraturi. organitele intracelulare sunt animate de o mişcare dezordonată în toate sensurile prin hialoplasmă. 9. dintr-un loc în altul. 9. Mişcările prin aruncare. anterele concrescute la baza filamentelor se desprind de acestea şi execută o mişcare bruscă de întindere. La maturitatea polenului. În această categorie de mişcări intră : ● Mişcările intracelulare Sunt mişcări pe care le fac organitele celulare. La rândul lor. ambele categorii de mişcări întâlnindu-se atât la plantele libere. executând o răsucire într-o spirală spre interior (fig. mişcarea se realizează prin deplasarea în întregime sau prin orientarea organelor spre sursele de substanţe nutritive. Majoritatea mişcărilor pasive se bazează pe mecanisme fizice. necesare sintezei substanţelor organice. aceştia execută mişcări rapide de aruncare la distanţă a sporilor. cât şi la animale. Ele se realizează fără consum de energie din partea plantelor şi se întâlnesc mai ales la plantele fixate de substrat. ♦ mişcări induse – produse de direcţia de acţiune sau de variaţiile de intensitate ale unor factori ai mediului extern. ♦ MIŞCĂRILE ACTIVE Se realizează pe baza unui travaliu executat de către structurile organelor sau organismelor ce participă la efectuarea lor. ca urmare a micşorării sau măririi cantităţii de apă de imbibiţie a micelelor de celuloză care intră în alcătuirea pereţilor lor şi sunt orientate diferit pe cele două feţe ale acestora.

2 – Schema realizării curenţilor citoplasmatici în celula vegetală adultă (d. 1. Mecanismul mişcării este explicat fie prin curenţii citoplasmatici. 9. TROPISMELE Sunt mişcări de creştere determinate de acţiunea unilaterală a unui factor. cum ar fi lumina.. unde nucleii se deplaseză spre punctele cu activitate metabolică mai intensă.2). nucleii se deplasează către peretele celular din apropierea rănirii.3).3 . 9. cât şi mişcări active. cloroplastele se aglomerează pe pereţii transversali. fiind induse de acest factor de mediu şi fac parte din categoria tactismelor celulare. se presupune că această mişcare se datoreşte unor contracţii şi relaxări succesive ale citoplasmei. orientându-se cu latura mai mică spre razele de lumină. în cazul unei răniri. fiind induse de direcţia de acţiune a acestuia. pentru a coordona refacerea acestuia. (fig. care antrenează cloroplastele în mişcare. cloroplastele se aglomerează pe pereţii laterali ai celulelor. topismele cuprind următoarele tipuri: deci 57 . concentraţia substanţelor chimice. 1981) Mecanismul său este insuficient cunoscut.• Mişcarea citoplasmatică. Raianu. care intervin ca sursă energetică (fig. ce vor determina o reacţie în modul de orientare a organelor. În celulele palisadice ale frunzelor. Când lumina este mai slabă. Când lumina este mai intensă. b – prezentarea din profil a cloroplastelor în lumină intensă (d. de exemplu. în lumină slabă. Anumiţi factori externi. intervenind în modificarea intensităţii respiraţiei şi în modificarea vâscozităţii citoplasmei. 9. Acest tip de mişcări se realizează deci în funcţie de intensitatea luminii din mediu. Boldor şi colab. cloroplastele se orientează per-manent cu muchia pe direcţia razelor de lumină. Ele se stusuază cu ajutorul clinostatului. pot provoca la plantele fixate de substrat excitaţii. La rândul lor. 1982) ►MIŞCĂRILE PLANTELOR FIXATE DE SUBSTRAT La plantele fixate de substrat s-au constat atât mişcări pasive. fie prin modificarea tensiunii superficiale a învelişului lor. • Mişcările cloroplastelor s-au constatat atât la plantele inferioare. gravitaţia. cât şi la cele superioare. cu latura mai mare orientată spre razele de lumină. numită încă cicloză sau dineză este stimulată de prezenţa substanţelor glucidice. ca urmare a prezenţei în ea a unor filamente proteice capabile să se scurteze prin ciclozare sau să se lungească prin desfacerea ciclurilor. 9.Mişcările fototactice ale cloroplastelor: a – prezentarea din faţă a cloroplastelor. Fig. Temperatura şi curenţii electrici au acţiune puternică asupra dinezei. Fig. • Mişcările nucleare se pot observa în perii absorbanţi ai rădăcinilor şi în tuburile polinice. apa.

Péterfi şi Sălăgeanu) • Geotropismul. •Chemotropismul. provocată de acţiunea unilaterală a forţei de gravitaţie. determinată de acţiunea unilaterală a acestui factor. Atât rădăcina. Fig. absoarbe apa cu substanţele minerale.• Fototropismul.4). iar când organul în creştere se curbează evitând o soluţie din mediu. Orientarea organelor spre locurile mai umede se face prin reacţii 58 .5). Geotropismul orienteză organele plantelor pe direcţia acţiunii forţei de atracţie a Pământului (fig. care asigură orientarea generală a plantelor în natură. crescută cu rădăcina într-o soluţie minerală nutritivă.îşi orientează limbul în aşa fel încât razele de lumină să cadă perpendicular pe ele. La plantele superioare. 9. Când curbura se face spre partea cea mai concentrată a soluţiei mediului. prevăzută cu un mic orificiu. se curbează în direcţia razelor de lumină.5 – Curbura pozitiv ortogeotropă a Datorită acestui tip de tropism rădăcina pătrunde rădăcinii (r) şi negativ ortogeotropă a tulpinii (t) a în sol. 9. 9. determinând orientarea frunzelor spre lumina optomă. s – sămânţă (d. Este o mişcare de creştere determinată de acţiunea unilaterală a apei în mediu. Geotropismul este prezent atât la plantele inferioare (alge.4 – Orientarea organelor unei plante de muştar. ciuperci. în creştere. cât şi la plantele superioare. tulpina manifestă un fototropism pozitiv. Fig. Péterfi şi Sălăgeanu. chemotropismul este negativ. plantele tinere. licheni). Aceasta explică poziţia verticală a tulpinii plantelor care cresc pe teren înclinat. Reprezintă apariţia curburilor de creştere ale organelor plantelor. cât şi tulpina sunt paralel fototrofe sau ortofototrofe. Este mişcarea de creştere a plantelor. rădăcina un fototropism negativ. Deci geotropismul orientează organele plantei în poziţia potrivită desfăşurării normale a proceselor fiziologice. pentru pătrunderea fasciculului de lumină (fig. aceasta ca o consecinţă a ortofototropismului pozitiv al peţiolului. orientarea organelor nu este supusă întâmplării: tulpina totdeauna va creşte în sus (geotropism negativ). • Higrotropismul (hidrotropismul). iese la suprafaţa solului şi frunzele se orientează în 1972) poziţie potrivită pentru captarea energie solare. chemotropismul este pozitiv. 9. iar tulpina unei plăntuţe. Curburile fototropice au loc în zona de alungire a celulelor şi se evidenţiază introducând plante tinere într-o cameră obscură. Fenomenul de fototropism este de mare importanţă pentru plante. determinate de acţiunea unor substanţe chimice. iar frunzele – fiind plagiotrope . Între acţiunea forţei de gravitaţie şi acţiunea luminii există o sincronizare. După câteva ore se poate vedea curbarea vârfului tulpinii spre sursa de lumină şi orientarea rădăcinii în sens opus. În cazul când sunt iluminate unilateral. în apropierea unei surse de lumină (d. iar rădăcina în jos (geotropism pozitiv). Este fenomenul de orientare a plantelor spre lumină. constituind o mişcare de creştere.

Boldor şi colab. 9. . • Tigmotropismul. Acest fenomen se întâlneşte la cârceii de la viţa-de-vie. b – după atingerea suportului cârcelul formează un resort intermediar între suport şi tulpină. permiţându-le orientarea spre sursele de apă. iar la Vanilla.6 – Cârcei de Bryonia dioica: a – înainte de atingerea suportului. Spre deosebire de tropisme. curenţi electrici etc. 59 . astfel. Higrotropismul are mare importanţă pentru viaţa plantelor. sau termică: temperaturi ridicate sau scăzute aplicate local. Fig. Este mişcarea unor organe ale plantelor provocată de excitanţii de contact (de atingerea de un obiect). la rădăcinile adventive. determinate de acţiunea uniformă a unor factori fizici sau chimici.higrotropice pozitive şi este intâlnită la rădăcini şi rizoizi. Tropaeolum). nastiile sunt mişcări provocate de factori cu acţiune difuză: schimbarea temperaturii sau a intensităţii luminii. 9. Dacă fenomenul de creştere este mai rapid pe faţa inferioară. care provoacă. care determină deschiderea mugurilor şi a florilor. La unele plante (Clematis. Rădăcinile plantelor reacţionează în atmosfera solului cu o umiditate de 80-100 %. care se deschid la creşterea temperaturii mediului ambiant şi se închid la scăderea acesteia (fig.7). la susţinerea tulpinii agăţătoare.. Aceste mişcări se constată la organe cu simetrie dorsiventrală şi se realizează prin modificarea intensităţii creşterii sau prin modificarea turgescenţei celulelor pe două feţe opuse.. poartă denumirea de nastii. 1981) 2. se produce o hiponastie. În cazul în care creşterea este mai rapidă pe partea superioară a organului se va produce o epinastie. În categoria nastiilor amintim: •Termonastiile.6). răsucindu-se pe suport şi ajuntând. trandafir. 9. Se datoresc variaţiilor de temperatură ale mediului înconjurător. de exemplu. Excitanţii răspunzători de apariţia tigmotropismului sunt de natură mecanică: răniri. la altele (Bryonia dioica) la cârcel (fig. care execută în cursul creşterii lor – în momentul când găsesc un suport – o mişcare de circumferinţă. tigmotropismul se observă la peţiol. la unele flori. c – cârcelul care nu a atins suportul rămâne chircit (d. faţa sa superioară fiind mai puţin sensibilă. Ele se evidenţiază cu uşurinţă la florile de lalea.. NASTIILE Mişcările de creştere neorietate. Reacţiile higrotrope sunt mai puternice decât cele geotrope. a. şofran ş. închiderea învelişului floral. Sensibilitatea maximă a cârcelului este pe faţa inferioară şi pe feţele laterale.

 Un alt exemplu îl constitue filamentele staminelor de Berberis vulgaris (fig. 9. Sunt mişcările unor organe ale unor specii de plante. în condiţii de temperatură crescută). • Seismonastiile: la unele plante. după o reacţie. 9. atingând antera de stigmat. de unde şi denumirile de fotonastii şi termonastii. o dată Crocus luteus: a – la temperatură joasă. în stare închisă. Raianu. Excitaţia este transmisă numai în lungul filamentului respectiv. Péterfi şi Sălăgeanu. 1972) 60 . Foarte multe flori îşi închid corola în timpul nopţii şi o deschid dimineaţa (de exemplu florile de Fig.9). 9.10 – Mişcările seismonastice provocate experimental ale filamentelor staminale de la Berberis vulgaris : se – stamină etalată. pe faţa sa inferioară. b – la cu trecerea de la noapte la zi. 9. 9. s – sepale (d. p – petale. După un timp scurt apare o mişcare de revenire. bănuţei. filamentele staminelor. care foloseşte mişcarea tentaculelor pentru prinderea prăzii. în care au loc fenomene de refacere ale organismului. ca şi al altor plante insectivore. pe faţa externă a acesteia (ducând la des-chiderea corolei. la unele leguminoase se schimbă poziţia foleolelor frunzelor. ulterior.Aceste mişcări se realizează printr-o creştere mai intensă pe faţa internă a petalelor (având ca rezultat închiderea corolei. se curbează brusc. Aceste mişcări favorizează polenizare enomofilă sau anemofilă).7 – Floare de păpădie.8 – Mişcări nictinastice la frunze: a – poziţia frunzelor în timpul zilei (stânga) şi în timpul nopţii dreapta) la trifoi (după Belzung).10) care.  La Mimosa pudica (fig. in) (fig. b – poziţia de zi (stânga) şi de noapte (dreapta) la frunzele de Phaseolus multiflorus (d Boldor şi colab.. temperatură ridicată. Fig. P – pistil. lobii stigmatelor. 9. În general. atingerea plantei este urmată de coborârea frunzelor. provocate de atingerea lor sau de prezenţa unor substanţe chimice. la atingerea cu un obiect solid. 1983) Cauzele mişcării nictinastice sunt schimbările de temperatură şi de intensitate a luminii.9 – Mimosa pudica: frunza în poziţie normală (a). • Nictinastiile. sr – stamină recurbată. dacă sunt atinse de insecte. 9. Exemplul cel mai elocvent este Drosera rotundifolia. p – pulvinul (d. planta intră într-o fază refractară. în stare deschisă (d. Zona cu sensibilitate mărită este la baza filamentului. în vecinătatea unei nectarii. b – poziţia frunzei în urma aplicării unui stimul tactil. executată în 1/4-1/2 oră. •Tigmonastiile şi chemonastiile. 1982) Fig. Aceste mişcări provocate de excitaţii mecanice se numesc seismonastii. în condiţii de temperatură joasă) şi. Péterfi şi Sălăgeanu.8). perii senzitivi de pe frunze sau chiar întregul limb foliar se lasă în jos. 1972) Fig. Sunt provocate de alternarea zilei cu noaptea.

3. Boldor şi colab. de la ambele sexe. în jurul unui ax central..12 – Mişcare de nutaţie efemeră a vârfului tulpinii la Pisum sativum (d. iar faţă de salicilatul de sodiu în sens negativ. lactoză. Aceste plante au tulpini relativ flexibile. diatomeele. 9. se încolăcesc în jurul acestuia. susţin greu frunzele. având loc atunci când factorii mediului extern sunt constanţi. asparagină. Există nutaţii efemere şi nutaţii periodice. Aceste mişcări se mai numesc şi circumnutaţii. pentru că ţesutul lor mecanic este mai slab dezvoltat şi. • Nutaţiile periodice sunt mişcări executate de vârful tulpinii şi de vârful rădăcinii. 1983) ►MIŞCĂRILE PLANTELOR LIBERE Algele verzi şi cele albastre-verzi. 9. 9. Există plante volubile la care tulpina circumnutează spre stânga – fasolea urcătoare. ele se realizează în zona de alungire a celulelor şi rezultă prin modificarea succesivă a intensităţii creşterii celulelor de jur împrejurul axei centrale a organului respective. orientând frunzele spre lumină. Mişcările plantelor libere se realizează în diferite moduri şi au rolul de a deplasa plantele spre locuri mai favorabile vieţii.. NUTAŢIILE La plantele fixate de substrat se întâlnesc mişcări autonome şi mişcări induse. iar după factorul care le provoacă li sa dat denumirea de: • Chemotactism manifestat de către microorganisme faţă de glucoză. Mişcările autonome sunt determinate de factorii interni ai plantei. 61 .11 – Mişcare de nutaţie efemeră a cotiledoanelor la Phaseolus vulgaris (d. iar la unele criptogame vasculare şi gimnosperme se mişcă numai gameţii. Asemenea mişcări se numesc nutaţii. 57). de aceea. • Nutaţiile efemere se produc o singură dată în viaţa plantei. Fig. acestea luând poziţia orizontală (fig. În cazul în care în apropierea lor este un suport. flagelatele şi unele bacterii se deplasează cu întregul corp.Apar în cazul îndepărtării cotiledoanelor în timpul germinării seminţelor. zaharoză.11. 9. 1983) Fig. Aceste mişcări se numesc tactisme. zorelele – şi plante volubile ce execută această mişcare spre dreapta – hameiul. Ca exemplu de circumnutaţii menţionăm mişcările tulpinilor de la plantele volubile (fig. Boldor şi colab. în sens pozitiv.12).

Ed. temperatură. Burzo I.. Didactică şi Pedagogică . Medicală Bucureşti..nutrimente) le este mai convenabilă...  La plantele libere. Ceres. Ed. Atanasiu L.Universităţii"Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. I şi vol.. Elena Haţieganu. Mihaela Niţă.  Deşi rolul unora dintre mişcări nu este cunoscut.Bucureşti. o pată oculară sau stigmă. vol. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1979 şi 1982 – Fiziologia plantelor. Boldor O. Viorica Teşu. 1981 – Biochimie vegetală. 1983 – Fiziologia plantelor . Physiologie et biochimie. Ed. vol. 1984 – Ecofiziologia plantelor. Ed. Junimea Iaşi. completându-vă cunoştinţele cu datele culese din bibliografia recomandată şi din lectura celorlalte capitole din prezentul curs. tactismele permit deplasarea lor spre zonele în care valoarea unor factori ai mediului (lumină.. 62 .1999 – Fiziologia plantelor de cultură. Raianu O. • Termotactism vizibil la mixomicete.Fiziologia plantelor. dacă se aşează... Ed. şi Pedagogică Bucureşti. II. Ed. Burzo I. I şi vol.. Întrebare: Câte tipuri de tropisme cunoaşteţi ? Dar de nastii ? (exemplificaţi). 1972 . algele verzi mobile au.. Polixenia Nedelacu. 1982 . Ed. Aşa de exemplu. Raianu O. Gr. Didactică şi Pedagogică – Bucureşti. Constantinescu D...  La plantele superioare tropismele determină orientarea organelor lor într-o manieră care să le permită utilizarea mai bună a diferiţilor factori. care conţine carotină şi care se pare că ar avea rol în perceperea lumnii. I. Elena delian. Didactică şi Pedagogică Bucureşti. spre extremitatea anterioară..  Mişcările pasive au rol în răspândirea seminţelor sau a sporilor.lucrări practice. Liliana Bădulescu. Bicureşti. I. Milică C. II..• Fototactism care reprezintă mişcarea de deplasare a microroganismelor mobile spre locurile cu o luminozitate optimă pentru efectuarea fotosintezei. 2001– Biochimia şi fiziologia legumelor şi fructelor. Toma C. Aurelia Dobrescu. 1983 – Biologia moleculară a celulei vegetale. pe o bucată de hârtie de filtru o porţiune de plamodiu şi se introduce un capăt în apă rece şi altul în apă caldă.şi Sălăgeanu N. Raianu O. 1992 şi 1993 – Fiziologia plantelor. Ed.. iar altele (nastiile staminelor) favorizează procesul de polenizare. marea lor varietate şi modalităţile diverse de realizare a acestora demonstrează capacitatea extraordinară a reprezentanţilor regnului vegetal de a percepe excitaţiile din mediu şi de a răspunde la ele într-un mod adecvat. rolul biologic al mişcărilor în viaţa pălantelor. Ed. Molea I. Ed. Péterfi Şt.. Temă: Dezvoltaţi. Did. contribuind la perpetuarea speciilor şi la menţinerea arealului lor.Fiziologia plantelor. Trifu M.Universităţii"Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. Liliana Mărgineanu. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ • • • • • • • • • • • • • • • Aspazia Andronache. Press Polytechniques et Universitaires Romandes Laussane.. Procese fiziologice din plantele de cultură. ROLUL MIŞCĂRILOR ÎN VIAŢA PLANTELOR Mişcările caracteristice diferitelor plante au rolul de a le permite explorarea şi exploatarea eficientă a factorilor mediului extern.1993 – Métabolism des végétaux. 1981– Fiziologia plantelor. Boldor O. Dorobanţu N. Universitatea „Alexandu Ioan Cuza” din Iaşi. Acatrinei G. Baia V. Lumina – Chişinău. se constată deplasarea plasmodiului spre apa caldă. Neamţu G. Viorica Voican. Ed. vol. 1991– Reglarea proceselor ecofiziologice la plante. Rom Bucureşti. Acad.. Gherghi A. 2009 – Cercetări morfologice şi histo-anatomice referitoare la unele plante semiparazite şi parazite din flora României – teză de doctorat. Trifu M.  Unele nastii (nictinastiile şi termonastiile) permit protejarea părţilor mai sensibile ale florilor (androceul şi gineceul). Ed. 1997 – Celula vegetală.. Suciu T.. Ed... Florica Popescu.. umiditate. Richter G. Miruna Bibicu. de exemplu. Ceres Bucureşti. Tarhon P. Liliana Bădulescu.

Universităţii Bucureşti. vol.. Maria-Magdalena Zamfirache. . Toma C. Universităţii „Alexandru Iaon Cuza” din Iaşi. Ed.• • • • Toma C. Azimuth Iaşi. Ed. 2000 – Simbioza în lumeavie.. 2005 – Fiziologie vegetală Vol. Ed. 63 . 1982 – Fiziologie vegetală. Universităţii „Alexandru Iaon Cuza” din Iaşi. Maria-Magdalena Zamfirache.1. Ed. I. Voica C. 2002 – Strategii evolutive în regnul vegetal.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful