INTRODUCERE Fiziologia plantelor, ştiinţă fundamentală de top în cercetarea organismelor vegetale exprimă cantitativ şi calitativ, cu un grad sporit de fidelitate

, nivelul lor de adaptare la condiţiile de viaţă în care au reuşit să supravieţuiască pe Terra. Parcurgerea disciplinei explică şi motivează, în acelaşi timp, modificările de natură morfoanatomică ale indivizilor vegetali actuali, având ca suport variaţiile de natură biochimică suferite de celulele componente ale corpului lor, apărute pe parcursul evoluţiei şi fixate în informaţia genetică a genomului propriu. Prezentul curs, destinat studenţilor la învăţământ la distanţă din cadrul Secţiei de Ecologie a Facultăţii de Biologie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei vegetale superior organizate (plante superioare), legi, metode, proprietăţi, modele experimentale cu care operează Fiziologia plantelor etc, subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie. Problemele, uneori complexe, pe care le pune parcurgerea părţii teoretice şi realizarea lucrului în laborator se rezolvă prin abordarea lor critică şi creativă, utilizând noţiunile de bază din prezentul curs, cu sedimentarea cunoştinţelor prin înţelegerea logică a modului de realizare a proceselor vitale într-un organism vegetal. Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale fiziologiei vegetale, probând implicarea acestei discipline în lumea reală şi urmărind să dezvolte cursanţilor o gândire critică în aprecierea calităţii lumii vegetale, aptitudini de rezolvare a problemelor practice cu care se vor confrunta în natură, pentru conservarea şi protejarea acesteia. Date de contact: Coordonator disciplină: Prof. univ. dr. Maria Magdalena Zamfirache, e-mail: magda_zamfirache@yahoo.com Tutore disciplină: Lector dr. Anişoara Stratu Teme pentru activităţi tutoriale: • Schimburile de apă între plante şi mediul de viaţă (regimul hidric al plantelor) • Nutriţia cu carbon a plantelor (fotosinteza şi heterosinteza) • Respiraţia plantelor • Creşterea şi dezvoltarea plantelor • Mişcarea şi sensibilitatea la plante Obligaţiile minime ale studenţilor pentru promovarea examenului la disciplina chimie generală: • obţinerea notei minime 5 la examinarea teoretică finală; • realizarea în totalitate a obligaţiilor de pregătire a lucrărilor practice de laborator şi de însuşire a cunoştinţelor teoretice prin pregătire individuală; • prezenţa activă la toate sedinţele de lucrări practice de laborator. Modul de stabilire a notei finale: • evaluarea aprofundării cunoştinţelor obţinute la lucrările practice de laborator - 50%. • evaluarea aprofundării cunoştinţelor teoretice - 50%. Teme de licenţă abordate în cadrul disciplinei Ecofiziologie vegetală pot avea ca subiect dinamica unor procese fiziologice la diferite grupe de plante (spontane şi/sau cultivate), în corelaţie cu condiţiile de viaţă ale acestora.

Prof. univ. dr. Maria Magdalena Zamfirache

1

CUPRINS
PARTICULARITĂŢI ALE ORGANISMULUI VEGETAL ELEMENTE DE CITOFIZIOLOGIE VEGETALĂ REGIMUL HIDRIC AL PLANTELOR
Absorbţia apei de către plante Emisia apei de către plantă
TRANSPIRAŢIA GUTAŢIA

NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR
Necesităţile minerale ale plantelor Absorbţia substanţelor minerale Conducerea substanţelor minerale în plante Eliminarea substanţelor minerale din plante

ASIMILAŢIA CARBONULUI DE CĂTRE PLANTE
FOTOSINTEZA Mecanismul fotosintezei Factorii de mediu care influenţează procesul de fotosinteză Factorii externi Factorii interni Mersul diurn al fotosintezei Mersul fotosintezei pe parcursul perioadei de vegetaţie CHEMOSINTEZA HETEROSINTEZA Heterotofe saprofite Heterotrofe simbionte Tipuri de simbioze în natură Heterotrofe parazite Plante mixotrofe Nutriţia plantelor semiparazite Nutriţia plantelor carnivore

TRANSFORMAREA, TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE ÎN PLANTE
Substanţele sintetizate prin metabolismul primar Substanţele sintetizate prin metabolismul secundar

RESPIRAŢIA PLANTELOR
Importanţa respiraţiei pentru viaţa plantelor 2

Tipuri de respiraţie la plante RESPIRAŢIA AEROBĂ Factorii de mediu care influenţează procesul de respiraţie Factorii externi Factorii interni .RESPIRAŢIA ANAEROBĂ

CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR
CREŞTEREA PLANTELOR Etapele creşterii plantelor Mecanismul creşterii Zonele de creştere la plante Factorii de mediu care influenţează procesul de creşetere Substanţe regulatoare de creştere SUBSTANŢE STIMULATOARE SUBSTANŢE INHIBITOARE SUBSTANŢE CU ACŢIUNE RETARDANTĂ STAREA DE DORMANŢĂ A PLANTELOR GERMINAREA SEMINŢELOR DEZVOLTAREA PLANTELOR

FENOMENELE DE EXCITABILITATE ŞI MIŞCARE LA PLANTE
MIŞCĂRILE PASIVE MIŞCĂRILE ACTIVE MIŞCĂRILE PLANTELOR FIXATE DE SUBSTRAT TROPISMELE NASTIILE NUTAŢIILE MIŞCĂRILE PLANTELOR LIBERE ROLUL MIŞCĂRILOR ÎN VIAŢA PLANTELOR

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

3

a cărei dezvoltare creşte considerabil volumul celular pentru un consum metabolic minim. • Peretele. mobile (datorită aparatului locomotor . în detrimentul autonomiei nutritive (fenomen de heterotrofie. Toma C. trei componente contribuie la optimizarea condiţiilor de captare a luminii: • Plastidele. pentru captarea energiei solare atât în interiorul plastidelor. care rezolvă probleme de schimb şi de suport la nivel celular. a fost favorizată captarea de fotoni. pentru a fi eficace însă. cromoplaste.Direcţii evolutive ale cloroplastelor în lumea vegetală (d. De la extensia membranelor clorofiliene la desfăşurarea frunzelor şi la realizarea unui înveliş dens de prerie sau de pădure. Cloroplastele • sunt capabile să realizeze fotosinteza şi conferă organismelor vegetale rolul de producători primari în natură • se caracterizează prin prezenţa pigmenţilor clorofilieni. 2005) 4 . a organismului pluricelular sau a populaţiilor. dimpotrivă. deci nevoie de substanţe organice). 1. care a selecţionat indivizi cu viaţă de relaţie activă şi perfecţionată. • creşterea eficacităţii în captarea energiei luminoase (fig. a privilegiat independenţa nutritivă (fenomen de autotrofie.2). Evoluţia vegetală apare.1) Acestea antrenează: • mărirea suprafeţei în raport cu volumul. şi Toma I.derivă din proplastide şi au o membrană dublă. Fig. care izolează stroma de citosol.cuprind în membranele lor fotosintetizante clorofilă şi sunt grupaţi în pachete numite grane. datorită utilizării şi transformării energiei luminoase). CO2. a căror totalitate realizează în celula vegetală plastidomul.  o tendinţă vegetală care.PARTICULARITĂŢI ALE ORGANISMULUI VEGETAL Pe parcursul evoluţiei lumii vii. în mod global. picături de grăsimi.flagelul) şi autotrofe (prezenţa unui cloroplast). 1. cu nevoie numai de molecule minerale simple. specializaţi în captarea şi transformarea energiei luminoase solare. granule de amidon. ribozomi şi ADN. fotosinteza a introdus o constrângere: necesitatea de realizare a unui maximum de suprafaţă. ca o strategie de explorare şi ocupare a spaţiului. în acelaşi timp. amiloplaste) .. Evoluţia lor a mers în două direcţii:  o tendinţă animală. • În stromă predomină: sistemul membranar tilacoidal. La scară celulară. cât şi la nivelul celulei.1 . Granatilacoizii . • Vacuola. Direcţiile din evoluţia masei cloroplastice în lumea vegetală au vizat: • dispoziţie mai periferică • fragmentare • specializare (fig. ca şi nucleul sau mitocondriile. organismele primitive erau. H2O. 1. Plastidele • în toate formele sub care sunt prezente în celula vegetală (cloroplaste.

Peretele celular • asigură susţinerea şi permite dezvoltarea de organisme aeriene erecte de talie mare. Diferenţierea cromoplastelor. oranj.  organismele vegetale se clasifică în 12 încrengături din grupul muşchilor. Originalitatea vegetală rezidă în proprietăţile şi cooperarea complexului ternar plastidăperete-vacuolă. Protoctista. • efect asupra creşterii şi morfogenezei. acumulând polimeri • polimerii constituie 1/2 . cu originea în plastidă şi rezultatul în perete. • rol digestiv şi de depozitare.2/3 din biomasa elaborată în fiecare an pe suprafaţa globului. 2005) Cromoplastele • sunt lipsite de clorofilă. • celula vegetală este traversată de un flux de metaboliţi carbonataţi. Toma C. Lumea vie se împarte astăzi în 5 regnuri: Monera (Bacteria). şi Toma I. plecând de la cloroplaste (mai rar din amiloplaste sau protoplaste). Animalia. • sistem de detoxifiere şi de apărare. roşu fructe (tomate. ferigilor.Creşterea eficacităţii în captarea energiei luminoase la plante prin extensia membranelor şi mărirea suprafeţei foliare (d. petale (stânjenel galben). • conţin pigmenţi carotenoizi.. Fungi şi Plantae ♦ Regnul PLANTAE grupează toate speciile de organisme pluricelulare ce prezintă pigmenţi clorofilieni. Vacuola • reprezintă 80-90% din volumul celular • este delimitată de tonoplast.2 . ardei). • este un regulator esenţial. • colorează în galben.Fig. care menţine citoplasma în stare stabilă. rădăcini (morcov cultivat). capabile de nutriţie autotrofă fotosintetizantă. ca semnale colorate are următoarele semnificaţii biologice contribuie major la expansiunea angiospermelor • se integrează într-o strategie a dezvoltării plantelor zoidofile şi zoochore • are loc mai târziu. menţinut sub tensiune datorită proprietăţilor osmotice ale sucului vacuolar Rolul vacuolei: • menţinerea homeostaziei. în cursul maturării fructelor. 1.  5 .

gimnospermelor şi angiospermelor. (au la bază relaţii de stimulare sau de concurenţă) şi se pot manifesta: • Între rădăcină şi tulpină. circulator etc. ♦ Regnul FUNGI şi regnul ANIMALIA prezintă un tip de nutriţie heterotrofă. Corelaţiile pot fi pozitive sau negative. în timp ce această tendinţă nu încetează decât odată cu moartea la plante. enzimatice şi membranare.  Corelaţii genetice. depozitarea substanţelor de rezervă . ►Corelaţiile reprezintă interacţiuni fiziologice între organe şi ţesuturi. în afară de organismele neclorofiliene (ciuperci.duce la îndeplinirea unei prestaţii fiziologice precise atât la plante. La organismele vii se manifestă:  Tendinţa de creştere mult frânată la animale. toate plantele sunt autotrofe (sunt capabile să sintetizeze. nervos.au la bază furnizarea de substanţe nutritive sau concurenţa între organe pentru aceste substanţe (seva brută şi seva elaborată).se realizează prin intermediul hormonilor produşi de un organ.  Regresia facultăţii de percepere a excitaţiilor externe (funcţia senzorială) şi de mişcare (funcţia motrice) la plante. care stimulează sau inhibă activitatea altui organ. asigurând şi rezerva de muguri pentru anul următor. care ating foarte repede talia definitivă. care conduc la creşterea armonioasă a plantelor. când rădăcina creşte mai repede şi are un efect inhibitor asupra creşterii tulpinii. tisular şi al întregului organism: •Specializarea celulelor diferenţiate .  la animale se manifestă în legătură cu funcţia lor proprie şi organizarea acestora în „sisteme” (digestiv. cvasitotalitatea moleculelor organice de care au nevoie pentru derularea ciclului lor vital). care 6 . virusuri şi structuri înrudite). Ele se realizează pe mai multe căi:  Corelaţii trofice .  Regresia facultăţii de sinteză la animale. cât şi la animale  este puţin exprimată la talofite şi briofite  devine fundamentală la plantele vasculare . pornind de la molecule anorganice. care sunt toate heterotrofe (iau molecule organice preparate din mediul ambiant).  faptul că animalele au o nutriţie heterotrofă prin înglobare (ingestie) sau holozoică.celulele diferenţiate în acelaşi sens se grupează în ţesuturi •Specializarea organelor pentru îndeplinirea anumitor funcţii fiziologice  la plante: absorbţia apei şi a sărurilor minerale dizolvate în ea.  Corelaţii hormonale . corelaţie negativă în timpul germinării seminţelor.).se realizează în special la nivelul organelor subterane. dimpotrivă. bacterii. iar fungii se hrănesc prin absorbţie Evoluţia plantelor şi animalelor este guvernată de: • specializări • corelaţii ►Specializările duc la îndeplinirea unei prestaţii fiziologice precise la nivel celular.  Diferenţa dintre fungi şi animale este dată de:  caracteristicile structurale şi biochimice ale celulelor lor. în timp ce aceste tendinţe nu încetează să se perfecţioneze la animale. ulterior ea devenind pozitivă şi realizându-se pe cale trofică (rădăcina aprovizionează tulpina cu apă şi substanţe minerale) şi pe cale hormonală. (biosinteza giberelinelor şi citochininelor.

ce reprezintă analoage celor de la plante. fecale. doar o conducere a apei şi a substanţelor dizolvate în ea. iată câteva dintre ele: CELULE VEGETALE Un perete scheletic ce membrana plasmatică (plasmalema). Fără sistem muscular.3 – Structura celulei eucariote excreţie (d. Joncţiuni. Absorbţia substanţelor (apă cu substanţe dizolvate în ea). cu germinare hipogee. 1. sistem nervos şi organe de simţ prezente. Putere de sinteză mai redusă. Putere de sinteză importantă. Deplasare redusă. în timp ce la plantele cu germinare epigee acestea stimulează creşterea lor. rizomi). iar frunzele tinere au efect stimulator asupra creşterii lor. comparativ cu cele animale (fig. Fără plastide. Fără incluziuni solide. Între frunze şi muguri: frunzele mature manifestă un efect inhibitor asupra creşterii mugurilor axilari. ci doar H2O. Alimentele reprezintă totdeauna singura sursă de energie. LA NIVELUL ORGANISMULUI Fără un veritabil mediu intern. aleuronă şi cristale).4. Între organele vegetative aeriene şi fructe. PARTICULARITĂŢI ANATOMO . între care se manifestă o corelaţie trofică negativă (creşterea organelor vegetative aeriene este inhibată de depozitarea substanţelor de rezervă şi invers).FIZIOLOGICE Organismele vegetale prezintă anumite particularităţi anatomo-fiziologice. cotiledoanele inhibă creşterea mugurilor axilari. organe de simţ. sistem nervos. Se deplasează cu ajutorul unor organe speciale pentru locomoţie. Heterotrofie generală.http//) vegetale (schemă) de tipul celor de la animale. seminţe sau organe de depozitare (bulbi. Plasmalema digliceride. Alimentele şi energia pătrund în general sub forme diferite.1). ci doar cu glicogen.3 şi fig. Între muguri şi cotiledoane: la plantele tinere. Nu se elimină substanţe de Fig. Creşterea se realizează prin sporirea cantităţii de citoplasmă. Creşterea generală se realizează prin creşterea treptată a dimensiunilor vacuolelor. animale (schemă) (d. nastii).4 – Structura celulei eucariote excreţie de tipul : urină. O circulaţie veritabilă. Un vacuom important. 1. Mediu intern bine definit. 1. doar cu externă structuri galactozil Plasmalema conţine fosfatidil colina şi fosfatidil etanol amina. Plastide. http//) Sistem muscular. Autotrofie frecventă.1. Se elimină substanţe de Fig.• • • stimulează creşterea tulpini)i. 1. tuberculi. 7 . mişcări specifice (tropisme. Fără vacuom sau acesta este slab dezvoltat. tab. ci membrană plasmatică (plasmalemă). Incluziuni solide (granule de amidon. conţine dublează externă CELULE ANIMALE Fără perete scheletic. Fără o veritabilă circulaţie. Punctuaţii şi plasmodesme. Înglobarea hranei. O2 şi CO2.

deşi nu se colorează în albastru cu apa iodată.6).5 . deci sunt autotrofi.  prezintă fenomen de fototactism. protist cu o dimensiune de 50-100 μm.1. mişcarea fiind realizată cu ajutorul flagelului.Structura internă la Euglena sp. 1. despre a cărei reprezentanţi se afirmă că aparţin regnului vegetal datorită următoarelor caractere:  prezintă cloroplaste. Fig. care nu este însă de natură celulozică. 1.6 http//) Fig.modificat) ♦ La nivel unicelular limita între Protofite şi Protozoare este deseori indecisă.Tabelul 1. 1979 . (schemă) (d. ca reacţie de apropiere sau de îndepărtare de sursa de lumină.substanţă de rezervă foarte apropiată de amidon. Raianu.  au un perete scheletic subţire.  prezintă stigmă – regiune cu pigmenţi fotosensitivi pentru recepţia luminii. 8 . 1.1 – Particularităţi ale organismului vegetal.5 şi fig. acest organit apare. ca un cromoplast fotosensibil. comparativ cu organismul animal (d. http//) Euglena gigas (d.  acumulează paraamilon . în funcţie de intensitatea acesteia. astfel. aşa cum este cazul speciei Euglena viridis (fig.

Cultivată într-un mediu bogat în streptomicină. astfel încât apare acum ca aparţinând protozoarelor.ţesutul meristematic din vârfurile de creştere ale rădăcinii şi tulpinii.celulele din ţesuturile liberiene • tubulară . Temă: Prezentaţi succint. pe baza bibliografiei propuse. de exemplu) şi are timp suficient pentru a se pregăti pentru transformările majore care vor urma. comparativ cu organismul animal. • fuziformă . unele ţesuturi absorbante şi secretoare (laticiferele) Dimensiunile celulelor vegetale: valorile medii 10 . transformă substanţele asimilate şi energia în procesul de metabolism Forma celulelor vegetale este foarte diferită: • sferică . De aceea. pornindu-se de la o singură celulă sau de la un fragment minuscul de ţesut Celula ( fig.Existenţa flagelului. ce conferă mobilitate celulei. Întrebări: • Ce sunt corelaţiile şi specializările? (exemplificaţi).la bacterii (coci). care ne îndreptăţesc să considerăm că aceasta aparţine regnului vegetal. precum şi intensitatea acestor variaţii. ea face schimb permanent de substanţe cu mediul în care trăieşte. Asemenea tipuri incolore de Euglena se cunosc şi în stare naturală. fiind clasate printre Protozoare. mecanice.  În alte cazuri răspunsul permite o oarecare întârziere: planta poate percepe factorul modificat (lungimea nopţii în creştere.100 μm • 10 μm . sub denumirea se Astazis. apropiată de cea sferică .celulele din ţesuturile conducătoare. capabil să ducă o viaţă independentă. ♦La rândul lor. pentru a se evita încadrarea formelor intermediare într-un regn sau altul. s-a creat între Protofite şi Protozoare un grup aparte.50 cm (fibrele liberiene) • mai mulţi metri (laticiferele nearticulate de la unele specii din familia Euphorbiaceae). 2. Modul în care se modifică parametrii de mediu. • poliedrică-izodiametrică. afectează creşterea plantelor într-un mod foarte diferit:  În anumite cazuri. Pentru a supravieţui. plantele trebuie să răspundă rapid la aceste modificări ale factorilor externi. Euglena viridis devine în mod ireversibil incoloră şi deci heterotrofă. Morfologia externă (mărime.1) este un sistem termodinamic deschis. dacă se face abstracţie de peretele scheletic. • Enumeraţi câteva caracteristici ale speciei Euglena viridis. particularităţile organismului vegetal. Dovezi: • existenţa organismelor monocelulare • culturi de celule “in vitro” refacerea plantelor întregi. plantele superioare sunt supuse unor condiţii de mediu aflate într-o continuă schimbare. ele trebuie sa aibă o reactivitate crescută faţă de aceste condiţii. ELEMENTE DE CITOFIZIOLOGIE VEGETALĂ Fiziologia celulară (citofiziologia) • studiază fenomenele vieţii ce se petrec în interiorul celu în materia vie celulară • Celula posedă toate însuşirile unui organism lei toate manifestările vitale au loc viu. planta riscă să moară. denumit Protiste. nu este considerată un argument pentru apartenenţa speciei la regnul animal. deoarece dacă răspunsul nu este prompt. formă): • este rezultatul influenţei condiţiilor de viaţă de care beneficiază celulele în cadrul ţesutului din care fac parte • corespunde funcţiei fiziologice ale celulelor în ţesutul respectiv 9 .

• se deosebeşte de plasmalemă prin structură.şi microstructurilor celulare. fosfolipide. prin schimb ionic. • este constituită din proteine hidrofile. cloroplaste etc. • coagularea sa determină încetarea manifestărilor vitale şi. • creşterea cantităţii de ADN creşterea şi perfecţionarea unei arhitecturi complet noi de distribuire a materialului ereditar. • structuri submicroscopice: aparatul Golgi. sub formă de inel). 2000) Tonoplastul: • înconjură vacuolele celulelor vegetale. moartea celulei. Citoplasma: • este masa fundamentală a protoplasmei vii.). acizi nucleici etc. minerali. • "o distribuire a funcţiilor". mitocondriile etc.a. • incluziuni solide (granule de aleuronă.Celulă din mezofilul foliar prezentând principalele sisteme membranare şi peretele celular (d. microtubulii etc. datorită diferenţierii macro.organite răspunzătoare de sinteza proteinelor. mitocondrii. lipoproteică. ribozomii. plastidele. În celula vegetală matură: • vacuolele sau vacuola unică. 2. cu clorofilă "a" şi ficocianină în stare difuză (structuri şi pigmenţii implicaţi în procesul de fotosinteză). ce imprimă specificitate. • este o membrană plasmatică de tip biologic. • nu conţine organite bine diferenţiate (nucleu. ca şi plasmalema. granule de amidon ş. • constă din: citoplasmă cu: • organite celulare: nucleul. aflându-se în stare fluidă şi în neîntreruptă mişcare.4 miliarde de ani în urmă. • o organizare mult mai complexă decât celula procariotă. celula vegetală dispune şi de perete o anvelopă celulară (de natură celulozică) Protoplasma: • sediul celor mai importante procese vitale. cu suc celular. • la cianobacterii .. • conţine ribozomi . • este acoperită cu o membrană citoplasmatică (plasmalemă). în care sunt incluse organitele celulare. • este componenta esenţială a celulelor vii. compoziţie chimică cantitativă şi prin gradul diferit de permeabilitate. • rol important în nutriţia celulei cu ioni Fig. • marea varietate de proteine din citoplasmă determină funcţii metabolice şi enzimatice caracteristice. implicit. • comunică cu protoplasma celulelor învecinate prin plasmodesme (fire protoplasmatice). Buchanan. comparativ cu celula procariotă. Celula eucariotă: • este de câteva ori mai mare.).cu 3.ca organism elementar . din care probabil a provenit. Plasmalema: • controlează activitatea celulei.Celula procariotă: • a apărut . absorbţia şi excreţia unor substanţe. • la acest nivel 500-1000 reacţii biochimice. observabile la microscopul optic. • conţinutul celulei constă din citoplasmă densă şi o regiune nucleară traversată de macromolecula de ADN.1 .5 . reticulul endoplasmatic. • informaţia genetică este inclusă în unicul cromozom (un lanţ de macromolecule de ADN.membrane sub formă de inele. 10 .

cisterne. faţa Trans al aparatului Golgi 11.) (fig. precum şi la sinteza enzimelor proteolitice. neted se formează hidraţi de  În membranele R. ribozom aflat pe RE rugos 6. nucleu 2. PALADE în 1953 în omogenatele hepatice şi în ultrasecţiuni celulare şi de către E. http//) Ribozomii (fig. lipo-proteice.E. reticul endoplasmatic şi aparat Golgi. Din punct de vedere funcţional. Fig. la sinteza unor proteine cu funcţii specifice. aparat Golgi 9. BROWN în celulele rădăcinii de bob. E. vezicule de transport 8. asemănătoare ca structură cu plasmalema. cu dimensiuni de 150-300 Å. de tip rugos sau pe faţa externă a membranei nucleare sunt implicaţi în procesele de sinteză a proteinelor destinate secreţiei celulare.Aparatul Golgi: 7. aparat Golgi 9. reticul endoplasmatic neted 5. lipide. http//) 11 . cisternele aparatului Golgi (d. unite la centru. • sunt răspândiţi în toată celula (în citoplasmă): la suprafaţa nucleului. 2. • au fost evidenţiaţi de savantul român G. 2. 1. granular se formează proteine.2): • • este un sistem complex de cavităţi (sacule. aproximativ circulare. se delimitează de citosol prin membrane simple. E. substanţe necesare procesului de sinteză a produşilor de tipul polizaharidelor din componenţa peretelui celular etc. Funcţia fiziologică principală a ribozomilor este legată de participarea lor în procesul de sinteză a proteinelor:  Ribozomii liberi participă la sinteza proteinelor implicate în procesul de diferenţiere celulară. Aparatul Golgi (fig. 2.3): Este alcătuit din unităţi morfologice denumite dictiozomi . por nuclear 3.5): • sunt cunoscuţi ca principalii centri energetici (de respiraţie) ai celulei. formate din 2-10 sacule sau cisterne. în interiorul cloroplastelor şi al mitocondriilor sau chiar se află liberi în citoplasmă. faţa Cis a aparatului Golgi 10.  În membranele R. vezicule de transport 8. cisternele aparatului Golgi (d.4): • sunt particule ultrastructurale de natură ribonucleoproteică. reticul endoplasmatic rugos 4.E. • sunt prezenţi atât în celulele vegetale.Nucleu celular. ROBINSON şi R.E. vezicule sau tubuli ori canalicule fin ramificate şi anastomozate sau un sistem de "cisterne" turtite şi lăţite în celulele mai vârstnice) localizate în hialoplasmă. Fig. aparatul Golgi este legat de activitatea secretoare a protoplasmei. enzime. lipsiţi de membrană. terpenoizi.2 . faţa Cis a aparatului Golgi 10. elementare.3 .  Ribozomii aderenţi la membranele R. cât şi în cele animale dar lipsesc la bacterii. 2. cu aspect de discuri suprapuse. carbon.formaţiuni lamelare.Reticulul endoplasmatic (R. faţa Trans al aparatului Golgi 11. 2. Condriozomii (fig. proteine transportate 7. 2.

http//) Peroxizomii (fig. unele macroorganisme (ciuperci şi chiar plante superioare). Plastidele: • sunt organite permanente de mare importanţă pentru celula vegetală. Alcătuirea unui ribozom Rol fiziologic:  acumulează cele mai mari cantităţi de A. 2. prin procesul de β . SCHIMPER (1883) – clasifică.oxidare.5 . cu o membrană lipo-proteică simplă.plastide verzi  cromoplastele (sau carotenoplastele) .Lizozom aspect general (d. asemănătoare cu plasmalema.plastide incolore. • lipsesc din celulele animale.• numărul lor într-o celulă este proporţional cu intensitatea metabolismului acesteia. Fig. atât în celulele mezofilului plantelor.9): 12 .8.T. cu care se pare că vin chiar în contact. • reprezintă principalul organit celular în care are loc biodegradarea acizilor graşi. Glioxizomii: • îşi manifestă activitatea în momentul germinării seminţelor bogate în grăsimi.4 – Alcătuirea unui ribozom (d. 2. http//) proces ce furnizează energia necesară transformărilor metabolice. unele cianobacterii şi bacterii. http//) Fig. prin glicoliza inversă (gluconeogeneza).6): • sunt organite citoplasmatice sferice sau ovoidale.6 . în care se eliberează energia incorporată în substanţele energetice de natură organică (în etapa finală a ciclului Krebs). • intervin în hidroliza substanţelor de rezervă din celulele endospermului. • totalitatea plastidelor incluse în citoplasma celulei formează plastidomul celular. în funcţie de culoarea lor plastidele în:  leucoplastele .Schema alcătuirii unui (izocitrat liaza şi malat sintetaza) ce participă la peroxizom (d.P. Lizozomii (fig. 2. • sunt bogaţi în enzime. 2.Alcătuirea unei mitocondrii (d. 2.  constituie sediul fenomenului de oxidare a metaboliţilor. • conţin enzime specifice ciclului acidului glioxilic Fig. • sunt dispuşi frecvent alături de cloroplaste. 2. Fig. din celulă. 2.  reprezintă deci "uzina biochimică (energetică)" a celulei. A.plastide colorate (alte culori decât verde) Cloroplastele (fig. http//) procesul de transformare a grăsimilor în glucide. cât şi în celulele ficatului şi rinichiului la mamifere (peroxidaza şi catalaza conţinute scindează H2O2 în O şi H2O). Funcţia peroxizomilor: intervin în procesul de respiraţie celulară. 2.  cloroplastele .7 . în procesul de germinare al seminţelor.7): • se întâlnesc în număr mare în celulele mezofilului foliar. în special hidrolaze acide.

granule de amidon. prezente doar în celulele vegetale.10): • anvelopa plastidială .  Conform părerii unor cercetători. 2. Fig. • stroma sau matricea . frunzelor sau unor rădăcini. uneori au aspect de halteră. devenind simbionte intracelulare.  Mărime relativ constantă pentru acelaşi tip celular. 2. datorită ADN-ului propriu.portocaliu. comparativ cu indivizii crescuţi în lumină intensă. cu un conţinut mai mare în clorofilă. cu rol în procesul de fotosinteză.11. 2. • incluziuni reprezentate prin globule lipidice şi granule de amidon. 2. Fig. • sunt colorate în galben. http//) Fig.  Cloroplastele reprezintă sediul sintezei primare a substanţelor organice în procesul de fotosinteză şi au o anumită autonomie în interiorul celulei. genetice al unui sau ecologice: mult mai mari la general cloroplast (d. http//) Fig. fructelor. licopenul . 2. turtite. http//) Rol fiziologic:  Cloroplastele reprezintă sediul sintezei primare a substanţelor organice în procesul de fotosinteză şi au o anumită autonomie în interiorul celulei. separate de un spaţiu clar. 2.Aspect general al unui cromoplast (d.  Conform părerii unor cercetători. devenind simbionte intracelulare. datorită ADN-ului propriu.). cloroplastele au fost bacterii fotosintetizante care. http//) plantele de umbră. Ultrastructura (fig.8 . cloroplastele au fost bacterii fotosintetizante care.Aspect microscopic al cloroplastelor “in vivo” (d.11 .12): • au o structură asemănătoare cu cea a cloroplastelor. Cromoplastele (fig. picături lipidice în ea.Alcătuirea unui cloroplast (d. au conferit celulelor capacitatea de fotosinteză ("Teoria Serială a Endosimbiozei").Aspectul cromoplastelor “in vivo” (d.• • • organite specializate. 2.  Au aspect microscopic (microscopul optic) de grăuncioare verzi ovoidale.formată din două membrane elementare. • culori specifice petalelor florilor. răspândite în toată masa citoplasmei.12 . au conferit celulelor capacitatea de fotosinteză ("Teoria Serială a Endosimbiozei").10 .roşu etc. • sistemul de lamele. portocaliu.Aspect  Apar deosebiri sexuale.9 . http//) 13 .ce constituie substanţa fundamentală cu ribozomi. ADN. xantofila galbenă. roşu sau în nuanţe intermediare (prezenţa în stroma lor a unor pigmenţi din grupa carotenoizilor: carotenul . Fig. 2.

http//) Nucleul (fig. În procesul creşterii şi dezvoltării celulei vegetale se observă formarea de vacuole mari rezultate din contopirea vacuolelor mici. • Fig.  seminţe. • proteoplastele (depozitează proteine).  în algele diatomee marine. • se întâlnesc în:  celulele meristematice. http//) acesteia. 2. plină cu suc vacuolar.Alcătuirea nucleului celular (d. http//) Fig. Celulele meristematice: • sunt lipsite de o vacuolă unică şi voluminoasă. deosebit de important pentru celula vegetală adultă. vizibile doar la microscopul electronic. 2. 2.13 . 2.16): Este o componentă nevie a celulei.  citoplasma sporilor şi a gameţilor femeli.14 .15 .Leucoplastele: • sunt plastide incolore.  Celulele care au nucleu difuz. • vacuolele apar foarte mici.  majoritatea organelor incolore la angiosperme. vizibilă la microscopul fotonic. Rolul fundamental al nucleului în viaţa celulei este de a transmite caracterele ereditare în timpul diviziunii celulare şi de a coordona funcţiile vitale ale Fig. 2. 14 .Posibila interconversie a plastidelor la plante (d. Vacuola (fig. tuberculi. neindividualizat strict.  la plantele superioare adaptate la parazitism (au pierdut proprietatea de fotosinteză). Cuprind: • amiloplastele (depozitează amidonul) (fig. • oleoplastele (depozitează substanţe grase). rădăcini. se numesc procariote. iar celulele cu nucleu bine individualizat se numesc eucariote. 2.13). Sub influenţa luminii formează structuri tilacoidice şi să capătă culoarea verde (fig. Forma şi distribuţia vacuolelor în celulă variază funcţie de: • starea fiziologică a celulei. după o colorare cu coloranţi vitali. 2.Aspectul amiloplastelor în tuberculul de cartof (d.14).15):  Este un component prezent permanent în toate celulele vegetale şi animale.

(cucerirea uscatului).17). 2. glucide solubile.  Celulele „nude” .• • • vârsta celulei. 2. cu o elasticitate limitată. D . conferind indivizilor vegetali o rigiditate mai mare. 1998) Peretele celular:  Este un constituent neviu şi un caracter esenţial de diferenţiere a celulei vegetale de celula animală. Apariţia vacuolei face posibilă crearea în interiorul celulei vegetale a unui mediu apos cu o compoziţie specifică. B .zoosporii şi gameţii (celulele reproducătoare de la plantele inferioare) celule lipsite de un perete celulozic. un adevărat osmometru. • rol de protecţie a protoplasmei. Strasburgher. Fig. precum şi ieşirea apei din celulă (plasmoliza celulară).stadiul de plasmoliză incipientă. Rol fiziologic: • este permeabil pentru apă şi se îmbibă cu aceasta. • permite creşterea celulei şi schimbul de gaze şi de substanţe nutritive cu celulele învecinate. care generează presiunea osmotică şi potenţialul de membrană. Rolul fiziologic al vacuolelor:  Depozitarea substanţelor osmotic active (ioni.  Totalitatea pereţilor celulozici dintr-un ţesut o reţea densă de lamele sau fibre ce alcătuiesc un schelet al ţesutului respectiv.celulă turgescentă. Apariţia filogenetică a vacuolelor a format mecanisme ce reglează şi determină turgescenţa. cu rol important în turgescenţa şi în stabilitatea celulei (fig. 15 .  Majoritatea celulelor vegetale au perete celulozic rezistent. al organului din care face parte ţesutul sau chiar al întregului organism. Vacuola se reprezintă deci.  Peretele celular este un constituent solid. deosebită de cea a mediului extern.stadiul de deplasmoliză (d. tipul celular. căptuşit la interior de plasmalemă. • aport mecanic (susţinerea formei celulei).16 adulte aflată în vegetale celulelor epidermice înţepate de insecte formează multe stare de turgescenţă (d. .17 Reprezentarea schematică a gradului de aprovizionare cu apă a celulei vegetale: A .şi micromoleculare în celulă. C . http//) vacuole mici) .stadiul de plasmoliză avansată (concavă). motiv pentru care se numeşte şi perete scheletic. acizi organici etc). relativ rigid. permiţând intrarea apei cu substanţe macro. Turgescenţa reprezintă o achiziţie importantă în evoluţia plantelor. ▪ Modificarea turgescenţei vacuolei determină mişcările de închidere şi deschidere a stomatelor şi mişcările unor organe ale plantelor (nastii). în celula vegetală. 2.Vacuola unei acţiunea diferiţilor factori de mediu (ex: vacuola mare a unor celule Fig.

• Plantele submerse – talofite şi cormofite – absorb apa prin toată suprafaţa corpului. în echilibru cu apa liberă din plantă. Absorbţia apei de către plante Procesul de absorbţie a apei decurge în strânsă dependenţă de factorii de mediu şi se realizează diferenţiat. zona perişorilor absorbanţi 16 . ca organe de fixare şi de absorbţie a apei cu sărurile minerale. aceste procese sunt în echilibru. În corpul plantelor. Conform părerii lui W. uneori. care evită eliminarea excesivă a apei din corpul acestora.de obicei – şi vapori de apă. Absorbţia apei prin rădăcini Filogenetic vorbind. • Plantele nevasculare – criptogame unicelulare.Întrebări: • Care sunt funcţiile peretelui celular şi cum se mai numeşte acesta la celula vegetală? (motivaţi denumirea). în vase conducătoare şi. separat. briofite. creşterea şi dezvoltarea plantelor. în lacune aerifere. • La plantele de apă cu frunze natante. În procesul de absorbţie a apei şi a substanţelor minerale sunt active numai rădăcinile tinere. • Enumeraţi organitele citoplasmatice vii şi. unele specii submerse au rădăcini reduse şi lipsite de perişori absorbanţi sau sunt lipsite chiar de rădăcini. absorbţia se face şi prin faţa inferioară a frunzelor. găsindu-se abundent în celule. iar celulele se află în stare de turgescenţă normală. pe toată planeta noastră. 2. • Lichenii absorb apa prin rizine iar muşchii prin rizoizi. lipsită de cuticulă. pe specii de plante. ca de altfel. de la care pleacă o reţea de ţesuturi conducătoare. un sistem de vase conducătoare capabile să transporte apa absorbită şi un ţesut protector adecvat. Ele sunt lipsite de cuticulă şi suber şi prezintă frunze fin divizate sau foarte subţiri. PFEFFER. Temă: Prezentaţi succint. absorb apa prin întreaga suprafaţă a corpului. În condiţiile unui regim de apă normal. cea mai mare cantitate de apă se află în stare lichidă. La nivelul sistemului radicular rolul diferitelor zone ale rădăcinii în absorbţia apei a fost stabilit cu precizie cu ajutorul micropotometrelor. Regimul hidric (de apă) al plantelor reprezintă ansamblul proceselor de absorbţie a apei din mediu de către plantă. Ulterior. În aceste lacune şi în meaturi se găsesc . REGIMUL HIDRIC AL PLANTELOR Prezenţa apei. pe baza bibliografiei propuse. transportul ei în plantă şi eliminarea acesteia în mediul extern. Pentru asigurarea acestei stări plantele superioare posedă. în majoritatea lor. in acelaşi timp. principalele caracteristici funcţionale ale celulei vegetale. organitele citoplasmatice nevii din structura celulei vegetale. ce absoarbe cantitatea de apă necesară din sol. realizând ancorarea solidă a plantei în sol. rădăcina a căpătat şi funcţia de absorbţie a apei şi a substanţelor minerale. reprezintă un factor esenţial pentru supravieţuirea. rolul primar al rădăcinii a fost acela de fixare. din cele patru zone distincte ale rădăcinii. • Plantele vasculare – prezintă rădăcini. într-o cantitate suficientă. Între aceste procese există o strânsă legătură. talofite terestre. Aceste plante pot absorbi apă şi prin părţile nesuberificate ale organelor lor supraterane. existenţi însă. întro cantitate mult mai mică şi. un sistem radicular dezvoltat.

 diferenţierea funcţională a celulelor şi numărul mare de peri realizează o suprafaţă de contact foarte mare cu soluţia solului. mai numeroşi la plantele ierboase.2 . fapt ce asigură. În acest caz rolul predominant în absorbţia radiculară a apei revine transpiraţiei. forţa de sucţiune determină absorbţia apei din vasele de lemn ale nervurilor şi. o absorbţie nulă (fig. planta preluând din sol apa ce este reţinută cu forţe de până la 15 atmosfere. ● În zona aspră:  apa poate fi absorbită de către plantele tinere. 3. http//) apă şi gaze. iar aici există doar o uşoară deplasare a ei prin imbibiţia membranelor. până la perişorii absorbanţi. ce conţin în loc de celuloză. capabile să vehiculeze apa. menţinerea tuturor celulelor în stare normală de turgescenţă.1). cu pereţii celulari foarte Fig. Fenomenul are loc prin mecanisme osmotice numai atunci când soluţia externă este hipotonică. comparativ cu sucul vacuolar al celulei absorbante şi poate fi 17 . deficitul iniţial se transmite descendent. iar activitatea vitală a rădăcinii contribuie într-o măsură redusă la absorbţia apei. permeabile pentru (d. Tocmai acest deficit al presiunii de difuziune determină absorbţia apei prin perişori şi direcţionarea ei către vasele de lemn. 3. comparativ cu cele lemnoase). astfel. mai departe. ● Absorbţia foarte intensă a apei prin zona perişorilor absorbanţi (fig. la care celulele externe nu au încă membrana suberificată. iar piloriza şi zona aspră au. Absorbţia activă a apei nu depinde de transpiraţie. care creează un deficit de saturaţie îndeosebi la nivelul frunzelor. 3. unde se măreşte forţa de sucţiune. caloză şi substanţe http//) pectice. Din mezofil. Absorbţia pasivă a apei – este determinată de procesul de transpiraţie. La nivelul vârfului rădăcinii probabil că absorbţia nu are loc.  prin gelificare. dat fiind faptul că în această zonă lipsesc ţesuturile conducătoare.1 – Secţiune longitudinală prin vârful unei rădăcini la dicotiledonate lua aspectul unor veritabile lenticele. fenomen deosebit de important în absorbţia apei  pot fi înlocuiţi cu hife de ciuperci (micorize) la plante lemnoase şi ierboase (90% din totalul plantelor superioare) . Absorbţia pasivă a apei are loc în cea mai mare parte a perioadei de vegetaţie. cu o durată de viaţă de 7-10 zile.este cea mai activă în acest proces.  procesul de suberificare din stadiul adult al plantei nu este totdeauna total. care devine. Mecanismul absorbţiei radiculare a apei Absorbţia apei prin rădăcini este realizată prin două mecanisme: pasiv şi active.Secţiuni transversale prin subţiri. cu condiţia ca soluţia externă a solului să fie hipotonică.  fiecare păr absorbant este o celulă vie mult alungită.  la plantele crescute în sol foarte uscat suberificarea începe curând. rădăcina participă substanţial în acest proces prin energia metabolică proprie. lipsiţi de cuticulă (foarte permeabil pentru apă). cu o vacuolă mare. realizează un contact intim cu particulele solului. foarte scurtă. pe seama zonei pilifere. care variază în cursul zilei funcţie de influenţa diverşilor factori externi. astfel. practic. zona piliferă a rădăcinii (scheme) (d.2) se explică prin :  numărul mare al perilor pe unitate de suprafaţă (200-420/mm2. zona netedă este puţin activă. astfel că rămân crăpături ce pot Fig. 3.

unde cuticula este mai subţire şi mai permeabilă pentru apă. pe faţa inferioară a limbului frunzei. 3. După oscilaţiile conţinutului lor în apă. Emisia apei de către plantă Concomitent cu absorbţia şi circulaţia apei are loc şi eliminarea ei în atmosfera înconjurătoare. în mod accesoriu. prin transpiraţie şi. În mod curent plantele emit apa sub formă de vapori. A.  Plantele inferioare uni . ca şi plantele nevasculare. • mezofilul este de grosime redusă. Prin cuticula epidermei şi prin suber acest plante elimină cantităţi relativ mici de vapori de apă. sub formă lichidă. Plantele ierboase de talie mică pot valorifica pe această cale o parte din apa de precipiaţii şi apa de condensare (roua). în mod deosebit. Absorbţia activă are rol important primăvara devreme. ce asigură în permanenţă turgescenţa tuturor celulelor. fapt ce permite un schimb gazos intens.4) şi. stomatele se deschid larg.care după conţinutul lor în apă sunt homeohidre. În timpul zilei. la care pierderea apei are loc prin organele aeriene. ca o singură foliolă a unei frunze compuse de salcâm să fie scufundată în apă.3. Astfel este menţinut curentul ascendent al sevei brute.5). ce acoperă ramurile şi tulpinile plantelor lemnoase. prin gutaţie.  La plantele vasculare . de altfel. elimină vaporii de apă prin toate celulele ce vin în contact cu atmosfera. care protejează celulele aflate în contact direct cu atmosfera externă. uneori. până la formarea noilor frunze. pentru ca întreaga frunză să-şi recapete turgescenţa. 3. Pe această cale apa este absorbită până la endodermă. prin traversarea cuticulei (fig.sau pluricelulare. absorbţii şi circulaţii a apei active în plantă. transpiraţia se realizează prin întreaga lor suprafaţă externă şi internă ce vine în contact cu aerul înconjurător. până creşte valoarea forţei de sucţiune şi de aici este împinsă în vasele de lemn. apa fiind eliminată sub formă de vapori. Ea este demonstrată de lăcrimarea plantelor în caz de tăieri de întreţinere (viţa–de-vie) şi de gutaţie şi este specifică plantelor din regiuni umede. 3. Eliminarea vaporilor de apă are loc mai ales prin ostiolele stomatelor (fig. o adaptare structurală la mediu. Absorbţia apei se realizează prin cuticula celulelor epidermice. Lenticelele nu execută mişcări de închidere şi de 18 .demonstrat prin folosirea potometrelor. de exemplu. fiind mai intensă în imediata vecinătate a nervurilor şi. transpiraţia lor este mai mult sau mai puţin intensă. Grosimea ei poate influenţa foarte mult transpiraţia cuticulară şi reprezintă. datorită particularităţilor lor structurale şi funcţionale: • au o suprafaţă mare de contact cu atmosfera şi un mare număr de stomate. la plante cărora li s-au îndepărtat tulpina şi frunzele. care corespund local unei lipse de coeziune între celulele suberificate. aceste plante sunt poikilohidre. după starea fiziologică a celulelor şi după forţelor care reţin apa în ele. 3. Este suficient. timp de câteva săptămâni. în prezenţa luminii. TRANSPIRAŢIA Este procesul fiziologic de eliminare a apei în stare gazoasă (vapori). Dintre organele aeriene. Absorbţia apei prin organele aeriene Frunzele absorb intens apa datorită particularităţilor lor anatomice. unei transpiraţii. propriu numai plantelor terestre. În asemenea condiţii rădăcinile absorb din sol apa ce este reţinută cu forţe mai mici de 2 atmosfere.6). frunzele transpiră cu cea mai mare intensitate. Absorbţia apei la nivel foliar devine importantă abia atunci când o parte din organul aerian este scufundat în apă. ce vin în contact direct cu atmosfera. O mică parte a apei este eliminată şi la nivelul lenticelelor (fig. cu numeroase spaţii intercelulare – fapt ce permite realizarea unei activităţi fotosintetice intense. Procesul este realizat la nivelul tuturor organelor aeriene. dar mai ales la nivelul frunzelor.

ceea ce uşurează şi accelereză coacerea lor. Nerium oleander.Transpiraţia cuticulară şi transpiraţia epidermice. ca la speciile din familia Ccucurbitaceae. rămân fără efect. prin acesta. Reglarea stomatică a transpiraţiei poate avea însă loc fără ca schimburile respiratorii şi fotosintetice de O2 şi CO2 să fie afectate. transpiraţia prin prin stomate (schemă) (d. Plantele submerse. îndeplinind un rol termoreglator. stomatele se află http//) la Fig. parţial. La Fig. cresc intens. la plantele din plin soare. Acest tip de transpiraţie poate juca totuşi un anumit rol în împiedicarea supraîncălzirii excesive a plantelor în zilele toride de vară.  B. TIMIREAZEV. de obicei. eficace între anumite limite. ceea ce permite plantelor să economisească energie şi să realizeze o activitate metabolică la nivel normal. din aceste organe.  Favorizează schimburile de O2 şi CO2 prin ostiolele stomatelor.deschidere a spaţiilor lor intercelulare.4 . În astfel de situaţii plantele se deshidratează puternic şi pot pieri. deşi la ele transpiraţia nu are loc. temperatura corpului lor nu depăşeşte.3 . în strânsă legătură cu regimul hidric al plantei. În schimb. stomate este mai intensă la unele higrofite. de asemeni.Alcătuirea unei lenticele(d. Uneori transpiraţia poate deveni nocivă. după cum afirma savantul rus K. Rolul transpiraţiei în viaţa plantelor Transpiraţia prezintă o deosebită importanţă în viaţa plantelor prin faptul că: Determină urcarea sevei brute prin apelul foliar şi uşurează. aşezate în cripte.A.Mecanismul de deschidere şi Fig. ca urmare a bunei hidratări a ţesuturilor şi aprovizionării lor cu elementele nutriţiei minerale.6 . specii de Dianthus etc. cum sunt de exemplu la Hevea brasiliensis. sub nivelule celulelor epidermice. absorbţia radiculară a apei. ca urmare transpiraţia prin ele este de neevitat şi poate fi considerată ca "un rău necesar". la care stomatele http//) se află situate la un nivel superior. procesul de transpiraţie este mult mai redus ca intensitate la acele plante la care stomatele se află în mezofil. 3. deoarece evaporarea unui gram de apă absoarbe 537 calorii. datorită transpiraţiei intense. Deci.3. De aceea transpiraţia a fost calificată de către savantul rus K. http//) acelaşi nivel cu celulele Fig.  Asigură răcirea organelor vegetale. 3. temperatura aerului înconjurător.  În timpul coacerii fructelor uscate şi a seminţelor. Utricularia vulgaris etc. plantele care transpiră mai intens au o fotosinteză mai activă şi cresc mai repede. Poziţia stomatelor este. deoarece diametrul ostiolelor la care începe reducerea transpiraţiei este mai mare decât cel care determină reducerea difiziunii CO2 şi O2. Ficus elastica. în timpul amiezilor de vară. A. la Anemonae nemorosa etc. GUTAŢIA 19 . apa eliminată prin transpiraţie provine. http//) imagine la microscopul plantelor electronic de baleaj (d. În comparaţie cu acestea.5 . TIMIRIAZEV ca fiind "un rău necesar". 3. când mecanismele reglatoare.Stomată – majoritatea închidere al stomatelor(d. Ca urmare. cum sunt Elodea canadensis. comparativ cu celulele epidermice şi anume în vârful unei ridicături.

este favorizată. iar ansamblul transformărilor la care sunt supuse acestea. proteine. La frunzele gramineelor acestea se găsesc de obicei la vârful lor. din care sunt capabile să sintetizeze substanţe organice. fenomenul fiind întâlnit mai ales în sere. În aceste nopţi atmosfera este saturată cu vapori de apă şi se reduce simţitor intensitatea transpiraţiei. 4. Milică şi colab. precum şi transportul apei (d. Surplusul de apă din corpul plantelor este eliminat sub formă de picături. 3. Apa gutată nu este pură şi.7. unde se găsesc organele de gutaţie. Plantele verzi absorb exclusiv sau aproape exclusiv substanţe anorganice. spre deosebire de rouă. La plantele superioare gutaţia este localizată în anumite porţiuni ale plantelor. deoarece organele de gutaţie sunt răspândite pe întreaga suprafaţă foliară. fiind prezentă atât la plantele inferioare – de exemplu la ciuperci: Pilobolus. grăsimi. precum şi excesului de apă ş de săruri ce ar putea gutaţie prin vârfurile la plantule de duce la intoxicarea celulelor. şi a substanţelor minerale în corpul plantei.7 – Tipuri de Fig. Temperatura mai ridicată a solului. Întrebări: • Care sunt principalele căi de pătrundere a apei în corpul plantelor ? dar de ieşire a acesteia din plante ? (precizaţi şi formele de eliminare a apei. 3. formele de eliminare a apei din plante. Substanţele nutritive absorbite din mediu pot fi minerale şi organice. inclusiv denumirea proceselor fiziologice implicate). pereţilor celulari) şi în formarea de substanţe energetice. • Unde pot fi aşezate hidatodele la nivel foliar ? (daţi exemple). 20 .Gutaţia catabolism. ce decurge intens noaptea şi transpiraţia redusă din aer (frânată pe lângă umiditate relativă a aerului mai crescută şi de închiderea stomatelor prin reacţie fotoactivă).cât şi la plantele superioare.8). numite hidatode sau căi pentru apă. În regiunile noastre plantele elimină prin gutaţie cantităţi mici de apă. lasă un reziduu alb prin evaporare. ca urmare. eliminarea unor substanţe inutile produse de Fig. prezentând căile de realizare şi importanţa fenomenelor astfel discutate în viaţa plantelor. 3. constituie asimilaţia – latură a proceselor metabolice. Ea apare mai ales în nopţile reci. • Câte tipuri de frunze cunoaşteţi. pe suprafaţa frunzelor. În lumea vegetală gutaţia apare la peste 300 genuri de plante din 115 familii. Rolul nutriţiei constă în asigurarea unor substanţe constitutive (cum sunt cele ale protoplasmei. ce s-ar produce prin inundarea spaţiilor intercelulare. în special la plantele 1982) submerse. în funcţie de modul de aranjare al stomatelor pe limbul acestora (prezentaţi exemple pentru fiecare categorie). capabile să producă energia necesară proceselor vieţii: hidraţi de carbon.. cum este cazul la Alchemilla. http//) (A) şi pe marginile hidrostatică din vasele de lemn. gutaţia reduce presiunea limbului la Zea mays grâu (d.8 . frunzele de fasole gutează prin toată suprafaţa lor. NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR Aprovizionarea plantelor cu substanţe anorganice şi organice este cunoscută sub denumirea de nutriţie. de asemeni.Este fenomenul de eliminare a apei din corpul plantelor sub formă de picături. pe baza bibliografiei propuse. Temă: Prezentaţi comparativ. Fragaria (fig. Prin gutaţie este evitată asfixierea celulelor. Penicillium . pentru sinteza materiei organice proprii. precedate de zile călduroase. Apare astfel un dezechilibru între absorbţia radiculară. comparativ cu cea a aerului determină absorbţia unei cantităţi mari de apă. asigură menţinerea echilibrului limbului la căpşun (B) dintre apa absorbită şi cea eliminată. la frunzele dinţate – la vârful dinţilor. 3.

Mecanismul absorbţiei ionilor Schimbul de substanţe minerale între mediul extern şi protoplast are loc pe două căi.  Calea pur fizică. prin toată suprafaţa corpului lor care vine în contact apa.  Caleafiziologică. Pătrunderea sau ieşirea substanţelor este decisă de gradienţii de concentraţie. o serie de transportori ai substratului. Cele două modalităţi de absorbţie a ionilor se întrepătrund în natură şi decurg simultan. Aici intră şi unele grupe de bacterii lipsite de pigmenţi asimilatori: bacteriile chemosintetizante. În aceste procese intervin. de la o specie la alta şi chiar de la un soi la altul. cât şi pentru ioni. iar o altă parte (mai mică) este vehiculată spre rădăcini. neosmotică sau adenoidă. prin metabolismul său. atât pentru curentul de apă. Absorbţia substanţelor minerale La plantele inferioare aceasta se realizează prin toată suprafaţa talului lor. Necesităţile minerale ale plantelor cultivate sunt mult mai bine cunoscute decât cele ale plantelor spontane. Absorbţia prin rădăcini La nivelul rădăcinii are loc o absorbţie intensă a substanţelor minerale în zona de creştere a acesteia. aceasta având un rol asemănător cu cel al unei soluţii nutritive. într-o concentraţie care depăşeşte cu mult concentraţia din mediul extern. de exemplu. în mod predominant. în echilibrarea cărora protoplastul se comportă pasiv. randamente şi efecte metabolice specifice. care sunt componenţi specifici ai membranei de natură proteică sau lipoproteică. plantele manifestă o selectivitate pentru ioni (sunt. la aprovizionarea cu substanţe nutritive. Necesităţile minerale ale plantelor Diferite elemente minerale nu sunt cerute de către plante în cantităţi egale. iar această varietate imensă a nivelului necesităţilor minerale formează baza explicării sensibilităţii unora dintre plante şi toleranţa altora faţă de diferite concentraţii ale unuia sau altuia dintre elementele minerale prezente în diverse habitate. În aceste procese materia vie cheltuieşte energia rezultată în respiraţie şi participă deci. comparativ cu cei de Na+). Absorbţia sărurilor minerale se caracterizează prin acumularea acestora în sucul celular. 21 . utilizând pentru consumul propriu. fiind condiţionată de permeabilitatea plasmei celulare. într-o oarecare măsură. La plantele superioare ea se realizează. unde celulele nu sunt încă suberificate şi sunt uşor penetrabile. numită încă şi activă. unde participă în diferite procese ale metabolismului. Absorbţia sărurilor minerale prin frunze depinde de forma. provenite din mediul extern. suprafaţa şi modul de aşezare a acestora. probabil. iar la plantele inferioare submerse prin toată suprafaţa talului. substanţe organice existente în mediul lor de viaţă. necesităţile cantitative diferă de la un grup de plante la altul. Absorbţia prin frunze O parte a substanţelor minerale absorbită prin frunze este asimilată în ţesuturile acestora. fiecare cu mecanisme. Restul plantelor lipsite de pigmenţi asimilator sunt heterotrofe şi sun incapabile să sintetizeze substanţe organice din cele minerale. organul specializat în îndeplinirea acestei funcţii şi. preferaţi ionii de K+. La plantele acvatice submerse absorbţia se realizează. practic. iar în procesul de acumulare a sărurilor minerale. prin frunze. în mod activ. prin sistemul radicular.Din această cauză plantele verzi se numesc şi autotrofe. mai precis de a membranelor plasmatice şi este determinată de legile fizice ale osmozei.

1). Eliminarea substanţelor minerale din plante Pe parcursul perioadei de vegetaţie plantele elimină unele elemente prin diferite organe. 5. 5. pe baza bibliografiei propuse. ASIMILAŢIA CARBONULUI DE CĂTRE PLANTE A. periciclu şi trec apoi în xilem. Pentru a se realiza. procesul necesită trei condiţii principale:  prezenţa în celule a pigmenţilor asimilatori. FOTOSINTEZA Fotosineza este procesul fiziologic prin care plantele verzi îşi sintetizează cu ajutorul luminii şi cu participarea pigmenţilor asimilatori. către vârful rădăcinii. rolul fiziologic al elementelor minerlae în viaţa organismelor vegetale (în 2-3 pagini).  existenţa în mediu a CO2. ele intră.Conducerea substanţelor minerale în plante După pătrunderea lor în rădăcină. de la locul de absorbţie. din nou.  prezenţa luminii. O parte infimă ajunge în floem şi poate fi condusă în sens descendent.  Fotosinteza şi chemosinteza sunt singurele procese în care plantele produc substanţe organice din substanţe minerale. în curentul ascendent al sevei brute. până la cel de utilizare metabolică? Temă: Prezentaţi succint. fotosinteza este „singurul fenomen de Fig. În transportul descendent al elementelor minerale mobile prin vase conducătoare liberiene şi a celor neutralizate în biosinteza substanţelor organice are loc şi o difuziune laterală. Cantitatea acestor substanţe produse în chemosinteză este neglijabilă faţă de cea sintetizată în fotosinteză. Acest fenomen este denumit desorbţie. pe drumul parcurs spre xilem. Întrebări: • Cum se realizează absorbţia sărurilor minerale în regnul vegetal? • Care este drumul străbătut de substanţele minerale în corpul plantelor. de la o celulă la alta. scoarţă.Schema fotosintezei (d.1 . că în mod practic. ionii se deplasează radiar. din vasele de liber în cele de xilem. de schimbarea pH-ului sau de îmbătrânirea celulelor rădăcinii. http//) 22 . concomitent cu absorbţia diferiţilor ioni. endodermă. astfel. O parte din ionii absorbiţi rămâne în celulele pe care le străbat. până la limita prezenţei acestui ţesut conducător. 5. prin care sunt transportaţi în organele supraterane ale plantelor. apă şi săruri minerale. folosind ca materii prime o sursă anorganică de carbon (CO2 sau ionii bicarbonat). Putem spune deci. substanţele organice proprii. Spre deosebire de plantele verzi. pe calea: păr absorbant sau rizodermă. alături de elementele absorbite din sol. În cursul acestui proces – ce este însoţit de o degajare de O2 – o parte din energia radiaţiilor solare absorbite de către pigmenţii asimilatori este înglobată sub formă de energie chimică în substanţele sintetizate (fig. Eliminarea are loc pe cale pasivă şi este determinată de prezenţa altor ioni în sol. bacteriile fotoautotrofe realizează procesul de fotosinteză fără producere de O2.

5. prin arderi şi prin fenomene vulcanice şi ar deveni otrăvitor pentru organisme (fig.  În fotosinteză plantele înglobează în substanţele organice produse o parte din energia razelor solare.3 . prin difuziune.  Fotosinteza este singurul fenomen prin care planeta noastră fixează energia solară. ce reprezintă indivizii. ajunge prin spaţiile intercelulare la suprafaţa celulelor din mezofil.  Cantitatea de O2 ar scădea. încât nu poate fi evaluată cu precizie. apă ce este furnizată prin vasele de lemn din nervurile frunzei şi ajunge. cu feoplaste voluminoase. 5. http//) . Cantitatea substanţelor organice formate pe parcursul ei este atât de mare. http//) La algele unicelulare . prin aşezarea. 5.limbul prezintă adaptări ce favorizează desfăşurarea procesului (fig. de la 23 Fig.  Fotosinteza asigură compoziţia constantă a aerului atmosferic.3): • forma turtită a limbului oferă o suprafaţă mare de contact cu mediul înconjurător. în general orizontală a limbului. silvică şi indirect pe cea zootehnică.2).fotosinteza este îndeplinită de însăşi celulele. • CO2 pătrunde în frunze prin ostiolele stomatelor. • La algele cu tal masiv – (Laminaria) – apare o specializare: numai primele 6-8 straturi de celule de la suprafaţa talului formează un înveliş asimilator. 5. • structura anatomică a frunzelor evidenţiază la nivelul epidermei prezenţa aparatului stomatic. • poziţia frunzelor favorizează.  Fotosinteza are loc în celulele organelor verzi expuse la lumină. fiind prin aceasta un fenomen cosmic.2 . în acesta s-ar cumula cantităţi mari de CO2 produs prin respiraţia vieţuitoarelor.  Fotosinteza determină direct producţia agricolă. celule ce conţin un complex de pigmenţi asimilatori. Fig. Difuziunea acestor gaze în mezofil este favorizată de prezenţa spaţiilor intercelulare între celulele cilindrice ale ţesutului palisadic şi între celulele ţesutului lacunos. pătrunde în aceste celule după ce se dizolvă în apa din pereţii lor. în mezofil. ovoidale. Fotosinteza este singurul fenomen din natură care produce O2. Prezenţa cloroplastelor în număr mai mare în ţesutul palisadic şi în număr mai mic în cele ale ţesutului lacunos. Oxigenul rezultat în urma acestui proces parcurge drumul invers.producţie” din natură. • La plantele superioare activitatea fotosintetică este îndeplinită predominant de către frunze .4). prin care are loc difuziunea CO2 din aerul înconjurător.Structura frunzei (schemă) (d. absorbţia luminii necesară în fotosinteză. având deci o deosebită importanţă practică. datorită consumului său în respiraţia vieţuitoarelor şi în diferite procese de oxidare. localizaţi în cloroplaste. fixând-o sub formă de energie chimică potenţială. Altfel. sub formă dizolvată. 5. în cloroplaste. asigură realizarea proceselor de sinteză a substanţelor organice cu ajutorul energiei luminoase (fig.Scimburile de materie şi energie între plantele şi mediul ambiant pe parcursul ciclului fotosintetic (d.

teacă. sub stratul subţire de suber. Numărul lor. Suprafaţa totală a cloroplastelor în plantă este foarte mare. o fotosinteză de intensitate redusă şi la tulpinile mai vârstnice. În funcţie de intensitatea luminii. însă numai în cazul când acesta devine transparent. Procesul fotosintezei are loc la toate plantele fotoautotrofe. ei se împart în trei grupe: de Arabidopsis pigmenţi clorofilieni. până la câteva sute în fiecare celulă.5 . la o frunză de fag. de 20 de ori suprafaţa frunzei. http//) Fotosinteza poate fi îndeplinită nu numai de limbul frunzelor. iar cei ficobilini se întâlnesc împreună cu ceilalţi la algele albastre-verzi şi la algele roşii. în dependenţă de condiţiile mediului de existenţă şi de tipul de ţesut. în cea mai mare parte. precum şi de alte organe: tulpini tinere nesuberificate. de exemplu. http//) aceştia pigmenţii clorofilieni au o deosebită importanţă în procesul fotosintezei. de asemenea. sub stratul de velamen ce le acoperă. precum şi al substanţelor minerale necesare în sinteza substanţelor organice. Nervaţiunea frunzelor asigură totodată şi aportul apei.4 . la una şi aceeaşi plantă. ci şi de celelalte părţi ale frunzelor: stipele. Fig. în urma îmbibării cu apă. cum ar fi bracteele şi sepalele. sub stratul subţire de suber. în frunzele expuse la lumină puternică se formează mai multe cloroplaste (în ţesutul palisadic) iar în cele expuse la lumina difuză mai puţine. anumite părţi ale învelişurilor florale. pigmenţi carotenoizi şi pigmenţi ficobilini. precum şi în rădăcinile aeriene ale plantelor epifite. peţiol.5). Spre exemplu. până la vasele liberiene din nervuri şi din acestea în celelalte organe ale plantelor. iar la un arbore de 100 de ani suprafaţa tuturor cloroplastelor se estimează a fi de aproximativ 20. la plantele superioare variază de la câteva zeci. ci şi de celelalte părţi ale frunzelor: stipele. Dintre frunza thaliana (d. Această suprafaţă mare de absorbţie are o deosebită importanţă în derularea procesului de fotosinteză. în urma îmbibării cu apă. apoi. o fotosinteză de intensitate redusă şi la tulpinile mai vârstnice. organite descoperite încă din prima jumătate a secolului trecut de către HUGO von MOHL (1837).cloroplaste sub formă dizolvată până la suprafaţa acestor celule şi. asigurândule astfel necesarul de hrană. Fotosinteza poate fi îndeplinită nu numai de limbul frunzelor. La plantele superioare supuse unei iluminări puternice cloroplastele se orientează spre sursa de lumină în aşa fel încât să se ferească de supraîncălzire sau de fotooxidare (ele expun o suprafaţă cât mai mică a corpului razelor solare intense). prin spaţiile intercelulare din mezofil.Schema circulaţiei gazelor şi apei la nivelul frunzei pe parcursul procesului de fotosinteză (d. Celulele asimilatoare conţin (după cum s-a arătat deja) un ansamblu de pigmenţi. fructe verzi în curs de creştere. de la celulă la celulă. este posibilă. întrecând. Pigmenţii carotenoizi însoţesc pigmenţii clorofilieni în celulele asimilatoare ale tuturor plantelor. 24 . precum şi de alte organe: tulpini tinere nesuberificate. fructe verzi în curs de creştere. cunoscuţi sub denumirea de pigmenţi asimilatori. în organite speciale din celulele mezofilul frunzei. sub formă gazoasă. 5. care intervin în procesul de fotosinteză.000 m2 (2 hectare). cum ar fi bracteele şi sepalele. precum şi în rădăcinile aeriene ale plantelor epifite. 5. 5. însă numai în cazul când acesta devine transparent. fiind eliminat prin ostiolele stomatelor în aerul înconjurător. care este utilizată ca materie primă în fotosinteză. Cloroplastele se găsesc într-o continuă mişcare. este posibilă.Cloroplaste din Pe baza particularităţilor lor structurale. Fg. peţiol. de asemenea. în continuare. anumite părţi ale învelişurilor florale. numite cloroplaste (fig. ele se deplasează în hialoplasma celulară printr-o cicloză continuă pasivă sau printr-o cicloză activă amoeboidală. sub stratul de velamen ce le acoperă. Substanţele organice sintetizate sunt transportate. teacă.

caracterizate prin următoarele procese: captarea CO2 în cloroplastele celulelor asimilatoare. funcţie de raportul dintre aceste componente.  transformarea energiei luminoase în energie chimică. dezorganizarea stromei. apar coloraţii specifice frunzelor în perioada de toamnă. prin două valenţe chimice şi prin două legături fizice. ca urmare. temperaturi scăzute) are loc degradarea peristromei cloroplastului. Dintre toţi pigmenţii asimilatori ai plantelor fotoautotrofe. clorofila b . Se formează în această situaţie epiporfirina . fotoliza apei cu fixarea de H+ în NADP redus şi eliminarea O2. portocaliu.pigment roşu. clorofila d semnalată la unele alge roşii şi clorofila e prezentă la algele galben-aurii. Pigmenţii asimilatori au rolul de a absorbi. 5. revin la starea fundamentală. înmagazinată în substanţele organice produse în timpul fotosintezei. luminoasă. ea însăşi. http//) oxidantului clorofilei a. deci reacţia fotochimică a fotosintezei. Toate aceste procese necesită în mod obligatoriu prezenţa luminii şi sunt grupate în trei etape distincte:  pătrunderea CO2 în cloroplaste. fosforilare ADP în ATP.întâlnită la plantele superioare şi la algele verzi. 25 . anumite radiaţii ale spectrului solar. feofitina brun. bacterioclorofila a la bacteriile purpurii şi verzi. pigmenţii carotenoizi . Caracteristica esenţială a clorofilelor o reprezintă prezenţa în structura lor a unui nucleu tetrapirolic. cu un potenţial energetic normal.Molecula de clorofilă (d. care are în centru un atom de magneziu. legat de atomii de azot ai celor patru nuclei pirolici.6). în cadrul cărora moleculele de clorofila a transferă electroni unei substanţe ce se reduce şi primesc alţi electroni de la substanţă ce se oxidează. În frunzele bătrâne sau în condiţii nefavorabile de viaţă (secetă. deoarece pe baza ei se realizează transformarea energiei luminoase în energie chimică.Din grupa pigmenţilor clorofilieni fac parte: clorofila a .7): FAZA I-a. conform cu particularităţile lor de absorbţie. sau reacţia de lumină. denumită şi faza HILL – constă dintr-un ansamblu de reacţii în care esenţială este reacţia fotochimică. Prin transferul electronului cu potenţial energetic ridicat Fig. Mecanismul fotosintezei Fotosinteza se desfăşoară în două faze (fig. în ansamblul reacţiilor ce caracterizează mecanismul fotosintezei au loc procese de oxidoreducere.mai rezistenţi la degradare şi pigmenţii antocianici. brun roşietic şi albăstrui. radiaţiile de lumină a căror energie este utilizată la sinteza substanţelor organice. 5.  absorbţia energiei luminoase. până la dispariţia culorii verzi. şi care este capabilă să absoarbă. iar bacterioclorofila b într-o tulpină a unei bacterii purpurii aparţinând genului Rhodopseudomonas. eliminând un electron. În timpul fotosintezei moleculele de clorofila a. stimularea clorofilei pentru fixarea energiei luminoase. La bacteriile autotrofe fotosintetizante au fost semnalate bacterioviridina la bacteriile verzi. Aceste procese se desfăşoară în granele cloroplastelor şi în prezenţa pigmenţilor asimilatori.6 . clorofila c – caracteristică pentru diatomee şi algele brune. exces de substanţe toxice. granelor şi. descompunerea moleculelor de clorofilă. ajunse în stare de excitaţie. în cursul procesului de fotosinteză (fig. insolaţie puternică. care este acceptorul final al energiei radiaţiilor absorbite de ceilalţi pigmenţi. exces de umiditate.întâlnită în celulele asimilatoare ale tuturor platelor fotosintetizante. În consecinţă. Din punct de vedere chimic moleculele de clorofilă reprezintă gruparea prostetică a unor cromoproteine. un rol deosebit îl are clorofila a. cu un potenţial energetic ridicat şi acceptând un alt electron. în final. cu nuanţe de galben. are loc transformarea energiei luminii absorbite în energie chimică. 5.

acizi nucleici. În afară de faptul că intervine în declanşarea proceselor care duc la mărirea gradului de deschidere a stomatelor (fapt ce favorizează difuziunea gazelor. care poate fi netedă şi lucioasă la unele plante sau mată la altele. dar dependente de temperatură în care intervin anumite enzime localizate în stroma nepigmentată a cloroplastelor. Astfel se sintetizează substanţe organice primare (trioze fosforilate). Durata ciclului este de aproximativ 5 secunde. Din lumina care cade pe suprafaţa frunzelor. în zilele senine de vară. a. regenerarea acceptorului şi sinteza substanţelor ce conţin carbonul preluat din CO2 absorbit. de întuneric. iar o altă parte (10%) străbate frunzele. dintre care unii au o acţiune permanent sau periodic limitativă asupra procesului.Prezentarea schematică a mecanismului procesului de fotosinteză (d. Reacţiile ce au loc în cursul fazei de întuneric a fotosintezei sunt grupate în aşa–numitul ciclu CALVIN–BENSON-BASSMAN. Aceste reacţii permit fixarea CO2 pe o substanţă acceptoare. iar restul de 49% din energia calorică a luminii este eliminată din frunze prin fenomenul de transpiraţie. care oglindesc particularităţile de specie sau starea fiziologică a organismului la momentul dat. 5. care polimerizează în substanţe organice complexe (glucide. fotosinteza are loc în mod diferit. Aceste valori prezintă o serie de variaţii ce depind de structura plantelor:  Cuticula. deci a O2 şi a CO2 în mezofil) lumina intervine asupra fotosintezei prin valoarea intensităţii sale. 26 . fără să fie absorbită. proteine. valoare de 100. după adaptarea plantelor la condiţiile de iluminare din mediile lor de viaţă:  La plantele heliofile. care trăiesc în locuri însorite. Factorii de mediu care influenţează procesul de fotosinteză Fotosinteza este influenţată de un număr mare de factori externi. http//) chimie.constă într-un ansamblu de reacţii independente de lumină.FAZA a II-a. fotosinteza creşte în intensitate până la 50-60% din intensitatea maximă a luminii solare directe care poate atinge. O parte din această energie (20%) este reflectată şi se risipeşte în spaţiu. denumită şi faza BLACKMANN sau faza termo-chimică.7 .  Grosimea frunzelor şi cantitatea de pigmenţi asimilatori din acestea influenţează cantitatea de radiaţii care străbat frunzele. Factorii externi • Lumina. lipide. În funcţie de intensitatea luminii. prin calitatea ei şi prin acţiunea pe care o manifestă asupra procesului de respiraţie foliară la unele specii. pigmenţi). Frunzele plantelor nu utilizează toată energia luminii care cade pe suprafaţa lor. 20% ridică temperatura frunzelor cu circa 1-20 C peste valoarea temperaturii mediului ambiant. influenţează asupra procentului de lumină reflectată. precum şi de unii factori interni. enzimatică . acestea absorb 70% şi utilizează în fotosinteză circa 1%. după numele cercetătorilor care au contribuit la clarificarea a numeroase aspecte ale mecanismului fotosintezei şi care au primit în anul 1961 Premiul Nobel pentru Fig. Din fracţiunea absorbită.000 lucşi.

În cursul evoluţiei plantele s-au adaptat. Există însă mari variaţii din acest punct de vedere între diferite specii de plante. care cresc în locuri umbrite. La plantele superioare şi la algele verzi. Acest fapt este deosebit de evident în repartiţia algelor pe adâncime în apă. În general. s-a observat că la plantele cu frunze persistente în timpul iernii fotosinteza are loc la temperaturi mult mai coborâte: . În general. după care scade la iluminări mai mari. prin mărirea. care este temperatura cea mai joasă la care procesul începe să se manifeste. între anumite limite. • temperatură maximă. la micşorarea intensităţii fotosintezei. Radiaţiile roşii pătrund până la adâncimi mult mai mici decât cele albastre. reprezentată prin temperatura cea mai ridicată la care procesul mai poate avea loc. ca urmare a faptului că ficoeritrina are absorbţie maximă în acest domeniu. care posedă pigmenţi accesorii. • Concentraţia de CO2. Cantitatea de CO2 din aer (0.03%) limitează în permanenţă procesul de fotosinteză. la valori sub 45-500C. după un timp.. Lumina influenţează fotosinteza şi prin compoziţia ei. 27 .La plantele sciafile. în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor utilizate la iluminarea plantelor. în timp ce radiaţiile albastre pătrund până la o adâncime de 500 m. datorită prezenţei fucoxantinei.. Mărirea concentraţiei CO2 până la 2-5%. provoacă o intensificare a fotosintezei. în sensul că acest proces decurge cu intensităţi diferite. a temperaturii. doar până la aproximativ 10% din intensitatea maximă a luminii solare directe. la plantele din regiunile noastre. • temperatură optimă.60C la frunzele aciculare de molid . temperatura optimă a fotosintezei este cuprinsă între 20-300C. în continuare. procesul de fotosinteză începe la o temperatură uşor inferioară valorii de 00C. iar la frunzele de grâu de toamnă la -20C. manifestată de concentraţiile mărite de CO2.. capabili să absoarbă radiaţiile de lumină ajunse în aceste zone. spectrul de acţiune urmând spectrul de absorbţie al luminii de către pigmenţii asimilatori. La algele brune fotosinteza are loc aproape cu aceeaşi intensitate în radiaţiile verzi şi în cele albastre. intensitatea fotosintezei creşte. iar la plantele din regiunile sudice la valori de 50-550C. atingând la unele plante valoarea maximă de intensitate la 30-400C. La algele roşii fotosinteza decurge cu intensitate maximă în lungimile de undă din zona mijlocie a spectrului vizibil. Limita maximă a temperaturii la care procesul de fotosinteză se mai produce este situată. În mersul intensităţii fotosintezei în funcţie de temperatură se pot distinge: • temperatura minimă. iar la adâncimi mai mari predomină algele brune şi roşii. În legătură cu limita inferioară a temperaturii la care fotosinteza mai are loc. fotosinteza decurge cu o intensitate mai mare în radiaţiile albastre-violet şi în cele roşii. Influenţa favorabilă. Temperatura optimă a fotosintezei este în strânsă legătură cu condiţiile de iluminare şi cu concentraţia CO2 din mediu. Algele verzi predomină în zona superficială a apelor.  • Temperatura. la plantele mezoterme. care absoarbe radiaţiile verzi. în sensul elaborării unor pigmenţi care să le permită absorbţia în condiţii optime a acelor radiaţii luminoase care există în mediul lor natural de viaţă. reprezentată prin temperatura la care procesul decurge cu intensitatea cea mai mare şi constantă în timp. acesta descreşte repede. Mersul fotosintezei în radiaţiile monocromatice depinde de garnitura de pigmenţi asimilatori de care dispun diferite grupe de plante şi de însuşirile acestor pigmenţi de a absorbi diferite radiaţii ale spectrului vizibil. În mediul acvatic diferitele radiaţii ale spectrului solar pătrund cu atât mai la adânc cu cât lungimea lor de undă este mai mică. întrucât CO2 devine toxic. încetinind în jurul temperaturii de 500C. caracteristice regiunilor noastre. în condiţii de temperatură optimă şi de iluminare nelimitativă. temperaturilor la care sunt adaptate. după care. creşte în intensitate odată cu ridicarea temperaturii. variaţii care se datorează mediului în care trăiesc plantele respective. odată cu mărirea intensităţi iluminării. La adâncimea de 34 m în ape nu mai există deloc radiaţii roşii. Concentraţiile mai mari de CO2 au efecte nefavorabile ducând.

la unele plante. Dacă unul din factorii externi atinge valoarea minimă. Spre exemplu. iar reducerea acesteia până la 0. Depăşirea limitei normale a concentraţiei O2 din aer (20. curba obţinută fiind o rezultantă a acestora. În mod obişnuit. în cele din urmă şi caracterul fotosintezei. Această cantitate devine un factor limitant doar în cazurile de etiolare a plantelor. • Cantitatea de asimilate. La pantele amilofile. va fi fost transportat din frunze. înspre amiază. care se soldează. Interdependenţa între factorii externi şi interni determină. 5. modificării complexului de factori externi care se acumulează în timpul zilei. Această ritmicitate a lor în timpul zilei se răsfrânge şi asupra procesului de fotosinteză. De aceea curba fotosintezei în decursul zilei nu decurge atât de simetric pe cât ar rezulta din variaţia diurnă a intensităţii luminii. de regulă. Fotosinteza începe să crească din nou în intensitate abia în timpul după amiezii. Modificările factorilor externi au un caracter ritmic. intern şi extern. intensitatea procesului scade considerabil. unde vor fi utilizaţi în diferite sinteze sau vor fi puşi în rezervă. în cazul culturilor din sere. Sintetic vorbind. aceste curbe se înregistrează în zilele scurte de primăvară. după ce o parte din amidonul acumulat anterior. odată cu creşterea deficitului de apă al frunzelor. Mersul diurn al acestui proces corespunde. Factorii interni • Gradul de hidratare al ţesuturilor asimilatoare. procesul de fotosinteză se micşorează progresiv şi încetează la un deficit de apă cuprins între 40-50%. pigmenţii asimilatori se găsesc în exces în celulele asimilatoare. • Cantitatea de pigmenţi asimilatori. fapt ce duce la o micşorare a difuziunii gazelor ce participă la acest proces fiziologic. fenomen produs de lipsa luminii. În acest caz fotosinteza creşte în intensitate începând cu primele 28 . • Concentraţia de O2. în zilele calde şi senine de la începutul verii şi în zilele din timpul toamnei. Cu siguranţă că mersul fotosintezei este determinat nu numai de unul din factori. este necesar ca produşii rezultaţi în urma acestui proces să fie transportaţi repede din celulele asimilatoare în celelalte părţi ale corpului plantelor. unde aerul poate fi îmbogăţit în CO2. procesul de fotosinteză se poate desfăşura pe parcursul a 24 ore după trei tipuri generale de curbe (fig. Pentru ca fotosinteza să decurgă cu o intensitate normală.8): • Curbe unimodale . are importanţă practică. până la 25%. ca urmare a saturării celulelor cu apă. La deficite de apă mai mari de 13%. b.5% produce o intensificare a procesului.asupra intensităţii fotosintezei. Cantitatea de O2 existentă în natură reprezintă un factor limitant al procesului de fotosinteză. În cazul deficitului restant de apă în ţesuturile de asimilaţie. de exemplu. fotosinteza scade în aşa măsură încât ea nu este în stare să compenseze substanţa organică cheltuită în respiraţie.când fotosinteza variază în mod constant paralel cu intensitatea luminii. probabil din cauza micşorării spaţiilor intercelulare. La frunzele plantelor superioare terestre fotosinteza scade destul de repede în intensitate. ci şi de acţiunea lor asociată.95%) provoacă o micşorare a intensităţii fotosintezei. cloroplastele se încarcă cu cantităţi mari de amidon. în acelaşi timp. existenţa unei cantităţi mai mari de apă în ţesuturile foliare duce la o scădere uşoară a procesului. cu reducerea substanţială a cantităţii de pigmenţi în celulele asimilatoare ► Mersul diurn al fotosintezei Mersul procesului de fotosinteză în timpul zilei depinde nu numai de condiţiile mediului extern. insuficienţa apei în timpul zilei provoacă o scădere vădită a intensităţii fotosintezei. fapt ce jenează desfăşurarea fotosintezei cu intensităţi crescute. dar şi de particularităţile biologice ale plantelor şi de natura lor de reacţie la condiţii externe. printr-o fotosinteză activă.

după curbe unimodimineţii. deoarece în timpul nopţilor albe lumina este suficient de intensă pentru realizarea procesului. Fotosinteza se intensifică până spre orele 9-10. de un al doilea maxim.în cazul când fotosinteza se menţine la o intensitate relativ constantă după creşterea înregistrată în primele ore ale dimineţii.în cazul când fotosinteza prezintă o depresiune la orele amiezii. când temperatura devine factorul limitant al procesului. după care scade treptat către seară şi se menţine. ►Mersul fotosintezei pe parcursul perioadei de vegetaţie În cursul perioadei de vegetaţie fotosinteza are un mers variabil. La plantele perene cu frunze sempervirente fotosinteza se desfăşoară în tot cursul anului. fotosinteza se desfăşoară cu intensitate scăzută în timpul iernii. din cauza îmbătrânirii frunzelor şi căderii treptate a acestora.. înregistrând valori maxime înainte de faza de înflorire sau în timpul acesteia. cum sunt cerealele de toamnă. 1981) nivel de intensitate. datorită formării rapide a unei mari suprafeţe foliare. înregistrând valori maxime în lunile de vară şi valori minime în timpul iernii. de obicei. pentru ca să scadă treptat după orele 17. se menţine la un plafon ridicat în timpul amiezii. 5. • Curbe bimodale .ore ale dimineţii. În regiunile cu climă temperată. La acestea. până către seară. Depresiunea ce separă cele două maxime ale fotosintezei este situată aproximativ în jurul orei la care intensitatea luminii şi cea a temperaturii au valori maxime. la valori minime.după curbe de saturaţie.8 . dale. Uneori depresiunea intensităţii fotosintezei poate ajunge la valori negative. ca şi la plantele lemnoase sempervirente şi creşte în intensitate. după care se reduce către toamnă datorită micşorării treptate a suprafeţei foliare şi încetează o dată cu căderea totală a frunzelor. aproximativ la acelaşi curbe bimodale (Boldor şi colab. încetându-şi activitatea o dată cu încheierea ciclului vital al plantelor. îndeosebi amidon. după care urmează o scădere treptată spre seară şi încetează în cursul nopţii. începnd de primăvara. Creşterea intensităţii fotosintezei are loc până în momentul înfloririi sau al formării fructelor. fotosinteza are loc şi în intervalul de timp corespunzător nopţii. atingând valorile maxime înspre orele 12. b . o dată cu apariţia primelor frunze şi creşte în intensitate pe măsura formării frunzelor şi creşterii suprafeţei lor. Acest tip de curbe este caracteristic plantelor sciafile şi plantelor acvatice submerse. datorită creşterii intensităţii luminoase. urmată. situaţie în care frunzele elimină CO2 la lumină. către seară. • Curbe de saturaţie . funcţie de complexul factorilor naturali ce caracterizează diferitele anotimpuri şi de modificarea factorilor interni în cursul perioadei anuale. La aceste plante fotosinteza creşte în intensitate în orele de dimineaţă. La plantele perene cu frunze căzătoare fotosinteza începe primăvara devreme şi ajunge la valori ridicate într-un timp scurt. în cursul orelor corespunzătoare nopţii. c – după desfăşurându-se. Scăderea intensităţii fotosintezei după-amiaza se datorează atât diminuării intensităţii luminii. la care Fig. când scade în intensitate. cu mici variaţii. 29 . după care se menţine la un nivel ridicat până spre sfârşitul perioadei de vegetaţie. Plantele din regiunile polare prezintă o particularitate în mersul diurn al intensităţii fotosintezei în perioada nopţilor albe. cât şi încărcării cloroplastelor cu substanţe organice nou sintetizate. a ridicării temperaturii şi a deschiderii stomatelor prin reacţie fotoactivă. la plantele anuale fotosinteza începe primăvara. Curba dinamicii diurne a fotosintezei în aceste condiţii are formă de clopot.Tipuri de variaţii diurne ale fotosinteza creşte repede în intensitate în primele ore ale intensităţii fotosintezei : a. La plantele bienale cu frunze persistente în timpul iernii. până la faza de înflorire. care are o amplitudine mai mică. după care se situează pe un platou.

saprofitele se împart în omnivore şi specializate. valori de pH. deşi sunt lipsite de pigmenţi asimilatori. separat. În funcţie de provenienţa carbonului organic. surse de azot 30 . rezultat din glicoliză. cantităţi mici de substanţe organice pornind de la CO2 care. răspândite peste tot. cât şi de anaerobioză. după toate probabilităţile. a. au capacitate mai mare de a sintetiza substanţe organice pornind de la surse anorganice cu azot şi sulf. totuşi. modul de desfăşurare a fazei de lumină. fiecare fază a procesului de fotosinteză? • Ce factori externi şi interni influenţează fotosinteza? • Câte tipuri de curbe de derulare procesului de fotosinteză pe paarcursul unei zile cunoaşteţi? Temă: Detaliaţi. Plantele heterotrofe s-au adaptat să folosească substanţele organice sintetizate de autotrofe sau de alte grupe de heterotrofe. oricât de complexă ar fi. Toate organismele chemosinteizante se caracterizează prin faptul că pot trăi atât în condiţii de aerobioză. utilizând pentru sinteza constituenţilor lor celulari surse anorganice de carbon. Sursa de energie pe care o folosesc aceste organisme pentru sinteza primară de compuşi organici ai carbonului. provine din oxidarea unor substanţe din mediu. Organismele chemosintetizante. solubilizarea acestor substanţe realizându-se cu ajutorul enzimelor specifice din citoplasma celulară. În funcţie de substanţa organică pe care o folosesc în nutriţie. Ele pot sintetiza. iar unele necesită anumite condiţii de mediu: substrat organic. În această grupă intră multe specii de actinomicete. Absorbţia substanţelor nutritive se face cu ajutorul pseudopodelor. deoarece conţin enzimele necesare pentru degradare. pe baza bibliografiei propuse. B. realizând şi o localizare anatomică a acestora la nivelul organitelor celulare. spre deosebire de acestea din urmă.B. acest proces a primit denumirea de chemositenză (chimiosinteză). Saprofitele omnivore se hrănesc cu carbonul existent în orice fel de substanţă organică. simbiotice şi parazite. se clasifică după natura substanţelor pe care le oxidează. plantele heterotrofe se împart în saprofite.. există în natură organisme care. După modul de nutriţie. reprezentate în mod predominant prin ciuperci. deoarece nu au întreaga gamă de enzime pentru hidroliza substanţelor complexe. HETEROSINTEZA Plantele heterotrofe. bacterii şi ciuperci.Penicillium glaucum. de unde folosesc carbonul. respectiv de întuneric a fotosintezei. Saprofitele specializate sunt mai pretenţioase în ceea ce priveşte sursa de carbon organic. pentru a-şi procura energia necesară sintezei substanţelor organice proprii.Heterotofe saprofite Trăiesc pe resturi de plante şi animale. care sunt reprezentate exclusiv prin anumite grupe de bacterii. plantele heterotrofe se apropie de imensa majoritate a bacteriilor şi animalelor dar. este fixat de acidul piruvic. Deoarece energia folosită la aceste sinteze este de natură chimică. Reprezentativ pentru acest grup este mucegaiul verde comun . sunt incapabile să asimileze CO2 pe cale fotosintetică sau chemosintetică. Întrebări: • Câte tipuri de pigmenţi asimilatori cunoaşteţi şi care sunt funcţiile acestora în plante? • În ce constă. concentraţia mediului nutritiv. sunt capabile să se hrănească autotrof. cu formarea de acid oxalil acetic. CHEMOSINTEZA În afara plantelor fotoautrotrofe.

pe care îl transformă în acid acetic şi. utilizează în continuare acidul acetic drept sursă de carbon. alteori afumarea sau păstrarea lor la temperaturi joase. Reprezentativă pentru acest grup este ciuperca Mycoderma aceti. fixarea N2 se mai realizează şi de către alte microorganisme (ciuperci. saprofitele exercită asupra substanţelor organice din sol o funcţie de mineralizare. Rezultă în urma infestării rădăcinilor plantelor leguminoase cu bacterii din genul Rhizobium care. Ca urmare. treptat. în realitate.cum sunt drojdiile . în cazul unor produse alimentare se folosesc în acest scop concentraţii mari de zaharoză . S-ar părea că cei doi simbionţi trăiesc în deplină armonie. luptând împotriva sa cu toate mijloacele de care dispune.filamentul sau cordonul infecţios . toate substanţele minerale necesare autotrofelor în nutriţia lor. fiecare simbiont îşi duce viaţa sa proprie şi este mai mult sau mai puţin jenat de prezenţa celuilalt partener. marmeladelor sau de NaCl .se extrag substanţe antibiotice (penicilina. De aceea fiecare îl tratează pe celălalt ca pe un parazit. Simbioza între plantele leguminoase şi microorganismele fixatoare de azot. Uneori se practică uscarea produselor alimentare. În afară de speciile simbionte ale genului Rhizobium. de asemenea. în consecinţă.la conservarea unor brânzeturi sau a unor legume.). între diferite organisme vegetale. după consumarea lui. existenţa autotrofelor ar deveni imposibilă pe suprafaţa plantei şi. b. care utilizează ca sursă de carbon alcoolul etilic. astfel. pentru cultura plantelor agricole însă.de exemplu din cea a unor specii de Penicillium . la fabricarea berii sau în panificaţie. Tipuri de simbioze în natură 1. În multe cazuri trebuie combătută dezvoltarea saprofitelor. Acest tip de asociaţii este denumit simbioză.se cultivă pentru a fi folosite ca furaj sau în industria farmaceutică. probabil. Ataşarea bacteriilor pe rădăcinile plantei-gazdă are loc la nivelul perilor absorbanţi radiculari sau a unor leziuni ce apar. Există însă date experimentale care conduc la ideea că. În perii radiculari bacteriile sunt închise ca într-un tub . în urma multiplicării lor în interiorul celulelor rădăcinii. bacterii). iar indivizii care o alcătuiesc se numesc simbionţi. Dacă nu ar exista saprofite. aducându-şi avantaje reciproce. . iar celălalt heterotrof. cultivate pentru a fi folosite în alimentaţie (ciupercile comestibile). în care s-ar bloca.organic. declanşează formarea nodozităţilor pe rădăcinile plantei gazdă. Altele . Cele mai multe specii de Rhizobium infectează în mod specific gazdele leguminoase. Cel mai sigur mijloc de păstrare. Multe ciuperci saprofite sunt. Prin modul lor de nutriţie. dintre care unul este în mod obligatoriu autotrof. însă. de regulă. se utilizează substanţe toxice speciale. cele mai importante sunt speciile din genul Rhizobium. în mediu s-ar acumula cantităţi de substanţe organice din ce în ce mai mari. Nodularea (formarea de nodozităţii) implică recunoaşterea mutuală. cel mai adesea foarte precisă.Heterotrofe simbionte În natură există asociaţii trofice mai mult sau mai puţin intime dar durabile.încojurat de un material pectic şi celulozic dezvoltat în 31 . este sterilizarea lor. Din biomasa unor ciuperci . s-ar ajunge şi la imposibilitatea existenţei vieţuitoarelor a căror hrană este asigurată de pe urma nutriţiei organismelor autotrofe. Pentru protejarea materialelor de lemn sau din mase plastice care stau în sol sau în apă împotriva microorganismelor saprofite ce le-ar putea degrada. în urma căreia resturile de plante şi de animale sunt aduse într-o formă utilizabilă în nutriţia plantelor superioare autotrofe.la prepararea dulceţurilor. între bacterii şi plante-gazdă. care se introduc în materialul ce urmează a fi conservat. la nivelul emergenţei rădăcinilor laterale. aureomicina etc.

O2) (fig. 5. în perioada cuprinsă între momentul infectării lor şi cel al formării nodozităţilor.z.continuarea peretelui celular.9 . Talul lor este alcătuit din alge şi ciuperci. direct din precipitaţii sau din vaporii de apă existenţi în atmosferă. opus protoxilemului.10 . substanţe minerale şi apa de care au nevoie.z. iar bacteriile pun la dispoziţia leguminoaselor azotul ce le este necesar. culturile ce urmează după leguminoase. S-a calculat că la un hectar cultivat cu leguminoase se acumulează 100-400 kg azot.forme fixatoare de N2. ce le favorizează nutriţia. Alga din asociaţia simbiotică aprovizionează ciuperca cu produşii rezultaţi în procesul de fotosinteză. zona de invazie (i. (2) este iniţiat un meristem la capătul distal al nodulului primordial şi traseul infecţiei de-a lungul meristemului. ciuperca preia şi compuşii cu azot şi.) şi zona centrală (c. aflate în relaţii de simbioză. Zamfirache şi Toma.BOND. Lichenii reprezintă o individualitate atât din punct de vedere morfo-anatomic. 5. ciuperca furnizează algei apa şi sărurile minerale de care are nevoie. (3) se dezvoltă un nodul cu zonarea sa histologică distinctă: meristem (m). încât cordonul de infecţie (i. Fig. verzi sau albastre.t. permiţându-i să trăiască în condiţii care îi sunt inaccesibile în stare liberă. emisă în 1958) este de aproximativ 190 specii. Zamfirache şi Toma. constituită din celule infectate şi neinfectate şi înconjurată de ţesuturi periferice ( 4) (d. necesită cantităţi mai mici de îngrăşăminte cu azot.). 2000) molecular pe care îl 32 . organ ce funcţionează ca un sistem aerob fixator de N2. cât şi ciuperca cresc mai bine decât în cazul când cei doi parteneri sunt crescuţi separat (fg. De aceea simbioza este considerată drept un caz particular de parazitism. determină stimularea diviziunii celulare în regiunea cortexului radicular şi formarea de nodozităţi. Prin urmare. similar mioglobinei. iar 70 % este folosit de simbionţi (plantă şi bacterie). Bacteroizii sunt localizaţi în "pachete" individuale de 3-4 celule înconjurate de un perete de origine vegetală şi de un citosol bogat în proteine şi în leghemoglobină (pigment roşu.11). iar algele sunt unicelulare. străbate numeroase celule. în cazul când partenerul autotrof este reprezentat prin alge albastreverzi. ciuperca protejează alga împotriva uscăciunii. formând o formaţiune ascuţită şi infecţia azotul invadează celulele părului rădăcinii. în absenţa acestei simbioze. 5. pe care le preia din substrat. din care 30 % rămân în resturile vegetale din sol.Modelul structurii terţiare a moleculei de leghemoglobină (d. la rândul ei. Nodulul apare ca un organ vegetal superior dezvoltat. Pe lângă glucide. cordon ce înaintează. Aceasta rezultă din reacţia leguminoaselor care. cât şi fiziologic. Plantele leguminoase se apără contra invaziei bacteriene lizând o parte din aceste bacteii şi folosesc azotul organic sintetizat de ele în urma asimilării azotului molecular. bacteriile găsesc un mediu bogat în glucide. În celulele (adesea tetraploide) ale parenchimului cortical deci. plantele leguminoase aprovizionează bacteriile cu substanţe organice. pe parcela respectivă. solul rămâne bogat în azot şi. Datorită azotului acumulat în rădăcinile şi în celulele bacteriilor după recoltarea leguminoaselor.10).Schema dezvoltării nodulului radicular la Ele Medicago sativa după recunoaşterea plantă-bacterie părul fixează rădăcinii se ondulează. În această simbioză bacteria se comportă ca un parazit. Fig. dar cu mare afinitate. Totodată.000 de specii. Simbioza la licheni Lichenii alcătuiesc un grup taxonomic aparte. În natură există şi plante neleguminoase capabile să fixeze simbiotic azotul molecular. 2. 2000 ) . (1) diviziunile celulare anticlinale au loc în interiorul cortexului rădăcinii.) îşi continuă creşterea.9). se ramifică. de aceea. Ciupercile din talul lichenilor aparţin în majoritatea lor clasei Ascomycetes. Numărul acestora (conform părerii lui G. capabil să lege reversibil. încorporează în celulele lor. ca un proces controlat şi ca o structură diferenţială ( fig. îşi opresc creşterea. 5. 5. în care bacteriile normale evoluează spre stadiul de bacteroizi . În această simbioză atât alga. format din circa 10.

caracterizată prin relaţii extrem de complexe. aşa încât. leguminoase. Fagaceae. Aroideae.12). hifele ciupercii sunt necesare pentru dezvoltarea plantei. Familiile la care se formează micorize endotrofe sunt: Ericaceae. • Micorize endotrofe .12 . Pe baza raporturilor ce se stabilesc între ciupercile micoritice şi rădăcinile plantelor gazde. Speciile de plante superioare cu micorize sunt foarte 2000) numeroase (aproximativ 50% din numărul total). 33 . Acest manşon poate prezenta spre exterior hife libere. Micoriza ectotrofă este caracteristică pentru arborii de pădure din familiile Betulaceae. formând o reţea intercelulară . Zamfirache şi Toma. micorizele au fost clasificate în trei grupe: • Micorize ectotrofe .Secţiune transversală Simbioza între rădăcinile diferitelor plante superioare şi printr-un tal de lichen (schemă) şi zona de contact înte hifă şi algă hifele miceliene se numeşte micoriză. în cadrul cărora cei doi simbionţi trăiesc într-o uniune durabilă. În cazul acestui tip de micoriză ciuperca pătrunde şi se instalează în interiorul celulelor rădăcinii (fig.se întâlnesc la unii arbori de pădure şi la pomi fructiferi. Seminţele acestor plante sunt extrem de mici şi au nevoie până la dezvoltarea organelor lor verzi . ele sunt heterotrofe. în mod normal. deoarece ele se înmulţesc aproape exclusiv pe cale vegetativă. 5. Fig. Liliaceae. Probabil că ciupercile din micorize nu pot asimila azotul molecular.Lichenii reprezintă deci. (detaliu) (d. Speciile de ciuperci implicate în micorize aparţin mai ales genurilor Rizoctonia şi Boletus (alături de agaricacee şi tuberacee). organisme bine individualizate. Zamfirache şi Toma. În scoarţa rădăcinii gazdă hifele simbiotice pătrund numai în spaţiile intercelulare de la câteva straturi de celule ale rădăcinii.de substanţe organice pe care le iau de la ciuperci. ce se strecoară printre particulele solului. a căror natură nu este încă pe deplin elucidată. Orchideae.13). Tiliaceae. cât şi la plante erbacee (cereale. 5.ce formează în jurul rădăcinilor plantei-gazdă un manşon (fig. plasate pe medii cu zaharoză pot germina în lipsa ciupercilor. la care hifele ciupercii învelesc ca o pâslă deasă vârful rădăcinilor. Seminţele acestora. 5. în mod asemănător perilor radiculari absorbanţi. Hifele ciupercilor care intervin în această simbioză se identifică greu. 3.11 .Secţiune longitudinală printr-o rădăcină cu ectomicorize (schemă) (d.reţeaua HARTIG. în primul lor stadiu de dezvoltare. Pinaceae. Salicaceae. 2000) Dintre speciile de orhidee mult studiate în ceea ce priveşte relaţiile simbiotice amintim pe cele din genurile Neottia şi Corallorhiza. dar. 5. Micorizele externe se pare că au rolul de a înlocui perii absorbanţi ce lipsesc rădăcinilor plantelor gazdă. Micorizele Fig. cartof).

proteaza. În funcţie de natura lor. Parazitismul este caracteristic încă unui mare număr de bacterii şi unor plante superioare.după ce au pătruns în ţesuturile plantei gazdă . este cazul aici şi al plantelor din terenurile mlăştinoase. pectinaza. toxine). Aceste asociaţii se întâlnesc la plantele ce trăiesc în staţiuni sărace în săruri minerale. pentru obţinerea acestor săruri. Din această categorie fac parte: celulaza. unde descompun diferitele substanţe organice. Ei sunt agenţii micozelor animalelor şi ai bolilor criptogamice ale plantelor superioare. Hifele de ciupercă reprezintă un mijloc foarte important de care dispun plantele superioare pentru procurarea apei şi a sărurilor minerale. lipaza. • Micorize ecto-endotrofe .descompun substanţele din celulele gazdei. – Heterotrofe parazite Organismele vegetale heterotrofe parazite utilizează în nutriţia lor substanţe organice din fiinţele vii. plante ce cresc deci în condiţii în care în sol procesul de nitrificare este foarte scăzut. În plus. La rândul său simbiontul superior aprovizionează ciuperca micoritică cu substanţele organice ce îi sunt necesare. Infecţia are loc şi aici la germinarea seminţei şi este necesară bunei dezvoltări a plantei. Populus tremula etc.se găsesc în celulele plantelor parazite şi participă la realizarea reacţiilor caracteristice metabolismului lor celular. Toxinele elaborate de agenţii fitopatogeni sunt eliberate în afara celulelor lor şi au rolul de a slăbi puterea de rezistenţă a plantelor gazdă. hifele ciuperii simbionte se ridică prin tulpină. în primul rând. Ea reacţionează producând anticorpi . PFEFFER care a arătat . 5. la care micorizele sunt foarte răspândite.substanţe chimice menite să 34 . a asocierii fungilor micorizali veziculo. ciupercile parazite atacă plantele gazdă cu o virulenţă şi o agresivitate ce depind de capacitatea lor de a secreta enzime şi toxine.că hifele ciupercilor ce intră în aceste asociaţii măresc considerabil suprafaţa de absorbţie a rădăcinilor şi au o capacitate de solubilizare mai mare decât rădăcinile. ciupercile micoritice pot absorbi din sol şi azotul aflat sub formă organică. de către W. Sărurile absorbite de ciupercile micoritice sunt transportate repede în simbiontul superior. arbusculari în micorizele Zamfirache şi Toma. iar îngrăşămintele cu NH3 nu s-au dovedit eficace.referinduse la micorizele endotrofe şi la cele ecto-endotrofe .13 . Tot cu ajutorul unor exoenzime (altele decât cele prezentate) plantele parazite .datorită chemotropismului lor . în care ciupercile micoritice . Relaţiile dintre planta gazdă şi parazit sunt antagoniste. În această direcţie acţionează amilaza.La speciile de plante din familia Ericaceae. ▪ Endoenzimele .sunt eliminate din celulele plantelor parazite şi le permit. maltaza. c. Planta gazdă este lipsită de substanţele hrănitoare necesare vieţii ei normale şi este supusă acţiunii nocive a substanţelor emise de parazit (enzime.pot depista uşor chiar cantităţi extrem de mici de săruri minerale. Dintre aceste plante. pe care le îmbolnăvesc şi.Reprezentarea schematică celulele parenchimatice mai profunde sunt fracţionate. Bolile produse de către bacteriile parazite poartă denumirea de bacterioze. uneori. 58). Se întlnesc la specii de Betula. ciuperca având rol în aprovizionarea plantei superioare cu săruri minerale. astfel încât simbiontul superior este bine aprovizionat cu azot chiar şi în cazurile când combinaţiile anorganice ale acestui element sunt în cantităţi mici în substrat. ligninaza etc. chiar le omoară. Rolul micorizelor a fost intuit încă din 1897. Produşii rezultaţi în urma activităţii acestor enzime sunt utilizaţi în nutriţia paraziţilor. pe care le utilizează ca sursă de carbon în nutriţie. cei mai mulţi reprezentanţi aparţin filumului Fungi. fapt ce favorizează aprovizionarea cu apă şi substanţe minerale a plantelor cu micorize. ajungând până la flori. să-şi croiască drum în ţesuturile plantelor gazdă. astfel încât numai plante cu un sistem radicular extrem de bine dezvoltat ar putea intra în concurenţă cu ele. Enzimele produse de aceşti agenţi fitopatogeni se împart în două categorii: ▪ Exoenzimele . 2000) endotrofe (d.se caracterizează prin faptul că ciupercile simbionte formează în jurul rădăcinilor un manşon şi trimit hife în interiorul celulelor rădăcinii (fig.aglutinate şi digerate. Antagonismul la micorizele interne ale orhideelor se manifestă prin aceea că hifele pătrunse în Fig.

Paraziţii care atacă rădăcinile plantelor reduc absorbţia apei şi a sărurilor minerale. • Hipertrofia . întrucât prezenţa apei în cantităţi suficiente în ţesuturi reprezintă o condiţie esenţială pentru desfăşurarea proceselor fiziologice la un nivel normal. 35 . un dezechilibru hidric al acestora. Toate acestea duc la micşorarea suprafeţei foliare şi la o mai slabă intensitate a procesului de fotosinteză. Anticorpii au o strictă specificitate pentru fiecare agent patogen. mai ales în urma infectării ţesutului asimilator. trifoi. 5. formând spire mai stârnse şi apoi spire mai laxe. FANEROGAMELE PARAZITE . tulpina de cuscută îşi trece substanţele organice din capătul posterior spre cel anterior. Planta adultă este lipsită de rădăcini (care dispar încă din stadiul de plantulă) şi formează numeroase flori. Intensitatea fotosintezei scade. De obicei aceştia se produc în cantitate mai mare decât este necesar pentru distrugerea antigenului. reuşind să exploreze alte regiuni. ce produc un mare număr de seminţe cu un înveliş.planta gazdă rămânând pitică.ceea ce reduce suprafaţa foliară asimilatoare a plantei gazdă şi are ca efect final diminuarea fotosintezei acestor plante.organul infectat mărindu-se mult. carpenul infectat de Taphrina carpini se ramifică mult. precum şi împotriva toxinelor produse de acestea. Se produc astfel antitoxine ce neutralizează acţiunea toxinelor. de către parazit. cânepă.de exemplu virescenţa în care organele florale se transformă în sepale de culoare verde sau petaloidia . a fructelor şi a seminţelor în curs de formare. iar tulpina creşte foarte mult la suprafaţa solului şi execută mişcări de circumnutaţie (mişcări de rotire a vârfului) ce îi uşurează găsirea tulpinii unei plante gazdă. În ţara noastră există doar câteva specii din genurile: Cuscuta. formând aşa-numitele "mături de vrăjitoare". • Plantele îmbolnăvite au metabolismul modificat: la distrugeri ale membranelor şi ale structurii protoplasmei celulare. moare la capătul mai bătrân şi creşte la capătul mai tânăr. în timpul acestor mişcări de circumnutaţie. iar tulpina ei subţire şi de culoare slab verzuie se înfăşoară pe tulpina plantelor suport. • Leziunile produse de agenţii fitopatogeni au drept consecinţă o intensificare a pierderilor de apă de către plantele gazdă şi.în care staminele se transformă în petale. este reprezentată prin mai multe specii şi parazitează tulpinile de lucernă. rădăciniţa dispare repede. Lathraea. • Nanismul . urzică vie.14). pe care se încolăceşte. împotriva pătrunderii lui în celule şi a absorbţiei de substanţe organice. Ca urmare. viţă-de-vie. La germinarea lor. Dintre reacţiile morfo-anatomo-fiziologice manifestate de plantele gazdă în urma atacului parazitului amintim: • Necrozarea ţesuturilor atacate . iar majoritatea speciilor trăiesc în regiunile exotice. ce le protejează de acţiunea corozivă a sucurilor gastrice din stoma-cul ierbivorelor. nu întâlneşte tulpini suport.gazdă şi prin infectarea. paraziţii provoacă pagube agricole importante. pe care planta îl procură prin intensificarea respiraţiei. În cazul în care. pe această cale.distrugă parazitul. de exemplu. lizine care dizolvă corpul acestora. Acest dezechilibru hidric are repercusiuni asupra întregului metabolism al plantelor gazdă. iar la toxinele parazitului ele reacţionează prin antitoxine. • Prin substanţele organice pe care le iau de la plantele . jaleş şi chiar graminee.sunt parazite obligate. Toate acestea reclamă un surplus de energie. uneori. Planta este lipsită de frunze. iar cei care atacă ţesuturile conducătoare împiedică circulaţia substanţelor în corpul plantei. acestea din urmă permit atingerea şi atacarea altor plante gazdă. celulele plantei gazdă reacţionează prin refacerea distrugerilor produse. creşte şi temperatura corpului plantelor bolnave în urma infecţiei. aglutinine ce aglutinează bacteriile. din familia Convolvulaceae ( fig. • Apariţia de monstruozităţi florale . Cuscuta (torţelul). Orobanche.

De la baza rizomului pornesc rădăcini adventive care formează.16 . mazăre şi alte plante erbacee (fig.15). cordoane ce se strecoară printre ţesuturile plantelor atacate. asemănătoare hifelor de ciuperci. Tulpina cuscutei conţine şi un mic procent de clorofilă. ce produc un mare număr de seminţe. Cuscuta produce pagube mari. a zonelor invadate. Andronache. la intervale dese.14 . iar substanţele organice produse pe această cale nu au. Partea supraterană a plantei apare primăvara devreme şi este reprezentată de o tulpină cu frunze reduse. Andronache. Rafflesia arnoldi (fig. alun. care se aplică pe alte rădăcini ale plantei gazdă şi prin care Orobanche trimite haustori. (d. Apodanthes. apa şi sărurile minerale. din familia Scrophulariaceae. Orobanche (lupoaia) face parte din familia Orobanchaceae şi este reprezentată. cu pilitură de fier. nişte umflături. realizeze fotosinteza. ce se aplică pe rădăcina plantei gazdă. alcătuită din tulpina şi rădăcina principală. cuscuta trimite în planta gazdă haustori. cu ajutorul cărora preia de la aceasta substanţele organice. Prin aceşti haustori cuscuta se aprovizionează de la gazdă mai ales cu substanţe organice din seva elaborată. lucernă. ce conţin foarte puţină clorofilă. din cauza piliturii de fier pătrunse printre asperităţi.Lathraea squamaria (d. Cu ajutorul lor muma pădurii absoarbe de la planta gazdă substanţele organice. apa şi sărurile minerale necesare. Se combate greu. pigmenţii clorofilieni sunt 2006) foarte puţini. 5. În regiunile tropicale trăiesc numeroase spermatofite parazite: Pilostyles.17).Cuscuta parazită pe evidenţiabilă prin extragere cu alcool. flori ce aparţin parazitului. de asemenea. importanţă în economia plantei. prin mai multe specii ce parazitează pe rădăcinile de trifoi. Partea subterană este un rizom mare. Rafflesia. 5. Planta are partea supraterană formată dintr-o tulpină gălbui-roşcată. 5.stejar. dar aplicarea acestui procedeu nu permite înlăturarea ei completă. se produce o formaţiune cilindrică. în care se acumulează substanţe de rezervă. Andronache. 5. 5. ce produc un număr mare de seminţe. plop.15 .La nivelul spirelor strânse pe tulpina suport. Pe tulpina plantei gazdă apar numeroase flori. arin etc (fig. fag. Parazitismul la Lathraea este profund. în dreptul rădăcinii plantei parazitate. ea este deci capabilă să tulpinile plantei gazdă (d. Şi această plantă produce pagube mari culturilor. ce pun în legătură vasele liberiene şi cele lemnoase ale gazdei cu propriile sale vase liberiene şi lemnoase. Lathraea squamaria. de aceea înainte de semănat se tratează seminţele de trifoi. La germinarea seminţelor. iar combaterea se face prin distrugerea ei imediat ce apare în culturi. 2006) acţiunea unor substanţe emise de aceştia. prin cosiri repetate. violacee şi flori numeroase. însă cu deosebirea că au asperităţi pe suprafaţă. cânepă. cu solzi albi şi groşi. ce pătrunde printre asperităţile seminţelor de cuscută şi apoi se extrag aceste seminţe cu ajutorul unui magnet ce le atrage. cu frunze rudimentare. floarea soarelui. care au corpul redus la cordoane albe.Orobanche sp. Fig. sub Fig. Aceste tulpini nu se pot evidenţia decât la nivelul unor secţiuni prin tulpina plantei gazdă. Din umflătura formată pornesc rădăcini adventive. Seminţele sale germinează nu-mai în apropierea rădăcinilor arborilor gazdă. Cantitativ însă. mai ales la lucernă şi trifoi. bob. care are loc numai în apropierea rădăcinilor unor plante gazdă. care parazitează pe 36 Fig. practic. parazitând pe rădăcinile unor foioase . este cunoscută sub denumirea populară de "muma pădurii". din care pornesc haustorii. 5. pentru a împiedica fructificarea şi răspândirea seminţelor sale.16). Combaterea ei din culturile de trifoi se face prin decuscutare: seminţele de cuscută au acelaşi aspect cu cele de trifoi. amestecate cu cele de cuscută. cu totul diferite de cele proprii. 2006) . Tulpina poartă numeroase flori.

Orobanche). aceste rădăcini formează umflături. Prezenţa clorofilei la unele parazite. pe care îi introduc în ţesutul lemnos din corpul altor plante.rădăcinile şi tulpinile de Cissus din insula Sumatra. care atrage anumite insecte polenizatoare (din grupa muştelor) şi care este diametral opus cu aspectul său deosebit. verzi.  organele de înmulţire . Ele absorb însă selectiv substanţele organice ale plantei gazdă. arată că ele provin din plante autotrofe.Rafflesia arnoldi (d. ▪ Nutriţia plantelor semiparazite Plantele semiparazite au frunzele verzi. întrucât îşi procură carbonul necesar pentru sinteza substanţelor organice proprii atât pe cale autotrofă. care nu le permite să absoarbă o cantitate suficientă de apă şi săruri minerale din sol.  rădăcinile lipsesc (de exemplu la Cuscuta) sau sunt reduse. Din grupa plantelor mixotrofe fac parte plantele semiparazite şi cele carnivore. 37 . recurgând la diferite substanţe organice şi anorganice pe care le iau de la alte organisme.17 . la Orobanche). într-o măsură mai mică şi cu substanţe minerale de la planta gazdă.  culoarea tulpinii şi a frunzelor nu este cea verde. plantele parazite transpiră slab şi din această cauză vasele lor de lemn sunt slab dezvoltate. dar prezintă şi haustori.organe de fixare şi de sugere.florile şi seminţele sunt numeroase. cât şi pe cale heterotrofă. în acelaşi timp sunt holoparazite. În vecinătatea rădăcinilor altor plante. la Orobanche. de carne stricată. Toate sunt specializate.Plante mixotrofe Plantele mixotrofe se caracterizează printr-o nutriţie mixtă.Viscum şi Loranthus (familia Loranthaceae).  lipsind frunzele sau acestea fiind reduse. Rădăcinile lor sunt relativ mici şi lipsite de peri absorbanţi. iar. prin fotosinteză. deci posedă pigmenţi clorofilieni. adică se aprovizionează cu substanţe organice. de 1 m în diametru. ca urmare a faptului că au un sistem radicular foarte slab dezvoltat. Euphrasia (familia Scrophulariaceae). 5. neputându-se dezvolta în lipsa plantelor gazdă. nici chiar seminţele nu germinează în lipsa substanţelor chimice emise de rădăcinile plantei gazdă. Se consideră că toate semiparazitele din cadrul acestei familii sunt capabile să-şi sintetizeze singure substanţe organice prin fotosinteză. KOSTÎCEV. Pedicularis. La unele (Lathraea. aceste plante sunt hidroparazite. La fanerogamele parazite au apărut unele modificări morfologice:  organele asimilaţiei clorofiliene . Conform părerii lui S.  apar haustorii . de exemplu la cuscută.brună (excepţie face nuanţa verzuie la Cuscuta. parazitând numai una sau un grup restrâns de specii. http//) Caracterizarea generală a fanerogamelor parazite Fanerogamele parazite sunt obligate la viaţa parazitară. are o floare enormă. Thesium (familia Santalaceae). ci una galben. cu un miros caracteristic. cuscuta nu absoarbe salicina din ramurile de salcie şi nici substanţele aromate din cânepa pe care o parazitează.frunzele .la Lathraea şi Orobanche. neplăcut. . Reprezentanţii familiei Scrophulariaceae au toţi tulpini cu frunze mari. Cunoaşterea nutriţiei şi biologiei plantelor parazite este deosebit de importantă pentru realizarea combaterii lor. din care pornesc haustori ce pătrund în rădăcinile plantelor învecinate. Fig. iar haustorii le servesc numai pentru aprovizionarea de la plantele gazdă cu apă şi cu săruri minerale. de culoare roşie-portocalie (este cea mai mare floare cunoscută). Melampyrum. de exemplu. Dintre plantele semiparazite. în ţara noastră se întlnesc reprezentanţi ai genurilor Rhinanthus.P.lipsesc complet la Cuscuta sau sunt reduse . d. pentru a asigura perpetuarea speciei.

alături de alte specii semiparazite şi parazite. 5. 5. indică îmbătrânirea şi degradarea acestora. în acest sens. leguminoase etc. germinarea având loc numai la lumină (fig. Lentibulariaceae. între care Droseraceae. numeroase frunze verzi persistente.19).  Plante carnivore înzestrate cu capcane. E. Capătul tentaculelor este sensibil la excitaţie şi. de obicei. plantele carnivore se împart în trei grupe:  Plante carnivore care prind animalele cu ajutorul suprafeţei lipicioase a frunzelor lor.20). haustori în rădăcinile mai multor plante. Andronache. Frunzele acestor plante sunt transformate. Totodată. ceea ce demonstrează că Fig. 38 Fig.a.a. Vâscul (Viscum) parazitează pe ramurile de plop. De la baza tulpinii sal e pornesc prelungiri sub scoarţa plantei-gazdă şi apoi de aici haustori. După adaptările dobândite pe linie evolutivă. are Fig. la unele specii complet. cu cele de liber din tulpina plantei gazdă. Urmărind acţiunea hipotensivă a unor 2006) extracte de vâsc. adeseori aparţinând la specii diferite (graminee. că schimbul de substanţe ce are loc între vâsc şi planta gazdă ar explica imunitatea dobândită de către unele specii de plante faţă de atacul cu vâsc. din mijlocul căreia porneşte o tulpină floriferă. pe care le digeră.Rhinanthus crista-galii (d. PORA. care execută mişcări rapide în timpul capturării prăzii. de asemenea.19 . E. Când o insectă. (d. la tentaculele vecine. ce străluceşte la soare şi atrage astfel insectele (fig. 5. în organe care permit ademenirea. Acestea se curbează spre locul în care se găseşte insecta. tentaculul atins de insectă transmite excitaţia. stejar. din cauza substanţei lipicioase. http//) . iar în cazul altor specii seminţele de vâsc. unde sunt aduse seminţele de către păsări. 2006) Se consideră.Viscum album ramurile de vâsc primesc şi substanţe organice de la planta gazdă. se atinge de un singur tentacul. 68). datorită acestei însuşiri..Drosera rotundifolia (d. ale cărei frunze şi tulpini nu diferă de acelea ale fanerogamelor autotrofe (fig. molid ş. care se pun în legătură cu vasele de lemn şi. Drosera rotundifolia (roua cerului) creşte la noi în turbăriile din regiuni montane (fig. În cadrul fiecărui grup modalităţile de prindere şi digerare a prăzii prezintă numeroase particularităţi. aduse ulterior pe ramurile lor. absorbind apoi diferitele substanţe organice solubilizate prin digestie.POP. 5. funcţie de planta gazdă. prin piciorul său. iar limbul frunzei execută o mişcare. Planta are rădăcini destul de slab dezvoltate şi o rozetă de frunze bazale.RADU au constatat că acestea diferă. nu se mai poate desprinde de acesta. păr.18 . Aceste specii devin indiferente la atac. Nepenthaceae ş. iar la altele parţial.18). recoltat de pe plante gazdă aparţinând unor specii diferite. păducel. mai rar. capturarea şi reţinerea acestor animale mici. prind animale mici. care îndeplinesc fotosinteza. ▪ Nutriţia plantelor carnivore Plantele carnivore fac parte din mai multe familii.  Plante carnivore înzestrate cu urne. Tulpina sa. D. Pe faţa superioară a frunzelor se găsesc tentacule marginale lungi şi tentacule centrale mai scurte şi dispuse pe restul suprafeţei limbului. Prezenţa sa abundentă în păşuni. ramificată dichotomic. Ele au organe verzi.20 . ROŞCA şi A. Tentaculele secretă o substanţă lipicioasă. Rădăcinile sale sunt lungi şi subţiri. nu mai germinează. atrasă de secreţia lipicioasă a tentaculelor. Andronache. măr. O singură plantă semiparazită emite. prin care faţa lui superioară devine concavă. 5. 5.O specie semiparazită întâlnită mai ales în păşunile şi fâneţele din zonele de deal şi de munte este Rhinanthus crista-galii. lipsite de peri absorbanţi.).

(d. alcătuiţi din celule secretoare ce produc un suc digestiv. http//) Fig.22). prinzânduse de ramurile arborilor din jur. prevăzute cu numeroşi ţepi lungi pe margine (fig. nici un rol în prinderea prăzii. iar capătul acestei porţiuni se continuă cu o urnă. Acest lichid provine în urma secreţiei glandelor digestive şi. În urma încercărilor de a scăpa din capcană. Apoi frunzele îşi reiau poziţia normală. evaporarea lichidului din urnă şi pătrunderea apei de ploaie în interiorul ei. 5.Dionaea muscipula imagine generală a frunzelor transformate în capcană (d. cu funcţie de cârcel.25 . cu acizi organici şi enzime proteolitice (fig. Pe suprafaţa limbului foliar se găsesc două feluri de peri: peri glandulari pedicelaţi. Ea este apoi digerată de enzimele proteolitice emise de plantă. 5. Dionaea muscipula se întâlneşte în mlaştinile din pădurile Americii de Nord şi de Sud. Urnele sunt foarte frumos colorate. Capacul urnei nu are. Frunzele formează o rozetă bazală. ce produc o substanţă lipicioasă.Pinguicula vulgaris (d. situată sub deschiderea urnei şi cad din nou la fundul acesteia. În cele din urmă insecta nu se mai poate mişca şi este asfixiată de substanţele lipicioase emise de plantă. ci are rolul de a împiedica. în încercările http//) lor de a se elibera. 5. Cele două jumătăţi ale limbului sunt aşezate una faţă de cealaltă sub un unghi de 60-90o şi au câte trei peri 39 Fig. ce se continuă cu o porţiune scurtă. iar substanţele rezultate sunt absorbite de către perii sesili şi de către marginile limbului frunzei.24 . Madagascar etc. tentaculele revin la poziţia iniţială. Insectele atrase de culorile vii ale urnelor şi de sucul dulce secretat de glandele nectarifere se apleacă pe marginea netedă a deschiderii urnelor. care se îndoaie în sus şi acoperă insectele. prin nervura mediană. în parte. care se continuă cu o porţiune lungă. Excitaţia produsă de către insecte este transmisă la marginile limbului foliar. Insectele ajunse pe suprafaţa frunzei sunt reţinute de substanţa lipicioasă secretată de perii glandulari. sub care se găsesc glande nectarifere. prinzând alte insecte. până la aminoacizi. 5. substanţe ce-i astupă stigmele. pentru a ajunge la nectar şi alunecă înăuntru. Pinguicula vulgaris (foaie groasă) creşte în locuri umede de munte (fig. întrucâtva. Fiecare frunză are peţiolul lăţit. Sumatra. din apa de ploaie care pătrunde în urnă în timpul precipitaţiilor.21). Au frunze cu partea bazală lăţită. filiformă şi apoi cu limbul împărţit. mai mare de peri. la gura căreia se găseşte un căpăcel. ale căror produse de secreţie sunt dulci. Fig. Ele nu mai pot ieşi din urnă deoarece alunecă de pe suprafaţa netedă. iar frunza poate să-şi reia activitatea. orientaţi în jos. iar pe faţa internă a căpăcelului şi pe marginea interioară a gulerului au numeroşi peri lucioşi. cât şi la nivelul unor peri epidermici mai mici. insectele cad http//) epuizate la fundul urnei.21 . rămânând ulterior în permanenţă în poziţie deschisă. filiformă.Pinguicula vulgaris – detaliu privind capturarea prăzii (d. cu rol asimilator. ce seamănă cu un limb foliar. Borneo. El nu închide urna în urma capturării insectelor. cu rol asimilator. Acest căpăcel se deschide numai după maturarea urnei.25). pentru prinderea insectelor şi peri sesili. 5. Digestia durează 1-3 zile. http//) .23) cresc în pădurile din insulele Oceanului Indian. iar părţile nedigerabile (resturile chitinoase) ale insectei cad de pe frunze.Nepenthes sp. pe măsură ce ele ating un număr Fig. 5. iar secreţia acestei substanţe devine mai abundentă. fiind îndepărtate de vânt şi ploi.favorizând ataşarea unui număr mai mare de tentacule pe insectă. 5. 5. Reprezentanţii genului Nepenthes (fig.22 . deci. care sunt absorbiţi atât la nivelul tentaculelor. Insectele sunt digerate de sucurile digestive produse de glandele digestive. unde se îneacă în lichidul existent aici. în două jumătăţi egale.

ce duce la continuarea mişcării de închidere a capcanei. care se ridică deasupra oglinzii apei (fig. între cele două jumătăţi ale limbului rămâne un spaţiu destul de mare. care sunt ovale şi reprezintă capcanele pentru prinderea micilor animale acvatice. 5. ce sunt luate de vânt. Insecta prinsă şi ucisă începe să fie digerată cu ajutorul enzimelor proteolitice din compoziţia sucurilor produse de numeroase glande digestive. Într-o – urne capcană (d. În urma acestei mişcări. Produşii de digestie se absorb de către celulele stratului intern al peretelui urnei.senzitivi. de asemenea. urna prezintă o mică deschidere.27 . Drosophyllum lusitanicum (fig. Maroc. 5. Deşi nu moare în toate cazurile. ating perii senzitivi de pe marginea acestora. http//) 40 . Cele două jumătăţi ale limbului se îndoaie foarte repede în sus (într-un interval de 0. vulgaris şi U. Aldrovanda vesiculosa este. frunza nu mai prinde alte insecte. Portugalia. Aceasta prinde animalele mici acvatice şi le digeră într-un mod asemănător cu Dionaea. formând urne înalte de 60 – 70 cm. dar se continuă până când cele două jumătăţi ale limbului se ating complet. Prada este digerată de enzimele produse de glandele secretoare. prin îndepărtarea căpăcelului. Când o insectă ajunsă pe frunză atinge doi din perii senzitivi. urna execută o mişcare de dilatare. prinzând insecta în capcană. 5. după consumarea oxigenului existent sub formă solvită în apa din urnă. care caută adăpost între frunzele de Fig. http//) fracţiune de secundă (1/16). http//) Fig.26 . 5. Sarracenia flava creşte în regiunile mlăştinoase ale Americii de Nord (fig. minor (otrăţelul de baltă) creşte în ţara noastră în lacurile de la şes. cu frunzele mici. Apoi căpăcelul se închide şi animalul moare asfixiat. Pereţii lor sunt formaţi din două straturi de celule şi sunt fixate de plantă printr-un peduncul. în parte ramificaţi. ce pornesc de lângă nervura mediană şi sunt orientaţi spre marginile limbului.Sarracenia flava (d. La un interval de 15-20 minute urna devine capabilă să reia capturarea prăzii (până ce se umple cu animalele pradă).Aldrovanda vesiculosa (d.26). ce produce sugerea apei şi a animalului respectiv în urnă. 5. Fig. cu excepţia florilor. cu speciile U. frunza se deschide după 8-20 zile. Este cultivată de localnici în ghivece. Animalele acvatice mici.29) creşte pe ţărmurile uscate din Spania. Genul Urticularia. 5. fixate pe câte un pedicel. în imediata vecinătate a nervurii mediane.01-0.02 secunde) de-a lungul nervurii mediane iar ţepii de pe marginile uneia dintre jumătăţile limbului pătrund în intervalele dintre ţepii celeilalte jumătăţi.27). ce se produce printr-o scădere bruscă a fenomenului de turgescenţă a celulelor situate pe partea superioară a limbului. ce se găsesc pe suprafaţa limbului şi substanţele rezultate în urma digestiei determină o excitaţie. eliminând resturile nedigerate. În funcţie de mărimea prăzii.28). La noi trăieşte în bălţile din Delta Dunării şi în Lacul Snagov. Această mişcare se produce mai încet decât prima. strângând complet prada. În jurul acestei deschideri se află câţiva peri senzitivi lungi. funcţionând ca organ de capturare a prăzii doar o singură dată în viaţa ei. aşezate în verticile (fig. astupată de un căpăcel ce se deschide spre interior. o plantă acvatică submersă. având întregul corp în apă. Frunzele sunt fin ramificate şi poartă. În partea opusă pedunculului.Utricularia inflata Utricularia. în vederea combaterii muştelor din locuinţe. 5. numeroase urne numite utricule. Aceste urne au 1-2 mm. excitaţia produsă este transmisă la limb.28 .

(d. preluate de plantele carnivore din prada capturată. după capturarea prăzii. îndeosebi a acidului uric.Drosophyllum sp. Rezultă că sensul nutriţiei carnivore constă în aprovizionarea acestor plante cu substanţe minerale nutritive (în special azotate şi fosforilate). astfel. de exemplu. Dionaea) glandele digestive încep să producă secreţia lor doar în momentul capturării prăzii. S-a demonstrat. Glandele secretoare de enzime digestive realizează în acelaşi timp şi absorbţia produşilor de digestie. Majoritatea plantelor carnivore trăiesc în natură în staţiuni sărace şi. Ca urmare. http//) x x x Sucurile secretate de glandele digestive ale tuturor plantelor carnivore conţin enzime. aceste substraturi conţin cantităţi insuficiente şi din alte săruri minerale. La unele genuri precum Drosera şi Nepenthes enzimele sunt prezente în permanenţă în lichidele secretate. în condiţii mai bune. mlăştinoase. trăieşte în locuri umede. Sistemul radicular al multor plante carnivore este slab sau chiar foarte slab dezvoltat. De asemenea. cu săruri minerale. în cazul când li se administrează ca hrană suplimentară insecte. cum ar fi Utricularia şi Aldrovanda. în mod experimental. modul de hrănire mixotrof. pe baza bibliografiei propuse. ţinându-le cu rădăcinile în apă distilată. Întrebări: • Ce tipuri de simbioză în lumea vegetală cunoaşteţi ? • Care sunt principale reacţiile morfo-anatomo-fiziologice manifestate de plantele gazdă în urma atacului unui organism parazit ? Temă: Detaliaţi.29 . dar mai puţine ca număr. Nici una dintre plantele carnivore terestre nu posedă micorize. iar la unele genuri. foarte sărace în substanţe minerale.Fig. procesul fiind indus de prezenţa unor substanţe azotate. precum proteaze. de asemeni. care să le permită aprovizionarea. substanţele azotoase. Aceştia inhibă puternic dezvoltarea bacteriilor nitrificatoare şi a celorlalte bacterii care participă la circuitul azotului. fotosinteza. caz în care produc. aceste substraturi sunt sărace în compuşi minerali cu azot. 41 . în special compuşi cu fosfor şi potasiu. în cazul când sunt crescute pe soluţii minerale complete. uneori. care sunt absolut necesari în nutriţia minerală a plantelor. Nici o plantă carnivoră nu dispune în echipamentul ei enzimatic de enzime capabile să descompună chitina. 5. Plantele carnivore pot creşte şi în lipsa nutriţiei cu animale. care se găseşte în cantităţi mari în excrementele insectelor. Drosera. esteraze şi fosfataze acide. în timp ce la reprezentanţii altor genuri (Pinguicula. că se pot dezvolta normal. De asemenea. în care substratul conţine cantităţi mari de acizi humici. le intensifică. dovedindu .se. iar în cazul speciilor adaptate la mediul acvatic intervin şi în absorbţia apei din capcane. precum şi în lipsa hranei animale. Speciile de Drosera şi Pinguicula asimilează CO2 la fel de intens ca şi plantele fotoautotrofe ce trăiesc în aceleaşi medii. iar talia lor este mai mică. că plantele carnivore pot fi crescute. rădăcinile lipsesc complet. flori şi seminţe cu putere de germinaţie normală. ceea ce îngreunează foarte mult nutriţia minerală a plantelor din aceste staţiuni. totuşi. în mod considerabil.

Calea de migrare prin parenchimuri este totdeauna foarte scurtă. organelor vegetale sau a plantei luată ca întreg şi pot reprezenta. de asemenea.Transportul sevei brute şi sevei elaborate în plante caloză. taninuri. mai ales primăvara. TRANSFORMAREA. un material de rezervă valoros pentru plantă. proteine. întrucât majoritatea tuburilor ciuruite sunt obturate în timpul iernii prin dopuri de Fig. translocaţia poate fi ascendentă sau descendentă. o periodicitate anuală. înglobează întreaga energie necesară desfăşurării biosintezelor celulare.enzime. lipide şi. încă neelucidat pe deplint.cuprind un grup larg de produşi cu rol specific în viaţa organismelor biosintetizatoare. 42 . Din acestea ia naştere. ce determină o anumită specificitate în desfăşurarea metabolismului fiecărei specii vegetale. producătoare de noi substanţe organice. unde sunt implicate în procesele de întreţinere a vieţii celulelor şi de creştere a acestora sau sunt depuse sub formă de substanţe de rezervă (Fig.în principal prin floem şi în mică parte prin xilem. alcaloizi. Există. În liber. în acelaşi timp. răşini. transformări care au loc în plante într-o desfăşurare alternativă sau concomitentă de procese contrarii de asimilaţie şi de dezasimilaţie. Viteza de conducere variază şi în funcţie de natura substanţelor. transportul mai rapid al acestor substanţe are loc prin tuburile ciuruite ale liberului. ►Substanţele sintetizate prin metabolismul primar al organismelor vii plante şi animale) poartă denumirea de produşi metabolici primari şi sunt reprezentate de trei clase mari de substanţe: glucide. vitamine.reprezentate prin glucide. Aceste procese sunt interdependente şi se află în strânsă relaţie cu condiţiile de mediu înconjurător. 6. în cazuri speciale (de inaniţie accentuată) prin proteine. Transferul substanţelor asimilate este mult mai intens ziua : cam de 3-4 ori mai intens decât noaptea. uleiuri eterice. de condiţiile externe şi de starea fiziologică a plantelor. prin procese complexe de metabolism. lipide. Î Circulaţia substanţelor nou asimilate se face prin toate ţesuturile vii. aproape toată materia organică existentă în natură. după perioada de repaus. însă pe parcursul perioadei de lumină exportul substanţelor organice din frunze se maschează prin fotosinteză. (prezentare http//) schematică) (d. ca produs direct sau indirect al activităţii fotosintetice a plantelor verzi. Migrarea substanţelor organice în plantă se face sub formă de soluţie .6. compuşii organici se împart în 3 categorii:  substanţe plastice. Translocaţia are loc în tot cursul zilei. 6. în special glucoza şi mai puţin fructoza. fenomenul fiind denumit translocaţia substanţelor asimilate. ţesutulrilor. TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE ÎN PLANTE Primii produşi ai fotosintezei sunt glucidele simple.  substanţe energetice .seva organică elaborată . formative sau de constituţie .1 . În funcţie de rolul îndeplinit în viaţa organismului vegetal.  substanţe cu rol secundar . Majoritatea substanţelor organice translocate în plantă se "exportă" din frunzele mature. Un rol esenţial în sinteza şi în transformarea materiei organice vegetale revine biocatalizatorilor. Produşii primari ai fotosintezei sunt integraţi într-un complex de transformări metabolice radicale. în această grupă intră celuloza şi substanţele proteice complexe. care sunt protein. glicozizi (glicozide). material ce va fi utilizat la reluarea ciclui de viaţă. ceea ce încetineşte mult translocaţia sevei elaborate. în această grupă întră diverşi acizi organici. Substanţele asimilate în decursul anabolismului circulă în plantă de la locul de formare spre locurile de utilizare.1).servesc la alcătuirea structurală a celulelor. fitoncide etc. în special prin parenchimurile frunzelor sau organelor de rezervă.

Hemicelulozele se depun în seminţele de lupin. ●Substanţele de rezervă de natură glucidică cuprind: monozaharidele. condiţii care să asigure calitativ utilizarea ulterioară a materialului astfel conservat. pornirea lor în vegetaţie. aceste substanţe nu au însă un rol de rezervă.Migrarea substanţelor organice în parenchimuri. Spre deosebire de celelalte substanţe. peptide şi protide. iar substanţele pectice se depun în bulbii plantelor din familiile Liliaceae şi Orchidaceae. în urma răsăririi şi a formării primelor frunze. ●Proteinele se acumulează în cantităţi mari în seminţele plantelor leguminoase şi într-o cantitate mai mică în cele de la graminee. iar în organele de rezervă ţesuturile de înmagazinare sunt parenchimurile lemnoase sau liberiene secundare. ricin şi cafea. numită şi "transfer orizontal". ►Substanţele sintetizate prin metabolismul secundar reprezintă o grupă largă de substanţe ordonate în diferite clase. la sfecla de zahăr. fructoză în mere şi tomate. totodată şi selectiv. în parenchimul liberian şi cel lemnos. metabolic şi mai rapid decât transportul prin difuziune. În tulpini şi ramuri.viaţa plantelor bienale şi perene. inulina. odată cu sosirea primăverii. fructoză. polizaharide. În general. floem şi razele me-dulare. Migrarea substanţelor organice în parenchimuri este un transport activ.în perioadele nefavorabile pentru vegetaţie . hemicelulozele şi substanţele pectice. Combinaţiile chimice sub forma cărora se pun în rezervă aceste substanţe sunt. tei. usturoi) se depun cantităţi mari de glucoză şi fructoză. În bulbii unor plante (ceapă. dizaharide.seminţe. zaharoză) se depun în parenchimul cortical şi cel al razelor medulare. Păstrarea acestor organe în timpul iernii în depozite trebuie să se facă în condiţii speciale de temperatură şi de umiditate. cum este zaharoza. Substanţele de rezervă din seminţele pornite în germinare nu se consumă nici pe jumătate până la apariţia plantulelor provenite din embrionii lor. rizomi. principala substanţă de rezervă din rădăcini şi rizomi este inulina. precum şi a acelor părţi din plante care formează indivizi noi şi. pe baza unor proprietăţi comune. tuberculi şi cele depozitate în fructe prezintă o deosebită importanţă din punct de vedere economic. ●Lipidele şi lipoizii se depun ca substanţe de rezervă mai ales în seminţele speciilor oleaginoase. La plantele din familia Compositae. rădăcini. Acest transport este. În frunze celulele fotosintetizante nu sunt prea îndepărtate de ţesutul liberian. în: scorţă. dar şi în tulpinile şi ramurile plantelor lemnoase. precum şi în măduvă. La plantele bienale în primul an de viaţă se acumulează cantităţi mari de zaharoză în rădăcini (de exemplu. se face pe distanţe scurte. lucernă. nuc. substanţele organice din organele de rezervă se găsesc în exces şi sunt în stare să asigure . În aceste seminţe depunerea lor se face sub formă de acizi aminici. deşi plantulele sunt deja capabile să se hrănească autotrof.numite încă şi produşi metabolici secundari . Principala polizaharidă de rezervă este amidonul. În afară de rolurile pe care le au în viaţa plantelor. Depuneri de lipide se întâlnesc şi în tulpinile şi ramurile plantelor lemnoase . alburn. apoi. de asemenea. caracteristice diferitelor specii de plante şi organelor acestora de depozitare. ce se depune în cantităţi mari în seminţe. Aceste substanţe . Organele în care sunt depozitate substanţele de rezervă diferă foarte mult în funcţie de specie. tuberculi.salcâm. precum amidonul. în timpul biosintezei 43 • • • . întrucât organele de depozitare ale unora dintre plante reprezintă surse utilizate în alimentaţie sau surse de materii prime în industria alimentară. care sunt conduse din frunze în diferite organe ale plantelor. substanţele de rezervă (glucoză. În fructe se depun glucide solubile: glucoză în boabele de struguri.se formează din substanţele plastice. cum ar fi glucoza şi fructoza. substanţele de rezervă sunt utilizate în cea mai mare parte în anul următor depunerii lor. substanţele organice de rezervă din diferite organe . 14-26% din substanţa uscată o reprezintă zaharoza de rezervă).

Prin fermentaţie. vitamine. lipidele. Energia necesară diferitelor procese vitale care au loc în plante la nivelul celulei se eliberează. În procesul de fotosinteză se formează substanţe organice complexe. glicozizi (glicozide). sterolii. terpenele. 7. fitoncide (substanţe antibiotice de natură vegetală) etc. Astfel de procese sunt: sinteza proteinelor. deci într-un proces opus fotosintezei. prin fotosinteză creşte deci potenţialul energetic al plantei.şi degradării lor. 44 . în absorbţia şi transportul substanţelor nutritive. cum sunt proteinele. Energia eliberată mai poate fi folosită şi la menţinerea potenţialului electric din plantă. Respiraţia constă din oxidarea substanţelor organice cu ajutorul oxigenului. O altă cale prin care organismele vii îşi procură energia este fermentaţia. pH etc. Cea mai mare parte din energia necesară plantelor se obţine în procesul aerob de respiraţie. în timp ce respiraţia are loc la temperatura mediul ambiant. în timp ce respiraţia se produce lent. RESPIRAŢIA PLANTELOR Importanţa respiraţiei pentru viaţa plantelor Desfăşurarea normală a proceselor fiziologice în plante presupune consumarea unei mari cantităţi de energie. se eliberează o cantitate mică de energie. altele se acumulează şi se depozitează în diferite ţesuturi. 7. ea se deosebeşte de aceasta din urmă prin faptul că arderea combustibililor decurge la temperatură înaltă. nu este decât energie solară transformată. uleiuri eterice. prin care degradarea substanţelor organice utilizate ca substrat se face numai parţial. plantele iau din aer oxigen şi elimină CO2 (fig. în procesul de respiraţie. Prin respiraţie substanţele organice complexe formate în fotosinteză sunt transformate în compuşi din ce în ce mai simpli. lipidelor. de fapt. cu care ocazie se eliberează treptat energia chimică înglobată în aceste substanţe. alcaloizii etc. în procesele de creştere şi dezvoltare. ce se depun în plante ca substanţe de rezervă (glucoză. Întrebare: Care sunt tipurile de produşi de metabolism existenţi în corpul plantelor (funcţie de rolul îndeplinit)? Temă: Prezentaţi pe scurt. În condiţii normale. Aceste substanţe conţin energie chimică potenţială care. Produşii metabolici intermediari sunt folosiţi la sinteza produşilor finali. utilizând bibliografia avută ca bază de studiu. printre produşii finali ai proceselor rămânând întotdeauna şi compuşi organici mai simpli. răşini. Această grupă de substanţe cuprinde o gamă largă de compuşi: acizi organici. rolul produşilor metabolici primari şi secundari. Arderea combustibililor este violentă. referindu-se la originea şi nu la importanţa lor. Aceste deosebiri relativ mari se datoresc faptului că în respiraţie intervin enzime a căror activitate este influenţată de temperatură. care se formează în acest proces. Pentru viaţa plantelor şi a animalelor procesul de respiraţie este important prin energia pe care o eliberează şi prin produşii intermediari şi finali. în respiraţie sunt oxidate numai o parte din substanţele de rezervă. Unele dintre ele se elimină din organism. în procesele de polimerizare. în principal.1). Termenul de substanţe secundare se utilizează numai în sens convenţional. taninuri. în timp ce în combustia violentă sunt consumate toate substanţele organice. Respiraţia este adesea asemănată cu arderea unor combustibili. alcaloizi. proteine). Procesul de respiraţie se exteriorizează prin schimbul de gaze ce are loc între plantă şi mediu. vitaminelor etc. lipide. Energia eliberată este folosită în procesele endoterme de sinteză.

de asemeni. acid succinic. Echipamentul enzimatic care provoacă seria de transformări biochimice în respiraţie prezintă. cum sunt CO2 şi H2O. Pătrunderea oxigenului în organismele vii se face în mod diferit la plante. Respiraţia la plante se produce la nivelul condriozomilor din toate celulele vii. aşa de exemplu. ce folosesc pentru oxidarea substanţelor organice proprii. după cum reiese din ecuaţia de bilanţ a respiraţiei aerobe: C6H12O6 + 6O2 ------------- 6CO2 + 6 H2O + 686 kcal. Aceste acumulatoare energetice ale celulei au Fig. O particularitate importantă a energeticii celulare în orice organism viu constă în faptul că energia eliberată în respiraţie este înmagazinată în mod obligatoriu în combinaţii macroergice fosfatice de tip ATP şi ADP. Catabolizarea unei substanţe organice implică două etape principale. aşa cum sunt plămânii la organismele animale. iar anumite microorganisme produc acid butiric. Majoritatea plantelor superioare aparţin acrobiontelor. Milică şi colab. acid citric etc. acizi aminici etc. prin oxidarea unei molecule gram de glucoză rezultă 686 kcal. 1982) Mecanismul respiraţiei aerobe În procesul de respiraţie aerobă se consumă cantităţi relativ mici de substanţe organice din rezerva existentă în plante. glicerină. într-o oarecare măsură. sub forma grupărilor macroergice fosfo-rilate (d. După ŞT. Prin aceste oxidări. Fig. animale şi microoganisme. ATP-ul din condriozomii celulei se schimbului respirator la încarcă şi se descarcă mereu. A. acid fumaric.Schema o deosebită importanţă. 20 grame amidon pe zi. 7. 45 . Încărcarea şi descărcarea ATP-ului este înlesnită de enzime specifice.2 – Componentele participante în procesul de respiraţie aerobă. ca şi mecanismul chimic al respiraţiei la plantele superioare să difere. RESPIRAŢIA AEROBĂ Este caracteristică organismelor aerobionte. din apă sau din atmosfera solului. anumite particularităţile distincte. acizi graşi. în medie. Tipuri de respiraţie la plante După modul cum se realizează oxidările în procesul respirator. în următoarea succesiune: ▪Hidroliza (fosforoliza) în moleculele organice elementare de oze.1 . Animalele produc prin respiraţie CO2 şi H2O. se deosebesc două tipuri de organisme: aerobionte şi anaerobionte. de acela al animalelor şi al microorganismelor. PETERFI un m2 de suprafaţă foliară acumulează.7. Fenomenele respiratorii sunt procese oxido-reducătoare ce se realizează cu sau fără oxigenul atmosferic (respiraţie aerobă sau anaerobă). care sunt substanţe lipsite de energie (fig. organismele aerobionate eliberează mari cantităţi de energie. http//) care se găseşte. din care se consumă prin respiraţie 1 gram. drojdia de bere elimină alcool eticlic şi CO2. înglobate în condriozomi. ci în eliberarea de energie. oxigenul liber din aer. numite ATPaze. cu degajare de CO2 şi energie. în strânsă legătură cu cerinţele celulei în plantele superioare (d.Esenţa procesului de respiraţie constă însă nu în schimbul gazos.. unele bacterii elimină acid lactic. O astfel de oxidare complexă se încheie cu formarea unor produşi de echilibru chimic. 7. ceea ce determină.2). deoarece permit consumul eşalonat al energiei în diferite procese celulare endotermice.. Plantele nu dispun de organe specializate în îndeplinirea respiraţiei.

Plantele cu aerenchim bine dezvoltat însă. care reclamă consum de energie. secreţiile de nectar etc. Aeraţia solului exercită un rol deosebit de important în viaţa plantelor. prin accesul oxigenului din aer în sol. Energia eliberată în catabolism este folosită în: • sintezele din anabolism. la 5% O2 vârfurile de rădăcini respiră cu intensitate de 2 ori mai redusă decât la 20% O2. Factorii externi Factorii de externi care influenţează procesul de respiraţie al plantelor sunt: temperatura. iar la 1% O2 încetează. 46 .. chiparosul de baltă – Taxodium canadense. care posedă un sistem de rădăcini respiratorii numite pneumatofori). La concentraţii de peste 10% O2. urcarea apei prin presiunea radiculară. • producerea de căldură. Pentru plantele heterotrofe alimentele consumate (molecule organice) sunt purtătoarele energiei chimice necesare pentru desfăşurarea funcţiilor lor. Cu cât solul este mai bine afânat. În astfel de soluri plantele cresc bine şi se dezvoltă normal. nu resimt insuficienţa O2 din atmosfera solului şi respiră aerob normal (de exemplu orezul – Oryza sativa – cu aerenchim dezvoltat. umiditatea solului şi a aerului. ce este transformată în energie chimică potenţială şi trecută în substanţele organice sintetizate din compuşii minerali. • producerea – eventual – a luminii (bioluminiscenţa) şi a electricităţii. care sunt endogonice şi care reprezintă la plante principalele consumatoare de energie. Ansamblul fenomenelor de desmoliză constituie respiraţia celulară sau oxidarea biologică. accesul oxigenului este uşurat. Factorii de mediu care influenţează procesul de respiraţie a. mişcările de ansamblu ale diferitelor organe. Plantele fotoautrotrofe captează energia luminii. care se pierde prin radiaţii. iar la concentraţii mai mici de 3% O2. ea nu este necesară plantelor şi determină randamentul cuplajului reacţii exergonice – procese enedergonice. unele substanţe minerale din sol. respiraţia rădăcinii decurge intens aerob. • ATP-ul este capabil de a înmagazina şi apoi de a ceda.▪Desmoliza – prin care moleculele elementare sunt degradate total până la CO2 şi H2O. acesta devine cu totul insuficient şi rădăcinile respiră numai anaerob. accesul oxigenului din aer este greu de realizat. • Concentraţia în oxigen şi dioxid de carbon din mediu. • efectuarea lucrului mecanic celular. iar respiraţia la nivelul rădăcinii se desfăşoară normal. iar energia chimică folosită în sintezele primare provine din energia luminii solare. Rădăcinile plantelor respiră intens şi au nevoie de cantităţi importante de oxigen. respiraţia aerobă se micşorează considerabil. În celulele asimilatoare respiraţia de întreţinere are rolul de a furniza energia chimică necesară menţinerii structurilor acestor celule. care este reprezentat în principal prin ATP. de asemenea. iar plantele cresc anevoios. • Oxidările respiratorii produc energie înmagazinată parţial în ATP. condiţii nefavorabile procesului de respiraţie. În solurile cu materie organică multă se formează cantităţi importante de CO2. Dacă O2 din sol scade sub concentraţia de 5%. slab aerisite. cu exces de umiditate. fapt ce rezultă din următoarele constatări: • biosintezele reclamă totdeauna prezenţa ATP-ului. ceea ce creează. circulaţia substanţelor elaborate. lumina. energie. în anumite condiţii. mişcările flagelilor. gutaţia. Energetica procesului de respiraţie aerobă Energia eliberată în cursul oxidării substanţelor organice cu înalt potenţial energetic permite realizarea în celule a diverselor procese. concentraţia în oxigen şi dioxid de carbon. pe cale fermentativă. în timp ce în solurile înţelenite. care determină mişcările intracelulare. traumatismele etc. respiraţia rădăcinilor este redusă. Ciclul energetic catabolism-anabolism necesită un agent de legătură. Acesta este cazul majorităţii plantelor de cultură. cu degajare de energie.

după o anumită perioadă de timp. puternic împiedicat şi sub mantaua de asfalt a bulevardelor. iodacetaţii. anumiţi inhibitori şi îngrăşăminte folosite în agricultură exercită influenţe variate asupra respiraţiei diferitelor organe vegetale. Uleiurile de hidrocarburi intensifică respiraţia mai mult la frunzele tinere. apoi descreşte progresiv. în fenomenul denumit climacterix. Cu cât respiraţia este mai intensă în faza de maturare a fructului. • Ţesutul şi organul. Celulele vaselor liberiene respiră mai intens decât celulele parenchimului liberian şi mai slab cele din parenchimul medular şi de depozitare. în funcţie de specia de plantă. Ritmul crescut al respiraţiei în urma rănilor durează timp de 6-9 zile. îndeosebi la gineceu. rădăcinile tuberizate aflate în repaus respiră cu o intensitate foarte scăzută. odată cu creşterea lor în dimensiuni şi cu maturarea. care reduc intensitatea respiraţiei. Ţesuturile vegetale fiziologic active se caracterizează printr-un nivel de intensitate respiratorie mai ridicat în comparaţie cu ţesuturile slab active fiziologic. comparativ cu aceleaşi organe aflate în stare de viaţă activă. intensitatea respiraţiei este mare şi scade apoi. un tubercul de cartof secţionat respiră. De exemplu. Meristemele apicale (primare) şi meristemele laterale (secundare – cambiul şi felogenul) respiră mai intens decât parenchimurile. La plantele aflate în stare de viaţă activă respiraţia este redusă la rădăcină. care are o intensitate respiratorie mai mare comparativ cu celelalte componente florale: androceu. mai ales la schimbarea culorii. La fructele unor specii respiraţia se intensifică mult la maturare. dietilditiocarbamaţii etc. în general. în formare. Erbicide. când sunt aplicate pe faţa inferioară a limbului foliar. Apar în acest caz substanţe volatile de tipul esterilor acizilor acetic. cu cuticula mai subţire. în cazul când acestea se găsesc în soluri inundate. ştiind că dacă organul este rezistent.Conţinutul de O2 poate deveni. nivelul respiraţiei se reduce la minimum. dar scade. intensitatea respiraţiei scade şi are loc supramaturarea fructelor. datorită conţinutului de apă redus. Factorii interni • Vârsta plantei. fapt ce explică dispariţia în masă a unor arbori şi arbuşti ornamentali. care influenţează asupra gustului şi aromelor fructelor. Seminţele tinere. de faza de vegetaţie şi de condiţiile de mediu. de asemenea. Determină. precum şi alcool etilic sau aldehidă acetică. • Prezenţa unor substanţe chimice. se intensifică la tulpină şi la frunză. caliciu – datorită modificărilor metabolice specifice. b. temperaturii scăzute şi acumulării inhibitorilor. într-un organ aflat în perioada de creştere activă. se menţine foarte scăzut pe toată durata repausului şi sporeşte considerabil în timpul germinării seminţelor. activităţii enzimatice reduse. variabilă cu specia. cel mai intens decurge respiraţia la flori în cursul deschiderii acestora. după care respiraţia revine la normal. factor limitant pentru germinarea seminţelor. cantitatea de CO2 eliminată este minimă. De asemenea. pentru plantele acvatice în apele stagnante. insecticide. pe măsura îmbătrânirii lui. cu atât capacitatea de păstrare este mai limitată. de patru ori mai intens decât înaintea lezării. Nu trebuie neglijată nici acţiunea inhibitoare asupra enzimelor respiratorii exercitată de unele substanţe ca azidele. tulpinile subterane. Seminţele. o intensificare a respiraţiei ţesuturilor lezate. timp de circa două ore după secţionare. comparativ cu cele bătrâne. La plantele superioare în cursul ontogenezei intensitatea maximă a respiraţiei se înregistrează în momentul germinării seminţelor. 47 . La locul traumatizat respiraţia se intensifică prin accesul sporit al oxigenului şi prin ridicarea temperaturii. respiră intens dar. • Traumatismele.. capronic. fungicide. La ramurile plantelor lemnoase şi la cerealele de toamnă intensitatea respiraţiei în timpul iernii constituie un indice fiziologic de rezistenţă la ger. corolă. Accesul oxigenului din aer este. La fructele cărnoase tinere respiraţia este intensă. datorită unei „respiraţiei de creştere” (pentru cicatrizare) ce înlocuieşte pentru moment „respiraţia de întreţinere”. de asemenea. pe măsura maturării. neareate şi pentru ţesuturile masive cu meaturile obturate prin gelificarea lamelei mijlocii.

• Starea sanitară a plantelor. La plantele bolnave, în anumite etape ale evoluţiei bolii, intensitatea respiraţiei este mult mai ridicată decât la plantele sănătoase, datorită activării sistemelor enzimatice. La plantele bolnave, modificarea intensităţii respiraţiei este determinată şi de toxinele elaborate de agentul patogen, fapt demonstrat experimental. În cazul infecţiilor cu agenţi patogeni, la intensificarea procesului de respiraţie contribuie şi paraziţii, prin respiraţia lor proprie mai ridicată. B. RESPIRAŢIA ANAEROBĂ Este caracteristică organismelor anaerobionte, la care oxidarea substanţelor organice se realizează în lipsa oxigenului din aer. În cazul acestor organisme, oxidările sunt incomplete şi se încheie cu formare unor compuşi organici intermediari, care mai conţin mici cantităţi de energie chimică potenţială şi care pot fi oxidaţi mai departe, până la formarea de CO2. Din aceste oxidări nu se obţine apă, iar cantitatea de energie eliberată este mică (16-30 kcal). Ecuaţia bilanţ a oxidărilor anaerobe este: C6H2O6 ---> (alcooli, acizi organici ş.a.) + CO2 + energie (16-30 Kcl.) Gruparea organismelor anaerobe cuprinde unele bacterii, actinomicete şi ciuperci microscopice. Procesul prin care aceste microorganisme îşi procură energia de care au nevoie se numeşte anaerobioză sau respiraţie anaerobă. La organismele microscopice respiraţia anaerobă este cunoscută şi sub denumirea de fermentaţie. Organismele ce realizează procesele fermentative se împart în două grupe: anaerobionte facultative - care pot realiza ambele tipuri de respiraţie şi anaerobionte obligate, care nu necesită oxigen molecular atmosferic pentru respiraţie, acesta din urmă având chiar un efect toxic asupra lor. Respiraţia anaerobă se întâlneşte însă şi la unele organe vegetative de la plantele superioare, bogate în rezerve glucidice (rădăcinile tuberizate de sfeclă de zahăr, tuberculii de cartof, celulele vii, situate în profunzime, la fructe şi tulpini). La plantele superioare respiraţia anaerobă poate fi uşor evidenţiată, atât la organe vegetative, cât şi la seminţele în curs de germinare, aflate în lipsă de oxigen. În funcţie de specie şi de organ, de durata de timp şi de procentul de oxigen, se formează alcool etilic, acid lactic, CO2 etc. Dacă în condiţii de anaerobioză ţesuturile vegetale realizează o fermentaţie de tipul celei alcoolice, degajând CO2 şi acumulând alcool etilic, în cazul în care nu a trecut prea mult timp, ţesuturile repuse în aerobioză oxidează alcoolul format şi se reia respiraţia aerobă. În caz contrar ţesuturile mor, deoarece alcoolul acumulat în ele este toxic. Între respiraţia aerobă şi cea anaerobă există o legătură de geneză, stabilită pe parcursul evoluţiei filogenetice a organismelor vii. Din punct de vedere filogenetic, respiraţia anaerobă este un tip inferior de respiraţie. Primele organisme apărute pe Pământ, în erele geologice trecute, când atmosfera era săracă sau lipsită de oxigen, au avut o respiraţie anaerobă. Întâlnindu-se cu oxigenul, ele au încercat să-l elimine din organism. Apoi au apărut forme de organisme care au început să folosească oxigenul. Pe măsura acumulării oxigenului liber – rezultat în procesul de fotosinteză – a apărut şi s-a extins la plante cu organizare superioară tipul aerob de respiraţie. Formarea unei cantităţi mari de oxigen în procesul de fotosinteză la plantele verzi a dus, în timp, la schimbarea condiţiilor din biosferă. Întrebare: Câte tipuri de respiraţie cunoaşteţi în natură (definiţi-le şi exemplificaţi-le).

Temă: Faceţi o comparaţie succintă (utilizând date bibliografice suplimentare cursului) între cele două tipuri majore de respiraţie din lumea plantelor (folosiţi ca punct de plecare ecuaţiile generale ale acestor procese, incluzând în discuţie produşii intermediari, finali şi cantitatea de energie eliberată pentru fiecare tip de respiraţie). 48

8. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR
A. CREŞTEREA PLANTELOR Spre deosebire de acumulările din mediul fizic - fomarea cristalelor, depunerile de sedimente etc. - creşterea organismelor este un proces de acumulare a substanţelor organice, de la glucide simple, până la proteine şi acizi nucleici, sub raport molecular şi până la formarea protoplasmei, sub aspect strutural. În procesul de creştere se porneşte de la o celulă zigot sau spor, care, prin înmulţire, mărire în volum şi acumulare de noi compuşi asimilaţi, se transformă, prin diferenţiere, în numite ţesuturi şi organe. Acestea sporesc în dimensiuni şi greutate, până ajung la limitele caracteristice speciei. Mărirea reversibilă a volumului şi greutăţii, cum este umflarea fizică a seminţelor prin imbibare cu apă, deşi se manifestă printr-o modificare a dimensiunilor, nu poate fi considerată ca un fenomen de creştere fiziologică, deoarece după uscare, seminţele revin la volumul şi greutatea iniţială. În procesul de creştere fiziologică, embrionul ajunge la dimensiuni tot mai mari, dar nu mai poate reveni la mărimea iniţială, pe care o avea în interiorul seminţei. în unele cazuri, creşterea în volum nu este însoţită de o creştere în greutate. Astfel, seminţele germinate la întuneric, dau plantule cu volum sporit, dar cu greutate uscată în continuă scădere, datorită pierderii trepatet de substanţe organice în procese catabolice de respiraţie, ce predomină asupra proceselor de sinteză, practic nule în lipsa luminii. Creşterea plantelor se deosebeşte de creşterea animalelor, deoarece poate avea loc în tot cursul vieţii, iar numărul organelor sporeşte continuu, prin apariţia de noi tulpini, ramuri şi frunze, care nu au existat în sămânţă. Deoarece celulele au dimensiuni limitate, creştera include în primul rând înmulţirea celulelor. Celulele tinere, meristematice (embrionare) sunt specializate pentru îndeplinirea diferitelor funcţii ale ţesuturilor şi organelor. La plantele superioare, între etapa de înmulţire şi cea de diferenţiere (de transformare acelulelor meristematice în celule definitive) intervine alungirea celulelor, etapă în care acestea cresc mult în volum. Datorită creşterii apar noi organe şi planta îşi măreşte dimensiunile, creşte în înălţime şi grosime. Organele noi au însă alte însuşiri, comparativ cu organele analoage mai vechi. Frunzele tinere se deosebesc de cele bătrâne, ca şi frunzele de la etajul superior, faţă de cele de la etajul inferior, prin presiune osmotică, transpiraţie, intensitatea şi calitatea fotosintezei, intensitatea respiraţiei, etc. În cursul creşterii, organismul trece prin anumite etape de dezvoltare: germinare, plantulă, plantă matură, plantă cu flori şi fructe. Astfel, materia este într-o continua creştere şi dezvoltare. Dezvoltarea este ciclică şi apar noi indivizi, care repetă ciclul vital. Etapele creşterii plantelor Procesul de creştere are loc în mai multe etape, fiecare fiind o treaptă calitativ nouă în care celulele au o altă structură, noi calităţi, noi însuşiri. Aceste etape sunt: etapa creşterii embrionare, când are loc diviziunea celulară; etapa creşterii prin alungire sau extensie celulară şi etapa de diferenţiere internă a elementelor celulare, formându-se primordiile de rădăcină, tulpină, floare, fruct, frunze. La toate organele în creştere etapele sunt localizate topografic la rădăcină şi tulpină, iar la alte organe – cum sunt fructele tinere – se succed în timp. Mecanismul creşterii Creştera plantelor se realizează ca o rezultantă a unui complex de procese fiziologice şi biochimice determinate de activitatea ţesuturilor meristematice, de durata etapelor de creştere, de însuşirile biologice ale fiecărei specii şi de acţiunea factorilor de mediu din anul sau sezonul respectiv. Zonele de creştere la plante 49

La plantele superioare creşterea se efectuează în anumite zone de creştere, ce se pot evidenţia prin trasarea unor semne echidistante cu tuş pe rădăcini şi tulpini şi a unui caroiaj pe frunze (fig. 8.1, 8.2).
Fig. 8.2 – Stabilirea zonelor de alungire maximă a internodurilor tulpinii de Phaseolus vulgaris (d. Milică şi colab., 1982)

a. Creşterea rădăcinilor – se realizează prin activitatea ţesuturilor meristematice, localizate în zona netedă. Deasupra scufiei (pilorizei) există o zonă de diviziune celulară (meresis), în care se găsec celule meristematice cu conţinut ridicat în protoplasmă şi cu un nucleu voluminos, fără a se observa prezenţa vacuolei. Mai sus se află zona extensiei celulare (auxesis) şi apoi o zonă de diferenţiere celulară. Deci, la rădăcină există o creştere substanţială pe o lungime de 5-10 mm la vârf. La rădăcinile aeriene zona de creştere este existinsă la 20-500 mm. (fig. 40). Pentru creşterea rădăcinilor este folosită energia metabolică eliberată prin respiraţia celulelor. Energia degajată se poate transforma în energie mecanică, cu rol în pătrunderea vârfului de creştere a rădăcinii printre particulele solului. b. Creşterea tulpinilor • Creşterea în lungime a tulpinilor – depinde de gradul lor de segmentare, determinat de existenţa nodurilor şi internodurile. În depedenţa de localizarea zonelor de creştere (meristeme) la tulpinii se întălnesc:  Creşterea acropetală – în cazul când zona de creştere este subterminală şi situată la câţiva cm de la vârf – de exemplu la in.  Creşterea intercalară - când zona de creştere este intercalată între porţiuni care nu mai cresc. Zona de creştere poate să apară la baza tulpinii – ca la scapusul de Amaryllis sau la baza fiecărui internod, ca la reprezentanţii familiilor Equisetaceae sau Gramineae.  Creşterea lineară - în cazul când procesul este localizat pe toată suprafaţa internodurilor – de exemplu la Polygonum, Corylus. La majoritatea plantelor superioare cu tulpini nearticulate creşterea în lungime este îndeplinită de ţesuturile mersitematice localizate în vârful tulpinii, pe o zonă ce se întinde pe 10-15 cm (zona terminală). • Creşeterea în grosime a tulpinii se relizează prin activitatea ţesuturilor mersitematice secundare cu poziţie laterală – cambiul din cilindrul central şi felogenul din scoarţă. Participarea liberului secundar şi a elementelor scoarţei secundare este neînsemnată la îngroşarea tulpinii. Creşterea în grosime a tulpinii începe la scurt timp (3-18 zile) după deschiderea mugurilor, când se formeză primele celule ale inelului de îngroşare anuală. Acest proces durează 2-4 luni, cu variaţii în funcţie de specie şi de survenirea unor condiţii climatice favorabile sau nefavorabile, ce explică diferenţele în grosime ale inelelor anuale. c. Creşterea frunzelor meristemelor situate îndeosebi într-o zonă intercalară de la baza limbului, în vârf şi marginal (fig. 8.3). La Monstera deliciosa, ce prezintă limburile perforate, procesul de creştere nu are loc în anumite zone şi de aceea pe aceste porţiuni apar orificii de dimensiuni variate. • Creşterea în grosime a 50
• Creşterea suprafeţei limbului la plantelor dicotiledonate se realizează prin activitatea

Fig. 8.1 – Zonele de creştere la rădăcina de Vicia faba : a – marcarea cu tuş din mm în mm la începutul experienţei; b creşterea după 24 de ore în zonele marcate (d. Boldor şi colab., 1981)

Relaţia dintre calitatea luminii şi intensitatea creşterii plantelor a fost explicată de către M. astfel că . • Temperatura maximă. cu un parenchim palisadic mai redus.în final . dar mai îndelungat în timp. Ea prezintă valori ce variază cu specia de plantă. compoziţia aerului). Creşterea fructelor Fructele cresc în etape succesive. prin intermediul procesului fotosintetic. prin extensie celulară şi diferenţiere. determină o scădere bruscă a ritmului de creştere. Factorii ce influenţează mersul creşterii plantelor pot fi grupaţi în factori climatici (temperatura. optim. frecvent peste 35-40oC. Influenţează asupra creşterii plantelor în mod diferenţiat. fiind cuprinsă între 18 şi 37oC. parenchimul lor palisadic este alcătuit din mai multe straturi de celule. până la încetare.). • Temperatura optimă asigură o creştere a plantelor şi a organelor sale cu intensitate maximă. compoziţia chimică a solului etc. umiditatea mediului. factori edafici (structura solului. cedrul. la început. Un rol important în ritmul de creştere al plantelor îl are raportul dintre temperatura zilei şi cea a nopţii . d. Producţia culturilor şi calitatea recoltelor sunt dependente de intensitatea luminii .) şi factori biologici (microorganismele.3 – Zonele de creştere ale limbului la frunzele de Fagopyrum (a – aspectul iniţial. Fructele cresc. Creşterea plantelor este dependentă de intensitatea luminii. Frunzele plantelor heliofile sunt mai groase. • Lumina. d – după 4 zile de creştere) (d. prin punctele cardinale de creştere (minim.). iedera etc. au multe stomate şi sunt dotate cu o reţea deasă de fascicule libero-lemnoase. maxim) specifice fiecărei specii vegetale. lumina. 51 . Aşa de exemplu.frunzei se realizează prin activitatea unui ţesut meriatematic situat sub epiderma feţei superioare. dar de dimensiuni mai mici. Ele au frunze mai subţiri. cât şi indirecte. Influenţează ritmul de creştere al plantelor atât prin acţiuni directe. în care se sintetizează materie organică. • Temperatura.care modifică permeabilitatea plasmalemei şi influenţează creşterea prin extensie celulară. Speciile de plante provenite din climatul temperat suportă mai greu temperaturile ridicate şi mai uşor temperaturile scăzute. În prezenţa luminii plantele cresc mai puţin intens decât la întuneric. ce corespund cu etapele de creştere ale celulelor. iar reţeaua fasciculelor conducătoare este mai rară. BLACK (1969) prin existenţa unui sistem activ de absorbţie a radiaţiilor . • Peţiolul frunzei are localizată zona meristematică pe toată întinderea sa. fagul.. Plantele de lumină (numite heliofite) cresc şi se dezvoltă foarte bine la lumina solară directă şi mai slab la umbră (de exemplu. la tomate creşterea plantelor este normală dacă între temperatura de zi şi cea de noapte există o diferenţă de minimum 7oC (25oC ziua şi 18oC noaptea). funcţie de specia de plantă şi de stadiul de dezvoltare. piersicul). cu activitate mai intensă în imediata apropiere a limbului. b – după 4 zile de creştere) şi zona de creşeter la peţiolul pulpa fructului. după care urmează în toată masa fructelor procesele de mărire în volum.plantele crescute la lumină intensă au o talie mai mare şi sunt mai viguroase. Între specii şi soiuri există de Tropaeolum (c – aspectul iniţial. viteza curenţilor de aer.termoperiodismul. mesteacănul. Boldor şi diferenţieri sub aspectul duratei colab.pigmentul fiind denumit fitocrom .reglată prin densitatea plantelor la unitatea de suprafaţă. cu celule având cloroplaste mai puţine şi mai mari. prin diviziune celulară. Î • Temperatura minimă necesară creşterii are valori diferite. în jurul temperaturii de 45-50oC. Creşterea în volum a fructului prin extensie celulară se datorează activităţii auxinelor naturale sintetizate în seminţe şi difuzate în Fig. Factorii de mediu care influenţează procesul de creşetere Creşterea plantelor este influenţată de factorii de mediu şi depinde de natura şi intensitatea acestora. Plantele de umbră (numite sciafite) preferă lumina mai puţin intensă (de exemplu. Numai la unele bacterii termofile maximul de temperatură este ridicat la 60-70oC. de calitatea acesteia şi de durata iluminării zilnice. 1983) fazelor de creştere şi a intensităţii de desfăşurare a proceselor de creştere prin diviziune sau prin extensie celulară. diferite plante şi animale existente în sol etc. 8.

YABUTA. frunze tinere. Lipsa apei are urmări negative în special asupra fazei embrionare. Giberelinele 52 . Boala provoacă o creştere exagerată a plantelor şi etiolarea acestora şi purtând denumirea de "bakanae".• Umiditatea. polen. constituind. pentru că nu au specificitate bine delimitată şi nu sunt întotdeuna transportate la destinaţie. şi de acid giberelic în Anglia. au rol în formarea fructelor partenocarpice (fără seminţe) şi de a reduce căderea prematură a fructelor. Hormonii vegetali sunt subsatnţe foarte active. Pe de altă parte.I. Seminţele uscate rămân în stare de repaus şi îşi păstrează viabilitatea pe o lungă perioadă de timp. Se cunosc astăzi trei grupe mari de substanţe regulatoare de creştere: stimulatoare.U. În schimb. o astfel de stare este dăunătoare creşterii. vârfuri de tulpini şi rădăcini. cum sunt creşterea. astfel că la lăstari şi frunze încetează alungirea. o verigă intermediară între gene şi sinteza enzimelor. car nu joacă rol de substanţe de nutriţie şi nu acumulează energie. au efect pozitiv asupra înrădăcinării butaşilor. identificată ulterior cu acidul beta-indolil-acetic (A. respectiv de gradul de hidratare a ţesuturilor. spectrometrie. totodată. SUBSTANŢE STIMULATOARE a. nici o saturare completă a plantelor cu apă nu este benefică pentru acestea. precum şi a întârzia îmbătrânirea celulelor şi ţesuturilor. diferenţiat de la o specie la alta. provocată de ciuperca Giberella fujikuroi. cromatografie). a cărui formă imperfectă este Fusarium heterosporum.A. dezvoltare şi de metabolism.. ci se intercondiţionează reciproc. Compusul a fost ulterior preparat pe scară industrială şi livrat sub numele de giberelină în S. după numele ciupercii care o produce. în special. b. cât şi extensia celulară. Cantităţi infime de auxine se găsec în cambiu şi în ţesuturile parenchimatice. cotiledoane. la o deshidratare a ţesuturilor meristematice. cu frunze şi flori mici. Ele produc modificări citologice specifice. Funcţie de turgescenţa celulară. tulpinile şi frunzele cresc intens numai la o umiditate relativă a aerului de 50-60%. ce au fost identificate prin metode moderne de separare şi analiză (electroforeză. alcătuite din celule foarte mici. stimuleză germinarea seminţelot. Izolarea giberelinei a fost realizată în 1935 de către T. puieţilor şi arborilor la transplantări. Auxinele Auxinele naturale au fost evidenţiate în concentraţii deosebit de reduse – în diferite organe ale plantelor. mai mult. reprezintă rezultatul unor procese complexe de interacţiune între aceste tipuri de substanţe. 1. au rol activ asupra înfloririi. dar germinează repede la un grad de hidratare de 50-60%. Substanţe regulatoare de creştere Substanţele regulatoare de creştere – denumite şi hormoni vegetali nu coorespund conceptului clasic de hormoni (denumire dată pentru prima dată substanţelor secretate de glande endocrine animale). în organele cu creştere activă (muguri. se desfăşoară funcţiile fiziologice normale ale plantelor. La mucegaiuri creşterea se reduce când hidratarea ţesuturilor scade sub 98% şi încetează sub 85%. înflorirea etc. asigurând ritmul de creştere a celulelor prin diviziune şi extensie. Influenţează atât etapa embrionară. Heteroauxina. inhibitoare şi retardante. ci iau naştere chiar la locul de acţiune. cu condiţia ca zonele de creştere să fie protejate contra deshidratării prin acoperire cu bractei sau cu un strat cuticular gros. fructificarea. are loc blocarea creşterii prin extensie celulară. care nu acţionează separat. acumulându-se. Ritmul de creştere a rădăcinilor înregistrează un maximum când atmosfera solului este saturată în vapori de apă. Se cunosc în prezent peste 60 gibereline notate cu GA1-GA60. În condiţii de secetă. seminţe imature). nerezistente. deoarece determină formarea de ţesuturi slab diferenţiate. după o perioadă de creştere mult redusă plantele rămânând scunde. ovar fecundat. rizogeneza. Giberelinele Giberelinele au fost descoperite în legătură cu o boală criptogamică la orez. care o denumeşte giberelină. astfel că reacţiile plantelor.A) a primit în literatură denumirea generală de auxină. Ei intervin în multe procese de morfogeneză. în toate fazele de creştere şi dezvoltare. Auxinele naturale şi sintetice declanşează reacţii particulare de creştere.

Giberelinele accelerează creşterea organelor vegetale. florizinul etc. muşchi. II etc. prin frânarea proceselor de creştere în lungime a tulpinilor şi lăstarilor. determină căderea masivă a frunzelor şi fructelor. ]ntârzierea îmbătrânirii ţesuturilor. mărirea rezistenţei plantelor la factorii nefavorabili. de unde migrează acropetal spre fructe. prin hidroliza celulozei din peţiol. ei nu produc malformaţii şi se pare că nu sunt substanţe cancerigene.) şi artificiali (hidrazida maleică. stimularea înfloririi şi fructificării. Inhibitorii naturali au acţiune antiauxinică şi antigeberelinică. Citochininele Denumirea lor vine de la proprietatea acestor substanţe de a stimula diviziune celulelor (citochineza). modificarea dominaţiei apicale. cumarina. respectiv din peduncul. acidul clorogenic. prin sporirea conţinutului de auxine din ţesuturi. Principalii inhibitori naturali cunoscuţi până în prezent sunt Acidul abscisic (ABA) a fost identificat în toate organele angiospermelor. în rădăcini. odată cu curentul de transpiraţie. în momentul când se aplică plantelor. Acţiunea fiziologică a gibelinelor cuprinde stimulatea germinării seminţelor. pe baza bibliografiei şi a notelor de curs. fructe. La plantele superioare s-au găsit în seminţele în curs de germinare. antiauxinice şi antigiberelinice. alge. Citochininele. Acţiunea lor fiziologică se materializează prin modificarea caracterelor anatomo-morfologice ale plantelor.i naturali (acidul abscisic (A.).naturale au fost detectate în circa 130 specii de plante superioare (100 specii de dicotiledonate şi 30 specii de monocotiledonate). modificări benefice ale metabolismului vegetal general: intensificarea transpiraţiei. Se codidică cu denumirile Compusul I. acidul cinamic. fructificării şi maturării fructelor. întârzierea procesului de îmbătrânire celulară. efectul principalelor grupe de substanţe regulatoare de creştere. Retardanţii se manifestă ca substanţe antimetabolice.A. frunze şi muguri. scopoletina. Spre deosebire de inhibitorii sintetici. Orchidaceae etc. Astfel de substanţe nu se găsesc în plante.B. cloramfenicolul. seminţe) la specii din familiile Umbelliferae. SUBSTANŢE CU ACŢIUNE RETARDANTĂ Retardanţii constitue o grupă de substanţe active ce exrcită o acţiune mai moderată de inhibare a creşterii plantelor. 2. ♦ STAREA DE DORMANŢĂ A PLANTELOR 53 . Prezenţa citochininelor în xilem arată că sinteza acestor compuşi naturali se face în rădăcini. Acumulate în aer. Papillionaceae. seva brută. Labiatae. prin efectul de frânare exercitat asupra diviziunii mitotice celulare. 3. se integrează în metabolism. dar. Întrebări: • Care sunt etapele creşterii? Dar zonele de creştere la plante? • Care sunt grupele mari de substanţe regulatoare de creştere (daţi exemple pentru fiecare grupă)? Temă: Prezentaţi comparativ. precum şi a creşterii sistemului radicular. un gaz ce se formează în ţesuturile plantelor superioare şi ciuperci. scăderea conţinutului de amidon şi mărirea concentraţiei de zaharuri solubile. Cumarina – se sintentizează în frunze şi se acumulează în diferite ţesuturi vegetale (fructe. Un compus inhibitor cu funcţie fiziologică aparte este etilena (CH2âCH2). Ea inhibă încolţirea seminţelor. puromicina). Citochininele – denumite şi fitochinine – au fost evidenţiate la ferigi. SUBSTANŢE INHIBITOARE Cuprind produ. stimularea înfloririi. stimularea creşterii tulpinii şi a frunzelor. diferenţierea şi formarea organelor la plante. c. ca şi ceilalţi stimulatori de creştere au acţiuni multiple: stimularea diviziunii celulare.

aeraţia solului.). biochimice şi fiziologice complexe. Pe parcursul ei procesul de diferenţiere celulară poate avea loc. în funcţie de natura organică a rezevelor acumulate? Temă: Ce aplicaţii practice are cunoaşterea procesului de germinare a seminţelor? 54 . În zona temperată alternarea perioadelor calde cu perioade reci influenţează puternic activitatea plantelor. Se consideră că germinaţia se desfăşoară până în momentul apariţiei clorofilei. Proteinele de rezervă (grăunciorele de aleuronă) sunt hidrolizate de către proteaze şi sunt descompuse în substanţe din ce în ce mai simple. Amoniacul se reutilizează la sinteza de aminoacizi. determinată o ritmicitate a intensităţii proceselor vitale. iar la plantele superioare la ţesuturile somatice şi meristematice ale cormului şi la seminţe. Pentru germinare. Pentru majoritatea plantelor dormanţa este o condiţie necesară. În cursul perioadei de dormanţă (de viaţă latentă) intensitatea proceselor metabolice din plante scade foarte mult. Primăvara ele formeză frunze. independentă din punct de vedere trofic. Amidonul din seminţe este degradat sub acţiunea enzimelor specifice (hidrolaze şi fosforilaze) până la glucide simple. pe cale enzimatică. amoniac. lăstari şi apoi înfloresc şi produc fructe. Ca rezultat. Acestea se oxidează şi dau naştere la ATP. ca rezultat. Cele două perioade ale ciclului lor de dezvoltare se succed într-o ordine bine determinată. în funcţie de succesiunea ritmică a anotimpurilor. peptide. iar procesele de creştere sunt aproape oprite. METABOLISMUL GERMINĂRII În cursul germinării are loc degradarea substanţelor de rezervă din seminţe. amide. plantele trec în perioada de dormanţă. adică la creşterea activă. După natura substanţelor de rezervă seminţele pot fi grupate în amidonoase (reprezentate prin cele care conţin în proporţie mare hidraţi de carbon). Întrebare: Câte forme de manifestare a stării de dormanţă la plante cunoaşteţi? Temă: Comparaţi condiţiile de realizare a formelor de dormanţă ale organismelor vegetale prezentate în curs şi în bibliografia recomandată. ciclul de viaţă al plantelor se compune din perioade în care se desfăşoară o activitate fiziologică intensă şi din perioade de dormanţă (repaus). care permit trecerea embrionului de la starea de repaus sau de viaţă latentă la starea de viaţă activă. aminoacizi. care constituie materialul de bază pentru sinteza de noi molecule de proteine. În timpul proceselor de degradare a acestor substanţe de rezervă. ale condiţiilor favorabile şi nefavorabile pentru viaţă. Glicerina se transformă în zaharuri. solubile în apă. ele fiind utilizate în procesele de creştere ale embrionului. temperatura acestuia etc. iar acizii graşi intră în ciclul acizilor tricarbaxilici în procesul de respiraţie a embrionului. când planta începe să relizeze reacţii de fotosinteză şi devine autotrof fotosintetizantă.Starea de dormanţă este o etapă specifică ciclului vital al plantelor. La plantele inferioare starea de dormanţă apare la spori şi zigoţi. ce este condiţionată de o serie de factori interni şi externi (umiditatea solului. Toamna are loc căderea frunzelor. Aceste schimbări. seminţele trebuie să posede o anumită capacitate sau facultate germinativă. ♦ GERMINAREA SEMINŢELOR Germinarea seminţelor reprezintă un ansamblu de modificări morfologice anatomice. fără de care nu pot trece la faza următoare a ciclului. Lipidele se transformă sub acţiunea lipazei în glicerină şi acizi graşi. Dormanţa este o noţiune relativă. Întrebare: Cum clasificaţi seminţele plantelor. substanţele cu greutate moleculară mare se transformă în substanţe cu greutate moleculară mică. oleaginoase (care conţin în proporţie mare lipide) şi albuminoase (care conţin proteine în proporţie mai mare).

fiind urmată de înflorire. datorită creşterii primordiilor florale. cum sunt: diviziunea. Durata ciclului individual de dezvoltare la plante este foarte diferită. 55 .  Plante monocarpice – ce fructifică numai o dată în ciclul de viaţă individual. generativă. o reacţie de adaptare a plantelor la durata zilei. Plantele răspund în mod distinct la alternarea perioadelor de lumină şi întuneric. Reacţia fotoperiodică este. Întrebare: Câte grupe de plante cunoaşteţi. Există şi plante monocarpice perene. Ciclul de dezvoltare a plantelor cuprinde mai multe etape: vegetativă. constituind stadii obligatorii. Altă teorie susţine că transformarea meristemului vegetativ în mersitem floral are loc sub influenţa stimulatoare a unui hormon floral sau florigen. Aici sunt cuprinse plantele anuale. organogeneza şi trecerea de la viaţa latentă la viaţa activă. Astfel. iar în al doilea an formează flori şi fructe. ce produc transformări în metabolismul plantei.B. prin prezentul curs. Aceasta este o adaptare realizată în decursul filogeniei la schimbările normale anuale ale mediului în biotop. care înfloreşte după 8-10 ani şi apoi moare. Înflorirea plantelor perene nu este urmată de moartea lor. Fotoperiodismul trebuie considerat ca o adaptare genetică a plantelor la succesiunea anotimpurilor. Stadiul în care temperaturile joase pozitive reprezintă condiţia trecerii de la faza vegetativă la cea generativă se numeşte vernalizare (iarovizare). substanţe necesare formării florilor. ci influenţează starea fiziologică a plantelor. etapele de realizare ale antezei (utilizaţi şi cunoştinţele acumulate din lectura capitolelor de hitogeneză şi organogeneză). ce se încheie cu înflorirea şi fructificarea. îmbătrânirea şi moartea individului. pe baza datelor extrase din bibliografia recomandată şi. dezvoltarea constituie evoluţia individuală a plantelor. astfel. Apariţia florilor este dirijată de factorii externi. de 5-6 săptămâni. de acumulare de masă vegetativă.  Plante policarpice – ce trăiesc mai mulţi ani (perene) şi înfloresc în fiecare an sau la doi ani. în funcţie de durata ciclului lor de viaţă? Temă: Detaliaţi. antofitele cuprind următoarele grupe de plante:  Plante efemere – ce au ciclul de vegetaţie foarte scurt. originară din Mexic. determinată de factori ereditari. DEZVOLTAREA PLANTELOR Spre deosebire de creştere. modificând raportul cantitativ al diferitelor substanţe nutritive. După KLEBS (1918) factorii externi nu acţionează direct asupra proceselor de reproducere. Formarea florilor cuprinde transformări organogenetice profunde la nivelul meristemului de creştere şi se realizează prin diferite fenomene de creştere. începând cu germinaţia. deschiderea florilor. iar creşterea vegetativă este reluată în fiecare an. Anteza (formarea florilor) cuprinde mai multe etape: inducţie forală. de exemplu Agave americana. formându-se. iar la unele plante superioare poate fi de sute de ani. temperatura joasă pozitivă şi durata de iluminare zilnică (fotoperioade) au un rol primordial în procesul de dezvoltare a plantelor. de unde ajunge în meristemul apical şi activează genele florale. Plantele bienale au ciclul ontogenetic de doi ani. Ţinând cont de interdependenţa dintre perioada vegetativă şi cea reproductivă. Această evoluţie duce la realizarea ciclului ontogenetic şi cuprinde o serie de modificări morfologice. în primul an cresc numai vegetativ. la unele bacterii acest ciclu este de câteva minute. histogeneza. formarea mugurului floral. ce se manifestă numai sub influenţa factorilor de mediu. Dintre factorii externi. bienale şi perene. ca factor ecologic. trecând prin anumite etape calitative. formarea părţilor reproducătoare (polen şi ovul). în care are loc transformarea meristemului vegetativ în primordii florale. iar stadiul în care durata zilei de lumină este factorul determinat al dezvoltării plantelor se numeşte fotoperiodism (fotoperioade). ce se acumulează în celule. care este un fenomen cantitativ. alungirea şi diferenţierea celulară. la unele talofite este de la câteva ore la câteva săptămâni. înainte de toate. ce ar fi sintetizat în frunze (sub influenţa factorilor de mediu).

Ca exemplu sunt păstăile de Orobus vernus . ca urmare a micşorării sau măririi cantităţii de apă de imbibiţie a micelelor de celuloză care intră în alcătuirea pereţilor lor şi sunt orientate diferit pe cele două feţe ale acestora. La rândul lor. Mişcările prin imbibiţie. organitele intracelulare sunt animate de o mişcare dezordonată în toate sensurile prin hialoplasmă. 9. 1972) Mişcările prin coeziune. întâlnită atât la plante. La maturitatea polenului. Sunt caracteristice fructelor uscate şi se realizează prin modificări inegale alevolumului diferitelor părţi care alcătuiesc organul. În această categorie de mişcări intră : ● Mişcările intracelulare Sunt mişcări pe care le fac organitele celulare. care pe timp de secetă se desfac brusc. ♦ mişcări induse – produse de direcţia de acţiune sau de variaţiile de intensitate ale unor factori ai mediului extern. anterele concrescute la baza filamentelor se desprind de acestea şi execută o mişcare bruscă de întindere. ♦ MIŞCĂRILE PASIVE Sunt favorizate de prezenţa unor adaptări. necesare sintezei substanţelor organice. de agenţi fizici sau biologici. Sunt prezente la sporangii ferigilor (de exemplu Polypodium. executând o răsucire într-o spirală spre interior (fig. ♦ MIŞCĂRILE ACTIVE Se realizează pe baza unui travaliu executat de către structurile organelor sau organismelor ce participă la efectuarea lor. de apă şi de energie. Mişcările plantelor se împart în mişcări pasive şi mişcări active. ce permit plantelor întregi sau anumitor organe ale acestora să fie deplasate. când forţa de coeziune dintre moleculele de apă şi pereţii celulelor inelului mecanic al sporangelui este învinsă de rezistenţa opusă de structurile acestuia. aruncând polenul la o oarecare distanţă. FENOMENELE DE EXCITABILITATE ŞI MIŞCARE LA PLANTE Mişcarea este o însuşire esenţială a materiei vii. mişcarea se realizează prin deplasarea în întregime sau prin orientarea organelor spre sursele de substanţe nutritive. ambele categorii de mişcări întâlnindu-se atât la plantele libere. Fig.1). producându-se prin modificarea volumului celular. 9. Sunt caracteristice filamentelor staminale de la unele plante din familia Urticaceae.9. dintr-un loc în altul. aceste mişcări sunt subîmpărţite în: ♦ mişcări autonome – ce se execută sub acţiunea unor factori interni. Majoritatea mişcărilor pasive se bazează pe mecanisme fizice. implicând deci un consum de energie. agitaţia particulelor fiind determinată de mişcarea browniană în vacuolă şi transmisă în protoplasmă prin intermediul tonoplastului. Ele se realizează fără consum de energie din partea plantelor şi se întâlnesc mai ales la plantele fixate de substrat. 56 . proprii organismelor. Péterfi şi Sălăgeanu. cât şi la cele fixate pe diferite substraturi. Cea mai simplă este mişcarea browniană. Mişcările prin aruncare. cât şi la animale. La plante.1 – Păstăi de Orobus vernus în stare închisă (a) şi în cursul deschiderii (b) aruncând o sămânţă (d. aceştia execută mişcări rapide de aruncare la distanţă a sporilor.

3 . TROPISMELE Sunt mişcări de creştere determinate de acţiunea unilaterală a unui factor. pentru a coordona refacerea acestuia. ce vor determina o reacţie în modul de orientare a organelor.3). cloroplastele se orientează per-manent cu muchia pe direcţia razelor de lumină. Acest tip de mişcări se realizează deci în funcţie de intensitatea luminii din mediu. Boldor şi colab. În celulele palisadice ale frunzelor. Fig. Când lumina este mai intensă. pot provoca la plantele fixate de substrat excitaţii. numită încă cicloză sau dineză este stimulată de prezenţa substanţelor glucidice. cât şi mişcări active. concentraţia substanţelor chimice. ca urmare a prezenţei în ea a unor filamente proteice capabile să se scurteze prin ciclozare sau să se lungească prin desfacerea ciclurilor. care antrenează cloroplastele în mişcare. intervenind în modificarea intensităţii respiraţiei şi în modificarea vâscozităţii citoplasmei. Anumiţi factori externi. 9. topismele cuprind următoarele tipuri: deci 57 . 1981) Mecanismul său este insuficient cunoscut. Ele se stusuază cu ajutorul clinostatului.• Mişcarea citoplasmatică. 9. (fig. în cazul unei răniri.2). Fig. Când lumina este mai slabă. gravitaţia.2 – Schema realizării curenţilor citoplasmatici în celula vegetală adultă (d. fiind induse de direcţia de acţiune a acestuia. nucleii se deplasează către peretele celular din apropierea rănirii. cu latura mai mare orientată spre razele de lumină. cloroplastele se aglomerează pe pereţii laterali ai celulelor. Raianu. La rândul lor. 9. fiind induse de acest factor de mediu şi fac parte din categoria tactismelor celulare. de exemplu.Mişcările fototactice ale cloroplastelor: a – prezentarea din faţă a cloroplastelor. fie prin modificarea tensiunii superficiale a învelişului lor. Mecanismul mişcării este explicat fie prin curenţii citoplasmatici. cât şi la cele superioare. b – prezentarea din profil a cloroplastelor în lumină intensă (d. • Mişcările nucleare se pot observa în perii absorbanţi ai rădăcinilor şi în tuburile polinice. unde nucleii se deplaseză spre punctele cu activitate metabolică mai intensă. se presupune că această mişcare se datoreşte unor contracţii şi relaxări succesive ale citoplasmei. în lumină slabă. 9.. Temperatura şi curenţii electrici au acţiune puternică asupra dinezei. 1. care intervin ca sursă energetică (fig. 1982) ►MIŞCĂRILE PLANTELOR FIXATE DE SUBSTRAT La plantele fixate de substrat s-au constat atât mişcări pasive. cum ar fi lumina. • Mişcările cloroplastelor s-au constatat atât la plantele inferioare. cloroplastele se aglomerează pe pereţii transversali. orientându-se cu latura mai mică spre razele de lumină. apa.

determinate de acţiunea unor substanţe chimice. Este mişcarea de creştere a plantelor. rădăcina un fototropism negativ. Orientarea organelor spre locurile mai umede se face prin reacţii 58 . 9. Curburile fototropice au loc în zona de alungire a celulelor şi se evidenţiază introducând plante tinere într-o cameră obscură. prevăzută cu un mic orificiu. constituind o mişcare de creştere. Aceasta explică poziţia verticală a tulpinii plantelor care cresc pe teren înclinat. se curbează în direcţia razelor de lumină. orientarea organelor nu este supusă întâmplării: tulpina totdeauna va creşte în sus (geotropism negativ). În cazul când sunt iluminate unilateral. iar rădăcina în jos (geotropism pozitiv). Atât rădăcina.5). După câteva ore se poate vedea curbarea vârfului tulpinii spre sursa de lumină şi orientarea rădăcinii în sens opus. 9. Fenomenul de fototropism este de mare importanţă pentru plante. plantele tinere. Geotropismul este prezent atât la plantele inferioare (alge.5 – Curbura pozitiv ortogeotropă a Datorită acestui tip de tropism rădăcina pătrunde rădăcinii (r) şi negativ ortogeotropă a tulpinii (t) a în sol. crescută cu rădăcina într-o soluţie minerală nutritivă. iar frunzele – fiind plagiotrope . Între acţiunea forţei de gravitaţie şi acţiunea luminii există o sincronizare. determinată de acţiunea unilaterală a acestui factor. Fig. în creştere. Péterfi şi Sălăgeanu. cât şi la plantele superioare.• Fototropismul.îşi orientează limbul în aşa fel încât razele de lumină să cadă perpendicular pe ele. 9. în apropierea unei surse de lumină (d. •Chemotropismul. Este fenomenul de orientare a plantelor spre lumină. provocată de acţiunea unilaterală a forţei de gravitaţie. chemotropismul este negativ. Geotropismul orienteză organele plantelor pe direcţia acţiunii forţei de atracţie a Pământului (fig. iar tulpina unei plăntuţe. • Higrotropismul (hidrotropismul). chemotropismul este pozitiv. La plantele superioare. licheni). tulpina manifestă un fototropism pozitiv. ciuperci. determinând orientarea frunzelor spre lumina optomă. Este o mişcare de creştere determinată de acţiunea unilaterală a apei în mediu. 9.4). Péterfi şi Sălăgeanu) • Geotropismul. Când curbura se face spre partea cea mai concentrată a soluţiei mediului. cât şi tulpina sunt paralel fototrofe sau ortofototrofe. aceasta ca o consecinţă a ortofototropismului pozitiv al peţiolului. s – sămânţă (d. Fig. pentru pătrunderea fasciculului de lumină (fig. iar când organul în creştere se curbează evitând o soluţie din mediu. Reprezintă apariţia curburilor de creştere ale organelor plantelor.4 – Orientarea organelor unei plante de muştar. care asigură orientarea generală a plantelor în natură. Deci geotropismul orientează organele plantei în poziţia potrivită desfăşurării normale a proceselor fiziologice. absoarbe apa cu substanţele minerale. iese la suprafaţa solului şi frunzele se orientează în 1972) poziţie potrivită pentru captarea energie solare.

La unele plante (Clematis. tigmotropismul se observă la peţiol. şofran ş. Higrotropismul are mare importanţă pentru viaţa plantelor.6). Dacă fenomenul de creştere este mai rapid pe faţa inferioară. care determină deschiderea mugurilor şi a florilor. Aceste mişcări se constată la organe cu simetrie dorsiventrală şi se realizează prin modificarea intensităţii creşterii sau prin modificarea turgescenţei celulelor pe două feţe opuse. care execută în cursul creşterii lor – în momentul când găsesc un suport – o mişcare de circumferinţă. Fig. la rădăcinile adventive. Rădăcinile plantelor reacţionează în atmosfera solului cu o umiditate de 80-100 %. la unele flori.. Excitanţii răspunzători de apariţia tigmotropismului sunt de natură mecanică: răniri. curenţi electrici etc. Acest fenomen se întâlneşte la cârceii de la viţa-de-vie.7). astfel. Reacţiile higrotrope sunt mai puternice decât cele geotrope. Ele se evidenţiază cu uşurinţă la florile de lalea.6 – Cârcei de Bryonia dioica: a – înainte de atingerea suportului. Este mişcarea unor organe ale plantelor provocată de excitanţii de contact (de atingerea de un obiect). iar la Vanilla. trandafir. • Tigmotropismul. 9. la altele (Bryonia dioica) la cârcel (fig. de exemplu. Se datoresc variaţiilor de temperatură ale mediului înconjurător. b – după atingerea suportului cârcelul formează un resort intermediar între suport şi tulpină. la susţinerea tulpinii agăţătoare.. nastiile sunt mişcări provocate de factori cu acţiune difuză: schimbarea temperaturii sau a intensităţii luminii. răsucindu-se pe suport şi ajuntând. 9. Boldor şi colab. 59 .higrotropice pozitive şi este intâlnită la rădăcini şi rizoizi. se produce o hiponastie. permiţându-le orientarea spre sursele de apă.. care provoacă. 1981) 2. faţa sa superioară fiind mai puţin sensibilă. Tropaeolum). închiderea învelişului floral. a. c – cârcelul care nu a atins suportul rămâne chircit (d. . 9. În categoria nastiilor amintim: •Termonastiile. care se deschid la creşterea temperaturii mediului ambiant şi se închid la scăderea acesteia (fig. În cazul în care creşterea este mai rapidă pe partea superioară a organului se va produce o epinastie. poartă denumirea de nastii. Sensibilitatea maximă a cârcelului este pe faţa inferioară şi pe feţele laterale. determinate de acţiunea uniformă a unor factori fizici sau chimici. Spre deosebire de tropisme. sau termică: temperaturi ridicate sau scăzute aplicate local. NASTIILE Mişcările de creştere neorietate.

.8). ca şi al altor plante insectivore. în stare închisă. lobii stigmatelor. in) (fig. b – poziţia frunzei în urma aplicării unui stimul tactil. atingerea plantei este urmată de coborârea frunzelor. 1972) 60 . Foarte multe flori îşi închid corola în timpul nopţii şi o deschid dimineaţa (de exemplu florile de Fig. Péterfi şi Sălăgeanu. p – petale. la atingerea cu un obiect solid. executată în 1/4-1/2 oră. Sunt provocate de alternarea zilei cu noaptea. filamentele staminelor. 1983) Cauzele mişcării nictinastice sunt schimbările de temperatură şi de intensitate a luminii. sr – stamină recurbată.9 – Mimosa pudica: frunza în poziţie normală (a).9). pe faţa sa inferioară. • Seismonastiile: la unele plante. în vecinătatea unei nectarii. Zona cu sensibilitate mărită este la baza filamentului. bănuţei. în condiţii de temperatură joasă) şi. b – la cu trecerea de la noapte la zi. Excitaţia este transmisă numai în lungul filamentului respectiv. se curbează brusc. P – pistil.10 – Mişcările seismonastice provocate experimental ale filamentelor staminale de la Berberis vulgaris : se – stamină etalată. după o reacţie. 1972) Fig. atingând antera de stigmat. o dată Crocus luteus: a – la temperatură joasă. Péterfi şi Sălăgeanu. dacă sunt atinse de insecte. Aceste mişcări provocate de excitaţii mecanice se numesc seismonastii. perii senzitivi de pe frunze sau chiar întregul limb foliar se lasă în jos.  Un alt exemplu îl constitue filamentele staminelor de Berberis vulgaris (fig. s – sepale (d. Sunt mişcările unor organe ale unor specii de plante. În general. temperatură ridicată.Aceste mişcări se realizează printr-o creştere mai intensă pe faţa internă a petalelor (având ca rezultat închiderea corolei.7 – Floare de păpădie. în condiţii de temperatură crescută). în care au loc fenomene de refacere ale organismului. b – poziţia de zi (stânga) şi de noapte (dreapta) la frunzele de Phaseolus multiflorus (d Boldor şi colab. Aceste mişcări favorizează polenizare enomofilă sau anemofilă). •Tigmonastiile şi chemonastiile. Fig. 1982) Fig. care foloseşte mişcarea tentaculelor pentru prinderea prăzii. de unde şi denumirile de fotonastii şi termonastii. După un timp scurt apare o mişcare de revenire.8 – Mişcări nictinastice la frunze: a – poziţia frunzelor în timpul zilei (stânga) şi în timpul nopţii dreapta) la trifoi (după Belzung). în stare deschisă (d. 9. 9. p – pulvinul (d.  La Mimosa pudica (fig. la unele leguminoase se schimbă poziţia foleolelor frunzelor. Exemplul cel mai elocvent este Drosera rotundifolia. 9. 9. 9. provocate de atingerea lor sau de prezenţa unor substanţe chimice. pe faţa externă a acesteia (ducând la des-chiderea corolei.10) care. 9. Raianu. ulterior. • Nictinastiile. 9. planta intră într-o fază refractară.

având loc atunci când factorii mediului extern sunt constanţi. Ca exemplu de circumnutaţii menţionăm mişcările tulpinilor de la plantele volubile (fig. 1983) ►MIŞCĂRILE PLANTELOR LIBERE Algele verzi şi cele albastre-verzi.Apar în cazul îndepărtării cotiledoanelor în timpul germinării seminţelor. diatomeele. se încolăcesc în jurul acestuia. de la ambele sexe. Mişcările plantelor libere se realizează în diferite moduri şi au rolul de a deplasa plantele spre locuri mai favorabile vieţii. • Nutaţiile periodice sunt mişcări executate de vârful tulpinii şi de vârful rădăcinii. iar faţă de salicilatul de sodiu în sens negativ.11 – Mişcare de nutaţie efemeră a cotiledoanelor la Phaseolus vulgaris (d. ele se realizează în zona de alungire a celulelor şi rezultă prin modificarea succesivă a intensităţii creşterii celulelor de jur împrejurul axei centrale a organului respective. 1983) Fig. NUTAŢIILE La plantele fixate de substrat se întâlnesc mişcări autonome şi mişcări induse. Aceste mişcări se numesc tactisme. lactoză. în jurul unui ax central.12 – Mişcare de nutaţie efemeră a vârfului tulpinii la Pisum sativum (d. Aceste plante au tulpini relativ flexibile. Mişcările autonome sunt determinate de factorii interni ai plantei... susţin greu frunzele. • Nutaţiile efemere se produc o singură dată în viaţa plantei. Aceste mişcări se mai numesc şi circumnutaţii. Există plante volubile la care tulpina circumnutează spre stânga – fasolea urcătoare. iar la unele criptogame vasculare şi gimnosperme se mişcă numai gameţii. zaharoză. de aceea. pentru că ţesutul lor mecanic este mai slab dezvoltat şi. iar după factorul care le provoacă li sa dat denumirea de: • Chemotactism manifestat de către microorganisme faţă de glucoză. Boldor şi colab. Asemenea mişcări se numesc nutaţii. zorelele – şi plante volubile ce execută această mişcare spre dreapta – hameiul. orientând frunzele spre lumină. acestea luând poziţia orizontală (fig. în sens pozitiv.12). Fig. Boldor şi colab. 61 . 9. 9.3. Există nutaţii efemere şi nutaţii periodice. 9. 57). flagelatele şi unele bacterii se deplasează cu întregul corp. În cazul în care în apropierea lor este un suport. asparagină. 9.11.

Didactică şi Pedagogică Bucureşti... Baia V.Fiziologia plantelor. Mihaela Niţă. o pată oculară sau stigmă. se constată deplasarea plasmodiului spre apa caldă.Universităţii"Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. II. Burzo I. vol. Ceres. 1983 – Fiziologia plantelor . I. rolul biologic al mişcărilor în viaţa pălantelor. Polixenia Nedelacu. 1982 . temperatură. Ed. Trifu M. Aşa de exemplu. Ed.1993 – Métabolism des végétaux. Liliana Bădulescu. Gr. Liliana Bădulescu. Bicureşti. Ed. Neamţu G. Acad.. Ceres Bucureşti. tactismele permit deplasarea lor spre zonele în care valoarea unor factori ai mediului (lumină. Lumina – Chişinău. Ed..  Unele nastii (nictinastiile şi termonastiile) permit protejarea părţilor mai sensibile ale florilor (androceul şi gineceul).. Elena Haţieganu. Press Polytechniques et Universitaires Romandes Laussane. Boldor O. care conţine carotină şi care se pare că ar avea rol în perceperea lumnii.Universităţii"Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi.  La plantele superioare tropismele determină orientarea organelor lor într-o manieră care să le permită utilizarea mai bună a diferiţilor factori.. 1981 – Biochimie vegetală. Florica Popescu. 1979 şi 1982 – Fiziologia plantelor. I şi vol. şi Pedagogică Bucureşti. umiditate.. Ed. Raianu O. Medicală Bucureşti. ROLUL MIŞCĂRILOR ÎN VIAŢA PLANTELOR Mişcările caracteristice diferitelor plante au rolul de a le permite explorarea şi exploatarea eficientă a factorilor mediului extern.nutrimente) le este mai convenabilă. Ed. Raianu O. Aurelia Dobrescu. Richter G. marea lor varietate şi modalităţile diverse de realizare a acestora demonstrează capacitatea extraordinară a reprezentanţilor regnului vegetal de a percepe excitaţiile din mediu şi de a răspunde la ele într-un mod adecvat... 1992 şi 1993 – Fiziologia plantelor. Rom Bucureşti. Acatrinei G.. spre extremitatea anterioară. 1983 – Biologia moleculară a celulei vegetale.. Liliana Mărgineanu. contribuind la perpetuarea speciilor şi la menţinerea arealului lor. Procese fiziologice din plantele de cultură. Ed. Ed. Gherghi A. pe o bucată de hârtie de filtru o porţiune de plamodiu şi se introduce un capăt în apă rece şi altul în apă caldă. Ed. Viorica Voican. Întrebare: Câte tipuri de tropisme cunoaşteţi ? Dar de nastii ? (exemplificaţi). 1984 – Ecofiziologia plantelor. Burzo I.... vol. Miruna Bibicu. algele verzi mobile au. Didactică şi Pedagogică – Bucureşti. Viorica Teşu. 1997 – Celula vegetală..  Deşi rolul unora dintre mişcări nu este cunoscut. I şi vol.. Dorobanţu N.• Fototactism care reprezintă mişcarea de deplasare a microroganismelor mobile spre locurile cu o luminozitate optimă pentru efectuarea fotosintezei. iar altele (nastiile staminelor) favorizează procesul de polenizare. Ed. 1972 . II. • Termotactism vizibil la mixomicete. Ed. Toma C. Tarhon P.1999 – Fiziologia plantelor de cultură. Ed. 2009 – Cercetări morfologice şi histo-anatomice referitoare la unele plante semiparazite şi parazite din flora României – teză de doctorat. I.. Suciu T. Junimea Iaşi. Ed. Universitatea „Alexandu Ioan Cuza” din Iaşi. Temă: Dezvoltaţi.. Raianu O. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti.. Péterfi Şt. Constantinescu D. 2001– Biochimia şi fiziologia legumelor şi fructelor. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ • • • • • • • • • • • • • • • Aspazia Andronache.. Atanasiu L. Trifu M. 1981– Fiziologia plantelor.. de exemplu.  Mişcările pasive au rol în răspândirea seminţelor sau a sporilor.Bucureşti... 62 .şi Sălăgeanu N. Milică C. vol. dacă se aşează. Did. Physiologie et biochimie.lucrări practice.  La plantele libere. 1991– Reglarea proceselor ecofiziologice la plante. Boldor O.Fiziologia plantelor. Elena delian. completându-vă cunoştinţele cu datele culese din bibliografia recomandată şi din lectura celorlalte capitole din prezentul curs. Molea I. Didactică şi Pedagogică .

Ed. . I. Universităţii „Alexandru Iaon Cuza” din Iaşi. Universităţii Bucureşti. 2000 – Simbioza în lumeavie. Azimuth Iaşi. Maria-Magdalena Zamfirache. Toma C. Voica C. 1982 – Fiziologie vegetală.• • • • Toma C..1. 63 . Universităţii „Alexandru Iaon Cuza” din Iaşi. Ed. Maria-Magdalena Zamfirache. Ed. 2002 – Strategii evolutive în regnul vegetal. vol.. Ed. 2005 – Fiziologie vegetală Vol.