INTRODUCERE Fiziologia plantelor, ştiinţă fundamentală de top în cercetarea organismelor vegetale exprimă cantitativ şi calitativ, cu un grad sporit de fidelitate

, nivelul lor de adaptare la condiţiile de viaţă în care au reuşit să supravieţuiască pe Terra. Parcurgerea disciplinei explică şi motivează, în acelaşi timp, modificările de natură morfoanatomică ale indivizilor vegetali actuali, având ca suport variaţiile de natură biochimică suferite de celulele componente ale corpului lor, apărute pe parcursul evoluţiei şi fixate în informaţia genetică a genomului propriu. Prezentul curs, destinat studenţilor la învăţământ la distanţă din cadrul Secţiei de Ecologie a Facultăţii de Biologie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei vegetale superior organizate (plante superioare), legi, metode, proprietăţi, modele experimentale cu care operează Fiziologia plantelor etc, subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie. Problemele, uneori complexe, pe care le pune parcurgerea părţii teoretice şi realizarea lucrului în laborator se rezolvă prin abordarea lor critică şi creativă, utilizând noţiunile de bază din prezentul curs, cu sedimentarea cunoştinţelor prin înţelegerea logică a modului de realizare a proceselor vitale într-un organism vegetal. Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale fiziologiei vegetale, probând implicarea acestei discipline în lumea reală şi urmărind să dezvolte cursanţilor o gândire critică în aprecierea calităţii lumii vegetale, aptitudini de rezolvare a problemelor practice cu care se vor confrunta în natură, pentru conservarea şi protejarea acesteia. Date de contact: Coordonator disciplină: Prof. univ. dr. Maria Magdalena Zamfirache, e-mail: magda_zamfirache@yahoo.com Tutore disciplină: Lector dr. Anişoara Stratu Teme pentru activităţi tutoriale: • Schimburile de apă între plante şi mediul de viaţă (regimul hidric al plantelor) • Nutriţia cu carbon a plantelor (fotosinteza şi heterosinteza) • Respiraţia plantelor • Creşterea şi dezvoltarea plantelor • Mişcarea şi sensibilitatea la plante Obligaţiile minime ale studenţilor pentru promovarea examenului la disciplina chimie generală: • obţinerea notei minime 5 la examinarea teoretică finală; • realizarea în totalitate a obligaţiilor de pregătire a lucrărilor practice de laborator şi de însuşire a cunoştinţelor teoretice prin pregătire individuală; • prezenţa activă la toate sedinţele de lucrări practice de laborator. Modul de stabilire a notei finale: • evaluarea aprofundării cunoştinţelor obţinute la lucrările practice de laborator - 50%. • evaluarea aprofundării cunoştinţelor teoretice - 50%. Teme de licenţă abordate în cadrul disciplinei Ecofiziologie vegetală pot avea ca subiect dinamica unor procese fiziologice la diferite grupe de plante (spontane şi/sau cultivate), în corelaţie cu condiţiile de viaţă ale acestora.

Prof. univ. dr. Maria Magdalena Zamfirache

1

CUPRINS
PARTICULARITĂŢI ALE ORGANISMULUI VEGETAL ELEMENTE DE CITOFIZIOLOGIE VEGETALĂ REGIMUL HIDRIC AL PLANTELOR
Absorbţia apei de către plante Emisia apei de către plantă
TRANSPIRAŢIA GUTAŢIA

NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR
Necesităţile minerale ale plantelor Absorbţia substanţelor minerale Conducerea substanţelor minerale în plante Eliminarea substanţelor minerale din plante

ASIMILAŢIA CARBONULUI DE CĂTRE PLANTE
FOTOSINTEZA Mecanismul fotosintezei Factorii de mediu care influenţează procesul de fotosinteză Factorii externi Factorii interni Mersul diurn al fotosintezei Mersul fotosintezei pe parcursul perioadei de vegetaţie CHEMOSINTEZA HETEROSINTEZA Heterotofe saprofite Heterotrofe simbionte Tipuri de simbioze în natură Heterotrofe parazite Plante mixotrofe Nutriţia plantelor semiparazite Nutriţia plantelor carnivore

TRANSFORMAREA, TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE ÎN PLANTE
Substanţele sintetizate prin metabolismul primar Substanţele sintetizate prin metabolismul secundar

RESPIRAŢIA PLANTELOR
Importanţa respiraţiei pentru viaţa plantelor 2

Tipuri de respiraţie la plante RESPIRAŢIA AEROBĂ Factorii de mediu care influenţează procesul de respiraţie Factorii externi Factorii interni .RESPIRAŢIA ANAEROBĂ

CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR
CREŞTEREA PLANTELOR Etapele creşterii plantelor Mecanismul creşterii Zonele de creştere la plante Factorii de mediu care influenţează procesul de creşetere Substanţe regulatoare de creştere SUBSTANŢE STIMULATOARE SUBSTANŢE INHIBITOARE SUBSTANŢE CU ACŢIUNE RETARDANTĂ STAREA DE DORMANŢĂ A PLANTELOR GERMINAREA SEMINŢELOR DEZVOLTAREA PLANTELOR

FENOMENELE DE EXCITABILITATE ŞI MIŞCARE LA PLANTE
MIŞCĂRILE PASIVE MIŞCĂRILE ACTIVE MIŞCĂRILE PLANTELOR FIXATE DE SUBSTRAT TROPISMELE NASTIILE NUTAŢIILE MIŞCĂRILE PLANTELOR LIBERE ROLUL MIŞCĂRILOR ÎN VIAŢA PLANTELOR

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

3

organismele primitive erau. Granatilacoizii . a privilegiat independenţa nutritivă (fenomen de autotrofie. Evoluţia lor a mers în două direcţii:  o tendinţă animală. în acelaşi timp. şi Toma I. pentru captarea energiei solare atât în interiorul plastidelor. cât şi la nivelul celulei. De la extensia membranelor clorofiliene la desfăşurarea frunzelor şi la realizarea unui înveliş dens de prerie sau de pădure. • Peretele. fotosinteza a introdus o constrângere: necesitatea de realizare a unui maximum de suprafaţă. cromoplaste. care izolează stroma de citosol. 1. • În stromă predomină: sistemul membranar tilacoidal.derivă din proplastide şi au o membrană dublă. CO2. 1. a fost favorizată captarea de fotoni. mobile (datorită aparatului locomotor . a căror totalitate realizează în celula vegetală plastidomul.1) Acestea antrenează: • mărirea suprafeţei în raport cu volumul.cuprind în membranele lor fotosintetizante clorofilă şi sunt grupaţi în pachete numite grane. a organismului pluricelular sau a populaţiilor.. Plastidele • în toate formele sub care sunt prezente în celula vegetală (cloroplaste. deci nevoie de substanţe organice). pentru a fi eficace însă. 1. în detrimentul autonomiei nutritive (fenomen de heterotrofie. picături de grăsimi.Direcţii evolutive ale cloroplastelor în lumea vegetală (d. La scară celulară. Cloroplastele • sunt capabile să realizeze fotosinteza şi conferă organismelor vegetale rolul de producători primari în natură • se caracterizează prin prezenţa pigmenţilor clorofilieni. Toma C.2). amiloplaste) . 2005) 4 . Evoluţia vegetală apare. trei componente contribuie la optimizarea condiţiilor de captare a luminii: • Plastidele. • Vacuola. cu nevoie numai de molecule minerale simple.1 . H2O. care rezolvă probleme de schimb şi de suport la nivel celular. granule de amidon. ca şi nucleul sau mitocondriile. Fig. datorită utilizării şi transformării energiei luminoase). specializaţi în captarea şi transformarea energiei luminoase solare. care a selecţionat indivizi cu viaţă de relaţie activă şi perfecţionată. în mod global. ribozomi şi ADN. Direcţiile din evoluţia masei cloroplastice în lumea vegetală au vizat: • dispoziţie mai periferică • fragmentare • specializare (fig. ca o strategie de explorare şi ocupare a spaţiului. a cărei dezvoltare creşte considerabil volumul celular pentru un consum metabolic minim.flagelul) şi autotrofe (prezenţa unui cloroplast). dimpotrivă. • creşterea eficacităţii în captarea energiei luminoase (fig.PARTICULARITĂŢI ALE ORGANISMULUI VEGETAL Pe parcursul evoluţiei lumii vii.  o tendinţă vegetală care.

. Fungi şi Plantae ♦ Regnul PLANTAE grupează toate speciile de organisme pluricelulare ce prezintă pigmenţi clorofilieni. • efect asupra creşterii şi morfogenezei. care menţine citoplasma în stare stabilă. cu originea în plastidă şi rezultatul în perete. ca semnale colorate are următoarele semnificaţii biologice contribuie major la expansiunea angiospermelor • se integrează într-o strategie a dezvoltării plantelor zoidofile şi zoochore • are loc mai târziu. capabile de nutriţie autotrofă fotosintetizantă. • sistem de detoxifiere şi de apărare.  5 . acumulând polimeri • polimerii constituie 1/2 . roşu fructe (tomate. ardei). petale (stânjenel galben).Fig. 2005) Cromoplastele • sunt lipsite de clorofilă. Protoctista. plecând de la cloroplaste (mai rar din amiloplaste sau protoplaste). ferigilor. şi Toma I. • celula vegetală este traversată de un flux de metaboliţi carbonataţi. oranj. • colorează în galben. menţinut sub tensiune datorită proprietăţilor osmotice ale sucului vacuolar Rolul vacuolei: • menţinerea homeostaziei. rădăcini (morcov cultivat). Vacuola • reprezintă 80-90% din volumul celular • este delimitată de tonoplast. Originalitatea vegetală rezidă în proprietăţile şi cooperarea complexului ternar plastidăperete-vacuolă. • rol digestiv şi de depozitare. • este un regulator esenţial. Animalia.Creşterea eficacităţii în captarea energiei luminoase la plante prin extensia membranelor şi mărirea suprafeţei foliare (d. • conţin pigmenţi carotenoizi. Peretele celular • asigură susţinerea şi permite dezvoltarea de organisme aeriene erecte de talie mare. Lumea vie se împarte astăzi în 5 regnuri: Monera (Bacteria). Diferenţierea cromoplastelor.2/3 din biomasa elaborată în fiecare an pe suprafaţa globului. Toma C.  organismele vegetale se clasifică în 12 încrengături din grupul muşchilor. în cursul maturării fructelor. 1.2 .

 la animale se manifestă în legătură cu funcţia lor proprie şi organizarea acestora în „sisteme” (digestiv. în timp ce această tendinţă nu încetează decât odată cu moartea la plante. dimpotrivă. virusuri şi structuri înrudite).  Regresia facultăţii de sinteză la animale. cât şi la animale  este puţin exprimată la talofite şi briofite  devine fundamentală la plantele vasculare . nervos.  Corelaţii genetice. tisular şi al întregului organism: •Specializarea celulelor diferenţiate . ♦ Regnul FUNGI şi regnul ANIMALIA prezintă un tip de nutriţie heterotrofă. care ating foarte repede talia definitivă. care conduc la creşterea armonioasă a plantelor. care 6 . bacterii. (biosinteza giberelinelor şi citochininelor. Ele se realizează pe mai multe căi:  Corelaţii trofice . iar fungii se hrănesc prin absorbţie Evoluţia plantelor şi animalelor este guvernată de: • specializări • corelaţii ►Specializările duc la îndeplinirea unei prestaţii fiziologice precise la nivel celular.se realizează în special la nivelul organelor subterane. ►Corelaţiile reprezintă interacţiuni fiziologice între organe şi ţesuturi.se realizează prin intermediul hormonilor produşi de un organ. toate plantele sunt autotrofe (sunt capabile să sintetizeze.  Corelaţii hormonale . care sunt toate heterotrofe (iau molecule organice preparate din mediul ambiant). asigurând şi rezerva de muguri pentru anul următor. pornind de la molecule anorganice. depozitarea substanţelor de rezervă . ulterior ea devenind pozitivă şi realizându-se pe cale trofică (rădăcina aprovizionează tulpina cu apă şi substanţe minerale) şi pe cale hormonală. când rădăcina creşte mai repede şi are un efect inhibitor asupra creşterii tulpinii.  Diferenţa dintre fungi şi animale este dată de:  caracteristicile structurale şi biochimice ale celulelor lor. circulator etc.  faptul că animalele au o nutriţie heterotrofă prin înglobare (ingestie) sau holozoică. care stimulează sau inhibă activitatea altui organ.au la bază furnizarea de substanţe nutritive sau concurenţa între organe pentru aceste substanţe (seva brută şi seva elaborată).). în afară de organismele neclorofiliene (ciuperci. cvasitotalitatea moleculelor organice de care au nevoie pentru derularea ciclului lor vital).  Regresia facultăţii de percepere a excitaţiilor externe (funcţia senzorială) şi de mişcare (funcţia motrice) la plante. (au la bază relaţii de stimulare sau de concurenţă) şi se pot manifesta: • Între rădăcină şi tulpină. Corelaţiile pot fi pozitive sau negative. enzimatice şi membranare. corelaţie negativă în timpul germinării seminţelor. La organismele vii se manifestă:  Tendinţa de creştere mult frânată la animale.gimnospermelor şi angiospermelor.duce la îndeplinirea unei prestaţii fiziologice precise atât la plante. în timp ce aceste tendinţe nu încetează să se perfecţioneze la animale.celulele diferenţiate în acelaşi sens se grupează în ţesuturi •Specializarea organelor pentru îndeplinirea anumitor funcţii fiziologice  la plante: absorbţia apei şi a sărurilor minerale dizolvate în ea.

comparativ cu cele animale (fig. seminţe sau organe de depozitare (bulbi. Creşterea se realizează prin sporirea cantităţii de citoplasmă. Fără plastide. Fără incluziuni solide. http//) Sistem muscular. LA NIVELUL ORGANISMULUI Fără un veritabil mediu intern.4. Creşterea generală se realizează prin creşterea treptată a dimensiunilor vacuolelor. Punctuaţii şi plasmodesme. rizomi). cotiledoanele inhibă creşterea mugurilor axilari. între care se manifestă o corelaţie trofică negativă (creşterea organelor vegetative aeriene este inhibată de depozitarea substanţelor de rezervă şi invers). Nu se elimină substanţe de Fig. Între organele vegetative aeriene şi fructe. nastii). organe de simţ. fecale. iată câteva dintre ele: CELULE VEGETALE Un perete scheletic ce membrana plasmatică (plasmalema). PARTICULARITĂŢI ANATOMO . Putere de sinteză mai redusă. în timp ce la plantele cu germinare epigee acestea stimulează creşterea lor. doar cu externă structuri galactozil Plasmalema conţine fosfatidil colina şi fosfatidil etanol amina.1.4 – Structura celulei eucariote excreţie de tipul : urină. ci doar H2O. Fără sistem muscular.3 – Structura celulei eucariote excreţie (d. 1. Se elimină substanţe de Fig. doar o conducere a apei şi a substanţelor dizolvate în ea. Deplasare redusă. Un vacuom important. mişcări specifice (tropisme. Alimentele reprezintă totdeauna singura sursă de energie. Heterotrofie generală. O2 şi CO2. ci doar cu glicogen. Plasmalema digliceride. Între frunze şi muguri: frunzele mature manifestă un efect inhibitor asupra creşterii mugurilor axilari. ci membrană plasmatică (plasmalemă). Putere de sinteză importantă. Absorbţia substanţelor (apă cu substanţe dizolvate în ea). 1. Fără o veritabilă circulaţie. Incluziuni solide (granule de amidon. aleuronă şi cristale). Fără vacuom sau acesta este slab dezvoltat. Mediu intern bine definit. Joncţiuni.3 şi fig. Alimentele şi energia pătrund în general sub forme diferite. conţine dublează externă CELULE ANIMALE Fără perete scheletic. animale (schemă) (d.1). tab.http//) vegetale (schemă) de tipul celor de la animale. O circulaţie veritabilă. Înglobarea hranei. Plastide. sistem nervos şi organe de simţ prezente. Se deplasează cu ajutorul unor organe speciale pentru locomoţie. 7 .• • • stimulează creşterea tulpini)i. tuberculi. cu germinare hipogee.FIZIOLOGICE Organismele vegetale prezintă anumite particularităţi anatomo-fiziologice. sistem nervos. Autotrofie frecventă. iar frunzele tinere au efect stimulator asupra creşterii lor. ce reprezintă analoage celor de la plante. 1. 1. Între muguri şi cotiledoane: la plantele tinere.

 prezintă fenomen de fototactism.5 şi fig. despre a cărei reprezentanţi se afirmă că aparţin regnului vegetal datorită următoarelor caractere:  prezintă cloroplaste. 1. http//) Euglena gigas (d. Raianu.Tabelul 1. deci sunt autotrofi. 1. Fig. comparativ cu organismul animal (d.5 . aşa cum este cazul speciei Euglena viridis (fig. 8 . deşi nu se colorează în albastru cu apa iodată. (schemă) (d. ca un cromoplast fotosensibil. în funcţie de intensitatea acesteia.6). 1979 .  prezintă stigmă – regiune cu pigmenţi fotosensitivi pentru recepţia luminii.1 – Particularităţi ale organismului vegetal. acest organit apare.  acumulează paraamilon . 1. astfel. protist cu o dimensiune de 50-100 μm. mişcarea fiind realizată cu ajutorul flagelului.1. care nu este însă de natură celulozică.Structura internă la Euglena sp.  au un perete scheletic subţire.modificat) ♦ La nivel unicelular limita între Protofite şi Protozoare este deseori indecisă.6 http//) Fig. ca reacţie de apropiere sau de îndepărtare de sursa de lumină.substanţă de rezervă foarte apropiată de amidon.

pornindu-se de la o singură celulă sau de la un fragment minuscul de ţesut Celula ( fig. ele trebuie sa aibă o reactivitate crescută faţă de aceste condiţii. comparativ cu organismul animal. afectează creşterea plantelor într-un mod foarte diferit:  În anumite cazuri.ţesutul meristematic din vârfurile de creştere ale rădăcinii şi tulpinii. precum şi intensitatea acestor variaţii. transformă substanţele asimilate şi energia în procesul de metabolism Forma celulelor vegetale este foarte diferită: • sferică . pe baza bibliografiei propuse.  În alte cazuri răspunsul permite o oarecare întârziere: planta poate percepe factorul modificat (lungimea nopţii în creştere. care ne îndreptăţesc să considerăm că aceasta aparţine regnului vegetal. pentru a se evita încadrarea formelor intermediare într-un regn sau altul. Temă: Prezentaţi succint. s-a creat între Protofite şi Protozoare un grup aparte. unele ţesuturi absorbante şi secretoare (laticiferele) Dimensiunile celulelor vegetale: valorile medii 10 .celulele din ţesuturile liberiene • tubulară . Dovezi: • existenţa organismelor monocelulare • culturi de celule “in vitro” refacerea plantelor întregi. Cultivată într-un mediu bogat în streptomicină. plantele superioare sunt supuse unor condiţii de mediu aflate într-o continuă schimbare. Întrebări: • Ce sunt corelaţiile şi specializările? (exemplificaţi).Existenţa flagelului. Morfologia externă (mărime. plantele trebuie să răspundă rapid la aceste modificări ale factorilor externi. astfel încât apare acum ca aparţinând protozoarelor.la bacterii (coci). • fuziformă . Pentru a supravieţui. de exemplu) şi are timp suficient pentru a se pregăti pentru transformările majore care vor urma.50 cm (fibrele liberiene) • mai mulţi metri (laticiferele nearticulate de la unele specii din familia Euphorbiaceae).celulele din ţesuturile conducătoare. ♦La rândul lor. capabil să ducă o viaţă independentă. denumit Protiste. planta riscă să moară. Asemenea tipuri incolore de Euglena se cunosc şi în stare naturală. ea face schimb permanent de substanţe cu mediul în care trăieşte. Modul în care se modifică parametrii de mediu. nu este considerată un argument pentru apartenenţa speciei la regnul animal. dacă se face abstracţie de peretele scheletic. ELEMENTE DE CITOFIZIOLOGIE VEGETALĂ Fiziologia celulară (citofiziologia) • studiază fenomenele vieţii ce se petrec în interiorul celu în materia vie celulară • Celula posedă toate însuşirile unui organism lei toate manifestările vitale au loc viu.1) este un sistem termodinamic deschis. • Enumeraţi câteva caracteristici ale speciei Euglena viridis. • poliedrică-izodiametrică. sub denumirea se Astazis. Euglena viridis devine în mod ireversibil incoloră şi deci heterotrofă. deoarece dacă răspunsul nu este prompt. 2. formă): • este rezultatul influenţei condiţiilor de viaţă de care beneficiază celulele în cadrul ţesutului din care fac parte • corespunde funcţiei fiziologice ale celulelor în ţesutul respectiv 9 . ce conferă mobilitate celulei. De aceea. particularităţile organismului vegetal. fiind clasate printre Protozoare.100 μm • 10 μm . apropiată de cea sferică . mecanice.

reticulul endoplasmatic. • este o membrană plasmatică de tip biologic. • este constituită din proteine hidrofile. • marea varietate de proteine din citoplasmă determină funcţii metabolice şi enzimatice caracteristice. implicit. • la cianobacterii . granule de amidon ş. • se deosebeşte de plasmalemă prin structură. Celula eucariotă: • este de câteva ori mai mare. aflându-se în stare fluidă şi în neîntreruptă mişcare. cu suc celular. moartea celulei. 10 .a. cloroplaste etc.şi microstructurilor celulare. Plasmalema: • controlează activitatea celulei. • informaţia genetică este inclusă în unicul cromozom (un lanţ de macromolecule de ADN. • structuri submicroscopice: aparatul Golgi. • este componenta esenţială a celulelor vii. comparativ cu celula procariotă. microtubulii etc. mitocondriile etc. observabile la microscopul optic. • rol important în nutriţia celulei cu ioni Fig. plastidele. • conţine ribozomi . în care sunt incluse organitele celulare. cu clorofilă "a" şi ficocianină în stare difuză (structuri şi pigmenţii implicaţi în procesul de fotosinteză). • este acoperită cu o membrană citoplasmatică (plasmalemă). Buchanan. acizi nucleici etc.membrane sub formă de inele. • o organizare mult mai complexă decât celula procariotă. Citoplasma: • este masa fundamentală a protoplasmei vii. • nu conţine organite bine diferenţiate (nucleu. datorită diferenţierii macro.Celulă din mezofilul foliar prezentând principalele sisteme membranare şi peretele celular (d. • conţinutul celulei constă din citoplasmă densă şi o regiune nucleară traversată de macromolecula de ADN. ca şi plasmalema. sub formă de inel).Celula procariotă: • a apărut .cu 3. • la acest nivel 500-1000 reacţii biochimice. prin schimb ionic.).organite răspunzătoare de sinteza proteinelor.). absorbţia şi excreţia unor substanţe. mitocondrii.4 miliarde de ani în urmă.5 . ribozomii. fosfolipide. 2. • incluziuni solide (granule de aleuronă.. • constă din: citoplasmă cu: • organite celulare: nucleul. • coagularea sa determină încetarea manifestărilor vitale şi. ce imprimă specificitate. În celula vegetală matură: • vacuolele sau vacuola unică. • comunică cu protoplasma celulelor învecinate prin plasmodesme (fire protoplasmatice). • creşterea cantităţii de ADN creşterea şi perfecţionarea unei arhitecturi complet noi de distribuire a materialului ereditar. minerali. • "o distribuire a funcţiilor".1 . lipoproteică. compoziţie chimică cantitativă şi prin gradul diferit de permeabilitate.ca organism elementar . 2000) Tonoplastul: • înconjură vacuolele celulelor vegetale. din care probabil a provenit. celula vegetală dispune şi de perete o anvelopă celulară (de natură celulozică) Protoplasma: • sediul celor mai importante procese vitale.

Fig.Reticulul endoplasmatic (R. cisternele aparatului Golgi (d. faţa Trans al aparatului Golgi 11. 2.E. reticul endoplasmatic şi aparat Golgi. Din punct de vedere funcţional. terpenoizi. http//) Ribozomii (fig.formaţiuni lamelare. neted se formează hidraţi de  În membranele R. 2.E. ROBINSON şi R. aparat Golgi 9. BROWN în celulele rădăcinii de bob.2 . reticul endoplasmatic neted 5. vezicule de transport 8. • au fost evidenţiaţi de savantul român G.3 .3): Este alcătuit din unităţi morfologice denumite dictiozomi . cât şi în cele animale dar lipsesc la bacterii. • sunt prezenţi atât în celulele vegetale. substanţe necesare procesului de sinteză a produşilor de tipul polizaharidelor din componenţa peretelui celular etc. faţa Cis a aparatului Golgi 10. 2. faţa Cis a aparatului Golgi 10. cu dimensiuni de 150-300 Å. ribozom aflat pe RE rugos 6. • sunt răspândiţi în toată celula (în citoplasmă): la suprafaţa nucleului. nucleu 2. Condriozomii (fig.Aparatul Golgi: 7. asemănătoare ca structură cu plasmalema. cisternele aparatului Golgi (d. de tip rugos sau pe faţa externă a membranei nucleare sunt implicaţi în procesele de sinteză a proteinelor destinate secreţiei celulare. în interiorul cloroplastelor şi al mitocondriilor sau chiar se află liberi în citoplasmă. 2. E.4): • sunt particule ultrastructurale de natură ribonucleoproteică. formate din 2-10 sacule sau cisterne. E. lipide. 1. proteine transportate 7. Aparatul Golgi (fig.  În membranele R.E. PALADE în 1953 în omogenatele hepatice şi în ultrasecţiuni celulare şi de către E.2): • • este un sistem complex de cavităţi (sacule. precum şi la sinteza enzimelor proteolitice. vezicule de transport 8. faţa Trans al aparatului Golgi 11. cu aspect de discuri suprapuse. Fig. unite la centru. se delimitează de citosol prin membrane simple. http//) 11 . cisterne. vezicule sau tubuli ori canalicule fin ramificate şi anastomozate sau un sistem de "cisterne" turtite şi lăţite în celulele mai vârstnice) localizate în hialoplasmă. la sinteza unor proteine cu funcţii specifice.5): • sunt cunoscuţi ca principalii centri energetici (de respiraţie) ai celulei.  Ribozomii aderenţi la membranele R. lipo-proteice. aparatul Golgi este legat de activitatea secretoare a protoplasmei. lipsiţi de membrană. 2. 2. reticul endoplasmatic rugos 4. elementare.) (fig. aparat Golgi 9. granular se formează proteine.Nucleu celular. enzime. por nuclear 3. aproximativ circulare. Funcţia fiziologică principală a ribozomilor este legată de participarea lor în procesul de sinteză a proteinelor:  Ribozomii liberi participă la sinteza proteinelor implicate în procesul de diferenţiere celulară. carbon.

• conţin enzime specifice ciclului acidului glioxilic Fig.6 .  cloroplastele . în care se eliberează energia incorporată în substanţele energetice de natură organică (în etapa finală a ciclului Krebs). în funcţie de culoarea lor plastidele în:  leucoplastele .9): 12 .P. http//) Peroxizomii (fig. 2. • reprezintă principalul organit celular în care are loc biodegradarea acizilor graşi. Funcţia peroxizomilor: intervin în procesul de respiraţie celulară.Schema alcătuirii unui (izocitrat liaza şi malat sintetaza) ce participă la peroxizom (d. 2.plastide incolore. cu care se pare că vin chiar în contact. Fig. unele cianobacterii şi bacterii. în procesul de germinare al seminţelor. 2. 2. 2. unele macroorganisme (ciuperci şi chiar plante superioare). 2.Lizozom aspect general (d. Glioxizomii: • îşi manifestă activitatea în momentul germinării seminţelor bogate în grăsimi.oxidare. http//) proces ce furnizează energia necesară transformărilor metabolice. cu o membrană lipo-proteică simplă. Plastidele: • sunt organite permanente de mare importanţă pentru celula vegetală. atât în celulele mezofilului plantelor.8.plastide colorate (alte culori decât verde) Cloroplastele (fig. • intervin în hidroliza substanţelor de rezervă din celulele endospermului.7 . • lipsesc din celulele animale.• numărul lor într-o celulă este proporţional cu intensitatea metabolismului acesteia.5 .7): • se întâlnesc în număr mare în celulele mezofilului foliar.6): • sunt organite citoplasmatice sferice sau ovoidale. • totalitatea plastidelor incluse în citoplasma celulei formează plastidomul celular. din celulă. cât şi în celulele ficatului şi rinichiului la mamifere (peroxidaza şi catalaza conţinute scindează H2O2 în O şi H2O).  reprezintă deci "uzina biochimică (energetică)" a celulei. • sunt bogaţi în enzime.  constituie sediul fenomenului de oxidare a metaboliţilor. prin procesul de β . Fig. în special hidrolaze acide.T. Lizozomii (fig. SCHIMPER (1883) – clasifică.4 – Alcătuirea unui ribozom (d. http//) Fig. prin glicoliza inversă (gluconeogeneza). 2. asemănătoare cu plasmalema. http//) procesul de transformare a grăsimilor în glucide. A.Alcătuirea unei mitocondrii (d. 2. Alcătuirea unui ribozom Rol fiziologic:  acumulează cele mai mari cantităţi de A.plastide verzi  cromoplastele (sau carotenoplastele) . • sunt dispuşi frecvent alături de cloroplaste.

10 .  Conform părerii unor cercetători. comparativ cu indivizii crescuţi în lumină intensă. cu un conţinut mai mare în clorofilă. devenind simbionte intracelulare. granule de amidon. cloroplastele au fost bacterii fotosintetizante care. genetice al unui sau ecologice: mult mai mari la general cloroplast (d.roşu etc.  Cloroplastele reprezintă sediul sintezei primare a substanţelor organice în procesul de fotosinteză şi au o anumită autonomie în interiorul celulei. 2. 2.12): • au o structură asemănătoare cu cea a cloroplastelor. au conferit celulelor capacitatea de fotosinteză ("Teoria Serială a Endosimbiozei").10): • anvelopa plastidială . http//) Fig.  Au aspect microscopic (microscopul optic) de grăuncioare verzi ovoidale.).12 .8 .portocaliu. 2. 2. separate de un spaţiu clar.formată din două membrane elementare.ce constituie substanţa fundamentală cu ribozomi. cloroplastele au fost bacterii fotosintetizante care. prezente doar în celulele vegetale. • sistemul de lamele. răspândite în toată masa citoplasmei. http//) Rol fiziologic:  Cloroplastele reprezintă sediul sintezei primare a substanţelor organice în procesul de fotosinteză şi au o anumită autonomie în interiorul celulei. • sunt colorate în galben. fructelor. http//) 13 .11. • stroma sau matricea . uneori au aspect de halteră. • culori specifice petalelor florilor.  Mărime relativ constantă pentru acelaşi tip celular. 2. 2. http//) plantele de umbră. picături lipidice în ea.Aspect  Apar deosebiri sexuale. devenind simbionte intracelulare. Fig. datorită ADN-ului propriu. licopenul . portocaliu. cu rol în procesul de fotosinteză. http//) Fig. datorită ADN-ului propriu. xantofila galbenă. Cromoplastele (fig. turtite. roşu sau în nuanţe intermediare (prezenţa în stroma lor a unor pigmenţi din grupa carotenoizilor: carotenul . Fig. 2. ADN. au conferit celulelor capacitatea de fotosinteză ("Teoria Serială a Endosimbiozei"). • incluziuni reprezentate prin globule lipidice şi granule de amidon.Alcătuirea unui cloroplast (d.• • • organite specializate.Aspect general al unui cromoplast (d.  Conform părerii unor cercetători. Ultrastructura (fig. 2. frunzelor sau unor rădăcini. Fig.Aspectul cromoplastelor “in vivo” (d.9 .Aspect microscopic al cloroplastelor “in vivo” (d.11 .

2.Posibila interconversie a plastidelor la plante (d. • oleoplastele (depozitează substanţe grase).  seminţe. În procesul creşterii şi dezvoltării celulei vegetale se observă formarea de vacuole mari rezultate din contopirea vacuolelor mici.15 . Forma şi distribuţia vacuolelor în celulă variază funcţie de: • starea fiziologică a celulei. vizibile doar la microscopul electronic.13). Cuprind: • amiloplastele (depozitează amidonul) (fig.Alcătuirea nucleului celular (d. 2. Sub influenţa luminii formează structuri tilacoidice şi să capătă culoarea verde (fig. Celulele meristematice: • sunt lipsite de o vacuolă unică şi voluminoasă. 2. http//) Nucleul (fig.14 .  în algele diatomee marine.15):  Este un component prezent permanent în toate celulele vegetale şi animale.Aspectul amiloplastelor în tuberculul de cartof (d. rădăcini. • proteoplastele (depozitează proteine). deosebit de important pentru celula vegetală adultă. Rolul fundamental al nucleului în viaţa celulei este de a transmite caracterele ereditare în timpul diviziunii celulare şi de a coordona funcţiile vitale ale Fig. • vacuolele apar foarte mici.14). 2.Leucoplastele: • sunt plastide incolore. plină cu suc vacuolar.16): Este o componentă nevie a celulei. se numesc procariote. 2. http//) Fig. vizibilă la microscopul fotonic. http//) acesteia. • se întâlnesc în:  celulele meristematice. 2. Vacuola (fig.  citoplasma sporilor şi a gameţilor femeli. tuberculi.  majoritatea organelor incolore la angiosperme.  la plantele superioare adaptate la parazitism (au pierdut proprietatea de fotosinteză).13 . 2. 14 . iar celulele cu nucleu bine individualizat se numesc eucariote.  Celulele care au nucleu difuz. neindividualizat strict. • Fig. după o colorare cu coloranţi vitali.

D . căptuşit la interior de plasmalemă. ▪ Modificarea turgescenţei vacuolei determină mişcările de închidere şi deschidere a stomatelor şi mişcările unor organe ale plantelor (nastii). Rolul fiziologic al vacuolelor:  Depozitarea substanţelor osmotic active (ioni. cu o elasticitate limitată.  Peretele celular este un constituent solid.stadiul de plasmoliză avansată (concavă). 1998) Peretele celular:  Este un constituent neviu şi un caracter esenţial de diferenţiere a celulei vegetale de celula animală. • aport mecanic (susţinerea formei celulei). 2. 2. • permite creşterea celulei şi schimbul de gaze şi de substanţe nutritive cu celulele învecinate. cu rol important în turgescenţa şi în stabilitatea celulei (fig. glucide solubile.  Celulele „nude” .şi micromoleculare în celulă.Vacuola unei acţiunea diferiţilor factori de mediu (ex: vacuola mare a unor celule Fig. al organului din care face parte ţesutul sau chiar al întregului organism. 2.17 Reprezentarea schematică a gradului de aprovizionare cu apă a celulei vegetale: A . care generează presiunea osmotică şi potenţialul de membrană. permiţând intrarea apei cu substanţe macro. motiv pentru care se numeşte şi perete scheletic. acizi organici etc). 15 .  Totalitatea pereţilor celulozici dintr-un ţesut o reţea densă de lamele sau fibre ce alcătuiesc un schelet al ţesutului respectiv. relativ rigid. B . Apariţia filogenetică a vacuolelor a format mecanisme ce reglează şi determină turgescenţa. • rol de protecţie a protoplasmei. în celula vegetală.17). Rol fiziologic: • este permeabil pentru apă şi se îmbibă cu aceasta.stadiul de plasmoliză incipientă. precum şi ieşirea apei din celulă (plasmoliza celulară). deosebită de cea a mediului extern. C . un adevărat osmometru.stadiul de deplasmoliză (d. Fig.16 adulte aflată în vegetale celulelor epidermice înţepate de insecte formează multe stare de turgescenţă (d. http//) vacuole mici) . (cucerirea uscatului). conferind indivizilor vegetali o rigiditate mai mare. . Strasburgher. Turgescenţa reprezintă o achiziţie importantă în evoluţia plantelor.  Majoritatea celulelor vegetale au perete celulozic rezistent.celulă turgescentă. tipul celular.zoosporii şi gameţii (celulele reproducătoare de la plantele inferioare) celule lipsite de un perete celulozic. Apariţia vacuolei face posibilă crearea în interiorul celulei vegetale a unui mediu apos cu o compoziţie specifică. Vacuola se reprezintă deci.• • • vârsta celulei.

Absorbţia apei prin rădăcini Filogenetic vorbind. uneori. • Enumeraţi organitele citoplasmatice vii şi.de obicei – şi vapori de apă. care evită eliminarea excesivă a apei din corpul acestora. într-o cantitate suficientă. Conform părerii lui W. Temă: Prezentaţi succint. principalele caracteristici funcţionale ale celulei vegetale. absorbţia se face şi prin faţa inferioară a frunzelor. din cele patru zone distincte ale rădăcinii. transportul ei în plantă şi eliminarea acesteia în mediul extern. briofite. în majoritatea lor. ca organe de fixare şi de absorbţie a apei cu sărurile minerale. reprezintă un factor esenţial pentru supravieţuirea. În corpul plantelor. • Plantele nevasculare – criptogame unicelulare. • Lichenii absorb apa prin rizine iar muşchii prin rizoizi. zona perişorilor absorbanţi 16 . Aceste plante pot absorbi apă şi prin părţile nesuberificate ale organelor lor supraterane. ce absoarbe cantitatea de apă necesară din sol. lipsită de cuticulă. rolul primar al rădăcinii a fost acela de fixare. un sistem de vase conducătoare capabile să transporte apa absorbită şi un ţesut protector adecvat. Pentru asigurarea acestei stări plantele superioare posedă. ca de altfel. talofite terestre. întro cantitate mult mai mică şi. de la care pleacă o reţea de ţesuturi conducătoare. În procesul de absorbţie a apei şi a substanţelor minerale sunt active numai rădăcinile tinere. pe specii de plante. realizând ancorarea solidă a plantei în sol. 2. Regimul hidric (de apă) al plantelor reprezintă ansamblul proceselor de absorbţie a apei din mediu de către plantă. În condiţiile unui regim de apă normal. • La plantele de apă cu frunze natante. unele specii submerse au rădăcini reduse şi lipsite de perişori absorbanţi sau sunt lipsite chiar de rădăcini. separat. aceste procese sunt în echilibru. cea mai mare cantitate de apă se află în stare lichidă. in acelaşi timp. Absorbţia apei de către plante Procesul de absorbţie a apei decurge în strânsă dependenţă de factorii de mediu şi se realizează diferenţiat. iar celulele se află în stare de turgescenţă normală. La nivelul sistemului radicular rolul diferitelor zone ale rădăcinii în absorbţia apei a fost stabilit cu precizie cu ajutorul micropotometrelor. în echilibru cu apa liberă din plantă. existenţi însă. pe toată planeta noastră. creşterea şi dezvoltarea plantelor. PFEFFER. absorb apa prin întreaga suprafaţă a corpului. pe baza bibliografiei propuse. găsindu-se abundent în celule. Între aceste procese există o strânsă legătură. În aceste lacune şi în meaturi se găsesc . Ulterior.Întrebări: • Care sunt funcţiile peretelui celular şi cum se mai numeşte acesta la celula vegetală? (motivaţi denumirea). • Plantele submerse – talofite şi cormofite – absorb apa prin toată suprafaţa corpului. în lacune aerifere. Ele sunt lipsite de cuticulă şi suber şi prezintă frunze fin divizate sau foarte subţiri. • Plantele vasculare – prezintă rădăcini. rădăcina a căpătat şi funcţia de absorbţie a apei şi a substanţelor minerale. organitele citoplasmatice nevii din structura celulei vegetale. în vase conducătoare şi. REGIMUL HIDRIC AL PLANTELOR Prezenţa apei. un sistem radicular dezvoltat.

iar activitatea vitală a rădăcinii contribuie într-o măsură redusă la absorbţia apei.2 .  procesul de suberificare din stadiul adult al plantei nu este totdeauna total. astfel. Absorbţia pasivă a apei are loc în cea mai mare parte a perioadei de vegetaţie. la care celulele externe nu au încă membrana suberificată. comparativ cu sucul vacuolar al celulei absorbante şi poate fi 17 . Mecanismul absorbţiei radiculare a apei Absorbţia apei prin rădăcini este realizată prin două mecanisme: pasiv şi active. cu o durată de viaţă de 7-10 zile. ce conţin în loc de celuloză.1). până la perişorii absorbanţi.  prin gelificare. o absorbţie nulă (fig. zona netedă este puţin activă. comparativ cu cele lemnoase). fapt ce asigură.  fiecare păr absorbant este o celulă vie mult alungită. http//) apă şi gaze. mai numeroşi la plantele ierboase. iar piloriza şi zona aspră au. deficitul iniţial se transmite descendent. zona piliferă a rădăcinii (scheme) (d.este cea mai activă în acest proces. care devine. 3. iar aici există doar o uşoară deplasare a ei prin imbibiţia membranelor. mai departe.2) se explică prin :  numărul mare al perilor pe unitate de suprafaţă (200-420/mm2.  la plantele crescute în sol foarte uscat suberificarea începe curând. cu o vacuolă mare. Fenomenul are loc prin mecanisme osmotice numai atunci când soluţia externă este hipotonică. menţinerea tuturor celulelor în stare normală de turgescenţă. ● În zona aspră:  apa poate fi absorbită de către plantele tinere. Tocmai acest deficit al presiunii de difuziune determină absorbţia apei prin perişori şi direcţionarea ei către vasele de lemn. fenomen deosebit de important în absorbţia apei  pot fi înlocuiţi cu hife de ciuperci (micorize) la plante lemnoase şi ierboase (90% din totalul plantelor superioare) . planta preluând din sol apa ce este reţinută cu forţe de până la 15 atmosfere. lipsiţi de cuticulă (foarte permeabil pentru apă). În acest caz rolul predominant în absorbţia radiculară a apei revine transpiraţiei. ● Absorbţia foarte intensă a apei prin zona perişorilor absorbanţi (fig. astfel. cu condiţia ca soluţia externă a solului să fie hipotonică. Absorbţia pasivă a apei – este determinată de procesul de transpiraţie. pe seama zonei pilifere. caloză şi substanţe http//) pectice. dat fiind faptul că în această zonă lipsesc ţesuturile conducătoare. 3. care creează un deficit de saturaţie îndeosebi la nivelul frunzelor. permeabile pentru (d. rădăcina participă substanţial în acest proces prin energia metabolică proprie. unde se măreşte forţa de sucţiune. realizează un contact intim cu particulele solului. practic. Absorbţia activă a apei nu depinde de transpiraţie. Din mezofil. La nivelul vârfului rădăcinii probabil că absorbţia nu are loc. foarte scurtă. 3. capabile să vehiculeze apa. forţa de sucţiune determină absorbţia apei din vasele de lemn ale nervurilor şi. care variază în cursul zilei funcţie de influenţa diverşilor factori externi.Secţiuni transversale prin subţiri. astfel că rămân crăpături ce pot Fig. 3.  diferenţierea funcţională a celulelor şi numărul mare de peri realizează o suprafaţă de contact foarte mare cu soluţia solului.1 – Secţiune longitudinală prin vârful unei rădăcini la dicotiledonate lua aspectul unor veritabile lenticele. cu pereţii celulari foarte Fig.

în prezenţa luminii. Absorbţia apei la nivel foliar devine importantă abia atunci când o parte din organul aerian este scufundat în apă. ce asigură în permanenţă turgescenţa tuturor celulelor. fapt ce permite un schimb gazos intens. propriu numai plantelor terestre. cu numeroase spaţii intercelulare – fapt ce permite realizarea unei activităţi fotosintetice intense. care corespund local unei lipse de coeziune între celulele suberificate. Pe această cale apa este absorbită până la endodermă. Astfel este menţinut curentul ascendent al sevei brute. Dintre organele aeriene. Prin cuticula epidermei şi prin suber acest plante elimină cantităţi relativ mici de vapori de apă. ca şi plantele nevasculare. ce acoperă ramurile şi tulpinile plantelor lemnoase.  La plantele vasculare . În timpul zilei.4) şi. Absorbţia apei se realizează prin cuticula celulelor epidermice. după starea fiziologică a celulelor şi după forţelor care reţin apa în ele.sau pluricelulare.  Plantele inferioare uni .6). la plante cărora li s-au îndepărtat tulpina şi frunzele. în mod accesoriu. timp de câteva săptămâni. Absorbţia apei prin organele aeriene Frunzele absorb intens apa datorită particularităţilor lor anatomice. la care pierderea apei are loc prin organele aeriene. până la formarea noilor frunze. În mod curent plantele emit apa sub formă de vapori. 3. aceste plante sunt poikilohidre. elimină vaporii de apă prin toate celulele ce vin în contact cu atmosfera. Procesul este realizat la nivelul tuturor organelor aeriene. Emisia apei de către plantă Concomitent cu absorbţia şi circulaţia apei are loc şi eliminarea ei în atmosfera înconjurătoare.5). Este suficient. Ea este demonstrată de lăcrimarea plantelor în caz de tăieri de întreţinere (viţa–de-vie) şi de gutaţie şi este specifică plantelor din regiuni umede.demonstrat prin folosirea potometrelor. 3. până creşte valoarea forţei de sucţiune şi de aici este împinsă în vasele de lemn. prin traversarea cuticulei (fig. stomatele se deschid larg. TRANSPIRAŢIA Este procesul fiziologic de eliminare a apei în stare gazoasă (vapori). dar mai ales la nivelul frunzelor. apa fiind eliminată sub formă de vapori. uneori. care protejează celulele aflate în contact direct cu atmosfera externă. Lenticelele nu execută mişcări de închidere şi de 18 . Eliminarea vaporilor de apă are loc mai ales prin ostiolele stomatelor (fig. în mod deosebit. sub formă lichidă. de altfel.care după conţinutul lor în apă sunt homeohidre. Absorbţia activă are rol important primăvara devreme. • mezofilul este de grosime redusă. datorită particularităţilor lor structurale şi funcţionale: • au o suprafaţă mare de contact cu atmosfera şi un mare număr de stomate. absorbţii şi circulaţii a apei active în plantă. ca o singură foliolă a unei frunze compuse de salcâm să fie scufundată în apă. După oscilaţiile conţinutului lor în apă. o adaptare structurală la mediu. Plantele ierboase de talie mică pot valorifica pe această cale o parte din apa de precipiaţii şi apa de condensare (roua). transpiraţia lor este mai mult sau mai puţin intensă. 3. O mică parte a apei este eliminată şi la nivelul lenticelelor (fig. transpiraţia se realizează prin întreaga lor suprafaţă externă şi internă ce vine în contact cu aerul înconjurător. pentru ca întreaga frunză să-şi recapete turgescenţa. prin gutaţie. În asemenea condiţii rădăcinile absorb din sol apa ce este reţinută cu forţe mai mici de 2 atmosfere. prin transpiraţie şi.3. Grosimea ei poate influenţa foarte mult transpiraţia cuticulară şi reprezintă. ce vin în contact direct cu atmosfera. de exemplu. A. 3. unei transpiraţii. frunzele transpiră cu cea mai mare intensitate. unde cuticula este mai subţire şi mai permeabilă pentru apă. fiind mai intensă în imediata vecinătate a nervurilor şi. pe faţa inferioară a limbului frunzei.

Ca urmare.Transpiraţia cuticulară şi transpiraţia epidermice. prin acesta. apa eliminată prin transpiraţie provine. la care stomatele http//) se află situate la un nivel superior.6 . după cum afirma savantul rus K.  Asigură răcirea organelor vegetale. cresc intens.  Favorizează schimburile de O2 şi CO2 prin ostiolele stomatelor. ceea ce uşurează şi accelereză coacerea lor. aşezate în cripte. 3. comparativ cu celulele epidermice şi anume în vârful unei ridicături. absorbţia radiculară a apei. în timpul amiezilor de vară. în strânsă legătură cu regimul hidric al plantei. când mecanismele reglatoare. plantele care transpiră mai intens au o fotosinteză mai activă şi cresc mai repede. îndeplinind un rol termoreglator. stomate este mai intensă la unele higrofite. procesul de transpiraţie este mult mai redus ca intensitate la acele plante la care stomatele se află în mezofil. deşi la ele transpiraţia nu are loc. cum sunt Elodea canadensis.A. Uneori transpiraţia poate deveni nocivă. În schimb.  B. Acest tip de transpiraţie poate juca totuşi un anumit rol în împiedicarea supraîncălzirii excesive a plantelor în zilele toride de vară.3. sub nivelule celulelor epidermice. De aceea transpiraţia a fost calificată de către savantul rus K. http//) imagine la microscopul plantelor electronic de baleaj (d. ca urmare transpiraţia prin ele este de neevitat şi poate fi considerată ca "un rău necesar". specii de Dianthus etc. În comparaţie cu acestea.Stomată – majoritatea închidere al stomatelor(d. deoarece evaporarea unui gram de apă absoarbe 537 calorii. TIMIREAZEV.  În timpul coacerii fructelor uscate şi a seminţelor. temperatura aerului înconjurător. În astfel de situaţii plantele se deshidratează puternic şi pot pieri. Rolul transpiraţiei în viaţa plantelor Transpiraţia prezintă o deosebită importanţă în viaţa plantelor prin faptul că: Determină urcarea sevei brute prin apelul foliar şi uşurează. 3. ceea ce permite plantelor să economisească energie şi să realizeze o activitate metabolică la nivel normal. datorită transpiraţiei intense.Mecanismul de deschidere şi Fig. GUTAŢIA 19 . Nerium oleander.Alcătuirea unei lenticele(d. ca urmare a bunei hidratări a ţesuturilor şi aprovizionării lor cu elementele nutriţiei minerale. eficace între anumite limite. stomatele se află http//) la Fig.5 . cum sunt de exemplu la Hevea brasiliensis. ca la speciile din familia Ccucurbitaceae.4 . Reglarea stomatică a transpiraţiei poate avea însă loc fără ca schimburile respiratorii şi fotosintetice de O2 şi CO2 să fie afectate. de obicei. http//) acelaşi nivel cu celulele Fig. Poziţia stomatelor este. temperatura corpului lor nu depăşeşte. deoarece diametrul ostiolelor la care începe reducerea transpiraţiei este mai mare decât cel care determină reducerea difiziunii CO2 şi O2. la Anemonae nemorosa etc.3 . rămân fără efect. Deci. transpiraţia prin prin stomate (schemă) (d.deschidere a spaţiilor lor intercelulare. TIMIRIAZEV ca fiind "un rău necesar". parţial. la plantele din plin soare. A. 3. de asemeni. din aceste organe. Utricularia vulgaris etc. Plantele submerse. Ficus elastica. La Fig.

formele de eliminare a apei din plante. Penicillium . spre deosebire de rouă. fiind prezentă atât la plantele inferioare – de exemplu la ciuperci: Pilobolus. este favorizată. Prin gutaţie este evitată asfixierea celulelor. fenomenul fiind întâlnit mai ales în sere. La frunzele gramineelor acestea se găsesc de obicei la vârful lor. în funcţie de modul de aranjare al stomatelor pe limbul acestora (prezentaţi exemple pentru fiecare categorie). lasă un reziduu alb prin evaporare. Temperatura mai ridicată a solului. constituie asimilaţia – latură a proceselor metabolice. • Unde pot fi aşezate hidatodele la nivel foliar ? (daţi exemple). 3.8). Substanţele nutritive absorbite din mediu pot fi minerale şi organice. prezentând căile de realizare şi importanţa fenomenelor astfel discutate în viaţa plantelor. ca urmare. 3. Surplusul de apă din corpul plantelor este eliminat sub formă de picături. pe suprafaţa frunzelor. gutaţia reduce presiunea limbului la Zea mays grâu (d. de asemeni. Milică şi colab. În regiunile noastre plantele elimină prin gutaţie cantităţi mici de apă. cum este cazul la Alchemilla. 20 . http//) (A) şi pe marginile hidrostatică din vasele de lemn. Ea apare mai ales în nopţile reci.Gutaţia catabolism. proteine. capabile să producă energia necesară proceselor vieţii: hidraţi de carbon. În aceste nopţi atmosfera este saturată cu vapori de apă şi se reduce simţitor intensitatea transpiraţiei. şi a substanţelor minerale în corpul plantei. în special la plantele 1982) submerse. din care sunt capabile să sintetizeze substanţe organice. Rolul nutriţiei constă în asigurarea unor substanţe constitutive (cum sunt cele ale protoplasmei. precum şi excesului de apă ş de săruri ce ar putea gutaţie prin vârfurile la plantule de duce la intoxicarea celulelor. • Câte tipuri de frunze cunoaşteţi. Fragaria (fig. 3. precedate de zile călduroase.7. pentru sinteza materiei organice proprii. ce decurge intens noaptea şi transpiraţia redusă din aer (frânată pe lângă umiditate relativă a aerului mai crescută şi de închiderea stomatelor prin reacţie fotoactivă). pereţilor celulari) şi în formarea de substanţe energetice. numite hidatode sau căi pentru apă. Apa gutată nu este pură şi. 3. eliminarea unor substanţe inutile produse de Fig. NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR Aprovizionarea plantelor cu substanţe anorganice şi organice este cunoscută sub denumirea de nutriţie.Este fenomenul de eliminare a apei din corpul plantelor sub formă de picături.7 – Tipuri de Fig. frunzele de fasole gutează prin toată suprafaţa lor. deoarece organele de gutaţie sunt răspândite pe întreaga suprafaţă foliară. comparativ cu cea a aerului determină absorbţia unei cantităţi mari de apă. la frunzele dinţate – la vârful dinţilor. pe baza bibliografiei propuse.. iar ansamblul transformărilor la care sunt supuse acestea. În lumea vegetală gutaţia apare la peste 300 genuri de plante din 115 familii. ce s-ar produce prin inundarea spaţiilor intercelulare. grăsimi. Apare astfel un dezechilibru între absorbţia radiculară. 4.cât şi la plantele superioare. asigură menţinerea echilibrului limbului la căpşun (B) dintre apa absorbită şi cea eliminată. precum şi transportul apei (d. unde se găsesc organele de gutaţie. Temă: Prezentaţi comparativ. La plantele superioare gutaţia este localizată în anumite porţiuni ale plantelor. inclusiv denumirea proceselor fiziologice implicate). Plantele verzi absorb exclusiv sau aproape exclusiv substanţe anorganice.8 . Întrebări: • Care sunt principalele căi de pătrundere a apei în corpul plantelor ? dar de ieşire a acesteia din plante ? (precizaţi şi formele de eliminare a apei.

Cele două modalităţi de absorbţie a ionilor se întrepătrund în natură şi decurg simultan. prin toată suprafaţa corpului lor care vine în contact apa. preferaţi ionii de K+. utilizând pentru consumul propriu. aceasta având un rol asemănător cu cel al unei soluţii nutritive. Absorbţia substanţelor minerale La plantele inferioare aceasta se realizează prin toată suprafaţa talului lor. prin metabolismul său. în mod predominant. care sunt componenţi specifici ai membranei de natură proteică sau lipoproteică. neosmotică sau adenoidă. organul specializat în îndeplinirea acestei funcţii şi. 21 . La plantele acvatice submerse absorbţia se realizează. Absorbţia prin frunze O parte a substanţelor minerale absorbită prin frunze este asimilată în ţesuturile acestora. Aici intră şi unele grupe de bacterii lipsite de pigmenţi asimilatori: bacteriile chemosintetizante. Absorbţia sărurilor minerale se caracterizează prin acumularea acestora în sucul celular. de la o specie la alta şi chiar de la un soi la altul. mai precis de a membranelor plasmatice şi este determinată de legile fizice ale osmozei. Absorbţia prin rădăcini La nivelul rădăcinii are loc o absorbţie intensă a substanţelor minerale în zona de creştere a acesteia. suprafaţa şi modul de aşezare a acestora. într-o concentraţie care depăşeşte cu mult concentraţia din mediul extern. provenite din mediul extern. prin sistemul radicular. numită încă şi activă.  Calea pur fizică. necesităţile cantitative diferă de la un grup de plante la altul. plantele manifestă o selectivitate pentru ioni (sunt. fiecare cu mecanisme. substanţe organice existente în mediul lor de viaţă. în mod activ. Necesităţile minerale ale plantelor Diferite elemente minerale nu sunt cerute de către plante în cantităţi egale. La plantele superioare ea se realizează. la aprovizionarea cu substanţe nutritive. randamente şi efecte metabolice specifice.  Caleafiziologică.Din această cauză plantele verzi se numesc şi autotrofe. de exemplu. în echilibrarea cărora protoplastul se comportă pasiv. Pătrunderea sau ieşirea substanţelor este decisă de gradienţii de concentraţie. În aceste procese materia vie cheltuieşte energia rezultată în respiraţie şi participă deci. practic. iar în procesul de acumulare a sărurilor minerale. unde celulele nu sunt încă suberificate şi sunt uşor penetrabile. probabil. Absorbţia sărurilor minerale prin frunze depinde de forma. comparativ cu cei de Na+). atât pentru curentul de apă. într-o oarecare măsură. unde participă în diferite procese ale metabolismului. Mecanismul absorbţiei ionilor Schimbul de substanţe minerale între mediul extern şi protoplast are loc pe două căi. prin frunze. Restul plantelor lipsite de pigmenţi asimilator sunt heterotrofe şi sun incapabile să sintetizeze substanţe organice din cele minerale. Necesităţile minerale ale plantelor cultivate sunt mult mai bine cunoscute decât cele ale plantelor spontane. cât şi pentru ioni. iar o altă parte (mai mică) este vehiculată spre rădăcini. iar la plantele inferioare submerse prin toată suprafaţa talului. În aceste procese intervin. iar această varietate imensă a nivelului necesităţilor minerale formează baza explicării sensibilităţii unora dintre plante şi toleranţa altora faţă de diferite concentraţii ale unuia sau altuia dintre elementele minerale prezente în diverse habitate. o serie de transportori ai substratului. fiind condiţionată de permeabilitatea plasmei celulare.

către vârful rădăcinii. scoarţă. că în mod practic. astfel. fotosinteza este „singurul fenomen de Fig. În cursul acestui proces – ce este însoţit de o degajare de O2 – o parte din energia radiaţiilor solare absorbite de către pigmenţii asimilatori este înglobată sub formă de energie chimică în substanţele sintetizate (fig. Cantitatea acestor substanţe produse în chemosinteză este neglijabilă faţă de cea sintetizată în fotosinteză. http//) 22 . 5. ionii se deplasează radiar.  Fotosinteza şi chemosinteza sunt singurele procese în care plantele produc substanţe organice din substanţe minerale. pe calea: păr absorbant sau rizodermă. O parte infimă ajunge în floem şi poate fi condusă în sens descendent. FOTOSINTEZA Fotosineza este procesul fiziologic prin care plantele verzi îşi sintetizează cu ajutorul luminii şi cu participarea pigmenţilor asimilatori. de la locul de absorbţie.  prezenţa luminii. substanţele organice proprii. Acest fenomen este denumit desorbţie. Eliminarea are loc pe cale pasivă şi este determinată de prezenţa altor ioni în sol. apă şi săruri minerale. prin care sunt transportaţi în organele supraterane ale plantelor. ASIMILAŢIA CARBONULUI DE CĂTRE PLANTE A. Spre deosebire de plantele verzi. ele intră.  existenţa în mediu a CO2. O parte din ionii absorbiţi rămâne în celulele pe care le străbat. din vasele de liber în cele de xilem.1 . rolul fiziologic al elementelor minerlae în viaţa organismelor vegetale (în 2-3 pagini). endodermă. pe baza bibliografiei propuse. Pentru a se realiza. până la limita prezenţei acestui ţesut conducător. până la cel de utilizare metabolică? Temă: Prezentaţi succint. procesul necesită trei condiţii principale:  prezenţa în celule a pigmenţilor asimilatori. 5. Întrebări: • Cum se realizează absorbţia sărurilor minerale în regnul vegetal? • Care este drumul străbătut de substanţele minerale în corpul plantelor. Putem spune deci. din nou. 5.1). bacteriile fotoautotrofe realizează procesul de fotosinteză fără producere de O2. pe drumul parcurs spre xilem. alături de elementele absorbite din sol. periciclu şi trec apoi în xilem. în curentul ascendent al sevei brute.Schema fotosintezei (d. concomitent cu absorbţia diferiţilor ioni. folosind ca materii prime o sursă anorganică de carbon (CO2 sau ionii bicarbonat). Eliminarea substanţelor minerale din plante Pe parcursul perioadei de vegetaţie plantele elimină unele elemente prin diferite organe. de la o celulă la alta. de schimbarea pH-ului sau de îmbătrânirea celulelor rădăcinii.Conducerea substanţelor minerale în plante După pătrunderea lor în rădăcină. În transportul descendent al elementelor minerale mobile prin vase conducătoare liberiene şi a celor neutralizate în biosinteza substanţelor organice are loc şi o difuziune laterală.

5. datorită consumului său în respiraţia vieţuitoarelor şi în diferite procese de oxidare.  Fotosinteza este singurul fenomen prin care planeta noastră fixează energia solară. Fig. pătrunde în aceste celule după ce se dizolvă în apa din pereţii lor.limbul prezintă adaptări ce favorizează desfăşurarea procesului (fig. • La plantele superioare activitatea fotosintetică este îndeplinită predominant de către frunze . Difuziunea acestor gaze în mezofil este favorizată de prezenţa spaţiilor intercelulare între celulele cilindrice ale ţesutului palisadic şi între celulele ţesutului lacunos. prin arderi şi prin fenomene vulcanice şi ar deveni otrăvitor pentru organisme (fig. în cloroplaste.3): • forma turtită a limbului oferă o suprafaţă mare de contact cu mediul înconjurător. Altfel.3 .2). de la 23 Fig.  Fotosinteza asigură compoziţia constantă a aerului atmosferic. Cantitatea substanţelor organice formate pe parcursul ei este atât de mare. în general orizontală a limbului. 5.  În fotosinteză plantele înglobează în substanţele organice produse o parte din energia razelor solare. prin care are loc difuziunea CO2 din aerul înconjurător.Structura frunzei (schemă) (d. • structura anatomică a frunzelor evidenţiază la nivelul epidermei prezenţa aparatului stomatic. absorbţia luminii necesară în fotosinteză. fiind prin aceasta un fenomen cosmic. Fotosinteza este singurul fenomen din natură care produce O2. • La algele cu tal masiv – (Laminaria) – apare o specializare: numai primele 6-8 straturi de celule de la suprafaţa talului formează un înveliş asimilator. http//) . ovoidale. ce reprezintă indivizii. prin difuziune. • poziţia frunzelor favorizează. fixând-o sub formă de energie chimică potenţială. încât nu poate fi evaluată cu precizie. în mezofil. http//) La algele unicelulare .2 . prin aşezarea. ajunge prin spaţiile intercelulare la suprafaţa celulelor din mezofil. apă ce este furnizată prin vasele de lemn din nervurile frunzei şi ajunge. celule ce conţin un complex de pigmenţi asimilatori. • CO2 pătrunde în frunze prin ostiolele stomatelor. 5. având deci o deosebită importanţă practică. asigură realizarea proceselor de sinteză a substanţelor organice cu ajutorul energiei luminoase (fig.producţie” din natură. Oxigenul rezultat în urma acestui proces parcurge drumul invers. silvică şi indirect pe cea zootehnică. în acesta s-ar cumula cantităţi mari de CO2 produs prin respiraţia vieţuitoarelor.  Cantitatea de O2 ar scădea.fotosinteza este îndeplinită de însăşi celulele.Scimburile de materie şi energie între plantele şi mediul ambiant pe parcursul ciclului fotosintetic (d.  Fotosinteza determină direct producţia agricolă.4). 5. cu feoplaste voluminoase. sub formă dizolvată. 5. Prezenţa cloroplastelor în număr mai mare în ţesutul palisadic şi în număr mai mic în cele ale ţesutului lacunos.  Fotosinteza are loc în celulele organelor verzi expuse la lumină. localizaţi în cloroplaste.

care intervin în procesul de fotosinteză. este posibilă. fructe verzi în curs de creştere. fructe verzi în curs de creştere. precum şi de alte organe: tulpini tinere nesuberificate. cum ar fi bracteele şi sepalele. de asemenea. însă numai în cazul când acesta devine transparent. peţiol. Substanţele organice sintetizate sunt transportate.5 . Procesul fotosintezei are loc la toate plantele fotoautotrofe. la una şi aceeaşi plantă. pigmenţi carotenoizi şi pigmenţi ficobilini. Cloroplastele se găsesc într-o continuă mişcare. de la celulă la celulă. ei se împart în trei grupe: de Arabidopsis pigmenţi clorofilieni. Fig. 5. însă numai în cazul când acesta devine transparent. în dependenţă de condiţiile mediului de existenţă şi de tipul de ţesut. anumite părţi ale învelişurilor florale. peţiol. în continuare. în urma îmbibării cu apă. Pigmenţii carotenoizi însoţesc pigmenţii clorofilieni în celulele asimilatoare ale tuturor plantelor. http//) aceştia pigmenţii clorofilieni au o deosebită importanţă în procesul fotosintezei. În funcţie de intensitatea luminii. la o frunză de fag. până la vasele liberiene din nervuri şi din acestea în celelalte organe ale plantelor. precum şi în rădăcinile aeriene ale plantelor epifite. până la câteva sute în fiecare celulă. precum şi în rădăcinile aeriene ale plantelor epifite. precum şi de alte organe: tulpini tinere nesuberificate. cunoscuţi sub denumirea de pigmenţi asimilatori. sub stratul de velamen ce le acoperă. numite cloroplaste (fig. ci şi de celelalte părţi ale frunzelor: stipele. precum şi al substanţelor minerale necesare în sinteza substanţelor organice. sub stratul subţire de suber. apoi. iar cei ficobilini se întâlnesc împreună cu ceilalţi la algele albastre-verzi şi la algele roşii. întrecând. teacă. care este utilizată ca materie primă în fotosinteză. Dintre frunza thaliana (d. http//) Fotosinteza poate fi îndeplinită nu numai de limbul frunzelor. fiind eliminat prin ostiolele stomatelor în aerul înconjurător.5). 5. în cea mai mare parte. La plantele superioare supuse unei iluminări puternice cloroplastele se orientează spre sursa de lumină în aşa fel încât să se ferească de supraîncălzire sau de fotooxidare (ele expun o suprafaţă cât mai mică a corpului razelor solare intense).Cloroplaste din Pe baza particularităţilor lor structurale. sub stratul de velamen ce le acoperă. în urma îmbibării cu apă.4 . ci şi de celelalte părţi ale frunzelor: stipele. Fg.cloroplaste sub formă dizolvată până la suprafaţa acestor celule şi. Această suprafaţă mare de absorbţie are o deosebită importanţă în derularea procesului de fotosinteză. este posibilă. o fotosinteză de intensitate redusă şi la tulpinile mai vârstnice. sub formă gazoasă. teacă. în frunzele expuse la lumină puternică se formează mai multe cloroplaste (în ţesutul palisadic) iar în cele expuse la lumina difuză mai puţine. Celulele asimilatoare conţin (după cum s-a arătat deja) un ansamblu de pigmenţi. cum ar fi bracteele şi sepalele. organite descoperite încă din prima jumătate a secolului trecut de către HUGO von MOHL (1837). Spre exemplu. Nervaţiunea frunzelor asigură totodată şi aportul apei. prin spaţiile intercelulare din mezofil. la plantele superioare variază de la câteva zeci. anumite părţi ale învelişurilor florale. iar la un arbore de 100 de ani suprafaţa tuturor cloroplastelor se estimează a fi de aproximativ 20. Numărul lor. asigurândule astfel necesarul de hrană. 24 . o fotosinteză de intensitate redusă şi la tulpinile mai vârstnice. Fotosinteza poate fi îndeplinită nu numai de limbul frunzelor. de 20 de ori suprafaţa frunzei. ele se deplasează în hialoplasma celulară printr-o cicloză continuă pasivă sau printr-o cicloză activă amoeboidală.Schema circulaţiei gazelor şi apei la nivelul frunzei pe parcursul procesului de fotosinteză (d. 5.000 m2 (2 hectare). de exemplu. în organite speciale din celulele mezofilul frunzei. Suprafaţa totală a cloroplastelor în plantă este foarte mare. de asemenea. sub stratul subţire de suber.

Aceste procese se desfăşoară în granele cloroplastelor şi în prezenţa pigmenţilor asimilatori. cu un potenţial energetic ridicat şi acceptând un alt electron.întâlnită la plantele superioare şi la algele verzi. Pigmenţii asimilatori au rolul de a absorbi. clorofila d semnalată la unele alge roşii şi clorofila e prezentă la algele galben-aurii. deoarece pe baza ei se realizează transformarea energiei luminoase în energie chimică. în cursul procesului de fotosinteză (fig. ca urmare. eliminând un electron. dezorganizarea stromei. descompunerea moleculelor de clorofilă. portocaliu. http//) oxidantului clorofilei a. un rol deosebit îl are clorofila a. În consecinţă. ea însăşi. iar bacterioclorofila b într-o tulpină a unei bacterii purpurii aparţinând genului Rhodopseudomonas. până la dispariţia culorii verzi. Dintre toţi pigmenţii asimilatori ai plantelor fotoautotrofe. deci reacţia fotochimică a fotosintezei.7): FAZA I-a. legat de atomii de azot ai celor patru nuclei pirolici. exces de substanţe toxice. ajunse în stare de excitaţie. În timpul fotosintezei moleculele de clorofila a. are loc transformarea energiei luminii absorbite în energie chimică. 25 . cu un potenţial energetic normal. denumită şi faza HILL – constă dintr-un ansamblu de reacţii în care esenţială este reacţia fotochimică. sau reacţia de lumină. anumite radiaţii ale spectrului solar. 5. revin la starea fundamentală. clorofila c – caracteristică pentru diatomee şi algele brune.  transformarea energiei luminoase în energie chimică. în ansamblul reacţiilor ce caracterizează mecanismul fotosintezei au loc procese de oxidoreducere. care are în centru un atom de magneziu. granelor şi. În frunzele bătrâne sau în condiţii nefavorabile de viaţă (secetă.6 . caracterizate prin următoarele procese: captarea CO2 în cloroplastele celulelor asimilatoare. Mecanismul fotosintezei Fotosinteza se desfăşoară în două faze (fig. pigmenţii carotenoizi .Din grupa pigmenţilor clorofilieni fac parte: clorofila a . prin două valenţe chimice şi prin două legături fizice. Toate aceste procese necesită în mod obligatoriu prezenţa luminii şi sunt grupate în trei etape distincte:  pătrunderea CO2 în cloroplaste. 5. Prin transferul electronului cu potenţial energetic ridicat Fig. apar coloraţii specifice frunzelor în perioada de toamnă. fotoliza apei cu fixarea de H+ în NADP redus şi eliminarea O2. stimularea clorofilei pentru fixarea energiei luminoase. cu nuanţe de galben. luminoasă. funcţie de raportul dintre aceste componente.6).mai rezistenţi la degradare şi pigmenţii antocianici.Molecula de clorofilă (d. conform cu particularităţile lor de absorbţie. feofitina brun. bacterioclorofila a la bacteriile purpurii şi verzi. brun roşietic şi albăstrui. radiaţiile de lumină a căror energie este utilizată la sinteza substanţelor organice.întâlnită în celulele asimilatoare ale tuturor platelor fotosintetizante. clorofila b . fosforilare ADP în ATP.pigment roşu. La bacteriile autotrofe fotosintetizante au fost semnalate bacterioviridina la bacteriile verzi. înmagazinată în substanţele organice produse în timpul fotosintezei.  absorbţia energiei luminoase. şi care este capabilă să absoarbă. Din punct de vedere chimic moleculele de clorofilă reprezintă gruparea prostetică a unor cromoproteine. exces de umiditate. insolaţie puternică. Caracteristica esenţială a clorofilelor o reprezintă prezenţa în structura lor a unui nucleu tetrapirolic. în final. care este acceptorul final al energiei radiaţiilor absorbite de ceilalţi pigmenţi. Se formează în această situaţie epiporfirina . 5. temperaturi scăzute) are loc degradarea peristromei cloroplastului. în cadrul cărora moleculele de clorofila a transferă electroni unei substanţe ce se reduce şi primesc alţi electroni de la substanţă ce se oxidează.

dintre care unii au o acţiune permanent sau periodic limitativă asupra procesului. denumită şi faza BLACKMANN sau faza termo-chimică. Factorii externi • Lumina. fără să fie absorbită. 5. regenerarea acceptorului şi sinteza substanţelor ce conţin carbonul preluat din CO2 absorbit.constă într-un ansamblu de reacţii independente de lumină. Durata ciclului este de aproximativ 5 secunde. influenţează asupra procentului de lumină reflectată. O parte din această energie (20%) este reflectată şi se risipeşte în spaţiu. precum şi de unii factori interni. În afară de faptul că intervine în declanşarea proceselor care duc la mărirea gradului de deschidere a stomatelor (fapt ce favorizează difuziunea gazelor. a. enzimatică . proteine. Din fracţiunea absorbită. Din lumina care cade pe suprafaţa frunzelor. după numele cercetătorilor care au contribuit la clarificarea a numeroase aspecte ale mecanismului fotosintezei şi care au primit în anul 1961 Premiul Nobel pentru Fig. în zilele senine de vară. fotosinteza are loc în mod diferit.Prezentarea schematică a mecanismului procesului de fotosinteză (d. iar o altă parte (10%) străbate frunzele. Reacţiile ce au loc în cursul fazei de întuneric a fotosintezei sunt grupate în aşa–numitul ciclu CALVIN–BENSON-BASSMAN. valoare de 100. acizi nucleici. care poate fi netedă şi lucioasă la unele plante sau mată la altele. acestea absorb 70% şi utilizează în fotosinteză circa 1%. Factorii de mediu care influenţează procesul de fotosinteză Fotosinteza este influenţată de un număr mare de factori externi. care oglindesc particularităţile de specie sau starea fiziologică a organismului la momentul dat. 26 . prin calitatea ei şi prin acţiunea pe care o manifestă asupra procesului de respiraţie foliară la unele specii. pigmenţi). care polimerizează în substanţe organice complexe (glucide. dar dependente de temperatură în care intervin anumite enzime localizate în stroma nepigmentată a cloroplastelor.FAZA a II-a.000 lucşi. Aceste valori prezintă o serie de variaţii ce depind de structura plantelor:  Cuticula.  Grosimea frunzelor şi cantitatea de pigmenţi asimilatori din acestea influenţează cantitatea de radiaţii care străbat frunzele. după adaptarea plantelor la condiţiile de iluminare din mediile lor de viaţă:  La plantele heliofile. În funcţie de intensitatea luminii. fotosinteza creşte în intensitate până la 50-60% din intensitatea maximă a luminii solare directe care poate atinge. lipide. Astfel se sintetizează substanţe organice primare (trioze fosforilate). deci a O2 şi a CO2 în mezofil) lumina intervine asupra fotosintezei prin valoarea intensităţii sale. 20% ridică temperatura frunzelor cu circa 1-20 C peste valoarea temperaturii mediului ambiant. de întuneric. care trăiesc în locuri însorite. iar restul de 49% din energia calorică a luminii este eliminată din frunze prin fenomenul de transpiraţie.7 . Frunzele plantelor nu utilizează toată energia luminii care cade pe suprafaţa lor. http//) chimie. Aceste reacţii permit fixarea CO2 pe o substanţă acceptoare.

temperatura optimă a fotosintezei este cuprinsă între 20-300C. Influenţa favorabilă. Acest fapt este deosebit de evident în repartiţia algelor pe adâncime în apă. Cantitatea de CO2 din aer (0. în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor utilizate la iluminarea plantelor.. s-a observat că la plantele cu frunze persistente în timpul iernii fotosinteza are loc la temperaturi mult mai coborâte: . la plantele mezoterme. manifestată de concentraţiile mărite de CO2. care posedă pigmenţi accesorii. provoacă o intensificare a fotosintezei. • temperatură maximă. care este temperatura cea mai joasă la care procesul începe să se manifeste. Radiaţiile roşii pătrund până la adâncimi mult mai mici decât cele albastre. La algele brune fotosinteza are loc aproape cu aceeaşi intensitate în radiaţiile verzi şi în cele albastre. iar la plantele din regiunile sudice la valori de 50-550C. caracteristice regiunilor noastre. procesul de fotosinteză începe la o temperatură uşor inferioară valorii de 00C.. În general. În mediul acvatic diferitele radiaţii ale spectrului solar pătrund cu atât mai la adânc cu cât lungimea lor de undă este mai mică. În legătură cu limita inferioară a temperaturii la care fotosinteza mai are loc. încetinind în jurul temperaturii de 500C. iar la adâncimi mai mari predomină algele brune şi roşii.60C la frunzele aciculare de molid . La adâncimea de 34 m în ape nu mai există deloc radiaţii roşii. Temperatura optimă a fotosintezei este în strânsă legătură cu condiţiile de iluminare şi cu concentraţia CO2 din mediu. Mersul fotosintezei în radiaţiile monocromatice depinde de garnitura de pigmenţi asimilatori de care dispun diferite grupe de plante şi de însuşirile acestor pigmenţi de a absorbi diferite radiaţii ale spectrului vizibil. ca urmare a faptului că ficoeritrina are absorbţie maximă în acest domeniu. intensitatea fotosintezei creşte. odată cu mărirea intensităţi iluminării. • Concentraţia de CO2. Limita maximă a temperaturii la care procesul de fotosinteză se mai produce este situată. iar la frunzele de grâu de toamnă la -20C. după un timp. în sensul elaborării unor pigmenţi care să le permită absorbţia în condiţii optime a acelor radiaţii luminoase care există în mediul lor natural de viaţă. În general. Există însă mari variaţii din acest punct de vedere între diferite specii de plante. între anumite limite. capabili să absoarbă radiaţiile de lumină ajunse în aceste zone. în continuare. în condiţii de temperatură optimă şi de iluminare nelimitativă. fotosinteza decurge cu o intensitate mai mare în radiaţiile albastre-violet şi în cele roşii.03%) limitează în permanenţă procesul de fotosinteză.  • Temperatura. reprezentată prin temperatura cea mai ridicată la care procesul mai poate avea loc. La algele roşii fotosinteza decurge cu intensitate maximă în lungimile de undă din zona mijlocie a spectrului vizibil. la micşorarea intensităţii fotosintezei. întrucât CO2 devine toxic. Lumina influenţează fotosinteza şi prin compoziţia ei. reprezentată prin temperatura la care procesul decurge cu intensitatea cea mai mare şi constantă în timp. creşte în intensitate odată cu ridicarea temperaturii. În mersul intensităţii fotosintezei în funcţie de temperatură se pot distinge: • temperatura minimă. La plantele superioare şi la algele verzi. în sensul că acest proces decurge cu intensităţi diferite. Mărirea concentraţiei CO2 până la 2-5%. care absoarbe radiaţiile verzi. după care scade la iluminări mai mari. spectrul de acţiune urmând spectrul de absorbţie al luminii de către pigmenţii asimilatori. temperaturilor la care sunt adaptate. variaţii care se datorează mediului în care trăiesc plantele respective. În cursul evoluţiei plantele s-au adaptat. în timp ce radiaţiile albastre pătrund până la o adâncime de 500 m. datorită prezenţei fucoxantinei. acesta descreşte repede. Algele verzi predomină în zona superficială a apelor. prin mărirea. a temperaturii.. doar până la aproximativ 10% din intensitatea maximă a luminii solare directe. Concentraţiile mai mari de CO2 au efecte nefavorabile ducând. 27 . atingând la unele plante valoarea maximă de intensitate la 30-400C. • temperatură optimă. care cresc în locuri umbrite. la plantele din regiunile noastre. la valori sub 45-500C.La plantele sciafile. după care.

când fotosinteza variază în mod constant paralel cu intensitatea luminii.5% produce o intensificare a procesului. Această cantitate devine un factor limitant doar în cazurile de etiolare a plantelor. dar şi de particularităţile biologice ale plantelor şi de natura lor de reacţie la condiţii externe. intensitatea procesului scade considerabil. Factorii interni • Gradul de hidratare al ţesuturilor asimilatoare. Spre exemplu. Pentru ca fotosinteza să decurgă cu o intensitate normală. La pantele amilofile. Această ritmicitate a lor în timpul zilei se răsfrânge şi asupra procesului de fotosinteză. Mersul diurn al acestui proces corespunde. de exemplu. fenomen produs de lipsa luminii. În acest caz fotosinteza creşte în intensitate începând cu primele 28 . La deficite de apă mai mari de 13%.95%) provoacă o micşorare a intensităţii fotosintezei.asupra intensităţii fotosintezei. Dacă unul din factorii externi atinge valoarea minimă. în zilele calde şi senine de la începutul verii şi în zilele din timpul toamnei. intern şi extern. insuficienţa apei în timpul zilei provoacă o scădere vădită a intensităţii fotosintezei. iar reducerea acesteia până la 0. În mod obişnuit. existenţa unei cantităţi mai mari de apă în ţesuturile foliare duce la o scădere uşoară a procesului. în cazul culturilor din sere. aceste curbe se înregistrează în zilele scurte de primăvară. în cele din urmă şi caracterul fotosintezei. procesul de fotosinteză se poate desfăşura pe parcursul a 24 ore după trei tipuri generale de curbe (fig.8): • Curbe unimodale . Modificările factorilor externi au un caracter ritmic. unde vor fi utilizaţi în diferite sinteze sau vor fi puşi în rezervă. • Cantitatea de asimilate. fapt ce jenează desfăşurarea fotosintezei cu intensităţi crescute. 5. cu reducerea substanţială a cantităţii de pigmenţi în celulele asimilatoare ► Mersul diurn al fotosintezei Mersul procesului de fotosinteză în timpul zilei depinde nu numai de condiţiile mediului extern. ci şi de acţiunea lor asociată. unde aerul poate fi îmbogăţit în CO2. fapt ce duce la o micşorare a difuziunii gazelor ce participă la acest proces fiziologic. fotosinteza scade în aşa măsură încât ea nu este în stare să compenseze substanţa organică cheltuită în respiraţie. Cu siguranţă că mersul fotosintezei este determinat nu numai de unul din factori. Sintetic vorbind. Interdependenţa între factorii externi şi interni determină. care se soldează. înspre amiază. • Cantitatea de pigmenţi asimilatori. odată cu creşterea deficitului de apă al frunzelor. • Concentraţia de O2. printr-o fotosinteză activă. modificării complexului de factori externi care se acumulează în timpul zilei. De aceea curba fotosintezei în decursul zilei nu decurge atât de simetric pe cât ar rezulta din variaţia diurnă a intensităţii luminii. va fi fost transportat din frunze. la unele plante. Depăşirea limitei normale a concentraţiei O2 din aer (20. b. Cantitatea de O2 existentă în natură reprezintă un factor limitant al procesului de fotosinteză. cloroplastele se încarcă cu cantităţi mari de amidon. În cazul deficitului restant de apă în ţesuturile de asimilaţie. după ce o parte din amidonul acumulat anterior. probabil din cauza micşorării spaţiilor intercelulare. este necesar ca produşii rezultaţi în urma acestui proces să fie transportaţi repede din celulele asimilatoare în celelalte părţi ale corpului plantelor. procesul de fotosinteză se micşorează progresiv şi încetează la un deficit de apă cuprins între 40-50%. La frunzele plantelor superioare terestre fotosinteza scade destul de repede în intensitate. are importanţă practică. curba obţinută fiind o rezultantă a acestora. în acelaşi timp. Fotosinteza începe să crească din nou în intensitate abia în timpul după amiezii. ca urmare a saturării celulelor cu apă. pigmenţii asimilatori se găsesc în exces în celulele asimilatoare. până la 25%. de regulă.

cât şi încărcării cloroplastelor cu substanţe organice nou sintetizate. la care Fig. La plantele perene cu frunze căzătoare fotosinteza începe primăvara devreme şi ajunge la valori ridicate într-un timp scurt. după care scade treptat către seară şi se menţine. înregistrând valori maxime înainte de faza de înflorire sau în timpul acesteia. la plantele anuale fotosinteza începe primăvara. de un al doilea maxim. îndeosebi amidon. funcţie de complexul factorilor naturali ce caracterizează diferitele anotimpuri şi de modificarea factorilor interni în cursul perioadei anuale. Uneori depresiunea intensităţii fotosintezei poate ajunge la valori negative. cu mici variaţii. înregistrând valori maxime în lunile de vară şi valori minime în timpul iernii.în cazul când fotosinteza prezintă o depresiune la orele amiezii.ore ale dimineţii. atingând valorile maxime înspre orele 12. după care se reduce către toamnă datorită micşorării treptate a suprafeţei foliare şi încetează o dată cu căderea totală a frunzelor. după care se situează pe un platou. Curba dinamicii diurne a fotosintezei în aceste condiţii are formă de clopot. fotosinteza se desfăşoară cu intensitate scăzută în timpul iernii.în cazul când fotosinteza se menţine la o intensitate relativ constantă după creşterea înregistrată în primele ore ale dimineţii. până către seară. Fotosinteza se intensifică până spre orele 9-10. În regiunile cu climă temperată. deoarece în timpul nopţilor albe lumina este suficient de intensă pentru realizarea procesului. dale. către seară. în cursul orelor corespunzătoare nopţii. la valori minime. încetându-şi activitatea o dată cu încheierea ciclului vital al plantelor. c – după desfăşurându-se. 1981) nivel de intensitate.Tipuri de variaţii diurne ale fotosinteza creşte repede în intensitate în primele ore ale intensităţii fotosintezei : a. a ridicării temperaturii şi a deschiderii stomatelor prin reacţie fotoactivă. până la faza de înflorire. după care se menţine la un nivel ridicat până spre sfârşitul perioadei de vegetaţie. • Curbe de saturaţie . Depresiunea ce separă cele două maxime ale fotosintezei este situată aproximativ în jurul orei la care intensitatea luminii şi cea a temperaturii au valori maxime. se menţine la un plafon ridicat în timpul amiezii. începnd de primăvara. o dată cu apariţia primelor frunze şi creşte în intensitate pe măsura formării frunzelor şi creşterii suprafeţei lor. ca şi la plantele lemnoase sempervirente şi creşte în intensitate. când scade în intensitate. La plantele bienale cu frunze persistente în timpul iernii. din cauza îmbătrânirii frunzelor şi căderii treptate a acestora. La aceste plante fotosinteza creşte în intensitate în orele de dimineaţă. când temperatura devine factorul limitant al procesului. aproximativ la acelaşi curbe bimodale (Boldor şi colab. b . cum sunt cerealele de toamnă. La plantele perene cu frunze sempervirente fotosinteza se desfăşoară în tot cursul anului. 5. pentru ca să scadă treptat după orele 17. situaţie în care frunzele elimină CO2 la lumină. Plantele din regiunile polare prezintă o particularitate în mersul diurn al intensităţii fotosintezei în perioada nopţilor albe. • Curbe bimodale .8 . La acestea.după curbe unimodimineţii. Acest tip de curbe este caracteristic plantelor sciafile şi plantelor acvatice submerse. Creşterea intensităţii fotosintezei are loc până în momentul înfloririi sau al formării fructelor. datorită formării rapide a unei mari suprafeţe foliare. Scăderea intensităţii fotosintezei după-amiaza se datorează atât diminuării intensităţii luminii. datorită creşterii intensităţii luminoase. urmată. după care urmează o scădere treptată spre seară şi încetează în cursul nopţii.. 29 . care are o amplitudine mai mică.după curbe de saturaţie. de obicei. ►Mersul fotosintezei pe parcursul perioadei de vegetaţie În cursul perioadei de vegetaţie fotosinteza are un mers variabil. fotosinteza are loc şi în intervalul de timp corespunzător nopţii.

sunt incapabile să asimileze CO2 pe cale fotosintetică sau chemosintetică. modul de desfăşurare a fazei de lumină. În funcţie de provenienţa carbonului organic. care sunt reprezentate exclusiv prin anumite grupe de bacterii. Reprezentativ pentru acest grup este mucegaiul verde comun . reprezentate în mod predominant prin ciuperci. Plantele heterotrofe s-au adaptat să folosească substanţele organice sintetizate de autotrofe sau de alte grupe de heterotrofe. valori de pH. În funcţie de substanţa organică pe care o folosesc în nutriţie. solubilizarea acestor substanţe realizându-se cu ajutorul enzimelor specifice din citoplasma celulară. acest proces a primit denumirea de chemositenză (chimiosinteză). După modul de nutriţie. respectiv de întuneric a fotosintezei. oricât de complexă ar fi. Ele pot sintetiza.. În această grupă intră multe specii de actinomicete. este fixat de acidul piruvic. sunt capabile să se hrănească autotrof. HETEROSINTEZA Plantele heterotrofe. Organismele chemosintetizante. rezultat din glicoliză. de unde folosesc carbonul. a. B. surse de azot 30 .B. există în natură organisme care. se clasifică după natura substanţelor pe care le oxidează. saprofitele se împart în omnivore şi specializate. cantităţi mici de substanţe organice pornind de la CO2 care. deoarece nu au întreaga gamă de enzime pentru hidroliza substanţelor complexe. cu formarea de acid oxalil acetic. cât şi de anaerobioză. Întrebări: • Câte tipuri de pigmenţi asimilatori cunoaşteţi şi care sunt funcţiile acestora în plante? • În ce constă. după toate probabilităţile. spre deosebire de acestea din urmă. au capacitate mai mare de a sintetiza substanţe organice pornind de la surse anorganice cu azot şi sulf. plantele heterotrofe se apropie de imensa majoritate a bacteriilor şi animalelor dar. plantele heterotrofe se împart în saprofite. deoarece conţin enzimele necesare pentru degradare. Absorbţia substanţelor nutritive se face cu ajutorul pseudopodelor. totuşi. utilizând pentru sinteza constituenţilor lor celulari surse anorganice de carbon. Sursa de energie pe care o folosesc aceste organisme pentru sinteza primară de compuşi organici ai carbonului.Heterotofe saprofite Trăiesc pe resturi de plante şi animale. Saprofitele specializate sunt mai pretenţioase în ceea ce priveşte sursa de carbon organic. pentru a-şi procura energia necesară sintezei substanţelor organice proprii. Toate organismele chemosinteizante se caracterizează prin faptul că pot trăi atât în condiţii de aerobioză. Deoarece energia folosită la aceste sinteze este de natură chimică. Saprofitele omnivore se hrănesc cu carbonul existent în orice fel de substanţă organică. CHEMOSINTEZA În afara plantelor fotoautrotrofe. simbiotice şi parazite. pe baza bibliografiei propuse. fiecare fază a procesului de fotosinteză? • Ce factori externi şi interni influenţează fotosinteza? • Câte tipuri de curbe de derulare procesului de fotosinteză pe paarcursul unei zile cunoaşteţi? Temă: Detaliaţi. concentraţia mediului nutritiv. bacterii şi ciuperci. separat. răspândite peste tot. iar unele necesită anumite condiţii de mediu: substrat organic. deşi sunt lipsite de pigmenţi asimilatori. realizând şi o localizare anatomică a acestora la nivelul organitelor celulare. provine din oxidarea unor substanţe din mediu.Penicillium glaucum.

după consumarea lui. În afară de speciile simbionte ale genului Rhizobium. bacterii). toate substanţele minerale necesare autotrofelor în nutriţia lor. Simbioza între plantele leguminoase şi microorganismele fixatoare de azot. alteori afumarea sau păstrarea lor la temperaturi joase. Există însă date experimentale care conduc la ideea că.la prepararea dulceţurilor. dintre care unul este în mod obligatoriu autotrof. marmeladelor sau de NaCl .). .filamentul sau cordonul infecţios . Pentru protejarea materialelor de lemn sau din mase plastice care stau în sol sau în apă împotriva microorganismelor saprofite ce le-ar putea degrada. la nivelul emergenţei rădăcinilor laterale. probabil. cultivate pentru a fi folosite în alimentaţie (ciupercile comestibile). luptând împotriva sa cu toate mijloacele de care dispune.organic. În multe cazuri trebuie combătută dezvoltarea saprofitelor. aureomicina etc. Prin modul lor de nutriţie. de asemenea. Dacă nu ar exista saprofite. Tipuri de simbioze în natură 1. în realitate. însă. utilizează în continuare acidul acetic drept sursă de carbon. care utilizează ca sursă de carbon alcoolul etilic.se cultivă pentru a fi folosite ca furaj sau în industria farmaceutică. între diferite organisme vegetale. treptat. pentru cultura plantelor agricole însă. fixarea N2 se mai realizează şi de către alte microorganisme (ciuperci. S-ar părea că cei doi simbionţi trăiesc în deplină armonie. Acest tip de asociaţii este denumit simbioză. Din biomasa unor ciuperci . în mediu s-ar acumula cantităţi de substanţe organice din ce în ce mai mari. aducându-şi avantaje reciproce. iar celălalt heterotrof. în urma căreia resturile de plante şi de animale sunt aduse într-o formă utilizabilă în nutriţia plantelor superioare autotrofe. pe care îl transformă în acid acetic şi. declanşează formarea nodozităţilor pe rădăcinile plantei gazdă. Cele mai multe specii de Rhizobium infectează în mod specific gazdele leguminoase.se extrag substanţe antibiotice (penicilina.Heterotrofe simbionte În natură există asociaţii trofice mai mult sau mai puţin intime dar durabile. cel mai adesea foarte precisă. Nodularea (formarea de nodozităţii) implică recunoaşterea mutuală. Ataşarea bacteriilor pe rădăcinile plantei-gazdă are loc la nivelul perilor absorbanţi radiculari sau a unor leziuni ce apar. Altele . care se introduc în materialul ce urmează a fi conservat. saprofitele exercită asupra substanţelor organice din sol o funcţie de mineralizare. la fabricarea berii sau în panificaţie. b. în urma multiplicării lor în interiorul celulelor rădăcinii. între bacterii şi plante-gazdă. astfel. este sterilizarea lor. Reprezentativă pentru acest grup este ciuperca Mycoderma aceti.încojurat de un material pectic şi celulozic dezvoltat în 31 . în cazul unor produse alimentare se folosesc în acest scop concentraţii mari de zaharoză . de regulă. Multe ciuperci saprofite sunt.la conservarea unor brânzeturi sau a unor legume. De aceea fiecare îl tratează pe celălalt ca pe un parazit. Cel mai sigur mijloc de păstrare. existenţa autotrofelor ar deveni imposibilă pe suprafaţa plantei şi. se utilizează substanţe toxice speciale. fiecare simbiont îşi duce viaţa sa proprie şi este mai mult sau mai puţin jenat de prezenţa celuilalt partener. în care s-ar bloca. Uneori se practică uscarea produselor alimentare. iar indivizii care o alcătuiesc se numesc simbionţi. Rezultă în urma infestării rădăcinilor plantelor leguminoase cu bacterii din genul Rhizobium care. cele mai importante sunt speciile din genul Rhizobium. Ca urmare. În perii radiculari bacteriile sunt închise ca într-un tub . în consecinţă.cum sunt drojdiile .de exemplu din cea a unor specii de Penicillium . s-ar ajunge şi la imposibilitatea existenţei vieţuitoarelor a căror hrană este asigurată de pe urma nutriţiei organismelor autotrofe.

iar bacteriile pun la dispoziţia leguminoaselor azotul ce le este necesar. verzi sau albastre. ca un proces controlat şi ca o structură diferenţială ( fig. în cazul când partenerul autotrof este reprezentat prin alge albastreverzi. organ ce funcţionează ca un sistem aerob fixator de N2. substanţe minerale şi apa de care au nevoie. cât şi fiziologic. în perioada cuprinsă între momentul infectării lor şi cel al formării nodozităţilor. format din circa 10. pe care le preia din substrat. De aceea simbioza este considerată drept un caz particular de parazitism. necesită cantităţi mai mici de îngrăşăminte cu azot. solul rămâne bogat în azot şi. O2) (fig. S-a calculat că la un hectar cultivat cu leguminoase se acumulează 100-400 kg azot. 5.). Pe lângă glucide. Fig. 5. Aceasta rezultă din reacţia leguminoaselor care. (3) se dezvoltă un nodul cu zonarea sa histologică distinctă: meristem (m). 2000 ) . Alga din asociaţia simbiotică aprovizionează ciuperca cu produşii rezultaţi în procesul de fotosinteză.10). bacteriile găsesc un mediu bogat în glucide. capabil să lege reversibil.BOND. 5. Nodulul apare ca un organ vegetal superior dezvoltat. Prin urmare. cordon ce înaintează.9 .z. Datorită azotului acumulat în rădăcinile şi în celulele bacteriilor după recoltarea leguminoaselor. Plantele leguminoase se apără contra invaziei bacteriene lizând o parte din aceste bacteii şi folosesc azotul organic sintetizat de ele în urma asimilării azotului molecular.) şi zona centrală (c. emisă în 1958) este de aproximativ 190 specii. direct din precipitaţii sau din vaporii de apă existenţi în atmosferă. în absenţa acestei simbioze.forme fixatoare de N2. iar algele sunt unicelulare.) îşi continuă creşterea. În celulele (adesea tetraploide) ale parenchimului cortical deci. 5. din care 30 % rămân în resturile vegetale din sol. Totodată. ciuperca preia şi compuşii cu azot şi.continuarea peretelui celular.z. ciuperca furnizează algei apa şi sărurile minerale de care are nevoie. 2.10 . Ciupercile din talul lichenilor aparţin în majoritatea lor clasei Ascomycetes.9). formând o formaţiune ascuţită şi infecţia azotul invadează celulele părului rădăcinii. ciuperca protejează alga împotriva uscăciunii.t. constituită din celule infectate şi neinfectate şi înconjurată de ţesuturi periferice ( 4) (d. Fig. iar 70 % este folosit de simbionţi (plantă şi bacterie). de aceea. permiţându-i să trăiască în condiţii care îi sunt inaccesibile în stare liberă. la rândul ei. în care bacteriile normale evoluează spre stadiul de bacteroizi . (1) diviziunile celulare anticlinale au loc în interiorul cortexului rădăcinii. opus protoxilemului. dar cu mare afinitate.11).Modelul structurii terţiare a moleculei de leghemoglobină (d. determină stimularea diviziunii celulare în regiunea cortexului radicular şi formarea de nodozităţi.000 de specii. 5.Schema dezvoltării nodulului radicular la Ele Medicago sativa după recunoaşterea plantă-bacterie părul fixează rădăcinii se ondulează. zona de invazie (i. Simbioza la licheni Lichenii alcătuiesc un grup taxonomic aparte. aflate în relaţii de simbioză. culturile ce urmează după leguminoase. Numărul acestora (conform părerii lui G. plantele leguminoase aprovizionează bacteriile cu substanţe organice. În această simbioză bacteria se comportă ca un parazit. Zamfirache şi Toma. Lichenii reprezintă o individualitate atât din punct de vedere morfo-anatomic. ce le favorizează nutriţia. pe parcela respectivă. similar mioglobinei. străbate numeroase celule. încorporează în celulele lor. În această simbioză atât alga. 2000) molecular pe care îl 32 . se ramifică. Talul lor este alcătuit din alge şi ciuperci. Zamfirache şi Toma. încât cordonul de infecţie (i. îşi opresc creşterea. cât şi ciuperca cresc mai bine decât în cazul când cei doi parteneri sunt crescuţi separat (fg. (2) este iniţiat un meristem la capătul distal al nodulului primordial şi traseul infecţiei de-a lungul meristemului. În natură există şi plante neleguminoase capabile să fixeze simbiotic azotul molecular. Bacteroizii sunt localizaţi în "pachete" individuale de 3-4 celule înconjurate de un perete de origine vegetală şi de un citosol bogat în proteine şi în leghemoglobină (pigment roşu.

Secţiune transversală Simbioza între rădăcinile diferitelor plante superioare şi printr-un tal de lichen (schemă) şi zona de contact înte hifă şi algă hifele miceliene se numeşte micoriză.Lichenii reprezintă deci. Orchideae.12). Speciile de plante superioare cu micorize sunt foarte 2000) numeroase (aproximativ 50% din numărul total). • Micorize endotrofe . micorizele au fost clasificate în trei grupe: • Micorize ectotrofe . leguminoase. 5. Pe baza raporturilor ce se stabilesc între ciupercile micoritice şi rădăcinile plantelor gazde. 2000) Dintre speciile de orhidee mult studiate în ceea ce priveşte relaţiile simbiotice amintim pe cele din genurile Neottia şi Corallorhiza. Seminţele acestora.reţeaua HARTIG. în mod normal. cartof).13). 5.de substanţe organice pe care le iau de la ciuperci. hifele ciupercii sunt necesare pentru dezvoltarea plantei.11 . Fig. Liliaceae. a căror natură nu este încă pe deplin elucidată. 5.se întâlnesc la unii arbori de pădure şi la pomi fructiferi. Tiliaceae. ce se strecoară printre particulele solului. (detaliu) (d. În scoarţa rădăcinii gazdă hifele simbiotice pătrund numai în spaţiile intercelulare de la câteva straturi de celule ale rădăcinii. Probabil că ciupercile din micorize nu pot asimila azotul molecular. ele sunt heterotrofe. caracterizată prin relaţii extrem de complexe. la care hifele ciupercii învelesc ca o pâslă deasă vârful rădăcinilor. Speciile de ciuperci implicate în micorize aparţin mai ales genurilor Rizoctonia şi Boletus (alături de agaricacee şi tuberacee). plasate pe medii cu zaharoză pot germina în lipsa ciupercilor. Acest manşon poate prezenta spre exterior hife libere. Micoriza ectotrofă este caracteristică pentru arborii de pădure din familiile Betulaceae. aşa încât. Salicaceae. în cadrul cărora cei doi simbionţi trăiesc într-o uniune durabilă. 5. Zamfirache şi Toma. Fagaceae.12 .Secţiune longitudinală printr-o rădăcină cu ectomicorize (schemă) (d. în mod asemănător perilor radiculari absorbanţi. Seminţele acestor plante sunt extrem de mici şi au nevoie până la dezvoltarea organelor lor verzi . Aroideae. 33 . cât şi la plante erbacee (cereale. În cazul acestui tip de micoriză ciuperca pătrunde şi se instalează în interiorul celulelor rădăcinii (fig. Pinaceae. Micorizele externe se pare că au rolul de a înlocui perii absorbanţi ce lipsesc rădăcinilor plantelor gazdă. dar. 3. formând o reţea intercelulară . deoarece ele se înmulţesc aproape exclusiv pe cale vegetativă.ce formează în jurul rădăcinilor plantei-gazdă un manşon (fig. în primul lor stadiu de dezvoltare. Familiile la care se formează micorize endotrofe sunt: Ericaceae. Micorizele Fig. organisme bine individualizate. Zamfirache şi Toma. Hifele ciupercilor care intervin în această simbioză se identifică greu.

este cazul aici şi al plantelor din terenurile mlăştinoase.datorită chemotropismului lor . Ei sunt agenţii micozelor animalelor şi ai bolilor criptogamice ale plantelor superioare. Produşii rezultaţi în urma activităţii acestor enzime sunt utilizaţi în nutriţia paraziţilor. Din această categorie fac parte: celulaza. În această direcţie acţionează amilaza. ciupercile micoritice pot absorbi din sol şi azotul aflat sub formă organică. ciupercile parazite atacă plantele gazdă cu o virulenţă şi o agresivitate ce depind de capacitatea lor de a secreta enzime şi toxine. plante ce cresc deci în condiţii în care în sol procesul de nitrificare este foarte scăzut. maltaza. Parazitismul este caracteristic încă unui mare număr de bacterii şi unor plante superioare.după ce au pătruns în ţesuturile plantei gazdă . la care micorizele sunt foarte răspândite. astfel încât numai plante cu un sistem radicular extrem de bine dezvoltat ar putea intra în concurenţă cu ele. Infecţia are loc şi aici la germinarea seminţei şi este necesară bunei dezvoltări a plantei. arbusculari în micorizele Zamfirache şi Toma. În plus.descompun substanţele din celulele gazdei. pentru obţinerea acestor săruri. ▪ Endoenzimele . 5. fapt ce favorizează aprovizionarea cu apă şi substanţe minerale a plantelor cu micorize.sunt eliminate din celulele plantelor parazite şi le permit. La rândul său simbiontul superior aprovizionează ciuperca micoritică cu substanţele organice ce îi sunt necesare.La speciile de plante din familia Ericaceae. Planta gazdă este lipsită de substanţele hrănitoare necesare vieţii ei normale şi este supusă acţiunii nocive a substanţelor emise de parazit (enzime. 2000) endotrofe (d.Reprezentarea schematică celulele parenchimatice mai profunde sunt fracţionate. cei mai mulţi reprezentanţi aparţin filumului Fungi. ciuperca având rol în aprovizionarea plantei superioare cu săruri minerale.se găsesc în celulele plantelor parazite şi participă la realizarea reacţiilor caracteristice metabolismului lor celular.se caracterizează prin faptul că ciupercile simbionte formează în jurul rădăcinilor un manşon şi trimit hife în interiorul celulelor rădăcinii (fig.aglutinate şi digerate. Enzimele produse de aceşti agenţi fitopatogeni se împart în două categorii: ▪ Exoenzimele .pot depista uşor chiar cantităţi extrem de mici de săruri minerale. să-şi croiască drum în ţesuturile plantelor gazdă. Bolile produse de către bacteriile parazite poartă denumirea de bacterioze. PFEFFER care a arătat .13 . – Heterotrofe parazite Organismele vegetale heterotrofe parazite utilizează în nutriţia lor substanţe organice din fiinţele vii. Ea reacţionează producând anticorpi . astfel încât simbiontul superior este bine aprovizionat cu azot chiar şi în cazurile când combinaţiile anorganice ale acestui element sunt în cantităţi mici în substrat. unde descompun diferitele substanţe organice. • Micorize ecto-endotrofe . chiar le omoară. hifele ciuperii simbionte se ridică prin tulpină. toxine). ajungând până la flori. pe care le îmbolnăvesc şi. ligninaza etc. Aceste asociaţii se întâlnesc la plantele ce trăiesc în staţiuni sărace în săruri minerale. 58). Antagonismul la micorizele interne ale orhideelor se manifestă prin aceea că hifele pătrunse în Fig.că hifele ciupercilor ce intră în aceste asociaţii măresc considerabil suprafaţa de absorbţie a rădăcinilor şi au o capacitate de solubilizare mai mare decât rădăcinile. proteaza. iar îngrăşămintele cu NH3 nu s-au dovedit eficace. Rolul micorizelor a fost intuit încă din 1897.referinduse la micorizele endotrofe şi la cele ecto-endotrofe . Relaţiile dintre planta gazdă şi parazit sunt antagoniste. c. a asocierii fungilor micorizali veziculo. lipaza. Sărurile absorbite de ciupercile micoritice sunt transportate repede în simbiontul superior. Hifele de ciupercă reprezintă un mijloc foarte important de care dispun plantele superioare pentru procurarea apei şi a sărurilor minerale. Tot cu ajutorul unor exoenzime (altele decât cele prezentate) plantele parazite . în primul rând. Dintre aceste plante. de către W. pectinaza. pe care le utilizează ca sursă de carbon în nutriţie.substanţe chimice menite să 34 . Populus tremula etc. în care ciupercile micoritice . uneori. În funcţie de natura lor. Toxinele elaborate de agenţii fitopatogeni sunt eliberate în afara celulelor lor şi au rolul de a slăbi puterea de rezistenţă a plantelor gazdă. Se întlnesc la specii de Betula.

a fructelor şi a seminţelor în curs de formare. • Hipertrofia . acestea din urmă permit atingerea şi atacarea altor plante gazdă. pe care se încolăceşte. Intensitatea fotosintezei scade. de exemplu. iar la toxinele parazitului ele reacţionează prin antitoxine. iar cei care atacă ţesuturile conducătoare împiedică circulaţia substanţelor în corpul plantei. La germinarea lor.de exemplu virescenţa în care organele florale se transformă în sepale de culoare verde sau petaloidia . Cuscuta (torţelul). • Leziunile produse de agenţii fitopatogeni au drept consecinţă o intensificare a pierderilor de apă de către plantele gazdă şi. • Prin substanţele organice pe care le iau de la plantele . FANEROGAMELE PARAZITE . În cazul în care. formând aşa-numitele "mături de vrăjitoare". formând spire mai stârnse şi apoi spire mai laxe. Lathraea. în timpul acestor mişcări de circumnutaţie. urzică vie. • Nanismul .în care staminele se transformă în petale. 5. Ca urmare. Orobanche.distrugă parazitul. de către parazit. • Plantele îmbolnăvite au metabolismul modificat: la distrugeri ale membranelor şi ale structurii protoplasmei celulare. viţă-de-vie. carpenul infectat de Taphrina carpini se ramifică mult. ce le protejează de acţiunea corozivă a sucurilor gastrice din stoma-cul ierbivorelor. Anticorpii au o strictă specificitate pentru fiecare agent patogen. Paraziţii care atacă rădăcinile plantelor reduc absorbţia apei şi a sărurilor minerale. celulele plantei gazdă reacţionează prin refacerea distrugerilor produse. uneori. mai ales în urma infectării ţesutului asimilator. lizine care dizolvă corpul acestora. moare la capătul mai bătrân şi creşte la capătul mai tânăr. ce produc un mare număr de seminţe cu un înveliş. Planta este lipsită de frunze. Toate acestea duc la micşorarea suprafeţei foliare şi la o mai slabă intensitate a procesului de fotosinteză. întrucât prezenţa apei în cantităţi suficiente în ţesuturi reprezintă o condiţie esenţială pentru desfăşurarea proceselor fiziologice la un nivel normal.organul infectat mărindu-se mult. tulpina de cuscută îşi trece substanţele organice din capătul posterior spre cel anterior. precum şi împotriva toxinelor produse de acestea. Dintre reacţiile morfo-anatomo-fiziologice manifestate de plantele gazdă în urma atacului parazitului amintim: • Necrozarea ţesuturilor atacate . împotriva pătrunderii lui în celule şi a absorbţiei de substanţe organice. aglutinine ce aglutinează bacteriile. • Apariţia de monstruozităţi florale . iar majoritatea speciilor trăiesc în regiunile exotice. din familia Convolvulaceae ( fig.sunt parazite obligate. nu întâlneşte tulpini suport. Acest dezechilibru hidric are repercusiuni asupra întregului metabolism al plantelor gazdă. pe această cale. un dezechilibru hidric al acestora. cânepă. Planta adultă este lipsită de rădăcini (care dispar încă din stadiul de plantulă) şi formează numeroase flori. paraziţii provoacă pagube agricole importante. Toate acestea reclamă un surplus de energie. iar tulpina ei subţire şi de culoare slab verzuie se înfăşoară pe tulpina plantelor suport.14). 35 .ceea ce reduce suprafaţa foliară asimilatoare a plantei gazdă şi are ca efect final diminuarea fotosintezei acestor plante. este reprezentată prin mai multe specii şi parazitează tulpinile de lucernă. iar tulpina creşte foarte mult la suprafaţa solului şi execută mişcări de circumnutaţie (mişcări de rotire a vârfului) ce îi uşurează găsirea tulpinii unei plante gazdă. Se produc astfel antitoxine ce neutralizează acţiunea toxinelor. rădăciniţa dispare repede. trifoi.gazdă şi prin infectarea. jaleş şi chiar graminee. creşte şi temperatura corpului plantelor bolnave în urma infecţiei. reuşind să exploreze alte regiuni.planta gazdă rămânând pitică. pe care planta îl procură prin intensificarea respiraţiei. În ţara noastră există doar câteva specii din genurile: Cuscuta. De obicei aceştia se produc în cantitate mai mare decât este necesar pentru distrugerea antigenului.

Pe tulpina plantei gazdă apar numeroase flori. care parazitează pe 36 Fig. cu solzi albi şi groşi. Cantitativ însă. ce pătrunde printre asperităţile seminţelor de cuscută şi apoi se extrag aceste seminţe cu ajutorul unui magnet ce le atrage. care are loc numai în apropierea rădăcinilor unor plante gazdă. pigmenţii clorofilieni sunt 2006) foarte puţini. realizeze fotosinteza. Prin aceşti haustori cuscuta se aprovizionează de la gazdă mai ales cu substanţe organice din seva elaborată. Tulpina cuscutei conţine şi un mic procent de clorofilă. prin cosiri repetate. amestecate cu cele de cuscută. cu pilitură de fier. iar combaterea se face prin distrugerea ei imediat ce apare în culturi. cu totul diferite de cele proprii. prin mai multe specii ce parazitează pe rădăcinile de trifoi. importanţă în economia plantei. de aceea înainte de semănat se tratează seminţele de trifoi. a zonelor invadate. se produce o formaţiune cilindrică. 5. ea este deci capabilă să tulpinile plantei gazdă (d. la intervale dese. ce produc un mare număr de seminţe. alcătuită din tulpina şi rădăcina principală. 5. Parazitismul la Lathraea este profund. 5. în dreptul rădăcinii plantei parazitate. mazăre şi alte plante erbacee (fig. Partea subterană este un rizom mare. iar substanţele organice produse pe această cale nu au. fag. Partea supraterană a plantei apare primăvara devreme şi este reprezentată de o tulpină cu frunze reduse. apa şi sărurile minerale. plop. cu frunze rudimentare. ce conţin foarte puţină clorofilă. arin etc (fig.17). nişte umflături. alun. din care pornesc haustorii. Seminţele sale germinează nu-mai în apropierea rădăcinilor arborilor gazdă. Aceste tulpini nu se pot evidenţia decât la nivelul unor secţiuni prin tulpina plantei gazdă.Orobanche sp. cânepă. în care se acumulează substanţe de rezervă.15). (d. Rafflesia arnoldi (fig. din cauza piliturii de fier pătrunse printre asperităţi. 5. din familia Scrophulariaceae. Andronache. cuscuta trimite în planta gazdă haustori. care au corpul redus la cordoane albe. 5.Cuscuta parazită pe evidenţiabilă prin extragere cu alcool. Tulpina poartă numeroase flori. Din umflătura formată pornesc rădăcini adventive.16 . Cuscuta produce pagube mari.14 . Planta are partea supraterană formată dintr-o tulpină gălbui-roşcată. mai ales la lucernă şi trifoi. Lathraea squamaria. Fig. De la baza rizomului pornesc rădăcini adventive care formează. floarea soarelui. 5. lucernă. dar aplicarea acestui procedeu nu permite înlăturarea ei completă. cordoane ce se strecoară printre ţesuturile plantelor atacate. bob.16). Combaterea ei din culturile de trifoi se face prin decuscutare: seminţele de cuscută au acelaşi aspect cu cele de trifoi.15 . pentru a împiedica fructificarea şi răspândirea seminţelor sale. violacee şi flori numeroase.La nivelul spirelor strânse pe tulpina suport. asemănătoare hifelor de ciuperci. 2006) acţiunea unor substanţe emise de aceştia. Apodanthes. La germinarea seminţelor. Rafflesia. flori ce aparţin parazitului. apa şi sărurile minerale necesare. Se combate greu. Şi această plantă produce pagube mari culturilor. Andronache. Orobanche (lupoaia) face parte din familia Orobanchaceae şi este reprezentată. este cunoscută sub denumirea populară de "muma pădurii".Lathraea squamaria (d. parazitând pe rădăcinile unor foioase . de asemenea. ce pun în legătură vasele liberiene şi cele lemnoase ale gazdei cu propriile sale vase liberiene şi lemnoase. cu ajutorul cărora preia de la aceasta substanţele organice. În regiunile tropicale trăiesc numeroase spermatofite parazite: Pilostyles. ce produc un număr mare de seminţe. sub Fig. însă cu deosebirea că au asperităţi pe suprafaţă. Cu ajutorul lor muma pădurii absoarbe de la planta gazdă substanţele organice. practic. ce se aplică pe rădăcina plantei gazdă. Andronache.stejar. 2006) . care se aplică pe alte rădăcini ale plantei gazdă şi prin care Orobanche trimite haustori.

pe care îi introduc în ţesutul lemnos din corpul altor plante. dar prezintă şi haustori. Fig. cu un miros caracteristic. întrucât îşi procură carbonul necesar pentru sinteza substanţelor organice proprii atât pe cale autotrofă. care nu le permite să absoarbă o cantitate suficientă de apă şi săruri minerale din sol. Prezenţa clorofilei la unele parazite. pentru a asigura perpetuarea speciei.  culoarea tulpinii şi a frunzelor nu este cea verde. Conform părerii lui S.lipsesc complet la Cuscuta sau sunt reduse . Orobanche).la Lathraea şi Orobanche. Reprezentanţii familiei Scrophulariaceae au toţi tulpini cu frunze mari. KOSTÎCEV. d. În vecinătatea rădăcinilor altor plante. prin fotosinteză. aceste rădăcini formează umflături. iar. aceste plante sunt hidroparazite. ▪ Nutriţia plantelor semiparazite Plantele semiparazite au frunzele verzi.frunzele . în ţara noastră se întlnesc reprezentanţi ai genurilor Rhinanthus. . La fanerogamele parazite au apărut unele modificări morfologice:  organele asimilaţiei clorofiliene . Ele absorb însă selectiv substanţele organice ale plantei gazdă. 5. de culoare roşie-portocalie (este cea mai mare floare cunoscută). Toate sunt specializate. în acelaşi timp sunt holoparazite.florile şi seminţele sunt numeroase. neplăcut.Plante mixotrofe Plantele mixotrofe se caracterizează printr-o nutriţie mixtă. într-o măsură mai mică şi cu substanţe minerale de la planta gazdă. de exemplu la cuscută.P. ci una galben. Pedicularis. cuscuta nu absoarbe salicina din ramurile de salcie şi nici substanţele aromate din cânepa pe care o parazitează.organe de fixare şi de sugere. din care pornesc haustori ce pătrund în rădăcinile plantelor învecinate. adică se aprovizionează cu substanţe organice. Cunoaşterea nutriţiei şi biologiei plantelor parazite este deosebit de importantă pentru realizarea combaterii lor.rădăcinile şi tulpinile de Cissus din insula Sumatra.  organele de înmulţire . Dintre plantele semiparazite. care atrage anumite insecte polenizatoare (din grupa muştelor) şi care este diametral opus cu aspectul său deosebit. are o floare enormă. de carne stricată. deci posedă pigmenţi clorofilieni. Din grupa plantelor mixotrofe fac parte plantele semiparazite şi cele carnivore.  lipsind frunzele sau acestea fiind reduse. Se consideră că toate semiparazitele din cadrul acestei familii sunt capabile să-şi sintetizeze singure substanţe organice prin fotosinteză.brună (excepţie face nuanţa verzuie la Cuscuta. Melampyrum. 37 . neputându-se dezvolta în lipsa plantelor gazdă. Rădăcinile lor sunt relativ mici şi lipsite de peri absorbanţi. de 1 m în diametru. http//) Caracterizarea generală a fanerogamelor parazite Fanerogamele parazite sunt obligate la viaţa parazitară. la Orobanche. de exemplu. cât şi pe cale heterotrofă. La unele (Lathraea. plantele parazite transpiră slab şi din această cauză vasele lor de lemn sunt slab dezvoltate.Rafflesia arnoldi (d.  apar haustorii . ca urmare a faptului că au un sistem radicular foarte slab dezvoltat. Thesium (familia Santalaceae). recurgând la diferite substanţe organice şi anorganice pe care le iau de la alte organisme. arată că ele provin din plante autotrofe. iar haustorii le servesc numai pentru aprovizionarea de la plantele gazdă cu apă şi cu săruri minerale.  rădăcinile lipsesc (de exemplu la Cuscuta) sau sunt reduse. verzi. parazitând numai una sau un grup restrâns de specii. Euphrasia (familia Scrophulariaceae).Viscum şi Loranthus (familia Loranthaceae). nici chiar seminţele nu germinează în lipsa substanţelor chimice emise de rădăcinile plantei gazdă. la Orobanche).17 .

20 . Aceste specii devin indiferente la atac. care execută mişcări rapide în timpul capturării prăzii. capturarea şi reţinerea acestor animale mici. Planta are rădăcini destul de slab dezvoltate şi o rozetă de frunze bazale. care se pun în legătură cu vasele de lemn şi. atrasă de secreţia lipicioasă a tentaculelor. Prezenţa sa abundentă în păşuni. cu cele de liber din tulpina plantei gazdă. recoltat de pe plante gazdă aparţinând unor specii diferite. 2006) Se consideră. Când o insectă. 5. Andronache. are Fig. alături de alte specii semiparazite şi parazite. prin care faţa lui superioară devine concavă. lipsite de peri absorbanţi. tentaculul atins de insectă transmite excitaţia. Ele au organe verzi. Urmărind acţiunea hipotensivă a unor 2006) extracte de vâsc. După adaptările dobândite pe linie evolutivă.O specie semiparazită întâlnită mai ales în păşunile şi fâneţele din zonele de deal şi de munte este Rhinanthus crista-galii. ce străluceşte la soare şi atrage astfel insectele (fig. că schimbul de substanţe ce are loc între vâsc şi planta gazdă ar explica imunitatea dobândită de către unele specii de plante faţă de atacul cu vâsc. PORA. de asemenea. datorită acestei însuşiri. Tentaculele secretă o substanţă lipicioasă. păducel. D. Lentibulariaceae. ramificată dichotomic. la unele specii complet. funcţie de planta gazdă. indică îmbătrânirea şi degradarea acestora. mai rar. absorbind apoi diferitele substanţe organice solubilizate prin digestie. numeroase frunze verzi persistente. ceea ce demonstrează că Fig. E. iar la altele parţial. Acestea se curbează spre locul în care se găseşte insecta. 5.Viscum album ramurile de vâsc primesc şi substanţe organice de la planta gazdă. în organe care permit ademenirea. Vâscul (Viscum) parazitează pe ramurile de plop. din mijlocul căreia porneşte o tulpină floriferă. ROŞCA şi A.POP. ale cărei frunze şi tulpini nu diferă de acelea ale fanerogamelor autotrofe (fig. 68). ▪ Nutriţia plantelor carnivore Plantele carnivore fac parte din mai multe familii. 5. de obicei.18 . Drosera rotundifolia (roua cerului) creşte la noi în turbăriile din regiuni montane (fig. Pe faţa superioară a frunzelor se găsesc tentacule marginale lungi şi tentacule centrale mai scurte şi dispuse pe restul suprafeţei limbului. 5. În cadrul fiecărui grup modalităţile de prindere şi digerare a prăzii prezintă numeroase particularităţi. Capătul tentaculelor este sensibil la excitaţie şi. nu se mai poate desprinde de acesta. păr. la tentaculele vecine. în acest sens. care îndeplinesc fotosinteza.a. plantele carnivore se împart în trei grupe:  Plante carnivore care prind animalele cu ajutorul suprafeţei lipicioase a frunzelor lor.Rhinanthus crista-galii (d.. Rădăcinile sale sunt lungi şi subţiri. haustori în rădăcinile mai multor plante.  Plante carnivore înzestrate cu capcane. germinarea având loc numai la lumină (fig. Nepenthaceae ş.Drosera rotundifolia (d. Tulpina sa. http//) . 38 Fig.18). nu mai germinează. E.RADU au constatat că acestea diferă. adeseori aparţinând la specii diferite (graminee.). (d. Frunzele acestor plante sunt transformate. stejar. între care Droseraceae.19 . prind animale mici. aduse ulterior pe ramurile lor.19). O singură plantă semiparazită emite. prin piciorul său. iar în cazul altor specii seminţele de vâsc. Andronache. iar limbul frunzei execută o mişcare.a. De la baza tulpinii sal e pornesc prelungiri sub scoarţa plantei-gazdă şi apoi de aici haustori. măr.  Plante carnivore înzestrate cu urne. se atinge de un singur tentacul. 5. din cauza substanţei lipicioase. leguminoase etc. 5. Totodată. molid ş. unde sunt aduse seminţele de către păsări.20). pe care le digeră.

ale căror produse de secreţie sunt dulci. 5.favorizând ataşarea unui număr mai mare de tentacule pe insectă. sub care se găsesc glande nectarifere. insectele cad http//) epuizate la fundul urnei. Cele două jumătăţi ale limbului sunt aşezate una faţă de cealaltă sub un unghi de 60-90o şi au câte trei peri 39 Fig.Pinguicula vulgaris (d.Nepenthes sp. Reprezentanţii genului Nepenthes (fig. care se îndoaie în sus şi acoperă insectele. Au frunze cu partea bazală lăţită.Pinguicula vulgaris – detaliu privind capturarea prăzii (d. substanţe ce-i astupă stigmele. El nu închide urna în urma capturării insectelor.25 . 5. http//) Fig.23) cresc în pădurile din insulele Oceanului Indian. care sunt absorbiţi atât la nivelul tentaculelor. Insectele sunt digerate de sucurile digestive produse de glandele digestive. iar substanţele rezultate sunt absorbite de către perii sesili şi de către marginile limbului frunzei. ce seamănă cu un limb foliar. Insectele ajunse pe suprafaţa frunzei sunt reţinute de substanţa lipicioasă secretată de perii glandulari. prinzânduse de ramurile arborilor din jur. Fiecare frunză are peţiolul lăţit. Dionaea muscipula se întâlneşte în mlaştinile din pădurile Americii de Nord şi de Sud. întrucâtva. în două jumătăţi egale. ce se continuă cu o porţiune scurtă. evaporarea lichidului din urnă şi pătrunderea apei de ploaie în interiorul ei. Capacul urnei nu are. Acest căpăcel se deschide numai după maturarea urnei. iar părţile nedigerabile (resturile chitinoase) ale insectei cad de pe frunze. 5. Insectele atrase de culorile vii ale urnelor şi de sucul dulce secretat de glandele nectarifere se apleacă pe marginea netedă a deschiderii urnelor. din apa de ploaie care pătrunde în urnă în timpul precipitaţiilor. în încercările http//) lor de a se elibera. rămânând ulterior în permanenţă în poziţie deschisă. prevăzute cu numeroşi ţepi lungi pe margine (fig. cu acizi organici şi enzime proteolitice (fig.21 . 5. iar secreţia acestei substanţe devine mai abundentă. prin nervura mediană. Urnele sunt foarte frumos colorate. Frunzele formează o rozetă bazală. alcătuiţi din celule secretoare ce produc un suc digestiv. Acest lichid provine în urma secreţiei glandelor digestive şi. prinzând alte insecte. fiind îndepărtate de vânt şi ploi. filiformă şi apoi cu limbul împărţit. Ele nu mai pot ieşi din urnă deoarece alunecă de pe suprafaţa netedă. cât şi la nivelul unor peri epidermici mai mici. 5. iar capătul acestei porţiuni se continuă cu o urnă. mai mare de peri. în parte. tentaculele revin la poziţia iniţială. 5.21).Dionaea muscipula imagine generală a frunzelor transformate în capcană (d. Pinguicula vulgaris (foaie groasă) creşte în locuri umede de munte (fig. ce produc o substanţă lipicioasă. unde se îneacă în lichidul existent aici. Sumatra. În urma încercărilor de a scăpa din capcană.25). Borneo. nici un rol în prinderea prăzii. orientaţi în jos. Excitaţia produsă de către insecte este transmisă la marginile limbului foliar. http//) .24 . situată sub deschiderea urnei şi cad din nou la fundul acesteia. Pe suprafaţa limbului foliar se găsesc două feluri de peri: peri glandulari pedicelaţi. pe măsură ce ele ating un număr Fig. Ea este apoi digerată de enzimele proteolitice emise de plantă. iar pe faţa internă a căpăcelului şi pe marginea interioară a gulerului au numeroşi peri lucioşi. 5. Digestia durează 1-3 zile. ci are rolul de a împiedica. până la aminoacizi. cu rol asimilator.22). Fig. Madagascar etc.22 . cu funcţie de cârcel. iar frunza poate să-şi reia activitatea. Apoi frunzele îşi reiau poziţia normală. deci. (d. care se continuă cu o porţiune lungă. În cele din urmă insecta nu se mai poate mişca şi este asfixiată de substanţele lipicioase emise de plantă. pentru prinderea insectelor şi peri sesili. filiformă. cu rol asimilator. pentru a ajunge la nectar şi alunecă înăuntru. 5. la gura căreia se găseşte un căpăcel.

Aceste urne au 1-2 mm. 5. Sarracenia flava creşte în regiunile mlăştinoase ale Americii de Nord (fig. În partea opusă pedunculului. care caută adăpost între frunzele de Fig. frunza se deschide după 8-20 zile. Această mişcare se produce mai încet decât prima. numeroase urne numite utricule. 5.Sarracenia flava (d. Produşii de digestie se absorb de către celulele stratului intern al peretelui urnei. Portugalia. http//) 40 . ce duce la continuarea mişcării de închidere a capcanei. 5. excitaţia produsă este transmisă la limb. Într-o – urne capcană (d. care se ridică deasupra oglinzii apei (fig. 5.Aldrovanda vesiculosa (d. ating perii senzitivi de pe marginea acestora. Aceasta prinde animalele mici acvatice şi le digeră într-un mod asemănător cu Dionaea. care sunt ovale şi reprezintă capcanele pentru prinderea micilor animale acvatice. aşezate în verticile (fig. după consumarea oxigenului existent sub formă solvită în apa din urnă.Utricularia inflata Utricularia. ce pornesc de lângă nervura mediană şi sunt orientaţi spre marginile limbului. Când o insectă ajunsă pe frunză atinge doi din perii senzitivi. Prada este digerată de enzimele produse de glandele secretoare. Deşi nu moare în toate cazurile. prin îndepărtarea căpăcelului. http//) fracţiune de secundă (1/16). formând urne înalte de 60 – 70 cm. În urma acestei mişcări. în imediata vecinătate a nervurii mediane. vulgaris şi U. având întregul corp în apă. În jurul acestei deschideri se află câţiva peri senzitivi lungi. o plantă acvatică submersă. Genul Urticularia. Animalele acvatice mici. Cele două jumătăţi ale limbului se îndoaie foarte repede în sus (într-un interval de 0.28 . fixate pe câte un pedicel. minor (otrăţelul de baltă) creşte în ţara noastră în lacurile de la şes. Frunzele sunt fin ramificate şi poartă. La noi trăieşte în bălţile din Delta Dunării şi în Lacul Snagov. urna prezintă o mică deschidere. astupată de un căpăcel ce se deschide spre interior. ce produce sugerea apei şi a animalului respectiv în urnă.senzitivi. În funcţie de mărimea prăzii.29) creşte pe ţărmurile uscate din Spania. ce sunt luate de vânt. între cele două jumătăţi ale limbului rămâne un spaţiu destul de mare. de asemenea. 5. în parte ramificaţi.27 . cu frunzele mici. Aldrovanda vesiculosa este.26). funcţionând ca organ de capturare a prăzii doar o singură dată în viaţa ei. frunza nu mai prinde alte insecte. strângând complet prada. Apoi căpăcelul se închide şi animalul moare asfixiat. în vederea combaterii muştelor din locuinţe. http//) Fig. dar se continuă până când cele două jumătăţi ale limbului se ating complet.26 . Fig. cu excepţia florilor. Pereţii lor sunt formaţi din două straturi de celule şi sunt fixate de plantă printr-un peduncul. Insecta prinsă şi ucisă începe să fie digerată cu ajutorul enzimelor proteolitice din compoziţia sucurilor produse de numeroase glande digestive. La un interval de 15-20 minute urna devine capabilă să reia capturarea prăzii (până ce se umple cu animalele pradă).28). ce se găsesc pe suprafaţa limbului şi substanţele rezultate în urma digestiei determină o excitaţie.01-0. 5. Drosophyllum lusitanicum (fig. 5. cu speciile U. urna execută o mişcare de dilatare. Maroc.27). Este cultivată de localnici în ghivece. eliminând resturile nedigerate. ce se produce printr-o scădere bruscă a fenomenului de turgescenţă a celulelor situate pe partea superioară a limbului.02 secunde) de-a lungul nervurii mediane iar ţepii de pe marginile uneia dintre jumătăţile limbului pătrund în intervalele dintre ţepii celeilalte jumătăţi. prinzând insecta în capcană.

precum şi în lipsa hranei animale. Sistemul radicular al multor plante carnivore este slab sau chiar foarte slab dezvoltat. în cazul când sunt crescute pe soluţii minerale complete. modul de hrănire mixotrof.se. procesul fiind indus de prezenţa unor substanţe azotate. în special compuşi cu fosfor şi potasiu. substanţele azotoase. (d. aceste substraturi sunt sărace în compuşi minerali cu azot. 41 . S-a demonstrat. foarte sărace în substanţe minerale.Fig. Majoritatea plantelor carnivore trăiesc în natură în staţiuni sărace şi. mlăştinoase. îndeosebi a acidului uric. Glandele secretoare de enzime digestive realizează în acelaşi timp şi absorbţia produşilor de digestie. Aceştia inhibă puternic dezvoltarea bacteriilor nitrificatoare şi a celorlalte bacterii care participă la circuitul azotului. ţinându-le cu rădăcinile în apă distilată. că se pot dezvolta normal. Nici o plantă carnivoră nu dispune în echipamentul ei enzimatic de enzime capabile să descompună chitina. astfel. Ca urmare. esteraze şi fosfataze acide. cu săruri minerale. Plantele carnivore pot creşte şi în lipsa nutriţiei cu animale. De asemenea. dar mai puţine ca număr. pe baza bibliografiei propuse. după capturarea prăzii. iar la unele genuri. iar talia lor este mai mică. Rezultă că sensul nutriţiei carnivore constă în aprovizionarea acestor plante cu substanţe minerale nutritive (în special azotate şi fosforilate). preluate de plantele carnivore din prada capturată. Drosera. fotosinteza. iar în cazul speciilor adaptate la mediul acvatic intervin şi în absorbţia apei din capcane. care să le permită aprovizionarea. care sunt absolut necesari în nutriţia minerală a plantelor. http//) x x x Sucurile secretate de glandele digestive ale tuturor plantelor carnivore conţin enzime. Speciile de Drosera şi Pinguicula asimilează CO2 la fel de intens ca şi plantele fotoautotrofe ce trăiesc în aceleaşi medii. uneori. 5. caz în care produc.Drosophyllum sp. de exemplu. Dionaea) glandele digestive încep să producă secreţia lor doar în momentul capturării prăzii. că plantele carnivore pot fi crescute. în cazul când li se administrează ca hrană suplimentară insecte. De asemenea. precum proteaze. le intensifică. dovedindu . în condiţii mai bune.29 . în mod considerabil. rădăcinile lipsesc complet. în mod experimental. flori şi seminţe cu putere de germinaţie normală. care se găseşte în cantităţi mari în excrementele insectelor. totuşi. în care substratul conţine cantităţi mari de acizi humici. în timp ce la reprezentanţii altor genuri (Pinguicula. Întrebări: • Ce tipuri de simbioză în lumea vegetală cunoaşteţi ? • Care sunt principale reacţiile morfo-anatomo-fiziologice manifestate de plantele gazdă în urma atacului unui organism parazit ? Temă: Detaliaţi. ceea ce îngreunează foarte mult nutriţia minerală a plantelor din aceste staţiuni. de asemeni. Nici una dintre plantele carnivore terestre nu posedă micorize. La unele genuri precum Drosera şi Nepenthes enzimele sunt prezente în permanenţă în lichidele secretate. aceste substraturi conţin cantităţi insuficiente şi din alte săruri minerale. cum ar fi Utricularia şi Aldrovanda. trăieşte în locuri umede.

compuşii organici se împart în 3 categorii:  substanţe plastice. (prezentare http//) schematică) (d. o periodicitate anuală. În liber. Din acestea ia naştere. vitamine.enzime. uleiuri eterice. Aceste procese sunt interdependente şi se află în strânsă relaţie cu condiţiile de mediu înconjurător. în acelaşi timp. după perioada de repaus. în această grupă intră celuloza şi substanţele proteice complexe.seva organică elaborată . mai ales primăvara. ţesutulrilor. producătoare de noi substanţe organice. încă neelucidat pe deplint. ►Substanţele sintetizate prin metabolismul primar al organismelor vii plante şi animale) poartă denumirea de produşi metabolici primari şi sunt reprezentate de trei clase mari de substanţe: glucide. în cazuri speciale (de inaniţie accentuată) prin proteine. de asemenea. înglobează întreaga energie necesară desfăşurării biosintezelor celulare. Există. transformări care au loc în plante într-o desfăşurare alternativă sau concomitentă de procese contrarii de asimilaţie şi de dezasimilaţie. alcaloizi. aproape toată materia organică existentă în natură. Î Circulaţia substanţelor nou asimilate se face prin toate ţesuturile vii.6. 42 . Substanţele asimilate în decursul anabolismului circulă în plantă de la locul de formare spre locurile de utilizare. 6. în special prin parenchimurile frunzelor sau organelor de rezervă. Migrarea substanţelor organice în plantă se face sub formă de soluţie . formative sau de constituţie . unde sunt implicate în procesele de întreţinere a vieţii celulelor şi de creştere a acestora sau sunt depuse sub formă de substanţe de rezervă (Fig. însă pe parcursul perioadei de lumină exportul substanţelor organice din frunze se maschează prin fotosinteză. ceea ce încetineşte mult translocaţia sevei elaborate.cuprind un grup larg de produşi cu rol specific în viaţa organismelor biosintetizatoare. un material de rezervă valoros pentru plantă. TRANSFORMAREA. Transferul substanţelor asimilate este mult mai intens ziua : cam de 3-4 ori mai intens decât noaptea. lipide şi. prin procese complexe de metabolism. transportul mai rapid al acestor substanţe are loc prin tuburile ciuruite ale liberului.  substanţe energetice . glicozizi (glicozide). 6. ce determină o anumită specificitate în desfăşurarea metabolismului fiecărei specii vegetale. Calea de migrare prin parenchimuri este totdeauna foarte scurtă. Un rol esenţial în sinteza şi în transformarea materiei organice vegetale revine biocatalizatorilor. întrucât majoritatea tuburilor ciuruite sunt obturate în timpul iernii prin dopuri de Fig. organelor vegetale sau a plantei luată ca întreg şi pot reprezenta. Translocaţia are loc în tot cursul zilei.Transportul sevei brute şi sevei elaborate în plante caloză.  substanţe cu rol secundar . lipide. TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE ÎN PLANTE Primii produşi ai fotosintezei sunt glucidele simple. translocaţia poate fi ascendentă sau descendentă.1). Produşii primari ai fotosintezei sunt integraţi într-un complex de transformări metabolice radicale.reprezentate prin glucide. proteine.servesc la alcătuirea structurală a celulelor. răşini.în principal prin floem şi în mică parte prin xilem. ca produs direct sau indirect al activităţii fotosintetice a plantelor verzi. În funcţie de rolul îndeplinit în viaţa organismului vegetal. în special glucoza şi mai puţin fructoza. Majoritatea substanţelor organice translocate în plantă se "exportă" din frunzele mature. care sunt protein. fitoncide etc. Viteza de conducere variază şi în funcţie de natura substanţelor. în această grupă întră diverşi acizi organici. material ce va fi utilizat la reluarea ciclui de viaţă. taninuri. de condiţiile externe şi de starea fiziologică a plantelor.1 . fenomenul fiind denumit translocaţia substanţelor asimilate.

alburn. apoi. nuc. hemicelulozele şi substanţele pectice. Organele în care sunt depozitate substanţele de rezervă diferă foarte mult în funcţie de specie. odată cu sosirea primăverii. numită şi "transfer orizontal". polizaharide. Hemicelulozele se depun în seminţele de lupin. Combinaţiile chimice sub forma cărora se pun în rezervă aceste substanţe sunt.salcâm. în urma răsăririi şi a formării primelor frunze. dizaharide. floem şi razele me-dulare. Migrarea substanţelor organice în parenchimuri este un transport activ. ►Substanţele sintetizate prin metabolismul secundar reprezintă o grupă largă de substanţe ordonate în diferite clase. peptide şi protide. întrucât organele de depozitare ale unora dintre plante reprezintă surse utilizate în alimentaţie sau surse de materii prime în industria alimentară.seminţe. 14-26% din substanţa uscată o reprezintă zaharoza de rezervă). caracteristice diferitelor specii de plante şi organelor acestora de depozitare. pornirea lor în vegetaţie. inulina. precum şi a acelor părţi din plante care formează indivizi noi şi. precum şi în măduvă. În tulpini şi ramuri. La plantele bienale în primul an de viaţă se acumulează cantităţi mari de zaharoză în rădăcini (de exemplu. Aceste substanţe . iar substanţele pectice se depun în bulbii plantelor din familiile Liliaceae şi Orchidaceae. tuberculi. cum ar fi glucoza şi fructoza. Acest transport este. se face pe distanţe scurte. metabolic şi mai rapid decât transportul prin difuziune. substanţele organice din organele de rezervă se găsesc în exces şi sunt în stare să asigure . În afară de rolurile pe care le au în viaţa plantelor. în parenchimul liberian şi cel lemnos. ●Proteinele se acumulează în cantităţi mari în seminţele plantelor leguminoase şi într-o cantitate mai mică în cele de la graminee.se formează din substanţele plastice. Substanţele de rezervă din seminţele pornite în germinare nu se consumă nici pe jumătate până la apariţia plantulelor provenite din embrionii lor.în perioadele nefavorabile pentru vegetaţie . pe baza unor proprietăţi comune.numite încă şi produşi metabolici secundari . usturoi) se depun cantităţi mari de glucoză şi fructoză. ricin şi cafea. La plantele din familia Compositae. Depuneri de lipide se întâlnesc şi în tulpinile şi ramurile plantelor lemnoase . lucernă. fructoză în mere şi tomate. În bulbii unor plante (ceapă. În frunze celulele fotosintetizante nu sunt prea îndepărtate de ţesutul liberian. rizomi. totodată şi selectiv. substanţele organice de rezervă din diferite organe . de asemenea.Migrarea substanţelor organice în parenchimuri.viaţa plantelor bienale şi perene. cum este zaharoza. substanţele de rezervă sunt utilizate în cea mai mare parte în anul următor depunerii lor. Păstrarea acestor organe în timpul iernii în depozite trebuie să se facă în condiţii speciale de temperatură şi de umiditate. În aceste seminţe depunerea lor se face sub formă de acizi aminici. precum amidonul. ●Substanţele de rezervă de natură glucidică cuprind: monozaharidele. zaharoză) se depun în parenchimul cortical şi cel al razelor medulare. ●Lipidele şi lipoizii se depun ca substanţe de rezervă mai ales în seminţele speciilor oleaginoase. fructoză. Principala polizaharidă de rezervă este amidonul. la sfecla de zahăr. ce se depune în cantităţi mari în seminţe. tei. substanţele de rezervă (glucoză. care sunt conduse din frunze în diferite organe ale plantelor. În fructe se depun glucide solubile: glucoză în boabele de struguri. tuberculi şi cele depozitate în fructe prezintă o deosebită importanţă din punct de vedere economic. în timpul biosintezei 43 • • • . principala substanţă de rezervă din rădăcini şi rizomi este inulina. În general. rădăcini. condiţii care să asigure calitativ utilizarea ulterioară a materialului astfel conservat. în: scorţă. aceste substanţe nu au însă un rol de rezervă. deşi plantulele sunt deja capabile să se hrănească autotrof. Spre deosebire de celelalte substanţe. iar în organele de rezervă ţesuturile de înmagazinare sunt parenchimurile lemnoase sau liberiene secundare. dar şi în tulpinile şi ramurile plantelor lemnoase.

în timp ce respiraţia are loc la temperatura mediul ambiant. Astfel de procese sunt: sinteza proteinelor. Respiraţia este adesea asemănată cu arderea unor combustibili. uleiuri eterice. care se formează în acest proces. cum sunt proteinele. în procesele de polimerizare. alcaloizii etc. se eliberează o cantitate mică de energie. Pentru viaţa plantelor şi a animalelor procesul de respiraţie este important prin energia pe care o eliberează şi prin produşii intermediari şi finali. Energia eliberată mai poate fi folosită şi la menţinerea potenţialului electric din plantă. 44 .şi degradării lor. fitoncide (substanţe antibiotice de natură vegetală) etc. Prin fermentaţie. prin care degradarea substanţelor organice utilizate ca substrat se face numai parţial. sterolii. alcaloizi. lipidele. În condiţii normale. prin fotosinteză creşte deci potenţialul energetic al plantei. O altă cale prin care organismele vii îşi procură energia este fermentaţia. Energia necesară diferitelor procese vitale care au loc în plante la nivelul celulei se eliberează. răşini. Termenul de substanţe secundare se utilizează numai în sens convenţional. plantele iau din aer oxigen şi elimină CO2 (fig. cu care ocazie se eliberează treptat energia chimică înglobată în aceste substanţe. în procesele de creştere şi dezvoltare. Aceste substanţe conţin energie chimică potenţială care. vitaminelor etc. vitamine. Prin respiraţie substanţele organice complexe formate în fotosinteză sunt transformate în compuşi din ce în ce mai simpli. pH etc. utilizând bibliografia avută ca bază de studiu. ea se deosebeşte de aceasta din urmă prin faptul că arderea combustibililor decurge la temperatură înaltă. în principal. Respiraţia constă din oxidarea substanţelor organice cu ajutorul oxigenului. terpenele. Produşii metabolici intermediari sunt folosiţi la sinteza produşilor finali. printre produşii finali ai proceselor rămânând întotdeauna şi compuşi organici mai simpli. Cea mai mare parte din energia necesară plantelor se obţine în procesul aerob de respiraţie. ce se depun în plante ca substanţe de rezervă (glucoză. deci într-un proces opus fotosintezei. Aceste deosebiri relativ mari se datoresc faptului că în respiraţie intervin enzime a căror activitate este influenţată de temperatură. Întrebare: Care sunt tipurile de produşi de metabolism existenţi în corpul plantelor (funcţie de rolul îndeplinit)? Temă: Prezentaţi pe scurt. de fapt. în absorbţia şi transportul substanţelor nutritive. în procesul de respiraţie. Arderea combustibililor este violentă. 7. taninuri. în respiraţie sunt oxidate numai o parte din substanţele de rezervă. Unele dintre ele se elimină din organism. lipidelor. nu este decât energie solară transformată. Procesul de respiraţie se exteriorizează prin schimbul de gaze ce are loc între plantă şi mediu. Energia eliberată este folosită în procesele endoterme de sinteză. în timp ce în combustia violentă sunt consumate toate substanţele organice.1). glicozizi (glicozide). altele se acumulează şi se depozitează în diferite ţesuturi. rolul produşilor metabolici primari şi secundari. proteine). RESPIRAŢIA PLANTELOR Importanţa respiraţiei pentru viaţa plantelor Desfăşurarea normală a proceselor fiziologice în plante presupune consumarea unei mari cantităţi de energie. referindu-se la originea şi nu la importanţa lor. 7. în timp ce respiraţia se produce lent. În procesul de fotosinteză se formează substanţe organice complexe. lipide. Această grupă de substanţe cuprinde o gamă largă de compuşi: acizi organici.

7.Schema o deosebită importanţă. Plantele nu dispun de organe specializate în îndeplinirea respiraţiei. organismele aerobionate eliberează mari cantităţi de energie. anumite particularităţile distincte. cu degajare de CO2 şi energie. după cum reiese din ecuaţia de bilanţ a respiraţiei aerobe: C6H12O6 + 6O2 ------------- 6CO2 + 6 H2O + 686 kcal.. aşa cum sunt plămânii la organismele animale. 7. ci în eliberarea de energie. RESPIRAŢIA AEROBĂ Este caracteristică organismelor aerobionte.. în medie. PETERFI un m2 de suprafaţă foliară acumulează. acid fumaric. Majoritatea plantelor superioare aparţin acrobiontelor. Aceste acumulatoare energetice ale celulei au Fig. Fenomenele respiratorii sunt procese oxido-reducătoare ce se realizează cu sau fără oxigenul atmosferic (respiraţie aerobă sau anaerobă). din care se consumă prin respiraţie 1 gram. într-o oarecare măsură. în următoarea succesiune: ▪Hidroliza (fosforoliza) în moleculele organice elementare de oze. Echipamentul enzimatic care provoacă seria de transformări biochimice în respiraţie prezintă. acid citric etc.1 . ceea ce determină. Încărcarea şi descărcarea ATP-ului este înlesnită de enzime specifice. animale şi microoganisme. numite ATPaze. 7. O particularitate importantă a energeticii celulare în orice organism viu constă în faptul că energia eliberată în respiraţie este înmagazinată în mod obligatoriu în combinaţii macroergice fosfatice de tip ATP şi ADP. prin oxidarea unei molecule gram de glucoză rezultă 686 kcal. care sunt substanţe lipsite de energie (fig. ca şi mecanismul chimic al respiraţiei la plantele superioare să difere. Animalele produc prin respiraţie CO2 şi H2O. se deosebesc două tipuri de organisme: aerobionte şi anaerobionte. deoarece permit consumul eşalonat al energiei în diferite procese celulare endotermice. drojdia de bere elimină alcool eticlic şi CO2.2 – Componentele participante în procesul de respiraţie aerobă. A. Fig. acizi graşi. din apă sau din atmosfera solului. 1982) Mecanismul respiraţiei aerobe În procesul de respiraţie aerobă se consumă cantităţi relativ mici de substanţe organice din rezerva existentă în plante. Prin aceste oxidări. Pătrunderea oxigenului în organismele vii se face în mod diferit la plante. Respiraţia la plante se produce la nivelul condriozomilor din toate celulele vii. sub forma grupărilor macroergice fosfo-rilate (d. După ŞT. unele bacterii elimină acid lactic. glicerină. acizi aminici etc. ATP-ul din condriozomii celulei se schimbului respirator la încarcă şi se descarcă mereu. iar anumite microorganisme produc acid butiric.Esenţa procesului de respiraţie constă însă nu în schimbul gazos. ce folosesc pentru oxidarea substanţelor organice proprii. Catabolizarea unei substanţe organice implică două etape principale. de acela al animalelor şi al microorganismelor. Tipuri de respiraţie la plante După modul cum se realizează oxidările în procesul respirator. aşa de exemplu. de asemeni. http//) care se găseşte. 45 . acid succinic. cum sunt CO2 şi H2O.2). Milică şi colab. în strânsă legătură cu cerinţele celulei în plantele superioare (d. înglobate în condriozomi. oxigenul liber din aer. 20 grame amidon pe zi. O astfel de oxidare complexă se încheie cu formarea unor produşi de echilibru chimic.

care sunt endogonice şi care reprezintă la plante principalele consumatoare de energie. cu exces de umiditate. mişcările flagelilor. gutaţia. iar respiraţia la nivelul rădăcinii se desfăşoară normal. • producerea de căldură. pe cale fermentativă. mişcările de ansamblu ale diferitelor organe. în timp ce în solurile înţelenite. 46 . respiraţia rădăcinii decurge intens aerob. În celulele asimilatoare respiraţia de întreţinere are rolul de a furniza energia chimică necesară menţinerii structurilor acestor celule. în anumite condiţii. care determină mişcările intracelulare. ea nu este necesară plantelor şi determină randamentul cuplajului reacţii exergonice – procese enedergonice. Cu cât solul este mai bine afânat. Aeraţia solului exercită un rol deosebit de important în viaţa plantelor. energie. • Concentraţia în oxigen şi dioxid de carbon din mediu. Ciclul energetic catabolism-anabolism necesită un agent de legătură. slab aerisite. care posedă un sistem de rădăcini respiratorii numite pneumatofori). În solurile cu materie organică multă se formează cantităţi importante de CO2. care este reprezentat în principal prin ATP. condiţii nefavorabile procesului de respiraţie.▪Desmoliza – prin care moleculele elementare sunt degradate total până la CO2 şi H2O. Energetica procesului de respiraţie aerobă Energia eliberată în cursul oxidării substanţelor organice cu înalt potenţial energetic permite realizarea în celule a diverselor procese. În astfel de soluri plantele cresc bine şi se dezvoltă normal. accesul oxigenului din aer este greu de realizat. Energia eliberată în catabolism este folosită în: • sintezele din anabolism. Acesta este cazul majorităţii plantelor de cultură. acesta devine cu totul insuficient şi rădăcinile respiră numai anaerob. la 5% O2 vârfurile de rădăcini respiră cu intensitate de 2 ori mai redusă decât la 20% O2. Plantele cu aerenchim bine dezvoltat însă. prin accesul oxigenului din aer în sol. La concentraţii de peste 10% O2. respiraţia aerobă se micşorează considerabil. ce este transformată în energie chimică potenţială şi trecută în substanţele organice sintetizate din compuşii minerali. cu degajare de energie. iar plantele cresc anevoios. ceea ce creează. secreţiile de nectar etc. iar la 1% O2 încetează. chiparosul de baltă – Taxodium canadense. Ansamblul fenomenelor de desmoliză constituie respiraţia celulară sau oxidarea biologică. Dacă O2 din sol scade sub concentraţia de 5%. • ATP-ul este capabil de a înmagazina şi apoi de a ceda. Pentru plantele heterotrofe alimentele consumate (molecule organice) sunt purtătoarele energiei chimice necesare pentru desfăşurarea funcţiilor lor. lumina. care se pierde prin radiaţii. de asemenea. respiraţia rădăcinilor este redusă. unele substanţe minerale din sol. urcarea apei prin presiunea radiculară. iar energia chimică folosită în sintezele primare provine din energia luminii solare. Factorii externi Factorii de externi care influenţează procesul de respiraţie al plantelor sunt: temperatura. • Oxidările respiratorii produc energie înmagazinată parţial în ATP. circulaţia substanţelor elaborate. • efectuarea lucrului mecanic celular. Plantele fotoautrotrofe captează energia luminii. umiditatea solului şi a aerului. • producerea – eventual – a luminii (bioluminiscenţa) şi a electricităţii. nu resimt insuficienţa O2 din atmosfera solului şi respiră aerob normal (de exemplu orezul – Oryza sativa – cu aerenchim dezvoltat. iar la concentraţii mai mici de 3% O2. traumatismele etc. care reclamă consum de energie. Factorii de mediu care influenţează procesul de respiraţie a. Rădăcinile plantelor respiră intens şi au nevoie de cantităţi importante de oxigen. fapt ce rezultă din următoarele constatări: • biosintezele reclamă totdeauna prezenţa ATP-ului.. concentraţia în oxigen şi dioxid de carbon. accesul oxigenului este uşurat.

cu cuticula mai subţire. Accesul oxigenului din aer este. de patru ori mai intens decât înaintea lezării. când sunt aplicate pe faţa inferioară a limbului foliar. • Prezenţa unor substanţe chimice. se intensifică la tulpină şi la frunză. în general. care reduc intensitatea respiraţiei. datorită conţinutului de apă redus. b. Meristemele apicale (primare) şi meristemele laterale (secundare – cambiul şi felogenul) respiră mai intens decât parenchimurile. La fructele cărnoase tinere respiraţia este intensă. La fructele unor specii respiraţia se intensifică mult la maturare. într-un organ aflat în perioada de creştere activă. Ţesuturile vegetale fiziologic active se caracterizează printr-un nivel de intensitate respiratorie mai ridicat în comparaţie cu ţesuturile slab active fiziologic. pe măsura îmbătrânirii lui. pentru plantele acvatice în apele stagnante. puternic împiedicat şi sub mantaua de asfalt a bulevardelor. apoi descreşte progresiv. îndeosebi la gineceu.Conţinutul de O2 poate deveni. ştiind că dacă organul este rezistent. • Ţesutul şi organul. corolă. de asemenea. datorită unei „respiraţiei de creştere” (pentru cicatrizare) ce înlocuieşte pentru moment „respiraţia de întreţinere”. comparativ cu aceleaşi organe aflate în stare de viaţă activă. comparativ cu cele bătrâne. cu atât capacitatea de păstrare este mai limitată. Determină. 47 . La ramurile plantelor lemnoase şi la cerealele de toamnă intensitatea respiraţiei în timpul iernii constituie un indice fiziologic de rezistenţă la ger. rădăcinile tuberizate aflate în repaus respiră cu o intensitate foarte scăzută. în fenomenul denumit climacterix. tulpinile subterane. insecticide. odată cu creşterea lor în dimensiuni şi cu maturarea. de faza de vegetaţie şi de condiţiile de mediu. în funcţie de specia de plantă. în cazul când acestea se găsesc în soluri inundate. de asemenea. timp de circa două ore după secţionare. capronic. nivelul respiraţiei se reduce la minimum. anumiţi inhibitori şi îngrăşăminte folosite în agricultură exercită influenţe variate asupra respiraţiei diferitelor organe vegetale. Seminţele tinere. La locul traumatizat respiraţia se intensifică prin accesul sporit al oxigenului şi prin ridicarea temperaturii. respiră intens dar. fapt ce explică dispariţia în masă a unor arbori şi arbuşti ornamentali. care are o intensitate respiratorie mai mare comparativ cu celelalte componente florale: androceu. intensitatea respiraţiei este mare şi scade apoi. De exemplu. Cu cât respiraţia este mai intensă în faza de maturare a fructului. cel mai intens decurge respiraţia la flori în cursul deschiderii acestora. dar scade. o intensificare a respiraţiei ţesuturilor lezate. cantitatea de CO2 eliminată este minimă. după care respiraţia revine la normal. Ritmul crescut al respiraţiei în urma rănilor durează timp de 6-9 zile. fungicide. dietilditiocarbamaţii etc. variabilă cu specia. un tubercul de cartof secţionat respiră.. intensitatea respiraţiei scade şi are loc supramaturarea fructelor. factor limitant pentru germinarea seminţelor. Seminţele. Erbicide. mai ales la schimbarea culorii. caliciu – datorită modificărilor metabolice specifice. precum şi alcool etilic sau aldehidă acetică. La plantele aflate în stare de viaţă activă respiraţia este redusă la rădăcină. • Traumatismele. se menţine foarte scăzut pe toată durata repausului şi sporeşte considerabil în timpul germinării seminţelor. La plantele superioare în cursul ontogenezei intensitatea maximă a respiraţiei se înregistrează în momentul germinării seminţelor. care influenţează asupra gustului şi aromelor fructelor. Uleiurile de hidrocarburi intensifică respiraţia mai mult la frunzele tinere. Apar în acest caz substanţe volatile de tipul esterilor acizilor acetic. activităţii enzimatice reduse. Celulele vaselor liberiene respiră mai intens decât celulele parenchimului liberian şi mai slab cele din parenchimul medular şi de depozitare. iodacetaţii. Factorii interni • Vârsta plantei. în formare. temperaturii scăzute şi acumulării inhibitorilor. pe măsura maturării. Nu trebuie neglijată nici acţiunea inhibitoare asupra enzimelor respiratorii exercitată de unele substanţe ca azidele. De asemenea. neareate şi pentru ţesuturile masive cu meaturile obturate prin gelificarea lamelei mijlocii. după o anumită perioadă de timp.

• Starea sanitară a plantelor. La plantele bolnave, în anumite etape ale evoluţiei bolii, intensitatea respiraţiei este mult mai ridicată decât la plantele sănătoase, datorită activării sistemelor enzimatice. La plantele bolnave, modificarea intensităţii respiraţiei este determinată şi de toxinele elaborate de agentul patogen, fapt demonstrat experimental. În cazul infecţiilor cu agenţi patogeni, la intensificarea procesului de respiraţie contribuie şi paraziţii, prin respiraţia lor proprie mai ridicată. B. RESPIRAŢIA ANAEROBĂ Este caracteristică organismelor anaerobionte, la care oxidarea substanţelor organice se realizează în lipsa oxigenului din aer. În cazul acestor organisme, oxidările sunt incomplete şi se încheie cu formare unor compuşi organici intermediari, care mai conţin mici cantităţi de energie chimică potenţială şi care pot fi oxidaţi mai departe, până la formarea de CO2. Din aceste oxidări nu se obţine apă, iar cantitatea de energie eliberată este mică (16-30 kcal). Ecuaţia bilanţ a oxidărilor anaerobe este: C6H2O6 ---> (alcooli, acizi organici ş.a.) + CO2 + energie (16-30 Kcl.) Gruparea organismelor anaerobe cuprinde unele bacterii, actinomicete şi ciuperci microscopice. Procesul prin care aceste microorganisme îşi procură energia de care au nevoie se numeşte anaerobioză sau respiraţie anaerobă. La organismele microscopice respiraţia anaerobă este cunoscută şi sub denumirea de fermentaţie. Organismele ce realizează procesele fermentative se împart în două grupe: anaerobionte facultative - care pot realiza ambele tipuri de respiraţie şi anaerobionte obligate, care nu necesită oxigen molecular atmosferic pentru respiraţie, acesta din urmă având chiar un efect toxic asupra lor. Respiraţia anaerobă se întâlneşte însă şi la unele organe vegetative de la plantele superioare, bogate în rezerve glucidice (rădăcinile tuberizate de sfeclă de zahăr, tuberculii de cartof, celulele vii, situate în profunzime, la fructe şi tulpini). La plantele superioare respiraţia anaerobă poate fi uşor evidenţiată, atât la organe vegetative, cât şi la seminţele în curs de germinare, aflate în lipsă de oxigen. În funcţie de specie şi de organ, de durata de timp şi de procentul de oxigen, se formează alcool etilic, acid lactic, CO2 etc. Dacă în condiţii de anaerobioză ţesuturile vegetale realizează o fermentaţie de tipul celei alcoolice, degajând CO2 şi acumulând alcool etilic, în cazul în care nu a trecut prea mult timp, ţesuturile repuse în aerobioză oxidează alcoolul format şi se reia respiraţia aerobă. În caz contrar ţesuturile mor, deoarece alcoolul acumulat în ele este toxic. Între respiraţia aerobă şi cea anaerobă există o legătură de geneză, stabilită pe parcursul evoluţiei filogenetice a organismelor vii. Din punct de vedere filogenetic, respiraţia anaerobă este un tip inferior de respiraţie. Primele organisme apărute pe Pământ, în erele geologice trecute, când atmosfera era săracă sau lipsită de oxigen, au avut o respiraţie anaerobă. Întâlnindu-se cu oxigenul, ele au încercat să-l elimine din organism. Apoi au apărut forme de organisme care au început să folosească oxigenul. Pe măsura acumulării oxigenului liber – rezultat în procesul de fotosinteză – a apărut şi s-a extins la plante cu organizare superioară tipul aerob de respiraţie. Formarea unei cantităţi mari de oxigen în procesul de fotosinteză la plantele verzi a dus, în timp, la schimbarea condiţiilor din biosferă. Întrebare: Câte tipuri de respiraţie cunoaşteţi în natură (definiţi-le şi exemplificaţi-le).

Temă: Faceţi o comparaţie succintă (utilizând date bibliografice suplimentare cursului) între cele două tipuri majore de respiraţie din lumea plantelor (folosiţi ca punct de plecare ecuaţiile generale ale acestor procese, incluzând în discuţie produşii intermediari, finali şi cantitatea de energie eliberată pentru fiecare tip de respiraţie). 48

8. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR
A. CREŞTEREA PLANTELOR Spre deosebire de acumulările din mediul fizic - fomarea cristalelor, depunerile de sedimente etc. - creşterea organismelor este un proces de acumulare a substanţelor organice, de la glucide simple, până la proteine şi acizi nucleici, sub raport molecular şi până la formarea protoplasmei, sub aspect strutural. În procesul de creştere se porneşte de la o celulă zigot sau spor, care, prin înmulţire, mărire în volum şi acumulare de noi compuşi asimilaţi, se transformă, prin diferenţiere, în numite ţesuturi şi organe. Acestea sporesc în dimensiuni şi greutate, până ajung la limitele caracteristice speciei. Mărirea reversibilă a volumului şi greutăţii, cum este umflarea fizică a seminţelor prin imbibare cu apă, deşi se manifestă printr-o modificare a dimensiunilor, nu poate fi considerată ca un fenomen de creştere fiziologică, deoarece după uscare, seminţele revin la volumul şi greutatea iniţială. În procesul de creştere fiziologică, embrionul ajunge la dimensiuni tot mai mari, dar nu mai poate reveni la mărimea iniţială, pe care o avea în interiorul seminţei. în unele cazuri, creşterea în volum nu este însoţită de o creştere în greutate. Astfel, seminţele germinate la întuneric, dau plantule cu volum sporit, dar cu greutate uscată în continuă scădere, datorită pierderii trepatet de substanţe organice în procese catabolice de respiraţie, ce predomină asupra proceselor de sinteză, practic nule în lipsa luminii. Creşterea plantelor se deosebeşte de creşterea animalelor, deoarece poate avea loc în tot cursul vieţii, iar numărul organelor sporeşte continuu, prin apariţia de noi tulpini, ramuri şi frunze, care nu au existat în sămânţă. Deoarece celulele au dimensiuni limitate, creştera include în primul rând înmulţirea celulelor. Celulele tinere, meristematice (embrionare) sunt specializate pentru îndeplinirea diferitelor funcţii ale ţesuturilor şi organelor. La plantele superioare, între etapa de înmulţire şi cea de diferenţiere (de transformare acelulelor meristematice în celule definitive) intervine alungirea celulelor, etapă în care acestea cresc mult în volum. Datorită creşterii apar noi organe şi planta îşi măreşte dimensiunile, creşte în înălţime şi grosime. Organele noi au însă alte însuşiri, comparativ cu organele analoage mai vechi. Frunzele tinere se deosebesc de cele bătrâne, ca şi frunzele de la etajul superior, faţă de cele de la etajul inferior, prin presiune osmotică, transpiraţie, intensitatea şi calitatea fotosintezei, intensitatea respiraţiei, etc. În cursul creşterii, organismul trece prin anumite etape de dezvoltare: germinare, plantulă, plantă matură, plantă cu flori şi fructe. Astfel, materia este într-o continua creştere şi dezvoltare. Dezvoltarea este ciclică şi apar noi indivizi, care repetă ciclul vital. Etapele creşterii plantelor Procesul de creştere are loc în mai multe etape, fiecare fiind o treaptă calitativ nouă în care celulele au o altă structură, noi calităţi, noi însuşiri. Aceste etape sunt: etapa creşterii embrionare, când are loc diviziunea celulară; etapa creşterii prin alungire sau extensie celulară şi etapa de diferenţiere internă a elementelor celulare, formându-se primordiile de rădăcină, tulpină, floare, fruct, frunze. La toate organele în creştere etapele sunt localizate topografic la rădăcină şi tulpină, iar la alte organe – cum sunt fructele tinere – se succed în timp. Mecanismul creşterii Creştera plantelor se realizează ca o rezultantă a unui complex de procese fiziologice şi biochimice determinate de activitatea ţesuturilor meristematice, de durata etapelor de creştere, de însuşirile biologice ale fiecărei specii şi de acţiunea factorilor de mediu din anul sau sezonul respectiv. Zonele de creştere la plante 49

La plantele superioare creşterea se efectuează în anumite zone de creştere, ce se pot evidenţia prin trasarea unor semne echidistante cu tuş pe rădăcini şi tulpini şi a unui caroiaj pe frunze (fig. 8.1, 8.2).
Fig. 8.2 – Stabilirea zonelor de alungire maximă a internodurilor tulpinii de Phaseolus vulgaris (d. Milică şi colab., 1982)

a. Creşterea rădăcinilor – se realizează prin activitatea ţesuturilor meristematice, localizate în zona netedă. Deasupra scufiei (pilorizei) există o zonă de diviziune celulară (meresis), în care se găsec celule meristematice cu conţinut ridicat în protoplasmă şi cu un nucleu voluminos, fără a se observa prezenţa vacuolei. Mai sus se află zona extensiei celulare (auxesis) şi apoi o zonă de diferenţiere celulară. Deci, la rădăcină există o creştere substanţială pe o lungime de 5-10 mm la vârf. La rădăcinile aeriene zona de creştere este existinsă la 20-500 mm. (fig. 40). Pentru creşterea rădăcinilor este folosită energia metabolică eliberată prin respiraţia celulelor. Energia degajată se poate transforma în energie mecanică, cu rol în pătrunderea vârfului de creştere a rădăcinii printre particulele solului. b. Creşterea tulpinilor • Creşterea în lungime a tulpinilor – depinde de gradul lor de segmentare, determinat de existenţa nodurilor şi internodurile. În depedenţa de localizarea zonelor de creştere (meristeme) la tulpinii se întălnesc:  Creşterea acropetală – în cazul când zona de creştere este subterminală şi situată la câţiva cm de la vârf – de exemplu la in.  Creşterea intercalară - când zona de creştere este intercalată între porţiuni care nu mai cresc. Zona de creştere poate să apară la baza tulpinii – ca la scapusul de Amaryllis sau la baza fiecărui internod, ca la reprezentanţii familiilor Equisetaceae sau Gramineae.  Creşterea lineară - în cazul când procesul este localizat pe toată suprafaţa internodurilor – de exemplu la Polygonum, Corylus. La majoritatea plantelor superioare cu tulpini nearticulate creşterea în lungime este îndeplinită de ţesuturile mersitematice localizate în vârful tulpinii, pe o zonă ce se întinde pe 10-15 cm (zona terminală). • Creşeterea în grosime a tulpinii se relizează prin activitatea ţesuturilor mersitematice secundare cu poziţie laterală – cambiul din cilindrul central şi felogenul din scoarţă. Participarea liberului secundar şi a elementelor scoarţei secundare este neînsemnată la îngroşarea tulpinii. Creşterea în grosime a tulpinii începe la scurt timp (3-18 zile) după deschiderea mugurilor, când se formeză primele celule ale inelului de îngroşare anuală. Acest proces durează 2-4 luni, cu variaţii în funcţie de specie şi de survenirea unor condiţii climatice favorabile sau nefavorabile, ce explică diferenţele în grosime ale inelelor anuale. c. Creşterea frunzelor meristemelor situate îndeosebi într-o zonă intercalară de la baza limbului, în vârf şi marginal (fig. 8.3). La Monstera deliciosa, ce prezintă limburile perforate, procesul de creştere nu are loc în anumite zone şi de aceea pe aceste porţiuni apar orificii de dimensiuni variate. • Creşterea în grosime a 50
• Creşterea suprafeţei limbului la plantelor dicotiledonate se realizează prin activitatea

Fig. 8.1 – Zonele de creştere la rădăcina de Vicia faba : a – marcarea cu tuş din mm în mm la începutul experienţei; b creşterea după 24 de ore în zonele marcate (d. Boldor şi colab., 1981)

compoziţia chimică a solului etc. • Temperatura maximă. Producţia culturilor şi calitatea recoltelor sunt dependente de intensitatea luminii . fagul. Creşterea în volum a fructului prin extensie celulară se datorează activităţii auxinelor naturale sintetizate în seminţe şi difuzate în Fig. maxim) specifice fiecărei specii vegetale. d – după 4 zile de creştere) (d.termoperiodismul. Numai la unele bacterii termofile maximul de temperatură este ridicat la 60-70oC. Relaţia dintre calitatea luminii şi intensitatea creşterii plantelor a fost explicată de către M. prin extensie celulară şi diferenţiere. • Lumina. până la încetare. b – după 4 zile de creştere) şi zona de creşeter la peţiolul pulpa fructului. prin intermediul procesului fotosintetic. iar reţeaua fasciculelor conducătoare este mai rară. la tomate creşterea plantelor este normală dacă între temperatura de zi şi cea de noapte există o diferenţă de minimum 7oC (25oC ziua şi 18oC noaptea). iedera etc. cât şi indirecte. Între specii şi soiuri există de Tropaeolum (c – aspectul iniţial.). în care se sintetizează materie organică. cedrul. Speciile de plante provenite din climatul temperat suportă mai greu temperaturile ridicate şi mai uşor temperaturile scăzute. d. În prezenţa luminii plantele cresc mai puţin intens decât la întuneric.3 – Zonele de creştere ale limbului la frunzele de Fagopyrum (a – aspectul iniţial. Ea prezintă valori ce variază cu specia de plantă.). Ele au frunze mai subţiri. umiditatea mediului.frunzei se realizează prin activitatea unui ţesut meriatematic situat sub epiderma feţei superioare. frecvent peste 35-40oC. de calitatea acesteia şi de durata iluminării zilnice. au multe stomate şi sunt dotate cu o reţea deasă de fascicule libero-lemnoase. Plantele de umbră (numite sciafite) preferă lumina mai puţin intensă (de exemplu. Influenţează ritmul de creştere al plantelor atât prin acţiuni directe. Boldor şi diferenţieri sub aspectul duratei colab.) şi factori biologici (microorganismele. 8. Frunzele plantelor heliofile sunt mai groase. după care urmează în toată masa fructelor procesele de mărire în volum. Plantele de lumină (numite heliofite) cresc şi se dezvoltă foarte bine la lumina solară directă şi mai slab la umbră (de exemplu. Un rol important în ritmul de creştere al plantelor îl are raportul dintre temperatura zilei şi cea a nopţii . dar mai îndelungat în timp. Aşa de exemplu. prin punctele cardinale de creştere (minim. cu celule având cloroplaste mai puţine şi mai mari.care modifică permeabilitatea plasmalemei şi influenţează creşterea prin extensie celulară. Influenţează asupra creşterii plantelor în mod diferenţiat. mesteacănul.în final . • Temperatura. determină o scădere bruscă a ritmului de creştere. prin diviziune celulară. 1983) fazelor de creştere şi a intensităţii de desfăşurare a proceselor de creştere prin diviziune sau prin extensie celulară. la început. BLACK (1969) prin existenţa unui sistem activ de absorbţie a radiaţiilor . factori edafici (structura solului. Fructele cresc. 51 .plantele crescute la lumină intensă au o talie mai mare şi sunt mai viguroase. funcţie de specia de plantă şi de stadiul de dezvoltare. ce corespund cu etapele de creştere ale celulelor.pigmentul fiind denumit fitocrom .reglată prin densitatea plantelor la unitatea de suprafaţă. Î • Temperatura minimă necesară creşterii are valori diferite. fiind cuprinsă între 18 şi 37oC. viteza curenţilor de aer. • Temperatura optimă asigură o creştere a plantelor şi a organelor sale cu intensitate maximă. Factorii de mediu care influenţează procesul de creşetere Creşterea plantelor este influenţată de factorii de mediu şi depinde de natura şi intensitatea acestora. Creşterea fructelor Fructele cresc în etape succesive.. Factorii ce influenţează mersul creşterii plantelor pot fi grupaţi în factori climatici (temperatura. piersicul). astfel că . • Peţiolul frunzei are localizată zona meristematică pe toată întinderea sa. cu un parenchim palisadic mai redus. parenchimul lor palisadic este alcătuit din mai multe straturi de celule. compoziţia aerului). cu activitate mai intensă în imediata apropiere a limbului. diferite plante şi animale existente în sol etc. dar de dimensiuni mai mici. lumina. optim. în jurul temperaturii de 45-50oC. Creşterea plantelor este dependentă de intensitatea luminii.

Compusul a fost ulterior preparat pe scară industrială şi livrat sub numele de giberelină în S. nerezistente. Funcţie de turgescenţa celulară. în special. după numele ciupercii care o produce. astfel că la lăstari şi frunze încetează alungirea.• Umiditatea. Se cunosc în prezent peste 60 gibereline notate cu GA1-GA60. diferenţiat de la o specie la alta. asigurând ritmul de creştere a celulelor prin diviziune şi extensie. seminţe imature). puieţilor şi arborilor la transplantări. acumulându-se. nici o saturare completă a plantelor cu apă nu este benefică pentru acestea. Cantităţi infime de auxine se găsec în cambiu şi în ţesuturile parenchimatice. respectiv de gradul de hidratare a ţesuturilor. au rol în formarea fructelor partenocarpice (fără seminţe) şi de a reduce căderea prematură a fructelor. La mucegaiuri creşterea se reduce când hidratarea ţesuturilor scade sub 98% şi încetează sub 85%. cum sunt creşterea. a cărui formă imperfectă este Fusarium heterosporum. înflorirea etc. În schimb.A) a primit în literatură denumirea generală de auxină. Boala provoacă o creştere exagerată a plantelor şi etiolarea acestora şi purtând denumirea de "bakanae". cu frunze şi flori mici. Influenţează atât etapa embrionară. inhibitoare şi retardante. Auxinele naturale şi sintetice declanşează reacţii particulare de creştere. vârfuri de tulpini şi rădăcini. Auxinele Auxinele naturale au fost evidenţiate în concentraţii deosebit de reduse – în diferite organe ale plantelor. constituind. cât şi extensia celulară. alcătuite din celule foarte mici. o astfel de stare este dăunătoare creşterii. Heteroauxina. ci iau naştere chiar la locul de acţiune. cromatografie). spectrometrie. În condiţii de secetă. deoarece determină formarea de ţesuturi slab diferenţiate. şi de acid giberelic în Anglia. ce au fost identificate prin metode moderne de separare şi analiză (electroforeză. au rol activ asupra înfloririi. cotiledoane. au efect pozitiv asupra înrădăcinării butaşilor. în organele cu creştere activă (muguri. care nu acţionează separat. cu condiţia ca zonele de creştere să fie protejate contra deshidratării prin acoperire cu bractei sau cu un strat cuticular gros. tulpinile şi frunzele cresc intens numai la o umiditate relativă a aerului de 50-60%.I. precum şi a întârzia îmbătrânirea celulelor şi ţesuturilor. dezvoltare şi de metabolism.U. Lipsa apei are urmări negative în special asupra fazei embrionare. Substanţe regulatoare de creştere Substanţele regulatoare de creştere – denumite şi hormoni vegetali nu coorespund conceptului clasic de hormoni (denumire dată pentru prima dată substanţelor secretate de glande endocrine animale). ci se intercondiţionează reciproc. Giberelinele Giberelinele au fost descoperite în legătură cu o boală criptogamică la orez. YABUTA. Ele produc modificări citologice specifice. astfel că reacţiile plantelor. pentru că nu au specificitate bine delimitată şi nu sunt întotdeuna transportate la destinaţie. la o deshidratare a ţesuturilor meristematice. Izolarea giberelinei a fost realizată în 1935 de către T. totodată. fructificarea. se desfăşoară funcţiile fiziologice normale ale plantelor. Seminţele uscate rămân în stare de repaus şi îşi păstrează viabilitatea pe o lungă perioadă de timp. mai mult. rizogeneza. frunze tinere. Ei intervin în multe procese de morfogeneză. dar germinează repede la un grad de hidratare de 50-60%. Giberelinele 52 . Se cunosc astăzi trei grupe mari de substanţe regulatoare de creştere: stimulatoare.. Hormonii vegetali sunt subsatnţe foarte active.A. ovar fecundat. b. identificată ulterior cu acidul beta-indolil-acetic (A. 1. SUBSTANŢE STIMULATOARE a. polen. Ritmul de creştere a rădăcinilor înregistrează un maximum când atmosfera solului este saturată în vapori de apă. care o denumeşte giberelină. car nu joacă rol de substanţe de nutriţie şi nu acumulează energie. stimuleză germinarea seminţelot. o verigă intermediară între gene şi sinteza enzimelor. provocată de ciuperca Giberella fujikuroi. Pe de altă parte. în toate fazele de creştere şi dezvoltare. are loc blocarea creşterii prin extensie celulară. reprezintă rezultatul unor procese complexe de interacţiune între aceste tipuri de substanţe. după o perioadă de creştere mult redusă plantele rămânând scunde.

prin efectul de frânare exercitat asupra diviziunii mitotice celulare. Giberelinele accelerează creşterea organelor vegetale. florizinul etc. un gaz ce se formează în ţesuturile plantelor superioare şi ciuperci. ♦ STAREA DE DORMANŢĂ A PLANTELOR 53 . scopoletina. Citochininele – denumite şi fitochinine – au fost evidenţiate la ferigi. II etc. în rădăcini. prin frânarea proceselor de creştere în lungime a tulpinilor şi lăstarilor. frunze şi muguri. Ea inhibă încolţirea seminţelor. acidul cinamic. 2. Papillionaceae. Acţiunea lor fiziologică se materializează prin modificarea caracterelor anatomo-morfologice ale plantelor. antiauxinice şi antigiberelinice. Un compus inhibitor cu funcţie fiziologică aparte este etilena (CH2âCH2). dar. prin hidroliza celulozei din peţiol. în momentul când se aplică plantelor. Astfel de substanţe nu se găsesc în plante. întârzierea procesului de îmbătrânire celulară.A. pe baza bibliografiei şi a notelor de curs. determină căderea masivă a frunzelor şi fructelor. precum şi a creşterii sistemului radicular. Spre deosebire de inhibitorii sintetici. Inhibitorii naturali au acţiune antiauxinică şi antigeberelinică. 3. La plantele superioare s-au găsit în seminţele în curs de germinare. Acumulate în aer. puromicina). alge. de unde migrează acropetal spre fructe. mărirea rezistenţei plantelor la factorii nefavorabili. Se codidică cu denumirile Compusul I. Întrebări: • Care sunt etapele creşterii? Dar zonele de creştere la plante? • Care sunt grupele mari de substanţe regulatoare de creştere (daţi exemple pentru fiecare grupă)? Temă: Prezentaţi comparativ. efectul principalelor grupe de substanţe regulatoare de creştere. Cumarina – se sintentizează în frunze şi se acumulează în diferite ţesuturi vegetale (fructe. ]ntârzierea îmbătrânirii ţesuturilor. cumarina. ca şi ceilalţi stimulatori de creştere au acţiuni multiple: stimularea diviziunii celulare.).naturale au fost detectate în circa 130 specii de plante superioare (100 specii de dicotiledonate şi 30 specii de monocotiledonate). stimularea creşterii tulpinii şi a frunzelor. Principalii inhibitori naturali cunoscuţi până în prezent sunt Acidul abscisic (ABA) a fost identificat în toate organele angiospermelor. seva brută. SUBSTANŢE INHIBITOARE Cuprind produ.i naturali (acidul abscisic (A. c. stimularea înfloririi şi fructificării. Retardanţii se manifestă ca substanţe antimetabolice.B. scăderea conţinutului de amidon şi mărirea concentraţiei de zaharuri solubile. muşchi. Citochininele Denumirea lor vine de la proprietatea acestor substanţe de a stimula diviziune celulelor (citochineza). se integrează în metabolism. cloramfenicolul. Labiatae. ei nu produc malformaţii şi se pare că nu sunt substanţe cancerigene. respectiv din peduncul. Prezenţa citochininelor în xilem arată că sinteza acestor compuşi naturali se face în rădăcini. acidul clorogenic. Acţiunea fiziologică a gibelinelor cuprinde stimulatea germinării seminţelor. SUBSTANŢE CU ACŢIUNE RETARDANTĂ Retardanţii constitue o grupă de substanţe active ce exrcită o acţiune mai moderată de inhibare a creşterii plantelor. modificarea dominaţiei apicale. fructificării şi maturării fructelor. Orchidaceae etc. seminţe) la specii din familiile Umbelliferae. odată cu curentul de transpiraţie. stimularea înfloririi. prin sporirea conţinutului de auxine din ţesuturi. diferenţierea şi formarea organelor la plante. Citochininele.) şi artificiali (hidrazida maleică. fructe. modificări benefice ale metabolismului vegetal general: intensificarea transpiraţiei.

). pe cale enzimatică. când planta începe să relizeze reacţii de fotosinteză şi devine autotrof fotosintetizantă. biochimice şi fiziologice complexe. Lipidele se transformă sub acţiunea lipazei în glicerină şi acizi graşi. ce este condiţionată de o serie de factori interni şi externi (umiditatea solului. determinată o ritmicitate a intensităţii proceselor vitale. În zona temperată alternarea perioadelor calde cu perioade reci influenţează puternic activitatea plantelor. Aceste schimbări. Întrebare: Câte forme de manifestare a stării de dormanţă la plante cunoaşteţi? Temă: Comparaţi condiţiile de realizare a formelor de dormanţă ale organismelor vegetale prezentate în curs şi în bibliografia recomandată. Proteinele de rezervă (grăunciorele de aleuronă) sunt hidrolizate de către proteaze şi sunt descompuse în substanţe din ce în ce mai simple. adică la creşterea activă. amoniac. După natura substanţelor de rezervă seminţele pot fi grupate în amidonoase (reprezentate prin cele care conţin în proporţie mare hidraţi de carbon). aminoacizi. Glicerina se transformă în zaharuri. Pentru germinare. Ca rezultat. ale condiţiilor favorabile şi nefavorabile pentru viaţă. iar acizii graşi intră în ciclul acizilor tricarbaxilici în procesul de respiraţie a embrionului. oleaginoase (care conţin în proporţie mare lipide) şi albuminoase (care conţin proteine în proporţie mai mare). ciclul de viaţă al plantelor se compune din perioade în care se desfăşoară o activitate fiziologică intensă şi din perioade de dormanţă (repaus). substanţele cu greutate moleculară mare se transformă în substanţe cu greutate moleculară mică. ca rezultat. În timpul proceselor de degradare a acestor substanţe de rezervă. care permit trecerea embrionului de la starea de repaus sau de viaţă latentă la starea de viaţă activă. Pentru majoritatea plantelor dormanţa este o condiţie necesară. În cursul perioadei de dormanţă (de viaţă latentă) intensitatea proceselor metabolice din plante scade foarte mult. temperatura acestuia etc. Toamna are loc căderea frunzelor. ♦ GERMINAREA SEMINŢELOR Germinarea seminţelor reprezintă un ansamblu de modificări morfologice anatomice. La plantele inferioare starea de dormanţă apare la spori şi zigoţi. care constituie materialul de bază pentru sinteza de noi molecule de proteine. iar procesele de creştere sunt aproape oprite. Amoniacul se reutilizează la sinteza de aminoacizi. ele fiind utilizate în procesele de creştere ale embrionului. în funcţie de succesiunea ritmică a anotimpurilor. iar la plantele superioare la ţesuturile somatice şi meristematice ale cormului şi la seminţe. fără de care nu pot trece la faza următoare a ciclului. peptide. METABOLISMUL GERMINĂRII În cursul germinării are loc degradarea substanţelor de rezervă din seminţe. Cele două perioade ale ciclului lor de dezvoltare se succed într-o ordine bine determinată. lăstari şi apoi înfloresc şi produc fructe. Întrebare: Cum clasificaţi seminţele plantelor. Se consideră că germinaţia se desfăşoară până în momentul apariţiei clorofilei. independentă din punct de vedere trofic. Dormanţa este o noţiune relativă. Amidonul din seminţe este degradat sub acţiunea enzimelor specifice (hidrolaze şi fosforilaze) până la glucide simple.Starea de dormanţă este o etapă specifică ciclului vital al plantelor. aeraţia solului. în funcţie de natura organică a rezevelor acumulate? Temă: Ce aplicaţii practice are cunoaşterea procesului de germinare a seminţelor? 54 . solubile în apă. Primăvara ele formeză frunze. Acestea se oxidează şi dau naştere la ATP. amide. plantele trec în perioada de dormanţă. Pe parcursul ei procesul de diferenţiere celulară poate avea loc. seminţele trebuie să posede o anumită capacitate sau facultate germinativă.

deschiderea florilor. Formarea florilor cuprinde transformări organogenetice profunde la nivelul meristemului de creştere şi se realizează prin diferite fenomene de creştere. formarea părţilor reproducătoare (polen şi ovul). fiind urmată de înflorire. trecând prin anumite etape calitative. DEZVOLTAREA PLANTELOR Spre deosebire de creştere. Plantele bienale au ciclul ontogenetic de doi ani. în primul an cresc numai vegetativ. la unele talofite este de la câteva ore la câteva săptămâni. începând cu germinaţia. formându-se. Anteza (formarea florilor) cuprinde mai multe etape: inducţie forală. ce se încheie cu înflorirea şi fructificarea. iar creşterea vegetativă este reluată în fiecare an. temperatura joasă pozitivă şi durata de iluminare zilnică (fotoperioade) au un rol primordial în procesul de dezvoltare a plantelor. ce se acumulează în celule. Plantele răspund în mod distinct la alternarea perioadelor de lumină şi întuneric. Durata ciclului individual de dezvoltare la plante este foarte diferită. iar în al doilea an formează flori şi fructe. dezvoltarea constituie evoluţia individuală a plantelor. Dintre factorii externi. o reacţie de adaptare a plantelor la durata zilei. Reacţia fotoperiodică este. bienale şi perene. Întrebare: Câte grupe de plante cunoaşteţi. care este un fenomen cantitativ. datorită creşterii primordiilor florale. ci influenţează starea fiziologică a plantelor. Aici sunt cuprinse plantele anuale. Există şi plante monocarpice perene. Această evoluţie duce la realizarea ciclului ontogenetic şi cuprinde o serie de modificări morfologice. Aceasta este o adaptare realizată în decursul filogeniei la schimbările normale anuale ale mediului în biotop. ce produc transformări în metabolismul plantei. înainte de toate. formarea mugurului floral. ce ar fi sintetizat în frunze (sub influenţa factorilor de mediu). Altă teorie susţine că transformarea meristemului vegetativ în mersitem floral are loc sub influenţa stimulatoare a unui hormon floral sau florigen. iar la unele plante superioare poate fi de sute de ani. alungirea şi diferenţierea celulară. După KLEBS (1918) factorii externi nu acţionează direct asupra proceselor de reproducere. Înflorirea plantelor perene nu este urmată de moartea lor. pe baza datelor extrase din bibliografia recomandată şi. histogeneza. Astfel. de exemplu Agave americana. originară din Mexic. constituind stadii obligatorii. la unele bacterii acest ciclu este de câteva minute. Ţinând cont de interdependenţa dintre perioada vegetativă şi cea reproductivă. modificând raportul cantitativ al diferitelor substanţe nutritive. organogeneza şi trecerea de la viaţa latentă la viaţa activă.  Plante monocarpice – ce fructifică numai o dată în ciclul de viaţă individual. 55 .  Plante policarpice – ce trăiesc mai mulţi ani (perene) şi înfloresc în fiecare an sau la doi ani. de 5-6 săptămâni. Apariţia florilor este dirijată de factorii externi. Fotoperiodismul trebuie considerat ca o adaptare genetică a plantelor la succesiunea anotimpurilor. Stadiul în care temperaturile joase pozitive reprezintă condiţia trecerii de la faza vegetativă la cea generativă se numeşte vernalizare (iarovizare). antofitele cuprind următoarele grupe de plante:  Plante efemere – ce au ciclul de vegetaţie foarte scurt. în care are loc transformarea meristemului vegetativ în primordii florale. iar stadiul în care durata zilei de lumină este factorul determinat al dezvoltării plantelor se numeşte fotoperiodism (fotoperioade). ca factor ecologic. care înfloreşte după 8-10 ani şi apoi moare. substanţe necesare formării florilor. de acumulare de masă vegetativă. îmbătrânirea şi moartea individului. de unde ajunge în meristemul apical şi activează genele florale.B. în funcţie de durata ciclului lor de viaţă? Temă: Detaliaţi. generativă. ce se manifestă numai sub influenţa factorilor de mediu. determinată de factori ereditari. cum sunt: diviziunea. astfel. etapele de realizare ale antezei (utilizaţi şi cunoştinţele acumulate din lectura capitolelor de hitogeneză şi organogeneză). Ciclul de dezvoltare a plantelor cuprinde mai multe etape: vegetativă. prin prezentul curs.

Mişcările prin aruncare. Sunt caracteristice filamentelor staminale de la unele plante din familia Urticaceae. implicând deci un consum de energie. aceste mişcări sunt subîmpărţite în: ♦ mişcări autonome – ce se execută sub acţiunea unor factori interni. 9. ce permit plantelor întregi sau anumitor organe ale acestora să fie deplasate. mişcarea se realizează prin deplasarea în întregime sau prin orientarea organelor spre sursele de substanţe nutritive. Sunt prezente la sporangii ferigilor (de exemplu Polypodium. În această categorie de mişcări intră : ● Mişcările intracelulare Sunt mişcări pe care le fac organitele celulare. executând o răsucire într-o spirală spre interior (fig. La plante. La maturitatea polenului. cât şi la animale. organitele intracelulare sunt animate de o mişcare dezordonată în toate sensurile prin hialoplasmă. Sunt caracteristice fructelor uscate şi se realizează prin modificări inegale alevolumului diferitelor părţi care alcătuiesc organul. Mişcările prin imbibiţie. La rândul lor. dintr-un loc în altul. de agenţi fizici sau biologici. FENOMENELE DE EXCITABILITATE ŞI MIŞCARE LA PLANTE Mişcarea este o însuşire esenţială a materiei vii. aruncând polenul la o oarecare distanţă. producându-se prin modificarea volumului celular. de apă şi de energie. Fig. ambele categorii de mişcări întâlnindu-se atât la plantele libere. Cea mai simplă este mişcarea browniană. care pe timp de secetă se desfac brusc. 9. ♦ MIŞCĂRILE ACTIVE Se realizează pe baza unui travaliu executat de către structurile organelor sau organismelor ce participă la efectuarea lor. 56 .1 – Păstăi de Orobus vernus în stare închisă (a) şi în cursul deschiderii (b) aruncând o sămânţă (d. proprii organismelor. întâlnită atât la plante. necesare sintezei substanţelor organice. Ca exemplu sunt păstăile de Orobus vernus . Péterfi şi Sălăgeanu. Majoritatea mişcărilor pasive se bazează pe mecanisme fizice. aceştia execută mişcări rapide de aruncare la distanţă a sporilor. agitaţia particulelor fiind determinată de mişcarea browniană în vacuolă şi transmisă în protoplasmă prin intermediul tonoplastului. Ele se realizează fără consum de energie din partea plantelor şi se întâlnesc mai ales la plantele fixate de substrat. ca urmare a micşorării sau măririi cantităţii de apă de imbibiţie a micelelor de celuloză care intră în alcătuirea pereţilor lor şi sunt orientate diferit pe cele două feţe ale acestora. Mişcările plantelor se împart în mişcări pasive şi mişcări active. 1972) Mişcările prin coeziune. anterele concrescute la baza filamentelor se desprind de acestea şi execută o mişcare bruscă de întindere. cât şi la cele fixate pe diferite substraturi. când forţa de coeziune dintre moleculele de apă şi pereţii celulelor inelului mecanic al sporangelui este învinsă de rezistenţa opusă de structurile acestuia.9.1). ♦ MIŞCĂRILE PASIVE Sunt favorizate de prezenţa unor adaptări. ♦ mişcări induse – produse de direcţia de acţiune sau de variaţiile de intensitate ale unor factori ai mediului extern.

Când lumina este mai slabă. La rândul lor. care antrenează cloroplastele în mişcare. topismele cuprind următoarele tipuri: deci 57 . cum ar fi lumina. care intervin ca sursă energetică (fig. intervenind în modificarea intensităţii respiraţiei şi în modificarea vâscozităţii citoplasmei.• Mişcarea citoplasmatică. Anumiţi factori externi.2). 1982) ►MIŞCĂRILE PLANTELOR FIXATE DE SUBSTRAT La plantele fixate de substrat s-au constat atât mişcări pasive. fie prin modificarea tensiunii superficiale a învelişului lor. Temperatura şi curenţii electrici au acţiune puternică asupra dinezei. 9. nucleii se deplasează către peretele celular din apropierea rănirii. Boldor şi colab. 9.Mişcările fototactice ale cloroplastelor: a – prezentarea din faţă a cloroplastelor. în cazul unei răniri. (fig. cloroplastele se orientează per-manent cu muchia pe direcţia razelor de lumină.2 – Schema realizării curenţilor citoplasmatici în celula vegetală adultă (d. 9. gravitaţia. În celulele palisadice ale frunzelor. Ele se stusuază cu ajutorul clinostatului. TROPISMELE Sunt mişcări de creştere determinate de acţiunea unilaterală a unui factor.. apa. 1. orientându-se cu latura mai mică spre razele de lumină. • Mişcările nucleare se pot observa în perii absorbanţi ai rădăcinilor şi în tuburile polinice. b – prezentarea din profil a cloroplastelor în lumină intensă (d. • Mişcările cloroplastelor s-au constatat atât la plantele inferioare. pentru a coordona refacerea acestuia. cloroplastele se aglomerează pe pereţii transversali. 1981) Mecanismul său este insuficient cunoscut. unde nucleii se deplaseză spre punctele cu activitate metabolică mai intensă. Fig. cât şi mişcări active. numită încă cicloză sau dineză este stimulată de prezenţa substanţelor glucidice. fiind induse de acest factor de mediu şi fac parte din categoria tactismelor celulare. fiind induse de direcţia de acţiune a acestuia. Raianu. 9. se presupune că această mişcare se datoreşte unor contracţii şi relaxări succesive ale citoplasmei. cât şi la cele superioare. Când lumina este mai intensă.3 . cloroplastele se aglomerează pe pereţii laterali ai celulelor. Fig. în lumină slabă. ca urmare a prezenţei în ea a unor filamente proteice capabile să se scurteze prin ciclozare sau să se lungească prin desfacerea ciclurilor. Mecanismul mişcării este explicat fie prin curenţii citoplasmatici. cu latura mai mare orientată spre razele de lumină. concentraţia substanţelor chimice. ce vor determina o reacţie în modul de orientare a organelor. Acest tip de mişcări se realizează deci în funcţie de intensitatea luminii din mediu. pot provoca la plantele fixate de substrat excitaţii.3). de exemplu.

Fig. Este fenomenul de orientare a plantelor spre lumină. constituind o mişcare de creştere.4). iar când organul în creştere se curbează evitând o soluţie din mediu. tulpina manifestă un fototropism pozitiv. licheni). Fenomenul de fototropism este de mare importanţă pentru plante. iar frunzele – fiind plagiotrope . determinând orientarea frunzelor spre lumina optomă. plantele tinere. iese la suprafaţa solului şi frunzele se orientează în 1972) poziţie potrivită pentru captarea energie solare. iar tulpina unei plăntuţe. iar rădăcina în jos (geotropism pozitiv).• Fototropismul. 9. aceasta ca o consecinţă a ortofototropismului pozitiv al peţiolului.îşi orientează limbul în aşa fel încât razele de lumină să cadă perpendicular pe ele. Este mişcarea de creştere a plantelor. Curburile fototropice au loc în zona de alungire a celulelor şi se evidenţiază introducând plante tinere într-o cameră obscură. absoarbe apa cu substanţele minerale. • Higrotropismul (hidrotropismul).4 – Orientarea organelor unei plante de muştar. prevăzută cu un mic orificiu. se curbează în direcţia razelor de lumină. •Chemotropismul. Aceasta explică poziţia verticală a tulpinii plantelor care cresc pe teren înclinat. în creştere. provocată de acţiunea unilaterală a forţei de gravitaţie. Geotropismul este prezent atât la plantele inferioare (alge.5). În cazul când sunt iluminate unilateral. determinată de acţiunea unilaterală a acestui factor. chemotropismul este pozitiv. pentru pătrunderea fasciculului de lumină (fig. Orientarea organelor spre locurile mai umede se face prin reacţii 58 . Atât rădăcina. Este o mişcare de creştere determinată de acţiunea unilaterală a apei în mediu. Péterfi şi Sălăgeanu. Fig. La plantele superioare. orientarea organelor nu este supusă întâmplării: tulpina totdeauna va creşte în sus (geotropism negativ). Geotropismul orienteză organele plantelor pe direcţia acţiunii forţei de atracţie a Pământului (fig. 9. cât şi tulpina sunt paralel fototrofe sau ortofototrofe. Când curbura se face spre partea cea mai concentrată a soluţiei mediului. Deci geotropismul orientează organele plantei în poziţia potrivită desfăşurării normale a proceselor fiziologice. Între acţiunea forţei de gravitaţie şi acţiunea luminii există o sincronizare. determinate de acţiunea unor substanţe chimice. chemotropismul este negativ. rădăcina un fototropism negativ. După câteva ore se poate vedea curbarea vârfului tulpinii spre sursa de lumină şi orientarea rădăcinii în sens opus. în apropierea unei surse de lumină (d. Péterfi şi Sălăgeanu) • Geotropismul.5 – Curbura pozitiv ortogeotropă a Datorită acestui tip de tropism rădăcina pătrunde rădăcinii (r) şi negativ ortogeotropă a tulpinii (t) a în sol. 9. crescută cu rădăcina într-o soluţie minerală nutritivă. Reprezintă apariţia curburilor de creştere ale organelor plantelor. care asigură orientarea generală a plantelor în natură. cât şi la plantele superioare. ciuperci. 9. s – sămânţă (d.

. la rădăcinile adventive. Tropaeolum). . 9.higrotropice pozitive şi este intâlnită la rădăcini şi rizoizi. 1981) 2. răsucindu-se pe suport şi ajuntând. Fig. NASTIILE Mişcările de creştere neorietate. Aceste mişcări se constată la organe cu simetrie dorsiventrală şi se realizează prin modificarea intensităţii creşterii sau prin modificarea turgescenţei celulelor pe două feţe opuse. Ele se evidenţiază cu uşurinţă la florile de lalea. iar la Vanilla. permiţându-le orientarea spre sursele de apă. În cazul în care creşterea este mai rapidă pe partea superioară a organului se va produce o epinastie. 9. Boldor şi colab. Este mişcarea unor organe ale plantelor provocată de excitanţii de contact (de atingerea de un obiect).6 – Cârcei de Bryonia dioica: a – înainte de atingerea suportului. 9. se produce o hiponastie. 59 . la susţinerea tulpinii agăţătoare. Dacă fenomenul de creştere este mai rapid pe faţa inferioară. care se deschid la creşterea temperaturii mediului ambiant şi se închid la scăderea acesteia (fig. la altele (Bryonia dioica) la cârcel (fig.7). de exemplu. trandafir. Higrotropismul are mare importanţă pentru viaţa plantelor. tigmotropismul se observă la peţiol. faţa sa superioară fiind mai puţin sensibilă. nastiile sunt mişcări provocate de factori cu acţiune difuză: schimbarea temperaturii sau a intensităţii luminii. care provoacă. c – cârcelul care nu a atins suportul rămâne chircit (d. poartă denumirea de nastii. a. • Tigmotropismul.6). În categoria nastiilor amintim: •Termonastiile. astfel. Rădăcinile plantelor reacţionează în atmosfera solului cu o umiditate de 80-100 %. închiderea învelişului floral. curenţi electrici etc. b – după atingerea suportului cârcelul formează un resort intermediar între suport şi tulpină. care determină deschiderea mugurilor şi a florilor. la unele flori. Acest fenomen se întâlneşte la cârceii de la viţa-de-vie. care execută în cursul creşterii lor – în momentul când găsesc un suport – o mişcare de circumferinţă. determinate de acţiunea uniformă a unor factori fizici sau chimici.. Se datoresc variaţiilor de temperatură ale mediului înconjurător. sau termică: temperaturi ridicate sau scăzute aplicate local. Sensibilitatea maximă a cârcelului este pe faţa inferioară şi pe feţele laterale. La unele plante (Clematis. Excitanţii răspunzători de apariţia tigmotropismului sunt de natură mecanică: răniri.. şofran ş. Reacţiile higrotrope sunt mai puternice decât cele geotrope. Spre deosebire de tropisme.

9. ca şi al altor plante insectivore. filamentele staminelor. Péterfi şi Sălăgeanu. Raianu. 9. în care au loc fenomene de refacere ale organismului. b – poziţia frunzei în urma aplicării unui stimul tactil. 9. b – poziţia de zi (stânga) şi de noapte (dreapta) la frunzele de Phaseolus multiflorus (d Boldor şi colab. Zona cu sensibilitate mărită este la baza filamentului. 9. provocate de atingerea lor sau de prezenţa unor substanţe chimice. Fig. P – pistil. la unele leguminoase se schimbă poziţia foleolelor frunzelor. atingând antera de stigmat. 1972) Fig.  La Mimosa pudica (fig. p – pulvinul (d. Exemplul cel mai elocvent este Drosera rotundifolia. • Seismonastiile: la unele plante. în vecinătatea unei nectarii. Sunt mişcările unor organe ale unor specii de plante. p – petale. în condiţii de temperatură joasă) şi.8). Excitaţia este transmisă numai în lungul filamentului respectiv. pe faţa sa inferioară. 9.10 – Mişcările seismonastice provocate experimental ale filamentelor staminale de la Berberis vulgaris : se – stamină etalată. in) (fig. care foloseşte mişcarea tentaculelor pentru prinderea prăzii.9). După un timp scurt apare o mişcare de revenire. Aceste mişcări favorizează polenizare enomofilă sau anemofilă). în condiţii de temperatură crescută).9 – Mimosa pudica: frunza în poziţie normală (a).  Un alt exemplu îl constitue filamentele staminelor de Berberis vulgaris (fig. dacă sunt atinse de insecte. bănuţei. planta intră într-o fază refractară. atingerea plantei este urmată de coborârea frunzelor.Aceste mişcări se realizează printr-o creştere mai intensă pe faţa internă a petalelor (având ca rezultat închiderea corolei. 1972) 60 . 9.7 – Floare de păpădie. după o reacţie. Sunt provocate de alternarea zilei cu noaptea. s – sepale (d. perii senzitivi de pe frunze sau chiar întregul limb foliar se lasă în jos. se curbează brusc. b – la cu trecerea de la noapte la zi. sr – stamină recurbată. 1982) Fig. în stare deschisă (d. de unde şi denumirile de fotonastii şi termonastii.. o dată Crocus luteus: a – la temperatură joasă. la atingerea cu un obiect solid. Péterfi şi Sălăgeanu. temperatură ridicată. • Nictinastiile. în stare închisă. 9. pe faţa externă a acesteia (ducând la des-chiderea corolei. lobii stigmatelor.8 – Mişcări nictinastice la frunze: a – poziţia frunzelor în timpul zilei (stânga) şi în timpul nopţii dreapta) la trifoi (după Belzung).10) care. Aceste mişcări provocate de excitaţii mecanice se numesc seismonastii. •Tigmonastiile şi chemonastiile. Foarte multe flori îşi închid corola în timpul nopţii şi o deschid dimineaţa (de exemplu florile de Fig. ulterior. executată în 1/4-1/2 oră. În general. 1983) Cauzele mişcării nictinastice sunt schimbările de temperatură şi de intensitate a luminii.

9. Ca exemplu de circumnutaţii menţionăm mişcările tulpinilor de la plantele volubile (fig. flagelatele şi unele bacterii se deplasează cu întregul corp. diatomeele. iar faţă de salicilatul de sodiu în sens negativ. 57). Boldor şi colab. zaharoză. Aceste mişcări se mai numesc şi circumnutaţii. 61 . iar după factorul care le provoacă li sa dat denumirea de: • Chemotactism manifestat de către microorganisme faţă de glucoză. Mişcările plantelor libere se realizează în diferite moduri şi au rolul de a deplasa plantele spre locuri mai favorabile vieţii. Există plante volubile la care tulpina circumnutează spre stânga – fasolea urcătoare. se încolăcesc în jurul acestuia. Asemenea mişcări se numesc nutaţii. în jurul unui ax central. acestea luând poziţia orizontală (fig. • Nutaţiile efemere se produc o singură dată în viaţa plantei. 1983) Fig. în sens pozitiv. orientând frunzele spre lumină.12). 9. susţin greu frunzele. ele se realizează în zona de alungire a celulelor şi rezultă prin modificarea succesivă a intensităţii creşterii celulelor de jur împrejurul axei centrale a organului respective.11.. de la ambele sexe. asparagină. În cazul în care în apropierea lor este un suport. Mişcările autonome sunt determinate de factorii interni ai plantei. lactoză.Apar în cazul îndepărtării cotiledoanelor în timpul germinării seminţelor. NUTAŢIILE La plantele fixate de substrat se întâlnesc mişcări autonome şi mişcări induse.12 – Mişcare de nutaţie efemeră a vârfului tulpinii la Pisum sativum (d. • Nutaţiile periodice sunt mişcări executate de vârful tulpinii şi de vârful rădăcinii. de aceea.. Aceste plante au tulpini relativ flexibile. Fig. iar la unele criptogame vasculare şi gimnosperme se mişcă numai gameţii.3. 9. zorelele – şi plante volubile ce execută această mişcare spre dreapta – hameiul. 1983) ►MIŞCĂRILE PLANTELOR LIBERE Algele verzi şi cele albastre-verzi. Aceste mişcări se numesc tactisme. pentru că ţesutul lor mecanic este mai slab dezvoltat şi. având loc atunci când factorii mediului extern sunt constanţi. Există nutaţii efemere şi nutaţii periodice.11 – Mişcare de nutaţie efemeră a cotiledoanelor la Phaseolus vulgaris (d. Boldor şi colab. 9.

şi Sălăgeanu N. 2001– Biochimia şi fiziologia legumelor şi fructelor.nutrimente) le este mai convenabilă.Universităţii"Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. Polixenia Nedelacu. Did. Întrebare: Câte tipuri de tropisme cunoaşteţi ? Dar de nastii ? (exemplificaţi). contribuind la perpetuarea speciilor şi la menţinerea arealului lor. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. Ed. 1992 şi 1993 – Fiziologia plantelor.. Atanasiu L..  Deşi rolul unora dintre mişcări nu este cunoscut. Raianu O. Ed. Viorica Teşu. 1972 . Florica Popescu. Tarhon P. Boldor O. Baia V. Ed. Ed. spre extremitatea anterioară. Burzo I.. I.. Ed. Suciu T. Rom Bucureşti.. o pată oculară sau stigmă. pe o bucată de hârtie de filtru o porţiune de plamodiu şi se introduce un capăt în apă rece şi altul în apă caldă. 1991– Reglarea proceselor ecofiziologice la plante.  Unele nastii (nictinastiile şi termonastiile) permit protejarea părţilor mai sensibile ale florilor (androceul şi gineceul).1999 – Fiziologia plantelor de cultură. tactismele permit deplasarea lor spre zonele în care valoarea unor factori ai mediului (lumină. Press Polytechniques et Universitaires Romandes Laussane. Liliana Bădulescu.. Ed.. Elena delian. Ed. Liliana Bădulescu. Gherghi A. se constată deplasarea plasmodiului spre apa caldă. Ed. Ed. Didactică şi Pedagogică – Bucureşti.. 1981– Fiziologia plantelor. Burzo I.Universităţii"Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. Bicureşti. Temă: Dezvoltaţi. Didactică şi Pedagogică .Fiziologia plantelor..lucrări practice. 1979 şi 1982 – Fiziologia plantelor. Acatrinei G... Ed. de exemplu. Ed. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ • • • • • • • • • • • • • • • Aspazia Andronache. Ceres. vol. II. Neamţu G.. Medicală Bucureşti. I şi vol. Gr. Raianu O.. ROLUL MIŞCĂRILOR ÎN VIAŢA PLANTELOR Mişcările caracteristice diferitelor plante au rolul de a le permite explorarea şi exploatarea eficientă a factorilor mediului extern.Bucureşti. Didactică şi Pedagogică Bucureşti. Elena Haţieganu. algele verzi mobile au. 1983 – Biologia moleculară a celulei vegetale. Mihaela Niţă.. marea lor varietate şi modalităţile diverse de realizare a acestora demonstrează capacitatea extraordinară a reprezentanţilor regnului vegetal de a percepe excitaţiile din mediu şi de a răspunde la ele într-un mod adecvat. Constantinescu D. I. Ed. care conţine carotină şi care se pare că ar avea rol în perceperea lumnii.  La plantele superioare tropismele determină orientarea organelor lor într-o manieră care să le permită utilizarea mai bună a diferiţilor factori. Péterfi Şt. Ceres Bucureşti. • Termotactism vizibil la mixomicete. Boldor O.. Trifu M. dacă se aşează.  Mişcările pasive au rol în răspândirea seminţelor sau a sporilor. şi Pedagogică Bucureşti. Raianu O. Miruna Bibicu. umiditate. 1981 – Biochimie vegetală.. 1982 ... temperatură. II.• Fototactism care reprezintă mişcarea de deplasare a microroganismelor mobile spre locurile cu o luminozitate optimă pentru efectuarea fotosintezei. vol. Aşa de exemplu.  La plantele libere. Physiologie et biochimie. I şi vol.. Aurelia Dobrescu. Milică C. Liliana Mărgineanu. 1984 – Ecofiziologia plantelor. Molea I.1993 – Métabolism des végétaux. Richter G. Acad.. rolul biologic al mişcărilor în viaţa pălantelor... Lumina – Chişinău. Universitatea „Alexandu Ioan Cuza” din Iaşi. 1983 – Fiziologia plantelor .. Dorobanţu N. vol. iar altele (nastiile staminelor) favorizează procesul de polenizare. 1997 – Celula vegetală. 62 . completându-vă cunoştinţele cu datele culese din bibliografia recomandată şi din lectura celorlalte capitole din prezentul curs. Toma C. Trifu M.Fiziologia plantelor. Ed. 2009 – Cercetări morfologice şi histo-anatomice referitoare la unele plante semiparazite şi parazite din flora României – teză de doctorat. Procese fiziologice din plantele de cultură. Junimea Iaşi. Viorica Voican.

Ed. 1982 – Fiziologie vegetală.. .1. vol. 2002 – Strategii evolutive în regnul vegetal.• • • • Toma C. Toma C. 63 . Azimuth Iaşi. Maria-Magdalena Zamfirache. Maria-Magdalena Zamfirache. I. Universităţii „Alexandru Iaon Cuza” din Iaşi. 2005 – Fiziologie vegetală Vol. Universităţii Bucureşti. Voica C. 2000 – Simbioza în lumeavie. Universităţii „Alexandru Iaon Cuza” din Iaşi. Ed. Ed. Ed..