INTRODUCERE Fiziologia plantelor, ştiinţă fundamentală de top în cercetarea organismelor vegetale exprimă cantitativ şi calitativ, cu un grad sporit de fidelitate

, nivelul lor de adaptare la condiţiile de viaţă în care au reuşit să supravieţuiască pe Terra. Parcurgerea disciplinei explică şi motivează, în acelaşi timp, modificările de natură morfoanatomică ale indivizilor vegetali actuali, având ca suport variaţiile de natură biochimică suferite de celulele componente ale corpului lor, apărute pe parcursul evoluţiei şi fixate în informaţia genetică a genomului propriu. Prezentul curs, destinat studenţilor la învăţământ la distanţă din cadrul Secţiei de Ecologie a Facultăţii de Biologie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei vegetale superior organizate (plante superioare), legi, metode, proprietăţi, modele experimentale cu care operează Fiziologia plantelor etc, subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie. Problemele, uneori complexe, pe care le pune parcurgerea părţii teoretice şi realizarea lucrului în laborator se rezolvă prin abordarea lor critică şi creativă, utilizând noţiunile de bază din prezentul curs, cu sedimentarea cunoştinţelor prin înţelegerea logică a modului de realizare a proceselor vitale într-un organism vegetal. Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale fiziologiei vegetale, probând implicarea acestei discipline în lumea reală şi urmărind să dezvolte cursanţilor o gândire critică în aprecierea calităţii lumii vegetale, aptitudini de rezolvare a problemelor practice cu care se vor confrunta în natură, pentru conservarea şi protejarea acesteia. Date de contact: Coordonator disciplină: Prof. univ. dr. Maria Magdalena Zamfirache, e-mail: magda_zamfirache@yahoo.com Tutore disciplină: Lector dr. Anişoara Stratu Teme pentru activităţi tutoriale: • Schimburile de apă între plante şi mediul de viaţă (regimul hidric al plantelor) • Nutriţia cu carbon a plantelor (fotosinteza şi heterosinteza) • Respiraţia plantelor • Creşterea şi dezvoltarea plantelor • Mişcarea şi sensibilitatea la plante Obligaţiile minime ale studenţilor pentru promovarea examenului la disciplina chimie generală: • obţinerea notei minime 5 la examinarea teoretică finală; • realizarea în totalitate a obligaţiilor de pregătire a lucrărilor practice de laborator şi de însuşire a cunoştinţelor teoretice prin pregătire individuală; • prezenţa activă la toate sedinţele de lucrări practice de laborator. Modul de stabilire a notei finale: • evaluarea aprofundării cunoştinţelor obţinute la lucrările practice de laborator - 50%. • evaluarea aprofundării cunoştinţelor teoretice - 50%. Teme de licenţă abordate în cadrul disciplinei Ecofiziologie vegetală pot avea ca subiect dinamica unor procese fiziologice la diferite grupe de plante (spontane şi/sau cultivate), în corelaţie cu condiţiile de viaţă ale acestora.

Prof. univ. dr. Maria Magdalena Zamfirache

1

CUPRINS
PARTICULARITĂŢI ALE ORGANISMULUI VEGETAL ELEMENTE DE CITOFIZIOLOGIE VEGETALĂ REGIMUL HIDRIC AL PLANTELOR
Absorbţia apei de către plante Emisia apei de către plantă
TRANSPIRAŢIA GUTAŢIA

NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR
Necesităţile minerale ale plantelor Absorbţia substanţelor minerale Conducerea substanţelor minerale în plante Eliminarea substanţelor minerale din plante

ASIMILAŢIA CARBONULUI DE CĂTRE PLANTE
FOTOSINTEZA Mecanismul fotosintezei Factorii de mediu care influenţează procesul de fotosinteză Factorii externi Factorii interni Mersul diurn al fotosintezei Mersul fotosintezei pe parcursul perioadei de vegetaţie CHEMOSINTEZA HETEROSINTEZA Heterotofe saprofite Heterotrofe simbionte Tipuri de simbioze în natură Heterotrofe parazite Plante mixotrofe Nutriţia plantelor semiparazite Nutriţia plantelor carnivore

TRANSFORMAREA, TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE ÎN PLANTE
Substanţele sintetizate prin metabolismul primar Substanţele sintetizate prin metabolismul secundar

RESPIRAŢIA PLANTELOR
Importanţa respiraţiei pentru viaţa plantelor 2

Tipuri de respiraţie la plante RESPIRAŢIA AEROBĂ Factorii de mediu care influenţează procesul de respiraţie Factorii externi Factorii interni .RESPIRAŢIA ANAEROBĂ

CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR
CREŞTEREA PLANTELOR Etapele creşterii plantelor Mecanismul creşterii Zonele de creştere la plante Factorii de mediu care influenţează procesul de creşetere Substanţe regulatoare de creştere SUBSTANŢE STIMULATOARE SUBSTANŢE INHIBITOARE SUBSTANŢE CU ACŢIUNE RETARDANTĂ STAREA DE DORMANŢĂ A PLANTELOR GERMINAREA SEMINŢELOR DEZVOLTAREA PLANTELOR

FENOMENELE DE EXCITABILITATE ŞI MIŞCARE LA PLANTE
MIŞCĂRILE PASIVE MIŞCĂRILE ACTIVE MIŞCĂRILE PLANTELOR FIXATE DE SUBSTRAT TROPISMELE NASTIILE NUTAŢIILE MIŞCĂRILE PLANTELOR LIBERE ROLUL MIŞCĂRILOR ÎN VIAŢA PLANTELOR

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

3

în mod global.PARTICULARITĂŢI ALE ORGANISMULUI VEGETAL Pe parcursul evoluţiei lumii vii. în detrimentul autonomiei nutritive (fenomen de heterotrofie. a cărei dezvoltare creşte considerabil volumul celular pentru un consum metabolic minim. ribozomi şi ADN. Direcţiile din evoluţia masei cloroplastice în lumea vegetală au vizat: • dispoziţie mai periferică • fragmentare • specializare (fig. în acelaşi timp. • creşterea eficacităţii în captarea energiei luminoase (fig. deci nevoie de substanţe organice). pentru a fi eficace însă. a privilegiat independenţa nutritivă (fenomen de autotrofie. cât şi la nivelul celulei. De la extensia membranelor clorofiliene la desfăşurarea frunzelor şi la realizarea unui înveliş dens de prerie sau de pădure.  o tendinţă vegetală care. Granatilacoizii .derivă din proplastide şi au o membrană dublă.1) Acestea antrenează: • mărirea suprafeţei în raport cu volumul. amiloplaste) . 1. 2005) 4 . şi Toma I. a fost favorizată captarea de fotoni. granule de amidon. Evoluţia vegetală apare. care izolează stroma de citosol.cuprind în membranele lor fotosintetizante clorofilă şi sunt grupaţi în pachete numite grane. pentru captarea energiei solare atât în interiorul plastidelor. mobile (datorită aparatului locomotor . care rezolvă probleme de schimb şi de suport la nivel celular. ca o strategie de explorare şi ocupare a spaţiului. organismele primitive erau. La scară celulară. 1. • Vacuola. specializaţi în captarea şi transformarea energiei luminoase solare. CO2. cu nevoie numai de molecule minerale simple. trei componente contribuie la optimizarea condiţiilor de captare a luminii: • Plastidele. cromoplaste.Direcţii evolutive ale cloroplastelor în lumea vegetală (d. Plastidele • în toate formele sub care sunt prezente în celula vegetală (cloroplaste. picături de grăsimi. H2O. Fig. a organismului pluricelular sau a populaţiilor.. care a selecţionat indivizi cu viaţă de relaţie activă şi perfecţionată. 1. Cloroplastele • sunt capabile să realizeze fotosinteza şi conferă organismelor vegetale rolul de producători primari în natură • se caracterizează prin prezenţa pigmenţilor clorofilieni. a căror totalitate realizează în celula vegetală plastidomul. dimpotrivă. fotosinteza a introdus o constrângere: necesitatea de realizare a unui maximum de suprafaţă. datorită utilizării şi transformării energiei luminoase). ca şi nucleul sau mitocondriile. Evoluţia lor a mers în două direcţii:  o tendinţă animală. Toma C.2). • Peretele.1 .flagelul) şi autotrofe (prezenţa unui cloroplast). • În stromă predomină: sistemul membranar tilacoidal.

 organismele vegetale se clasifică în 12 încrengături din grupul muşchilor. ca semnale colorate are următoarele semnificaţii biologice contribuie major la expansiunea angiospermelor • se integrează într-o strategie a dezvoltării plantelor zoidofile şi zoochore • are loc mai târziu. plecând de la cloroplaste (mai rar din amiloplaste sau protoplaste). ferigilor.. • celula vegetală este traversată de un flux de metaboliţi carbonataţi. menţinut sub tensiune datorită proprietăţilor osmotice ale sucului vacuolar Rolul vacuolei: • menţinerea homeostaziei. • sistem de detoxifiere şi de apărare.2/3 din biomasa elaborată în fiecare an pe suprafaţa globului. şi Toma I.2 .Fig. Animalia. rădăcini (morcov cultivat). Peretele celular • asigură susţinerea şi permite dezvoltarea de organisme aeriene erecte de talie mare. petale (stânjenel galben). Fungi şi Plantae ♦ Regnul PLANTAE grupează toate speciile de organisme pluricelulare ce prezintă pigmenţi clorofilieni. Lumea vie se împarte astăzi în 5 regnuri: Monera (Bacteria). acumulând polimeri • polimerii constituie 1/2 . Diferenţierea cromoplastelor. în cursul maturării fructelor. capabile de nutriţie autotrofă fotosintetizantă. oranj. cu originea în plastidă şi rezultatul în perete. • este un regulator esenţial. roşu fructe (tomate. • efect asupra creşterii şi morfogenezei.Creşterea eficacităţii în captarea energiei luminoase la plante prin extensia membranelor şi mărirea suprafeţei foliare (d. 2005) Cromoplastele • sunt lipsite de clorofilă. • conţin pigmenţi carotenoizi. Originalitatea vegetală rezidă în proprietăţile şi cooperarea complexului ternar plastidăperete-vacuolă. Toma C. Vacuola • reprezintă 80-90% din volumul celular • este delimitată de tonoplast. • colorează în galben. ardei). 1. Protoctista.  5 . care menţine citoplasma în stare stabilă. • rol digestiv şi de depozitare.

gimnospermelor şi angiospermelor.  Corelaţii genetice. (biosinteza giberelinelor şi citochininelor. ♦ Regnul FUNGI şi regnul ANIMALIA prezintă un tip de nutriţie heterotrofă.  Regresia facultăţii de percepere a excitaţiilor externe (funcţia senzorială) şi de mişcare (funcţia motrice) la plante. care 6 . La organismele vii se manifestă:  Tendinţa de creştere mult frânată la animale. când rădăcina creşte mai repede şi are un efect inhibitor asupra creşterii tulpinii. corelaţie negativă în timpul germinării seminţelor. cât şi la animale  este puţin exprimată la talofite şi briofite  devine fundamentală la plantele vasculare .duce la îndeplinirea unei prestaţii fiziologice precise atât la plante.  faptul că animalele au o nutriţie heterotrofă prin înglobare (ingestie) sau holozoică. Corelaţiile pot fi pozitive sau negative. bacterii. pornind de la molecule anorganice.  Corelaţii hormonale . în afară de organismele neclorofiliene (ciuperci. Ele se realizează pe mai multe căi:  Corelaţii trofice .  Diferenţa dintre fungi şi animale este dată de:  caracteristicile structurale şi biochimice ale celulelor lor. dimpotrivă.se realizează prin intermediul hormonilor produşi de un organ. ►Corelaţiile reprezintă interacţiuni fiziologice între organe şi ţesuturi. care sunt toate heterotrofe (iau molecule organice preparate din mediul ambiant). în timp ce aceste tendinţe nu încetează să se perfecţioneze la animale. enzimatice şi membranare. tisular şi al întregului organism: •Specializarea celulelor diferenţiate . virusuri şi structuri înrudite). ulterior ea devenind pozitivă şi realizându-se pe cale trofică (rădăcina aprovizionează tulpina cu apă şi substanţe minerale) şi pe cale hormonală.celulele diferenţiate în acelaşi sens se grupează în ţesuturi •Specializarea organelor pentru îndeplinirea anumitor funcţii fiziologice  la plante: absorbţia apei şi a sărurilor minerale dizolvate în ea. în timp ce această tendinţă nu încetează decât odată cu moartea la plante.).  la animale se manifestă în legătură cu funcţia lor proprie şi organizarea acestora în „sisteme” (digestiv. (au la bază relaţii de stimulare sau de concurenţă) şi se pot manifesta: • Între rădăcină şi tulpină. care stimulează sau inhibă activitatea altui organ. circulator etc. nervos. iar fungii se hrănesc prin absorbţie Evoluţia plantelor şi animalelor este guvernată de: • specializări • corelaţii ►Specializările duc la îndeplinirea unei prestaţii fiziologice precise la nivel celular.se realizează în special la nivelul organelor subterane.au la bază furnizarea de substanţe nutritive sau concurenţa între organe pentru aceste substanţe (seva brută şi seva elaborată). cvasitotalitatea moleculelor organice de care au nevoie pentru derularea ciclului lor vital). toate plantele sunt autotrofe (sunt capabile să sintetizeze. asigurând şi rezerva de muguri pentru anul următor.  Regresia facultăţii de sinteză la animale. depozitarea substanţelor de rezervă . care conduc la creşterea armonioasă a plantelor. care ating foarte repede talia definitivă.

Se elimină substanţe de Fig. iată câteva dintre ele: CELULE VEGETALE Un perete scheletic ce membrana plasmatică (plasmalema). Fără sistem muscular. rizomi). tuberculi. comparativ cu cele animale (fig.1.FIZIOLOGICE Organismele vegetale prezintă anumite particularităţi anatomo-fiziologice. Alimentele şi energia pătrund în general sub forme diferite. 1. Fără incluziuni solide. Plastide. cotiledoanele inhibă creşterea mugurilor axilari. doar cu externă structuri galactozil Plasmalema conţine fosfatidil colina şi fosfatidil etanol amina. ci doar cu glicogen. 7 .3 – Structura celulei eucariote excreţie (d. Alimentele reprezintă totdeauna singura sursă de energie. http//) Sistem muscular. Absorbţia substanţelor (apă cu substanţe dizolvate în ea). cu germinare hipogee. sistem nervos. Autotrofie frecventă. Nu se elimină substanţe de Fig. Între organele vegetative aeriene şi fructe. nastii). Joncţiuni. PARTICULARITĂŢI ANATOMO . Între frunze şi muguri: frunzele mature manifestă un efect inhibitor asupra creşterii mugurilor axilari. aleuronă şi cristale).1). Putere de sinteză mai redusă. Fără vacuom sau acesta este slab dezvoltat. doar o conducere a apei şi a substanţelor dizolvate în ea. LA NIVELUL ORGANISMULUI Fără un veritabil mediu intern. O circulaţie veritabilă. Heterotrofie generală. Se deplasează cu ajutorul unor organe speciale pentru locomoţie. fecale. Un vacuom important. O2 şi CO2. organe de simţ. sistem nervos şi organe de simţ prezente. ce reprezintă analoage celor de la plante. seminţe sau organe de depozitare (bulbi. Deplasare redusă.4 – Structura celulei eucariote excreţie de tipul : urină.4. Fără plastide. tab. Mediu intern bine definit. animale (schemă) (d. Putere de sinteză importantă. Incluziuni solide (granule de amidon. 1. mişcări specifice (tropisme. Punctuaţii şi plasmodesme. între care se manifestă o corelaţie trofică negativă (creşterea organelor vegetative aeriene este inhibată de depozitarea substanţelor de rezervă şi invers). 1. Plasmalema digliceride. ci membrană plasmatică (plasmalemă). Între muguri şi cotiledoane: la plantele tinere. conţine dublează externă CELULE ANIMALE Fără perete scheletic. iar frunzele tinere au efect stimulator asupra creşterii lor. ci doar H2O. Creşterea generală se realizează prin creşterea treptată a dimensiunilor vacuolelor.• • • stimulează creşterea tulpini)i. 1. Înglobarea hranei. Fără o veritabilă circulaţie. în timp ce la plantele cu germinare epigee acestea stimulează creşterea lor.http//) vegetale (schemă) de tipul celor de la animale. Creşterea se realizează prin sporirea cantităţii de citoplasmă.3 şi fig.

comparativ cu organismul animal (d. despre a cărei reprezentanţi se afirmă că aparţin regnului vegetal datorită următoarelor caractere:  prezintă cloroplaste.Tabelul 1. 1.  acumulează paraamilon . 1. Fig. aşa cum este cazul speciei Euglena viridis (fig. în funcţie de intensitatea acesteia.1 – Particularităţi ale organismului vegetal. (schemă) (d.Structura internă la Euglena sp. care nu este însă de natură celulozică. protist cu o dimensiune de 50-100 μm.  prezintă stigmă – regiune cu pigmenţi fotosensitivi pentru recepţia luminii. http//) Euglena gigas (d.5 . acest organit apare.6).6 http//) Fig.  au un perete scheletic subţire. 1. 1979 . deşi nu se colorează în albastru cu apa iodată.1.substanţă de rezervă foarte apropiată de amidon. astfel.modificat) ♦ La nivel unicelular limita între Protofite şi Protozoare este deseori indecisă. Raianu. ca reacţie de apropiere sau de îndepărtare de sursa de lumină. 8 .5 şi fig.  prezintă fenomen de fototactism. ca un cromoplast fotosensibil. deci sunt autotrofi. mişcarea fiind realizată cu ajutorul flagelului.

mecanice. sub denumirea se Astazis.ţesutul meristematic din vârfurile de creştere ale rădăcinii şi tulpinii. plantele superioare sunt supuse unor condiţii de mediu aflate într-o continuă schimbare.Existenţa flagelului. capabil să ducă o viaţă independentă. • Enumeraţi câteva caracteristici ale speciei Euglena viridis. Modul în care se modifică parametrii de mediu. denumit Protiste. Întrebări: • Ce sunt corelaţiile şi specializările? (exemplificaţi). comparativ cu organismul animal. dacă se face abstracţie de peretele scheletic. ELEMENTE DE CITOFIZIOLOGIE VEGETALĂ Fiziologia celulară (citofiziologia) • studiază fenomenele vieţii ce se petrec în interiorul celu în materia vie celulară • Celula posedă toate însuşirile unui organism lei toate manifestările vitale au loc viu. De aceea. planta riscă să moară. fiind clasate printre Protozoare.celulele din ţesuturile conducătoare. Morfologia externă (mărime.100 μm • 10 μm . formă): • este rezultatul influenţei condiţiilor de viaţă de care beneficiază celulele în cadrul ţesutului din care fac parte • corespunde funcţiei fiziologice ale celulelor în ţesutul respectiv 9 . apropiată de cea sferică . plantele trebuie să răspundă rapid la aceste modificări ale factorilor externi. care ne îndreptăţesc să considerăm că aceasta aparţine regnului vegetal. nu este considerată un argument pentru apartenenţa speciei la regnul animal.50 cm (fibrele liberiene) • mai mulţi metri (laticiferele nearticulate de la unele specii din familia Euphorbiaceae).celulele din ţesuturile liberiene • tubulară . pornindu-se de la o singură celulă sau de la un fragment minuscul de ţesut Celula ( fig. Temă: Prezentaţi succint.la bacterii (coci). Asemenea tipuri incolore de Euglena se cunosc şi în stare naturală. s-a creat între Protofite şi Protozoare un grup aparte. pentru a se evita încadrarea formelor intermediare într-un regn sau altul. • poliedrică-izodiametrică. Dovezi: • existenţa organismelor monocelulare • culturi de celule “in vitro” refacerea plantelor întregi.1) este un sistem termodinamic deschis. de exemplu) şi are timp suficient pentru a se pregăti pentru transformările majore care vor urma. Pentru a supravieţui. particularităţile organismului vegetal. deoarece dacă răspunsul nu este prompt. precum şi intensitatea acestor variaţii. transformă substanţele asimilate şi energia în procesul de metabolism Forma celulelor vegetale este foarte diferită: • sferică . Euglena viridis devine în mod ireversibil incoloră şi deci heterotrofă. afectează creşterea plantelor într-un mod foarte diferit:  În anumite cazuri.  În alte cazuri răspunsul permite o oarecare întârziere: planta poate percepe factorul modificat (lungimea nopţii în creştere. • fuziformă . 2. ♦La rândul lor. astfel încât apare acum ca aparţinând protozoarelor. ele trebuie sa aibă o reactivitate crescută faţă de aceste condiţii. unele ţesuturi absorbante şi secretoare (laticiferele) Dimensiunile celulelor vegetale: valorile medii 10 . ea face schimb permanent de substanţe cu mediul în care trăieşte. Cultivată într-un mediu bogat în streptomicină. pe baza bibliografiei propuse. ce conferă mobilitate celulei.

datorită diferenţierii macro. 2. Buchanan. • este o membrană plasmatică de tip biologic. • rol important în nutriţia celulei cu ioni Fig. • creşterea cantităţii de ADN creşterea şi perfecţionarea unei arhitecturi complet noi de distribuire a materialului ereditar. • este acoperită cu o membrană citoplasmatică (plasmalemă). • coagularea sa determină încetarea manifestărilor vitale şi.5 . observabile la microscopul optic. granule de amidon ş. • nu conţine organite bine diferenţiate (nucleu. ca şi plasmalema. cu suc celular. În celula vegetală matură: • vacuolele sau vacuola unică. moartea celulei. Celula eucariotă: • este de câteva ori mai mare. • informaţia genetică este inclusă în unicul cromozom (un lanţ de macromolecule de ADN. plastidele.). absorbţia şi excreţia unor substanţe. 2000) Tonoplastul: • înconjură vacuolele celulelor vegetale.organite răspunzătoare de sinteza proteinelor. lipoproteică. • este constituită din proteine hidrofile.1 . din care probabil a provenit. sub formă de inel). • conţinutul celulei constă din citoplasmă densă şi o regiune nucleară traversată de macromolecula de ADN. reticulul endoplasmatic. cu clorofilă "a" şi ficocianină în stare difuză (structuri şi pigmenţii implicaţi în procesul de fotosinteză). • "o distribuire a funcţiilor".cu 3. • la cianobacterii . • o organizare mult mai complexă decât celula procariotă. • conţine ribozomi . 10 . implicit.a. • comunică cu protoplasma celulelor învecinate prin plasmodesme (fire protoplasmatice). mitocondrii. ribozomii. compoziţie chimică cantitativă şi prin gradul diferit de permeabilitate.ca organism elementar .). comparativ cu celula procariotă. • constă din: citoplasmă cu: • organite celulare: nucleul.membrane sub formă de inele. Plasmalema: • controlează activitatea celulei.. Citoplasma: • este masa fundamentală a protoplasmei vii. aflându-se în stare fluidă şi în neîntreruptă mişcare. • structuri submicroscopice: aparatul Golgi. ce imprimă specificitate. acizi nucleici etc.Celulă din mezofilul foliar prezentând principalele sisteme membranare şi peretele celular (d. în care sunt incluse organitele celulare.4 miliarde de ani în urmă. minerali. prin schimb ionic. mitocondriile etc. • marea varietate de proteine din citoplasmă determină funcţii metabolice şi enzimatice caracteristice.şi microstructurilor celulare. cloroplaste etc. • se deosebeşte de plasmalemă prin structură. fosfolipide. microtubulii etc.Celula procariotă: • a apărut . • este componenta esenţială a celulelor vii. • la acest nivel 500-1000 reacţii biochimice. • incluziuni solide (granule de aleuronă. celula vegetală dispune şi de perete o anvelopă celulară (de natură celulozică) Protoplasma: • sediul celor mai importante procese vitale.

ROBINSON şi R. elementare. Funcţia fiziologică principală a ribozomilor este legată de participarea lor în procesul de sinteză a proteinelor:  Ribozomii liberi participă la sinteza proteinelor implicate în procesul de diferenţiere celulară. în interiorul cloroplastelor şi al mitocondriilor sau chiar se află liberi în citoplasmă.  În membranele R. granular se formează proteine. se delimitează de citosol prin membrane simple. E. substanţe necesare procesului de sinteză a produşilor de tipul polizaharidelor din componenţa peretelui celular etc. http//) Ribozomii (fig. unite la centru. 2. cât şi în cele animale dar lipsesc la bacterii.5): • sunt cunoscuţi ca principalii centri energetici (de respiraţie) ai celulei. vezicule sau tubuli ori canalicule fin ramificate şi anastomozate sau un sistem de "cisterne" turtite şi lăţite în celulele mai vârstnice) localizate în hialoplasmă. proteine transportate 7. reticul endoplasmatic rugos 4.Nucleu celular. • au fost evidenţiaţi de savantul român G. reticul endoplasmatic şi aparat Golgi. 2. http//) 11 . • sunt răspândiţi în toată celula (în citoplasmă): la suprafaţa nucleului.3): Este alcătuit din unităţi morfologice denumite dictiozomi . faţa Cis a aparatului Golgi 10. cisternele aparatului Golgi (d. terpenoizi.E. aproximativ circulare. lipsiţi de membrană.3 .formaţiuni lamelare.2): • • este un sistem complex de cavităţi (sacule. aparat Golgi 9.E.Reticulul endoplasmatic (R. enzime. reticul endoplasmatic neted 5.4): • sunt particule ultrastructurale de natură ribonucleoproteică. cu dimensiuni de 150-300 Å. carbon. aparatul Golgi este legat de activitatea secretoare a protoplasmei. Condriozomii (fig. vezicule de transport 8. precum şi la sinteza enzimelor proteolitice. faţa Trans al aparatului Golgi 11. E. aparat Golgi 9. faţa Trans al aparatului Golgi 11.2 . cisternele aparatului Golgi (d. cu aspect de discuri suprapuse. PALADE în 1953 în omogenatele hepatice şi în ultrasecţiuni celulare şi de către E.  Ribozomii aderenţi la membranele R. nucleu 2. • sunt prezenţi atât în celulele vegetale. lipo-proteice. vezicule de transport 8. 1. de tip rugos sau pe faţa externă a membranei nucleare sunt implicaţi în procesele de sinteză a proteinelor destinate secreţiei celulare. 2. Din punct de vedere funcţional. por nuclear 3. asemănătoare ca structură cu plasmalema. neted se formează hidraţi de  În membranele R. ribozom aflat pe RE rugos 6. BROWN în celulele rădăcinii de bob.) (fig. Fig. faţa Cis a aparatului Golgi 10.E. 2. 2. Aparatul Golgi (fig. 2. lipide. Fig. formate din 2-10 sacule sau cisterne.Aparatul Golgi: 7. la sinteza unor proteine cu funcţii specifice. cisterne.

T.P. http//) Peroxizomii (fig. 2. în care se eliberează energia incorporată în substanţele energetice de natură organică (în etapa finală a ciclului Krebs). • totalitatea plastidelor incluse în citoplasma celulei formează plastidomul celular. Funcţia peroxizomilor: intervin în procesul de respiraţie celulară. 2. Alcătuirea unui ribozom Rol fiziologic:  acumulează cele mai mari cantităţi de A. 2.Lizozom aspect general (d.Schema alcătuirii unui (izocitrat liaza şi malat sintetaza) ce participă la peroxizom (d. prin procesul de β . Plastidele: • sunt organite permanente de mare importanţă pentru celula vegetală. 2. Glioxizomii: • îşi manifestă activitatea în momentul germinării seminţelor bogate în grăsimi. în special hidrolaze acide.oxidare. SCHIMPER (1883) – clasifică. • intervin în hidroliza substanţelor de rezervă din celulele endospermului. unele cianobacterii şi bacterii.  cloroplastele . prin glicoliza inversă (gluconeogeneza). unele macroorganisme (ciuperci şi chiar plante superioare).7): • se întâlnesc în număr mare în celulele mezofilului foliar. Lizozomii (fig. • reprezintă principalul organit celular în care are loc biodegradarea acizilor graşi.• numărul lor într-o celulă este proporţional cu intensitatea metabolismului acesteia. atât în celulele mezofilului plantelor.plastide incolore.6): • sunt organite citoplasmatice sferice sau ovoidale.6 . Fig. A.9): 12 . • sunt bogaţi în enzime.8.7 .plastide colorate (alte culori decât verde) Cloroplastele (fig.5 . 2. • lipsesc din celulele animale. în procesul de germinare al seminţelor. http//) proces ce furnizează energia necesară transformărilor metabolice. 2.Alcătuirea unei mitocondrii (d.  constituie sediul fenomenului de oxidare a metaboliţilor. http//) procesul de transformare a grăsimilor în glucide. în funcţie de culoarea lor plastidele în:  leucoplastele .4 – Alcătuirea unui ribozom (d.  reprezintă deci "uzina biochimică (energetică)" a celulei. • sunt dispuşi frecvent alături de cloroplaste. 2. asemănătoare cu plasmalema. • conţin enzime specifice ciclului acidului glioxilic Fig.plastide verzi  cromoplastele (sau carotenoplastele) . 2. cu care se pare că vin chiar în contact. din celulă. cu o membrană lipo-proteică simplă. Fig. cât şi în celulele ficatului şi rinichiului la mamifere (peroxidaza şi catalaza conţinute scindează H2O2 în O şi H2O). http//) Fig.

Cromoplastele (fig. 2.Aspect  Apar deosebiri sexuale.  Mărime relativ constantă pentru acelaşi tip celular.9 . Ultrastructura (fig. frunzelor sau unor rădăcini.11. roşu sau în nuanţe intermediare (prezenţa în stroma lor a unor pigmenţi din grupa carotenoizilor: carotenul . • stroma sau matricea . xantofila galbenă.formată din două membrane elementare. http//) Fig. cloroplastele au fost bacterii fotosintetizante care.8 . uneori au aspect de halteră.Aspect microscopic al cloroplastelor “in vivo” (d. genetice al unui sau ecologice: mult mai mari la general cloroplast (d. http//) plantele de umbră. devenind simbionte intracelulare. portocaliu. 2. 2.• • • organite specializate. http//) Fig. 2. devenind simbionte intracelulare. cu un conţinut mai mare în clorofilă. Fig. granule de amidon.roşu etc.12 .Alcătuirea unui cloroplast (d. cloroplastele au fost bacterii fotosintetizante care. licopenul . 2. ADN.).10 . 2.  Cloroplastele reprezintă sediul sintezei primare a substanţelor organice în procesul de fotosinteză şi au o anumită autonomie în interiorul celulei. au conferit celulelor capacitatea de fotosinteză ("Teoria Serială a Endosimbiozei"). răspândite în toată masa citoplasmei. datorită ADN-ului propriu.10): • anvelopa plastidială .portocaliu. 2. http//) 13 .ce constituie substanţa fundamentală cu ribozomi. comparativ cu indivizii crescuţi în lumină intensă. cu rol în procesul de fotosinteză.11 .  Au aspect microscopic (microscopul optic) de grăuncioare verzi ovoidale.Aspectul cromoplastelor “in vivo” (d. separate de un spaţiu clar. au conferit celulelor capacitatea de fotosinteză ("Teoria Serială a Endosimbiozei"). • incluziuni reprezentate prin globule lipidice şi granule de amidon.  Conform părerii unor cercetători. • culori specifice petalelor florilor. 2. datorită ADN-ului propriu. picături lipidice în ea.Aspect general al unui cromoplast (d. Fig. fructelor. • sistemul de lamele. prezente doar în celulele vegetale.  Conform părerii unor cercetători. • sunt colorate în galben. Fig. turtite.12): • au o structură asemănătoare cu cea a cloroplastelor. http//) Rol fiziologic:  Cloroplastele reprezintă sediul sintezei primare a substanţelor organice în procesul de fotosinteză şi au o anumită autonomie în interiorul celulei.

• oleoplastele (depozitează substanţe grase). tuberculi. 2. vizibilă la microscopul fotonic.Posibila interconversie a plastidelor la plante (d. http//) Nucleul (fig.15 .  Celulele care au nucleu difuz. 2. http//) acesteia. Vacuola (fig. http//) Fig. vizibile doar la microscopul electronic.  în algele diatomee marine.Leucoplastele: • sunt plastide incolore.14 . rădăcini. 2. Cuprind: • amiloplastele (depozitează amidonul) (fig. În procesul creşterii şi dezvoltării celulei vegetale se observă formarea de vacuole mari rezultate din contopirea vacuolelor mici. Forma şi distribuţia vacuolelor în celulă variază funcţie de: • starea fiziologică a celulei. 2. • se întâlnesc în:  celulele meristematice. deosebit de important pentru celula vegetală adultă. iar celulele cu nucleu bine individualizat se numesc eucariote.16): Este o componentă nevie a celulei.  majoritatea organelor incolore la angiosperme. Celulele meristematice: • sunt lipsite de o vacuolă unică şi voluminoasă. 2. neindividualizat strict. 2.Aspectul amiloplastelor în tuberculul de cartof (d. Rolul fundamental al nucleului în viaţa celulei este de a transmite caracterele ereditare în timpul diviziunii celulare şi de a coordona funcţiile vitale ale Fig. • proteoplastele (depozitează proteine). după o colorare cu coloranţi vitali.14). plină cu suc vacuolar. • vacuolele apar foarte mici.13). 2.13 . • Fig. 14 .Alcătuirea nucleului celular (d.  la plantele superioare adaptate la parazitism (au pierdut proprietatea de fotosinteză).  seminţe.15):  Este un component prezent permanent în toate celulele vegetale şi animale.  citoplasma sporilor şi a gameţilor femeli. se numesc procariote. Sub influenţa luminii formează structuri tilacoidice şi să capătă culoarea verde (fig.

căptuşit la interior de plasmalemă. ▪ Modificarea turgescenţei vacuolei determină mişcările de închidere şi deschidere a stomatelor şi mişcările unor organe ale plantelor (nastii). Fig.  Peretele celular este un constituent solid.  Celulele „nude” .17 Reprezentarea schematică a gradului de aprovizionare cu apă a celulei vegetale: A . al organului din care face parte ţesutul sau chiar al întregului organism. acizi organici etc). în celula vegetală. . relativ rigid. Apariţia filogenetică a vacuolelor a format mecanisme ce reglează şi determină turgescenţa. 1998) Peretele celular:  Este un constituent neviu şi un caracter esenţial de diferenţiere a celulei vegetale de celula animală. B .stadiul de plasmoliză incipientă.  Totalitatea pereţilor celulozici dintr-un ţesut o reţea densă de lamele sau fibre ce alcătuiesc un schelet al ţesutului respectiv.  Majoritatea celulelor vegetale au perete celulozic rezistent. motiv pentru care se numeşte şi perete scheletic.stadiul de deplasmoliză (d.• • • vârsta celulei.16 adulte aflată în vegetale celulelor epidermice înţepate de insecte formează multe stare de turgescenţă (d. permiţând intrarea apei cu substanţe macro. http//) vacuole mici) . cu rol important în turgescenţa şi în stabilitatea celulei (fig. 2. • aport mecanic (susţinerea formei celulei). tipul celular. Turgescenţa reprezintă o achiziţie importantă în evoluţia plantelor. 2. Rol fiziologic: • este permeabil pentru apă şi se îmbibă cu aceasta. Rolul fiziologic al vacuolelor:  Depozitarea substanţelor osmotic active (ioni. glucide solubile.Vacuola unei acţiunea diferiţilor factori de mediu (ex: vacuola mare a unor celule Fig. D . precum şi ieşirea apei din celulă (plasmoliza celulară).zoosporii şi gameţii (celulele reproducătoare de la plantele inferioare) celule lipsite de un perete celulozic. • permite creşterea celulei şi schimbul de gaze şi de substanţe nutritive cu celulele învecinate. 15 . (cucerirea uscatului). Strasburgher.şi micromoleculare în celulă. Vacuola se reprezintă deci. deosebită de cea a mediului extern.17). care generează presiunea osmotică şi potenţialul de membrană. Apariţia vacuolei face posibilă crearea în interiorul celulei vegetale a unui mediu apos cu o compoziţie specifică. conferind indivizilor vegetali o rigiditate mai mare. un adevărat osmometru.celulă turgescentă. C . • rol de protecţie a protoplasmei. 2. cu o elasticitate limitată.stadiul de plasmoliză avansată (concavă).

în lacune aerifere. ce absoarbe cantitatea de apă necesară din sol. zona perişorilor absorbanţi 16 . din cele patru zone distincte ale rădăcinii. La nivelul sistemului radicular rolul diferitelor zone ale rădăcinii în absorbţia apei a fost stabilit cu precizie cu ajutorul micropotometrelor. absorbţia se face şi prin faţa inferioară a frunzelor. 2. Între aceste procese există o strânsă legătură. în vase conducătoare şi. principalele caracteristici funcţionale ale celulei vegetale. reprezintă un factor esenţial pentru supravieţuirea. REGIMUL HIDRIC AL PLANTELOR Prezenţa apei. într-o cantitate suficientă. • La plantele de apă cu frunze natante. • Lichenii absorb apa prin rizine iar muşchii prin rizoizi. de la care pleacă o reţea de ţesuturi conducătoare. În corpul plantelor. organitele citoplasmatice nevii din structura celulei vegetale. separat. În procesul de absorbţie a apei şi a substanţelor minerale sunt active numai rădăcinile tinere. • Enumeraţi organitele citoplasmatice vii şi. Aceste plante pot absorbi apă şi prin părţile nesuberificate ale organelor lor supraterane. în echilibru cu apa liberă din plantă. existenţi însă. • Plantele nevasculare – criptogame unicelulare. pe specii de plante. in acelaşi timp. care evită eliminarea excesivă a apei din corpul acestora. • Plantele vasculare – prezintă rădăcini. Pentru asigurarea acestei stări plantele superioare posedă. Conform părerii lui W. un sistem de vase conducătoare capabile să transporte apa absorbită şi un ţesut protector adecvat. uneori. cea mai mare cantitate de apă se află în stare lichidă. un sistem radicular dezvoltat. Absorbţia apei prin rădăcini Filogenetic vorbind. aceste procese sunt în echilibru. creşterea şi dezvoltarea plantelor. Regimul hidric (de apă) al plantelor reprezintă ansamblul proceselor de absorbţie a apei din mediu de către plantă. pe toată planeta noastră. rădăcina a căpătat şi funcţia de absorbţie a apei şi a substanţelor minerale. ca organe de fixare şi de absorbţie a apei cu sărurile minerale. transportul ei în plantă şi eliminarea acesteia în mediul extern. În aceste lacune şi în meaturi se găsesc . În condiţiile unui regim de apă normal. talofite terestre. briofite. rolul primar al rădăcinii a fost acela de fixare. PFEFFER. Ele sunt lipsite de cuticulă şi suber şi prezintă frunze fin divizate sau foarte subţiri. • Plantele submerse – talofite şi cormofite – absorb apa prin toată suprafaţa corpului. întro cantitate mult mai mică şi.Întrebări: • Care sunt funcţiile peretelui celular şi cum se mai numeşte acesta la celula vegetală? (motivaţi denumirea). realizând ancorarea solidă a plantei în sol. găsindu-se abundent în celule. Absorbţia apei de către plante Procesul de absorbţie a apei decurge în strânsă dependenţă de factorii de mediu şi se realizează diferenţiat. pe baza bibliografiei propuse. iar celulele se află în stare de turgescenţă normală. ca de altfel. Temă: Prezentaţi succint.de obicei – şi vapori de apă. în majoritatea lor. unele specii submerse au rădăcini reduse şi lipsite de perişori absorbanţi sau sunt lipsite chiar de rădăcini. Ulterior. absorb apa prin întreaga suprafaţă a corpului. lipsită de cuticulă.

Absorbţia activă a apei nu depinde de transpiraţie. Absorbţia pasivă a apei are loc în cea mai mare parte a perioadei de vegetaţie.1). http//) apă şi gaze. astfel. la care celulele externe nu au încă membrana suberificată. La nivelul vârfului rădăcinii probabil că absorbţia nu are loc. foarte scurtă. pe seama zonei pilifere. mai numeroşi la plantele ierboase. iar aici există doar o uşoară deplasare a ei prin imbibiţia membranelor. comparativ cu cele lemnoase). zona netedă este puţin activă. ce conţin în loc de celuloză. Mecanismul absorbţiei radiculare a apei Absorbţia apei prin rădăcini este realizată prin două mecanisme: pasiv şi active. cu pereţii celulari foarte Fig. care devine. care creează un deficit de saturaţie îndeosebi la nivelul frunzelor.2 . ● În zona aspră:  apa poate fi absorbită de către plantele tinere. cu o vacuolă mare. zona piliferă a rădăcinii (scheme) (d. dat fiind faptul că în această zonă lipsesc ţesuturile conducătoare. 3. ● Absorbţia foarte intensă a apei prin zona perişorilor absorbanţi (fig. În acest caz rolul predominant în absorbţia radiculară a apei revine transpiraţiei. care variază în cursul zilei funcţie de influenţa diverşilor factori externi. mai departe. 3.  la plantele crescute în sol foarte uscat suberificarea începe curând.  prin gelificare. unde se măreşte forţa de sucţiune. fapt ce asigură. o absorbţie nulă (fig. Absorbţia pasivă a apei – este determinată de procesul de transpiraţie. menţinerea tuturor celulelor în stare normală de turgescenţă. rădăcina participă substanţial în acest proces prin energia metabolică proprie. cu condiţia ca soluţia externă a solului să fie hipotonică. fenomen deosebit de important în absorbţia apei  pot fi înlocuiţi cu hife de ciuperci (micorize) la plante lemnoase şi ierboase (90% din totalul plantelor superioare) .2) se explică prin :  numărul mare al perilor pe unitate de suprafaţă (200-420/mm2.  fiecare păr absorbant este o celulă vie mult alungită.1 – Secţiune longitudinală prin vârful unei rădăcini la dicotiledonate lua aspectul unor veritabile lenticele. lipsiţi de cuticulă (foarte permeabil pentru apă). comparativ cu sucul vacuolar al celulei absorbante şi poate fi 17 . permeabile pentru (d. iar activitatea vitală a rădăcinii contribuie într-o măsură redusă la absorbţia apei. Din mezofil. caloză şi substanţe http//) pectice.este cea mai activă în acest proces. realizează un contact intim cu particulele solului. Tocmai acest deficit al presiunii de difuziune determină absorbţia apei prin perişori şi direcţionarea ei către vasele de lemn.Secţiuni transversale prin subţiri. forţa de sucţiune determină absorbţia apei din vasele de lemn ale nervurilor şi. capabile să vehiculeze apa. 3. astfel. cu o durată de viaţă de 7-10 zile. astfel că rămân crăpături ce pot Fig. Fenomenul are loc prin mecanisme osmotice numai atunci când soluţia externă este hipotonică. iar piloriza şi zona aspră au. planta preluând din sol apa ce este reţinută cu forţe de până la 15 atmosfere.  diferenţierea funcţională a celulelor şi numărul mare de peri realizează o suprafaţă de contact foarte mare cu soluţia solului. practic. până la perişorii absorbanţi. deficitul iniţial se transmite descendent. 3.  procesul de suberificare din stadiul adult al plantei nu este totdeauna total.

În timpul zilei. care protejează celulele aflate în contact direct cu atmosfera externă. ce asigură în permanenţă turgescenţa tuturor celulelor. în mod accesoriu. o adaptare structurală la mediu. dar mai ales la nivelul frunzelor. Lenticelele nu execută mişcări de închidere şi de 18 . transpiraţia lor este mai mult sau mai puţin intensă.4) şi. după starea fiziologică a celulelor şi după forţelor care reţin apa în ele. de altfel. În asemenea condiţii rădăcinile absorb din sol apa ce este reţinută cu forţe mai mici de 2 atmosfere. Plantele ierboase de talie mică pot valorifica pe această cale o parte din apa de precipiaţii şi apa de condensare (roua). TRANSPIRAŢIA Este procesul fiziologic de eliminare a apei în stare gazoasă (vapori). Absorbţia apei prin organele aeriene Frunzele absorb intens apa datorită particularităţilor lor anatomice. Ea este demonstrată de lăcrimarea plantelor în caz de tăieri de întreţinere (viţa–de-vie) şi de gutaţie şi este specifică plantelor din regiuni umede. Eliminarea vaporilor de apă are loc mai ales prin ostiolele stomatelor (fig. Absorbţia apei se realizează prin cuticula celulelor epidermice. la care pierderea apei are loc prin organele aeriene. Absorbţia apei la nivel foliar devine importantă abia atunci când o parte din organul aerian este scufundat în apă. unei transpiraţii. 3. Prin cuticula epidermei şi prin suber acest plante elimină cantităţi relativ mici de vapori de apă. datorită particularităţilor lor structurale şi funcţionale: • au o suprafaţă mare de contact cu atmosfera şi un mare număr de stomate. aceste plante sunt poikilohidre. ca o singură foliolă a unei frunze compuse de salcâm să fie scufundată în apă. apa fiind eliminată sub formă de vapori. prin traversarea cuticulei (fig. O mică parte a apei este eliminată şi la nivelul lenticelelor (fig. uneori. • mezofilul este de grosime redusă. unde cuticula este mai subţire şi mai permeabilă pentru apă. fiind mai intensă în imediata vecinătate a nervurilor şi.3. prin gutaţie.  La plantele vasculare . prin transpiraţie şi. stomatele se deschid larg. timp de câteva săptămâni. pentru ca întreaga frunză să-şi recapete turgescenţa. până la formarea noilor frunze. Absorbţia activă are rol important primăvara devreme. în mod deosebit.demonstrat prin folosirea potometrelor. A. Grosimea ei poate influenţa foarte mult transpiraţia cuticulară şi reprezintă. absorbţii şi circulaţii a apei active în plantă. ce acoperă ramurile şi tulpinile plantelor lemnoase. frunzele transpiră cu cea mai mare intensitate. de exemplu. 3. Dintre organele aeriene. care corespund local unei lipse de coeziune între celulele suberificate. în prezenţa luminii. Pe această cale apa este absorbită până la endodermă. Este suficient.  Plantele inferioare uni . În mod curent plantele emit apa sub formă de vapori.care după conţinutul lor în apă sunt homeohidre.5). Emisia apei de către plantă Concomitent cu absorbţia şi circulaţia apei are loc şi eliminarea ei în atmosfera înconjurătoare. până creşte valoarea forţei de sucţiune şi de aici este împinsă în vasele de lemn. la plante cărora li s-au îndepărtat tulpina şi frunzele. propriu numai plantelor terestre. Astfel este menţinut curentul ascendent al sevei brute. transpiraţia se realizează prin întreaga lor suprafaţă externă şi internă ce vine în contact cu aerul înconjurător. pe faţa inferioară a limbului frunzei. sub formă lichidă.sau pluricelulare. Procesul este realizat la nivelul tuturor organelor aeriene. 3. ce vin în contact direct cu atmosfera.6). După oscilaţiile conţinutului lor în apă. elimină vaporii de apă prin toate celulele ce vin în contact cu atmosfera. ca şi plantele nevasculare. fapt ce permite un schimb gazos intens. cu numeroase spaţii intercelulare – fapt ce permite realizarea unei activităţi fotosintetice intense. 3.

Mecanismul de deschidere şi Fig.Transpiraţia cuticulară şi transpiraţia epidermice. Acest tip de transpiraţie poate juca totuşi un anumit rol în împiedicarea supraîncălzirii excesive a plantelor în zilele toride de vară.  În timpul coacerii fructelor uscate şi a seminţelor. rămân fără efect. după cum afirma savantul rus K. ca urmare a bunei hidratări a ţesuturilor şi aprovizionării lor cu elementele nutriţiei minerale.3. aşezate în cripte. ca urmare transpiraţia prin ele este de neevitat şi poate fi considerată ca "un rău necesar". din aceste organe. stomate este mai intensă la unele higrofite. plantele care transpiră mai intens au o fotosinteză mai activă şi cresc mai repede.4 .  Asigură răcirea organelor vegetale. de asemeni.A. Ficus elastica. http//) imagine la microscopul plantelor electronic de baleaj (d. deşi la ele transpiraţia nu are loc. cum sunt Elodea canadensis. cum sunt de exemplu la Hevea brasiliensis. deoarece evaporarea unui gram de apă absoarbe 537 calorii. Nerium oleander. cresc intens. A.  Favorizează schimburile de O2 şi CO2 prin ostiolele stomatelor. Deci. TIMIREAZEV. apa eliminată prin transpiraţie provine. În schimb. prin acesta. În comparaţie cu acestea. La Fig. temperatura aerului înconjurător.3 .5 . datorită transpiraţiei intense. TIMIRIAZEV ca fiind "un rău necesar". când mecanismele reglatoare.Alcătuirea unei lenticele(d. la plantele din plin soare. ceea ce permite plantelor să economisească energie şi să realizeze o activitate metabolică la nivel normal. la care stomatele http//) se află situate la un nivel superior. eficace între anumite limite. 3. http//) acelaşi nivel cu celulele Fig. 3. ca la speciile din familia Ccucurbitaceae. transpiraţia prin prin stomate (schemă) (d. în strânsă legătură cu regimul hidric al plantei. absorbţia radiculară a apei. la Anemonae nemorosa etc. De aceea transpiraţia a fost calificată de către savantul rus K. comparativ cu celulele epidermice şi anume în vârful unei ridicături. în timpul amiezilor de vară. sub nivelule celulelor epidermice.6 . de obicei. procesul de transpiraţie este mult mai redus ca intensitate la acele plante la care stomatele se află în mezofil. deoarece diametrul ostiolelor la care începe reducerea transpiraţiei este mai mare decât cel care determină reducerea difiziunii CO2 şi O2. Rolul transpiraţiei în viaţa plantelor Transpiraţia prezintă o deosebită importanţă în viaţa plantelor prin faptul că: Determină urcarea sevei brute prin apelul foliar şi uşurează. ceea ce uşurează şi accelereză coacerea lor. Utricularia vulgaris etc. parţial. În astfel de situaţii plantele se deshidratează puternic şi pot pieri. Plantele submerse. Uneori transpiraţia poate deveni nocivă.  B. temperatura corpului lor nu depăşeşte. îndeplinind un rol termoreglator. Reglarea stomatică a transpiraţiei poate avea însă loc fără ca schimburile respiratorii şi fotosintetice de O2 şi CO2 să fie afectate. specii de Dianthus etc. Ca urmare.deschidere a spaţiilor lor intercelulare. stomatele se află http//) la Fig. 3. GUTAŢIA 19 .Stomată – majoritatea închidere al stomatelor(d. Poziţia stomatelor este.

Fragaria (fig. pereţilor celulari) şi în formarea de substanţe energetice. Plantele verzi absorb exclusiv sau aproape exclusiv substanţe anorganice. La plantele superioare gutaţia este localizată în anumite porţiuni ale plantelor. eliminarea unor substanţe inutile produse de Fig. din care sunt capabile să sintetizeze substanţe organice. 3. 3. În lumea vegetală gutaţia apare la peste 300 genuri de plante din 115 familii. În regiunile noastre plantele elimină prin gutaţie cantităţi mici de apă. Apa gutată nu este pură şi.8 . fenomenul fiind întâlnit mai ales în sere. lasă un reziduu alb prin evaporare. pentru sinteza materiei organice proprii. în funcţie de modul de aranjare al stomatelor pe limbul acestora (prezentaţi exemple pentru fiecare categorie). La frunzele gramineelor acestea se găsesc de obicei la vârful lor. ce decurge intens noaptea şi transpiraţia redusă din aer (frânată pe lângă umiditate relativă a aerului mai crescută şi de închiderea stomatelor prin reacţie fotoactivă). Milică şi colab. unde se găsesc organele de gutaţie.cât şi la plantele superioare. fiind prezentă atât la plantele inferioare – de exemplu la ciuperci: Pilobolus. Ea apare mai ales în nopţile reci. frunzele de fasole gutează prin toată suprafaţa lor.. pe suprafaţa frunzelor. formele de eliminare a apei din plante. • Câte tipuri de frunze cunoaşteţi. pe baza bibliografiei propuse. gutaţia reduce presiunea limbului la Zea mays grâu (d. ca urmare. grăsimi. • Unde pot fi aşezate hidatodele la nivel foliar ? (daţi exemple). Penicillium . 4.Este fenomenul de eliminare a apei din corpul plantelor sub formă de picături. precum şi excesului de apă ş de săruri ce ar putea gutaţie prin vârfurile la plantule de duce la intoxicarea celulelor. de asemeni. 20 . iar ansamblul transformărilor la care sunt supuse acestea. Surplusul de apă din corpul plantelor este eliminat sub formă de picături. comparativ cu cea a aerului determină absorbţia unei cantităţi mari de apă. prezentând căile de realizare şi importanţa fenomenelor astfel discutate în viaţa plantelor. ce s-ar produce prin inundarea spaţiilor intercelulare.7. http//) (A) şi pe marginile hidrostatică din vasele de lemn. numite hidatode sau căi pentru apă. Substanţele nutritive absorbite din mediu pot fi minerale şi organice. Temperatura mai ridicată a solului. la frunzele dinţate – la vârful dinţilor. precum şi transportul apei (d. NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR Aprovizionarea plantelor cu substanţe anorganice şi organice este cunoscută sub denumirea de nutriţie. este favorizată. precedate de zile călduroase. Întrebări: • Care sunt principalele căi de pătrundere a apei în corpul plantelor ? dar de ieşire a acesteia din plante ? (precizaţi şi formele de eliminare a apei. în special la plantele 1982) submerse.Gutaţia catabolism. proteine. deoarece organele de gutaţie sunt răspândite pe întreaga suprafaţă foliară. constituie asimilaţia – latură a proceselor metabolice. Apare astfel un dezechilibru între absorbţia radiculară. Rolul nutriţiei constă în asigurarea unor substanţe constitutive (cum sunt cele ale protoplasmei.7 – Tipuri de Fig. asigură menţinerea echilibrului limbului la căpşun (B) dintre apa absorbită şi cea eliminată. cum este cazul la Alchemilla. 3. inclusiv denumirea proceselor fiziologice implicate).8). şi a substanţelor minerale în corpul plantei. Prin gutaţie este evitată asfixierea celulelor. Temă: Prezentaţi comparativ. capabile să producă energia necesară proceselor vieţii: hidraţi de carbon. spre deosebire de rouă. În aceste nopţi atmosfera este saturată cu vapori de apă şi se reduce simţitor intensitatea transpiraţiei. 3.

numită încă şi activă. În aceste procese intervin. necesităţile cantitative diferă de la un grup de plante la altul. într-o concentraţie care depăşeşte cu mult concentraţia din mediul extern. probabil. de exemplu. suprafaţa şi modul de aşezare a acestora. prin metabolismul său. 21 . în echilibrarea cărora protoplastul se comportă pasiv. iar în procesul de acumulare a sărurilor minerale. atât pentru curentul de apă. Absorbţia prin frunze O parte a substanţelor minerale absorbită prin frunze este asimilată în ţesuturile acestora. provenite din mediul extern. randamente şi efecte metabolice specifice. mai precis de a membranelor plasmatice şi este determinată de legile fizice ale osmozei. organul specializat în îndeplinirea acestei funcţii şi. fiind condiţionată de permeabilitatea plasmei celulare. La plantele acvatice submerse absorbţia se realizează. plantele manifestă o selectivitate pentru ioni (sunt. care sunt componenţi specifici ai membranei de natură proteică sau lipoproteică. unde celulele nu sunt încă suberificate şi sunt uşor penetrabile. Absorbţia sărurilor minerale se caracterizează prin acumularea acestora în sucul celular. de la o specie la alta şi chiar de la un soi la altul. Restul plantelor lipsite de pigmenţi asimilator sunt heterotrofe şi sun incapabile să sintetizeze substanţe organice din cele minerale. comparativ cu cei de Na+). Necesităţile minerale ale plantelor cultivate sunt mult mai bine cunoscute decât cele ale plantelor spontane. Necesităţile minerale ale plantelor Diferite elemente minerale nu sunt cerute de către plante în cantităţi egale. aceasta având un rol asemănător cu cel al unei soluţii nutritive. la aprovizionarea cu substanţe nutritive. în mod activ. prin sistemul radicular.Din această cauză plantele verzi se numesc şi autotrofe. Absorbţia substanţelor minerale La plantele inferioare aceasta se realizează prin toată suprafaţa talului lor. Cele două modalităţi de absorbţie a ionilor se întrepătrund în natură şi decurg simultan. iar o altă parte (mai mică) este vehiculată spre rădăcini. În aceste procese materia vie cheltuieşte energia rezultată în respiraţie şi participă deci. într-o oarecare măsură. fiecare cu mecanisme. practic. preferaţi ionii de K+. în mod predominant. iar la plantele inferioare submerse prin toată suprafaţa talului.  Caleafiziologică.  Calea pur fizică. Pătrunderea sau ieşirea substanţelor este decisă de gradienţii de concentraţie. cât şi pentru ioni. o serie de transportori ai substratului. La plantele superioare ea se realizează. Absorbţia sărurilor minerale prin frunze depinde de forma. unde participă în diferite procese ale metabolismului. Aici intră şi unele grupe de bacterii lipsite de pigmenţi asimilatori: bacteriile chemosintetizante. Absorbţia prin rădăcini La nivelul rădăcinii are loc o absorbţie intensă a substanţelor minerale în zona de creştere a acesteia. prin toată suprafaţa corpului lor care vine în contact apa. iar această varietate imensă a nivelului necesităţilor minerale formează baza explicării sensibilităţii unora dintre plante şi toleranţa altora faţă de diferite concentraţii ale unuia sau altuia dintre elementele minerale prezente în diverse habitate. utilizând pentru consumul propriu. neosmotică sau adenoidă. Mecanismul absorbţiei ionilor Schimbul de substanţe minerale între mediul extern şi protoplast are loc pe două căi. substanţe organice existente în mediul lor de viaţă. prin frunze.

Pentru a se realiza. 5. rolul fiziologic al elementelor minerlae în viaţa organismelor vegetale (în 2-3 pagini). O parte din ionii absorbiţi rămâne în celulele pe care le străbat. În cursul acestui proces – ce este însoţit de o degajare de O2 – o parte din energia radiaţiilor solare absorbite de către pigmenţii asimilatori este înglobată sub formă de energie chimică în substanţele sintetizate (fig. pe baza bibliografiei propuse. endodermă. ASIMILAŢIA CARBONULUI DE CĂTRE PLANTE A. din vasele de liber în cele de xilem. prin care sunt transportaţi în organele supraterane ale plantelor. ele intră. substanţele organice proprii. către vârful rădăcinii.Conducerea substanţelor minerale în plante După pătrunderea lor în rădăcină. pe calea: păr absorbant sau rizodermă. ionii se deplasează radiar. fotosinteza este „singurul fenomen de Fig.  existenţa în mediu a CO2. Acest fenomen este denumit desorbţie. de schimbarea pH-ului sau de îmbătrânirea celulelor rădăcinii. http//) 22 . Eliminarea substanţelor minerale din plante Pe parcursul perioadei de vegetaţie plantele elimină unele elemente prin diferite organe. pe drumul parcurs spre xilem. scoarţă. Putem spune deci. concomitent cu absorbţia diferiţilor ioni. 5. Cantitatea acestor substanţe produse în chemosinteză este neglijabilă faţă de cea sintetizată în fotosinteză. Spre deosebire de plantele verzi. O parte infimă ajunge în floem şi poate fi condusă în sens descendent.1 . bacteriile fotoautotrofe realizează procesul de fotosinteză fără producere de O2. FOTOSINTEZA Fotosineza este procesul fiziologic prin care plantele verzi îşi sintetizează cu ajutorul luminii şi cu participarea pigmenţilor asimilatori. alături de elementele absorbite din sol. Eliminarea are loc pe cale pasivă şi este determinată de prezenţa altor ioni în sol. astfel. din nou. 5. apă şi săruri minerale.  prezenţa luminii. periciclu şi trec apoi în xilem. de la locul de absorbţie.  Fotosinteza şi chemosinteza sunt singurele procese în care plantele produc substanţe organice din substanţe minerale. că în mod practic. până la cel de utilizare metabolică? Temă: Prezentaţi succint. de la o celulă la alta. Întrebări: • Cum se realizează absorbţia sărurilor minerale în regnul vegetal? • Care este drumul străbătut de substanţele minerale în corpul plantelor.Schema fotosintezei (d. folosind ca materii prime o sursă anorganică de carbon (CO2 sau ionii bicarbonat). până la limita prezenţei acestui ţesut conducător. în curentul ascendent al sevei brute. În transportul descendent al elementelor minerale mobile prin vase conducătoare liberiene şi a celor neutralizate în biosinteza substanţelor organice are loc şi o difuziune laterală.1). procesul necesită trei condiţii principale:  prezenţa în celule a pigmenţilor asimilatori.

prin arderi şi prin fenomene vulcanice şi ar deveni otrăvitor pentru organisme (fig. de la 23 Fig.  Fotosinteza are loc în celulele organelor verzi expuse la lumină. în cloroplaste.producţie” din natură.limbul prezintă adaptări ce favorizează desfăşurarea procesului (fig. în acesta s-ar cumula cantităţi mari de CO2 produs prin respiraţia vieţuitoarelor. prin difuziune. http//) La algele unicelulare .  Fotosinteza determină direct producţia agricolă. Difuziunea acestor gaze în mezofil este favorizată de prezenţa spaţiilor intercelulare între celulele cilindrice ale ţesutului palisadic şi între celulele ţesutului lacunos.Scimburile de materie şi energie între plantele şi mediul ambiant pe parcursul ciclului fotosintetic (d. în mezofil. Fotosinteza este singurul fenomen din natură care produce O2.  Fotosinteza este singurul fenomen prin care planeta noastră fixează energia solară. 5. ovoidale.  Fotosinteza asigură compoziţia constantă a aerului atmosferic. • CO2 pătrunde în frunze prin ostiolele stomatelor. silvică şi indirect pe cea zootehnică. fiind prin aceasta un fenomen cosmic.3 . • structura anatomică a frunzelor evidenţiază la nivelul epidermei prezenţa aparatului stomatic. • La plantele superioare activitatea fotosintetică este îndeplinită predominant de către frunze . ajunge prin spaţiile intercelulare la suprafaţa celulelor din mezofil. cu feoplaste voluminoase.4).Structura frunzei (schemă) (d. prin aşezarea. sub formă dizolvată. fixând-o sub formă de energie chimică potenţială. localizaţi în cloroplaste. în general orizontală a limbului. având deci o deosebită importanţă practică. celule ce conţin un complex de pigmenţi asimilatori. încât nu poate fi evaluată cu precizie. 5. Altfel. ce reprezintă indivizii. 5. • La algele cu tal masiv – (Laminaria) – apare o specializare: numai primele 6-8 straturi de celule de la suprafaţa talului formează un înveliş asimilator.3): • forma turtită a limbului oferă o suprafaţă mare de contact cu mediul înconjurător. prin care are loc difuziunea CO2 din aerul înconjurător. • poziţia frunzelor favorizează. 5. http//) . 5.  Cantitatea de O2 ar scădea. asigură realizarea proceselor de sinteză a substanţelor organice cu ajutorul energiei luminoase (fig. apă ce este furnizată prin vasele de lemn din nervurile frunzei şi ajunge.fotosinteza este îndeplinită de însăşi celulele.  În fotosinteză plantele înglobează în substanţele organice produse o parte din energia razelor solare.2). pătrunde în aceste celule după ce se dizolvă în apa din pereţii lor. Cantitatea substanţelor organice formate pe parcursul ei este atât de mare.2 . Prezenţa cloroplastelor în număr mai mare în ţesutul palisadic şi în număr mai mic în cele ale ţesutului lacunos. Oxigenul rezultat în urma acestui proces parcurge drumul invers. absorbţia luminii necesară în fotosinteză. Fig. datorită consumului său în respiraţia vieţuitoarelor şi în diferite procese de oxidare.

sub stratul subţire de suber. Numărul lor. la una şi aceeaşi plantă. cum ar fi bracteele şi sepalele. de la celulă la celulă. Această suprafaţă mare de absorbţie are o deosebită importanţă în derularea procesului de fotosinteză. teacă. 5. de 20 de ori suprafaţa frunzei. în organite speciale din celulele mezofilul frunzei. asigurândule astfel necesarul de hrană. Fotosinteza poate fi îndeplinită nu numai de limbul frunzelor. Pigmenţii carotenoizi însoţesc pigmenţii clorofilieni în celulele asimilatoare ale tuturor plantelor. Procesul fotosintezei are loc la toate plantele fotoautotrofe. în dependenţă de condiţiile mediului de existenţă şi de tipul de ţesut. precum şi de alte organe: tulpini tinere nesuberificate. de asemenea. 5. http//) Fotosinteza poate fi îndeplinită nu numai de limbul frunzelor. În funcţie de intensitatea luminii. precum şi al substanţelor minerale necesare în sinteza substanţelor organice.4 . anumite părţi ale învelişurilor florale. Cloroplastele se găsesc într-o continuă mişcare. precum şi în rădăcinile aeriene ale plantelor epifite. Nervaţiunea frunzelor asigură totodată şi aportul apei. de asemenea. care intervin în procesul de fotosinteză. http//) aceştia pigmenţii clorofilieni au o deosebită importanţă în procesul fotosintezei. anumite părţi ale învelişurilor florale. ei se împart în trei grupe: de Arabidopsis pigmenţi clorofilieni. sub stratul subţire de suber. 5. în urma îmbibării cu apă. prin spaţiile intercelulare din mezofil. în frunzele expuse la lumină puternică se formează mai multe cloroplaste (în ţesutul palisadic) iar în cele expuse la lumina difuză mai puţine. cum ar fi bracteele şi sepalele. care este utilizată ca materie primă în fotosinteză. peţiol. o fotosinteză de intensitate redusă şi la tulpinile mai vârstnice.5 . precum şi de alte organe: tulpini tinere nesuberificate. fructe verzi în curs de creştere. cunoscuţi sub denumirea de pigmenţi asimilatori.cloroplaste sub formă dizolvată până la suprafaţa acestor celule şi. Dintre frunza thaliana (d. iar cei ficobilini se întâlnesc împreună cu ceilalţi la algele albastre-verzi şi la algele roşii. organite descoperite încă din prima jumătate a secolului trecut de către HUGO von MOHL (1837).000 m2 (2 hectare). Spre exemplu. Celulele asimilatoare conţin (după cum s-a arătat deja) un ansamblu de pigmenţi. pigmenţi carotenoizi şi pigmenţi ficobilini. întrecând. ci şi de celelalte părţi ale frunzelor: stipele. Fg.5). în urma îmbibării cu apă. sub stratul de velamen ce le acoperă. 24 .Cloroplaste din Pe baza particularităţilor lor structurale. la o frunză de fag.Schema circulaţiei gazelor şi apei la nivelul frunzei pe parcursul procesului de fotosinteză (d. până la câteva sute în fiecare celulă. este posibilă. iar la un arbore de 100 de ani suprafaţa tuturor cloroplastelor se estimează a fi de aproximativ 20. o fotosinteză de intensitate redusă şi la tulpinile mai vârstnice. fructe verzi în curs de creştere. sub formă gazoasă. sub stratul de velamen ce le acoperă. numite cloroplaste (fig. fiind eliminat prin ostiolele stomatelor în aerul înconjurător. în cea mai mare parte. teacă. ci şi de celelalte părţi ale frunzelor: stipele. în continuare. precum şi în rădăcinile aeriene ale plantelor epifite. până la vasele liberiene din nervuri şi din acestea în celelalte organe ale plantelor. însă numai în cazul când acesta devine transparent. peţiol. ele se deplasează în hialoplasma celulară printr-o cicloză continuă pasivă sau printr-o cicloză activă amoeboidală. Suprafaţa totală a cloroplastelor în plantă este foarte mare. Fig. este posibilă. însă numai în cazul când acesta devine transparent. de exemplu. la plantele superioare variază de la câteva zeci. La plantele superioare supuse unei iluminări puternice cloroplastele se orientează spre sursa de lumină în aşa fel încât să se ferească de supraîncălzire sau de fotooxidare (ele expun o suprafaţă cât mai mică a corpului razelor solare intense). apoi. Substanţele organice sintetizate sunt transportate.

denumită şi faza HILL – constă dintr-un ansamblu de reacţii în care esenţială este reacţia fotochimică.  absorbţia energiei luminoase. până la dispariţia culorii verzi. Dintre toţi pigmenţii asimilatori ai plantelor fotoautotrofe. Toate aceste procese necesită în mod obligatoriu prezenţa luminii şi sunt grupate în trei etape distincte:  pătrunderea CO2 în cloroplaste. un rol deosebit îl are clorofila a. caracterizate prin următoarele procese: captarea CO2 în cloroplastele celulelor asimilatoare. feofitina brun.Din grupa pigmenţilor clorofilieni fac parte: clorofila a . anumite radiaţii ale spectrului solar. care este acceptorul final al energiei radiaţiilor absorbite de ceilalţi pigmenţi. cu un potenţial energetic normal. deci reacţia fotochimică a fotosintezei.6). La bacteriile autotrofe fotosintetizante au fost semnalate bacterioviridina la bacteriile verzi. ajunse în stare de excitaţie. în cadrul cărora moleculele de clorofila a transferă electroni unei substanţe ce se reduce şi primesc alţi electroni de la substanţă ce se oxidează. în cursul procesului de fotosinteză (fig. şi care este capabilă să absoarbă. Se formează în această situaţie epiporfirina . fotoliza apei cu fixarea de H+ în NADP redus şi eliminarea O2. cu un potenţial energetic ridicat şi acceptând un alt electron. stimularea clorofilei pentru fixarea energiei luminoase.7): FAZA I-a. are loc transformarea energiei luminii absorbite în energie chimică. În timpul fotosintezei moleculele de clorofila a. ea însăşi. Aceste procese se desfăşoară în granele cloroplastelor şi în prezenţa pigmenţilor asimilatori. radiaţiile de lumină a căror energie este utilizată la sinteza substanţelor organice. 25 . care are în centru un atom de magneziu. În frunzele bătrâne sau în condiţii nefavorabile de viaţă (secetă. conform cu particularităţile lor de absorbţie. 5.întâlnită în celulele asimilatoare ale tuturor platelor fotosintetizante. înmagazinată în substanţele organice produse în timpul fotosintezei.Molecula de clorofilă (d. descompunerea moleculelor de clorofilă. în final. http//) oxidantului clorofilei a. Pigmenţii asimilatori au rolul de a absorbi. sau reacţia de lumină. temperaturi scăzute) are loc degradarea peristromei cloroplastului. 5. funcţie de raportul dintre aceste componente. exces de umiditate. În consecinţă. Caracteristica esenţială a clorofilelor o reprezintă prezenţa în structura lor a unui nucleu tetrapirolic. eliminând un electron. Mecanismul fotosintezei Fotosinteza se desfăşoară în două faze (fig. portocaliu. dezorganizarea stromei. deoarece pe baza ei se realizează transformarea energiei luminoase în energie chimică. granelor şi. Din punct de vedere chimic moleculele de clorofilă reprezintă gruparea prostetică a unor cromoproteine. clorofila c – caracteristică pentru diatomee şi algele brune. Prin transferul electronului cu potenţial energetic ridicat Fig. pigmenţii carotenoizi . exces de substanţe toxice. ca urmare.întâlnită la plantele superioare şi la algele verzi.  transformarea energiei luminoase în energie chimică. în ansamblul reacţiilor ce caracterizează mecanismul fotosintezei au loc procese de oxidoreducere.mai rezistenţi la degradare şi pigmenţii antocianici. clorofila d semnalată la unele alge roşii şi clorofila e prezentă la algele galben-aurii. bacterioclorofila a la bacteriile purpurii şi verzi. revin la starea fundamentală. prin două valenţe chimice şi prin două legături fizice. brun roşietic şi albăstrui. 5.pigment roşu. cu nuanţe de galben. luminoasă. clorofila b . iar bacterioclorofila b într-o tulpină a unei bacterii purpurii aparţinând genului Rhodopseudomonas.6 . fosforilare ADP în ATP. legat de atomii de azot ai celor patru nuclei pirolici. apar coloraţii specifice frunzelor în perioada de toamnă. insolaţie puternică.

Aceste reacţii permit fixarea CO2 pe o substanţă acceptoare.FAZA a II-a.constă într-un ansamblu de reacţii independente de lumină. a.000 lucşi. precum şi de unii factori interni. Factorii de mediu care influenţează procesul de fotosinteză Fotosinteza este influenţată de un număr mare de factori externi. iar o altă parte (10%) străbate frunzele. de întuneric. În funcţie de intensitatea luminii. după adaptarea plantelor la condiţiile de iluminare din mediile lor de viaţă:  La plantele heliofile. Frunzele plantelor nu utilizează toată energia luminii care cade pe suprafaţa lor.  Grosimea frunzelor şi cantitatea de pigmenţi asimilatori din acestea influenţează cantitatea de radiaţii care străbat frunzele. http//) chimie. lipide. valoare de 100. acestea absorb 70% şi utilizează în fotosinteză circa 1%. proteine. fără să fie absorbită. Din fracţiunea absorbită. deci a O2 şi a CO2 în mezofil) lumina intervine asupra fotosintezei prin valoarea intensităţii sale.7 . Astfel se sintetizează substanţe organice primare (trioze fosforilate). prin calitatea ei şi prin acţiunea pe care o manifestă asupra procesului de respiraţie foliară la unele specii. În afară de faptul că intervine în declanşarea proceselor care duc la mărirea gradului de deschidere a stomatelor (fapt ce favorizează difuziunea gazelor. 26 . pigmenţi). care oglindesc particularităţile de specie sau starea fiziologică a organismului la momentul dat. Durata ciclului este de aproximativ 5 secunde. dintre care unii au o acţiune permanent sau periodic limitativă asupra procesului.Prezentarea schematică a mecanismului procesului de fotosinteză (d. Reacţiile ce au loc în cursul fazei de întuneric a fotosintezei sunt grupate în aşa–numitul ciclu CALVIN–BENSON-BASSMAN. acizi nucleici. dar dependente de temperatură în care intervin anumite enzime localizate în stroma nepigmentată a cloroplastelor. în zilele senine de vară. regenerarea acceptorului şi sinteza substanţelor ce conţin carbonul preluat din CO2 absorbit. Factorii externi • Lumina. Aceste valori prezintă o serie de variaţii ce depind de structura plantelor:  Cuticula. iar restul de 49% din energia calorică a luminii este eliminată din frunze prin fenomenul de transpiraţie. O parte din această energie (20%) este reflectată şi se risipeşte în spaţiu. influenţează asupra procentului de lumină reflectată. 20% ridică temperatura frunzelor cu circa 1-20 C peste valoarea temperaturii mediului ambiant. denumită şi faza BLACKMANN sau faza termo-chimică. care poate fi netedă şi lucioasă la unele plante sau mată la altele. care polimerizează în substanţe organice complexe (glucide. enzimatică . Din lumina care cade pe suprafaţa frunzelor. după numele cercetătorilor care au contribuit la clarificarea a numeroase aspecte ale mecanismului fotosintezei şi care au primit în anul 1961 Premiul Nobel pentru Fig. fotosinteza are loc în mod diferit. 5. fotosinteza creşte în intensitate până la 50-60% din intensitatea maximă a luminii solare directe care poate atinge. care trăiesc în locuri însorite.

la micşorarea intensităţii fotosintezei. • temperatură maximă. provoacă o intensificare a fotosintezei. iar la adâncimi mai mari predomină algele brune şi roşii.  • Temperatura. în condiţii de temperatură optimă şi de iluminare nelimitativă. intensitatea fotosintezei creşte. 27 . creşte în intensitate odată cu ridicarea temperaturii. care cresc în locuri umbrite. care este temperatura cea mai joasă la care procesul începe să se manifeste. care posedă pigmenţi accesorii. • Concentraţia de CO2. manifestată de concentraţiile mărite de CO2. Limita maximă a temperaturii la care procesul de fotosinteză se mai produce este situată. iar la frunzele de grâu de toamnă la -20C. iar la plantele din regiunile sudice la valori de 50-550C. Mersul fotosintezei în radiaţiile monocromatice depinde de garnitura de pigmenţi asimilatori de care dispun diferite grupe de plante şi de însuşirile acestor pigmenţi de a absorbi diferite radiaţii ale spectrului vizibil. doar până la aproximativ 10% din intensitatea maximă a luminii solare directe. În general. în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor utilizate la iluminarea plantelor. în sensul elaborării unor pigmenţi care să le permită absorbţia în condiţii optime a acelor radiaţii luminoase care există în mediul lor natural de viaţă. În mersul intensităţii fotosintezei în funcţie de temperatură se pot distinge: • temperatura minimă. • temperatură optimă. La plantele superioare şi la algele verzi. în continuare. după care. după un timp. Acest fapt este deosebit de evident în repartiţia algelor pe adâncime în apă. reprezentată prin temperatura la care procesul decurge cu intensitatea cea mai mare şi constantă în timp. în timp ce radiaţiile albastre pătrund până la o adâncime de 500 m. La algele roşii fotosinteza decurge cu intensitate maximă în lungimile de undă din zona mijlocie a spectrului vizibil.. caracteristice regiunilor noastre.La plantele sciafile. Radiaţiile roşii pătrund până la adâncimi mult mai mici decât cele albastre. temperatura optimă a fotosintezei este cuprinsă între 20-300C. întrucât CO2 devine toxic. ca urmare a faptului că ficoeritrina are absorbţie maximă în acest domeniu. prin mărirea. fotosinteza decurge cu o intensitate mai mare în radiaţiile albastre-violet şi în cele roşii.. Concentraţiile mai mari de CO2 au efecte nefavorabile ducând. variaţii care se datorează mediului în care trăiesc plantele respective. la plantele mezoterme. La algele brune fotosinteza are loc aproape cu aceeaşi intensitate în radiaţiile verzi şi în cele albastre. Algele verzi predomină în zona superficială a apelor. între anumite limite. În mediul acvatic diferitele radiaţii ale spectrului solar pătrund cu atât mai la adânc cu cât lungimea lor de undă este mai mică. la valori sub 45-500C. spectrul de acţiune urmând spectrul de absorbţie al luminii de către pigmenţii asimilatori.60C la frunzele aciculare de molid . acesta descreşte repede. În general. Influenţa favorabilă. s-a observat că la plantele cu frunze persistente în timpul iernii fotosinteza are loc la temperaturi mult mai coborâte: . reprezentată prin temperatura cea mai ridicată la care procesul mai poate avea loc. în sensul că acest proces decurge cu intensităţi diferite. Temperatura optimă a fotosintezei este în strânsă legătură cu condiţiile de iluminare şi cu concentraţia CO2 din mediu. Lumina influenţează fotosinteza şi prin compoziţia ei. În legătură cu limita inferioară a temperaturii la care fotosinteza mai are loc. după care scade la iluminări mai mari. La adâncimea de 34 m în ape nu mai există deloc radiaţii roşii. atingând la unele plante valoarea maximă de intensitate la 30-400C. încetinind în jurul temperaturii de 500C. a temperaturii. În cursul evoluţiei plantele s-au adaptat. Mărirea concentraţiei CO2 până la 2-5%.. datorită prezenţei fucoxantinei. la plantele din regiunile noastre. Cantitatea de CO2 din aer (0. Există însă mari variaţii din acest punct de vedere între diferite specii de plante. odată cu mărirea intensităţi iluminării.03%) limitează în permanenţă procesul de fotosinteză. temperaturilor la care sunt adaptate. procesul de fotosinteză începe la o temperatură uşor inferioară valorii de 00C. care absoarbe radiaţiile verzi. capabili să absoarbă radiaţiile de lumină ajunse în aceste zone.

8): • Curbe unimodale . În cazul deficitului restant de apă în ţesuturile de asimilaţie. printr-o fotosinteză activă. fotosinteza scade în aşa măsură încât ea nu este în stare să compenseze substanţa organică cheltuită în respiraţie. b. existenţa unei cantităţi mai mari de apă în ţesuturile foliare duce la o scădere uşoară a procesului. de exemplu. Factorii interni • Gradul de hidratare al ţesuturilor asimilatoare.asupra intensităţii fotosintezei. insuficienţa apei în timpul zilei provoacă o scădere vădită a intensităţii fotosintezei. înspre amiază. modificării complexului de factori externi care se acumulează în timpul zilei. În mod obişnuit. La deficite de apă mai mari de 13%. iar reducerea acesteia până la 0.când fotosinteza variază în mod constant paralel cu intensitatea luminii. fapt ce duce la o micşorare a difuziunii gazelor ce participă la acest proces fiziologic. procesul de fotosinteză se micşorează progresiv şi încetează la un deficit de apă cuprins între 40-50%. ca urmare a saturării celulelor cu apă.95%) provoacă o micşorare a intensităţii fotosintezei. unde vor fi utilizaţi în diferite sinteze sau vor fi puşi în rezervă. intern şi extern. intensitatea procesului scade considerabil. Mersul diurn al acestui proces corespunde. unde aerul poate fi îmbogăţit în CO2.5% produce o intensificare a procesului. de regulă. pigmenţii asimilatori se găsesc în exces în celulele asimilatoare. De aceea curba fotosintezei în decursul zilei nu decurge atât de simetric pe cât ar rezulta din variaţia diurnă a intensităţii luminii. fenomen produs de lipsa luminii. până la 25%. La pantele amilofile. este necesar ca produşii rezultaţi în urma acestui proces să fie transportaţi repede din celulele asimilatoare în celelalte părţi ale corpului plantelor. curba obţinută fiind o rezultantă a acestora. aceste curbe se înregistrează în zilele scurte de primăvară. ci şi de acţiunea lor asociată. care se soldează. Spre exemplu. În acest caz fotosinteza creşte în intensitate începând cu primele 28 . după ce o parte din amidonul acumulat anterior. va fi fost transportat din frunze. la unele plante. Pentru ca fotosinteza să decurgă cu o intensitate normală. fapt ce jenează desfăşurarea fotosintezei cu intensităţi crescute. în cele din urmă şi caracterul fotosintezei. • Concentraţia de O2. în acelaşi timp. dar şi de particularităţile biologice ale plantelor şi de natura lor de reacţie la condiţii externe. are importanţă practică. • Cantitatea de pigmenţi asimilatori. Această cantitate devine un factor limitant doar în cazurile de etiolare a plantelor. procesul de fotosinteză se poate desfăşura pe parcursul a 24 ore după trei tipuri generale de curbe (fig. Cu siguranţă că mersul fotosintezei este determinat nu numai de unul din factori. odată cu creşterea deficitului de apă al frunzelor. 5. în zilele calde şi senine de la începutul verii şi în zilele din timpul toamnei. Dacă unul din factorii externi atinge valoarea minimă. Această ritmicitate a lor în timpul zilei se răsfrânge şi asupra procesului de fotosinteză. în cazul culturilor din sere. La frunzele plantelor superioare terestre fotosinteza scade destul de repede în intensitate. Fotosinteza începe să crească din nou în intensitate abia în timpul după amiezii. cu reducerea substanţială a cantităţii de pigmenţi în celulele asimilatoare ► Mersul diurn al fotosintezei Mersul procesului de fotosinteză în timpul zilei depinde nu numai de condiţiile mediului extern. Sintetic vorbind. Modificările factorilor externi au un caracter ritmic. probabil din cauza micşorării spaţiilor intercelulare. • Cantitatea de asimilate. Cantitatea de O2 existentă în natură reprezintă un factor limitant al procesului de fotosinteză. Depăşirea limitei normale a concentraţiei O2 din aer (20. Interdependenţa între factorii externi şi interni determină. cloroplastele se încarcă cu cantităţi mari de amidon.

La plantele perene cu frunze căzătoare fotosinteza începe primăvara devreme şi ajunge la valori ridicate într-un timp scurt. după care scade treptat către seară şi se menţine. • Curbe de saturaţie . Acest tip de curbe este caracteristic plantelor sciafile şi plantelor acvatice submerse. fotosinteza se desfăşoară cu intensitate scăzută în timpul iernii. a ridicării temperaturii şi a deschiderii stomatelor prin reacţie fotoactivă. Creşterea intensităţii fotosintezei are loc până în momentul înfloririi sau al formării fructelor. la plantele anuale fotosinteza începe primăvara. Depresiunea ce separă cele două maxime ale fotosintezei este situată aproximativ în jurul orei la care intensitatea luminii şi cea a temperaturii au valori maxime. la care Fig. se menţine la un plafon ridicat în timpul amiezii.după curbe de saturaţie.în cazul când fotosinteza se menţine la o intensitate relativ constantă după creşterea înregistrată în primele ore ale dimineţii. • Curbe bimodale . după care se reduce către toamnă datorită micşorării treptate a suprafeţei foliare şi încetează o dată cu căderea totală a frunzelor. după care se situează pe un platou. dale. către seară.Tipuri de variaţii diurne ale fotosinteza creşte repede în intensitate în primele ore ale intensităţii fotosintezei : a. atingând valorile maxime înspre orele 12. care are o amplitudine mai mică. Scăderea intensităţii fotosintezei după-amiaza se datorează atât diminuării intensităţii luminii. cât şi încărcării cloroplastelor cu substanţe organice nou sintetizate. funcţie de complexul factorilor naturali ce caracterizează diferitele anotimpuri şi de modificarea factorilor interni în cursul perioadei anuale. ca şi la plantele lemnoase sempervirente şi creşte în intensitate. după care urmează o scădere treptată spre seară şi încetează în cursul nopţii. de obicei. după care se menţine la un nivel ridicat până spre sfârşitul perioadei de vegetaţie. când scade în intensitate. cum sunt cerealele de toamnă. deoarece în timpul nopţilor albe lumina este suficient de intensă pentru realizarea procesului. urmată. b . 1981) nivel de intensitate. c – după desfăşurându-se. la valori minime. Uneori depresiunea intensităţii fotosintezei poate ajunge la valori negative. până la faza de înflorire. pentru ca să scadă treptat după orele 17. când temperatura devine factorul limitant al procesului. Fotosinteza se intensifică până spre orele 9-10. datorită formării rapide a unei mari suprafeţe foliare.după curbe unimodimineţii. La acestea.ore ale dimineţii. înregistrând valori maxime în lunile de vară şi valori minime în timpul iernii. La aceste plante fotosinteza creşte în intensitate în orele de dimineaţă. La plantele bienale cu frunze persistente în timpul iernii. până către seară. ►Mersul fotosintezei pe parcursul perioadei de vegetaţie În cursul perioadei de vegetaţie fotosinteza are un mers variabil. În regiunile cu climă temperată. La plantele perene cu frunze sempervirente fotosinteza se desfăşoară în tot cursul anului. Curba dinamicii diurne a fotosintezei în aceste condiţii are formă de clopot. aproximativ la acelaşi curbe bimodale (Boldor şi colab. Plantele din regiunile polare prezintă o particularitate în mersul diurn al intensităţii fotosintezei în perioada nopţilor albe. încetându-şi activitatea o dată cu încheierea ciclului vital al plantelor. situaţie în care frunzele elimină CO2 la lumină. începnd de primăvara. îndeosebi amidon. în cursul orelor corespunzătoare nopţii. datorită creşterii intensităţii luminoase. 29 .8 . înregistrând valori maxime înainte de faza de înflorire sau în timpul acesteia. cu mici variaţii. de un al doilea maxim. din cauza îmbătrânirii frunzelor şi căderii treptate a acestora. 5.. fotosinteza are loc şi în intervalul de timp corespunzător nopţii. o dată cu apariţia primelor frunze şi creşte în intensitate pe măsura formării frunzelor şi creşterii suprafeţei lor.în cazul când fotosinteza prezintă o depresiune la orele amiezii.

pentru a-şi procura energia necesară sintezei substanţelor organice proprii. au capacitate mai mare de a sintetiza substanţe organice pornind de la surse anorganice cu azot şi sulf. acest proces a primit denumirea de chemositenză (chimiosinteză). Ele pot sintetiza. valori de pH. totuşi. HETEROSINTEZA Plantele heterotrofe. cantităţi mici de substanţe organice pornind de la CO2 care. deoarece nu au întreaga gamă de enzime pentru hidroliza substanţelor complexe. a. deşi sunt lipsite de pigmenţi asimilatori. respectiv de întuneric a fotosintezei. B. cu formarea de acid oxalil acetic. Toate organismele chemosinteizante se caracterizează prin faptul că pot trăi atât în condiţii de aerobioză. CHEMOSINTEZA În afara plantelor fotoautrotrofe.B. spre deosebire de acestea din urmă. rezultat din glicoliză. Deoarece energia folosită la aceste sinteze este de natură chimică. se clasifică după natura substanţelor pe care le oxidează. sunt capabile să se hrănească autotrof.Heterotofe saprofite Trăiesc pe resturi de plante şi animale. de unde folosesc carbonul. cât şi de anaerobioză. În funcţie de provenienţa carbonului organic. sunt incapabile să asimileze CO2 pe cale fotosintetică sau chemosintetică. concentraţia mediului nutritiv. Organismele chemosintetizante. utilizând pentru sinteza constituenţilor lor celulari surse anorganice de carbon. plantele heterotrofe se împart în saprofite. Întrebări: • Câte tipuri de pigmenţi asimilatori cunoaşteţi şi care sunt funcţiile acestora în plante? • În ce constă. deoarece conţin enzimele necesare pentru degradare. răspândite peste tot. După modul de nutriţie. oricât de complexă ar fi. există în natură organisme care. Saprofitele omnivore se hrănesc cu carbonul existent în orice fel de substanţă organică. simbiotice şi parazite. saprofitele se împart în omnivore şi specializate.Penicillium glaucum. Plantele heterotrofe s-au adaptat să folosească substanţele organice sintetizate de autotrofe sau de alte grupe de heterotrofe. realizând şi o localizare anatomică a acestora la nivelul organitelor celulare. Saprofitele specializate sunt mai pretenţioase în ceea ce priveşte sursa de carbon organic. bacterii şi ciuperci. separat. surse de azot 30 . Sursa de energie pe care o folosesc aceste organisme pentru sinteza primară de compuşi organici ai carbonului. iar unele necesită anumite condiţii de mediu: substrat organic. solubilizarea acestor substanţe realizându-se cu ajutorul enzimelor specifice din citoplasma celulară.. fiecare fază a procesului de fotosinteză? • Ce factori externi şi interni influenţează fotosinteza? • Câte tipuri de curbe de derulare procesului de fotosinteză pe paarcursul unei zile cunoaşteţi? Temă: Detaliaţi. după toate probabilităţile. În funcţie de substanţa organică pe care o folosesc în nutriţie. este fixat de acidul piruvic. provine din oxidarea unor substanţe din mediu. Reprezentativ pentru acest grup este mucegaiul verde comun . În această grupă intră multe specii de actinomicete. care sunt reprezentate exclusiv prin anumite grupe de bacterii. reprezentate în mod predominant prin ciuperci. plantele heterotrofe se apropie de imensa majoritate a bacteriilor şi animalelor dar. Absorbţia substanţelor nutritive se face cu ajutorul pseudopodelor. modul de desfăşurare a fazei de lumină. pe baza bibliografiei propuse.

declanşează formarea nodozităţilor pe rădăcinile plantei gazdă. Rezultă în urma infestării rădăcinilor plantelor leguminoase cu bacterii din genul Rhizobium care. în care s-ar bloca.organic. treptat. Tipuri de simbioze în natură 1. s-ar ajunge şi la imposibilitatea existenţei vieţuitoarelor a căror hrană este asigurată de pe urma nutriţiei organismelor autotrofe.la conservarea unor brânzeturi sau a unor legume. aureomicina etc.Heterotrofe simbionte În natură există asociaţii trofice mai mult sau mai puţin intime dar durabile. în urma căreia resturile de plante şi de animale sunt aduse într-o formă utilizabilă în nutriţia plantelor superioare autotrofe. Pentru protejarea materialelor de lemn sau din mase plastice care stau în sol sau în apă împotriva microorganismelor saprofite ce le-ar putea degrada. . cele mai importante sunt speciile din genul Rhizobium. Altele . cel mai adesea foarte precisă. pentru cultura plantelor agricole însă. Prin modul lor de nutriţie.încojurat de un material pectic şi celulozic dezvoltat în 31 . este sterilizarea lor. după consumarea lui. Din biomasa unor ciuperci . de regulă.de exemplu din cea a unor specii de Penicillium . marmeladelor sau de NaCl . saprofitele exercită asupra substanţelor organice din sol o funcţie de mineralizare. utilizează în continuare acidul acetic drept sursă de carbon. existenţa autotrofelor ar deveni imposibilă pe suprafaţa plantei şi. Există însă date experimentale care conduc la ideea că. bacterii). aducându-şi avantaje reciproce.filamentul sau cordonul infecţios .cum sunt drojdiile . Ca urmare. în cazul unor produse alimentare se folosesc în acest scop concentraţii mari de zaharoză . între diferite organisme vegetale. cultivate pentru a fi folosite în alimentaţie (ciupercile comestibile). se utilizează substanţe toxice speciale. iar celălalt heterotrof. Multe ciuperci saprofite sunt. Nodularea (formarea de nodozităţii) implică recunoaşterea mutuală. Simbioza între plantele leguminoase şi microorganismele fixatoare de azot. Uneori se practică uscarea produselor alimentare. fiecare simbiont îşi duce viaţa sa proprie şi este mai mult sau mai puţin jenat de prezenţa celuilalt partener. însă. toate substanţele minerale necesare autotrofelor în nutriţia lor. dintre care unul este în mod obligatoriu autotrof. pe care îl transformă în acid acetic şi.la prepararea dulceţurilor. De aceea fiecare îl tratează pe celălalt ca pe un parazit. care utilizează ca sursă de carbon alcoolul etilic. în mediu s-ar acumula cantităţi de substanţe organice din ce în ce mai mari. în realitate.). În afară de speciile simbionte ale genului Rhizobium. alteori afumarea sau păstrarea lor la temperaturi joase. Dacă nu ar exista saprofite. iar indivizii care o alcătuiesc se numesc simbionţi. Reprezentativă pentru acest grup este ciuperca Mycoderma aceti. la fabricarea berii sau în panificaţie. Ataşarea bacteriilor pe rădăcinile plantei-gazdă are loc la nivelul perilor absorbanţi radiculari sau a unor leziuni ce apar. în consecinţă. astfel. la nivelul emergenţei rădăcinilor laterale. În multe cazuri trebuie combătută dezvoltarea saprofitelor. Acest tip de asociaţii este denumit simbioză. de asemenea. în urma multiplicării lor în interiorul celulelor rădăcinii. care se introduc în materialul ce urmează a fi conservat.se cultivă pentru a fi folosite ca furaj sau în industria farmaceutică. b. În perii radiculari bacteriile sunt închise ca într-un tub .se extrag substanţe antibiotice (penicilina. S-ar părea că cei doi simbionţi trăiesc în deplină armonie. fixarea N2 se mai realizează şi de către alte microorganisme (ciuperci. luptând împotriva sa cu toate mijloacele de care dispune. Cel mai sigur mijloc de păstrare. între bacterii şi plante-gazdă. probabil. Cele mai multe specii de Rhizobium infectează în mod specific gazdele leguminoase.

5. ciuperca preia şi compuşii cu azot şi. constituită din celule infectate şi neinfectate şi înconjurată de ţesuturi periferice ( 4) (d. Plantele leguminoase se apără contra invaziei bacteriene lizând o parte din aceste bacteii şi folosesc azotul organic sintetizat de ele în urma asimilării azotului molecular. capabil să lege reversibil. străbate numeroase celule. verzi sau albastre.10). de aceea. Simbioza la licheni Lichenii alcătuiesc un grup taxonomic aparte. determină stimularea diviziunii celulare în regiunea cortexului radicular şi formarea de nodozităţi. iar algele sunt unicelulare. dar cu mare afinitate.11). plantele leguminoase aprovizionează bacteriile cu substanţe organice. aflate în relaţii de simbioză. ciuperca furnizează algei apa şi sărurile minerale de care are nevoie. în absenţa acestei simbioze. În această simbioză bacteria se comportă ca un parazit. În natură există şi plante neleguminoase capabile să fixeze simbiotic azotul molecular. 2000) molecular pe care îl 32 . 5. (2) este iniţiat un meristem la capătul distal al nodulului primordial şi traseul infecţiei de-a lungul meristemului. ciuperca protejează alga împotriva uscăciunii.t. permiţându-i să trăiască în condiţii care îi sunt inaccesibile în stare liberă. se ramifică. 5.Modelul structurii terţiare a moleculei de leghemoglobină (d.000 de specii. Lichenii reprezintă o individualitate atât din punct de vedere morfo-anatomic.Schema dezvoltării nodulului radicular la Ele Medicago sativa după recunoaşterea plantă-bacterie părul fixează rădăcinii se ondulează.) îşi continuă creşterea. 5.z. solul rămâne bogat în azot şi.) şi zona centrală (c. încorporează în celulele lor.9 . Fig. direct din precipitaţii sau din vaporii de apă existenţi în atmosferă. 2000 ) . în care bacteriile normale evoluează spre stadiul de bacteroizi . din care 30 % rămân în resturile vegetale din sol.continuarea peretelui celular. Ciupercile din talul lichenilor aparţin în majoritatea lor clasei Ascomycetes. format din circa 10. Bacteroizii sunt localizaţi în "pachete" individuale de 3-4 celule înconjurate de un perete de origine vegetală şi de un citosol bogat în proteine şi în leghemoglobină (pigment roşu. S-a calculat că la un hectar cultivat cu leguminoase se acumulează 100-400 kg azot. opus protoxilemului. organ ce funcţionează ca un sistem aerob fixator de N2. zona de invazie (i.BOND. în perioada cuprinsă între momentul infectării lor şi cel al formării nodozităţilor. Fig. culturile ce urmează după leguminoase. Prin urmare. la rândul ei. Pe lângă glucide. De aceea simbioza este considerată drept un caz particular de parazitism. încât cordonul de infecţie (i. îşi opresc creşterea. Numărul acestora (conform părerii lui G. În această simbioză atât alga.).z. Totodată. Alga din asociaţia simbiotică aprovizionează ciuperca cu produşii rezultaţi în procesul de fotosinteză. necesită cantităţi mai mici de îngrăşăminte cu azot. substanţe minerale şi apa de care au nevoie. cât şi ciuperca cresc mai bine decât în cazul când cei doi parteneri sunt crescuţi separat (fg. (1) diviziunile celulare anticlinale au loc în interiorul cortexului rădăcinii. pe care le preia din substrat. pe parcela respectivă. ca un proces controlat şi ca o structură diferenţială ( fig. Talul lor este alcătuit din alge şi ciuperci.forme fixatoare de N2.10 . În celulele (adesea tetraploide) ale parenchimului cortical deci. ce le favorizează nutriţia. 5. cordon ce înaintează.9). emisă în 1958) este de aproximativ 190 specii. iar 70 % este folosit de simbionţi (plantă şi bacterie). Aceasta rezultă din reacţia leguminoaselor care. în cazul când partenerul autotrof este reprezentat prin alge albastreverzi. 2. cât şi fiziologic. Nodulul apare ca un organ vegetal superior dezvoltat. formând o formaţiune ascuţită şi infecţia azotul invadează celulele părului rădăcinii. Datorită azotului acumulat în rădăcinile şi în celulele bacteriilor după recoltarea leguminoaselor. (3) se dezvoltă un nodul cu zonarea sa histologică distinctă: meristem (m). Zamfirache şi Toma. Zamfirache şi Toma. bacteriile găsesc un mediu bogat în glucide. iar bacteriile pun la dispoziţia leguminoaselor azotul ce le este necesar. O2) (fig. similar mioglobinei.

hifele ciupercii sunt necesare pentru dezvoltarea plantei. cât şi la plante erbacee (cereale. 3. Micorizele Fig. Probabil că ciupercile din micorize nu pot asimila azotul molecular. 5. 33 . cartof). În cazul acestui tip de micoriză ciuperca pătrunde şi se instalează în interiorul celulelor rădăcinii (fig. Hifele ciupercilor care intervin în această simbioză se identifică greu.Lichenii reprezintă deci. la care hifele ciupercii învelesc ca o pâslă deasă vârful rădăcinilor. organisme bine individualizate.Secţiune transversală Simbioza între rădăcinile diferitelor plante superioare şi printr-un tal de lichen (schemă) şi zona de contact înte hifă şi algă hifele miceliene se numeşte micoriză. Zamfirache şi Toma. în mod asemănător perilor radiculari absorbanţi. Micorizele externe se pare că au rolul de a înlocui perii absorbanţi ce lipsesc rădăcinilor plantelor gazdă. 5. deoarece ele se înmulţesc aproape exclusiv pe cale vegetativă. Seminţele acestor plante sunt extrem de mici şi au nevoie până la dezvoltarea organelor lor verzi .se întâlnesc la unii arbori de pădure şi la pomi fructiferi. ce se strecoară printre particulele solului. • Micorize endotrofe . caracterizată prin relaţii extrem de complexe. Speciile de ciuperci implicate în micorize aparţin mai ales genurilor Rizoctonia şi Boletus (alături de agaricacee şi tuberacee). aşa încât. micorizele au fost clasificate în trei grupe: • Micorize ectotrofe . în primul lor stadiu de dezvoltare. ele sunt heterotrofe. dar. Zamfirache şi Toma.de substanţe organice pe care le iau de la ciuperci. Aroideae. a căror natură nu este încă pe deplin elucidată. 5. formând o reţea intercelulară . Familiile la care se formează micorize endotrofe sunt: Ericaceae. Seminţele acestora. 5. În scoarţa rădăcinii gazdă hifele simbiotice pătrund numai în spaţiile intercelulare de la câteva straturi de celule ale rădăcinii. leguminoase. Acest manşon poate prezenta spre exterior hife libere. Fagaceae. Orchideae.reţeaua HARTIG. în mod normal. Pe baza raporturilor ce se stabilesc între ciupercile micoritice şi rădăcinile plantelor gazde.12 . Salicaceae. Fig.13).11 .ce formează în jurul rădăcinilor plantei-gazdă un manşon (fig. (detaliu) (d. Liliaceae. în cadrul cărora cei doi simbionţi trăiesc într-o uniune durabilă. Speciile de plante superioare cu micorize sunt foarte 2000) numeroase (aproximativ 50% din numărul total). Tiliaceae.Secţiune longitudinală printr-o rădăcină cu ectomicorize (schemă) (d.12). plasate pe medii cu zaharoză pot germina în lipsa ciupercilor. 2000) Dintre speciile de orhidee mult studiate în ceea ce priveşte relaţiile simbiotice amintim pe cele din genurile Neottia şi Corallorhiza. Pinaceae. Micoriza ectotrofă este caracteristică pentru arborii de pădure din familiile Betulaceae.

Infecţia are loc şi aici la germinarea seminţei şi este necesară bunei dezvoltări a plantei. Hifele de ciupercă reprezintă un mijloc foarte important de care dispun plantele superioare pentru procurarea apei şi a sărurilor minerale.13 . 5.Reprezentarea schematică celulele parenchimatice mai profunde sunt fracţionate. arbusculari în micorizele Zamfirache şi Toma. unde descompun diferitele substanţe organice.descompun substanţele din celulele gazdei. pe care le îmbolnăvesc şi.datorită chemotropismului lor . astfel încât simbiontul superior este bine aprovizionat cu azot chiar şi în cazurile când combinaţiile anorganice ale acestui element sunt în cantităţi mici în substrat. • Micorize ecto-endotrofe .aglutinate şi digerate. ciupercile parazite atacă plantele gazdă cu o virulenţă şi o agresivitate ce depind de capacitatea lor de a secreta enzime şi toxine. În funcţie de natura lor. la care micorizele sunt foarte răspândite. a asocierii fungilor micorizali veziculo. Antagonismul la micorizele interne ale orhideelor se manifestă prin aceea că hifele pătrunse în Fig. Planta gazdă este lipsită de substanţele hrănitoare necesare vieţii ei normale şi este supusă acţiunii nocive a substanţelor emise de parazit (enzime. proteaza. La rândul său simbiontul superior aprovizionează ciuperca micoritică cu substanţele organice ce îi sunt necesare. Toxinele elaborate de agenţii fitopatogeni sunt eliberate în afara celulelor lor şi au rolul de a slăbi puterea de rezistenţă a plantelor gazdă. 2000) endotrofe (d. Ea reacţionează producând anticorpi . 58). toxine). pectinaza. ligninaza etc. în care ciupercile micoritice .La speciile de plante din familia Ericaceae. pe care le utilizează ca sursă de carbon în nutriţie. să-şi croiască drum în ţesuturile plantelor gazdă. maltaza.substanţe chimice menite să 34 . ciupercile micoritice pot absorbi din sol şi azotul aflat sub formă organică. chiar le omoară.se caracterizează prin faptul că ciupercile simbionte formează în jurul rădăcinilor un manşon şi trimit hife în interiorul celulelor rădăcinii (fig. lipaza. Ei sunt agenţii micozelor animalelor şi ai bolilor criptogamice ale plantelor superioare. Relaţiile dintre planta gazdă şi parazit sunt antagoniste.că hifele ciupercilor ce intră în aceste asociaţii măresc considerabil suprafaţa de absorbţie a rădăcinilor şi au o capacitate de solubilizare mai mare decât rădăcinile. pentru obţinerea acestor săruri.se găsesc în celulele plantelor parazite şi participă la realizarea reacţiilor caracteristice metabolismului lor celular.după ce au pătruns în ţesuturile plantei gazdă . iar îngrăşămintele cu NH3 nu s-au dovedit eficace. hifele ciuperii simbionte se ridică prin tulpină.pot depista uşor chiar cantităţi extrem de mici de săruri minerale. Sărurile absorbite de ciupercile micoritice sunt transportate repede în simbiontul superior. Tot cu ajutorul unor exoenzime (altele decât cele prezentate) plantele parazite . Parazitismul este caracteristic încă unui mare număr de bacterii şi unor plante superioare. ▪ Endoenzimele .sunt eliminate din celulele plantelor parazite şi le permit. uneori. ajungând până la flori. ciuperca având rol în aprovizionarea plantei superioare cu săruri minerale. Se întlnesc la specii de Betula. Din această categorie fac parte: celulaza. Rolul micorizelor a fost intuit încă din 1897.referinduse la micorizele endotrofe şi la cele ecto-endotrofe . în primul rând. Enzimele produse de aceşti agenţi fitopatogeni se împart în două categorii: ▪ Exoenzimele . Dintre aceste plante. fapt ce favorizează aprovizionarea cu apă şi substanţe minerale a plantelor cu micorize. c. – Heterotrofe parazite Organismele vegetale heterotrofe parazite utilizează în nutriţia lor substanţe organice din fiinţele vii. plante ce cresc deci în condiţii în care în sol procesul de nitrificare este foarte scăzut. este cazul aici şi al plantelor din terenurile mlăştinoase. astfel încât numai plante cu un sistem radicular extrem de bine dezvoltat ar putea intra în concurenţă cu ele. În această direcţie acţionează amilaza. Bolile produse de către bacteriile parazite poartă denumirea de bacterioze. Aceste asociaţii se întâlnesc la plantele ce trăiesc în staţiuni sărace în săruri minerale. PFEFFER care a arătat . Populus tremula etc. În plus. Produşii rezultaţi în urma activităţii acestor enzime sunt utilizaţi în nutriţia paraziţilor. de către W. cei mai mulţi reprezentanţi aparţin filumului Fungi.

De obicei aceştia se produc în cantitate mai mare decât este necesar pentru distrugerea antigenului. • Apariţia de monstruozităţi florale . lizine care dizolvă corpul acestora. este reprezentată prin mai multe specii şi parazitează tulpinile de lucernă. cânepă. jaleş şi chiar graminee. de către parazit. Anticorpii au o strictă specificitate pentru fiecare agent patogen. din familia Convolvulaceae ( fig. carpenul infectat de Taphrina carpini se ramifică mult. Paraziţii care atacă rădăcinile plantelor reduc absorbţia apei şi a sărurilor minerale.planta gazdă rămânând pitică. Lathraea. Acest dezechilibru hidric are repercusiuni asupra întregului metabolism al plantelor gazdă. • Leziunile produse de agenţii fitopatogeni au drept consecinţă o intensificare a pierderilor de apă de către plantele gazdă şi. În cazul în care.distrugă parazitul. mai ales în urma infectării ţesutului asimilator. La germinarea lor. Planta este lipsită de frunze. Toate acestea reclamă un surplus de energie. Dintre reacţiile morfo-anatomo-fiziologice manifestate de plantele gazdă în urma atacului parazitului amintim: • Necrozarea ţesuturilor atacate . Cuscuta (torţelul). ce produc un mare număr de seminţe cu un înveliş. de exemplu. Ca urmare. creşte şi temperatura corpului plantelor bolnave în urma infecţiei. moare la capătul mai bătrân şi creşte la capătul mai tânăr. pe această cale. un dezechilibru hidric al acestora. ce le protejează de acţiunea corozivă a sucurilor gastrice din stoma-cul ierbivorelor. nu întâlneşte tulpini suport.de exemplu virescenţa în care organele florale se transformă în sepale de culoare verde sau petaloidia . pe care planta îl procură prin intensificarea respiraţiei. în timpul acestor mişcări de circumnutaţie.ceea ce reduce suprafaţa foliară asimilatoare a plantei gazdă şi are ca efect final diminuarea fotosintezei acestor plante. paraziţii provoacă pagube agricole importante. precum şi împotriva toxinelor produse de acestea. • Hipertrofia . 35 . iar majoritatea speciilor trăiesc în regiunile exotice. urzică vie. • Plantele îmbolnăvite au metabolismul modificat: la distrugeri ale membranelor şi ale structurii protoplasmei celulare. tulpina de cuscută îşi trece substanţele organice din capătul posterior spre cel anterior. iar cei care atacă ţesuturile conducătoare împiedică circulaţia substanţelor în corpul plantei. Toate acestea duc la micşorarea suprafeţei foliare şi la o mai slabă intensitate a procesului de fotosinteză. • Prin substanţele organice pe care le iau de la plantele . aglutinine ce aglutinează bacteriile. În ţara noastră există doar câteva specii din genurile: Cuscuta. formând aşa-numitele "mături de vrăjitoare". Se produc astfel antitoxine ce neutralizează acţiunea toxinelor. a fructelor şi a seminţelor în curs de formare. rădăciniţa dispare repede. uneori. trifoi. împotriva pătrunderii lui în celule şi a absorbţiei de substanţe organice. formând spire mai stârnse şi apoi spire mai laxe. iar tulpina ei subţire şi de culoare slab verzuie se înfăşoară pe tulpina plantelor suport. • Nanismul .14). viţă-de-vie. iar la toxinele parazitului ele reacţionează prin antitoxine. 5. iar tulpina creşte foarte mult la suprafaţa solului şi execută mişcări de circumnutaţie (mişcări de rotire a vârfului) ce îi uşurează găsirea tulpinii unei plante gazdă. Orobanche. reuşind să exploreze alte regiuni. FANEROGAMELE PARAZITE . pe care se încolăceşte. acestea din urmă permit atingerea şi atacarea altor plante gazdă. întrucât prezenţa apei în cantităţi suficiente în ţesuturi reprezintă o condiţie esenţială pentru desfăşurarea proceselor fiziologice la un nivel normal.sunt parazite obligate. Intensitatea fotosintezei scade.gazdă şi prin infectarea.organul infectat mărindu-se mult. celulele plantei gazdă reacţionează prin refacerea distrugerilor produse.în care staminele se transformă în petale. Planta adultă este lipsită de rădăcini (care dispar încă din stadiul de plantulă) şi formează numeroase flori.

din care pornesc haustorii.14 . cânepă. Andronache. prin mai multe specii ce parazitează pe rădăcinile de trifoi. Partea subterană este un rizom mare. Lathraea squamaria. arin etc (fig. cu frunze rudimentare. 2006) acţiunea unor substanţe emise de aceştia. Planta are partea supraterană formată dintr-o tulpină gălbui-roşcată.15). Prin aceşti haustori cuscuta se aprovizionează de la gazdă mai ales cu substanţe organice din seva elaborată. realizeze fotosinteza.16 . Apodanthes. parazitând pe rădăcinile unor foioase . Se combate greu. mazăre şi alte plante erbacee (fig. Cu ajutorul lor muma pădurii absoarbe de la planta gazdă substanţele organice. fag. de aceea înainte de semănat se tratează seminţele de trifoi. cuscuta trimite în planta gazdă haustori. Andronache. Andronache. ce pătrunde printre asperităţile seminţelor de cuscută şi apoi se extrag aceste seminţe cu ajutorul unui magnet ce le atrage.Lathraea squamaria (d. pentru a împiedica fructificarea şi răspândirea seminţelor sale. sub Fig. ce produc un mare număr de seminţe. De la baza rizomului pornesc rădăcini adventive care formează. cordoane ce se strecoară printre ţesuturile plantelor atacate. Cantitativ însă. Seminţele sale germinează nu-mai în apropierea rădăcinilor arborilor gazdă.17). a zonelor invadate. care parazitează pe 36 Fig. violacee şi flori numeroase. amestecate cu cele de cuscută.La nivelul spirelor strânse pe tulpina suport. floarea soarelui. care se aplică pe alte rădăcini ale plantei gazdă şi prin care Orobanche trimite haustori. este cunoscută sub denumirea populară de "muma pădurii". apa şi sărurile minerale. Fig. alcătuită din tulpina şi rădăcina principală. Partea supraterană a plantei apare primăvara devreme şi este reprezentată de o tulpină cu frunze reduse. asemănătoare hifelor de ciuperci. cu solzi albi şi groşi. alun. de asemenea. mai ales la lucernă şi trifoi. Orobanche (lupoaia) face parte din familia Orobanchaceae şi este reprezentată. ce produc un număr mare de seminţe. ce conţin foarte puţină clorofilă. 5.15 . dar aplicarea acestui procedeu nu permite înlăturarea ei completă. la intervale dese. care are loc numai în apropierea rădăcinilor unor plante gazdă. Din umflătura formată pornesc rădăcini adventive. iar substanţele organice produse pe această cale nu au. prin cosiri repetate. cu totul diferite de cele proprii. 5.16). care au corpul redus la cordoane albe. Pe tulpina plantei gazdă apar numeroase flori. Rafflesia arnoldi (fig. 5. 5. în dreptul rădăcinii plantei parazitate. se produce o formaţiune cilindrică.Orobanche sp. 5. 2006) . cu pilitură de fier. lucernă. Cuscuta produce pagube mari. 5. ce se aplică pe rădăcina plantei gazdă. plop. (d. din familia Scrophulariaceae. însă cu deosebirea că au asperităţi pe suprafaţă. iar combaterea se face prin distrugerea ei imediat ce apare în culturi. ea este deci capabilă să tulpinile plantei gazdă (d. în care se acumulează substanţe de rezervă. nişte umflături. Parazitismul la Lathraea este profund. practic. ce pun în legătură vasele liberiene şi cele lemnoase ale gazdei cu propriile sale vase liberiene şi lemnoase. cu ajutorul cărora preia de la aceasta substanţele organice. În regiunile tropicale trăiesc numeroase spermatofite parazite: Pilostyles. importanţă în economia plantei. Aceste tulpini nu se pot evidenţia decât la nivelul unor secţiuni prin tulpina plantei gazdă. Rafflesia. apa şi sărurile minerale necesare.Cuscuta parazită pe evidenţiabilă prin extragere cu alcool. Combaterea ei din culturile de trifoi se face prin decuscutare: seminţele de cuscută au acelaşi aspect cu cele de trifoi.stejar. La germinarea seminţelor. Tulpina poartă numeroase flori. din cauza piliturii de fier pătrunse printre asperităţi. Şi această plantă produce pagube mari culturilor. flori ce aparţin parazitului. Tulpina cuscutei conţine şi un mic procent de clorofilă. bob. pigmenţii clorofilieni sunt 2006) foarte puţini.

La unele (Lathraea.Rafflesia arnoldi (d. cu un miros caracteristic. deci posedă pigmenţi clorofilieni. Euphrasia (familia Scrophulariaceae). . care atrage anumite insecte polenizatoare (din grupa muştelor) şi care este diametral opus cu aspectul său deosebit. ▪ Nutriţia plantelor semiparazite Plantele semiparazite au frunzele verzi.frunzele . Dintre plantele semiparazite.  organele de înmulţire . la Orobanche. Pedicularis. întrucât îşi procură carbonul necesar pentru sinteza substanţelor organice proprii atât pe cale autotrofă.Plante mixotrofe Plantele mixotrofe se caracterizează printr-o nutriţie mixtă.17 . iar. pentru a asigura perpetuarea speciei. KOSTÎCEV. de carne stricată. neplăcut. 5.  lipsind frunzele sau acestea fiind reduse. Rădăcinile lor sunt relativ mici şi lipsite de peri absorbanţi. în acelaşi timp sunt holoparazite. Conform părerii lui S. d. are o floare enormă. verzi. care nu le permite să absoarbă o cantitate suficientă de apă şi săruri minerale din sol. de exemplu la cuscută. neputându-se dezvolta în lipsa plantelor gazdă. Se consideră că toate semiparazitele din cadrul acestei familii sunt capabile să-şi sintetizeze singure substanţe organice prin fotosinteză. dar prezintă şi haustori. Din grupa plantelor mixotrofe fac parte plantele semiparazite şi cele carnivore. nici chiar seminţele nu germinează în lipsa substanţelor chimice emise de rădăcinile plantei gazdă. aceste plante sunt hidroparazite.organe de fixare şi de sugere. aceste rădăcini formează umflături. Toate sunt specializate. Melampyrum.  apar haustorii .brună (excepţie face nuanţa verzuie la Cuscuta. din care pornesc haustori ce pătrund în rădăcinile plantelor învecinate.florile şi seminţele sunt numeroase. prin fotosinteză. La fanerogamele parazite au apărut unele modificări morfologice:  organele asimilaţiei clorofiliene . Fig. cuscuta nu absoarbe salicina din ramurile de salcie şi nici substanţele aromate din cânepa pe care o parazitează. Prezenţa clorofilei la unele parazite. Orobanche). Thesium (familia Santalaceae). arată că ele provin din plante autotrofe. la Orobanche).la Lathraea şi Orobanche. de culoare roşie-portocalie (este cea mai mare floare cunoscută). în ţara noastră se întlnesc reprezentanţi ai genurilor Rhinanthus. de exemplu.P. ca urmare a faptului că au un sistem radicular foarte slab dezvoltat. recurgând la diferite substanţe organice şi anorganice pe care le iau de la alte organisme. de 1 m în diametru. 37 . plantele parazite transpiră slab şi din această cauză vasele lor de lemn sunt slab dezvoltate. pe care îi introduc în ţesutul lemnos din corpul altor plante. Reprezentanţii familiei Scrophulariaceae au toţi tulpini cu frunze mari. adică se aprovizionează cu substanţe organice. Ele absorb însă selectiv substanţele organice ale plantei gazdă. http//) Caracterizarea generală a fanerogamelor parazite Fanerogamele parazite sunt obligate la viaţa parazitară. cât şi pe cale heterotrofă. într-o măsură mai mică şi cu substanţe minerale de la planta gazdă. parazitând numai una sau un grup restrâns de specii. În vecinătatea rădăcinilor altor plante.  culoarea tulpinii şi a frunzelor nu este cea verde.  rădăcinile lipsesc (de exemplu la Cuscuta) sau sunt reduse. Cunoaşterea nutriţiei şi biologiei plantelor parazite este deosebit de importantă pentru realizarea combaterii lor.Viscum şi Loranthus (familia Loranthaceae).lipsesc complet la Cuscuta sau sunt reduse .rădăcinile şi tulpinile de Cissus din insula Sumatra. ci una galben. iar haustorii le servesc numai pentru aprovizionarea de la plantele gazdă cu apă şi cu săruri minerale.

se atinge de un singur tentacul. păr. prind animale mici. Frunzele acestor plante sunt transformate. plantele carnivore se împart în trei grupe:  Plante carnivore care prind animalele cu ajutorul suprafeţei lipicioase a frunzelor lor. D. molid ş.POP. aduse ulterior pe ramurile lor. prin care faţa lui superioară devine concavă. Aceste specii devin indiferente la atac. Vâscul (Viscum) parazitează pe ramurile de plop. Când o insectă. 5.). Pe faţa superioară a frunzelor se găsesc tentacule marginale lungi şi tentacule centrale mai scurte şi dispuse pe restul suprafeţei limbului.Rhinanthus crista-galii (d. 68). 5. 38 Fig. nu mai germinează. 5. ramificată dichotomic. la unele specii complet.19 .  Plante carnivore înzestrate cu urne. Rădăcinile sale sunt lungi şi subţiri. la tentaculele vecine. 5. din mijlocul căreia porneşte o tulpină floriferă. 2006) Se consideră. datorită acestei însuşiri. Capătul tentaculelor este sensibil la excitaţie şi. că schimbul de substanţe ce are loc între vâsc şi planta gazdă ar explica imunitatea dobândită de către unele specii de plante faţă de atacul cu vâsc. E.Viscum album ramurile de vâsc primesc şi substanţe organice de la planta gazdă. Tulpina sa. ceea ce demonstrează că Fig. pe care le digeră. Nepenthaceae ş.O specie semiparazită întâlnită mai ales în păşunile şi fâneţele din zonele de deal şi de munte este Rhinanthus crista-galii. mai rar. Prezenţa sa abundentă în păşuni. care îndeplinesc fotosinteza.  Plante carnivore înzestrate cu capcane. iar în cazul altor specii seminţele de vâsc. ce străluceşte la soare şi atrage astfel insectele (fig. Urmărind acţiunea hipotensivă a unor 2006) extracte de vâsc.19).18).20 . de asemenea. În cadrul fiecărui grup modalităţile de prindere şi digerare a prăzii prezintă numeroase particularităţi. PORA. în acest sens. nu se mai poate desprinde de acesta.. Planta are rădăcini destul de slab dezvoltate şi o rozetă de frunze bazale. ROŞCA şi A. are Fig. care execută mişcări rapide în timpul capturării prăzii. Tentaculele secretă o substanţă lipicioasă.20). leguminoase etc.18 . alături de alte specii semiparazite şi parazite. în organe care permit ademenirea. Ele au organe verzi. atrasă de secreţia lipicioasă a tentaculelor. cu cele de liber din tulpina plantei gazdă. Lentibulariaceae. 5. capturarea şi reţinerea acestor animale mici. lipsite de peri absorbanţi. care se pun în legătură cu vasele de lemn şi. De la baza tulpinii sal e pornesc prelungiri sub scoarţa plantei-gazdă şi apoi de aici haustori. ▪ Nutriţia plantelor carnivore Plantele carnivore fac parte din mai multe familii. Andronache. absorbind apoi diferitele substanţe organice solubilizate prin digestie. stejar. ale cărei frunze şi tulpini nu diferă de acelea ale fanerogamelor autotrofe (fig. (d. de obicei. funcţie de planta gazdă. numeroase frunze verzi persistente. Andronache. prin piciorul său. E. Totodată.a.Drosera rotundifolia (d. http//) .a. unde sunt aduse seminţele de către păsări. iar la altele parţial. recoltat de pe plante gazdă aparţinând unor specii diferite. măr. între care Droseraceae. iar limbul frunzei execută o mişcare. haustori în rădăcinile mai multor plante. tentaculul atins de insectă transmite excitaţia. păducel. Drosera rotundifolia (roua cerului) creşte la noi în turbăriile din regiuni montane (fig. adeseori aparţinând la specii diferite (graminee. 5.RADU au constatat că acestea diferă. indică îmbătrânirea şi degradarea acestora. Acestea se curbează spre locul în care se găseşte insecta. După adaptările dobândite pe linie evolutivă. din cauza substanţei lipicioase. O singură plantă semiparazită emite. germinarea având loc numai la lumină (fig.

Au frunze cu partea bazală lăţită. 5. care se continuă cu o porţiune lungă. Pe suprafaţa limbului foliar se găsesc două feluri de peri: peri glandulari pedicelaţi.25 . Insectele sunt digerate de sucurile digestive produse de glandele digestive.22). În urma încercărilor de a scăpa din capcană. http//) . iar părţile nedigerabile (resturile chitinoase) ale insectei cad de pe frunze. sub care se găsesc glande nectarifere. rămânând ulterior în permanenţă în poziţie deschisă. fiind îndepărtate de vânt şi ploi. filiformă. Urnele sunt foarte frumos colorate. filiformă şi apoi cu limbul împărţit. mai mare de peri. prevăzute cu numeroşi ţepi lungi pe margine (fig. Digestia durează 1-3 zile. 5. iar frunza poate să-şi reia activitatea. Apoi frunzele îşi reiau poziţia normală. Borneo. ci are rolul de a împiedica. ale căror produse de secreţie sunt dulci. prinzând alte insecte. 5. evaporarea lichidului din urnă şi pătrunderea apei de ploaie în interiorul ei. iar pe faţa internă a căpăcelului şi pe marginea interioară a gulerului au numeroşi peri lucioşi. pentru prinderea insectelor şi peri sesili. insectele cad http//) epuizate la fundul urnei. pe măsură ce ele ating un număr Fig. Fiecare frunză are peţiolul lăţit.Pinguicula vulgaris – detaliu privind capturarea prăzii (d.Dionaea muscipula imagine generală a frunzelor transformate în capcană (d.Nepenthes sp. cu rol asimilator. iar capătul acestei porţiuni se continuă cu o urnă. 5. în parte.24 . în două jumătăţi egale. Acest lichid provine în urma secreţiei glandelor digestive şi. ce seamănă cu un limb foliar.Pinguicula vulgaris (d. ce se continuă cu o porţiune scurtă. Ele nu mai pot ieşi din urnă deoarece alunecă de pe suprafaţa netedă. cu acizi organici şi enzime proteolitice (fig. Ea este apoi digerată de enzimele proteolitice emise de plantă. prin nervura mediană.21). cât şi la nivelul unor peri epidermici mai mici. cu funcţie de cârcel. nici un rol în prinderea prăzii. Acest căpăcel se deschide numai după maturarea urnei. din apa de ploaie care pătrunde în urnă în timpul precipitaţiilor. 5. El nu închide urna în urma capturării insectelor. 5. http//) Fig. Madagascar etc. Reprezentanţii genului Nepenthes (fig. Cele două jumătăţi ale limbului sunt aşezate una faţă de cealaltă sub un unghi de 60-90o şi au câte trei peri 39 Fig. 5. (d. pentru a ajunge la nectar şi alunecă înăuntru.21 . situată sub deschiderea urnei şi cad din nou la fundul acesteia. Insectele ajunse pe suprafaţa frunzei sunt reţinute de substanţa lipicioasă secretată de perii glandulari. care sunt absorbiţi atât la nivelul tentaculelor. substanţe ce-i astupă stigmele. Fig. la gura căreia se găseşte un căpăcel. Excitaţia produsă de către insecte este transmisă la marginile limbului foliar.favorizând ataşarea unui număr mai mare de tentacule pe insectă. prinzânduse de ramurile arborilor din jur. 5. Pinguicula vulgaris (foaie groasă) creşte în locuri umede de munte (fig. orientaţi în jos. care se îndoaie în sus şi acoperă insectele. întrucâtva. Dionaea muscipula se întâlneşte în mlaştinile din pădurile Americii de Nord şi de Sud. În cele din urmă insecta nu se mai poate mişca şi este asfixiată de substanţele lipicioase emise de plantă. Insectele atrase de culorile vii ale urnelor şi de sucul dulce secretat de glandele nectarifere se apleacă pe marginea netedă a deschiderii urnelor.22 . deci. tentaculele revin la poziţia iniţială. Capacul urnei nu are. iar substanţele rezultate sunt absorbite de către perii sesili şi de către marginile limbului frunzei.25). până la aminoacizi. iar secreţia acestei substanţe devine mai abundentă. Sumatra. ce produc o substanţă lipicioasă. Frunzele formează o rozetă bazală.23) cresc în pădurile din insulele Oceanului Indian. în încercările http//) lor de a se elibera. cu rol asimilator. alcătuiţi din celule secretoare ce produc un suc digestiv. unde se îneacă în lichidul existent aici.

Cele două jumătăţi ale limbului se îndoaie foarte repede în sus (într-un interval de 0.01-0. Frunzele sunt fin ramificate şi poartă. 5. În urma acestei mişcări. vulgaris şi U. care caută adăpost între frunzele de Fig. La noi trăieşte în bălţile din Delta Dunării şi în Lacul Snagov.26 . strângând complet prada. Aceste urne au 1-2 mm. între cele două jumătăţi ale limbului rămâne un spaţiu destul de mare. Într-o – urne capcană (d. după consumarea oxigenului existent sub formă solvită în apa din urnă.26). formând urne înalte de 60 – 70 cm. În partea opusă pedunculului. care sunt ovale şi reprezintă capcanele pentru prinderea micilor animale acvatice. ce se găsesc pe suprafaţa limbului şi substanţele rezultate în urma digestiei determină o excitaţie. excitaţia produsă este transmisă la limb. ce produce sugerea apei şi a animalului respectiv în urnă. Fig. eliminând resturile nedigerate. 5. http//) Fig. cu frunzele mici. Drosophyllum lusitanicum (fig. frunza nu mai prinde alte insecte.29) creşte pe ţărmurile uscate din Spania. ating perii senzitivi de pe marginea acestora. în imediata vecinătate a nervurii mediane. Portugalia.28).28 . astupată de un căpăcel ce se deschide spre interior. Când o insectă ajunsă pe frunză atinge doi din perii senzitivi. ce se produce printr-o scădere bruscă a fenomenului de turgescenţă a celulelor situate pe partea superioară a limbului. Produşii de digestie se absorb de către celulele stratului intern al peretelui urnei. o plantă acvatică submersă. minor (otrăţelul de baltă) creşte în ţara noastră în lacurile de la şes. Animalele acvatice mici. Aldrovanda vesiculosa este. 5.27). 5. Pereţii lor sunt formaţi din două straturi de celule şi sunt fixate de plantă printr-un peduncul. frunza se deschide după 8-20 zile. prinzând insecta în capcană. Maroc. http//) fracţiune de secundă (1/16).Aldrovanda vesiculosa (d. http//) 40 . ce sunt luate de vânt.27 . în parte ramificaţi. Sarracenia flava creşte în regiunile mlăştinoase ale Americii de Nord (fig. de asemenea. Este cultivată de localnici în ghivece.senzitivi.02 secunde) de-a lungul nervurii mediane iar ţepii de pe marginile uneia dintre jumătăţile limbului pătrund în intervalele dintre ţepii celeilalte jumătăţi. 5. dar se continuă până când cele două jumătăţi ale limbului se ating complet. Prada este digerată de enzimele produse de glandele secretoare. urna execută o mişcare de dilatare. cu excepţia florilor. În funcţie de mărimea prăzii. În jurul acestei deschideri se află câţiva peri senzitivi lungi. care se ridică deasupra oglinzii apei (fig. 5. urna prezintă o mică deschidere. numeroase urne numite utricule. Această mişcare se produce mai încet decât prima.Utricularia inflata Utricularia. fixate pe câte un pedicel. cu speciile U. ce duce la continuarea mişcării de închidere a capcanei. ce pornesc de lângă nervura mediană şi sunt orientaţi spre marginile limbului. La un interval de 15-20 minute urna devine capabilă să reia capturarea prăzii (până ce se umple cu animalele pradă). Genul Urticularia. Insecta prinsă şi ucisă începe să fie digerată cu ajutorul enzimelor proteolitice din compoziţia sucurilor produse de numeroase glande digestive. Deşi nu moare în toate cazurile. funcţionând ca organ de capturare a prăzii doar o singură dată în viaţa ei. în vederea combaterii muştelor din locuinţe. 5. aşezate în verticile (fig. având întregul corp în apă. Aceasta prinde animalele mici acvatice şi le digeră într-un mod asemănător cu Dionaea. prin îndepărtarea căpăcelului.Sarracenia flava (d. Apoi căpăcelul se închide şi animalul moare asfixiat.

îndeosebi a acidului uric. totuşi. Drosera. care sunt absolut necesari în nutriţia minerală a plantelor. dar mai puţine ca număr. în special compuşi cu fosfor şi potasiu. Întrebări: • Ce tipuri de simbioză în lumea vegetală cunoaşteţi ? • Care sunt principale reacţiile morfo-anatomo-fiziologice manifestate de plantele gazdă în urma atacului unui organism parazit ? Temă: Detaliaţi. De asemenea. dovedindu . preluate de plantele carnivore din prada capturată. în timp ce la reprezentanţii altor genuri (Pinguicula. trăieşte în locuri umede. aceste substraturi conţin cantităţi insuficiente şi din alte săruri minerale. ceea ce îngreunează foarte mult nutriţia minerală a plantelor din aceste staţiuni. cu săruri minerale. în mod considerabil. S-a demonstrat. precum proteaze. că se pot dezvolta normal. Aceştia inhibă puternic dezvoltarea bacteriilor nitrificatoare şi a celorlalte bacterii care participă la circuitul azotului. precum şi în lipsa hranei animale. Sistemul radicular al multor plante carnivore este slab sau chiar foarte slab dezvoltat. esteraze şi fosfataze acide. flori şi seminţe cu putere de germinaţie normală. http//) x x x Sucurile secretate de glandele digestive ale tuturor plantelor carnivore conţin enzime. modul de hrănire mixotrof. iar talia lor este mai mică. astfel. Majoritatea plantelor carnivore trăiesc în natură în staţiuni sărace şi. după capturarea prăzii. fotosinteza. (d. pe baza bibliografiei propuse.se. foarte sărace în substanţe minerale. că plantele carnivore pot fi crescute. 5. în condiţii mai bune. în cazul când li se administrează ca hrană suplimentară insecte. în cazul când sunt crescute pe soluţii minerale complete. Ca urmare. care să le permită aprovizionarea. uneori.29 . substanţele azotoase. rădăcinile lipsesc complet. Dionaea) glandele digestive încep să producă secreţia lor doar în momentul capturării prăzii. iar în cazul speciilor adaptate la mediul acvatic intervin şi în absorbţia apei din capcane. care se găseşte în cantităţi mari în excrementele insectelor. în care substratul conţine cantităţi mari de acizi humici. Speciile de Drosera şi Pinguicula asimilează CO2 la fel de intens ca şi plantele fotoautotrofe ce trăiesc în aceleaşi medii.Fig. cum ar fi Utricularia şi Aldrovanda. Nici una dintre plantele carnivore terestre nu posedă micorize. mlăştinoase. procesul fiind indus de prezenţa unor substanţe azotate. Nici o plantă carnivoră nu dispune în echipamentul ei enzimatic de enzime capabile să descompună chitina. Plantele carnivore pot creşte şi în lipsa nutriţiei cu animale. le intensifică. aceste substraturi sunt sărace în compuşi minerali cu azot. caz în care produc. Glandele secretoare de enzime digestive realizează în acelaşi timp şi absorbţia produşilor de digestie. iar la unele genuri. De asemenea. în mod experimental. 41 . ţinându-le cu rădăcinile în apă distilată. Rezultă că sensul nutriţiei carnivore constă în aprovizionarea acestor plante cu substanţe minerale nutritive (în special azotate şi fosforilate). de asemeni. La unele genuri precum Drosera şi Nepenthes enzimele sunt prezente în permanenţă în lichidele secretate.Drosophyllum sp. de exemplu.

fenomenul fiind denumit translocaţia substanţelor asimilate. ceea ce încetineşte mult translocaţia sevei elaborate. încă neelucidat pe deplint.6. proteine. ►Substanţele sintetizate prin metabolismul primar al organismelor vii plante şi animale) poartă denumirea de produşi metabolici primari şi sunt reprezentate de trei clase mari de substanţe: glucide. o periodicitate anuală.  substanţe cu rol secundar . răşini. ca produs direct sau indirect al activităţii fotosintetice a plantelor verzi. 6. care sunt protein. mai ales primăvara. glicozizi (glicozide). după perioada de repaus. organelor vegetale sau a plantei luată ca întreg şi pot reprezenta. Din acestea ia naştere. Î Circulaţia substanţelor nou asimilate se face prin toate ţesuturile vii. Migrarea substanţelor organice în plantă se face sub formă de soluţie . Translocaţia are loc în tot cursul zilei.enzime. aproape toată materia organică existentă în natură. TRANSFORMAREA. 6. un material de rezervă valoros pentru plantă. în special prin parenchimurile frunzelor sau organelor de rezervă. (prezentare http//) schematică) (d. producătoare de noi substanţe organice. Calea de migrare prin parenchimuri este totdeauna foarte scurtă. Transferul substanţelor asimilate este mult mai intens ziua : cam de 3-4 ori mai intens decât noaptea. Există.în principal prin floem şi în mică parte prin xilem. însă pe parcursul perioadei de lumină exportul substanţelor organice din frunze se maschează prin fotosinteză. Substanţele asimilate în decursul anabolismului circulă în plantă de la locul de formare spre locurile de utilizare. compuşii organici se împart în 3 categorii:  substanţe plastice.1 . în această grupă intră celuloza şi substanţele proteice complexe. transformări care au loc în plante într-o desfăşurare alternativă sau concomitentă de procese contrarii de asimilaţie şi de dezasimilaţie. Majoritatea substanţelor organice translocate în plantă se "exportă" din frunzele mature. Aceste procese sunt interdependente şi se află în strânsă relaţie cu condiţiile de mediu înconjurător. de condiţiile externe şi de starea fiziologică a plantelor. fitoncide etc. lipide.cuprind un grup larg de produşi cu rol specific în viaţa organismelor biosintetizatoare. ţesutulrilor. În liber. 42 .Transportul sevei brute şi sevei elaborate în plante caloză. În funcţie de rolul îndeplinit în viaţa organismului vegetal. Produşii primari ai fotosintezei sunt integraţi într-un complex de transformări metabolice radicale.1). transportul mai rapid al acestor substanţe are loc prin tuburile ciuruite ale liberului. vitamine. lipide şi.  substanţe energetice . în cazuri speciale (de inaniţie accentuată) prin proteine. uleiuri eterice. în acelaşi timp. înglobează întreaga energie necesară desfăşurării biosintezelor celulare. alcaloizi. formative sau de constituţie . prin procese complexe de metabolism. unde sunt implicate în procesele de întreţinere a vieţii celulelor şi de creştere a acestora sau sunt depuse sub formă de substanţe de rezervă (Fig. în special glucoza şi mai puţin fructoza.servesc la alcătuirea structurală a celulelor. ce determină o anumită specificitate în desfăşurarea metabolismului fiecărei specii vegetale. în această grupă întră diverşi acizi organici. translocaţia poate fi ascendentă sau descendentă. Viteza de conducere variază şi în funcţie de natura substanţelor. întrucât majoritatea tuburilor ciuruite sunt obturate în timpul iernii prin dopuri de Fig. material ce va fi utilizat la reluarea ciclui de viaţă. Un rol esenţial în sinteza şi în transformarea materiei organice vegetale revine biocatalizatorilor. TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE ÎN PLANTE Primii produşi ai fotosintezei sunt glucidele simple. de asemenea.seva organică elaborată . taninuri.reprezentate prin glucide.

substanţele de rezervă sunt utilizate în cea mai mare parte în anul următor depunerii lor. principala substanţă de rezervă din rădăcini şi rizomi este inulina. totodată şi selectiv. rizomi. tei.viaţa plantelor bienale şi perene. Hemicelulozele se depun în seminţele de lupin.seminţe. Acest transport este. pe baza unor proprietăţi comune.se formează din substanţele plastice. Substanţele de rezervă din seminţele pornite în germinare nu se consumă nici pe jumătate până la apariţia plantulelor provenite din embrionii lor. peptide şi protide. alburn. ●Substanţele de rezervă de natură glucidică cuprind: monozaharidele. tuberculi. în timpul biosintezei 43 • • • . pornirea lor în vegetaţie. Combinaţiile chimice sub forma cărora se pun în rezervă aceste substanţe sunt. usturoi) se depun cantităţi mari de glucoză şi fructoză. cum ar fi glucoza şi fructoza. Principala polizaharidă de rezervă este amidonul. în parenchimul liberian şi cel lemnos. fructoză în mere şi tomate. În tulpini şi ramuri. precum şi a acelor părţi din plante care formează indivizi noi şi. de asemenea. numită şi "transfer orizontal". apoi. cum este zaharoza. precum amidonul. În afară de rolurile pe care le au în viaţa plantelor. substanţele de rezervă (glucoză. tuberculi şi cele depozitate în fructe prezintă o deosebită importanţă din punct de vedere economic. hemicelulozele şi substanţele pectice. Depuneri de lipide se întâlnesc şi în tulpinile şi ramurile plantelor lemnoase . odată cu sosirea primăverii. inulina. În bulbii unor plante (ceapă. Organele în care sunt depozitate substanţele de rezervă diferă foarte mult în funcţie de specie. iar substanţele pectice se depun în bulbii plantelor din familiile Liliaceae şi Orchidaceae. rădăcini. ●Lipidele şi lipoizii se depun ca substanţe de rezervă mai ales în seminţele speciilor oleaginoase. care sunt conduse din frunze în diferite organe ale plantelor. ce se depune în cantităţi mari în seminţe. condiţii care să asigure calitativ utilizarea ulterioară a materialului astfel conservat. lucernă. floem şi razele me-dulare. În frunze celulele fotosintetizante nu sunt prea îndepărtate de ţesutul liberian. se face pe distanţe scurte.numite încă şi produşi metabolici secundari . nuc.în perioadele nefavorabile pentru vegetaţie . substanţele organice de rezervă din diferite organe . dar şi în tulpinile şi ramurile plantelor lemnoase. fructoză. aceste substanţe nu au însă un rol de rezervă. metabolic şi mai rapid decât transportul prin difuziune. În general. întrucât organele de depozitare ale unora dintre plante reprezintă surse utilizate în alimentaţie sau surse de materii prime în industria alimentară. 14-26% din substanţa uscată o reprezintă zaharoza de rezervă). în: scorţă. în urma răsăririi şi a formării primelor frunze. Aceste substanţe . La plantele din familia Compositae. precum şi în măduvă. caracteristice diferitelor specii de plante şi organelor acestora de depozitare. ricin şi cafea. Migrarea substanţelor organice în parenchimuri este un transport activ. polizaharide. deşi plantulele sunt deja capabile să se hrănească autotrof.Migrarea substanţelor organice în parenchimuri. În fructe se depun glucide solubile: glucoză în boabele de struguri. La plantele bienale în primul an de viaţă se acumulează cantităţi mari de zaharoză în rădăcini (de exemplu. În aceste seminţe depunerea lor se face sub formă de acizi aminici. dizaharide. Spre deosebire de celelalte substanţe. Păstrarea acestor organe în timpul iernii în depozite trebuie să se facă în condiţii speciale de temperatură şi de umiditate. iar în organele de rezervă ţesuturile de înmagazinare sunt parenchimurile lemnoase sau liberiene secundare. ●Proteinele se acumulează în cantităţi mari în seminţele plantelor leguminoase şi într-o cantitate mai mică în cele de la graminee. ►Substanţele sintetizate prin metabolismul secundar reprezintă o grupă largă de substanţe ordonate în diferite clase. substanţele organice din organele de rezervă se găsesc în exces şi sunt în stare să asigure .salcâm. la sfecla de zahăr. zaharoză) se depun în parenchimul cortical şi cel al razelor medulare.

în timp ce respiraţia se produce lent. terpenele. lipidele. de fapt. proteine).1). în procesul de respiraţie. Această grupă de substanţe cuprinde o gamă largă de compuşi: acizi organici. Termenul de substanţe secundare se utilizează numai în sens convenţional. uleiuri eterice. glicozizi (glicozide). Procesul de respiraţie se exteriorizează prin schimbul de gaze ce are loc între plantă şi mediu. alcaloizii etc. răşini. 7. utilizând bibliografia avută ca bază de studiu. O altă cale prin care organismele vii îşi procură energia este fermentaţia. printre produşii finali ai proceselor rămânând întotdeauna şi compuşi organici mai simpli. în timp ce în combustia violentă sunt consumate toate substanţele organice. în absorbţia şi transportul substanţelor nutritive. taninuri. Prin fermentaţie. în principal. cu care ocazie se eliberează treptat energia chimică înglobată în aceste substanţe. fitoncide (substanţe antibiotice de natură vegetală) etc. Aceste deosebiri relativ mari se datoresc faptului că în respiraţie intervin enzime a căror activitate este influenţată de temperatură. deci într-un proces opus fotosintezei. Produşii metabolici intermediari sunt folosiţi la sinteza produşilor finali. Respiraţia constă din oxidarea substanţelor organice cu ajutorul oxigenului. în procesele de creştere şi dezvoltare. alcaloizi. RESPIRAŢIA PLANTELOR Importanţa respiraţiei pentru viaţa plantelor Desfăşurarea normală a proceselor fiziologice în plante presupune consumarea unei mari cantităţi de energie. Energia necesară diferitelor procese vitale care au loc în plante la nivelul celulei se eliberează. nu este decât energie solară transformată. ce se depun în plante ca substanţe de rezervă (glucoză. rolul produşilor metabolici primari şi secundari. prin care degradarea substanţelor organice utilizate ca substrat se face numai parţial.şi degradării lor. referindu-se la originea şi nu la importanţa lor. Respiraţia este adesea asemănată cu arderea unor combustibili. Întrebare: Care sunt tipurile de produşi de metabolism existenţi în corpul plantelor (funcţie de rolul îndeplinit)? Temă: Prezentaţi pe scurt. în respiraţie sunt oxidate numai o parte din substanţele de rezervă. vitaminelor etc. lipidelor. care se formează în acest proces. sterolii. ea se deosebeşte de aceasta din urmă prin faptul că arderea combustibililor decurge la temperatură înaltă. în timp ce respiraţia are loc la temperatura mediul ambiant. Arderea combustibililor este violentă. Astfel de procese sunt: sinteza proteinelor. Pentru viaţa plantelor şi a animalelor procesul de respiraţie este important prin energia pe care o eliberează şi prin produşii intermediari şi finali. lipide. Cea mai mare parte din energia necesară plantelor se obţine în procesul aerob de respiraţie. prin fotosinteză creşte deci potenţialul energetic al plantei. altele se acumulează şi se depozitează în diferite ţesuturi. Aceste substanţe conţin energie chimică potenţială care. 7. Prin respiraţie substanţele organice complexe formate în fotosinteză sunt transformate în compuşi din ce în ce mai simpli. Energia eliberată este folosită în procesele endoterme de sinteză. pH etc. vitamine. În condiţii normale. 44 . în procesele de polimerizare. Energia eliberată mai poate fi folosită şi la menţinerea potenţialului electric din plantă. se eliberează o cantitate mică de energie. plantele iau din aer oxigen şi elimină CO2 (fig. În procesul de fotosinteză se formează substanţe organice complexe. Unele dintre ele se elimină din organism. cum sunt proteinele.

aşa de exemplu. ceea ce determină. 1982) Mecanismul respiraţiei aerobe În procesul de respiraţie aerobă se consumă cantităţi relativ mici de substanţe organice din rezerva existentă în plante. O astfel de oxidare complexă se încheie cu formarea unor produşi de echilibru chimic. înglobate în condriozomi. A. 7. acid succinic. Încărcarea şi descărcarea ATP-ului este înlesnită de enzime specifice. Fig.. de asemeni. acid fumaric. prin oxidarea unei molecule gram de glucoză rezultă 686 kcal. Pătrunderea oxigenului în organismele vii se face în mod diferit la plante. Tipuri de respiraţie la plante După modul cum se realizează oxidările în procesul respirator. într-o oarecare măsură. Catabolizarea unei substanţe organice implică două etape principale. O particularitate importantă a energeticii celulare în orice organism viu constă în faptul că energia eliberată în respiraţie este înmagazinată în mod obligatoriu în combinaţii macroergice fosfatice de tip ATP şi ADP. 20 grame amidon pe zi. organismele aerobionate eliberează mari cantităţi de energie. acizi aminici etc. 45 . 7. unele bacterii elimină acid lactic.2). ce folosesc pentru oxidarea substanţelor organice proprii. deoarece permit consumul eşalonat al energiei în diferite procese celulare endotermice.Esenţa procesului de respiraţie constă însă nu în schimbul gazos. cu degajare de CO2 şi energie. PETERFI un m2 de suprafaţă foliară acumulează. din apă sau din atmosfera solului. oxigenul liber din aer.2 – Componentele participante în procesul de respiraţie aerobă. în medie. Plantele nu dispun de organe specializate în îndeplinirea respiraţiei. din care se consumă prin respiraţie 1 gram. Aceste acumulatoare energetice ale celulei au Fig. în strânsă legătură cu cerinţele celulei în plantele superioare (d. Milică şi colab.7. în următoarea succesiune: ▪Hidroliza (fosforoliza) în moleculele organice elementare de oze. animale şi microoganisme. Majoritatea plantelor superioare aparţin acrobiontelor. Echipamentul enzimatic care provoacă seria de transformări biochimice în respiraţie prezintă. RESPIRAŢIA AEROBĂ Este caracteristică organismelor aerobionte. sub forma grupărilor macroergice fosfo-rilate (d.Schema o deosebită importanţă.. după cum reiese din ecuaţia de bilanţ a respiraţiei aerobe: C6H12O6 + 6O2 ------------- 6CO2 + 6 H2O + 686 kcal. http//) care se găseşte. Prin aceste oxidări. aşa cum sunt plămânii la organismele animale. glicerină. cum sunt CO2 şi H2O. Respiraţia la plante se produce la nivelul condriozomilor din toate celulele vii. iar anumite microorganisme produc acid butiric. acid citric etc. Animalele produc prin respiraţie CO2 şi H2O. drojdia de bere elimină alcool eticlic şi CO2. de acela al animalelor şi al microorganismelor. se deosebesc două tipuri de organisme: aerobionte şi anaerobionte. anumite particularităţile distincte. ci în eliberarea de energie. ATP-ul din condriozomii celulei se schimbului respirator la încarcă şi se descarcă mereu. numite ATPaze. După ŞT.1 . ca şi mecanismul chimic al respiraţiei la plantele superioare să difere. care sunt substanţe lipsite de energie (fig. Fenomenele respiratorii sunt procese oxido-reducătoare ce se realizează cu sau fără oxigenul atmosferic (respiraţie aerobă sau anaerobă). acizi graşi.

• producerea – eventual – a luminii (bioluminiscenţa) şi a electricităţii. În astfel de soluri plantele cresc bine şi se dezvoltă normal. acesta devine cu totul insuficient şi rădăcinile respiră numai anaerob. ce este transformată în energie chimică potenţială şi trecută în substanţele organice sintetizate din compuşii minerali. • producerea de căldură. urcarea apei prin presiunea radiculară. gutaţia. iar la concentraţii mai mici de 3% O2. Factorii externi Factorii de externi care influenţează procesul de respiraţie al plantelor sunt: temperatura. mişcările de ansamblu ale diferitelor organe. prin accesul oxigenului din aer în sol. în timp ce în solurile înţelenite. iar la 1% O2 încetează. iar respiraţia la nivelul rădăcinii se desfăşoară normal. care se pierde prin radiaţii.. circulaţia substanţelor elaborate. care determină mişcările intracelulare. Energetica procesului de respiraţie aerobă Energia eliberată în cursul oxidării substanţelor organice cu înalt potenţial energetic permite realizarea în celule a diverselor procese. respiraţia aerobă se micşorează considerabil. care sunt endogonice şi care reprezintă la plante principalele consumatoare de energie. Ansamblul fenomenelor de desmoliză constituie respiraţia celulară sau oxidarea biologică. la 5% O2 vârfurile de rădăcini respiră cu intensitate de 2 ori mai redusă decât la 20% O2. cu exces de umiditate. energie. concentraţia în oxigen şi dioxid de carbon. Plantele fotoautrotrofe captează energia luminii. accesul oxigenului din aer este greu de realizat. iar energia chimică folosită în sintezele primare provine din energia luminii solare. care reclamă consum de energie. Acesta este cazul majorităţii plantelor de cultură. condiţii nefavorabile procesului de respiraţie. În solurile cu materie organică multă se formează cantităţi importante de CO2. pe cale fermentativă. Plantele cu aerenchim bine dezvoltat însă. nu resimt insuficienţa O2 din atmosfera solului şi respiră aerob normal (de exemplu orezul – Oryza sativa – cu aerenchim dezvoltat. • ATP-ul este capabil de a înmagazina şi apoi de a ceda. 46 . mişcările flagelilor. În celulele asimilatoare respiraţia de întreţinere are rolul de a furniza energia chimică necesară menţinerii structurilor acestor celule. • efectuarea lucrului mecanic celular. Rădăcinile plantelor respiră intens şi au nevoie de cantităţi importante de oxigen. La concentraţii de peste 10% O2. secreţiile de nectar etc. Pentru plantele heterotrofe alimentele consumate (molecule organice) sunt purtătoarele energiei chimice necesare pentru desfăşurarea funcţiilor lor. accesul oxigenului este uşurat. ea nu este necesară plantelor şi determină randamentul cuplajului reacţii exergonice – procese enedergonice. Ciclul energetic catabolism-anabolism necesită un agent de legătură. respiraţia rădăcinilor este redusă. slab aerisite. Factorii de mediu care influenţează procesul de respiraţie a.▪Desmoliza – prin care moleculele elementare sunt degradate total până la CO2 şi H2O. Aeraţia solului exercită un rol deosebit de important în viaţa plantelor. lumina. chiparosul de baltă – Taxodium canadense. traumatismele etc. ceea ce creează. • Oxidările respiratorii produc energie înmagazinată parţial în ATP. fapt ce rezultă din următoarele constatări: • biosintezele reclamă totdeauna prezenţa ATP-ului. de asemenea. care este reprezentat în principal prin ATP. Dacă O2 din sol scade sub concentraţia de 5%. Cu cât solul este mai bine afânat. Energia eliberată în catabolism este folosită în: • sintezele din anabolism. iar plantele cresc anevoios. în anumite condiţii. umiditatea solului şi a aerului. • Concentraţia în oxigen şi dioxid de carbon din mediu. unele substanţe minerale din sol. cu degajare de energie. respiraţia rădăcinii decurge intens aerob. care posedă un sistem de rădăcini respiratorii numite pneumatofori).

se menţine foarte scăzut pe toată durata repausului şi sporeşte considerabil în timpul germinării seminţelor. în formare. precum şi alcool etilic sau aldehidă acetică. care are o intensitate respiratorie mai mare comparativ cu celelalte componente florale: androceu. caliciu – datorită modificărilor metabolice specifice. Ţesuturile vegetale fiziologic active se caracterizează printr-un nivel de intensitate respiratorie mai ridicat în comparaţie cu ţesuturile slab active fiziologic. un tubercul de cartof secţionat respiră. odată cu creşterea lor în dimensiuni şi cu maturarea. cu atât capacitatea de păstrare este mai limitată. se intensifică la tulpină şi la frunză. temperaturii scăzute şi acumulării inhibitorilor. în funcţie de specia de plantă. Seminţele tinere. care influenţează asupra gustului şi aromelor fructelor. La plantele aflate în stare de viaţă activă respiraţia este redusă la rădăcină. o intensificare a respiraţiei ţesuturilor lezate. neareate şi pentru ţesuturile masive cu meaturile obturate prin gelificarea lamelei mijlocii. în fenomenul denumit climacterix. fapt ce explică dispariţia în masă a unor arbori şi arbuşti ornamentali. dietilditiocarbamaţii etc. cu cuticula mai subţire. după o anumită perioadă de timp. pentru plantele acvatice în apele stagnante. • Ţesutul şi organul. intensitatea respiraţiei este mare şi scade apoi.. La plantele superioare în cursul ontogenezei intensitatea maximă a respiraţiei se înregistrează în momentul germinării seminţelor. mai ales la schimbarea culorii. intensitatea respiraţiei scade şi are loc supramaturarea fructelor. după care respiraţia revine la normal. corolă. capronic. variabilă cu specia. nivelul respiraţiei se reduce la minimum. datorită unei „respiraţiei de creştere” (pentru cicatrizare) ce înlocuieşte pentru moment „respiraţia de întreţinere”. La locul traumatizat respiraţia se intensifică prin accesul sporit al oxigenului şi prin ridicarea temperaturii. Celulele vaselor liberiene respiră mai intens decât celulele parenchimului liberian şi mai slab cele din parenchimul medular şi de depozitare. pe măsura maturării. anumiţi inhibitori şi îngrăşăminte folosite în agricultură exercită influenţe variate asupra respiraţiei diferitelor organe vegetale. activităţii enzimatice reduse. Apar în acest caz substanţe volatile de tipul esterilor acizilor acetic. • Prezenţa unor substanţe chimice. când sunt aplicate pe faţa inferioară a limbului foliar. factor limitant pentru germinarea seminţelor. îndeosebi la gineceu. Erbicide. în cazul când acestea se găsesc în soluri inundate. de faza de vegetaţie şi de condiţiile de mediu.Conţinutul de O2 poate deveni. apoi descreşte progresiv. 47 . dar scade. rădăcinile tuberizate aflate în repaus respiră cu o intensitate foarte scăzută. cantitatea de CO2 eliminată este minimă. cel mai intens decurge respiraţia la flori în cursul deschiderii acestora. comparativ cu aceleaşi organe aflate în stare de viaţă activă. Factorii interni • Vârsta plantei. • Traumatismele. pe măsura îmbătrânirii lui. care reduc intensitatea respiraţiei. respiră intens dar. Seminţele. de asemenea. în general. insecticide. puternic împiedicat şi sub mantaua de asfalt a bulevardelor. De exemplu. La ramurile plantelor lemnoase şi la cerealele de toamnă intensitatea respiraţiei în timpul iernii constituie un indice fiziologic de rezistenţă la ger. comparativ cu cele bătrâne. de patru ori mai intens decât înaintea lezării. Nu trebuie neglijată nici acţiunea inhibitoare asupra enzimelor respiratorii exercitată de unele substanţe ca azidele. într-un organ aflat în perioada de creştere activă. tulpinile subterane. La fructele unor specii respiraţia se intensifică mult la maturare. De asemenea. fungicide. Uleiurile de hidrocarburi intensifică respiraţia mai mult la frunzele tinere. Meristemele apicale (primare) şi meristemele laterale (secundare – cambiul şi felogenul) respiră mai intens decât parenchimurile. Accesul oxigenului din aer este. b. Cu cât respiraţia este mai intensă în faza de maturare a fructului. ştiind că dacă organul este rezistent. iodacetaţii. Ritmul crescut al respiraţiei în urma rănilor durează timp de 6-9 zile. timp de circa două ore după secţionare. datorită conţinutului de apă redus. La fructele cărnoase tinere respiraţia este intensă. Determină. de asemenea.

• Starea sanitară a plantelor. La plantele bolnave, în anumite etape ale evoluţiei bolii, intensitatea respiraţiei este mult mai ridicată decât la plantele sănătoase, datorită activării sistemelor enzimatice. La plantele bolnave, modificarea intensităţii respiraţiei este determinată şi de toxinele elaborate de agentul patogen, fapt demonstrat experimental. În cazul infecţiilor cu agenţi patogeni, la intensificarea procesului de respiraţie contribuie şi paraziţii, prin respiraţia lor proprie mai ridicată. B. RESPIRAŢIA ANAEROBĂ Este caracteristică organismelor anaerobionte, la care oxidarea substanţelor organice se realizează în lipsa oxigenului din aer. În cazul acestor organisme, oxidările sunt incomplete şi se încheie cu formare unor compuşi organici intermediari, care mai conţin mici cantităţi de energie chimică potenţială şi care pot fi oxidaţi mai departe, până la formarea de CO2. Din aceste oxidări nu se obţine apă, iar cantitatea de energie eliberată este mică (16-30 kcal). Ecuaţia bilanţ a oxidărilor anaerobe este: C6H2O6 ---> (alcooli, acizi organici ş.a.) + CO2 + energie (16-30 Kcl.) Gruparea organismelor anaerobe cuprinde unele bacterii, actinomicete şi ciuperci microscopice. Procesul prin care aceste microorganisme îşi procură energia de care au nevoie se numeşte anaerobioză sau respiraţie anaerobă. La organismele microscopice respiraţia anaerobă este cunoscută şi sub denumirea de fermentaţie. Organismele ce realizează procesele fermentative se împart în două grupe: anaerobionte facultative - care pot realiza ambele tipuri de respiraţie şi anaerobionte obligate, care nu necesită oxigen molecular atmosferic pentru respiraţie, acesta din urmă având chiar un efect toxic asupra lor. Respiraţia anaerobă se întâlneşte însă şi la unele organe vegetative de la plantele superioare, bogate în rezerve glucidice (rădăcinile tuberizate de sfeclă de zahăr, tuberculii de cartof, celulele vii, situate în profunzime, la fructe şi tulpini). La plantele superioare respiraţia anaerobă poate fi uşor evidenţiată, atât la organe vegetative, cât şi la seminţele în curs de germinare, aflate în lipsă de oxigen. În funcţie de specie şi de organ, de durata de timp şi de procentul de oxigen, se formează alcool etilic, acid lactic, CO2 etc. Dacă în condiţii de anaerobioză ţesuturile vegetale realizează o fermentaţie de tipul celei alcoolice, degajând CO2 şi acumulând alcool etilic, în cazul în care nu a trecut prea mult timp, ţesuturile repuse în aerobioză oxidează alcoolul format şi se reia respiraţia aerobă. În caz contrar ţesuturile mor, deoarece alcoolul acumulat în ele este toxic. Între respiraţia aerobă şi cea anaerobă există o legătură de geneză, stabilită pe parcursul evoluţiei filogenetice a organismelor vii. Din punct de vedere filogenetic, respiraţia anaerobă este un tip inferior de respiraţie. Primele organisme apărute pe Pământ, în erele geologice trecute, când atmosfera era săracă sau lipsită de oxigen, au avut o respiraţie anaerobă. Întâlnindu-se cu oxigenul, ele au încercat să-l elimine din organism. Apoi au apărut forme de organisme care au început să folosească oxigenul. Pe măsura acumulării oxigenului liber – rezultat în procesul de fotosinteză – a apărut şi s-a extins la plante cu organizare superioară tipul aerob de respiraţie. Formarea unei cantităţi mari de oxigen în procesul de fotosinteză la plantele verzi a dus, în timp, la schimbarea condiţiilor din biosferă. Întrebare: Câte tipuri de respiraţie cunoaşteţi în natură (definiţi-le şi exemplificaţi-le).

Temă: Faceţi o comparaţie succintă (utilizând date bibliografice suplimentare cursului) între cele două tipuri majore de respiraţie din lumea plantelor (folosiţi ca punct de plecare ecuaţiile generale ale acestor procese, incluzând în discuţie produşii intermediari, finali şi cantitatea de energie eliberată pentru fiecare tip de respiraţie). 48

8. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR
A. CREŞTEREA PLANTELOR Spre deosebire de acumulările din mediul fizic - fomarea cristalelor, depunerile de sedimente etc. - creşterea organismelor este un proces de acumulare a substanţelor organice, de la glucide simple, până la proteine şi acizi nucleici, sub raport molecular şi până la formarea protoplasmei, sub aspect strutural. În procesul de creştere se porneşte de la o celulă zigot sau spor, care, prin înmulţire, mărire în volum şi acumulare de noi compuşi asimilaţi, se transformă, prin diferenţiere, în numite ţesuturi şi organe. Acestea sporesc în dimensiuni şi greutate, până ajung la limitele caracteristice speciei. Mărirea reversibilă a volumului şi greutăţii, cum este umflarea fizică a seminţelor prin imbibare cu apă, deşi se manifestă printr-o modificare a dimensiunilor, nu poate fi considerată ca un fenomen de creştere fiziologică, deoarece după uscare, seminţele revin la volumul şi greutatea iniţială. În procesul de creştere fiziologică, embrionul ajunge la dimensiuni tot mai mari, dar nu mai poate reveni la mărimea iniţială, pe care o avea în interiorul seminţei. în unele cazuri, creşterea în volum nu este însoţită de o creştere în greutate. Astfel, seminţele germinate la întuneric, dau plantule cu volum sporit, dar cu greutate uscată în continuă scădere, datorită pierderii trepatet de substanţe organice în procese catabolice de respiraţie, ce predomină asupra proceselor de sinteză, practic nule în lipsa luminii. Creşterea plantelor se deosebeşte de creşterea animalelor, deoarece poate avea loc în tot cursul vieţii, iar numărul organelor sporeşte continuu, prin apariţia de noi tulpini, ramuri şi frunze, care nu au existat în sămânţă. Deoarece celulele au dimensiuni limitate, creştera include în primul rând înmulţirea celulelor. Celulele tinere, meristematice (embrionare) sunt specializate pentru îndeplinirea diferitelor funcţii ale ţesuturilor şi organelor. La plantele superioare, între etapa de înmulţire şi cea de diferenţiere (de transformare acelulelor meristematice în celule definitive) intervine alungirea celulelor, etapă în care acestea cresc mult în volum. Datorită creşterii apar noi organe şi planta îşi măreşte dimensiunile, creşte în înălţime şi grosime. Organele noi au însă alte însuşiri, comparativ cu organele analoage mai vechi. Frunzele tinere se deosebesc de cele bătrâne, ca şi frunzele de la etajul superior, faţă de cele de la etajul inferior, prin presiune osmotică, transpiraţie, intensitatea şi calitatea fotosintezei, intensitatea respiraţiei, etc. În cursul creşterii, organismul trece prin anumite etape de dezvoltare: germinare, plantulă, plantă matură, plantă cu flori şi fructe. Astfel, materia este într-o continua creştere şi dezvoltare. Dezvoltarea este ciclică şi apar noi indivizi, care repetă ciclul vital. Etapele creşterii plantelor Procesul de creştere are loc în mai multe etape, fiecare fiind o treaptă calitativ nouă în care celulele au o altă structură, noi calităţi, noi însuşiri. Aceste etape sunt: etapa creşterii embrionare, când are loc diviziunea celulară; etapa creşterii prin alungire sau extensie celulară şi etapa de diferenţiere internă a elementelor celulare, formându-se primordiile de rădăcină, tulpină, floare, fruct, frunze. La toate organele în creştere etapele sunt localizate topografic la rădăcină şi tulpină, iar la alte organe – cum sunt fructele tinere – se succed în timp. Mecanismul creşterii Creştera plantelor se realizează ca o rezultantă a unui complex de procese fiziologice şi biochimice determinate de activitatea ţesuturilor meristematice, de durata etapelor de creştere, de însuşirile biologice ale fiecărei specii şi de acţiunea factorilor de mediu din anul sau sezonul respectiv. Zonele de creştere la plante 49

La plantele superioare creşterea se efectuează în anumite zone de creştere, ce se pot evidenţia prin trasarea unor semne echidistante cu tuş pe rădăcini şi tulpini şi a unui caroiaj pe frunze (fig. 8.1, 8.2).
Fig. 8.2 – Stabilirea zonelor de alungire maximă a internodurilor tulpinii de Phaseolus vulgaris (d. Milică şi colab., 1982)

a. Creşterea rădăcinilor – se realizează prin activitatea ţesuturilor meristematice, localizate în zona netedă. Deasupra scufiei (pilorizei) există o zonă de diviziune celulară (meresis), în care se găsec celule meristematice cu conţinut ridicat în protoplasmă şi cu un nucleu voluminos, fără a se observa prezenţa vacuolei. Mai sus se află zona extensiei celulare (auxesis) şi apoi o zonă de diferenţiere celulară. Deci, la rădăcină există o creştere substanţială pe o lungime de 5-10 mm la vârf. La rădăcinile aeriene zona de creştere este existinsă la 20-500 mm. (fig. 40). Pentru creşterea rădăcinilor este folosită energia metabolică eliberată prin respiraţia celulelor. Energia degajată se poate transforma în energie mecanică, cu rol în pătrunderea vârfului de creştere a rădăcinii printre particulele solului. b. Creşterea tulpinilor • Creşterea în lungime a tulpinilor – depinde de gradul lor de segmentare, determinat de existenţa nodurilor şi internodurile. În depedenţa de localizarea zonelor de creştere (meristeme) la tulpinii se întălnesc:  Creşterea acropetală – în cazul când zona de creştere este subterminală şi situată la câţiva cm de la vârf – de exemplu la in.  Creşterea intercalară - când zona de creştere este intercalată între porţiuni care nu mai cresc. Zona de creştere poate să apară la baza tulpinii – ca la scapusul de Amaryllis sau la baza fiecărui internod, ca la reprezentanţii familiilor Equisetaceae sau Gramineae.  Creşterea lineară - în cazul când procesul este localizat pe toată suprafaţa internodurilor – de exemplu la Polygonum, Corylus. La majoritatea plantelor superioare cu tulpini nearticulate creşterea în lungime este îndeplinită de ţesuturile mersitematice localizate în vârful tulpinii, pe o zonă ce se întinde pe 10-15 cm (zona terminală). • Creşeterea în grosime a tulpinii se relizează prin activitatea ţesuturilor mersitematice secundare cu poziţie laterală – cambiul din cilindrul central şi felogenul din scoarţă. Participarea liberului secundar şi a elementelor scoarţei secundare este neînsemnată la îngroşarea tulpinii. Creşterea în grosime a tulpinii începe la scurt timp (3-18 zile) după deschiderea mugurilor, când se formeză primele celule ale inelului de îngroşare anuală. Acest proces durează 2-4 luni, cu variaţii în funcţie de specie şi de survenirea unor condiţii climatice favorabile sau nefavorabile, ce explică diferenţele în grosime ale inelelor anuale. c. Creşterea frunzelor meristemelor situate îndeosebi într-o zonă intercalară de la baza limbului, în vârf şi marginal (fig. 8.3). La Monstera deliciosa, ce prezintă limburile perforate, procesul de creştere nu are loc în anumite zone şi de aceea pe aceste porţiuni apar orificii de dimensiuni variate. • Creşterea în grosime a 50
• Creşterea suprafeţei limbului la plantelor dicotiledonate se realizează prin activitatea

Fig. 8.1 – Zonele de creştere la rădăcina de Vicia faba : a – marcarea cu tuş din mm în mm la începutul experienţei; b creşterea după 24 de ore în zonele marcate (d. Boldor şi colab., 1981)

cedrul. determină o scădere bruscă a ritmului de creştere. prin extensie celulară şi diferenţiere. cu activitate mai intensă în imediata apropiere a limbului. Factorii de mediu care influenţează procesul de creşetere Creşterea plantelor este influenţată de factorii de mediu şi depinde de natura şi intensitatea acestora. • Temperatura maximă. la tomate creşterea plantelor este normală dacă între temperatura de zi şi cea de noapte există o diferenţă de minimum 7oC (25oC ziua şi 18oC noaptea). 51 .pigmentul fiind denumit fitocrom . Fructele cresc. diferite plante şi animale existente în sol etc. BLACK (1969) prin existenţa unui sistem activ de absorbţie a radiaţiilor .plantele crescute la lumină intensă au o talie mai mare şi sunt mai viguroase. Un rol important în ritmul de creştere al plantelor îl are raportul dintre temperatura zilei şi cea a nopţii . 1983) fazelor de creştere şi a intensităţii de desfăşurare a proceselor de creştere prin diviziune sau prin extensie celulară. în jurul temperaturii de 45-50oC. piersicul). Plantele de lumină (numite heliofite) cresc şi se dezvoltă foarte bine la lumina solară directă şi mai slab la umbră (de exemplu. de calitatea acesteia şi de durata iluminării zilnice. 8. în care se sintetizează materie organică. prin diviziune celulară. după care urmează în toată masa fructelor procesele de mărire în volum. Speciile de plante provenite din climatul temperat suportă mai greu temperaturile ridicate şi mai uşor temperaturile scăzute.. Relaţia dintre calitatea luminii şi intensitatea creşterii plantelor a fost explicată de către M. • Temperatura.reglată prin densitatea plantelor la unitatea de suprafaţă. mesteacănul. Creşterea fructelor Fructele cresc în etape succesive. d – după 4 zile de creştere) (d. Frunzele plantelor heliofile sunt mai groase. Influenţează asupra creşterii plantelor în mod diferenţiat. b – după 4 zile de creştere) şi zona de creşeter la peţiolul pulpa fructului. factori edafici (structura solului. astfel că . • Temperatura optimă asigură o creştere a plantelor şi a organelor sale cu intensitate maximă. cât şi indirecte. Producţia culturilor şi calitatea recoltelor sunt dependente de intensitatea luminii .). Î • Temperatura minimă necesară creşterii are valori diferite. prin intermediul procesului fotosintetic. frecvent peste 35-40oC. Aşa de exemplu. • Lumina. ce corespund cu etapele de creştere ale celulelor. Plantele de umbră (numite sciafite) preferă lumina mai puţin intensă (de exemplu. • Peţiolul frunzei are localizată zona meristematică pe toată întinderea sa. Ea prezintă valori ce variază cu specia de plantă.în final . funcţie de specia de plantă şi de stadiul de dezvoltare. Influenţează ritmul de creştere al plantelor atât prin acţiuni directe. iar reţeaua fasciculelor conducătoare este mai rară. viteza curenţilor de aer. fiind cuprinsă între 18 şi 37oC. d.3 – Zonele de creştere ale limbului la frunzele de Fagopyrum (a – aspectul iniţial. fagul.care modifică permeabilitatea plasmalemei şi influenţează creşterea prin extensie celulară. cu un parenchim palisadic mai redus. Factorii ce influenţează mersul creşterii plantelor pot fi grupaţi în factori climatici (temperatura.frunzei se realizează prin activitatea unui ţesut meriatematic situat sub epiderma feţei superioare. dar de dimensiuni mai mici. dar mai îndelungat în timp. lumina. Boldor şi diferenţieri sub aspectul duratei colab. Creşterea în volum a fructului prin extensie celulară se datorează activităţii auxinelor naturale sintetizate în seminţe şi difuzate în Fig. Între specii şi soiuri există de Tropaeolum (c – aspectul iniţial. la început. Creşterea plantelor este dependentă de intensitatea luminii. umiditatea mediului. maxim) specifice fiecărei specii vegetale. optim. prin punctele cardinale de creştere (minim. au multe stomate şi sunt dotate cu o reţea deasă de fascicule libero-lemnoase.). compoziţia aerului). până la încetare. În prezenţa luminii plantele cresc mai puţin intens decât la întuneric.termoperiodismul. cu celule având cloroplaste mai puţine şi mai mari.) şi factori biologici (microorganismele. iedera etc. compoziţia chimică a solului etc. parenchimul lor palisadic este alcătuit din mai multe straturi de celule. Ele au frunze mai subţiri. Numai la unele bacterii termofile maximul de temperatură este ridicat la 60-70oC.

Compusul a fost ulterior preparat pe scară industrială şi livrat sub numele de giberelină în S. ci iau naştere chiar la locul de acţiune. constituind. b. a cărui formă imperfectă este Fusarium heterosporum. Giberelinele 52 . după o perioadă de creştere mult redusă plantele rămânând scunde. Ei intervin în multe procese de morfogeneză. car nu joacă rol de substanţe de nutriţie şi nu acumulează energie. vârfuri de tulpini şi rădăcini.• Umiditatea. Giberelinele Giberelinele au fost descoperite în legătură cu o boală criptogamică la orez. 1. astfel că reacţiile plantelor. Substanţe regulatoare de creştere Substanţele regulatoare de creştere – denumite şi hormoni vegetali nu coorespund conceptului clasic de hormoni (denumire dată pentru prima dată substanţelor secretate de glande endocrine animale). respectiv de gradul de hidratare a ţesuturilor. cu condiţia ca zonele de creştere să fie protejate contra deshidratării prin acoperire cu bractei sau cu un strat cuticular gros. Se cunosc în prezent peste 60 gibereline notate cu GA1-GA60. înflorirea etc. seminţe imature). cotiledoane. cât şi extensia celulară. frunze tinere. Hormonii vegetali sunt subsatnţe foarte active. în organele cu creştere activă (muguri. are loc blocarea creşterii prin extensie celulară. YABUTA. o astfel de stare este dăunătoare creşterii. spectrometrie. La mucegaiuri creşterea se reduce când hidratarea ţesuturilor scade sub 98% şi încetează sub 85%. cromatografie). care o denumeşte giberelină. dar germinează repede la un grad de hidratare de 50-60%. după numele ciupercii care o produce. Influenţează atât etapa embrionară. nerezistente. Seminţele uscate rămân în stare de repaus şi îşi păstrează viabilitatea pe o lungă perioadă de timp.U. în toate fazele de creştere şi dezvoltare. ci se intercondiţionează reciproc. fructificarea.I. cu frunze şi flori mici.. Ritmul de creştere a rădăcinilor înregistrează un maximum când atmosfera solului este saturată în vapori de apă. acumulându-se. Lipsa apei are urmări negative în special asupra fazei embrionare. care nu acţionează separat. Auxinele Auxinele naturale au fost evidenţiate în concentraţii deosebit de reduse – în diferite organe ale plantelor. Boala provoacă o creştere exagerată a plantelor şi etiolarea acestora şi purtând denumirea de "bakanae". nici o saturare completă a plantelor cu apă nu este benefică pentru acestea. SUBSTANŢE STIMULATOARE a. Cantităţi infime de auxine se găsec în cambiu şi în ţesuturile parenchimatice. Pe de altă parte. în special. pentru că nu au specificitate bine delimitată şi nu sunt întotdeuna transportate la destinaţie. alcătuite din celule foarte mici. ovar fecundat. la o deshidratare a ţesuturilor meristematice. Heteroauxina. o verigă intermediară între gene şi sinteza enzimelor. diferenţiat de la o specie la alta. Ele produc modificări citologice specifice. se desfăşoară funcţiile fiziologice normale ale plantelor. provocată de ciuperca Giberella fujikuroi. au rol în formarea fructelor partenocarpice (fără seminţe) şi de a reduce căderea prematură a fructelor. şi de acid giberelic în Anglia. dezvoltare şi de metabolism. deoarece determină formarea de ţesuturi slab diferenţiate. Izolarea giberelinei a fost realizată în 1935 de către T. rizogeneza. tulpinile şi frunzele cresc intens numai la o umiditate relativă a aerului de 50-60%. au rol activ asupra înfloririi. asigurând ritmul de creştere a celulelor prin diviziune şi extensie.A. identificată ulterior cu acidul beta-indolil-acetic (A. Auxinele naturale şi sintetice declanşează reacţii particulare de creştere. mai mult.A) a primit în literatură denumirea generală de auxină. În condiţii de secetă. Se cunosc astăzi trei grupe mari de substanţe regulatoare de creştere: stimulatoare. stimuleză germinarea seminţelot. totodată. astfel că la lăstari şi frunze încetează alungirea. ce au fost identificate prin metode moderne de separare şi analiză (electroforeză. inhibitoare şi retardante. polen. cum sunt creşterea. reprezintă rezultatul unor procese complexe de interacţiune între aceste tipuri de substanţe. puieţilor şi arborilor la transplantări. Funcţie de turgescenţa celulară. au efect pozitiv asupra înrădăcinării butaşilor. precum şi a întârzia îmbătrânirea celulelor şi ţesuturilor. În schimb.

odată cu curentul de transpiraţie.naturale au fost detectate în circa 130 specii de plante superioare (100 specii de dicotiledonate şi 30 specii de monocotiledonate). Orchidaceae etc. florizinul etc. modificări benefice ale metabolismului vegetal general: intensificarea transpiraţiei. diferenţierea şi formarea organelor la plante. efectul principalelor grupe de substanţe regulatoare de creştere. Giberelinele accelerează creşterea organelor vegetale. II etc.B. în momentul când se aplică plantelor. Întrebări: • Care sunt etapele creşterii? Dar zonele de creştere la plante? • Care sunt grupele mari de substanţe regulatoare de creştere (daţi exemple pentru fiecare grupă)? Temă: Prezentaţi comparativ. dar. Ea inhibă încolţirea seminţelor. pe baza bibliografiei şi a notelor de curs. Astfel de substanţe nu se găsesc în plante. Un compus inhibitor cu funcţie fiziologică aparte este etilena (CH2âCH2). prin frânarea proceselor de creştere în lungime a tulpinilor şi lăstarilor. SUBSTANŢE CU ACŢIUNE RETARDANTĂ Retardanţii constitue o grupă de substanţe active ce exrcită o acţiune mai moderată de inhibare a creşterii plantelor. Citochininele Denumirea lor vine de la proprietatea acestor substanţe de a stimula diviziune celulelor (citochineza). c. acidul clorogenic. puromicina). Prezenţa citochininelor în xilem arată că sinteza acestor compuşi naturali se face în rădăcini. Inhibitorii naturali au acţiune antiauxinică şi antigeberelinică. de unde migrează acropetal spre fructe. în rădăcini. Retardanţii se manifestă ca substanţe antimetabolice. Acţiunea fiziologică a gibelinelor cuprinde stimulatea germinării seminţelor. 3.) şi artificiali (hidrazida maleică. seminţe) la specii din familiile Umbelliferae. determină căderea masivă a frunzelor şi fructelor. muşchi. stimularea creşterii tulpinii şi a frunzelor. prin hidroliza celulozei din peţiol. acidul cinamic. Se codidică cu denumirile Compusul I. La plantele superioare s-au găsit în seminţele în curs de germinare. Spre deosebire de inhibitorii sintetici. ]ntârzierea îmbătrânirii ţesuturilor. SUBSTANŢE INHIBITOARE Cuprind produ. Acţiunea lor fiziologică se materializează prin modificarea caracterelor anatomo-morfologice ale plantelor. se integrează în metabolism. stimularea înfloririi şi fructificării. cumarina. respectiv din peduncul. ei nu produc malformaţii şi se pare că nu sunt substanţe cancerigene. seva brută. Labiatae. precum şi a creşterii sistemului radicular. un gaz ce se formează în ţesuturile plantelor superioare şi ciuperci. Acumulate în aer. stimularea înfloririi.i naturali (acidul abscisic (A. Principalii inhibitori naturali cunoscuţi până în prezent sunt Acidul abscisic (ABA) a fost identificat în toate organele angiospermelor. întârzierea procesului de îmbătrânire celulară. mărirea rezistenţei plantelor la factorii nefavorabili. alge. ♦ STAREA DE DORMANŢĂ A PLANTELOR 53 . antiauxinice şi antigiberelinice. fructificării şi maturării fructelor. modificarea dominaţiei apicale. ca şi ceilalţi stimulatori de creştere au acţiuni multiple: stimularea diviziunii celulare.). Citochininele – denumite şi fitochinine – au fost evidenţiate la ferigi. frunze şi muguri. prin sporirea conţinutului de auxine din ţesuturi.A. Citochininele. prin efectul de frânare exercitat asupra diviziunii mitotice celulare. fructe. 2. Cumarina – se sintentizează în frunze şi se acumulează în diferite ţesuturi vegetale (fructe. cloramfenicolul. Papillionaceae. scopoletina. scăderea conţinutului de amidon şi mărirea concentraţiei de zaharuri solubile.

seminţele trebuie să posede o anumită capacitate sau facultate germinativă. temperatura acestuia etc. oleaginoase (care conţin în proporţie mare lipide) şi albuminoase (care conţin proteine în proporţie mai mare). Aceste schimbări. care permit trecerea embrionului de la starea de repaus sau de viaţă latentă la starea de viaţă activă. La plantele inferioare starea de dormanţă apare la spori şi zigoţi. Dormanţa este o noţiune relativă. Toamna are loc căderea frunzelor. Ca rezultat. Cele două perioade ale ciclului lor de dezvoltare se succed într-o ordine bine determinată. Acestea se oxidează şi dau naştere la ATP. Pentru germinare. când planta începe să relizeze reacţii de fotosinteză şi devine autotrof fotosintetizantă. Întrebare: Câte forme de manifestare a stării de dormanţă la plante cunoaşteţi? Temă: Comparaţi condiţiile de realizare a formelor de dormanţă ale organismelor vegetale prezentate în curs şi în bibliografia recomandată. amide. ce este condiţionată de o serie de factori interni şi externi (umiditatea solului. După natura substanţelor de rezervă seminţele pot fi grupate în amidonoase (reprezentate prin cele care conţin în proporţie mare hidraţi de carbon). iar la plantele superioare la ţesuturile somatice şi meristematice ale cormului şi la seminţe. solubile în apă. plantele trec în perioada de dormanţă. ca rezultat. biochimice şi fiziologice complexe. aeraţia solului.Starea de dormanţă este o etapă specifică ciclului vital al plantelor. METABOLISMUL GERMINĂRII În cursul germinării are loc degradarea substanţelor de rezervă din seminţe. fără de care nu pot trece la faza următoare a ciclului. care constituie materialul de bază pentru sinteza de noi molecule de proteine. amoniac. în funcţie de natura organică a rezevelor acumulate? Temă: Ce aplicaţii practice are cunoaşterea procesului de germinare a seminţelor? 54 . Se consideră că germinaţia se desfăşoară până în momentul apariţiei clorofilei. independentă din punct de vedere trofic. iar acizii graşi intră în ciclul acizilor tricarbaxilici în procesul de respiraţie a embrionului. Întrebare: Cum clasificaţi seminţele plantelor. Proteinele de rezervă (grăunciorele de aleuronă) sunt hidrolizate de către proteaze şi sunt descompuse în substanţe din ce în ce mai simple. Amidonul din seminţe este degradat sub acţiunea enzimelor specifice (hidrolaze şi fosforilaze) până la glucide simple. ale condiţiilor favorabile şi nefavorabile pentru viaţă. iar procesele de creştere sunt aproape oprite. lăstari şi apoi înfloresc şi produc fructe. ♦ GERMINAREA SEMINŢELOR Germinarea seminţelor reprezintă un ansamblu de modificări morfologice anatomice. Lipidele se transformă sub acţiunea lipazei în glicerină şi acizi graşi. în funcţie de succesiunea ritmică a anotimpurilor. aminoacizi. determinată o ritmicitate a intensităţii proceselor vitale. Pentru majoritatea plantelor dormanţa este o condiţie necesară. ele fiind utilizate în procesele de creştere ale embrionului. În zona temperată alternarea perioadelor calde cu perioade reci influenţează puternic activitatea plantelor. adică la creşterea activă. Primăvara ele formeză frunze. În cursul perioadei de dormanţă (de viaţă latentă) intensitatea proceselor metabolice din plante scade foarte mult. Pe parcursul ei procesul de diferenţiere celulară poate avea loc. peptide. pe cale enzimatică. Glicerina se transformă în zaharuri. Amoniacul se reutilizează la sinteza de aminoacizi. substanţele cu greutate moleculară mare se transformă în substanţe cu greutate moleculară mică. În timpul proceselor de degradare a acestor substanţe de rezervă. ciclul de viaţă al plantelor se compune din perioade în care se desfăşoară o activitate fiziologică intensă şi din perioade de dormanţă (repaus).).

substanţe necesare formării florilor. modificând raportul cantitativ al diferitelor substanţe nutritive. Plantele răspund în mod distinct la alternarea perioadelor de lumină şi întuneric. trecând prin anumite etape calitative. Înflorirea plantelor perene nu este urmată de moartea lor. pe baza datelor extrase din bibliografia recomandată şi. Reacţia fotoperiodică este. care înfloreşte după 8-10 ani şi apoi moare. în funcţie de durata ciclului lor de viaţă? Temă: Detaliaţi. ce se încheie cu înflorirea şi fructificarea. fiind urmată de înflorire. cum sunt: diviziunea. îmbătrânirea şi moartea individului. Aici sunt cuprinse plantele anuale. Această evoluţie duce la realizarea ciclului ontogenetic şi cuprinde o serie de modificări morfologice. 55 . iar la unele plante superioare poate fi de sute de ani. Dintre factorii externi. etapele de realizare ale antezei (utilizaţi şi cunoştinţele acumulate din lectura capitolelor de hitogeneză şi organogeneză). Fotoperiodismul trebuie considerat ca o adaptare genetică a plantelor la succesiunea anotimpurilor. ca factor ecologic. formarea părţilor reproducătoare (polen şi ovul). care este un fenomen cantitativ. ce se manifestă numai sub influenţa factorilor de mediu.B. iar creşterea vegetativă este reluată în fiecare an. formându-se.  Plante policarpice – ce trăiesc mai mulţi ani (perene) şi înfloresc în fiecare an sau la doi ani. Plantele bienale au ciclul ontogenetic de doi ani. datorită creşterii primordiilor florale. Altă teorie susţine că transformarea meristemului vegetativ în mersitem floral are loc sub influenţa stimulatoare a unui hormon floral sau florigen. temperatura joasă pozitivă şi durata de iluminare zilnică (fotoperioade) au un rol primordial în procesul de dezvoltare a plantelor. ce se acumulează în celule. de acumulare de masă vegetativă. formarea mugurului floral. Anteza (formarea florilor) cuprinde mai multe etape: inducţie forală. Există şi plante monocarpice perene. de exemplu Agave americana. Astfel. originară din Mexic. Întrebare: Câte grupe de plante cunoaşteţi. dezvoltarea constituie evoluţia individuală a plantelor. în primul an cresc numai vegetativ. Stadiul în care temperaturile joase pozitive reprezintă condiţia trecerii de la faza vegetativă la cea generativă se numeşte vernalizare (iarovizare).  Plante monocarpice – ce fructifică numai o dată în ciclul de viaţă individual. constituind stadii obligatorii. de 5-6 săptămâni. o reacţie de adaptare a plantelor la durata zilei. Apariţia florilor este dirijată de factorii externi. ce produc transformări în metabolismul plantei. Ţinând cont de interdependenţa dintre perioada vegetativă şi cea reproductivă. începând cu germinaţia. de unde ajunge în meristemul apical şi activează genele florale. înainte de toate. determinată de factori ereditari. bienale şi perene. la unele talofite este de la câteva ore la câteva săptămâni. deschiderea florilor. generativă. în care are loc transformarea meristemului vegetativ în primordii florale. ce ar fi sintetizat în frunze (sub influenţa factorilor de mediu). Formarea florilor cuprinde transformări organogenetice profunde la nivelul meristemului de creştere şi se realizează prin diferite fenomene de creştere. Aceasta este o adaptare realizată în decursul filogeniei la schimbările normale anuale ale mediului în biotop. iar stadiul în care durata zilei de lumină este factorul determinat al dezvoltării plantelor se numeşte fotoperiodism (fotoperioade). După KLEBS (1918) factorii externi nu acţionează direct asupra proceselor de reproducere. alungirea şi diferenţierea celulară. la unele bacterii acest ciclu este de câteva minute. antofitele cuprind următoarele grupe de plante:  Plante efemere – ce au ciclul de vegetaţie foarte scurt. Durata ciclului individual de dezvoltare la plante este foarte diferită. ci influenţează starea fiziologică a plantelor. Ciclul de dezvoltare a plantelor cuprinde mai multe etape: vegetativă. DEZVOLTAREA PLANTELOR Spre deosebire de creştere. iar în al doilea an formează flori şi fructe. astfel. histogeneza. prin prezentul curs. organogeneza şi trecerea de la viaţa latentă la viaţa activă.

La rândul lor. Majoritatea mişcărilor pasive se bazează pe mecanisme fizice. cât şi la animale. În această categorie de mişcări intră : ● Mişcările intracelulare Sunt mişcări pe care le fac organitele celulare. 1972) Mişcările prin coeziune. aceştia execută mişcări rapide de aruncare la distanţă a sporilor. Fig. 9. dintr-un loc în altul. producându-se prin modificarea volumului celular. ♦ mişcări induse – produse de direcţia de acţiune sau de variaţiile de intensitate ale unor factori ai mediului extern. FENOMENELE DE EXCITABILITATE ŞI MIŞCARE LA PLANTE Mişcarea este o însuşire esenţială a materiei vii. întâlnită atât la plante. Ele se realizează fără consum de energie din partea plantelor şi se întâlnesc mai ales la plantele fixate de substrat. ambele categorii de mişcări întâlnindu-se atât la plantele libere. aceste mişcări sunt subîmpărţite în: ♦ mişcări autonome – ce se execută sub acţiunea unor factori interni. Ca exemplu sunt păstăile de Orobus vernus . La maturitatea polenului. proprii organismelor.1 – Păstăi de Orobus vernus în stare închisă (a) şi în cursul deschiderii (b) aruncând o sămânţă (d.9. Mişcările prin imbibiţie. 9. organitele intracelulare sunt animate de o mişcare dezordonată în toate sensurile prin hialoplasmă. 56 .1). ca urmare a micşorării sau măririi cantităţii de apă de imbibiţie a micelelor de celuloză care intră în alcătuirea pereţilor lor şi sunt orientate diferit pe cele două feţe ale acestora. Mişcările prin aruncare. anterele concrescute la baza filamentelor se desprind de acestea şi execută o mişcare bruscă de întindere. Péterfi şi Sălăgeanu. Cea mai simplă este mişcarea browniană. agitaţia particulelor fiind determinată de mişcarea browniană în vacuolă şi transmisă în protoplasmă prin intermediul tonoplastului. când forţa de coeziune dintre moleculele de apă şi pereţii celulelor inelului mecanic al sporangelui este învinsă de rezistenţa opusă de structurile acestuia. ♦ MIŞCĂRILE ACTIVE Se realizează pe baza unui travaliu executat de către structurile organelor sau organismelor ce participă la efectuarea lor. implicând deci un consum de energie. Sunt caracteristice filamentelor staminale de la unele plante din familia Urticaceae. Sunt prezente la sporangii ferigilor (de exemplu Polypodium. Sunt caracteristice fructelor uscate şi se realizează prin modificări inegale alevolumului diferitelor părţi care alcătuiesc organul. executând o răsucire într-o spirală spre interior (fig. care pe timp de secetă se desfac brusc. Mişcările plantelor se împart în mişcări pasive şi mişcări active. mişcarea se realizează prin deplasarea în întregime sau prin orientarea organelor spre sursele de substanţe nutritive. ♦ MIŞCĂRILE PASIVE Sunt favorizate de prezenţa unor adaptări. aruncând polenul la o oarecare distanţă. La plante. cât şi la cele fixate pe diferite substraturi. necesare sintezei substanţelor organice. ce permit plantelor întregi sau anumitor organe ale acestora să fie deplasate. de agenţi fizici sau biologici. de apă şi de energie.

9. Ele se stusuază cu ajutorul clinostatului. TROPISMELE Sunt mişcări de creştere determinate de acţiunea unilaterală a unui factor. nucleii se deplasează către peretele celular din apropierea rănirii. Fig. Când lumina este mai intensă. b – prezentarea din profil a cloroplastelor în lumină intensă (d. cât şi mişcări active. cât şi la cele superioare. în lumină slabă.Mişcările fototactice ale cloroplastelor: a – prezentarea din faţă a cloroplastelor.3). topismele cuprind următoarele tipuri: deci 57 . 9. concentraţia substanţelor chimice.3 . 1. cloroplastele se aglomerează pe pereţii transversali. ce vor determina o reacţie în modul de orientare a organelor. se presupune că această mişcare se datoreşte unor contracţii şi relaxări succesive ale citoplasmei. cu latura mai mare orientată spre razele de lumină. numită încă cicloză sau dineză este stimulată de prezenţa substanţelor glucidice. apa. cum ar fi lumina. de exemplu. orientându-se cu latura mai mică spre razele de lumină. Acest tip de mişcări se realizează deci în funcţie de intensitatea luminii din mediu. intervenind în modificarea intensităţii respiraţiei şi în modificarea vâscozităţii citoplasmei. care antrenează cloroplastele în mişcare. care intervin ca sursă energetică (fig. pentru a coordona refacerea acestuia. Când lumina este mai slabă. Anumiţi factori externi. fie prin modificarea tensiunii superficiale a învelişului lor. unde nucleii se deplaseză spre punctele cu activitate metabolică mai intensă. (fig. 9. 1982) ►MIŞCĂRILE PLANTELOR FIXATE DE SUBSTRAT La plantele fixate de substrat s-au constat atât mişcări pasive. La rândul lor. 1981) Mecanismul său este insuficient cunoscut. gravitaţia. fiind induse de acest factor de mediu şi fac parte din categoria tactismelor celulare. în cazul unei răniri.• Mişcarea citoplasmatică.. În celulele palisadice ale frunzelor. Boldor şi colab. Raianu. cloroplastele se aglomerează pe pereţii laterali ai celulelor. ca urmare a prezenţei în ea a unor filamente proteice capabile să se scurteze prin ciclozare sau să se lungească prin desfacerea ciclurilor. Mecanismul mişcării este explicat fie prin curenţii citoplasmatici. fiind induse de direcţia de acţiune a acestuia.2). • Mişcările cloroplastelor s-au constatat atât la plantele inferioare. pot provoca la plantele fixate de substrat excitaţii.2 – Schema realizării curenţilor citoplasmatici în celula vegetală adultă (d. • Mişcările nucleare se pot observa în perii absorbanţi ai rădăcinilor şi în tuburile polinice. Fig. 9. Temperatura şi curenţii electrici au acţiune puternică asupra dinezei. cloroplastele se orientează per-manent cu muchia pe direcţia razelor de lumină.

cât şi la plantele superioare. se curbează în direcţia razelor de lumină. s – sămânţă (d. Orientarea organelor spre locurile mai umede se face prin reacţii 58 . Când curbura se face spre partea cea mai concentrată a soluţiei mediului. Reprezintă apariţia curburilor de creştere ale organelor plantelor. orientarea organelor nu este supusă întâmplării: tulpina totdeauna va creşte în sus (geotropism negativ). pentru pătrunderea fasciculului de lumină (fig. iar tulpina unei plăntuţe. determinând orientarea frunzelor spre lumina optomă. în creştere. • Higrotropismul (hidrotropismul). Péterfi şi Sălăgeanu) • Geotropismul. crescută cu rădăcina într-o soluţie minerală nutritivă. Geotropismul este prezent atât la plantele inferioare (alge. constituind o mişcare de creştere. rădăcina un fototropism negativ. Aceasta explică poziţia verticală a tulpinii plantelor care cresc pe teren înclinat. Fig.5 – Curbura pozitiv ortogeotropă a Datorită acestui tip de tropism rădăcina pătrunde rădăcinii (r) şi negativ ortogeotropă a tulpinii (t) a în sol. cât şi tulpina sunt paralel fototrofe sau ortofototrofe. Deci geotropismul orientează organele plantei în poziţia potrivită desfăşurării normale a proceselor fiziologice. Fenomenul de fototropism este de mare importanţă pentru plante. plantele tinere. absoarbe apa cu substanţele minerale. Péterfi şi Sălăgeanu.îşi orientează limbul în aşa fel încât razele de lumină să cadă perpendicular pe ele. Curburile fototropice au loc în zona de alungire a celulelor şi se evidenţiază introducând plante tinere într-o cameră obscură. iar frunzele – fiind plagiotrope . iar când organul în creştere se curbează evitând o soluţie din mediu. După câteva ore se poate vedea curbarea vârfului tulpinii spre sursa de lumină şi orientarea rădăcinii în sens opus. Este mişcarea de creştere a plantelor. în apropierea unei surse de lumină (d. iese la suprafaţa solului şi frunzele se orientează în 1972) poziţie potrivită pentru captarea energie solare.4 – Orientarea organelor unei plante de muştar. Este o mişcare de creştere determinată de acţiunea unilaterală a apei în mediu. Geotropismul orienteză organele plantelor pe direcţia acţiunii forţei de atracţie a Pământului (fig. prevăzută cu un mic orificiu. •Chemotropismul. 9.4). iar rădăcina în jos (geotropism pozitiv). determinată de acţiunea unilaterală a acestui factor. În cazul când sunt iluminate unilateral. ciuperci. tulpina manifestă un fototropism pozitiv. chemotropismul este negativ. determinate de acţiunea unor substanţe chimice. licheni).5). chemotropismul este pozitiv. 9. care asigură orientarea generală a plantelor în natură. Fig. 9. provocată de acţiunea unilaterală a forţei de gravitaţie. Între acţiunea forţei de gravitaţie şi acţiunea luminii există o sincronizare. La plantele superioare.• Fototropismul. 9. aceasta ca o consecinţă a ortofototropismului pozitiv al peţiolului. Atât rădăcina. Este fenomenul de orientare a plantelor spre lumină.

9. care se deschid la creşterea temperaturii mediului ambiant şi se închid la scăderea acesteia (fig. .. 9. Aceste mişcări se constată la organe cu simetrie dorsiventrală şi se realizează prin modificarea intensităţii creşterii sau prin modificarea turgescenţei celulelor pe două feţe opuse. astfel. În categoria nastiilor amintim: •Termonastiile. Se datoresc variaţiilor de temperatură ale mediului înconjurător.. Tropaeolum). NASTIILE Mişcările de creştere neorietate. b – după atingerea suportului cârcelul formează un resort intermediar între suport şi tulpină.6). Fig.7). a. • Tigmotropismul. sau termică: temperaturi ridicate sau scăzute aplicate local. Acest fenomen se întâlneşte la cârceii de la viţa-de-vie. care execută în cursul creşterii lor – în momentul când găsesc un suport – o mişcare de circumferinţă. permiţându-le orientarea spre sursele de apă. faţa sa superioară fiind mai puţin sensibilă. închiderea învelişului floral. de exemplu. 1981) 2. şofran ş. la unele flori. Dacă fenomenul de creştere este mai rapid pe faţa inferioară. 9. Excitanţii răspunzători de apariţia tigmotropismului sunt de natură mecanică: răniri. c – cârcelul care nu a atins suportul rămâne chircit (d. care determină deschiderea mugurilor şi a florilor. se produce o hiponastie. Higrotropismul are mare importanţă pentru viaţa plantelor. la altele (Bryonia dioica) la cârcel (fig. La unele plante (Clematis. Rădăcinile plantelor reacţionează în atmosfera solului cu o umiditate de 80-100 %. Reacţiile higrotrope sunt mai puternice decât cele geotrope. Sensibilitatea maximă a cârcelului este pe faţa inferioară şi pe feţele laterale. curenţi electrici etc. răsucindu-se pe suport şi ajuntând. 59 . Boldor şi colab. tigmotropismul se observă la peţiol.. nastiile sunt mişcări provocate de factori cu acţiune difuză: schimbarea temperaturii sau a intensităţii luminii. Spre deosebire de tropisme. iar la Vanilla.6 – Cârcei de Bryonia dioica: a – înainte de atingerea suportului. Ele se evidenţiază cu uşurinţă la florile de lalea. care provoacă. determinate de acţiunea uniformă a unor factori fizici sau chimici. trandafir. În cazul în care creşterea este mai rapidă pe partea superioară a organului se va produce o epinastie. la susţinerea tulpinii agăţătoare. la rădăcinile adventive.higrotropice pozitive şi este intâlnită la rădăcini şi rizoizi. Este mişcarea unor organe ale plantelor provocată de excitanţii de contact (de atingerea de un obiect). poartă denumirea de nastii.

10 – Mişcările seismonastice provocate experimental ale filamentelor staminale de la Berberis vulgaris : se – stamină etalată. la atingerea cu un obiect solid. Sunt provocate de alternarea zilei cu noaptea. 9. în stare închisă. 9. filamentele staminelor. bănuţei.8). la unele leguminoase se schimbă poziţia foleolelor frunzelor. de unde şi denumirile de fotonastii şi termonastii. •Tigmonastiile şi chemonastiile. După un timp scurt apare o mişcare de revenire. care foloseşte mişcarea tentaculelor pentru prinderea prăzii. Aceste mişcări favorizează polenizare enomofilă sau anemofilă). ca şi al altor plante insectivore. p – petale. 1983) Cauzele mişcării nictinastice sunt schimbările de temperatură şi de intensitate a luminii. În general. Foarte multe flori îşi închid corola în timpul nopţii şi o deschid dimineaţa (de exemplu florile de Fig.8 – Mişcări nictinastice la frunze: a – poziţia frunzelor în timpul zilei (stânga) şi în timpul nopţii dreapta) la trifoi (după Belzung). în condiţii de temperatură joasă) şi. pe faţa externă a acesteia (ducând la des-chiderea corolei. • Seismonastiile: la unele plante. în condiţii de temperatură crescută). după o reacţie. atingerea plantei este urmată de coborârea frunzelor. P – pistil. ulterior. în care au loc fenomene de refacere ale organismului. 9.  La Mimosa pudica (fig.. 1972) Fig. Aceste mişcări provocate de excitaţii mecanice se numesc seismonastii. 9. Péterfi şi Sălăgeanu. o dată Crocus luteus: a – la temperatură joasă. Exemplul cel mai elocvent este Drosera rotundifolia. executată în 1/4-1/2 oră. provocate de atingerea lor sau de prezenţa unor substanţe chimice.10) care. lobii stigmatelor. 1982) Fig. s – sepale (d. b – poziţia de zi (stânga) şi de noapte (dreapta) la frunzele de Phaseolus multiflorus (d Boldor şi colab. Fig. Excitaţia este transmisă numai în lungul filamentului respectiv. planta intră într-o fază refractară. Zona cu sensibilitate mărită este la baza filamentului.9 – Mimosa pudica: frunza în poziţie normală (a).Aceste mişcări se realizează printr-o creştere mai intensă pe faţa internă a petalelor (având ca rezultat închiderea corolei. sr – stamină recurbată. în stare deschisă (d. Raianu. p – pulvinul (d. 1972) 60 . dacă sunt atinse de insecte. se curbează brusc. atingând antera de stigmat. 9. temperatură ridicată. b – la cu trecerea de la noapte la zi. Péterfi şi Sălăgeanu. pe faţa sa inferioară.9). in) (fig. Sunt mişcările unor organe ale unor specii de plante. 9. • Nictinastiile. 9. în vecinătatea unei nectarii. b – poziţia frunzei în urma aplicării unui stimul tactil.7 – Floare de păpădie. perii senzitivi de pe frunze sau chiar întregul limb foliar se lasă în jos.  Un alt exemplu îl constitue filamentele staminelor de Berberis vulgaris (fig.

Mişcările autonome sunt determinate de factorii interni ai plantei. flagelatele şi unele bacterii se deplasează cu întregul corp.11. având loc atunci când factorii mediului extern sunt constanţi. • Nutaţiile periodice sunt mişcări executate de vârful tulpinii şi de vârful rădăcinii. 1983) ►MIŞCĂRILE PLANTELOR LIBERE Algele verzi şi cele albastre-verzi. Aceste mişcări se numesc tactisme. de la ambele sexe. acestea luând poziţia orizontală (fig. 1983) Fig. Există nutaţii efemere şi nutaţii periodice. Mişcările plantelor libere se realizează în diferite moduri şi au rolul de a deplasa plantele spre locuri mai favorabile vieţii. Boldor şi colab. diatomeele. în sens pozitiv. 9.12 – Mişcare de nutaţie efemeră a vârfului tulpinii la Pisum sativum (d.3. În cazul în care în apropierea lor este un suport. ele se realizează în zona de alungire a celulelor şi rezultă prin modificarea succesivă a intensităţii creşterii celulelor de jur împrejurul axei centrale a organului respective. iar faţă de salicilatul de sodiu în sens negativ.Apar în cazul îndepărtării cotiledoanelor în timpul germinării seminţelor. • Nutaţiile efemere se produc o singură dată în viaţa plantei. Aceste mişcări se mai numesc şi circumnutaţii.12). NUTAŢIILE La plantele fixate de substrat se întâlnesc mişcări autonome şi mişcări induse. susţin greu frunzele. de aceea. Ca exemplu de circumnutaţii menţionăm mişcările tulpinilor de la plantele volubile (fig. zorelele – şi plante volubile ce execută această mişcare spre dreapta – hameiul. Fig. pentru că ţesutul lor mecanic este mai slab dezvoltat şi. 61 ... 9. se încolăcesc în jurul acestuia.11 – Mişcare de nutaţie efemeră a cotiledoanelor la Phaseolus vulgaris (d. Boldor şi colab. zaharoză. Aceste plante au tulpini relativ flexibile. asparagină. în jurul unui ax central. iar la unele criptogame vasculare şi gimnosperme se mişcă numai gameţii. Asemenea mişcări se numesc nutaţii. 9. orientând frunzele spre lumină. iar după factorul care le provoacă li sa dat denumirea de: • Chemotactism manifestat de către microorganisme faţă de glucoză. 57). Există plante volubile la care tulpina circumnutează spre stânga – fasolea urcătoare. lactoză. 9.

Tarhon P. Milică C. Miruna Bibicu. Polixenia Nedelacu. Medicală Bucureşti. Ceres Bucureşti. Elena Haţieganu.Bucureşti..  Unele nastii (nictinastiile şi termonastiile) permit protejarea părţilor mai sensibile ale florilor (androceul şi gineceul).. Bicureşti.lucrări practice. 1984 – Ecofiziologia plantelor. 1983 – Biologia moleculară a celulei vegetale. Florica Popescu. 1982 . BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ • • • • • • • • • • • • • • • Aspazia Andronache. Did. rolul biologic al mişcărilor în viaţa pălantelor. • Termotactism vizibil la mixomicete. pe o bucată de hârtie de filtru o porţiune de plamodiu şi se introduce un capăt în apă rece şi altul în apă caldă.  Mişcările pasive au rol în răspândirea seminţelor sau a sporilor. Ed. tactismele permit deplasarea lor spre zonele în care valoarea unor factori ai mediului (lumină. Viorica Voican... completându-vă cunoştinţele cu datele culese din bibliografia recomandată şi din lectura celorlalte capitole din prezentul curs. o pată oculară sau stigmă. contribuind la perpetuarea speciilor şi la menţinerea arealului lor.nutrimente) le este mai convenabilă. I. Ed. Raianu O. dacă se aşează. Ed.. 1979 şi 1982 – Fiziologia plantelor.1993 – Métabolism des végétaux. Physiologie et biochimie. Rom Bucureşti. Liliana Bădulescu. Didactică şi Pedagogică – Bucureşti. Péterfi Şt. Acatrinei G.. Press Polytechniques et Universitaires Romandes Laussane. II... Toma C. Procese fiziologice din plantele de cultură. Constantinescu D. vol. 1981 – Biochimie vegetală. I şi vol. umiditate. Ed.. Întrebare: Câte tipuri de tropisme cunoaşteţi ? Dar de nastii ? (exemplificaţi).  La plantele libere.. Burzo I.Universităţii"Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. Acad. Ed.. Neamţu G.1999 – Fiziologia plantelor de cultură. Didactică şi Pedagogică Bucureşti. Mihaela Niţă. Ed. de exemplu... Ed. Universitatea „Alexandu Ioan Cuza” din Iaşi. Liliana Mărgineanu. Ed. II. se constată deplasarea plasmodiului spre apa caldă.  La plantele superioare tropismele determină orientarea organelor lor într-o manieră care să le permită utilizarea mai bună a diferiţilor factori. Ed. 1972 . 2009 – Cercetări morfologice şi histo-anatomice referitoare la unele plante semiparazite şi parazite din flora României – teză de doctorat. I şi vol. marea lor varietate şi modalităţile diverse de realizare a acestora demonstrează capacitatea extraordinară a reprezentanţilor regnului vegetal de a percepe excitaţiile din mediu şi de a răspunde la ele într-un mod adecvat. I.. Viorica Teşu. Aurelia Dobrescu.Universităţii"Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. vol. Richter G. vol. Suciu T. Ed. Atanasiu L. Raianu O. Baia V..Fiziologia plantelor.şi Sălăgeanu N.. Trifu M. 1991– Reglarea proceselor ecofiziologice la plante. 2001– Biochimia şi fiziologia legumelor şi fructelor. iar altele (nastiile staminelor) favorizează procesul de polenizare.. spre extremitatea anterioară. Dorobanţu N.. Temă: Dezvoltaţi.• Fototactism care reprezintă mişcarea de deplasare a microroganismelor mobile spre locurile cu o luminozitate optimă pentru efectuarea fotosintezei.. Gr. Boldor O. Didactică şi Pedagogică . Gherghi A. 1983 – Fiziologia plantelor . Junimea Iaşi. Aşa de exemplu. Elena delian.. Boldor O. ROLUL MIŞCĂRILOR ÎN VIAŢA PLANTELOR Mişcările caracteristice diferitelor plante au rolul de a le permite explorarea şi exploatarea eficientă a factorilor mediului extern.Fiziologia plantelor. Liliana Bădulescu. Raianu O.. 1981– Fiziologia plantelor. Trifu M. Ed. temperatură. 1997 – Celula vegetală. Molea I. care conţine carotină şi care se pare că ar avea rol în perceperea lumnii. Burzo I. Lumina – Chişinău. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 62 . algele verzi mobile au. şi Pedagogică Bucureşti.. 1992 şi 1993 – Fiziologia plantelor. Ed.  Deşi rolul unora dintre mişcări nu este cunoscut. Ceres. Ed..

63 . I. 1982 – Fiziologie vegetală. Ed. 2002 – Strategii evolutive în regnul vegetal. Ed. Azimuth Iaşi. 2000 – Simbioza în lumeavie. vol. Ed... . Voica C.• • • • Toma C. Ed. Universităţii Bucureşti. Universităţii „Alexandru Iaon Cuza” din Iaşi.1. Universităţii „Alexandru Iaon Cuza” din Iaşi. Toma C. Maria-Magdalena Zamfirache. 2005 – Fiziologie vegetală Vol. Maria-Magdalena Zamfirache.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful