INTRODUCERE Fiziologia plantelor, ştiinţă fundamentală de top în cercetarea organismelor vegetale exprimă cantitativ şi calitativ, cu un grad sporit de fidelitate

, nivelul lor de adaptare la condiţiile de viaţă în care au reuşit să supravieţuiască pe Terra. Parcurgerea disciplinei explică şi motivează, în acelaşi timp, modificările de natură morfoanatomică ale indivizilor vegetali actuali, având ca suport variaţiile de natură biochimică suferite de celulele componente ale corpului lor, apărute pe parcursul evoluţiei şi fixate în informaţia genetică a genomului propriu. Prezentul curs, destinat studenţilor la învăţământ la distanţă din cadrul Secţiei de Ecologie a Facultăţii de Biologie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei vegetale superior organizate (plante superioare), legi, metode, proprietăţi, modele experimentale cu care operează Fiziologia plantelor etc, subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie. Problemele, uneori complexe, pe care le pune parcurgerea părţii teoretice şi realizarea lucrului în laborator se rezolvă prin abordarea lor critică şi creativă, utilizând noţiunile de bază din prezentul curs, cu sedimentarea cunoştinţelor prin înţelegerea logică a modului de realizare a proceselor vitale într-un organism vegetal. Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale fiziologiei vegetale, probând implicarea acestei discipline în lumea reală şi urmărind să dezvolte cursanţilor o gândire critică în aprecierea calităţii lumii vegetale, aptitudini de rezolvare a problemelor practice cu care se vor confrunta în natură, pentru conservarea şi protejarea acesteia. Date de contact: Coordonator disciplină: Prof. univ. dr. Maria Magdalena Zamfirache, e-mail: magda_zamfirache@yahoo.com Tutore disciplină: Lector dr. Anişoara Stratu Teme pentru activităţi tutoriale: • Schimburile de apă între plante şi mediul de viaţă (regimul hidric al plantelor) • Nutriţia cu carbon a plantelor (fotosinteza şi heterosinteza) • Respiraţia plantelor • Creşterea şi dezvoltarea plantelor • Mişcarea şi sensibilitatea la plante Obligaţiile minime ale studenţilor pentru promovarea examenului la disciplina chimie generală: • obţinerea notei minime 5 la examinarea teoretică finală; • realizarea în totalitate a obligaţiilor de pregătire a lucrărilor practice de laborator şi de însuşire a cunoştinţelor teoretice prin pregătire individuală; • prezenţa activă la toate sedinţele de lucrări practice de laborator. Modul de stabilire a notei finale: • evaluarea aprofundării cunoştinţelor obţinute la lucrările practice de laborator - 50%. • evaluarea aprofundării cunoştinţelor teoretice - 50%. Teme de licenţă abordate în cadrul disciplinei Ecofiziologie vegetală pot avea ca subiect dinamica unor procese fiziologice la diferite grupe de plante (spontane şi/sau cultivate), în corelaţie cu condiţiile de viaţă ale acestora.

Prof. univ. dr. Maria Magdalena Zamfirache

1

CUPRINS
PARTICULARITĂŢI ALE ORGANISMULUI VEGETAL ELEMENTE DE CITOFIZIOLOGIE VEGETALĂ REGIMUL HIDRIC AL PLANTELOR
Absorbţia apei de către plante Emisia apei de către plantă
TRANSPIRAŢIA GUTAŢIA

NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR
Necesităţile minerale ale plantelor Absorbţia substanţelor minerale Conducerea substanţelor minerale în plante Eliminarea substanţelor minerale din plante

ASIMILAŢIA CARBONULUI DE CĂTRE PLANTE
FOTOSINTEZA Mecanismul fotosintezei Factorii de mediu care influenţează procesul de fotosinteză Factorii externi Factorii interni Mersul diurn al fotosintezei Mersul fotosintezei pe parcursul perioadei de vegetaţie CHEMOSINTEZA HETEROSINTEZA Heterotofe saprofite Heterotrofe simbionte Tipuri de simbioze în natură Heterotrofe parazite Plante mixotrofe Nutriţia plantelor semiparazite Nutriţia plantelor carnivore

TRANSFORMAREA, TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE ÎN PLANTE
Substanţele sintetizate prin metabolismul primar Substanţele sintetizate prin metabolismul secundar

RESPIRAŢIA PLANTELOR
Importanţa respiraţiei pentru viaţa plantelor 2

Tipuri de respiraţie la plante RESPIRAŢIA AEROBĂ Factorii de mediu care influenţează procesul de respiraţie Factorii externi Factorii interni .RESPIRAŢIA ANAEROBĂ

CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR
CREŞTEREA PLANTELOR Etapele creşterii plantelor Mecanismul creşterii Zonele de creştere la plante Factorii de mediu care influenţează procesul de creşetere Substanţe regulatoare de creştere SUBSTANŢE STIMULATOARE SUBSTANŢE INHIBITOARE SUBSTANŢE CU ACŢIUNE RETARDANTĂ STAREA DE DORMANŢĂ A PLANTELOR GERMINAREA SEMINŢELOR DEZVOLTAREA PLANTELOR

FENOMENELE DE EXCITABILITATE ŞI MIŞCARE LA PLANTE
MIŞCĂRILE PASIVE MIŞCĂRILE ACTIVE MIŞCĂRILE PLANTELOR FIXATE DE SUBSTRAT TROPISMELE NASTIILE NUTAŢIILE MIŞCĂRILE PLANTELOR LIBERE ROLUL MIŞCĂRILOR ÎN VIAŢA PLANTELOR

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

3

a organismului pluricelular sau a populaţiilor.2). 1.PARTICULARITĂŢI ALE ORGANISMULUI VEGETAL Pe parcursul evoluţiei lumii vii. fotosinteza a introdus o constrângere: necesitatea de realizare a unui maximum de suprafaţă. a privilegiat independenţa nutritivă (fenomen de autotrofie.derivă din proplastide şi au o membrană dublă. trei componente contribuie la optimizarea condiţiilor de captare a luminii: • Plastidele.  o tendinţă vegetală care. specializaţi în captarea şi transformarea energiei luminoase solare. ca o strategie de explorare şi ocupare a spaţiului. şi Toma I. H2O. Granatilacoizii .. 1. pentru captarea energiei solare atât în interiorul plastidelor.1) Acestea antrenează: • mărirea suprafeţei în raport cu volumul. • În stromă predomină: sistemul membranar tilacoidal. dimpotrivă. De la extensia membranelor clorofiliene la desfăşurarea frunzelor şi la realizarea unui înveliş dens de prerie sau de pădure. în detrimentul autonomiei nutritive (fenomen de heterotrofie. în mod global. a fost favorizată captarea de fotoni.cuprind în membranele lor fotosintetizante clorofilă şi sunt grupaţi în pachete numite grane. care rezolvă probleme de schimb şi de suport la nivel celular.1 . Fig. cât şi la nivelul celulei. cromoplaste. pentru a fi eficace însă.Direcţii evolutive ale cloroplastelor în lumea vegetală (d. • Peretele. 2005) 4 . mobile (datorită aparatului locomotor . Evoluţia lor a mers în două direcţii:  o tendinţă animală. Evoluţia vegetală apare. datorită utilizării şi transformării energiei luminoase). Plastidele • în toate formele sub care sunt prezente în celula vegetală (cloroplaste. ca şi nucleul sau mitocondriile. deci nevoie de substanţe organice). cu nevoie numai de molecule minerale simple. La scară celulară. a căror totalitate realizează în celula vegetală plastidomul. • creşterea eficacităţii în captarea energiei luminoase (fig. organismele primitive erau.flagelul) şi autotrofe (prezenţa unui cloroplast). în acelaşi timp. • Vacuola. Direcţiile din evoluţia masei cloroplastice în lumea vegetală au vizat: • dispoziţie mai periferică • fragmentare • specializare (fig. a cărei dezvoltare creşte considerabil volumul celular pentru un consum metabolic minim. CO2. Toma C. 1. Cloroplastele • sunt capabile să realizeze fotosinteza şi conferă organismelor vegetale rolul de producători primari în natură • se caracterizează prin prezenţa pigmenţilor clorofilieni. granule de amidon. picături de grăsimi. amiloplaste) . ribozomi şi ADN. care izolează stroma de citosol. care a selecţionat indivizi cu viaţă de relaţie activă şi perfecţionată.

• efect asupra creşterii şi morfogenezei. Vacuola • reprezintă 80-90% din volumul celular • este delimitată de tonoplast. Protoctista. Lumea vie se împarte astăzi în 5 regnuri: Monera (Bacteria). • celula vegetală este traversată de un flux de metaboliţi carbonataţi.  organismele vegetale se clasifică în 12 încrengături din grupul muşchilor. oranj.  5 .Creşterea eficacităţii în captarea energiei luminoase la plante prin extensia membranelor şi mărirea suprafeţei foliare (d. Diferenţierea cromoplastelor.Fig. plecând de la cloroplaste (mai rar din amiloplaste sau protoplaste). Originalitatea vegetală rezidă în proprietăţile şi cooperarea complexului ternar plastidăperete-vacuolă. rădăcini (morcov cultivat). • este un regulator esenţial. care menţine citoplasma în stare stabilă. acumulând polimeri • polimerii constituie 1/2 . ardei). Fungi şi Plantae ♦ Regnul PLANTAE grupează toate speciile de organisme pluricelulare ce prezintă pigmenţi clorofilieni. Animalia. în cursul maturării fructelor. menţinut sub tensiune datorită proprietăţilor osmotice ale sucului vacuolar Rolul vacuolei: • menţinerea homeostaziei.2 .. • rol digestiv şi de depozitare. roşu fructe (tomate. 1. capabile de nutriţie autotrofă fotosintetizantă. • conţin pigmenţi carotenoizi. cu originea în plastidă şi rezultatul în perete. şi Toma I. ca semnale colorate are următoarele semnificaţii biologice contribuie major la expansiunea angiospermelor • se integrează într-o strategie a dezvoltării plantelor zoidofile şi zoochore • are loc mai târziu. Toma C. • colorează în galben. Peretele celular • asigură susţinerea şi permite dezvoltarea de organisme aeriene erecte de talie mare. • sistem de detoxifiere şi de apărare. ferigilor. petale (stânjenel galben). 2005) Cromoplastele • sunt lipsite de clorofilă.2/3 din biomasa elaborată în fiecare an pe suprafaţa globului.

iar fungii se hrănesc prin absorbţie Evoluţia plantelor şi animalelor este guvernată de: • specializări • corelaţii ►Specializările duc la îndeplinirea unei prestaţii fiziologice precise la nivel celular. când rădăcina creşte mai repede şi are un efect inhibitor asupra creşterii tulpinii. tisular şi al întregului organism: •Specializarea celulelor diferenţiate . care stimulează sau inhibă activitatea altui organ. cvasitotalitatea moleculelor organice de care au nevoie pentru derularea ciclului lor vital). enzimatice şi membranare.).  faptul că animalele au o nutriţie heterotrofă prin înglobare (ingestie) sau holozoică. circulator etc. ulterior ea devenind pozitivă şi realizându-se pe cale trofică (rădăcina aprovizionează tulpina cu apă şi substanţe minerale) şi pe cale hormonală. depozitarea substanţelor de rezervă . corelaţie negativă în timpul germinării seminţelor.se realizează prin intermediul hormonilor produşi de un organ. bacterii.au la bază furnizarea de substanţe nutritive sau concurenţa între organe pentru aceste substanţe (seva brută şi seva elaborată).gimnospermelor şi angiospermelor. dimpotrivă. care conduc la creşterea armonioasă a plantelor.  Regresia facultăţii de sinteză la animale. (biosinteza giberelinelor şi citochininelor. în timp ce aceste tendinţe nu încetează să se perfecţioneze la animale. pornind de la molecule anorganice. nervos. (au la bază relaţii de stimulare sau de concurenţă) şi se pot manifesta: • Între rădăcină şi tulpină. Corelaţiile pot fi pozitive sau negative. în afară de organismele neclorofiliene (ciuperci.  Regresia facultăţii de percepere a excitaţiilor externe (funcţia senzorială) şi de mişcare (funcţia motrice) la plante. cât şi la animale  este puţin exprimată la talofite şi briofite  devine fundamentală la plantele vasculare .duce la îndeplinirea unei prestaţii fiziologice precise atât la plante. asigurând şi rezerva de muguri pentru anul următor.celulele diferenţiate în acelaşi sens se grupează în ţesuturi •Specializarea organelor pentru îndeplinirea anumitor funcţii fiziologice  la plante: absorbţia apei şi a sărurilor minerale dizolvate în ea. toate plantele sunt autotrofe (sunt capabile să sintetizeze.se realizează în special la nivelul organelor subterane. care 6 . La organismele vii se manifestă:  Tendinţa de creştere mult frânată la animale.  la animale se manifestă în legătură cu funcţia lor proprie şi organizarea acestora în „sisteme” (digestiv. ♦ Regnul FUNGI şi regnul ANIMALIA prezintă un tip de nutriţie heterotrofă.  Diferenţa dintre fungi şi animale este dată de:  caracteristicile structurale şi biochimice ale celulelor lor.  Corelaţii genetice. care ating foarte repede talia definitivă. virusuri şi structuri înrudite).  Corelaţii hormonale . ►Corelaţiile reprezintă interacţiuni fiziologice între organe şi ţesuturi. care sunt toate heterotrofe (iau molecule organice preparate din mediul ambiant). Ele se realizează pe mai multe căi:  Corelaţii trofice . în timp ce această tendinţă nu încetează decât odată cu moartea la plante.

1. ci doar cu glicogen. Putere de sinteză mai redusă. iată câteva dintre ele: CELULE VEGETALE Un perete scheletic ce membrana plasmatică (plasmalema). Putere de sinteză importantă. Plastide. seminţe sau organe de depozitare (bulbi. O circulaţie veritabilă. în timp ce la plantele cu germinare epigee acestea stimulează creşterea lor. organe de simţ. 7 . PARTICULARITĂŢI ANATOMO . Un vacuom important. Alimentele şi energia pătrund în general sub forme diferite.http//) vegetale (schemă) de tipul celor de la animale. Fără o veritabilă circulaţie. Mediu intern bine definit. tuberculi. Fără plastide. Fără vacuom sau acesta este slab dezvoltat. Fără incluziuni solide. Fără sistem muscular. Creşterea se realizează prin sporirea cantităţii de citoplasmă. comparativ cu cele animale (fig. mişcări specifice (tropisme. Creşterea generală se realizează prin creşterea treptată a dimensiunilor vacuolelor.4 – Structura celulei eucariote excreţie de tipul : urină. Punctuaţii şi plasmodesme. Heterotrofie generală. doar cu externă structuri galactozil Plasmalema conţine fosfatidil colina şi fosfatidil etanol amina. Nu se elimină substanţe de Fig. 1.FIZIOLOGICE Organismele vegetale prezintă anumite particularităţi anatomo-fiziologice. cu germinare hipogee. tab. ci doar H2O. sistem nervos. 1. ci membrană plasmatică (plasmalemă). fecale. nastii). Autotrofie frecventă. aleuronă şi cristale).1). LA NIVELUL ORGANISMULUI Fără un veritabil mediu intern. Se deplasează cu ajutorul unor organe speciale pentru locomoţie. Plasmalema digliceride.• • • stimulează creşterea tulpini)i. animale (schemă) (d.4.3 – Structura celulei eucariote excreţie (d. Înglobarea hranei. Deplasare redusă. Între organele vegetative aeriene şi fructe. doar o conducere a apei şi a substanţelor dizolvate în ea. Joncţiuni. cotiledoanele inhibă creşterea mugurilor axilari. Alimentele reprezintă totdeauna singura sursă de energie. conţine dublează externă CELULE ANIMALE Fără perete scheletic. Absorbţia substanţelor (apă cu substanţe dizolvate în ea). 1. O2 şi CO2. iar frunzele tinere au efect stimulator asupra creşterii lor. rizomi).1. http//) Sistem muscular.3 şi fig. Se elimină substanţe de Fig. Între frunze şi muguri: frunzele mature manifestă un efect inhibitor asupra creşterii mugurilor axilari. Între muguri şi cotiledoane: la plantele tinere. între care se manifestă o corelaţie trofică negativă (creşterea organelor vegetative aeriene este inhibată de depozitarea substanţelor de rezervă şi invers). sistem nervos şi organe de simţ prezente. Incluziuni solide (granule de amidon. ce reprezintă analoage celor de la plante.

 prezintă fenomen de fototactism. comparativ cu organismul animal (d. 1979 . deşi nu se colorează în albastru cu apa iodată. aşa cum este cazul speciei Euglena viridis (fig. care nu este însă de natură celulozică. (schemă) (d. http//) Euglena gigas (d. acest organit apare.Tabelul 1. Fig.1 – Particularităţi ale organismului vegetal. deci sunt autotrofi.  prezintă stigmă – regiune cu pigmenţi fotosensitivi pentru recepţia luminii. ca un cromoplast fotosensibil. 1. 8 . Raianu.substanţă de rezervă foarte apropiată de amidon.  au un perete scheletic subţire. astfel.6).Structura internă la Euglena sp. 1. protist cu o dimensiune de 50-100 μm. în funcţie de intensitatea acesteia.5 şi fig.1. despre a cărei reprezentanţi se afirmă că aparţin regnului vegetal datorită următoarelor caractere:  prezintă cloroplaste. mişcarea fiind realizată cu ajutorul flagelului.6 http//) Fig.  acumulează paraamilon .5 . 1.modificat) ♦ La nivel unicelular limita între Protofite şi Protozoare este deseori indecisă. ca reacţie de apropiere sau de îndepărtare de sursa de lumină.

Modul în care se modifică parametrii de mediu. deoarece dacă răspunsul nu este prompt. Euglena viridis devine în mod ireversibil incoloră şi deci heterotrofă. transformă substanţele asimilate şi energia în procesul de metabolism Forma celulelor vegetale este foarte diferită: • sferică . denumit Protiste. • poliedrică-izodiametrică. formă): • este rezultatul influenţei condiţiilor de viaţă de care beneficiază celulele în cadrul ţesutului din care fac parte • corespunde funcţiei fiziologice ale celulelor în ţesutul respectiv 9 . unele ţesuturi absorbante şi secretoare (laticiferele) Dimensiunile celulelor vegetale: valorile medii 10 . comparativ cu organismul animal.Existenţa flagelului. ELEMENTE DE CITOFIZIOLOGIE VEGETALĂ Fiziologia celulară (citofiziologia) • studiază fenomenele vieţii ce se petrec în interiorul celu în materia vie celulară • Celula posedă toate însuşirile unui organism lei toate manifestările vitale au loc viu. plantele superioare sunt supuse unor condiţii de mediu aflate într-o continuă schimbare.ţesutul meristematic din vârfurile de creştere ale rădăcinii şi tulpinii. Cultivată într-un mediu bogat în streptomicină.100 μm • 10 μm . s-a creat între Protofite şi Protozoare un grup aparte. Întrebări: • Ce sunt corelaţiile şi specializările? (exemplificaţi). • fuziformă . apropiată de cea sferică . particularităţile organismului vegetal. ele trebuie sa aibă o reactivitate crescută faţă de aceste condiţii. Pentru a supravieţui. plantele trebuie să răspundă rapid la aceste modificări ale factorilor externi. • Enumeraţi câteva caracteristici ale speciei Euglena viridis. Temă: Prezentaţi succint.  În alte cazuri răspunsul permite o oarecare întârziere: planta poate percepe factorul modificat (lungimea nopţii în creştere. pe baza bibliografiei propuse. Asemenea tipuri incolore de Euglena se cunosc şi în stare naturală. de exemplu) şi are timp suficient pentru a se pregăti pentru transformările majore care vor urma. Morfologia externă (mărime. ♦La rândul lor. ea face schimb permanent de substanţe cu mediul în care trăieşte. planta riscă să moară. 2. afectează creşterea plantelor într-un mod foarte diferit:  În anumite cazuri. ce conferă mobilitate celulei.50 cm (fibrele liberiene) • mai mulţi metri (laticiferele nearticulate de la unele specii din familia Euphorbiaceae). mecanice. pentru a se evita încadrarea formelor intermediare într-un regn sau altul.la bacterii (coci). care ne îndreptăţesc să considerăm că aceasta aparţine regnului vegetal.celulele din ţesuturile conducătoare. fiind clasate printre Protozoare.1) este un sistem termodinamic deschis. sub denumirea se Astazis. dacă se face abstracţie de peretele scheletic. Dovezi: • existenţa organismelor monocelulare • culturi de celule “in vitro” refacerea plantelor întregi. De aceea. precum şi intensitatea acestor variaţii. pornindu-se de la o singură celulă sau de la un fragment minuscul de ţesut Celula ( fig.celulele din ţesuturile liberiene • tubulară . nu este considerată un argument pentru apartenenţa speciei la regnul animal. capabil să ducă o viaţă independentă. astfel încât apare acum ca aparţinând protozoarelor.

cu clorofilă "a" şi ficocianină în stare difuză (structuri şi pigmenţii implicaţi în procesul de fotosinteză). Buchanan. datorită diferenţierii macro. În celula vegetală matură: • vacuolele sau vacuola unică. • "o distribuire a funcţiilor". în care sunt incluse organitele celulare. aflându-se în stare fluidă şi în neîntreruptă mişcare. microtubulii etc.şi microstructurilor celulare. • este constituită din proteine hidrofile. mitocondrii. Plasmalema: • controlează activitatea celulei.ca organism elementar . • este acoperită cu o membrană citoplasmatică (plasmalemă).cu 3. lipoproteică. 10 . Celula eucariotă: • este de câteva ori mai mare. • este componenta esenţială a celulelor vii. acizi nucleici etc.Celula procariotă: • a apărut .. fosfolipide. din care probabil a provenit. ca şi plasmalema. implicit. • incluziuni solide (granule de aleuronă. mitocondriile etc. • marea varietate de proteine din citoplasmă determină funcţii metabolice şi enzimatice caracteristice. observabile la microscopul optic. • comunică cu protoplasma celulelor învecinate prin plasmodesme (fire protoplasmatice). plastidele. ce imprimă specificitate. • la acest nivel 500-1000 reacţii biochimice.4 miliarde de ani în urmă.a. • la cianobacterii . • nu conţine organite bine diferenţiate (nucleu. compoziţie chimică cantitativă şi prin gradul diferit de permeabilitate.1 .Celulă din mezofilul foliar prezentând principalele sisteme membranare şi peretele celular (d. 2000) Tonoplastul: • înconjură vacuolele celulelor vegetale. • constă din: citoplasmă cu: • organite celulare: nucleul. • este o membrană plasmatică de tip biologic.). • structuri submicroscopice: aparatul Golgi. sub formă de inel). cu suc celular. comparativ cu celula procariotă. granule de amidon ş.membrane sub formă de inele. minerali. • se deosebeşte de plasmalemă prin structură. • conţinutul celulei constă din citoplasmă densă şi o regiune nucleară traversată de macromolecula de ADN. absorbţia şi excreţia unor substanţe. celula vegetală dispune şi de perete o anvelopă celulară (de natură celulozică) Protoplasma: • sediul celor mai importante procese vitale. • conţine ribozomi . prin schimb ionic. • coagularea sa determină încetarea manifestărilor vitale şi. 2.organite răspunzătoare de sinteza proteinelor.5 . • creşterea cantităţii de ADN creşterea şi perfecţionarea unei arhitecturi complet noi de distribuire a materialului ereditar. cloroplaste etc. • rol important în nutriţia celulei cu ioni Fig. reticulul endoplasmatic. Citoplasma: • este masa fundamentală a protoplasmei vii. • o organizare mult mai complexă decât celula procariotă. ribozomii. • informaţia genetică este inclusă în unicul cromozom (un lanţ de macromolecule de ADN.). moartea celulei.

neted se formează hidraţi de  În membranele R. ROBINSON şi R. aparat Golgi 9. Funcţia fiziologică principală a ribozomilor este legată de participarea lor în procesul de sinteză a proteinelor:  Ribozomii liberi participă la sinteza proteinelor implicate în procesul de diferenţiere celulară. cisternele aparatului Golgi (d. 2. enzime. 2. por nuclear 3. reticul endoplasmatic şi aparat Golgi. în interiorul cloroplastelor şi al mitocondriilor sau chiar se află liberi în citoplasmă. reticul endoplasmatic neted 5. Fig. Aparatul Golgi (fig. 1.2 .  Ribozomii aderenţi la membranele R.) (fig.Aparatul Golgi: 7. faţa Trans al aparatului Golgi 11. 2. granular se formează proteine. • sunt răspândiţi în toată celula (în citoplasmă): la suprafaţa nucleului. cât şi în cele animale dar lipsesc la bacterii. Din punct de vedere funcţional. http//) Ribozomii (fig. vezicule de transport 8. PALADE în 1953 în omogenatele hepatice şi în ultrasecţiuni celulare şi de către E.3 . Fig.Nucleu celular. 2. elementare. nucleu 2. E. BROWN în celulele rădăcinii de bob. cu dimensiuni de 150-300 Å.4): • sunt particule ultrastructurale de natură ribonucleoproteică.3): Este alcătuit din unităţi morfologice denumite dictiozomi .E. terpenoizi.  În membranele R. cisterne. la sinteza unor proteine cu funcţii specifice. vezicule de transport 8. lipo-proteice.E.2): • • este un sistem complex de cavităţi (sacule. formate din 2-10 sacule sau cisterne.E. faţa Cis a aparatului Golgi 10. • au fost evidenţiaţi de savantul român G. cu aspect de discuri suprapuse. aproximativ circulare. 2. E. carbon. precum şi la sinteza enzimelor proteolitice. • sunt prezenţi atât în celulele vegetale. proteine transportate 7. vezicule sau tubuli ori canalicule fin ramificate şi anastomozate sau un sistem de "cisterne" turtite şi lăţite în celulele mai vârstnice) localizate în hialoplasmă.5): • sunt cunoscuţi ca principalii centri energetici (de respiraţie) ai celulei. faţa Cis a aparatului Golgi 10. asemănătoare ca structură cu plasmalema. aparat Golgi 9. 2. Condriozomii (fig. faţa Trans al aparatului Golgi 11. cisternele aparatului Golgi (d. lipsiţi de membrană. aparatul Golgi este legat de activitatea secretoare a protoplasmei. ribozom aflat pe RE rugos 6.Reticulul endoplasmatic (R. lipide. unite la centru. substanţe necesare procesului de sinteză a produşilor de tipul polizaharidelor din componenţa peretelui celular etc. de tip rugos sau pe faţa externă a membranei nucleare sunt implicaţi în procesele de sinteză a proteinelor destinate secreţiei celulare. http//) 11 . reticul endoplasmatic rugos 4. se delimitează de citosol prin membrane simple.formaţiuni lamelare.

T. cu care se pare că vin chiar în contact.  reprezintă deci "uzina biochimică (energetică)" a celulei.7 . prin procesul de β . • totalitatea plastidelor incluse în citoplasma celulei formează plastidomul celular. http//) proces ce furnizează energia necesară transformărilor metabolice.4 – Alcătuirea unui ribozom (d. 2. • reprezintă principalul organit celular în care are loc biodegradarea acizilor graşi. A.Schema alcătuirii unui (izocitrat liaza şi malat sintetaza) ce participă la peroxizom (d. Alcătuirea unui ribozom Rol fiziologic:  acumulează cele mai mari cantităţi de A.8. atât în celulele mezofilului plantelor. Lizozomii (fig.9): 12 . din celulă. asemănătoare cu plasmalema. • sunt dispuşi frecvent alături de cloroplaste. http//) Fig. • conţin enzime specifice ciclului acidului glioxilic Fig. Fig. 2.Alcătuirea unei mitocondrii (d.  cloroplastele . Funcţia peroxizomilor: intervin în procesul de respiraţie celulară. SCHIMPER (1883) – clasifică. • sunt bogaţi în enzime. cu o membrană lipo-proteică simplă. Glioxizomii: • îşi manifestă activitatea în momentul germinării seminţelor bogate în grăsimi. în special hidrolaze acide. • lipsesc din celulele animale.• numărul lor într-o celulă este proporţional cu intensitatea metabolismului acesteia. unele cianobacterii şi bacterii. 2.7): • se întâlnesc în număr mare în celulele mezofilului foliar. 2. Fig. 2.P. în procesul de germinare al seminţelor.oxidare. în care se eliberează energia incorporată în substanţele energetice de natură organică (în etapa finală a ciclului Krebs). Plastidele: • sunt organite permanente de mare importanţă pentru celula vegetală. 2. 2.plastide colorate (alte culori decât verde) Cloroplastele (fig. prin glicoliza inversă (gluconeogeneza). • intervin în hidroliza substanţelor de rezervă din celulele endospermului. în funcţie de culoarea lor plastidele în:  leucoplastele . http//) Peroxizomii (fig.5 .plastide verzi  cromoplastele (sau carotenoplastele) . cât şi în celulele ficatului şi rinichiului la mamifere (peroxidaza şi catalaza conţinute scindează H2O2 în O şi H2O). http//) procesul de transformare a grăsimilor în glucide. unele macroorganisme (ciuperci şi chiar plante superioare). 2.6 .Lizozom aspect general (d.plastide incolore.  constituie sediul fenomenului de oxidare a metaboliţilor.6): • sunt organite citoplasmatice sferice sau ovoidale.

2. devenind simbionte intracelulare.10 . Ultrastructura (fig. granule de amidon.roşu etc. http//) Fig. picături lipidice în ea.Aspect microscopic al cloroplastelor “in vivo” (d. datorită ADN-ului propriu. 2. cu un conţinut mai mare în clorofilă.10): • anvelopa plastidială . http//) Rol fiziologic:  Cloroplastele reprezintă sediul sintezei primare a substanţelor organice în procesul de fotosinteză şi au o anumită autonomie în interiorul celulei.Alcătuirea unui cloroplast (d. • sistemul de lamele. au conferit celulelor capacitatea de fotosinteză ("Teoria Serială a Endosimbiozei").portocaliu. 2. devenind simbionte intracelulare. licopenul . portocaliu.ce constituie substanţa fundamentală cu ribozomi. Fig.• • • organite specializate.  Au aspect microscopic (microscopul optic) de grăuncioare verzi ovoidale. cloroplastele au fost bacterii fotosintetizante care.  Conform părerii unor cercetători. au conferit celulelor capacitatea de fotosinteză ("Teoria Serială a Endosimbiozei"). comparativ cu indivizii crescuţi în lumină intensă. cloroplastele au fost bacterii fotosintetizante care. roşu sau în nuanţe intermediare (prezenţa în stroma lor a unor pigmenţi din grupa carotenoizilor: carotenul . http//) Fig.8 . frunzelor sau unor rădăcini. turtite.formată din două membrane elementare. Cromoplastele (fig.12 .9 .11. 2. • culori specifice petalelor florilor. uneori au aspect de halteră. cu rol în procesul de fotosinteză.11 .  Mărime relativ constantă pentru acelaşi tip celular.  Cloroplastele reprezintă sediul sintezei primare a substanţelor organice în procesul de fotosinteză şi au o anumită autonomie în interiorul celulei. • incluziuni reprezentate prin globule lipidice şi granule de amidon. fructelor. ADN. 2.  Conform părerii unor cercetători. răspândite în toată masa citoplasmei.Aspectul cromoplastelor “in vivo” (d.12): • au o structură asemănătoare cu cea a cloroplastelor. separate de un spaţiu clar. 2. Fig. • stroma sau matricea . xantofila galbenă. Fig.Aspect general al unui cromoplast (d.Aspect  Apar deosebiri sexuale. 2.). genetice al unui sau ecologice: mult mai mari la general cloroplast (d. http//) plantele de umbră. http//) 13 . datorită ADN-ului propriu. prezente doar în celulele vegetale. • sunt colorate în galben. 2.

• Fig. Forma şi distribuţia vacuolelor în celulă variază funcţie de: • starea fiziologică a celulei.15 .Posibila interconversie a plastidelor la plante (d. 2. • proteoplastele (depozitează proteine). În procesul creşterii şi dezvoltării celulei vegetale se observă formarea de vacuole mari rezultate din contopirea vacuolelor mici.13 . 2.  în algele diatomee marine. neindividualizat strict. tuberculi. după o colorare cu coloranţi vitali. Cuprind: • amiloplastele (depozitează amidonul) (fig. Celulele meristematice: • sunt lipsite de o vacuolă unică şi voluminoasă. 14 . Rolul fundamental al nucleului în viaţa celulei este de a transmite caracterele ereditare în timpul diviziunii celulare şi de a coordona funcţiile vitale ale Fig.14). http//) acesteia.13). iar celulele cu nucleu bine individualizat se numesc eucariote. 2. 2. http//) Nucleul (fig.  seminţe.  citoplasma sporilor şi a gameţilor femeli. 2. Vacuola (fig.14 .Aspectul amiloplastelor în tuberculul de cartof (d. 2.  la plantele superioare adaptate la parazitism (au pierdut proprietatea de fotosinteză). plină cu suc vacuolar.Leucoplastele: • sunt plastide incolore. Sub influenţa luminii formează structuri tilacoidice şi să capătă culoarea verde (fig. • se întâlnesc în:  celulele meristematice. 2.15):  Este un component prezent permanent în toate celulele vegetale şi animale. • oleoplastele (depozitează substanţe grase). http//) Fig. vizibile doar la microscopul electronic.  majoritatea organelor incolore la angiosperme. • vacuolele apar foarte mici.16): Este o componentă nevie a celulei.Alcătuirea nucleului celular (d. se numesc procariote. vizibilă la microscopul fotonic.  Celulele care au nucleu difuz. rădăcini. deosebit de important pentru celula vegetală adultă.

stadiul de plasmoliză avansată (concavă). precum şi ieşirea apei din celulă (plasmoliza celulară). .  Peretele celular este un constituent solid. tipul celular.  Celulele „nude” . 15 .• • • vârsta celulei. • permite creşterea celulei şi schimbul de gaze şi de substanţe nutritive cu celulele învecinate.Vacuola unei acţiunea diferiţilor factori de mediu (ex: vacuola mare a unor celule Fig.celulă turgescentă. C . Strasburgher. cu o elasticitate limitată. care generează presiunea osmotică şi potenţialul de membrană. permiţând intrarea apei cu substanţe macro.17). motiv pentru care se numeşte şi perete scheletic. conferind indivizilor vegetali o rigiditate mai mare. • rol de protecţie a protoplasmei.şi micromoleculare în celulă. cu rol important în turgescenţa şi în stabilitatea celulei (fig. căptuşit la interior de plasmalemă. Apariţia filogenetică a vacuolelor a format mecanisme ce reglează şi determină turgescenţa. relativ rigid. B .zoosporii şi gameţii (celulele reproducătoare de la plantele inferioare) celule lipsite de un perete celulozic. 2. al organului din care face parte ţesutul sau chiar al întregului organism. Rolul fiziologic al vacuolelor:  Depozitarea substanţelor osmotic active (ioni. 2. 2. Rol fiziologic: • este permeabil pentru apă şi se îmbibă cu aceasta. Vacuola se reprezintă deci.16 adulte aflată în vegetale celulelor epidermice înţepate de insecte formează multe stare de turgescenţă (d.stadiul de plasmoliză incipientă.  Majoritatea celulelor vegetale au perete celulozic rezistent. 1998) Peretele celular:  Este un constituent neviu şi un caracter esenţial de diferenţiere a celulei vegetale de celula animală. ▪ Modificarea turgescenţei vacuolei determină mişcările de închidere şi deschidere a stomatelor şi mişcările unor organe ale plantelor (nastii). • aport mecanic (susţinerea formei celulei).  Totalitatea pereţilor celulozici dintr-un ţesut o reţea densă de lamele sau fibre ce alcătuiesc un schelet al ţesutului respectiv. în celula vegetală. http//) vacuole mici) . Turgescenţa reprezintă o achiziţie importantă în evoluţia plantelor. (cucerirea uscatului). un adevărat osmometru.stadiul de deplasmoliză (d. glucide solubile. Apariţia vacuolei face posibilă crearea în interiorul celulei vegetale a unui mediu apos cu o compoziţie specifică. acizi organici etc).17 Reprezentarea schematică a gradului de aprovizionare cu apă a celulei vegetale: A . D . Fig. deosebită de cea a mediului extern.

Întrebări: • Care sunt funcţiile peretelui celular şi cum se mai numeşte acesta la celula vegetală? (motivaţi denumirea). zona perişorilor absorbanţi 16 . Între aceste procese există o strânsă legătură. un sistem radicular dezvoltat. Temă: Prezentaţi succint. cea mai mare cantitate de apă se află în stare lichidă. în lacune aerifere. În condiţiile unui regim de apă normal. Pentru asigurarea acestei stări plantele superioare posedă. absorbţia se face şi prin faţa inferioară a frunzelor. talofite terestre. uneori. REGIMUL HIDRIC AL PLANTELOR Prezenţa apei. transportul ei în plantă şi eliminarea acesteia în mediul extern. Absorbţia apei de către plante Procesul de absorbţie a apei decurge în strânsă dependenţă de factorii de mediu şi se realizează diferenţiat. • Plantele vasculare – prezintă rădăcini. 2. în vase conducătoare şi. un sistem de vase conducătoare capabile să transporte apa absorbită şi un ţesut protector adecvat.de obicei – şi vapori de apă. La nivelul sistemului radicular rolul diferitelor zone ale rădăcinii în absorbţia apei a fost stabilit cu precizie cu ajutorul micropotometrelor. iar celulele se află în stare de turgescenţă normală. ca de altfel. Aceste plante pot absorbi apă şi prin părţile nesuberificate ale organelor lor supraterane. rolul primar al rădăcinii a fost acela de fixare. întro cantitate mult mai mică şi. separat. pe baza bibliografiei propuse. absorb apa prin întreaga suprafaţă a corpului. găsindu-se abundent în celule. Conform părerii lui W. În aceste lacune şi în meaturi se găsesc . principalele caracteristici funcţionale ale celulei vegetale. unele specii submerse au rădăcini reduse şi lipsite de perişori absorbanţi sau sunt lipsite chiar de rădăcini. • La plantele de apă cu frunze natante. în echilibru cu apa liberă din plantă. În procesul de absorbţie a apei şi a substanţelor minerale sunt active numai rădăcinile tinere. PFEFFER. care evită eliminarea excesivă a apei din corpul acestora. în majoritatea lor. din cele patru zone distincte ale rădăcinii. Ulterior. de la care pleacă o reţea de ţesuturi conducătoare. realizând ancorarea solidă a plantei în sol. ca organe de fixare şi de absorbţie a apei cu sărurile minerale. rădăcina a căpătat şi funcţia de absorbţie a apei şi a substanţelor minerale. pe toată planeta noastră. ce absoarbe cantitatea de apă necesară din sol. aceste procese sunt în echilibru. Ele sunt lipsite de cuticulă şi suber şi prezintă frunze fin divizate sau foarte subţiri. Regimul hidric (de apă) al plantelor reprezintă ansamblul proceselor de absorbţie a apei din mediu de către plantă. in acelaşi timp. creşterea şi dezvoltarea plantelor. briofite. Absorbţia apei prin rădăcini Filogenetic vorbind. pe specii de plante. lipsită de cuticulă. În corpul plantelor. • Lichenii absorb apa prin rizine iar muşchii prin rizoizi. reprezintă un factor esenţial pentru supravieţuirea. • Enumeraţi organitele citoplasmatice vii şi. într-o cantitate suficientă. • Plantele nevasculare – criptogame unicelulare. • Plantele submerse – talofite şi cormofite – absorb apa prin toată suprafaţa corpului. organitele citoplasmatice nevii din structura celulei vegetale. existenţi însă.

cu o durată de viaţă de 7-10 zile. realizează un contact intim cu particulele solului. iar activitatea vitală a rădăcinii contribuie într-o măsură redusă la absorbţia apei.1). 3. fenomen deosebit de important în absorbţia apei  pot fi înlocuiţi cu hife de ciuperci (micorize) la plante lemnoase şi ierboase (90% din totalul plantelor superioare) .  prin gelificare. dat fiind faptul că în această zonă lipsesc ţesuturile conducătoare.este cea mai activă în acest proces. iar aici există doar o uşoară deplasare a ei prin imbibiţia membranelor. Absorbţia activă a apei nu depinde de transpiraţie. cu o vacuolă mare. 3. comparativ cu sucul vacuolar al celulei absorbante şi poate fi 17 . 3. care variază în cursul zilei funcţie de influenţa diverşilor factori externi. mai numeroşi la plantele ierboase. capabile să vehiculeze apa. Absorbţia pasivă a apei – este determinată de procesul de transpiraţie. practic.  la plantele crescute în sol foarte uscat suberificarea începe curând. 3. astfel că rămân crăpături ce pot Fig.2) se explică prin :  numărul mare al perilor pe unitate de suprafaţă (200-420/mm2. mai departe. În acest caz rolul predominant în absorbţia radiculară a apei revine transpiraţiei. http//) apă şi gaze. o absorbţie nulă (fig. cu pereţii celulari foarte Fig. zona piliferă a rădăcinii (scheme) (d. comparativ cu cele lemnoase). care creează un deficit de saturaţie îndeosebi la nivelul frunzelor. lipsiţi de cuticulă (foarte permeabil pentru apă). Absorbţia pasivă a apei are loc în cea mai mare parte a perioadei de vegetaţie. care devine. caloză şi substanţe http//) pectice. zona netedă este puţin activă. Din mezofil.1 – Secţiune longitudinală prin vârful unei rădăcini la dicotiledonate lua aspectul unor veritabile lenticele. ● Absorbţia foarte intensă a apei prin zona perişorilor absorbanţi (fig. ● În zona aspră:  apa poate fi absorbită de către plantele tinere. Mecanismul absorbţiei radiculare a apei Absorbţia apei prin rădăcini este realizată prin două mecanisme: pasiv şi active. astfel. permeabile pentru (d. rădăcina participă substanţial în acest proces prin energia metabolică proprie. Fenomenul are loc prin mecanisme osmotice numai atunci când soluţia externă este hipotonică.  fiecare păr absorbant este o celulă vie mult alungită. la care celulele externe nu au încă membrana suberificată. pe seama zonei pilifere. forţa de sucţiune determină absorbţia apei din vasele de lemn ale nervurilor şi.  diferenţierea funcţională a celulelor şi numărul mare de peri realizează o suprafaţă de contact foarte mare cu soluţia solului.  procesul de suberificare din stadiul adult al plantei nu este totdeauna total. La nivelul vârfului rădăcinii probabil că absorbţia nu are loc.2 . unde se măreşte forţa de sucţiune. ce conţin în loc de celuloză. fapt ce asigură. foarte scurtă. iar piloriza şi zona aspră au. astfel. până la perişorii absorbanţi.Secţiuni transversale prin subţiri. planta preluând din sol apa ce este reţinută cu forţe de până la 15 atmosfere. Tocmai acest deficit al presiunii de difuziune determină absorbţia apei prin perişori şi direcţionarea ei către vasele de lemn. cu condiţia ca soluţia externă a solului să fie hipotonică. menţinerea tuturor celulelor în stare normală de turgescenţă. deficitul iniţial se transmite descendent.

Emisia apei de către plantă Concomitent cu absorbţia şi circulaţia apei are loc şi eliminarea ei în atmosfera înconjurătoare. ce asigură în permanenţă turgescenţa tuturor celulelor.demonstrat prin folosirea potometrelor. până creşte valoarea forţei de sucţiune şi de aici este împinsă în vasele de lemn. frunzele transpiră cu cea mai mare intensitate. Procesul este realizat la nivelul tuturor organelor aeriene. de altfel. o adaptare structurală la mediu. Absorbţia activă are rol important primăvara devreme. Grosimea ei poate influenţa foarte mult transpiraţia cuticulară şi reprezintă.4) şi. care protejează celulele aflate în contact direct cu atmosfera externă. Pe această cale apa este absorbită până la endodermă. prin transpiraţie şi. 3. absorbţii şi circulaţii a apei active în plantă. În mod curent plantele emit apa sub formă de vapori. Astfel este menţinut curentul ascendent al sevei brute. prin gutaţie. dar mai ales la nivelul frunzelor. După oscilaţiile conţinutului lor în apă. Absorbţia apei se realizează prin cuticula celulelor epidermice.5). A. datorită particularităţilor lor structurale şi funcţionale: • au o suprafaţă mare de contact cu atmosfera şi un mare număr de stomate. după starea fiziologică a celulelor şi după forţelor care reţin apa în ele. sub formă lichidă. Prin cuticula epidermei şi prin suber acest plante elimină cantităţi relativ mici de vapori de apă. de exemplu. la care pierderea apei are loc prin organele aeriene. În timpul zilei. 3. în prezenţa luminii. Absorbţia apei la nivel foliar devine importantă abia atunci când o parte din organul aerian este scufundat în apă. În asemenea condiţii rădăcinile absorb din sol apa ce este reţinută cu forţe mai mici de 2 atmosfere.care după conţinutul lor în apă sunt homeohidre.  Plantele inferioare uni .sau pluricelulare. Plantele ierboase de talie mică pot valorifica pe această cale o parte din apa de precipiaţii şi apa de condensare (roua). pe faţa inferioară a limbului frunzei. Lenticelele nu execută mişcări de închidere şi de 18 . pentru ca întreaga frunză să-şi recapete turgescenţa. Dintre organele aeriene. Absorbţia apei prin organele aeriene Frunzele absorb intens apa datorită particularităţilor lor anatomice. O mică parte a apei este eliminată şi la nivelul lenticelelor (fig. prin traversarea cuticulei (fig. 3. timp de câteva săptămâni. în mod deosebit. uneori. unde cuticula este mai subţire şi mai permeabilă pentru apă. fiind mai intensă în imediata vecinătate a nervurilor şi. Ea este demonstrată de lăcrimarea plantelor în caz de tăieri de întreţinere (viţa–de-vie) şi de gutaţie şi este specifică plantelor din regiuni umede.6).  La plantele vasculare . ce vin în contact direct cu atmosfera. 3. ca şi plantele nevasculare. ce acoperă ramurile şi tulpinile plantelor lemnoase. elimină vaporii de apă prin toate celulele ce vin în contact cu atmosfera. Eliminarea vaporilor de apă are loc mai ales prin ostiolele stomatelor (fig. transpiraţia se realizează prin întreaga lor suprafaţă externă şi internă ce vine în contact cu aerul înconjurător. ca o singură foliolă a unei frunze compuse de salcâm să fie scufundată în apă. fapt ce permite un schimb gazos intens. la plante cărora li s-au îndepărtat tulpina şi frunzele. • mezofilul este de grosime redusă. până la formarea noilor frunze. propriu numai plantelor terestre. cu numeroase spaţii intercelulare – fapt ce permite realizarea unei activităţi fotosintetice intense. stomatele se deschid larg. aceste plante sunt poikilohidre. transpiraţia lor este mai mult sau mai puţin intensă. care corespund local unei lipse de coeziune între celulele suberificate.3. în mod accesoriu. apa fiind eliminată sub formă de vapori. unei transpiraţii. Este suficient. TRANSPIRAŢIA Este procesul fiziologic de eliminare a apei în stare gazoasă (vapori).

Deci. la care stomatele http//) se află situate la un nivel superior. De aceea transpiraţia a fost calificată de către savantul rus K. parţial.Stomată – majoritatea închidere al stomatelor(d. Nerium oleander. deoarece diametrul ostiolelor la care începe reducerea transpiraţiei este mai mare decât cel care determină reducerea difiziunii CO2 şi O2. temperatura corpului lor nu depăşeşte. temperatura aerului înconjurător. ca urmare transpiraţia prin ele este de neevitat şi poate fi considerată ca "un rău necesar". GUTAŢIA 19 . cresc intens. eficace între anumite limite. În astfel de situaţii plantele se deshidratează puternic şi pot pieri. prin acesta. Plantele submerse. cum sunt de exemplu la Hevea brasiliensis. procesul de transpiraţie este mult mai redus ca intensitate la acele plante la care stomatele se află în mezofil.3.Mecanismul de deschidere şi Fig. specii de Dianthus etc. ca la speciile din familia Ccucurbitaceae. datorită transpiraţiei intense. stomatele se află http//) la Fig.4 . absorbţia radiculară a apei.  Asigură răcirea organelor vegetale. în timpul amiezilor de vară. Poziţia stomatelor este. după cum afirma savantul rus K. de obicei.6 . TIMIREAZEV. A. la plantele din plin soare. Utricularia vulgaris etc.  În timpul coacerii fructelor uscate şi a seminţelor. de asemeni. ceea ce permite plantelor să economisească energie şi să realizeze o activitate metabolică la nivel normal. în strânsă legătură cu regimul hidric al plantei. TIMIRIAZEV ca fiind "un rău necesar". apa eliminată prin transpiraţie provine. 3. Acest tip de transpiraţie poate juca totuşi un anumit rol în împiedicarea supraîncălzirii excesive a plantelor în zilele toride de vară. 3. aşezate în cripte. rămân fără efect. Uneori transpiraţia poate deveni nocivă.  Favorizează schimburile de O2 şi CO2 prin ostiolele stomatelor. deoarece evaporarea unui gram de apă absoarbe 537 calorii. http//) imagine la microscopul plantelor electronic de baleaj (d. ca urmare a bunei hidratări a ţesuturilor şi aprovizionării lor cu elementele nutriţiei minerale. când mecanismele reglatoare. sub nivelule celulelor epidermice. transpiraţia prin prin stomate (schemă) (d. îndeplinind un rol termoreglator.3 . din aceste organe. Reglarea stomatică a transpiraţiei poate avea însă loc fără ca schimburile respiratorii şi fotosintetice de O2 şi CO2 să fie afectate.A. 3.deschidere a spaţiilor lor intercelulare. Rolul transpiraţiei în viaţa plantelor Transpiraţia prezintă o deosebită importanţă în viaţa plantelor prin faptul că: Determină urcarea sevei brute prin apelul foliar şi uşurează. comparativ cu celulele epidermice şi anume în vârful unei ridicături.5 .Transpiraţia cuticulară şi transpiraţia epidermice. Ficus elastica. stomate este mai intensă la unele higrofite. ceea ce uşurează şi accelereză coacerea lor.Alcătuirea unei lenticele(d. În schimb.  B. cum sunt Elodea canadensis. La Fig. plantele care transpiră mai intens au o fotosinteză mai activă şi cresc mai repede. http//) acelaşi nivel cu celulele Fig. Ca urmare. deşi la ele transpiraţia nu are loc. În comparaţie cu acestea. la Anemonae nemorosa etc.

prezentând căile de realizare şi importanţa fenomenelor astfel discutate în viaţa plantelor. 3. Apare astfel un dezechilibru între absorbţia radiculară. frunzele de fasole gutează prin toată suprafaţa lor. comparativ cu cea a aerului determină absorbţia unei cantităţi mari de apă. formele de eliminare a apei din plante. Temă: Prezentaţi comparativ. Temperatura mai ridicată a solului. • Câte tipuri de frunze cunoaşteţi. 3. fiind prezentă atât la plantele inferioare – de exemplu la ciuperci: Pilobolus. grăsimi. Substanţele nutritive absorbite din mediu pot fi minerale şi organice. spre deosebire de rouă. în special la plantele 1982) submerse. Penicillium . Prin gutaţie este evitată asfixierea celulelor. Surplusul de apă din corpul plantelor este eliminat sub formă de picături. În lumea vegetală gutaţia apare la peste 300 genuri de plante din 115 familii. pe baza bibliografiei propuse. precum şi excesului de apă ş de săruri ce ar putea gutaţie prin vârfurile la plantule de duce la intoxicarea celulelor. 3. iar ansamblul transformărilor la care sunt supuse acestea. eliminarea unor substanţe inutile produse de Fig. NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR Aprovizionarea plantelor cu substanţe anorganice şi organice este cunoscută sub denumirea de nutriţie. În aceste nopţi atmosfera este saturată cu vapori de apă şi se reduce simţitor intensitatea transpiraţiei. ce decurge intens noaptea şi transpiraţia redusă din aer (frânată pe lângă umiditate relativă a aerului mai crescută şi de închiderea stomatelor prin reacţie fotoactivă). pentru sinteza materiei organice proprii. din care sunt capabile să sintetizeze substanţe organice. lasă un reziduu alb prin evaporare.Este fenomenul de eliminare a apei din corpul plantelor sub formă de picături.cât şi la plantele superioare. Milică şi colab.Gutaţia catabolism.8 . pe suprafaţa frunzelor. asigură menţinerea echilibrului limbului la căpşun (B) dintre apa absorbită şi cea eliminată. proteine. gutaţia reduce presiunea limbului la Zea mays grâu (d.7 – Tipuri de Fig. constituie asimilaţia – latură a proceselor metabolice. La frunzele gramineelor acestea se găsesc de obicei la vârful lor. Rolul nutriţiei constă în asigurarea unor substanţe constitutive (cum sunt cele ale protoplasmei. ca urmare. Apa gutată nu este pură şi. capabile să producă energia necesară proceselor vieţii: hidraţi de carbon. pereţilor celulari) şi în formarea de substanţe energetice. este favorizată. precum şi transportul apei (d. inclusiv denumirea proceselor fiziologice implicate). de asemeni. 4.. precedate de zile călduroase. ce s-ar produce prin inundarea spaţiilor intercelulare. În regiunile noastre plantele elimină prin gutaţie cantităţi mici de apă. Fragaria (fig. Ea apare mai ales în nopţile reci. cum este cazul la Alchemilla. 20 . la frunzele dinţate – la vârful dinţilor.8). deoarece organele de gutaţie sunt răspândite pe întreaga suprafaţă foliară. Întrebări: • Care sunt principalele căi de pătrundere a apei în corpul plantelor ? dar de ieşire a acesteia din plante ? (precizaţi şi formele de eliminare a apei. în funcţie de modul de aranjare al stomatelor pe limbul acestora (prezentaţi exemple pentru fiecare categorie). numite hidatode sau căi pentru apă. şi a substanţelor minerale în corpul plantei.7. unde se găsesc organele de gutaţie. Plantele verzi absorb exclusiv sau aproape exclusiv substanţe anorganice. • Unde pot fi aşezate hidatodele la nivel foliar ? (daţi exemple). fenomenul fiind întâlnit mai ales în sere. http//) (A) şi pe marginile hidrostatică din vasele de lemn. 3. La plantele superioare gutaţia este localizată în anumite porţiuni ale plantelor.

provenite din mediul extern. Absorbţia prin frunze O parte a substanţelor minerale absorbită prin frunze este asimilată în ţesuturile acestora. suprafaţa şi modul de aşezare a acestora. neosmotică sau adenoidă. Restul plantelor lipsite de pigmenţi asimilator sunt heterotrofe şi sun incapabile să sintetizeze substanţe organice din cele minerale. fiecare cu mecanisme. fiind condiţionată de permeabilitatea plasmei celulare. de exemplu. într-o concentraţie care depăşeşte cu mult concentraţia din mediul extern. în mod activ. Aici intră şi unele grupe de bacterii lipsite de pigmenţi asimilatori: bacteriile chemosintetizante. prin frunze. În aceste procese materia vie cheltuieşte energia rezultată în respiraţie şi participă deci. Pătrunderea sau ieşirea substanţelor este decisă de gradienţii de concentraţie. La plantele acvatice submerse absorbţia se realizează.Din această cauză plantele verzi se numesc şi autotrofe. unde participă în diferite procese ale metabolismului. iar în procesul de acumulare a sărurilor minerale. plantele manifestă o selectivitate pentru ioni (sunt. necesităţile cantitative diferă de la un grup de plante la altul. probabil. utilizând pentru consumul propriu. În aceste procese intervin. Absorbţia sărurilor minerale se caracterizează prin acumularea acestora în sucul celular. iar o altă parte (mai mică) este vehiculată spre rădăcini. atât pentru curentul de apă. comparativ cu cei de Na+). substanţe organice existente în mediul lor de viaţă. iar această varietate imensă a nivelului necesităţilor minerale formează baza explicării sensibilităţii unora dintre plante şi toleranţa altora faţă de diferite concentraţii ale unuia sau altuia dintre elementele minerale prezente în diverse habitate. Cele două modalităţi de absorbţie a ionilor se întrepătrund în natură şi decurg simultan. prin toată suprafaţa corpului lor care vine în contact apa. Absorbţia prin rădăcini La nivelul rădăcinii are loc o absorbţie intensă a substanţelor minerale în zona de creştere a acesteia. La plantele superioare ea se realizează. în mod predominant. de la o specie la alta şi chiar de la un soi la altul. Necesităţile minerale ale plantelor cultivate sunt mult mai bine cunoscute decât cele ale plantelor spontane. organul specializat în îndeplinirea acestei funcţii şi. iar la plantele inferioare submerse prin toată suprafaţa talului. Absorbţia sărurilor minerale prin frunze depinde de forma. unde celulele nu sunt încă suberificate şi sunt uşor penetrabile. mai precis de a membranelor plasmatice şi este determinată de legile fizice ale osmozei. prin sistemul radicular. numită încă şi activă. cât şi pentru ioni.  Caleafiziologică. 21 . Necesităţile minerale ale plantelor Diferite elemente minerale nu sunt cerute de către plante în cantităţi egale. Mecanismul absorbţiei ionilor Schimbul de substanţe minerale între mediul extern şi protoplast are loc pe două căi. prin metabolismul său. practic. Absorbţia substanţelor minerale La plantele inferioare aceasta se realizează prin toată suprafaţa talului lor. într-o oarecare măsură. o serie de transportori ai substratului. aceasta având un rol asemănător cu cel al unei soluţii nutritive. la aprovizionarea cu substanţe nutritive. randamente şi efecte metabolice specifice. preferaţi ionii de K+.  Calea pur fizică. care sunt componenţi specifici ai membranei de natură proteică sau lipoproteică. în echilibrarea cărora protoplastul se comportă pasiv.

 existenţa în mediu a CO2. alături de elementele absorbite din sol. Spre deosebire de plantele verzi. până la cel de utilizare metabolică? Temă: Prezentaţi succint. periciclu şi trec apoi în xilem. concomitent cu absorbţia diferiţilor ioni. rolul fiziologic al elementelor minerlae în viaţa organismelor vegetale (în 2-3 pagini). ionii se deplasează radiar. astfel. către vârful rădăcinii. procesul necesită trei condiţii principale:  prezenţa în celule a pigmenţilor asimilatori. folosind ca materii prime o sursă anorganică de carbon (CO2 sau ionii bicarbonat). FOTOSINTEZA Fotosineza este procesul fiziologic prin care plantele verzi îşi sintetizează cu ajutorul luminii şi cu participarea pigmenţilor asimilatori.Conducerea substanţelor minerale în plante După pătrunderea lor în rădăcină. http//) 22 .1). ASIMILAŢIA CARBONULUI DE CĂTRE PLANTE A. 5.Schema fotosintezei (d. în curentul ascendent al sevei brute. În transportul descendent al elementelor minerale mobile prin vase conducătoare liberiene şi a celor neutralizate în biosinteza substanţelor organice are loc şi o difuziune laterală. fotosinteza este „singurul fenomen de Fig. Putem spune deci. pe drumul parcurs spre xilem. de la o celulă la alta. din vasele de liber în cele de xilem. bacteriile fotoautotrofe realizează procesul de fotosinteză fără producere de O2. pe calea: păr absorbant sau rizodermă.  Fotosinteza şi chemosinteza sunt singurele procese în care plantele produc substanţe organice din substanţe minerale.  prezenţa luminii. de schimbarea pH-ului sau de îmbătrânirea celulelor rădăcinii. Pentru a se realiza. 5. pe baza bibliografiei propuse. Eliminarea are loc pe cale pasivă şi este determinată de prezenţa altor ioni în sol. ele intră. de la locul de absorbţie. că în mod practic. Întrebări: • Cum se realizează absorbţia sărurilor minerale în regnul vegetal? • Care este drumul străbătut de substanţele minerale în corpul plantelor. din nou. O parte din ionii absorbiţi rămâne în celulele pe care le străbat. O parte infimă ajunge în floem şi poate fi condusă în sens descendent. apă şi săruri minerale. scoarţă. 5. Eliminarea substanţelor minerale din plante Pe parcursul perioadei de vegetaţie plantele elimină unele elemente prin diferite organe. În cursul acestui proces – ce este însoţit de o degajare de O2 – o parte din energia radiaţiilor solare absorbite de către pigmenţii asimilatori este înglobată sub formă de energie chimică în substanţele sintetizate (fig. până la limita prezenţei acestui ţesut conducător. Cantitatea acestor substanţe produse în chemosinteză este neglijabilă faţă de cea sintetizată în fotosinteză. prin care sunt transportaţi în organele supraterane ale plantelor. endodermă. Acest fenomen este denumit desorbţie. substanţele organice proprii.1 .

Oxigenul rezultat în urma acestui proces parcurge drumul invers. fiind prin aceasta un fenomen cosmic.  Cantitatea de O2 ar scădea. apă ce este furnizată prin vasele de lemn din nervurile frunzei şi ajunge. Altfel. ovoidale.  Fotosinteza este singurul fenomen prin care planeta noastră fixează energia solară. asigură realizarea proceselor de sinteză a substanţelor organice cu ajutorul energiei luminoase (fig. • poziţia frunzelor favorizează. 5.producţie” din natură. Cantitatea substanţelor organice formate pe parcursul ei este atât de mare. în general orizontală a limbului. având deci o deosebită importanţă practică. de la 23 Fig. pătrunde în aceste celule după ce se dizolvă în apa din pereţii lor. absorbţia luminii necesară în fotosinteză.3): • forma turtită a limbului oferă o suprafaţă mare de contact cu mediul înconjurător. • La algele cu tal masiv – (Laminaria) – apare o specializare: numai primele 6-8 straturi de celule de la suprafaţa talului formează un înveliş asimilator. Difuziunea acestor gaze în mezofil este favorizată de prezenţa spaţiilor intercelulare între celulele cilindrice ale ţesutului palisadic şi între celulele ţesutului lacunos. în mezofil. 5.  Fotosinteza are loc în celulele organelor verzi expuse la lumină. în cloroplaste. prin difuziune. 5. 5. localizaţi în cloroplaste.  Fotosinteza determină direct producţia agricolă.2 . prin care are loc difuziunea CO2 din aerul înconjurător. Prezenţa cloroplastelor în număr mai mare în ţesutul palisadic şi în număr mai mic în cele ale ţesutului lacunos. http//) La algele unicelulare . • La plantele superioare activitatea fotosintetică este îndeplinită predominant de către frunze .  Fotosinteza asigură compoziţia constantă a aerului atmosferic. prin aşezarea. • CO2 pătrunde în frunze prin ostiolele stomatelor. Fotosinteza este singurul fenomen din natură care produce O2. http//) .Scimburile de materie şi energie între plantele şi mediul ambiant pe parcursul ciclului fotosintetic (d.limbul prezintă adaptări ce favorizează desfăşurarea procesului (fig. cu feoplaste voluminoase. datorită consumului său în respiraţia vieţuitoarelor şi în diferite procese de oxidare. prin arderi şi prin fenomene vulcanice şi ar deveni otrăvitor pentru organisme (fig.3 .2).  În fotosinteză plantele înglobează în substanţele organice produse o parte din energia razelor solare. Fig. celule ce conţin un complex de pigmenţi asimilatori. 5. • structura anatomică a frunzelor evidenţiază la nivelul epidermei prezenţa aparatului stomatic. silvică şi indirect pe cea zootehnică.fotosinteza este îndeplinită de însăşi celulele.Structura frunzei (schemă) (d. sub formă dizolvată. încât nu poate fi evaluată cu precizie. fixând-o sub formă de energie chimică potenţială.4). ce reprezintă indivizii. în acesta s-ar cumula cantităţi mari de CO2 produs prin respiraţia vieţuitoarelor. ajunge prin spaţiile intercelulare la suprafaţa celulelor din mezofil.

cum ar fi bracteele şi sepalele. organite descoperite încă din prima jumătate a secolului trecut de către HUGO von MOHL (1837). pigmenţi carotenoizi şi pigmenţi ficobilini. de asemenea. sub stratul de velamen ce le acoperă.Schema circulaţiei gazelor şi apei la nivelul frunzei pe parcursul procesului de fotosinteză (d. ci şi de celelalte părţi ale frunzelor: stipele. iar cei ficobilini se întâlnesc împreună cu ceilalţi la algele albastre-verzi şi la algele roşii. precum şi în rădăcinile aeriene ale plantelor epifite. precum şi al substanţelor minerale necesare în sinteza substanţelor organice. în frunzele expuse la lumină puternică se formează mai multe cloroplaste (în ţesutul palisadic) iar în cele expuse la lumina difuză mai puţine. http//) aceştia pigmenţii clorofilieni au o deosebită importanţă în procesul fotosintezei.5). sub stratul subţire de suber. care intervin în procesul de fotosinteză. Fotosinteza poate fi îndeplinită nu numai de limbul frunzelor. 5. cunoscuţi sub denumirea de pigmenţi asimilatori. întrecând. de exemplu. La plantele superioare supuse unei iluminări puternice cloroplastele se orientează spre sursa de lumină în aşa fel încât să se ferească de supraîncălzire sau de fotooxidare (ele expun o suprafaţă cât mai mică a corpului razelor solare intense).4 . de 20 de ori suprafaţa frunzei. Pigmenţii carotenoizi însoţesc pigmenţii clorofilieni în celulele asimilatoare ale tuturor plantelor. ele se deplasează în hialoplasma celulară printr-o cicloză continuă pasivă sau printr-o cicloză activă amoeboidală. Fg. peţiol. este posibilă. fiind eliminat prin ostiolele stomatelor în aerul înconjurător. http//) Fotosinteza poate fi îndeplinită nu numai de limbul frunzelor. Dintre frunza thaliana (d. de asemenea. prin spaţiile intercelulare din mezofil. sub stratul subţire de suber. în urma îmbibării cu apă. Numărul lor. de la celulă la celulă. sub formă gazoasă. iar la un arbore de 100 de ani suprafaţa tuturor cloroplastelor se estimează a fi de aproximativ 20. însă numai în cazul când acesta devine transparent. precum şi de alte organe: tulpini tinere nesuberificate. până la câteva sute în fiecare celulă. Această suprafaţă mare de absorbţie are o deosebită importanţă în derularea procesului de fotosinteză. Celulele asimilatoare conţin (după cum s-a arătat deja) un ansamblu de pigmenţi.000 m2 (2 hectare). în cea mai mare parte. care este utilizată ca materie primă în fotosinteză. Suprafaţa totală a cloroplastelor în plantă este foarte mare. la una şi aceeaşi plantă. numite cloroplaste (fig. fructe verzi în curs de creştere. Fig. în organite speciale din celulele mezofilul frunzei. în dependenţă de condiţiile mediului de existenţă şi de tipul de ţesut. o fotosinteză de intensitate redusă şi la tulpinile mai vârstnice. Cloroplastele se găsesc într-o continuă mişcare. în continuare. 24 . teacă.Cloroplaste din Pe baza particularităţilor lor structurale. anumite părţi ale învelişurilor florale. la o frunză de fag. până la vasele liberiene din nervuri şi din acestea în celelalte organe ale plantelor.cloroplaste sub formă dizolvată până la suprafaţa acestor celule şi. ci şi de celelalte părţi ale frunzelor: stipele. peţiol. la plantele superioare variază de la câteva zeci. ei se împart în trei grupe: de Arabidopsis pigmenţi clorofilieni. precum şi de alte organe: tulpini tinere nesuberificate. precum şi în rădăcinile aeriene ale plantelor epifite. Procesul fotosintezei are loc la toate plantele fotoautotrofe. cum ar fi bracteele şi sepalele. fructe verzi în curs de creştere. apoi. teacă. Nervaţiunea frunzelor asigură totodată şi aportul apei. sub stratul de velamen ce le acoperă. 5. În funcţie de intensitatea luminii. este posibilă. 5. însă numai în cazul când acesta devine transparent. Substanţele organice sintetizate sunt transportate. o fotosinteză de intensitate redusă şi la tulpinile mai vârstnice. anumite părţi ale învelişurilor florale. asigurândule astfel necesarul de hrană.5 . în urma îmbibării cu apă. Spre exemplu.

mai rezistenţi la degradare şi pigmenţii antocianici. denumită şi faza HILL – constă dintr-un ansamblu de reacţii în care esenţială este reacţia fotochimică. prin două valenţe chimice şi prin două legături fizice. anumite radiaţii ale spectrului solar. funcţie de raportul dintre aceste componente.întâlnită în celulele asimilatoare ale tuturor platelor fotosintetizante. stimularea clorofilei pentru fixarea energiei luminoase. În frunzele bătrâne sau în condiţii nefavorabile de viaţă (secetă. legat de atomii de azot ai celor patru nuclei pirolici.pigment roşu. în cadrul cărora moleculele de clorofila a transferă electroni unei substanţe ce se reduce şi primesc alţi electroni de la substanţă ce se oxidează. 5. Toate aceste procese necesită în mod obligatoriu prezenţa luminii şi sunt grupate în trei etape distincte:  pătrunderea CO2 în cloroplaste.6). în ansamblul reacţiilor ce caracterizează mecanismul fotosintezei au loc procese de oxidoreducere. În consecinţă. eliminând un electron. Dintre toţi pigmenţii asimilatori ai plantelor fotoautotrofe. http//) oxidantului clorofilei a. dezorganizarea stromei. radiaţiile de lumină a căror energie este utilizată la sinteza substanţelor organice. Prin transferul electronului cu potenţial energetic ridicat Fig. ea însăşi. cu un potenţial energetic ridicat şi acceptând un alt electron. Mecanismul fotosintezei Fotosinteza se desfăşoară în două faze (fig. 5. 5. granelor şi. Aceste procese se desfăşoară în granele cloroplastelor şi în prezenţa pigmenţilor asimilatori. La bacteriile autotrofe fotosintetizante au fost semnalate bacterioviridina la bacteriile verzi. Din punct de vedere chimic moleculele de clorofilă reprezintă gruparea prostetică a unor cromoproteine. 25 .Din grupa pigmenţilor clorofilieni fac parte: clorofila a . care are în centru un atom de magneziu.6 . înmagazinată în substanţele organice produse în timpul fotosintezei. clorofila b . iar bacterioclorofila b într-o tulpină a unei bacterii purpurii aparţinând genului Rhodopseudomonas. în final. feofitina brun. un rol deosebit îl are clorofila a. fotoliza apei cu fixarea de H+ în NADP redus şi eliminarea O2. apar coloraţii specifice frunzelor în perioada de toamnă. fosforilare ADP în ATP. insolaţie puternică. pigmenţii carotenoizi . conform cu particularităţile lor de absorbţie. până la dispariţia culorii verzi. Se formează în această situaţie epiporfirina . exces de substanţe toxice. şi care este capabilă să absoarbă. care este acceptorul final al energiei radiaţiilor absorbite de ceilalţi pigmenţi.întâlnită la plantele superioare şi la algele verzi. deoarece pe baza ei se realizează transformarea energiei luminoase în energie chimică. clorofila c – caracteristică pentru diatomee şi algele brune. ajunse în stare de excitaţie.  absorbţia energiei luminoase. clorofila d semnalată la unele alge roşii şi clorofila e prezentă la algele galben-aurii. deci reacţia fotochimică a fotosintezei. are loc transformarea energiei luminii absorbite în energie chimică. cu nuanţe de galben.  transformarea energiei luminoase în energie chimică. portocaliu. descompunerea moleculelor de clorofilă. Pigmenţii asimilatori au rolul de a absorbi. cu un potenţial energetic normal. exces de umiditate. bacterioclorofila a la bacteriile purpurii şi verzi. În timpul fotosintezei moleculele de clorofila a. sau reacţia de lumină. caracterizate prin următoarele procese: captarea CO2 în cloroplastele celulelor asimilatoare. revin la starea fundamentală. brun roşietic şi albăstrui. temperaturi scăzute) are loc degradarea peristromei cloroplastului.7): FAZA I-a.Molecula de clorofilă (d. Caracteristica esenţială a clorofilelor o reprezintă prezenţa în structura lor a unui nucleu tetrapirolic. ca urmare. în cursul procesului de fotosinteză (fig. luminoasă.

În funcţie de intensitatea luminii.FAZA a II-a. valoare de 100.000 lucşi.7 . Factorii externi • Lumina. Durata ciclului este de aproximativ 5 secunde. iar o altă parte (10%) străbate frunzele. iar restul de 49% din energia calorică a luminii este eliminată din frunze prin fenomenul de transpiraţie. Factorii de mediu care influenţează procesul de fotosinteză Fotosinteza este influenţată de un număr mare de factori externi. În afară de faptul că intervine în declanşarea proceselor care duc la mărirea gradului de deschidere a stomatelor (fapt ce favorizează difuziunea gazelor. Reacţiile ce au loc în cursul fazei de întuneric a fotosintezei sunt grupate în aşa–numitul ciclu CALVIN–BENSON-BASSMAN. O parte din această energie (20%) este reflectată şi se risipeşte în spaţiu.Prezentarea schematică a mecanismului procesului de fotosinteză (d. 26 . a. acestea absorb 70% şi utilizează în fotosinteză circa 1%. lipide. http//) chimie. care trăiesc în locuri însorite. Astfel se sintetizează substanţe organice primare (trioze fosforilate).  Grosimea frunzelor şi cantitatea de pigmenţi asimilatori din acestea influenţează cantitatea de radiaţii care străbat frunzele.constă într-un ansamblu de reacţii independente de lumină. proteine. 5. fără să fie absorbită. fotosinteza creşte în intensitate până la 50-60% din intensitatea maximă a luminii solare directe care poate atinge. influenţează asupra procentului de lumină reflectată. care oglindesc particularităţile de specie sau starea fiziologică a organismului la momentul dat. care polimerizează în substanţe organice complexe (glucide. după numele cercetătorilor care au contribuit la clarificarea a numeroase aspecte ale mecanismului fotosintezei şi care au primit în anul 1961 Premiul Nobel pentru Fig. Din fracţiunea absorbită. denumită şi faza BLACKMANN sau faza termo-chimică. Aceste reacţii permit fixarea CO2 pe o substanţă acceptoare. de întuneric. pigmenţi). fotosinteza are loc în mod diferit. Frunzele plantelor nu utilizează toată energia luminii care cade pe suprafaţa lor. 20% ridică temperatura frunzelor cu circa 1-20 C peste valoarea temperaturii mediului ambiant. dar dependente de temperatură în care intervin anumite enzime localizate în stroma nepigmentată a cloroplastelor. prin calitatea ei şi prin acţiunea pe care o manifestă asupra procesului de respiraţie foliară la unele specii. care poate fi netedă şi lucioasă la unele plante sau mată la altele. precum şi de unii factori interni. Din lumina care cade pe suprafaţa frunzelor. deci a O2 şi a CO2 în mezofil) lumina intervine asupra fotosintezei prin valoarea intensităţii sale. acizi nucleici. enzimatică . Aceste valori prezintă o serie de variaţii ce depind de structura plantelor:  Cuticula. regenerarea acceptorului şi sinteza substanţelor ce conţin carbonul preluat din CO2 absorbit. după adaptarea plantelor la condiţiile de iluminare din mediile lor de viaţă:  La plantele heliofile. în zilele senine de vară. dintre care unii au o acţiune permanent sau periodic limitativă asupra procesului.

în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor utilizate la iluminarea plantelor. s-a observat că la plantele cu frunze persistente în timpul iernii fotosinteza are loc la temperaturi mult mai coborâte: . spectrul de acţiune urmând spectrul de absorbţie al luminii de către pigmenţii asimilatori. în condiţii de temperatură optimă şi de iluminare nelimitativă. În cursul evoluţiei plantele s-au adaptat.La plantele sciafile. care absoarbe radiaţiile verzi. iar la plantele din regiunile sudice la valori de 50-550C. încetinind în jurul temperaturii de 500C. după care. La algele brune fotosinteza are loc aproape cu aceeaşi intensitate în radiaţiile verzi şi în cele albastre. prin mărirea. în sensul elaborării unor pigmenţi care să le permită absorbţia în condiţii optime a acelor radiaţii luminoase care există în mediul lor natural de viaţă. care este temperatura cea mai joasă la care procesul începe să se manifeste. În general. creşte în intensitate odată cu ridicarea temperaturii. doar până la aproximativ 10% din intensitatea maximă a luminii solare directe. odată cu mărirea intensităţi iluminării. Acest fapt este deosebit de evident în repartiţia algelor pe adâncime în apă. Mărirea concentraţiei CO2 până la 2-5%. fotosinteza decurge cu o intensitate mai mare în radiaţiile albastre-violet şi în cele roşii. manifestată de concentraţiile mărite de CO2.. În legătură cu limita inferioară a temperaturii la care fotosinteza mai are loc.60C la frunzele aciculare de molid . intensitatea fotosintezei creşte. Concentraţiile mai mari de CO2 au efecte nefavorabile ducând. 27 . a temperaturii. • temperatură maximă. • Concentraţia de CO2. În mediul acvatic diferitele radiaţii ale spectrului solar pătrund cu atât mai la adânc cu cât lungimea lor de undă este mai mică. Mersul fotosintezei în radiaţiile monocromatice depinde de garnitura de pigmenţi asimilatori de care dispun diferite grupe de plante şi de însuşirile acestor pigmenţi de a absorbi diferite radiaţii ale spectrului vizibil. după un timp. temperatura optimă a fotosintezei este cuprinsă între 20-300C. la plantele din regiunile noastre. acesta descreşte repede. datorită prezenţei fucoxantinei. Limita maximă a temperaturii la care procesul de fotosinteză se mai produce este situată. temperaturilor la care sunt adaptate. La plantele superioare şi la algele verzi. între anumite limite. după care scade la iluminări mai mari. provoacă o intensificare a fotosintezei. caracteristice regiunilor noastre.  • Temperatura. Temperatura optimă a fotosintezei este în strânsă legătură cu condiţiile de iluminare şi cu concentraţia CO2 din mediu. • temperatură optimă. care cresc în locuri umbrite.. Radiaţiile roşii pătrund până la adâncimi mult mai mici decât cele albastre. atingând la unele plante valoarea maximă de intensitate la 30-400C. la plantele mezoterme. La adâncimea de 34 m în ape nu mai există deloc radiaţii roşii. În general. Există însă mari variaţii din acest punct de vedere între diferite specii de plante. în continuare.. reprezentată prin temperatura cea mai ridicată la care procesul mai poate avea loc. capabili să absoarbă radiaţiile de lumină ajunse în aceste zone. întrucât CO2 devine toxic. Algele verzi predomină în zona superficială a apelor. în sensul că acest proces decurge cu intensităţi diferite. la micşorarea intensităţii fotosintezei. variaţii care se datorează mediului în care trăiesc plantele respective. La algele roşii fotosinteza decurge cu intensitate maximă în lungimile de undă din zona mijlocie a spectrului vizibil. procesul de fotosinteză începe la o temperatură uşor inferioară valorii de 00C. care posedă pigmenţi accesorii. În mersul intensităţii fotosintezei în funcţie de temperatură se pot distinge: • temperatura minimă. reprezentată prin temperatura la care procesul decurge cu intensitatea cea mai mare şi constantă în timp. ca urmare a faptului că ficoeritrina are absorbţie maximă în acest domeniu. în timp ce radiaţiile albastre pătrund până la o adâncime de 500 m. Lumina influenţează fotosinteza şi prin compoziţia ei. Influenţa favorabilă. Cantitatea de CO2 din aer (0.03%) limitează în permanenţă procesul de fotosinteză. iar la frunzele de grâu de toamnă la -20C. la valori sub 45-500C. iar la adâncimi mai mari predomină algele brune şi roşii.

la unele plante. În mod obişnuit. Mersul diurn al acestui proces corespunde.asupra intensităţii fotosintezei. până la 25%. intern şi extern. are importanţă practică. probabil din cauza micşorării spaţiilor intercelulare. în cazul culturilor din sere. cloroplastele se încarcă cu cantităţi mari de amidon.când fotosinteza variază în mod constant paralel cu intensitatea luminii. Fotosinteza începe să crească din nou în intensitate abia în timpul după amiezii. La frunzele plantelor superioare terestre fotosinteza scade destul de repede în intensitate. La pantele amilofile. existenţa unei cantităţi mai mari de apă în ţesuturile foliare duce la o scădere uşoară a procesului.8): • Curbe unimodale . unde aerul poate fi îmbogăţit în CO2. de exemplu. 5. În acest caz fotosinteza creşte în intensitate începând cu primele 28 . de regulă. Interdependenţa între factorii externi şi interni determină. dar şi de particularităţile biologice ale plantelor şi de natura lor de reacţie la condiţii externe. procesul de fotosinteză se poate desfăşura pe parcursul a 24 ore după trei tipuri generale de curbe (fig. în acelaşi timp. Sintetic vorbind. Cantitatea de O2 existentă în natură reprezintă un factor limitant al procesului de fotosinteză. curba obţinută fiind o rezultantă a acestora. este necesar ca produşii rezultaţi în urma acestui proces să fie transportaţi repede din celulele asimilatoare în celelalte părţi ale corpului plantelor. modificării complexului de factori externi care se acumulează în timpul zilei. pigmenţii asimilatori se găsesc în exces în celulele asimilatoare. aceste curbe se înregistrează în zilele scurte de primăvară. intensitatea procesului scade considerabil. procesul de fotosinteză se micşorează progresiv şi încetează la un deficit de apă cuprins între 40-50%. după ce o parte din amidonul acumulat anterior.95%) provoacă o micşorare a intensităţii fotosintezei. cu reducerea substanţială a cantităţii de pigmenţi în celulele asimilatoare ► Mersul diurn al fotosintezei Mersul procesului de fotosinteză în timpul zilei depinde nu numai de condiţiile mediului extern. b. Spre exemplu. ca urmare a saturării celulelor cu apă. Această cantitate devine un factor limitant doar în cazurile de etiolare a plantelor. • Cantitatea de asimilate. Depăşirea limitei normale a concentraţiei O2 din aer (20. fenomen produs de lipsa luminii. fotosinteza scade în aşa măsură încât ea nu este în stare să compenseze substanţa organică cheltuită în respiraţie. În cazul deficitului restant de apă în ţesuturile de asimilaţie. • Concentraţia de O2. Modificările factorilor externi au un caracter ritmic. odată cu creşterea deficitului de apă al frunzelor. ci şi de acţiunea lor asociată. printr-o fotosinteză activă. în zilele calde şi senine de la începutul verii şi în zilele din timpul toamnei. • Cantitatea de pigmenţi asimilatori. în cele din urmă şi caracterul fotosintezei.5% produce o intensificare a procesului. Pentru ca fotosinteza să decurgă cu o intensitate normală. înspre amiază. unde vor fi utilizaţi în diferite sinteze sau vor fi puşi în rezervă. De aceea curba fotosintezei în decursul zilei nu decurge atât de simetric pe cât ar rezulta din variaţia diurnă a intensităţii luminii. care se soldează. Această ritmicitate a lor în timpul zilei se răsfrânge şi asupra procesului de fotosinteză. fapt ce duce la o micşorare a difuziunii gazelor ce participă la acest proces fiziologic. Dacă unul din factorii externi atinge valoarea minimă. insuficienţa apei în timpul zilei provoacă o scădere vădită a intensităţii fotosintezei. iar reducerea acesteia până la 0. Factorii interni • Gradul de hidratare al ţesuturilor asimilatoare. va fi fost transportat din frunze. La deficite de apă mai mari de 13%. Cu siguranţă că mersul fotosintezei este determinat nu numai de unul din factori. fapt ce jenează desfăşurarea fotosintezei cu intensităţi crescute.

în cursul orelor corespunzătoare nopţii. Plantele din regiunile polare prezintă o particularitate în mersul diurn al intensităţii fotosintezei în perioada nopţilor albe. care are o amplitudine mai mică. se menţine la un plafon ridicat în timpul amiezii. până la faza de înflorire. b .8 . La aceste plante fotosinteza creşte în intensitate în orele de dimineaţă. îndeosebi amidon.după curbe unimodimineţii. când scade în intensitate. 1981) nivel de intensitate. după care se reduce către toamnă datorită micşorării treptate a suprafeţei foliare şi încetează o dată cu căderea totală a frunzelor. până către seară. deoarece în timpul nopţilor albe lumina este suficient de intensă pentru realizarea procesului. din cauza îmbătrânirii frunzelor şi căderii treptate a acestora.în cazul când fotosinteza se menţine la o intensitate relativ constantă după creşterea înregistrată în primele ore ale dimineţii. Creşterea intensităţii fotosintezei are loc până în momentul înfloririi sau al formării fructelor. când temperatura devine factorul limitant al procesului. de un al doilea maxim. c – după desfăşurându-se. • Curbe de saturaţie . după care urmează o scădere treptată spre seară şi încetează în cursul nopţii. către seară. Curba dinamicii diurne a fotosintezei în aceste condiţii are formă de clopot. La plantele perene cu frunze căzătoare fotosinteza începe primăvara devreme şi ajunge la valori ridicate într-un timp scurt. datorită creşterii intensităţii luminoase.Tipuri de variaţii diurne ale fotosinteza creşte repede în intensitate în primele ore ale intensităţii fotosintezei : a. 5. Depresiunea ce separă cele două maxime ale fotosintezei este situată aproximativ în jurul orei la care intensitatea luminii şi cea a temperaturii au valori maxime. aproximativ la acelaşi curbe bimodale (Boldor şi colab. La plantele perene cu frunze sempervirente fotosinteza se desfăşoară în tot cursul anului. Acest tip de curbe este caracteristic plantelor sciafile şi plantelor acvatice submerse. fotosinteza are loc şi în intervalul de timp corespunzător nopţii..după curbe de saturaţie. a ridicării temperaturii şi a deschiderii stomatelor prin reacţie fotoactivă. ca şi la plantele lemnoase sempervirente şi creşte în intensitate.ore ale dimineţii. La acestea. situaţie în care frunzele elimină CO2 la lumină. de obicei. la care Fig. ►Mersul fotosintezei pe parcursul perioadei de vegetaţie În cursul perioadei de vegetaţie fotosinteza are un mers variabil. înregistrând valori maxime în lunile de vară şi valori minime în timpul iernii. Uneori depresiunea intensităţii fotosintezei poate ajunge la valori negative. cu mici variaţii. La plantele bienale cu frunze persistente în timpul iernii. pentru ca să scadă treptat după orele 17. Fotosinteza se intensifică până spre orele 9-10. o dată cu apariţia primelor frunze şi creşte în intensitate pe măsura formării frunzelor şi creşterii suprafeţei lor. Scăderea intensităţii fotosintezei după-amiaza se datorează atât diminuării intensităţii luminii. cât şi încărcării cloroplastelor cu substanţe organice nou sintetizate. atingând valorile maxime înspre orele 12. la plantele anuale fotosinteza începe primăvara. 29 . fotosinteza se desfăşoară cu intensitate scăzută în timpul iernii. încetându-şi activitatea o dată cu încheierea ciclului vital al plantelor.în cazul când fotosinteza prezintă o depresiune la orele amiezii. dale. datorită formării rapide a unei mari suprafeţe foliare. În regiunile cu climă temperată. începnd de primăvara. cum sunt cerealele de toamnă. • Curbe bimodale . înregistrând valori maxime înainte de faza de înflorire sau în timpul acesteia. la valori minime. funcţie de complexul factorilor naturali ce caracterizează diferitele anotimpuri şi de modificarea factorilor interni în cursul perioadei anuale. după care se menţine la un nivel ridicat până spre sfârşitul perioadei de vegetaţie. după care se situează pe un platou. urmată. după care scade treptat către seară şi se menţine.

concentraţia mediului nutritiv. rezultat din glicoliză. plantele heterotrofe se împart în saprofite. B. cu formarea de acid oxalil acetic. provine din oxidarea unor substanţe din mediu. bacterii şi ciuperci. plantele heterotrofe se apropie de imensa majoritate a bacteriilor şi animalelor dar. este fixat de acidul piruvic. După modul de nutriţie. se clasifică după natura substanţelor pe care le oxidează. Saprofitele omnivore se hrănesc cu carbonul existent în orice fel de substanţă organică. a. sunt incapabile să asimileze CO2 pe cale fotosintetică sau chemosintetică. Organismele chemosintetizante. Saprofitele specializate sunt mai pretenţioase în ceea ce priveşte sursa de carbon organic. cantităţi mici de substanţe organice pornind de la CO2 care. În funcţie de provenienţa carbonului organic. pe baza bibliografiei propuse. HETEROSINTEZA Plantele heterotrofe. cât şi de anaerobioză. Toate organismele chemosinteizante se caracterizează prin faptul că pot trăi atât în condiţii de aerobioză. de unde folosesc carbonul.Penicillium glaucum. separat. au capacitate mai mare de a sintetiza substanţe organice pornind de la surse anorganice cu azot şi sulf. modul de desfăşurare a fazei de lumină. Sursa de energie pe care o folosesc aceste organisme pentru sinteza primară de compuşi organici ai carbonului. deoarece conţin enzimele necesare pentru degradare.B. Întrebări: • Câte tipuri de pigmenţi asimilatori cunoaşteţi şi care sunt funcţiile acestora în plante? • În ce constă. iar unele necesită anumite condiţii de mediu: substrat organic. realizând şi o localizare anatomică a acestora la nivelul organitelor celulare. deoarece nu au întreaga gamă de enzime pentru hidroliza substanţelor complexe. simbiotice şi parazite. fiecare fază a procesului de fotosinteză? • Ce factori externi şi interni influenţează fotosinteza? • Câte tipuri de curbe de derulare procesului de fotosinteză pe paarcursul unei zile cunoaşteţi? Temă: Detaliaţi. acest proces a primit denumirea de chemositenză (chimiosinteză). pentru a-şi procura energia necesară sintezei substanţelor organice proprii. saprofitele se împart în omnivore şi specializate.. valori de pH. Plantele heterotrofe s-au adaptat să folosească substanţele organice sintetizate de autotrofe sau de alte grupe de heterotrofe. utilizând pentru sinteza constituenţilor lor celulari surse anorganice de carbon. oricât de complexă ar fi. În această grupă intră multe specii de actinomicete. respectiv de întuneric a fotosintezei. În funcţie de substanţa organică pe care o folosesc în nutriţie. răspândite peste tot. sunt capabile să se hrănească autotrof. surse de azot 30 . CHEMOSINTEZA În afara plantelor fotoautrotrofe. Ele pot sintetiza. Deoarece energia folosită la aceste sinteze este de natură chimică. spre deosebire de acestea din urmă.Heterotofe saprofite Trăiesc pe resturi de plante şi animale. după toate probabilităţile. Reprezentativ pentru acest grup este mucegaiul verde comun . totuşi. solubilizarea acestor substanţe realizându-se cu ajutorul enzimelor specifice din citoplasma celulară. deşi sunt lipsite de pigmenţi asimilatori. reprezentate în mod predominant prin ciuperci. există în natură organisme care. Absorbţia substanţelor nutritive se face cu ajutorul pseudopodelor. care sunt reprezentate exclusiv prin anumite grupe de bacterii.

Ca urmare. Există însă date experimentale care conduc la ideea că. Simbioza între plantele leguminoase şi microorganismele fixatoare de azot. pe care îl transformă în acid acetic şi. probabil. utilizează în continuare acidul acetic drept sursă de carbon. care utilizează ca sursă de carbon alcoolul etilic. între bacterii şi plante-gazdă. În multe cazuri trebuie combătută dezvoltarea saprofitelor. iar indivizii care o alcătuiesc se numesc simbionţi. cultivate pentru a fi folosite în alimentaţie (ciupercile comestibile).se cultivă pentru a fi folosite ca furaj sau în industria farmaceutică.se extrag substanţe antibiotice (penicilina. aureomicina etc. Prin modul lor de nutriţie. b. Altele . Pentru protejarea materialelor de lemn sau din mase plastice care stau în sol sau în apă împotriva microorganismelor saprofite ce le-ar putea degrada. însă. Cel mai sigur mijloc de păstrare. aducându-şi avantaje reciproce. luptând împotriva sa cu toate mijloacele de care dispune. saprofitele exercită asupra substanţelor organice din sol o funcţie de mineralizare. de asemenea.la prepararea dulceţurilor.la conservarea unor brânzeturi sau a unor legume. în urma multiplicării lor în interiorul celulelor rădăcinii. în mediu s-ar acumula cantităţi de substanţe organice din ce în ce mai mari.încojurat de un material pectic şi celulozic dezvoltat în 31 . s-ar ajunge şi la imposibilitatea existenţei vieţuitoarelor a căror hrană este asigurată de pe urma nutriţiei organismelor autotrofe. în care s-ar bloca.de exemplu din cea a unor specii de Penicillium . toate substanţele minerale necesare autotrofelor în nutriţia lor. în consecinţă. Ataşarea bacteriilor pe rădăcinile plantei-gazdă are loc la nivelul perilor absorbanţi radiculari sau a unor leziuni ce apar. alteori afumarea sau păstrarea lor la temperaturi joase. fiecare simbiont îşi duce viaţa sa proprie şi este mai mult sau mai puţin jenat de prezenţa celuilalt partener. în urma căreia resturile de plante şi de animale sunt aduse într-o formă utilizabilă în nutriţia plantelor superioare autotrofe. dintre care unul este în mod obligatoriu autotrof. cele mai importante sunt speciile din genul Rhizobium. după consumarea lui. este sterilizarea lor. Reprezentativă pentru acest grup este ciuperca Mycoderma aceti.). la nivelul emergenţei rădăcinilor laterale. cel mai adesea foarte precisă.filamentul sau cordonul infecţios . . fixarea N2 se mai realizează şi de către alte microorganisme (ciuperci. În perii radiculari bacteriile sunt închise ca într-un tub . în cazul unor produse alimentare se folosesc în acest scop concentraţii mari de zaharoză . între diferite organisme vegetale. Uneori se practică uscarea produselor alimentare. S-ar părea că cei doi simbionţi trăiesc în deplină armonie.organic.Heterotrofe simbionte În natură există asociaţii trofice mai mult sau mai puţin intime dar durabile. astfel. bacterii). care se introduc în materialul ce urmează a fi conservat. Din biomasa unor ciuperci . declanşează formarea nodozităţilor pe rădăcinile plantei gazdă. marmeladelor sau de NaCl . Rezultă în urma infestării rădăcinilor plantelor leguminoase cu bacterii din genul Rhizobium care. Dacă nu ar exista saprofite. În afară de speciile simbionte ale genului Rhizobium. De aceea fiecare îl tratează pe celălalt ca pe un parazit. la fabricarea berii sau în panificaţie. în realitate. treptat. iar celălalt heterotrof. existenţa autotrofelor ar deveni imposibilă pe suprafaţa plantei şi. Multe ciuperci saprofite sunt. de regulă. Acest tip de asociaţii este denumit simbioză.cum sunt drojdiile . Tipuri de simbioze în natură 1. Cele mai multe specii de Rhizobium infectează în mod specific gazdele leguminoase. Nodularea (formarea de nodozităţii) implică recunoaşterea mutuală. pentru cultura plantelor agricole însă. se utilizează substanţe toxice speciale.

Prin urmare.) îşi continuă creşterea.10 . (1) diviziunile celulare anticlinale au loc în interiorul cortexului rădăcinii.). În celulele (adesea tetraploide) ale parenchimului cortical deci.10). substanţe minerale şi apa de care au nevoie. străbate numeroase celule. 5. se ramifică. 5. Nodulul apare ca un organ vegetal superior dezvoltat. O2) (fig. de aceea.9). formând o formaţiune ascuţită şi infecţia azotul invadează celulele părului rădăcinii. culturile ce urmează după leguminoase. iar algele sunt unicelulare.000 de specii. aflate în relaţii de simbioză. similar mioglobinei. direct din precipitaţii sau din vaporii de apă existenţi în atmosferă.Modelul structurii terţiare a moleculei de leghemoglobină (d. (2) este iniţiat un meristem la capătul distal al nodulului primordial şi traseul infecţiei de-a lungul meristemului. plantele leguminoase aprovizionează bacteriile cu substanţe organice.Schema dezvoltării nodulului radicular la Ele Medicago sativa după recunoaşterea plantă-bacterie părul fixează rădăcinii se ondulează. format din circa 10. cât şi fiziologic. în perioada cuprinsă între momentul infectării lor şi cel al formării nodozităţilor.z.t. zona de invazie (i. emisă în 1958) este de aproximativ 190 specii. cât şi ciuperca cresc mai bine decât în cazul când cei doi parteneri sunt crescuţi separat (fg. Numărul acestora (conform părerii lui G. În această simbioză atât alga.continuarea peretelui celular. încorporează în celulele lor. Zamfirache şi Toma. Plantele leguminoase se apără contra invaziei bacteriene lizând o parte din aceste bacteii şi folosesc azotul organic sintetizat de ele în urma asimilării azotului molecular.z. în care bacteriile normale evoluează spre stadiul de bacteroizi . Totodată. (3) se dezvoltă un nodul cu zonarea sa histologică distinctă: meristem (m). Simbioza la licheni Lichenii alcătuiesc un grup taxonomic aparte.) şi zona centrală (c. cordon ce înaintează. determină stimularea diviziunii celulare în regiunea cortexului radicular şi formarea de nodozităţi.forme fixatoare de N2. Pe lângă glucide. 2000 ) . Lichenii reprezintă o individualitate atât din punct de vedere morfo-anatomic.9 . Talul lor este alcătuit din alge şi ciuperci. ca un proces controlat şi ca o structură diferenţială ( fig. verzi sau albastre. 2000) molecular pe care îl 32 . ciuperca furnizează algei apa şi sărurile minerale de care are nevoie. în absenţa acestei simbioze. ciuperca preia şi compuşii cu azot şi. Aceasta rezultă din reacţia leguminoaselor care. organ ce funcţionează ca un sistem aerob fixator de N2. Ciupercile din talul lichenilor aparţin în majoritatea lor clasei Ascomycetes. la rândul ei. bacteriile găsesc un mediu bogat în glucide. dar cu mare afinitate. 2. De aceea simbioza este considerată drept un caz particular de parazitism. 5. S-a calculat că la un hectar cultivat cu leguminoase se acumulează 100-400 kg azot. permiţându-i să trăiască în condiţii care îi sunt inaccesibile în stare liberă. Fig. Bacteroizii sunt localizaţi în "pachete" individuale de 3-4 celule înconjurate de un perete de origine vegetală şi de un citosol bogat în proteine şi în leghemoglobină (pigment roşu. necesită cantităţi mai mici de îngrăşăminte cu azot. din care 30 % rămân în resturile vegetale din sol. iar bacteriile pun la dispoziţia leguminoaselor azotul ce le este necesar.11). 5.BOND. constituită din celule infectate şi neinfectate şi înconjurată de ţesuturi periferice ( 4) (d. ce le favorizează nutriţia. pe parcela respectivă. iar 70 % este folosit de simbionţi (plantă şi bacterie). pe care le preia din substrat. încât cordonul de infecţie (i. În această simbioză bacteria se comportă ca un parazit. 5. Fig. îşi opresc creşterea. capabil să lege reversibil. Alga din asociaţia simbiotică aprovizionează ciuperca cu produşii rezultaţi în procesul de fotosinteză. Zamfirache şi Toma. ciuperca protejează alga împotriva uscăciunii. solul rămâne bogat în azot şi. Datorită azotului acumulat în rădăcinile şi în celulele bacteriilor după recoltarea leguminoaselor. opus protoxilemului. în cazul când partenerul autotrof este reprezentat prin alge albastreverzi. În natură există şi plante neleguminoase capabile să fixeze simbiotic azotul molecular.

Zamfirache şi Toma. dar. ele sunt heterotrofe. cât şi la plante erbacee (cereale. 5.de substanţe organice pe care le iau de la ciuperci. Hifele ciupercilor care intervin în această simbioză se identifică greu. micorizele au fost clasificate în trei grupe: • Micorize ectotrofe . organisme bine individualizate. formând o reţea intercelulară . plasate pe medii cu zaharoză pot germina în lipsa ciupercilor. în cadrul cărora cei doi simbionţi trăiesc într-o uniune durabilă. în primul lor stadiu de dezvoltare.12). Aroideae. Fig. Zamfirache şi Toma. 33 . Speciile de plante superioare cu micorize sunt foarte 2000) numeroase (aproximativ 50% din numărul total). Micoriza ectotrofă este caracteristică pentru arborii de pădure din familiile Betulaceae.11 . cartof). la care hifele ciupercii învelesc ca o pâslă deasă vârful rădăcinilor.ce formează în jurul rădăcinilor plantei-gazdă un manşon (fig. Salicaceae. Pinaceae. • Micorize endotrofe . 2000) Dintre speciile de orhidee mult studiate în ceea ce priveşte relaţiile simbiotice amintim pe cele din genurile Neottia şi Corallorhiza. Seminţele acestora. Orchideae. Liliaceae. în mod normal. 5. În cazul acestui tip de micoriză ciuperca pătrunde şi se instalează în interiorul celulelor rădăcinii (fig. Acest manşon poate prezenta spre exterior hife libere. Micorizele Fig. Fagaceae. Familiile la care se formează micorize endotrofe sunt: Ericaceae. hifele ciupercii sunt necesare pentru dezvoltarea plantei. în mod asemănător perilor radiculari absorbanţi.se întâlnesc la unii arbori de pădure şi la pomi fructiferi. În scoarţa rădăcinii gazdă hifele simbiotice pătrund numai în spaţiile intercelulare de la câteva straturi de celule ale rădăcinii. Probabil că ciupercile din micorize nu pot asimila azotul molecular.Lichenii reprezintă deci.13). (detaliu) (d. 5. aşa încât. Pe baza raporturilor ce se stabilesc între ciupercile micoritice şi rădăcinile plantelor gazde.reţeaua HARTIG.Secţiune longitudinală printr-o rădăcină cu ectomicorize (schemă) (d.12 .Secţiune transversală Simbioza între rădăcinile diferitelor plante superioare şi printr-un tal de lichen (schemă) şi zona de contact înte hifă şi algă hifele miceliene se numeşte micoriză. leguminoase. Micorizele externe se pare că au rolul de a înlocui perii absorbanţi ce lipsesc rădăcinilor plantelor gazdă. ce se strecoară printre particulele solului. 5. 3. Seminţele acestor plante sunt extrem de mici şi au nevoie până la dezvoltarea organelor lor verzi . a căror natură nu este încă pe deplin elucidată. caracterizată prin relaţii extrem de complexe. Tiliaceae. deoarece ele se înmulţesc aproape exclusiv pe cale vegetativă. Speciile de ciuperci implicate în micorize aparţin mai ales genurilor Rizoctonia şi Boletus (alături de agaricacee şi tuberacee).

astfel încât numai plante cu un sistem radicular extrem de bine dezvoltat ar putea intra în concurenţă cu ele. În plus. ▪ Endoenzimele . Tot cu ajutorul unor exoenzime (altele decât cele prezentate) plantele parazite . maltaza. 2000) endotrofe (d. ciupercile micoritice pot absorbi din sol şi azotul aflat sub formă organică. Din această categorie fac parte: celulaza. a asocierii fungilor micorizali veziculo. în primul rând. în care ciupercile micoritice . ligninaza etc. • Micorize ecto-endotrofe . c. Dintre aceste plante. fapt ce favorizează aprovizionarea cu apă şi substanţe minerale a plantelor cu micorize.se caracterizează prin faptul că ciupercile simbionte formează în jurul rădăcinilor un manşon şi trimit hife în interiorul celulelor rădăcinii (fig. ciupercile parazite atacă plantele gazdă cu o virulenţă şi o agresivitate ce depind de capacitatea lor de a secreta enzime şi toxine.aglutinate şi digerate. La rândul său simbiontul superior aprovizionează ciuperca micoritică cu substanţele organice ce îi sunt necesare. hifele ciuperii simbionte se ridică prin tulpină.pot depista uşor chiar cantităţi extrem de mici de săruri minerale. de către W. Hifele de ciupercă reprezintă un mijloc foarte important de care dispun plantele superioare pentru procurarea apei şi a sărurilor minerale. Infecţia are loc şi aici la germinarea seminţei şi este necesară bunei dezvoltări a plantei. PFEFFER care a arătat .datorită chemotropismului lor .sunt eliminate din celulele plantelor parazite şi le permit. este cazul aici şi al plantelor din terenurile mlăştinoase. În această direcţie acţionează amilaza. pe care le îmbolnăvesc şi. Se întlnesc la specii de Betula. Aceste asociaţii se întâlnesc la plantele ce trăiesc în staţiuni sărace în săruri minerale. ciuperca având rol în aprovizionarea plantei superioare cu săruri minerale. plante ce cresc deci în condiţii în care în sol procesul de nitrificare este foarte scăzut. unde descompun diferitele substanţe organice. pe care le utilizează ca sursă de carbon în nutriţie.se găsesc în celulele plantelor parazite şi participă la realizarea reacţiilor caracteristice metabolismului lor celular. iar îngrăşămintele cu NH3 nu s-au dovedit eficace. Parazitismul este caracteristic încă unui mare număr de bacterii şi unor plante superioare.referinduse la micorizele endotrofe şi la cele ecto-endotrofe . pectinaza. Populus tremula etc. Rolul micorizelor a fost intuit încă din 1897. ajungând până la flori. Antagonismul la micorizele interne ale orhideelor se manifestă prin aceea că hifele pătrunse în Fig. Planta gazdă este lipsită de substanţele hrănitoare necesare vieţii ei normale şi este supusă acţiunii nocive a substanţelor emise de parazit (enzime.descompun substanţele din celulele gazdei. În funcţie de natura lor. Toxinele elaborate de agenţii fitopatogeni sunt eliberate în afara celulelor lor şi au rolul de a slăbi puterea de rezistenţă a plantelor gazdă.după ce au pătruns în ţesuturile plantei gazdă . la care micorizele sunt foarte răspândite.La speciile de plante din familia Ericaceae.substanţe chimice menite să 34 . să-şi croiască drum în ţesuturile plantelor gazdă. toxine). chiar le omoară. – Heterotrofe parazite Organismele vegetale heterotrofe parazite utilizează în nutriţia lor substanţe organice din fiinţele vii. arbusculari în micorizele Zamfirache şi Toma. Relaţiile dintre planta gazdă şi parazit sunt antagoniste. proteaza. Sărurile absorbite de ciupercile micoritice sunt transportate repede în simbiontul superior.că hifele ciupercilor ce intră în aceste asociaţii măresc considerabil suprafaţa de absorbţie a rădăcinilor şi au o capacitate de solubilizare mai mare decât rădăcinile. Ei sunt agenţii micozelor animalelor şi ai bolilor criptogamice ale plantelor superioare.13 . Bolile produse de către bacteriile parazite poartă denumirea de bacterioze. uneori. lipaza. Ea reacţionează producând anticorpi . pentru obţinerea acestor săruri.Reprezentarea schematică celulele parenchimatice mai profunde sunt fracţionate. 58). Enzimele produse de aceşti agenţi fitopatogeni se împart în două categorii: ▪ Exoenzimele . cei mai mulţi reprezentanţi aparţin filumului Fungi. 5. astfel încât simbiontul superior este bine aprovizionat cu azot chiar şi în cazurile când combinaţiile anorganice ale acestui element sunt în cantităţi mici în substrat. Produşii rezultaţi în urma activităţii acestor enzime sunt utilizaţi în nutriţia paraziţilor.

precum şi împotriva toxinelor produse de acestea. celulele plantei gazdă reacţionează prin refacerea distrugerilor produse. de către parazit. Cuscuta (torţelul). uneori. • Hipertrofia . pe care planta îl procură prin intensificarea respiraţiei. Orobanche. reuşind să exploreze alte regiuni. este reprezentată prin mai multe specii şi parazitează tulpinile de lucernă. 35 . carpenul infectat de Taphrina carpini se ramifică mult. din familia Convolvulaceae ( fig. aglutinine ce aglutinează bacteriile. formând spire mai stârnse şi apoi spire mai laxe. creşte şi temperatura corpului plantelor bolnave în urma infecţiei. Ca urmare. paraziţii provoacă pagube agricole importante. împotriva pătrunderii lui în celule şi a absorbţiei de substanţe organice. • Nanismul . Lathraea. cânepă. un dezechilibru hidric al acestora. întrucât prezenţa apei în cantităţi suficiente în ţesuturi reprezintă o condiţie esenţială pentru desfăşurarea proceselor fiziologice la un nivel normal. Planta este lipsită de frunze. în timpul acestor mişcări de circumnutaţie. În cazul în care. pe această cale.de exemplu virescenţa în care organele florale se transformă în sepale de culoare verde sau petaloidia . pe care se încolăceşte. Paraziţii care atacă rădăcinile plantelor reduc absorbţia apei şi a sărurilor minerale. lizine care dizolvă corpul acestora. Intensitatea fotosintezei scade. FANEROGAMELE PARAZITE . • Plantele îmbolnăvite au metabolismul modificat: la distrugeri ale membranelor şi ale structurii protoplasmei celulare. iar tulpina ei subţire şi de culoare slab verzuie se înfăşoară pe tulpina plantelor suport.în care staminele se transformă în petale. mai ales în urma infectării ţesutului asimilator.distrugă parazitul. formând aşa-numitele "mături de vrăjitoare". viţă-de-vie. ce le protejează de acţiunea corozivă a sucurilor gastrice din stoma-cul ierbivorelor. În ţara noastră există doar câteva specii din genurile: Cuscuta. nu întâlneşte tulpini suport. iar tulpina creşte foarte mult la suprafaţa solului şi execută mişcări de circumnutaţie (mişcări de rotire a vârfului) ce îi uşurează găsirea tulpinii unei plante gazdă.gazdă şi prin infectarea. • Leziunile produse de agenţii fitopatogeni au drept consecinţă o intensificare a pierderilor de apă de către plantele gazdă şi. trifoi. acestea din urmă permit atingerea şi atacarea altor plante gazdă. Acest dezechilibru hidric are repercusiuni asupra întregului metabolism al plantelor gazdă. rădăciniţa dispare repede. La germinarea lor. 5. • Apariţia de monstruozităţi florale .ceea ce reduce suprafaţa foliară asimilatoare a plantei gazdă şi are ca efect final diminuarea fotosintezei acestor plante. ce produc un mare număr de seminţe cu un înveliş. urzică vie. De obicei aceştia se produc în cantitate mai mare decât este necesar pentru distrugerea antigenului. Planta adultă este lipsită de rădăcini (care dispar încă din stadiul de plantulă) şi formează numeroase flori.sunt parazite obligate. de exemplu. iar la toxinele parazitului ele reacţionează prin antitoxine. Anticorpii au o strictă specificitate pentru fiecare agent patogen.planta gazdă rămânând pitică. • Prin substanţele organice pe care le iau de la plantele . moare la capătul mai bătrân şi creşte la capătul mai tânăr. Toate acestea duc la micşorarea suprafeţei foliare şi la o mai slabă intensitate a procesului de fotosinteză. a fructelor şi a seminţelor în curs de formare. Se produc astfel antitoxine ce neutralizează acţiunea toxinelor. Toate acestea reclamă un surplus de energie. jaleş şi chiar graminee. Dintre reacţiile morfo-anatomo-fiziologice manifestate de plantele gazdă în urma atacului parazitului amintim: • Necrozarea ţesuturilor atacate .organul infectat mărindu-se mult. iar cei care atacă ţesuturile conducătoare împiedică circulaţia substanţelor în corpul plantei. iar majoritatea speciilor trăiesc în regiunile exotice.14). tulpina de cuscută îşi trece substanţele organice din capătul posterior spre cel anterior.

ce se aplică pe rădăcina plantei gazdă. alun. Tulpina cuscutei conţine şi un mic procent de clorofilă. Partea supraterană a plantei apare primăvara devreme şi este reprezentată de o tulpină cu frunze reduse. mai ales la lucernă şi trifoi. este cunoscută sub denumirea populară de "muma pădurii". plop. Tulpina poartă numeroase flori. Cantitativ însă. arin etc (fig. de aceea înainte de semănat se tratează seminţele de trifoi. alcătuită din tulpina şi rădăcina principală. realizeze fotosinteza. Apodanthes. dar aplicarea acestui procedeu nu permite înlăturarea ei completă. violacee şi flori numeroase. 5. cu totul diferite de cele proprii. din familia Scrophulariaceae. De la baza rizomului pornesc rădăcini adventive care formează. ce produc un mare număr de seminţe. a zonelor invadate. sub Fig.Orobanche sp. ea este deci capabilă să tulpinile plantei gazdă (d. 5.17). pentru a împiedica fructificarea şi răspândirea seminţelor sale.16). din cauza piliturii de fier pătrunse printre asperităţi. Rafflesia. 2006) acţiunea unor substanţe emise de aceştia. bob. cu frunze rudimentare. în dreptul rădăcinii plantei parazitate. care parazitează pe 36 Fig. Parazitismul la Lathraea este profund.stejar.Lathraea squamaria (d. Cu ajutorul lor muma pădurii absoarbe de la planta gazdă substanţele organice. Pe tulpina plantei gazdă apar numeroase flori. ce conţin foarte puţină clorofilă. Andronache. 5. practic. cu ajutorul cărora preia de la aceasta substanţele organice. În regiunile tropicale trăiesc numeroase spermatofite parazite: Pilostyles. ce pun în legătură vasele liberiene şi cele lemnoase ale gazdei cu propriile sale vase liberiene şi lemnoase. La germinarea seminţelor. se produce o formaţiune cilindrică.La nivelul spirelor strânse pe tulpina suport. 5. apa şi sărurile minerale necesare. Lathraea squamaria. cânepă. cuscuta trimite în planta gazdă haustori. flori ce aparţin parazitului. din care pornesc haustorii. Partea subterană este un rizom mare. în care se acumulează substanţe de rezervă. asemănătoare hifelor de ciuperci. parazitând pe rădăcinile unor foioase . 2006) . Andronache. la intervale dese. de asemenea.Cuscuta parazită pe evidenţiabilă prin extragere cu alcool. Prin aceşti haustori cuscuta se aprovizionează de la gazdă mai ales cu substanţe organice din seva elaborată. Şi această plantă produce pagube mari culturilor. cordoane ce se strecoară printre ţesuturile plantelor atacate. Orobanche (lupoaia) face parte din familia Orobanchaceae şi este reprezentată. mazăre şi alte plante erbacee (fig. iar combaterea se face prin distrugerea ei imediat ce apare în culturi. Rafflesia arnoldi (fig. Se combate greu.16 . care are loc numai în apropierea rădăcinilor unor plante gazdă. importanţă în economia plantei. Din umflătura formată pornesc rădăcini adventive. Planta are partea supraterană formată dintr-o tulpină gălbui-roşcată. amestecate cu cele de cuscută. Cuscuta produce pagube mari.15 . 5. ce produc un număr mare de seminţe. care se aplică pe alte rădăcini ale plantei gazdă şi prin care Orobanche trimite haustori. cu solzi albi şi groşi.15).14 . Seminţele sale germinează nu-mai în apropierea rădăcinilor arborilor gazdă. Aceste tulpini nu se pot evidenţia decât la nivelul unor secţiuni prin tulpina plantei gazdă. ce pătrunde printre asperităţile seminţelor de cuscută şi apoi se extrag aceste seminţe cu ajutorul unui magnet ce le atrage. pigmenţii clorofilieni sunt 2006) foarte puţini. (d. care au corpul redus la cordoane albe. lucernă. 5. floarea soarelui. nişte umflături. iar substanţele organice produse pe această cale nu au. însă cu deosebirea că au asperităţi pe suprafaţă. apa şi sărurile minerale. Fig. cu pilitură de fier. fag. prin cosiri repetate. Andronache. prin mai multe specii ce parazitează pe rădăcinile de trifoi. Combaterea ei din culturile de trifoi se face prin decuscutare: seminţele de cuscută au acelaşi aspect cu cele de trifoi.

Conform părerii lui S. 37 . de culoare roşie-portocalie (este cea mai mare floare cunoscută). la Orobanche). în acelaşi timp sunt holoparazite.  culoarea tulpinii şi a frunzelor nu este cea verde. nici chiar seminţele nu germinează în lipsa substanţelor chimice emise de rădăcinile plantei gazdă.lipsesc complet la Cuscuta sau sunt reduse . Orobanche).Rafflesia arnoldi (d. iar haustorii le servesc numai pentru aprovizionarea de la plantele gazdă cu apă şi cu săruri minerale. http//) Caracterizarea generală a fanerogamelor parazite Fanerogamele parazite sunt obligate la viaţa parazitară.brună (excepţie face nuanţa verzuie la Cuscuta.  apar haustorii . aceste plante sunt hidroparazite. cuscuta nu absoarbe salicina din ramurile de salcie şi nici substanţele aromate din cânepa pe care o parazitează. pe care îi introduc în ţesutul lemnos din corpul altor plante. de 1 m în diametru. la Orobanche. Din grupa plantelor mixotrofe fac parte plantele semiparazite şi cele carnivore. Prezenţa clorofilei la unele parazite. Fig. La unele (Lathraea. Cunoaşterea nutriţiei şi biologiei plantelor parazite este deosebit de importantă pentru realizarea combaterii lor. 5. Melampyrum. într-o măsură mai mică şi cu substanţe minerale de la planta gazdă. Rădăcinile lor sunt relativ mici şi lipsite de peri absorbanţi.rădăcinile şi tulpinile de Cissus din insula Sumatra. La fanerogamele parazite au apărut unele modificări morfologice:  organele asimilaţiei clorofiliene .17 . parazitând numai una sau un grup restrâns de specii. Euphrasia (familia Scrophulariaceae). adică se aprovizionează cu substanţe organice. cât şi pe cale heterotrofă. ci una galben. din care pornesc haustori ce pătrund în rădăcinile plantelor învecinate. Reprezentanţii familiei Scrophulariaceae au toţi tulpini cu frunze mari.frunzele .la Lathraea şi Orobanche.P. ca urmare a faptului că au un sistem radicular foarte slab dezvoltat. .  lipsind frunzele sau acestea fiind reduse.organe de fixare şi de sugere.  rădăcinile lipsesc (de exemplu la Cuscuta) sau sunt reduse. în ţara noastră se întlnesc reprezentanţi ai genurilor Rhinanthus. În vecinătatea rădăcinilor altor plante. KOSTÎCEV. Toate sunt specializate. Se consideră că toate semiparazitele din cadrul acestei familii sunt capabile să-şi sintetizeze singure substanţe organice prin fotosinteză. arată că ele provin din plante autotrofe. neplăcut.  organele de înmulţire . întrucât îşi procură carbonul necesar pentru sinteza substanţelor organice proprii atât pe cale autotrofă. de carne stricată. Pedicularis. dar prezintă şi haustori. de exemplu la cuscută. cu un miros caracteristic.florile şi seminţele sunt numeroase. Ele absorb însă selectiv substanţele organice ale plantei gazdă. pentru a asigura perpetuarea speciei. Dintre plantele semiparazite.Plante mixotrofe Plantele mixotrofe se caracterizează printr-o nutriţie mixtă. care nu le permite să absoarbă o cantitate suficientă de apă şi săruri minerale din sol. plantele parazite transpiră slab şi din această cauză vasele lor de lemn sunt slab dezvoltate. recurgând la diferite substanţe organice şi anorganice pe care le iau de la alte organisme. verzi. aceste rădăcini formează umflături.Viscum şi Loranthus (familia Loranthaceae). prin fotosinteză. neputându-se dezvolta în lipsa plantelor gazdă. care atrage anumite insecte polenizatoare (din grupa muştelor) şi care este diametral opus cu aspectul său deosebit. iar. Thesium (familia Santalaceae). d. de exemplu. ▪ Nutriţia plantelor semiparazite Plantele semiparazite au frunzele verzi. are o floare enormă. deci posedă pigmenţi clorofilieni.

capturarea şi reţinerea acestor animale mici. nu mai germinează. atrasă de secreţia lipicioasă a tentaculelor.POP.18). datorită acestei însuşiri. aduse ulterior pe ramurile lor. 5. Rădăcinile sale sunt lungi şi subţiri. molid ş. funcţie de planta gazdă.RADU au constatat că acestea diferă. În cadrul fiecărui grup modalităţile de prindere şi digerare a prăzii prezintă numeroase particularităţi. la unele specii complet. germinarea având loc numai la lumină (fig.19). păr.  Plante carnivore înzestrate cu capcane. cu cele de liber din tulpina plantei gazdă. din cauza substanţei lipicioase.Drosera rotundifolia (d. adeseori aparţinând la specii diferite (graminee. absorbind apoi diferitele substanţe organice solubilizate prin digestie. haustori în rădăcinile mai multor plante. ROŞCA şi A. Pe faţa superioară a frunzelor se găsesc tentacule marginale lungi şi tentacule centrale mai scurte şi dispuse pe restul suprafeţei limbului. Tentaculele secretă o substanţă lipicioasă. Când o insectă. E.19 .Viscum album ramurile de vâsc primesc şi substanţe organice de la planta gazdă. Vâscul (Viscum) parazitează pe ramurile de plop. Andronache.). în organe care permit ademenirea. în acest sens. Acestea se curbează spre locul în care se găseşte insecta. iar limbul frunzei execută o mişcare. indică îmbătrânirea şi degradarea acestora. D. Urmărind acţiunea hipotensivă a unor 2006) extracte de vâsc.a. care îndeplinesc fotosinteza. O singură plantă semiparazită emite.20). După adaptările dobândite pe linie evolutivă. care execută mişcări rapide în timpul capturării prăzii. nu se mai poate desprinde de acesta. 68). 2006) Se consideră. Andronache. Planta are rădăcini destul de slab dezvoltate şi o rozetă de frunze bazale. ▪ Nutriţia plantelor carnivore Plantele carnivore fac parte din mai multe familii. iar în cazul altor specii seminţele de vâsc. prind animale mici. măr. 5. De la baza tulpinii sal e pornesc prelungiri sub scoarţa plantei-gazdă şi apoi de aici haustori. Nepenthaceae ş. se atinge de un singur tentacul. Prezenţa sa abundentă în păşuni.. tentaculul atins de insectă transmite excitaţia.20 . lipsite de peri absorbanţi. Drosera rotundifolia (roua cerului) creşte la noi în turbăriile din regiuni montane (fig. are Fig. care se pun în legătură cu vasele de lemn şi. între care Droseraceae. ramificată dichotomic. pe care le digeră. la tentaculele vecine. 5. ale cărei frunze şi tulpini nu diferă de acelea ale fanerogamelor autotrofe (fig. prin care faţa lui superioară devine concavă. 5.  Plante carnivore înzestrate cu urne. ce străluceşte la soare şi atrage astfel insectele (fig. alături de alte specii semiparazite şi parazite. de obicei. că schimbul de substanţe ce are loc între vâsc şi planta gazdă ar explica imunitatea dobândită de către unele specii de plante faţă de atacul cu vâsc. din mijlocul căreia porneşte o tulpină floriferă. prin piciorul său. stejar. numeroase frunze verzi persistente. Frunzele acestor plante sunt transformate. de asemenea. unde sunt aduse seminţele de către păsări. (d. mai rar. păducel. Totodată.Rhinanthus crista-galii (d. ceea ce demonstrează că Fig. 38 Fig. recoltat de pe plante gazdă aparţinând unor specii diferite. Capătul tentaculelor este sensibil la excitaţie şi. http//) . Tulpina sa.O specie semiparazită întâlnită mai ales în păşunile şi fâneţele din zonele de deal şi de munte este Rhinanthus crista-galii.18 . iar la altele parţial. plantele carnivore se împart în trei grupe:  Plante carnivore care prind animalele cu ajutorul suprafeţei lipicioase a frunzelor lor. leguminoase etc. 5. Ele au organe verzi. E. PORA. Lentibulariaceae. Aceste specii devin indiferente la atac.a. 5.

tentaculele revin la poziţia iniţială. Sumatra. El nu închide urna în urma capturării insectelor. iar părţile nedigerabile (resturile chitinoase) ale insectei cad de pe frunze. insectele cad http//) epuizate la fundul urnei. ce se continuă cu o porţiune scurtă. Apoi frunzele îşi reiau poziţia normală.Pinguicula vulgaris – detaliu privind capturarea prăzii (d. Acest lichid provine în urma secreţiei glandelor digestive şi. nici un rol în prinderea prăzii. Fig. 5. Borneo.21 . din apa de ploaie care pătrunde în urnă în timpul precipitaţiilor. În cele din urmă insecta nu se mai poate mişca şi este asfixiată de substanţele lipicioase emise de plantă. în două jumătăţi egale.25). Excitaţia produsă de către insecte este transmisă la marginile limbului foliar. mai mare de peri. 5. prin nervura mediană. Acest căpăcel se deschide numai după maturarea urnei. (d. care se îndoaie în sus şi acoperă insectele. Ea este apoi digerată de enzimele proteolitice emise de plantă. pentru a ajunge la nectar şi alunecă înăuntru. ce seamănă cu un limb foliar. la gura căreia se găseşte un căpăcel.Nepenthes sp. sub care se găsesc glande nectarifere. prinzând alte insecte.21). Frunzele formează o rozetă bazală. prevăzute cu numeroşi ţepi lungi pe margine (fig. Dionaea muscipula se întâlneşte în mlaştinile din pădurile Americii de Nord şi de Sud. 5. substanţe ce-i astupă stigmele. 5. ale căror produse de secreţie sunt dulci.Dionaea muscipula imagine generală a frunzelor transformate în capcană (d. cu rol asimilator. cu acizi organici şi enzime proteolitice (fig. Digestia durează 1-3 zile. 5. Ele nu mai pot ieşi din urnă deoarece alunecă de pe suprafaţa netedă. cât şi la nivelul unor peri epidermici mai mici. întrucâtva. care sunt absorbiţi atât la nivelul tentaculelor. ce produc o substanţă lipicioasă.24 . care se continuă cu o porţiune lungă. orientaţi în jos.22).Pinguicula vulgaris (d. în încercările http//) lor de a se elibera. http//) Fig.favorizând ataşarea unui număr mai mare de tentacule pe insectă. Capacul urnei nu are. Pe suprafaţa limbului foliar se găsesc două feluri de peri: peri glandulari pedicelaţi. prinzânduse de ramurile arborilor din jur. Insectele sunt digerate de sucurile digestive produse de glandele digestive. evaporarea lichidului din urnă şi pătrunderea apei de ploaie în interiorul ei. fiind îndepărtate de vânt şi ploi. rămânând ulterior în permanenţă în poziţie deschisă. Urnele sunt foarte frumos colorate. până la aminoacizi. Insectele atrase de culorile vii ale urnelor şi de sucul dulce secretat de glandele nectarifere se apleacă pe marginea netedă a deschiderii urnelor. iar secreţia acestei substanţe devine mai abundentă. 5. Cele două jumătăţi ale limbului sunt aşezate una faţă de cealaltă sub un unghi de 60-90o şi au câte trei peri 39 Fig. pentru prinderea insectelor şi peri sesili. iar pe faţa internă a căpăcelului şi pe marginea interioară a gulerului au numeroşi peri lucioşi. Au frunze cu partea bazală lăţită. În urma încercărilor de a scăpa din capcană. Reprezentanţii genului Nepenthes (fig. iar capătul acestei porţiuni se continuă cu o urnă. http//) . Fiecare frunză are peţiolul lăţit. iar frunza poate să-şi reia activitatea. unde se îneacă în lichidul existent aici. în parte.25 . filiformă şi apoi cu limbul împărţit. situată sub deschiderea urnei şi cad din nou la fundul acesteia. 5. deci. Madagascar etc. cu funcţie de cârcel. pe măsură ce ele ating un număr Fig. ci are rolul de a împiedica. filiformă. Pinguicula vulgaris (foaie groasă) creşte în locuri umede de munte (fig.23) cresc în pădurile din insulele Oceanului Indian. alcătuiţi din celule secretoare ce produc un suc digestiv.22 . iar substanţele rezultate sunt absorbite de către perii sesili şi de către marginile limbului frunzei. Insectele ajunse pe suprafaţa frunzei sunt reţinute de substanţa lipicioasă secretată de perii glandulari. cu rol asimilator. 5.

dar se continuă până când cele două jumătăţi ale limbului se ating complet. 5. care se ridică deasupra oglinzii apei (fig. 5. Când o insectă ajunsă pe frunză atinge doi din perii senzitivi. Insecta prinsă şi ucisă începe să fie digerată cu ajutorul enzimelor proteolitice din compoziţia sucurilor produse de numeroase glande digestive. La noi trăieşte în bălţile din Delta Dunării şi în Lacul Snagov. excitaţia produsă este transmisă la limb. Drosophyllum lusitanicum (fig. vulgaris şi U. ce produce sugerea apei şi a animalului respectiv în urnă. 5. Aceasta prinde animalele mici acvatice şi le digeră într-un mod asemănător cu Dionaea. ce se găsesc pe suprafaţa limbului şi substanţele rezultate în urma digestiei determină o excitaţie. Într-o – urne capcană (d. Cele două jumătăţi ale limbului se îndoaie foarte repede în sus (într-un interval de 0. astupată de un căpăcel ce se deschide spre interior. în vederea combaterii muştelor din locuinţe. Genul Urticularia. Sarracenia flava creşte în regiunile mlăştinoase ale Americii de Nord (fig. Prada este digerată de enzimele produse de glandele secretoare. Deşi nu moare în toate cazurile.28).26). ce sunt luate de vânt.28 . minor (otrăţelul de baltă) creşte în ţara noastră în lacurile de la şes.Aldrovanda vesiculosa (d. Este cultivată de localnici în ghivece. Apoi căpăcelul se închide şi animalul moare asfixiat. cu speciile U. strângând complet prada. urna execută o mişcare de dilatare.27). 5. frunza se deschide după 8-20 zile. În jurul acestei deschideri se află câţiva peri senzitivi lungi. Animalele acvatice mici. Maroc. Aldrovanda vesiculosa este. Fig. prin îndepărtarea căpăcelului. În urma acestei mişcări.26 . prinzând insecta în capcană. fixate pe câte un pedicel. 5. ce pornesc de lângă nervura mediană şi sunt orientaţi spre marginile limbului. Produşii de digestie se absorb de către celulele stratului intern al peretelui urnei. http//) Fig. ce duce la continuarea mişcării de închidere a capcanei. În partea opusă pedunculului. având întregul corp în apă. aşezate în verticile (fig. 5. frunza nu mai prinde alte insecte. în imediata vecinătate a nervurii mediane. Portugalia. în parte ramificaţi.senzitivi. http//) fracţiune de secundă (1/16). http//) 40 . 5. Această mişcare se produce mai încet decât prima. ce se produce printr-o scădere bruscă a fenomenului de turgescenţă a celulelor situate pe partea superioară a limbului.01-0. după consumarea oxigenului existent sub formă solvită în apa din urnă. În funcţie de mărimea prăzii. care caută adăpost între frunzele de Fig. Frunzele sunt fin ramificate şi poartă.27 . o plantă acvatică submersă. funcţionând ca organ de capturare a prăzii doar o singură dată în viaţa ei.29) creşte pe ţărmurile uscate din Spania. Aceste urne au 1-2 mm. ating perii senzitivi de pe marginea acestora. formând urne înalte de 60 – 70 cm.02 secunde) de-a lungul nervurii mediane iar ţepii de pe marginile uneia dintre jumătăţile limbului pătrund în intervalele dintre ţepii celeilalte jumătăţi. Pereţii lor sunt formaţi din două straturi de celule şi sunt fixate de plantă printr-un peduncul.Sarracenia flava (d. urna prezintă o mică deschidere. La un interval de 15-20 minute urna devine capabilă să reia capturarea prăzii (până ce se umple cu animalele pradă). numeroase urne numite utricule. de asemenea. eliminând resturile nedigerate. cu excepţia florilor. între cele două jumătăţi ale limbului rămâne un spaţiu destul de mare. care sunt ovale şi reprezintă capcanele pentru prinderea micilor animale acvatice. cu frunzele mici.Utricularia inflata Utricularia.

aceste substraturi conţin cantităţi insuficiente şi din alte săruri minerale. mlăştinoase. Aceştia inhibă puternic dezvoltarea bacteriilor nitrificatoare şi a celorlalte bacterii care participă la circuitul azotului. ceea ce îngreunează foarte mult nutriţia minerală a plantelor din aceste staţiuni. preluate de plantele carnivore din prada capturată. Întrebări: • Ce tipuri de simbioză în lumea vegetală cunoaşteţi ? • Care sunt principale reacţiile morfo-anatomo-fiziologice manifestate de plantele gazdă în urma atacului unui organism parazit ? Temă: Detaliaţi. modul de hrănire mixotrof. 41 . http//) x x x Sucurile secretate de glandele digestive ale tuturor plantelor carnivore conţin enzime. care sunt absolut necesari în nutriţia minerală a plantelor. uneori.Fig. în mod experimental. cum ar fi Utricularia şi Aldrovanda.29 . Nici o plantă carnivoră nu dispune în echipamentul ei enzimatic de enzime capabile să descompună chitina. Rezultă că sensul nutriţiei carnivore constă în aprovizionarea acestor plante cu substanţe minerale nutritive (în special azotate şi fosforilate). în mod considerabil. în cazul când li se administrează ca hrană suplimentară insecte. îndeosebi a acidului uric. iar talia lor este mai mică. le intensifică. aceste substraturi sunt sărace în compuşi minerali cu azot. Dionaea) glandele digestive încep să producă secreţia lor doar în momentul capturării prăzii.Drosophyllum sp. 5. dar mai puţine ca număr. Drosera. trăieşte în locuri umede. ţinându-le cu rădăcinile în apă distilată. cu săruri minerale. esteraze şi fosfataze acide.se. substanţele azotoase. că plantele carnivore pot fi crescute. în care substratul conţine cantităţi mari de acizi humici. iar la unele genuri. S-a demonstrat. Speciile de Drosera şi Pinguicula asimilează CO2 la fel de intens ca şi plantele fotoautotrofe ce trăiesc în aceleaşi medii. precum şi în lipsa hranei animale. astfel. fotosinteza. precum proteaze. Ca urmare. de asemeni. care să le permită aprovizionarea. Nici una dintre plantele carnivore terestre nu posedă micorize. după capturarea prăzii. caz în care produc. Majoritatea plantelor carnivore trăiesc în natură în staţiuni sărace şi. dovedindu . rădăcinile lipsesc complet. (d. în cazul când sunt crescute pe soluţii minerale complete. că se pot dezvolta normal. flori şi seminţe cu putere de germinaţie normală. iar în cazul speciilor adaptate la mediul acvatic intervin şi în absorbţia apei din capcane. foarte sărace în substanţe minerale. Glandele secretoare de enzime digestive realizează în acelaşi timp şi absorbţia produşilor de digestie. pe baza bibliografiei propuse. Plantele carnivore pot creşte şi în lipsa nutriţiei cu animale. în condiţii mai bune. în special compuşi cu fosfor şi potasiu. care se găseşte în cantităţi mari în excrementele insectelor. totuşi. procesul fiind indus de prezenţa unor substanţe azotate. de exemplu. De asemenea. La unele genuri precum Drosera şi Nepenthes enzimele sunt prezente în permanenţă în lichidele secretate. De asemenea. în timp ce la reprezentanţii altor genuri (Pinguicula. Sistemul radicular al multor plante carnivore este slab sau chiar foarte slab dezvoltat.

ceea ce încetineşte mult translocaţia sevei elaborate.  substanţe energetice . lipide. 6. producătoare de noi substanţe organice. Din acestea ia naştere. în special prin parenchimurile frunzelor sau organelor de rezervă. Majoritatea substanţelor organice translocate în plantă se "exportă" din frunzele mature.Transportul sevei brute şi sevei elaborate în plante caloză. în această grupă intră celuloza şi substanţele proteice complexe. transformări care au loc în plante într-o desfăşurare alternativă sau concomitentă de procese contrarii de asimilaţie şi de dezasimilaţie. ►Substanţele sintetizate prin metabolismul primar al organismelor vii plante şi animale) poartă denumirea de produşi metabolici primari şi sunt reprezentate de trei clase mari de substanţe: glucide. de asemenea.servesc la alcătuirea structurală a celulelor.1 .cuprind un grup larg de produşi cu rol specific în viaţa organismelor biosintetizatoare. uleiuri eterice. material ce va fi utilizat la reluarea ciclui de viaţă. 42 .seva organică elaborată . lipide şi. Aceste procese sunt interdependente şi se află în strânsă relaţie cu condiţiile de mediu înconjurător.6. ca produs direct sau indirect al activităţii fotosintetice a plantelor verzi. fitoncide etc. compuşii organici se împart în 3 categorii:  substanţe plastice. Viteza de conducere variază şi în funcţie de natura substanţelor. Migrarea substanţelor organice în plantă se face sub formă de soluţie . transportul mai rapid al acestor substanţe are loc prin tuburile ciuruite ale liberului. înglobează întreaga energie necesară desfăşurării biosintezelor celulare. Produşii primari ai fotosintezei sunt integraţi într-un complex de transformări metabolice radicale. TRANSFORMAREA. în această grupă întră diverşi acizi organici. încă neelucidat pe deplint. de condiţiile externe şi de starea fiziologică a plantelor. ce determină o anumită specificitate în desfăşurarea metabolismului fiecărei specii vegetale. ţesutulrilor. în cazuri speciale (de inaniţie accentuată) prin proteine. un material de rezervă valoros pentru plantă. o periodicitate anuală. 6. vitamine. mai ales primăvara. (prezentare http//) schematică) (d. întrucât majoritatea tuburilor ciuruite sunt obturate în timpul iernii prin dopuri de Fig. glicozizi (glicozide). alcaloizi.  substanţe cu rol secundar . Un rol esenţial în sinteza şi în transformarea materiei organice vegetale revine biocatalizatorilor. Î Circulaţia substanţelor nou asimilate se face prin toate ţesuturile vii. Există. răşini. Translocaţia are loc în tot cursul zilei.în principal prin floem şi în mică parte prin xilem. proteine. prin procese complexe de metabolism.enzime. Calea de migrare prin parenchimuri este totdeauna foarte scurtă. translocaţia poate fi ascendentă sau descendentă. Substanţele asimilate în decursul anabolismului circulă în plantă de la locul de formare spre locurile de utilizare. aproape toată materia organică existentă în natură. care sunt protein. după perioada de repaus. unde sunt implicate în procesele de întreţinere a vieţii celulelor şi de creştere a acestora sau sunt depuse sub formă de substanţe de rezervă (Fig. TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE ÎN PLANTE Primii produşi ai fotosintezei sunt glucidele simple. În liber. în acelaşi timp. organelor vegetale sau a plantei luată ca întreg şi pot reprezenta. formative sau de constituţie . În funcţie de rolul îndeplinit în viaţa organismului vegetal. taninuri. însă pe parcursul perioadei de lumină exportul substanţelor organice din frunze se maschează prin fotosinteză.1). Transferul substanţelor asimilate este mult mai intens ziua : cam de 3-4 ori mai intens decât noaptea. fenomenul fiind denumit translocaţia substanţelor asimilate. în special glucoza şi mai puţin fructoza.reprezentate prin glucide.

Combinaţiile chimice sub forma cărora se pun în rezervă aceste substanţe sunt. substanţele de rezervă sunt utilizate în cea mai mare parte în anul următor depunerii lor. lucernă. Păstrarea acestor organe în timpul iernii în depozite trebuie să se facă în condiţii speciale de temperatură şi de umiditate.Migrarea substanţelor organice în parenchimuri. floem şi razele me-dulare. usturoi) se depun cantităţi mari de glucoză şi fructoză.în perioadele nefavorabile pentru vegetaţie . precum şi în măduvă. Aceste substanţe . Spre deosebire de celelalte substanţe. ●Substanţele de rezervă de natură glucidică cuprind: monozaharidele. fructoză în mere şi tomate. cum ar fi glucoza şi fructoza. Principala polizaharidă de rezervă este amidonul.viaţa plantelor bienale şi perene. substanţele organice din organele de rezervă se găsesc în exces şi sunt în stare să asigure . dar şi în tulpinile şi ramurile plantelor lemnoase. iar în organele de rezervă ţesuturile de înmagazinare sunt parenchimurile lemnoase sau liberiene secundare. pe baza unor proprietăţi comune. dizaharide. în parenchimul liberian şi cel lemnos. în: scorţă. rădăcini.salcâm.seminţe. odată cu sosirea primăverii. precum amidonul. La plantele bienale în primul an de viaţă se acumulează cantităţi mari de zaharoză în rădăcini (de exemplu. tuberculi. inulina. precum şi a acelor părţi din plante care formează indivizi noi şi. caracteristice diferitelor specii de plante şi organelor acestora de depozitare. În general. tuberculi şi cele depozitate în fructe prezintă o deosebită importanţă din punct de vedere economic. ●Lipidele şi lipoizii se depun ca substanţe de rezervă mai ales în seminţele speciilor oleaginoase.se formează din substanţele plastice. ricin şi cafea. În frunze celulele fotosintetizante nu sunt prea îndepărtate de ţesutul liberian. condiţii care să asigure calitativ utilizarea ulterioară a materialului astfel conservat. Migrarea substanţelor organice în parenchimuri este un transport activ. aceste substanţe nu au însă un rol de rezervă. Organele în care sunt depozitate substanţele de rezervă diferă foarte mult în funcţie de specie. de asemenea. ►Substanţele sintetizate prin metabolismul secundar reprezintă o grupă largă de substanţe ordonate în diferite clase. În afară de rolurile pe care le au în viaţa plantelor. În aceste seminţe depunerea lor se face sub formă de acizi aminici. întrucât organele de depozitare ale unora dintre plante reprezintă surse utilizate în alimentaţie sau surse de materii prime în industria alimentară. pornirea lor în vegetaţie. ce se depune în cantităţi mari în seminţe. rizomi. zaharoză) se depun în parenchimul cortical şi cel al razelor medulare. la sfecla de zahăr. alburn. 14-26% din substanţa uscată o reprezintă zaharoza de rezervă). metabolic şi mai rapid decât transportul prin difuziune. Substanţele de rezervă din seminţele pornite în germinare nu se consumă nici pe jumătate până la apariţia plantulelor provenite din embrionii lor. în urma răsăririi şi a formării primelor frunze. ●Proteinele se acumulează în cantităţi mari în seminţele plantelor leguminoase şi într-o cantitate mai mică în cele de la graminee. iar substanţele pectice se depun în bulbii plantelor din familiile Liliaceae şi Orchidaceae. numită şi "transfer orizontal". Hemicelulozele se depun în seminţele de lupin. fructoză. deşi plantulele sunt deja capabile să se hrănească autotrof. substanţele de rezervă (glucoză. apoi. La plantele din familia Compositae. în timpul biosintezei 43 • • • . În fructe se depun glucide solubile: glucoză în boabele de struguri. În tulpini şi ramuri. În bulbii unor plante (ceapă. nuc. totodată şi selectiv. peptide şi protide. substanţele organice de rezervă din diferite organe . Depuneri de lipide se întâlnesc şi în tulpinile şi ramurile plantelor lemnoase . Acest transport este. principala substanţă de rezervă din rădăcini şi rizomi este inulina.numite încă şi produşi metabolici secundari . se face pe distanţe scurte. cum este zaharoza. care sunt conduse din frunze în diferite organe ale plantelor. tei. hemicelulozele şi substanţele pectice. polizaharide.

lipidele. Energia eliberată este folosită în procesele endoterme de sinteză. Prin fermentaţie. în principal. Aceste deosebiri relativ mari se datoresc faptului că în respiraţie intervin enzime a căror activitate este influenţată de temperatură. Energia necesară diferitelor procese vitale care au loc în plante la nivelul celulei se eliberează. 44 . RESPIRAŢIA PLANTELOR Importanţa respiraţiei pentru viaţa plantelor Desfăşurarea normală a proceselor fiziologice în plante presupune consumarea unei mari cantităţi de energie. Procesul de respiraţie se exteriorizează prin schimbul de gaze ce are loc între plantă şi mediu. Energia eliberată mai poate fi folosită şi la menţinerea potenţialului electric din plantă. altele se acumulează şi se depozitează în diferite ţesuturi. Cea mai mare parte din energia necesară plantelor se obţine în procesul aerob de respiraţie. în respiraţie sunt oxidate numai o parte din substanţele de rezervă. Prin respiraţie substanţele organice complexe formate în fotosinteză sunt transformate în compuşi din ce în ce mai simpli.şi degradării lor. Această grupă de substanţe cuprinde o gamă largă de compuşi: acizi organici. O altă cale prin care organismele vii îşi procură energia este fermentaţia. referindu-se la originea şi nu la importanţa lor. Astfel de procese sunt: sinteza proteinelor. pH etc. alcaloizii etc. Produşii metabolici intermediari sunt folosiţi la sinteza produşilor finali. sterolii. alcaloizi. vitamine. În procesul de fotosinteză se formează substanţe organice complexe. rolul produşilor metabolici primari şi secundari. în absorbţia şi transportul substanţelor nutritive. răşini. prin care degradarea substanţelor organice utilizate ca substrat se face numai parţial. 7. uleiuri eterice. nu este decât energie solară transformată. proteine). se eliberează o cantitate mică de energie. glicozizi (glicozide). utilizând bibliografia avută ca bază de studiu. în timp ce în combustia violentă sunt consumate toate substanţele organice. lipide. lipidelor. fitoncide (substanţe antibiotice de natură vegetală) etc. Termenul de substanţe secundare se utilizează numai în sens convenţional. Respiraţia este adesea asemănată cu arderea unor combustibili.1). în procesul de respiraţie. de fapt. taninuri. plantele iau din aer oxigen şi elimină CO2 (fig. deci într-un proces opus fotosintezei. Respiraţia constă din oxidarea substanţelor organice cu ajutorul oxigenului. ea se deosebeşte de aceasta din urmă prin faptul că arderea combustibililor decurge la temperatură înaltă. terpenele. prin fotosinteză creşte deci potenţialul energetic al plantei. cu care ocazie se eliberează treptat energia chimică înglobată în aceste substanţe. în timp ce respiraţia are loc la temperatura mediul ambiant. Întrebare: Care sunt tipurile de produşi de metabolism existenţi în corpul plantelor (funcţie de rolul îndeplinit)? Temă: Prezentaţi pe scurt. 7. În condiţii normale. printre produşii finali ai proceselor rămânând întotdeauna şi compuşi organici mai simpli. în procesele de creştere şi dezvoltare. Arderea combustibililor este violentă. în procesele de polimerizare. în timp ce respiraţia se produce lent. vitaminelor etc. Aceste substanţe conţin energie chimică potenţială care. care se formează în acest proces. Pentru viaţa plantelor şi a animalelor procesul de respiraţie este important prin energia pe care o eliberează şi prin produşii intermediari şi finali. ce se depun în plante ca substanţe de rezervă (glucoză. Unele dintre ele se elimină din organism. cum sunt proteinele.

se deosebesc două tipuri de organisme: aerobionte şi anaerobionte. După ŞT.7. iar anumite microorganisme produc acid butiric. Majoritatea plantelor superioare aparţin acrobiontelor. prin oxidarea unei molecule gram de glucoză rezultă 686 kcal. 45 . Pătrunderea oxigenului în organismele vii se face în mod diferit la plante. anumite particularităţile distincte. 7. în medie. ce folosesc pentru oxidarea substanţelor organice proprii. Fenomenele respiratorii sunt procese oxido-reducătoare ce se realizează cu sau fără oxigenul atmosferic (respiraţie aerobă sau anaerobă).Schema o deosebită importanţă. O particularitate importantă a energeticii celulare în orice organism viu constă în faptul că energia eliberată în respiraţie este înmagazinată în mod obligatoriu în combinaţii macroergice fosfatice de tip ATP şi ADP.2 – Componentele participante în procesul de respiraţie aerobă. animale şi microoganisme.. RESPIRAŢIA AEROBĂ Este caracteristică organismelor aerobionte. în următoarea succesiune: ▪Hidroliza (fosforoliza) în moleculele organice elementare de oze. numite ATPaze. Respiraţia la plante se produce la nivelul condriozomilor din toate celulele vii. glicerină. Milică şi colab. în strânsă legătură cu cerinţele celulei în plantele superioare (d. organismele aerobionate eliberează mari cantităţi de energie. de asemeni. din care se consumă prin respiraţie 1 gram. acid fumaric. A. acid succinic. cum sunt CO2 şi H2O. Tipuri de respiraţie la plante După modul cum se realizează oxidările în procesul respirator. acid citric etc. Fig. http//) care se găseşte. Animalele produc prin respiraţie CO2 şi H2O. 1982) Mecanismul respiraţiei aerobe În procesul de respiraţie aerobă se consumă cantităţi relativ mici de substanţe organice din rezerva existentă în plante. acizi graşi. ATP-ul din condriozomii celulei se schimbului respirator la încarcă şi se descarcă mereu. ci în eliberarea de energie. Prin aceste oxidări. ceea ce determină. aşa de exemplu. PETERFI un m2 de suprafaţă foliară acumulează. aşa cum sunt plămânii la organismele animale. Plantele nu dispun de organe specializate în îndeplinirea respiraţiei. Catabolizarea unei substanţe organice implică două etape principale. care sunt substanţe lipsite de energie (fig. cu degajare de CO2 şi energie.Esenţa procesului de respiraţie constă însă nu în schimbul gazos. oxigenul liber din aer. Încărcarea şi descărcarea ATP-ului este înlesnită de enzime specifice. unele bacterii elimină acid lactic.1 . într-o oarecare măsură. 20 grame amidon pe zi. după cum reiese din ecuaţia de bilanţ a respiraţiei aerobe: C6H12O6 + 6O2 ------------- 6CO2 + 6 H2O + 686 kcal. O astfel de oxidare complexă se încheie cu formarea unor produşi de echilibru chimic. ca şi mecanismul chimic al respiraţiei la plantele superioare să difere. înglobate în condriozomi. acizi aminici etc. sub forma grupărilor macroergice fosfo-rilate (d. drojdia de bere elimină alcool eticlic şi CO2. de acela al animalelor şi al microorganismelor.. 7. deoarece permit consumul eşalonat al energiei în diferite procese celulare endotermice.2). Aceste acumulatoare energetice ale celulei au Fig. din apă sau din atmosfera solului. Echipamentul enzimatic care provoacă seria de transformări biochimice în respiraţie prezintă.

Factorii de mediu care influenţează procesul de respiraţie a. mişcările flagelilor. slab aerisite. secreţiile de nectar etc. nu resimt insuficienţa O2 din atmosfera solului şi respiră aerob normal (de exemplu orezul – Oryza sativa – cu aerenchim dezvoltat. ea nu este necesară plantelor şi determină randamentul cuplajului reacţii exergonice – procese enedergonice. iar la 1% O2 încetează. traumatismele etc. de asemenea. iar plantele cresc anevoios. În astfel de soluri plantele cresc bine şi se dezvoltă normal. iar respiraţia la nivelul rădăcinii se desfăşoară normal. chiparosul de baltă – Taxodium canadense. Ansamblul fenomenelor de desmoliză constituie respiraţia celulară sau oxidarea biologică. • ATP-ul este capabil de a înmagazina şi apoi de a ceda. În solurile cu materie organică multă se formează cantităţi importante de CO2. Factorii externi Factorii de externi care influenţează procesul de respiraţie al plantelor sunt: temperatura. Plantele fotoautrotrofe captează energia luminii. lumina. acesta devine cu totul insuficient şi rădăcinile respiră numai anaerob. • Concentraţia în oxigen şi dioxid de carbon din mediu. accesul oxigenului este uşurat. Acesta este cazul majorităţii plantelor de cultură. energie. prin accesul oxigenului din aer în sol. care determină mişcările intracelulare. care sunt endogonice şi care reprezintă la plante principalele consumatoare de energie. • producerea de căldură. condiţii nefavorabile procesului de respiraţie. mişcările de ansamblu ale diferitelor organe. Cu cât solul este mai bine afânat. cu degajare de energie. cu exces de umiditate. care este reprezentat în principal prin ATP. iar la concentraţii mai mici de 3% O2. care reclamă consum de energie. în timp ce în solurile înţelenite. • producerea – eventual – a luminii (bioluminiscenţa) şi a electricităţii. concentraţia în oxigen şi dioxid de carbon. respiraţia rădăcinii decurge intens aerob. unele substanţe minerale din sol. Aeraţia solului exercită un rol deosebit de important în viaţa plantelor. ce este transformată în energie chimică potenţială şi trecută în substanţele organice sintetizate din compuşii minerali. Dacă O2 din sol scade sub concentraţia de 5%. în anumite condiţii. • efectuarea lucrului mecanic celular. Ciclul energetic catabolism-anabolism necesită un agent de legătură. ceea ce creează. Energia eliberată în catabolism este folosită în: • sintezele din anabolism. Energetica procesului de respiraţie aerobă Energia eliberată în cursul oxidării substanţelor organice cu înalt potenţial energetic permite realizarea în celule a diverselor procese.▪Desmoliza – prin care moleculele elementare sunt degradate total până la CO2 şi H2O. Pentru plantele heterotrofe alimentele consumate (molecule organice) sunt purtătoarele energiei chimice necesare pentru desfăşurarea funcţiilor lor. 46 . care posedă un sistem de rădăcini respiratorii numite pneumatofori). respiraţia aerobă se micşorează considerabil. iar energia chimică folosită în sintezele primare provine din energia luminii solare. umiditatea solului şi a aerului. În celulele asimilatoare respiraţia de întreţinere are rolul de a furniza energia chimică necesară menţinerii structurilor acestor celule. care se pierde prin radiaţii. • Oxidările respiratorii produc energie înmagazinată parţial în ATP.. la 5% O2 vârfurile de rădăcini respiră cu intensitate de 2 ori mai redusă decât la 20% O2. circulaţia substanţelor elaborate. accesul oxigenului din aer este greu de realizat. urcarea apei prin presiunea radiculară. La concentraţii de peste 10% O2. gutaţia. fapt ce rezultă din următoarele constatări: • biosintezele reclamă totdeauna prezenţa ATP-ului. Rădăcinile plantelor respiră intens şi au nevoie de cantităţi importante de oxigen. respiraţia rădăcinilor este redusă. Plantele cu aerenchim bine dezvoltat însă. pe cale fermentativă.

b. de faza de vegetaţie şi de condiţiile de mediu. Accesul oxigenului din aer este. • Traumatismele. puternic împiedicat şi sub mantaua de asfalt a bulevardelor. respiră intens dar. în general. fapt ce explică dispariţia în masă a unor arbori şi arbuşti ornamentali. când sunt aplicate pe faţa inferioară a limbului foliar. intensitatea respiraţiei scade şi are loc supramaturarea fructelor. variabilă cu specia. de asemenea. odată cu creşterea lor în dimensiuni şi cu maturarea. mai ales la schimbarea culorii. fungicide. Determină. de asemenea. de patru ori mai intens decât înaintea lezării. Uleiurile de hidrocarburi intensifică respiraţia mai mult la frunzele tinere. datorită unei „respiraţiei de creştere” (pentru cicatrizare) ce înlocuieşte pentru moment „respiraţia de întreţinere”.Conţinutul de O2 poate deveni. Meristemele apicale (primare) şi meristemele laterale (secundare – cambiul şi felogenul) respiră mai intens decât parenchimurile. De exemplu. nivelul respiraţiei se reduce la minimum. cantitatea de CO2 eliminată este minimă. Nu trebuie neglijată nici acţiunea inhibitoare asupra enzimelor respiratorii exercitată de unele substanţe ca azidele. • Prezenţa unor substanţe chimice. cel mai intens decurge respiraţia la flori în cursul deschiderii acestora. într-un organ aflat în perioada de creştere activă. La ramurile plantelor lemnoase şi la cerealele de toamnă intensitatea respiraţiei în timpul iernii constituie un indice fiziologic de rezistenţă la ger. dar scade. • Ţesutul şi organul. pentru plantele acvatice în apele stagnante. îndeosebi la gineceu. în cazul când acestea se găsesc în soluri inundate. Seminţele tinere. comparativ cu aceleaşi organe aflate în stare de viaţă activă. La locul traumatizat respiraţia se intensifică prin accesul sporit al oxigenului şi prin ridicarea temperaturii. neareate şi pentru ţesuturile masive cu meaturile obturate prin gelificarea lamelei mijlocii. insecticide. o intensificare a respiraţiei ţesuturilor lezate. în fenomenul denumit climacterix. tulpinile subterane. apoi descreşte progresiv. care influenţează asupra gustului şi aromelor fructelor. iodacetaţii. La fructele unor specii respiraţia se intensifică mult la maturare. pe măsura maturării. corolă. Erbicide. care reduc intensitatea respiraţiei. anumiţi inhibitori şi îngrăşăminte folosite în agricultură exercită influenţe variate asupra respiraţiei diferitelor organe vegetale. Ţesuturile vegetale fiziologic active se caracterizează printr-un nivel de intensitate respiratorie mai ridicat în comparaţie cu ţesuturile slab active fiziologic. capronic. pe măsura îmbătrânirii lui. caliciu – datorită modificărilor metabolice specifice. intensitatea respiraţiei este mare şi scade apoi. temperaturii scăzute şi acumulării inhibitorilor. cu cuticula mai subţire. La plantele aflate în stare de viaţă activă respiraţia este redusă la rădăcină. Seminţele. comparativ cu cele bătrâne. 47 . după care respiraţia revine la normal. se intensifică la tulpină şi la frunză. timp de circa două ore după secţionare.. factor limitant pentru germinarea seminţelor. se menţine foarte scăzut pe toată durata repausului şi sporeşte considerabil în timpul germinării seminţelor. Factorii interni • Vârsta plantei. rădăcinile tuberizate aflate în repaus respiră cu o intensitate foarte scăzută. care are o intensitate respiratorie mai mare comparativ cu celelalte componente florale: androceu. precum şi alcool etilic sau aldehidă acetică. dietilditiocarbamaţii etc. în formare. La plantele superioare în cursul ontogenezei intensitatea maximă a respiraţiei se înregistrează în momentul germinării seminţelor. după o anumită perioadă de timp. datorită conţinutului de apă redus. Ritmul crescut al respiraţiei în urma rănilor durează timp de 6-9 zile. cu atât capacitatea de păstrare este mai limitată. La fructele cărnoase tinere respiraţia este intensă. Celulele vaselor liberiene respiră mai intens decât celulele parenchimului liberian şi mai slab cele din parenchimul medular şi de depozitare. Cu cât respiraţia este mai intensă în faza de maturare a fructului. activităţii enzimatice reduse. ştiind că dacă organul este rezistent. Apar în acest caz substanţe volatile de tipul esterilor acizilor acetic. De asemenea. în funcţie de specia de plantă. un tubercul de cartof secţionat respiră.

• Starea sanitară a plantelor. La plantele bolnave, în anumite etape ale evoluţiei bolii, intensitatea respiraţiei este mult mai ridicată decât la plantele sănătoase, datorită activării sistemelor enzimatice. La plantele bolnave, modificarea intensităţii respiraţiei este determinată şi de toxinele elaborate de agentul patogen, fapt demonstrat experimental. În cazul infecţiilor cu agenţi patogeni, la intensificarea procesului de respiraţie contribuie şi paraziţii, prin respiraţia lor proprie mai ridicată. B. RESPIRAŢIA ANAEROBĂ Este caracteristică organismelor anaerobionte, la care oxidarea substanţelor organice se realizează în lipsa oxigenului din aer. În cazul acestor organisme, oxidările sunt incomplete şi se încheie cu formare unor compuşi organici intermediari, care mai conţin mici cantităţi de energie chimică potenţială şi care pot fi oxidaţi mai departe, până la formarea de CO2. Din aceste oxidări nu se obţine apă, iar cantitatea de energie eliberată este mică (16-30 kcal). Ecuaţia bilanţ a oxidărilor anaerobe este: C6H2O6 ---> (alcooli, acizi organici ş.a.) + CO2 + energie (16-30 Kcl.) Gruparea organismelor anaerobe cuprinde unele bacterii, actinomicete şi ciuperci microscopice. Procesul prin care aceste microorganisme îşi procură energia de care au nevoie se numeşte anaerobioză sau respiraţie anaerobă. La organismele microscopice respiraţia anaerobă este cunoscută şi sub denumirea de fermentaţie. Organismele ce realizează procesele fermentative se împart în două grupe: anaerobionte facultative - care pot realiza ambele tipuri de respiraţie şi anaerobionte obligate, care nu necesită oxigen molecular atmosferic pentru respiraţie, acesta din urmă având chiar un efect toxic asupra lor. Respiraţia anaerobă se întâlneşte însă şi la unele organe vegetative de la plantele superioare, bogate în rezerve glucidice (rădăcinile tuberizate de sfeclă de zahăr, tuberculii de cartof, celulele vii, situate în profunzime, la fructe şi tulpini). La plantele superioare respiraţia anaerobă poate fi uşor evidenţiată, atât la organe vegetative, cât şi la seminţele în curs de germinare, aflate în lipsă de oxigen. În funcţie de specie şi de organ, de durata de timp şi de procentul de oxigen, se formează alcool etilic, acid lactic, CO2 etc. Dacă în condiţii de anaerobioză ţesuturile vegetale realizează o fermentaţie de tipul celei alcoolice, degajând CO2 şi acumulând alcool etilic, în cazul în care nu a trecut prea mult timp, ţesuturile repuse în aerobioză oxidează alcoolul format şi se reia respiraţia aerobă. În caz contrar ţesuturile mor, deoarece alcoolul acumulat în ele este toxic. Între respiraţia aerobă şi cea anaerobă există o legătură de geneză, stabilită pe parcursul evoluţiei filogenetice a organismelor vii. Din punct de vedere filogenetic, respiraţia anaerobă este un tip inferior de respiraţie. Primele organisme apărute pe Pământ, în erele geologice trecute, când atmosfera era săracă sau lipsită de oxigen, au avut o respiraţie anaerobă. Întâlnindu-se cu oxigenul, ele au încercat să-l elimine din organism. Apoi au apărut forme de organisme care au început să folosească oxigenul. Pe măsura acumulării oxigenului liber – rezultat în procesul de fotosinteză – a apărut şi s-a extins la plante cu organizare superioară tipul aerob de respiraţie. Formarea unei cantităţi mari de oxigen în procesul de fotosinteză la plantele verzi a dus, în timp, la schimbarea condiţiilor din biosferă. Întrebare: Câte tipuri de respiraţie cunoaşteţi în natură (definiţi-le şi exemplificaţi-le).

Temă: Faceţi o comparaţie succintă (utilizând date bibliografice suplimentare cursului) între cele două tipuri majore de respiraţie din lumea plantelor (folosiţi ca punct de plecare ecuaţiile generale ale acestor procese, incluzând în discuţie produşii intermediari, finali şi cantitatea de energie eliberată pentru fiecare tip de respiraţie). 48

8. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR
A. CREŞTEREA PLANTELOR Spre deosebire de acumulările din mediul fizic - fomarea cristalelor, depunerile de sedimente etc. - creşterea organismelor este un proces de acumulare a substanţelor organice, de la glucide simple, până la proteine şi acizi nucleici, sub raport molecular şi până la formarea protoplasmei, sub aspect strutural. În procesul de creştere se porneşte de la o celulă zigot sau spor, care, prin înmulţire, mărire în volum şi acumulare de noi compuşi asimilaţi, se transformă, prin diferenţiere, în numite ţesuturi şi organe. Acestea sporesc în dimensiuni şi greutate, până ajung la limitele caracteristice speciei. Mărirea reversibilă a volumului şi greutăţii, cum este umflarea fizică a seminţelor prin imbibare cu apă, deşi se manifestă printr-o modificare a dimensiunilor, nu poate fi considerată ca un fenomen de creştere fiziologică, deoarece după uscare, seminţele revin la volumul şi greutatea iniţială. În procesul de creştere fiziologică, embrionul ajunge la dimensiuni tot mai mari, dar nu mai poate reveni la mărimea iniţială, pe care o avea în interiorul seminţei. în unele cazuri, creşterea în volum nu este însoţită de o creştere în greutate. Astfel, seminţele germinate la întuneric, dau plantule cu volum sporit, dar cu greutate uscată în continuă scădere, datorită pierderii trepatet de substanţe organice în procese catabolice de respiraţie, ce predomină asupra proceselor de sinteză, practic nule în lipsa luminii. Creşterea plantelor se deosebeşte de creşterea animalelor, deoarece poate avea loc în tot cursul vieţii, iar numărul organelor sporeşte continuu, prin apariţia de noi tulpini, ramuri şi frunze, care nu au existat în sămânţă. Deoarece celulele au dimensiuni limitate, creştera include în primul rând înmulţirea celulelor. Celulele tinere, meristematice (embrionare) sunt specializate pentru îndeplinirea diferitelor funcţii ale ţesuturilor şi organelor. La plantele superioare, între etapa de înmulţire şi cea de diferenţiere (de transformare acelulelor meristematice în celule definitive) intervine alungirea celulelor, etapă în care acestea cresc mult în volum. Datorită creşterii apar noi organe şi planta îşi măreşte dimensiunile, creşte în înălţime şi grosime. Organele noi au însă alte însuşiri, comparativ cu organele analoage mai vechi. Frunzele tinere se deosebesc de cele bătrâne, ca şi frunzele de la etajul superior, faţă de cele de la etajul inferior, prin presiune osmotică, transpiraţie, intensitatea şi calitatea fotosintezei, intensitatea respiraţiei, etc. În cursul creşterii, organismul trece prin anumite etape de dezvoltare: germinare, plantulă, plantă matură, plantă cu flori şi fructe. Astfel, materia este într-o continua creştere şi dezvoltare. Dezvoltarea este ciclică şi apar noi indivizi, care repetă ciclul vital. Etapele creşterii plantelor Procesul de creştere are loc în mai multe etape, fiecare fiind o treaptă calitativ nouă în care celulele au o altă structură, noi calităţi, noi însuşiri. Aceste etape sunt: etapa creşterii embrionare, când are loc diviziunea celulară; etapa creşterii prin alungire sau extensie celulară şi etapa de diferenţiere internă a elementelor celulare, formându-se primordiile de rădăcină, tulpină, floare, fruct, frunze. La toate organele în creştere etapele sunt localizate topografic la rădăcină şi tulpină, iar la alte organe – cum sunt fructele tinere – se succed în timp. Mecanismul creşterii Creştera plantelor se realizează ca o rezultantă a unui complex de procese fiziologice şi biochimice determinate de activitatea ţesuturilor meristematice, de durata etapelor de creştere, de însuşirile biologice ale fiecărei specii şi de acţiunea factorilor de mediu din anul sau sezonul respectiv. Zonele de creştere la plante 49

La plantele superioare creşterea se efectuează în anumite zone de creştere, ce se pot evidenţia prin trasarea unor semne echidistante cu tuş pe rădăcini şi tulpini şi a unui caroiaj pe frunze (fig. 8.1, 8.2).
Fig. 8.2 – Stabilirea zonelor de alungire maximă a internodurilor tulpinii de Phaseolus vulgaris (d. Milică şi colab., 1982)

a. Creşterea rădăcinilor – se realizează prin activitatea ţesuturilor meristematice, localizate în zona netedă. Deasupra scufiei (pilorizei) există o zonă de diviziune celulară (meresis), în care se găsec celule meristematice cu conţinut ridicat în protoplasmă şi cu un nucleu voluminos, fără a se observa prezenţa vacuolei. Mai sus se află zona extensiei celulare (auxesis) şi apoi o zonă de diferenţiere celulară. Deci, la rădăcină există o creştere substanţială pe o lungime de 5-10 mm la vârf. La rădăcinile aeriene zona de creştere este existinsă la 20-500 mm. (fig. 40). Pentru creşterea rădăcinilor este folosită energia metabolică eliberată prin respiraţia celulelor. Energia degajată se poate transforma în energie mecanică, cu rol în pătrunderea vârfului de creştere a rădăcinii printre particulele solului. b. Creşterea tulpinilor • Creşterea în lungime a tulpinilor – depinde de gradul lor de segmentare, determinat de existenţa nodurilor şi internodurile. În depedenţa de localizarea zonelor de creştere (meristeme) la tulpinii se întălnesc:  Creşterea acropetală – în cazul când zona de creştere este subterminală şi situată la câţiva cm de la vârf – de exemplu la in.  Creşterea intercalară - când zona de creştere este intercalată între porţiuni care nu mai cresc. Zona de creştere poate să apară la baza tulpinii – ca la scapusul de Amaryllis sau la baza fiecărui internod, ca la reprezentanţii familiilor Equisetaceae sau Gramineae.  Creşterea lineară - în cazul când procesul este localizat pe toată suprafaţa internodurilor – de exemplu la Polygonum, Corylus. La majoritatea plantelor superioare cu tulpini nearticulate creşterea în lungime este îndeplinită de ţesuturile mersitematice localizate în vârful tulpinii, pe o zonă ce se întinde pe 10-15 cm (zona terminală). • Creşeterea în grosime a tulpinii se relizează prin activitatea ţesuturilor mersitematice secundare cu poziţie laterală – cambiul din cilindrul central şi felogenul din scoarţă. Participarea liberului secundar şi a elementelor scoarţei secundare este neînsemnată la îngroşarea tulpinii. Creşterea în grosime a tulpinii începe la scurt timp (3-18 zile) după deschiderea mugurilor, când se formeză primele celule ale inelului de îngroşare anuală. Acest proces durează 2-4 luni, cu variaţii în funcţie de specie şi de survenirea unor condiţii climatice favorabile sau nefavorabile, ce explică diferenţele în grosime ale inelelor anuale. c. Creşterea frunzelor meristemelor situate îndeosebi într-o zonă intercalară de la baza limbului, în vârf şi marginal (fig. 8.3). La Monstera deliciosa, ce prezintă limburile perforate, procesul de creştere nu are loc în anumite zone şi de aceea pe aceste porţiuni apar orificii de dimensiuni variate. • Creşterea în grosime a 50
• Creşterea suprafeţei limbului la plantelor dicotiledonate se realizează prin activitatea

Fig. 8.1 – Zonele de creştere la rădăcina de Vicia faba : a – marcarea cu tuş din mm în mm la începutul experienţei; b creşterea după 24 de ore în zonele marcate (d. Boldor şi colab., 1981)

Creşterea în volum a fructului prin extensie celulară se datorează activităţii auxinelor naturale sintetizate în seminţe şi difuzate în Fig. factori edafici (structura solului. b – după 4 zile de creştere) şi zona de creşeter la peţiolul pulpa fructului. Între specii şi soiuri există de Tropaeolum (c – aspectul iniţial.plantele crescute la lumină intensă au o talie mai mare şi sunt mai viguroase. dar de dimensiuni mai mici. prin extensie celulară şi diferenţiere. • Lumina. 51 . prin punctele cardinale de creştere (minim. • Peţiolul frunzei are localizată zona meristematică pe toată întinderea sa.reglată prin densitatea plantelor la unitatea de suprafaţă.care modifică permeabilitatea plasmalemei şi influenţează creşterea prin extensie celulară. prin diviziune celulară. de calitatea acesteia şi de durata iluminării zilnice. Ea prezintă valori ce variază cu specia de plantă. Factorii ce influenţează mersul creşterii plantelor pot fi grupaţi în factori climatici (temperatura. Boldor şi diferenţieri sub aspectul duratei colab. Speciile de plante provenite din climatul temperat suportă mai greu temperaturile ridicate şi mai uşor temperaturile scăzute. cu activitate mai intensă în imediata apropiere a limbului. diferite plante şi animale existente în sol etc. după care urmează în toată masa fructelor procesele de mărire în volum.pigmentul fiind denumit fitocrom . d. 8. Fructele cresc. Factorii de mediu care influenţează procesul de creşetere Creşterea plantelor este influenţată de factorii de mediu şi depinde de natura şi intensitatea acestora. determină o scădere bruscă a ritmului de creştere. cu celule având cloroplaste mai puţine şi mai mari. 1983) fazelor de creştere şi a intensităţii de desfăşurare a proceselor de creştere prin diviziune sau prin extensie celulară. cât şi indirecte. umiditatea mediului. iedera etc. • Temperatura optimă asigură o creştere a plantelor şi a organelor sale cu intensitate maximă. Creşterea fructelor Fructele cresc în etape succesive. Numai la unele bacterii termofile maximul de temperatură este ridicat la 60-70oC. BLACK (1969) prin existenţa unui sistem activ de absorbţie a radiaţiilor .în final . în care se sintetizează materie organică. optim. d – după 4 zile de creştere) (d. frecvent peste 35-40oC. Aşa de exemplu. fagul. cu un parenchim palisadic mai redus. maxim) specifice fiecărei specii vegetale. astfel că . au multe stomate şi sunt dotate cu o reţea deasă de fascicule libero-lemnoase.). Un rol important în ritmul de creştere al plantelor îl are raportul dintre temperatura zilei şi cea a nopţii . mesteacănul. compoziţia chimică a solului etc. ce corespund cu etapele de creştere ale celulelor. în jurul temperaturii de 45-50oC. prin intermediul procesului fotosintetic. Ele au frunze mai subţiri. până la încetare. Creşterea plantelor este dependentă de intensitatea luminii.) şi factori biologici (microorganismele. dar mai îndelungat în timp.). • Temperatura. funcţie de specia de plantă şi de stadiul de dezvoltare. la tomate creşterea plantelor este normală dacă între temperatura de zi şi cea de noapte există o diferenţă de minimum 7oC (25oC ziua şi 18oC noaptea).3 – Zonele de creştere ale limbului la frunzele de Fagopyrum (a – aspectul iniţial. viteza curenţilor de aer. Î • Temperatura minimă necesară creşterii are valori diferite.frunzei se realizează prin activitatea unui ţesut meriatematic situat sub epiderma feţei superioare. Influenţează asupra creşterii plantelor în mod diferenţiat. cedrul. piersicul). iar reţeaua fasciculelor conducătoare este mai rară.. Relaţia dintre calitatea luminii şi intensitatea creşterii plantelor a fost explicată de către M. compoziţia aerului). lumina. În prezenţa luminii plantele cresc mai puţin intens decât la întuneric. Plantele de lumină (numite heliofite) cresc şi se dezvoltă foarte bine la lumina solară directă şi mai slab la umbră (de exemplu. fiind cuprinsă între 18 şi 37oC.termoperiodismul. Influenţează ritmul de creştere al plantelor atât prin acţiuni directe. la început. • Temperatura maximă. Frunzele plantelor heliofile sunt mai groase. Producţia culturilor şi calitatea recoltelor sunt dependente de intensitatea luminii . Plantele de umbră (numite sciafite) preferă lumina mai puţin intensă (de exemplu. parenchimul lor palisadic este alcătuit din mai multe straturi de celule.

A) a primit în literatură denumirea generală de auxină.U. se desfăşoară funcţiile fiziologice normale ale plantelor. astfel că la lăstari şi frunze încetează alungirea. nici o saturare completă a plantelor cu apă nu este benefică pentru acestea. provocată de ciuperca Giberella fujikuroi. în special. Giberelinele 52 . în toate fazele de creştere şi dezvoltare. identificată ulterior cu acidul beta-indolil-acetic (A. ci iau naştere chiar la locul de acţiune.I. acumulându-se. Izolarea giberelinei a fost realizată în 1935 de către T. polen.. seminţe imature). La mucegaiuri creşterea se reduce când hidratarea ţesuturilor scade sub 98% şi încetează sub 85%. car nu joacă rol de substanţe de nutriţie şi nu acumulează energie. SUBSTANŢE STIMULATOARE a. frunze tinere. precum şi a întârzia îmbătrânirea celulelor şi ţesuturilor. asigurând ritmul de creştere a celulelor prin diviziune şi extensie. o verigă intermediară între gene şi sinteza enzimelor. Seminţele uscate rămân în stare de repaus şi îşi păstrează viabilitatea pe o lungă perioadă de timp. cum sunt creşterea. Compusul a fost ulterior preparat pe scară industrială şi livrat sub numele de giberelină în S. înflorirea etc. mai mult. au efect pozitiv asupra înrădăcinării butaşilor. spectrometrie. Substanţe regulatoare de creştere Substanţele regulatoare de creştere – denumite şi hormoni vegetali nu coorespund conceptului clasic de hormoni (denumire dată pentru prima dată substanţelor secretate de glande endocrine animale). totodată. au rol în formarea fructelor partenocarpice (fără seminţe) şi de a reduce căderea prematură a fructelor. Funcţie de turgescenţa celulară. în organele cu creştere activă (muguri. b. ce au fost identificate prin metode moderne de separare şi analiză (electroforeză. o astfel de stare este dăunătoare creşterii. ovar fecundat. tulpinile şi frunzele cresc intens numai la o umiditate relativă a aerului de 50-60%. şi de acid giberelic în Anglia. Cantităţi infime de auxine se găsec în cambiu şi în ţesuturile parenchimatice. au rol activ asupra înfloririi. diferenţiat de la o specie la alta. stimuleză germinarea seminţelot. a cărui formă imperfectă este Fusarium heterosporum. respectiv de gradul de hidratare a ţesuturilor. la o deshidratare a ţesuturilor meristematice. ci se intercondiţionează reciproc. dezvoltare şi de metabolism. dar germinează repede la un grad de hidratare de 50-60%. alcătuite din celule foarte mici. reprezintă rezultatul unor procese complexe de interacţiune între aceste tipuri de substanţe. Auxinele Auxinele naturale au fost evidenţiate în concentraţii deosebit de reduse – în diferite organe ale plantelor. cât şi extensia celulară. Se cunosc în prezent peste 60 gibereline notate cu GA1-GA60. astfel că reacţiile plantelor.A.• Umiditatea. Ritmul de creştere a rădăcinilor înregistrează un maximum când atmosfera solului este saturată în vapori de apă. În schimb. deoarece determină formarea de ţesuturi slab diferenţiate. Ele produc modificări citologice specifice. puieţilor şi arborilor la transplantări. cromatografie). constituind. care nu acţionează separat. Se cunosc astăzi trei grupe mari de substanţe regulatoare de creştere: stimulatoare. Ei intervin în multe procese de morfogeneză. Giberelinele Giberelinele au fost descoperite în legătură cu o boală criptogamică la orez. inhibitoare şi retardante. rizogeneza. după o perioadă de creştere mult redusă plantele rămânând scunde. În condiţii de secetă. cu frunze şi flori mici. 1. Pe de altă parte. fructificarea. cotiledoane. după numele ciupercii care o produce. Lipsa apei are urmări negative în special asupra fazei embrionare. vârfuri de tulpini şi rădăcini. Heteroauxina. Influenţează atât etapa embrionară. YABUTA. Boala provoacă o creştere exagerată a plantelor şi etiolarea acestora şi purtând denumirea de "bakanae". cu condiţia ca zonele de creştere să fie protejate contra deshidratării prin acoperire cu bractei sau cu un strat cuticular gros. Auxinele naturale şi sintetice declanşează reacţii particulare de creştere. nerezistente. pentru că nu au specificitate bine delimitată şi nu sunt întotdeuna transportate la destinaţie. are loc blocarea creşterii prin extensie celulară. care o denumeşte giberelină. Hormonii vegetali sunt subsatnţe foarte active.

acidul clorogenic. efectul principalelor grupe de substanţe regulatoare de creştere. stimularea creşterii tulpinii şi a frunzelor. Acumulate în aer. Labiatae. un gaz ce se formează în ţesuturile plantelor superioare şi ciuperci.A. Întrebări: • Care sunt etapele creşterii? Dar zonele de creştere la plante? • Care sunt grupele mari de substanţe regulatoare de creştere (daţi exemple pentru fiecare grupă)? Temă: Prezentaţi comparativ. determină căderea masivă a frunzelor şi fructelor. scopoletina. Un compus inhibitor cu funcţie fiziologică aparte este etilena (CH2âCH2). Se codidică cu denumirile Compusul I. Giberelinele accelerează creşterea organelor vegetale. SUBSTANŢE CU ACŢIUNE RETARDANTĂ Retardanţii constitue o grupă de substanţe active ce exrcită o acţiune mai moderată de inhibare a creşterii plantelor. Papillionaceae. diferenţierea şi formarea organelor la plante. 2. în momentul când se aplică plantelor.). întârzierea procesului de îmbătrânire celulară.naturale au fost detectate în circa 130 specii de plante superioare (100 specii de dicotiledonate şi 30 specii de monocotiledonate). prin frânarea proceselor de creştere în lungime a tulpinilor şi lăstarilor. fructe. florizinul etc. fructificării şi maturării fructelor. ♦ STAREA DE DORMANŢĂ A PLANTELOR 53 . dar. frunze şi muguri. ca şi ceilalţi stimulatori de creştere au acţiuni multiple: stimularea diviziunii celulare. Orchidaceae etc. prin efectul de frânare exercitat asupra diviziunii mitotice celulare. Spre deosebire de inhibitorii sintetici. c. stimularea înfloririi. modificări benefice ale metabolismului vegetal general: intensificarea transpiraţiei.) şi artificiali (hidrazida maleică. Principalii inhibitori naturali cunoscuţi până în prezent sunt Acidul abscisic (ABA) a fost identificat în toate organele angiospermelor. respectiv din peduncul.i naturali (acidul abscisic (A. alge. Citochininele – denumite şi fitochinine – au fost evidenţiate la ferigi. modificarea dominaţiei apicale. La plantele superioare s-au găsit în seminţele în curs de germinare. Ea inhibă încolţirea seminţelor. stimularea înfloririi şi fructificării. Inhibitorii naturali au acţiune antiauxinică şi antigeberelinică. ]ntârzierea îmbătrânirii ţesuturilor. SUBSTANŢE INHIBITOARE Cuprind produ. Astfel de substanţe nu se găsesc în plante.B. puromicina). odată cu curentul de transpiraţie. cumarina. Retardanţii se manifestă ca substanţe antimetabolice. mărirea rezistenţei plantelor la factorii nefavorabili. seminţe) la specii din familiile Umbelliferae. prin hidroliza celulozei din peţiol. se integrează în metabolism. Cumarina – se sintentizează în frunze şi se acumulează în diferite ţesuturi vegetale (fructe. acidul cinamic. Citochininele Denumirea lor vine de la proprietatea acestor substanţe de a stimula diviziune celulelor (citochineza). în rădăcini. antiauxinice şi antigiberelinice. Acţiunea lor fiziologică se materializează prin modificarea caracterelor anatomo-morfologice ale plantelor. precum şi a creşterii sistemului radicular. muşchi. ei nu produc malformaţii şi se pare că nu sunt substanţe cancerigene. Acţiunea fiziologică a gibelinelor cuprinde stimulatea germinării seminţelor. de unde migrează acropetal spre fructe. scăderea conţinutului de amidon şi mărirea concentraţiei de zaharuri solubile. seva brută. cloramfenicolul. prin sporirea conţinutului de auxine din ţesuturi. Citochininele. pe baza bibliografiei şi a notelor de curs. Prezenţa citochininelor în xilem arată că sinteza acestor compuşi naturali se face în rădăcini. 3. II etc.

în funcţie de succesiunea ritmică a anotimpurilor. independentă din punct de vedere trofic. iar la plantele superioare la ţesuturile somatice şi meristematice ale cormului şi la seminţe.). determinată o ritmicitate a intensităţii proceselor vitale. Amidonul din seminţe este degradat sub acţiunea enzimelor specifice (hidrolaze şi fosforilaze) până la glucide simple. plantele trec în perioada de dormanţă. Se consideră că germinaţia se desfăşoară până în momentul apariţiei clorofilei. Dormanţa este o noţiune relativă. Pe parcursul ei procesul de diferenţiere celulară poate avea loc. amide. seminţele trebuie să posede o anumită capacitate sau facultate germinativă. Glicerina se transformă în zaharuri. peptide. La plantele inferioare starea de dormanţă apare la spori şi zigoţi. fără de care nu pot trece la faza următoare a ciclului. care permit trecerea embrionului de la starea de repaus sau de viaţă latentă la starea de viaţă activă. Lipidele se transformă sub acţiunea lipazei în glicerină şi acizi graşi. Pentru majoritatea plantelor dormanţa este o condiţie necesară. ciclul de viaţă al plantelor se compune din perioade în care se desfăşoară o activitate fiziologică intensă şi din perioade de dormanţă (repaus). Aceste schimbări. iar procesele de creştere sunt aproape oprite. METABOLISMUL GERMINĂRII În cursul germinării are loc degradarea substanţelor de rezervă din seminţe. când planta începe să relizeze reacţii de fotosinteză şi devine autotrof fotosintetizantă.Starea de dormanţă este o etapă specifică ciclului vital al plantelor. ce este condiţionată de o serie de factori interni şi externi (umiditatea solului. pe cale enzimatică. După natura substanţelor de rezervă seminţele pot fi grupate în amidonoase (reprezentate prin cele care conţin în proporţie mare hidraţi de carbon). Amoniacul se reutilizează la sinteza de aminoacizi. Cele două perioade ale ciclului lor de dezvoltare se succed într-o ordine bine determinată. Întrebare: Câte forme de manifestare a stării de dormanţă la plante cunoaşteţi? Temă: Comparaţi condiţiile de realizare a formelor de dormanţă ale organismelor vegetale prezentate în curs şi în bibliografia recomandată. ele fiind utilizate în procesele de creştere ale embrionului. substanţele cu greutate moleculară mare se transformă în substanţe cu greutate moleculară mică. lăstari şi apoi înfloresc şi produc fructe. Pentru germinare. iar acizii graşi intră în ciclul acizilor tricarbaxilici în procesul de respiraţie a embrionului. În cursul perioadei de dormanţă (de viaţă latentă) intensitatea proceselor metabolice din plante scade foarte mult. ♦ GERMINAREA SEMINŢELOR Germinarea seminţelor reprezintă un ansamblu de modificări morfologice anatomice. Primăvara ele formeză frunze. solubile în apă. oleaginoase (care conţin în proporţie mare lipide) şi albuminoase (care conţin proteine în proporţie mai mare). aeraţia solului. Toamna are loc căderea frunzelor. în funcţie de natura organică a rezevelor acumulate? Temă: Ce aplicaţii practice are cunoaşterea procesului de germinare a seminţelor? 54 . biochimice şi fiziologice complexe. adică la creşterea activă. În zona temperată alternarea perioadelor calde cu perioade reci influenţează puternic activitatea plantelor. ale condiţiilor favorabile şi nefavorabile pentru viaţă. Acestea se oxidează şi dau naştere la ATP. ca rezultat. care constituie materialul de bază pentru sinteza de noi molecule de proteine. aminoacizi. Ca rezultat. În timpul proceselor de degradare a acestor substanţe de rezervă. amoniac. temperatura acestuia etc. Întrebare: Cum clasificaţi seminţele plantelor. Proteinele de rezervă (grăunciorele de aleuronă) sunt hidrolizate de către proteaze şi sunt descompuse în substanţe din ce în ce mai simple.

Altă teorie susţine că transformarea meristemului vegetativ în mersitem floral are loc sub influenţa stimulatoare a unui hormon floral sau florigen. iar creşterea vegetativă este reluată în fiecare an. pe baza datelor extrase din bibliografia recomandată şi. antofitele cuprind următoarele grupe de plante:  Plante efemere – ce au ciclul de vegetaţie foarte scurt. Reacţia fotoperiodică este. formarea părţilor reproducătoare (polen şi ovul). Astfel. bienale şi perene. formarea mugurului floral.B. etapele de realizare ale antezei (utilizaţi şi cunoştinţele acumulate din lectura capitolelor de hitogeneză şi organogeneză). formându-se. ce produc transformări în metabolismul plantei. de 5-6 săptămâni. începând cu germinaţia. înainte de toate. de acumulare de masă vegetativă. Această evoluţie duce la realizarea ciclului ontogenetic şi cuprinde o serie de modificări morfologice. substanţe necesare formării florilor. Durata ciclului individual de dezvoltare la plante este foarte diferită. După KLEBS (1918) factorii externi nu acţionează direct asupra proceselor de reproducere. Stadiul în care temperaturile joase pozitive reprezintă condiţia trecerii de la faza vegetativă la cea generativă se numeşte vernalizare (iarovizare). o reacţie de adaptare a plantelor la durata zilei. la unele bacterii acest ciclu este de câteva minute. cum sunt: diviziunea. DEZVOLTAREA PLANTELOR Spre deosebire de creştere. Formarea florilor cuprinde transformări organogenetice profunde la nivelul meristemului de creştere şi se realizează prin diferite fenomene de creştere. datorită creşterii primordiilor florale. Întrebare: Câte grupe de plante cunoaşteţi. generativă. în care are loc transformarea meristemului vegetativ în primordii florale. Ciclul de dezvoltare a plantelor cuprinde mai multe etape: vegetativă. prin prezentul curs. Există şi plante monocarpice perene. fiind urmată de înflorire. constituind stadii obligatorii. ce ar fi sintetizat în frunze (sub influenţa factorilor de mediu). ce se acumulează în celule. astfel. alungirea şi diferenţierea celulară. care este un fenomen cantitativ. iar la unele plante superioare poate fi de sute de ani. care înfloreşte după 8-10 ani şi apoi moare. determinată de factori ereditari. ce se manifestă numai sub influenţa factorilor de mediu. 55 . Plantele bienale au ciclul ontogenetic de doi ani. de unde ajunge în meristemul apical şi activează genele florale. la unele talofite este de la câteva ore la câteva săptămâni. ci influenţează starea fiziologică a plantelor. modificând raportul cantitativ al diferitelor substanţe nutritive. în funcţie de durata ciclului lor de viaţă? Temă: Detaliaţi. Plantele răspund în mod distinct la alternarea perioadelor de lumină şi întuneric. Aceasta este o adaptare realizată în decursul filogeniei la schimbările normale anuale ale mediului în biotop. histogeneza. trecând prin anumite etape calitative. ce se încheie cu înflorirea şi fructificarea. iar stadiul în care durata zilei de lumină este factorul determinat al dezvoltării plantelor se numeşte fotoperiodism (fotoperioade).  Plante monocarpice – ce fructifică numai o dată în ciclul de viaţă individual. de exemplu Agave americana. Dintre factorii externi. deschiderea florilor. Anteza (formarea florilor) cuprinde mai multe etape: inducţie forală. ca factor ecologic. temperatura joasă pozitivă şi durata de iluminare zilnică (fotoperioade) au un rol primordial în procesul de dezvoltare a plantelor.  Plante policarpice – ce trăiesc mai mulţi ani (perene) şi înfloresc în fiecare an sau la doi ani. organogeneza şi trecerea de la viaţa latentă la viaţa activă. dezvoltarea constituie evoluţia individuală a plantelor. Ţinând cont de interdependenţa dintre perioada vegetativă şi cea reproductivă. îmbătrânirea şi moartea individului. originară din Mexic. Apariţia florilor este dirijată de factorii externi. Aici sunt cuprinse plantele anuale. în primul an cresc numai vegetativ. Fotoperiodismul trebuie considerat ca o adaptare genetică a plantelor la succesiunea anotimpurilor. Înflorirea plantelor perene nu este urmată de moartea lor. iar în al doilea an formează flori şi fructe.

ce permit plantelor întregi sau anumitor organe ale acestora să fie deplasate. Sunt caracteristice filamentelor staminale de la unele plante din familia Urticaceae. În această categorie de mişcări intră : ● Mişcările intracelulare Sunt mişcări pe care le fac organitele celulare. proprii organismelor. mişcarea se realizează prin deplasarea în întregime sau prin orientarea organelor spre sursele de substanţe nutritive. întâlnită atât la plante. implicând deci un consum de energie. cât şi la cele fixate pe diferite substraturi. Sunt prezente la sporangii ferigilor (de exemplu Polypodium. La plante. dintr-un loc în altul. Mişcările prin imbibiţie. La maturitatea polenului. Ele se realizează fără consum de energie din partea plantelor şi se întâlnesc mai ales la plantele fixate de substrat. executând o răsucire într-o spirală spre interior (fig. ♦ MIŞCĂRILE ACTIVE Se realizează pe baza unui travaliu executat de către structurile organelor sau organismelor ce participă la efectuarea lor. Ca exemplu sunt păstăile de Orobus vernus . de agenţi fizici sau biologici. Fig. când forţa de coeziune dintre moleculele de apă şi pereţii celulelor inelului mecanic al sporangelui este învinsă de rezistenţa opusă de structurile acestuia. Sunt caracteristice fructelor uscate şi se realizează prin modificări inegale alevolumului diferitelor părţi care alcătuiesc organul. 1972) Mişcările prin coeziune. 56 . Mişcările prin aruncare. ♦ mişcări induse – produse de direcţia de acţiune sau de variaţiile de intensitate ale unor factori ai mediului extern. aceste mişcări sunt subîmpărţite în: ♦ mişcări autonome – ce se execută sub acţiunea unor factori interni. FENOMENELE DE EXCITABILITATE ŞI MIŞCARE LA PLANTE Mişcarea este o însuşire esenţială a materiei vii. care pe timp de secetă se desfac brusc. aruncând polenul la o oarecare distanţă.1). producându-se prin modificarea volumului celular. ♦ MIŞCĂRILE PASIVE Sunt favorizate de prezenţa unor adaptări. aceştia execută mişcări rapide de aruncare la distanţă a sporilor. Mişcările plantelor se împart în mişcări pasive şi mişcări active. necesare sintezei substanţelor organice. Cea mai simplă este mişcarea browniană. ca urmare a micşorării sau măririi cantităţii de apă de imbibiţie a micelelor de celuloză care intră în alcătuirea pereţilor lor şi sunt orientate diferit pe cele două feţe ale acestora. anterele concrescute la baza filamentelor se desprind de acestea şi execută o mişcare bruscă de întindere. 9.9. ambele categorii de mişcări întâlnindu-se atât la plantele libere. cât şi la animale. La rândul lor. de apă şi de energie. organitele intracelulare sunt animate de o mişcare dezordonată în toate sensurile prin hialoplasmă. agitaţia particulelor fiind determinată de mişcarea browniană în vacuolă şi transmisă în protoplasmă prin intermediul tonoplastului.1 – Păstăi de Orobus vernus în stare închisă (a) şi în cursul deschiderii (b) aruncând o sămânţă (d. Majoritatea mişcărilor pasive se bazează pe mecanisme fizice. Péterfi şi Sălăgeanu. 9.

ce vor determina o reacţie în modul de orientare a organelor. 1981) Mecanismul său este insuficient cunoscut. apa. În celulele palisadice ale frunzelor. cum ar fi lumina. nucleii se deplasează către peretele celular din apropierea rănirii. pot provoca la plantele fixate de substrat excitaţii. Temperatura şi curenţii electrici au acţiune puternică asupra dinezei. cu latura mai mare orientată spre razele de lumină. orientându-se cu latura mai mică spre razele de lumină. se presupune că această mişcare se datoreşte unor contracţii şi relaxări succesive ale citoplasmei. fiind induse de acest factor de mediu şi fac parte din categoria tactismelor celulare. Ele se stusuază cu ajutorul clinostatului. b – prezentarea din profil a cloroplastelor în lumină intensă (d. Când lumina este mai intensă. Acest tip de mişcări se realizează deci în funcţie de intensitatea luminii din mediu.3 .2 – Schema realizării curenţilor citoplasmatici în celula vegetală adultă (d. • Mişcările nucleare se pot observa în perii absorbanţi ai rădăcinilor şi în tuburile polinice. gravitaţia. TROPISMELE Sunt mişcări de creştere determinate de acţiunea unilaterală a unui factor. cât şi la cele superioare. concentraţia substanţelor chimice. Când lumina este mai slabă.• Mişcarea citoplasmatică. ca urmare a prezenţei în ea a unor filamente proteice capabile să se scurteze prin ciclozare sau să se lungească prin desfacerea ciclurilor. cloroplastele se orientează per-manent cu muchia pe direcţia razelor de lumină. 1.2).3). Mecanismul mişcării este explicat fie prin curenţii citoplasmatici. cât şi mişcări active. în lumină slabă. Fig. care intervin ca sursă energetică (fig. care antrenează cloroplastele în mişcare. pentru a coordona refacerea acestuia. fiind induse de direcţia de acţiune a acestuia. La rândul lor. fie prin modificarea tensiunii superficiale a învelişului lor. Fig. 9.Mişcările fototactice ale cloroplastelor: a – prezentarea din faţă a cloroplastelor. topismele cuprind următoarele tipuri: deci 57 . cloroplastele se aglomerează pe pereţii transversali. de exemplu. unde nucleii se deplaseză spre punctele cu activitate metabolică mai intensă. 9. cloroplastele se aglomerează pe pereţii laterali ai celulelor. numită încă cicloză sau dineză este stimulată de prezenţa substanţelor glucidice.. în cazul unei răniri. intervenind în modificarea intensităţii respiraţiei şi în modificarea vâscozităţii citoplasmei. Raianu. (fig. 9. 1982) ►MIŞCĂRILE PLANTELOR FIXATE DE SUBSTRAT La plantele fixate de substrat s-au constat atât mişcări pasive. Anumiţi factori externi. Boldor şi colab. • Mişcările cloroplastelor s-au constatat atât la plantele inferioare. 9.

Geotropismul orienteză organele plantelor pe direcţia acţiunii forţei de atracţie a Pământului (fig. plantele tinere. se curbează în direcţia razelor de lumină. provocată de acţiunea unilaterală a forţei de gravitaţie. 9.5). iar rădăcina în jos (geotropism pozitiv). aceasta ca o consecinţă a ortofototropismului pozitiv al peţiolului.îşi orientează limbul în aşa fel încât razele de lumină să cadă perpendicular pe ele. rădăcina un fototropism negativ. determinate de acţiunea unor substanţe chimice. absoarbe apa cu substanţele minerale.• Fototropismul. crescută cu rădăcina într-o soluţie minerală nutritivă. care asigură orientarea generală a plantelor în natură.4). Geotropismul este prezent atât la plantele inferioare (alge. 9. După câteva ore se poate vedea curbarea vârfului tulpinii spre sursa de lumină şi orientarea rădăcinii în sens opus. Este fenomenul de orientare a plantelor spre lumină. Este mişcarea de creştere a plantelor. Orientarea organelor spre locurile mai umede se face prin reacţii 58 . 9. Péterfi şi Sălăgeanu) • Geotropismul. determinând orientarea frunzelor spre lumina optomă. orientarea organelor nu este supusă întâmplării: tulpina totdeauna va creşte în sus (geotropism negativ). pentru pătrunderea fasciculului de lumină (fig. • Higrotropismul (hidrotropismul). în creştere. Fenomenul de fototropism este de mare importanţă pentru plante. Este o mişcare de creştere determinată de acţiunea unilaterală a apei în mediu. Deci geotropismul orientează organele plantei în poziţia potrivită desfăşurării normale a proceselor fiziologice. determinată de acţiunea unilaterală a acestui factor. Între acţiunea forţei de gravitaţie şi acţiunea luminii există o sincronizare. în apropierea unei surse de lumină (d. prevăzută cu un mic orificiu.4 – Orientarea organelor unei plante de muştar. licheni). Curburile fototropice au loc în zona de alungire a celulelor şi se evidenţiază introducând plante tinere într-o cameră obscură. chemotropismul este negativ. s – sămânţă (d. Fig. Când curbura se face spre partea cea mai concentrată a soluţiei mediului. Fig. iar tulpina unei plăntuţe. În cazul când sunt iluminate unilateral. ciuperci. Aceasta explică poziţia verticală a tulpinii plantelor care cresc pe teren înclinat. constituind o mişcare de creştere. chemotropismul este pozitiv. Péterfi şi Sălăgeanu. iar frunzele – fiind plagiotrope . cât şi tulpina sunt paralel fototrofe sau ortofototrofe. cât şi la plantele superioare. La plantele superioare. 9. tulpina manifestă un fototropism pozitiv. iar când organul în creştere se curbează evitând o soluţie din mediu.5 – Curbura pozitiv ortogeotropă a Datorită acestui tip de tropism rădăcina pătrunde rădăcinii (r) şi negativ ortogeotropă a tulpinii (t) a în sol. Reprezintă apariţia curburilor de creştere ale organelor plantelor. Atât rădăcina. •Chemotropismul. iese la suprafaţa solului şi frunzele se orientează în 1972) poziţie potrivită pentru captarea energie solare.

Este mişcarea unor organe ale plantelor provocată de excitanţii de contact (de atingerea de un obiect).6). nastiile sunt mişcări provocate de factori cu acţiune difuză: schimbarea temperaturii sau a intensităţii luminii. Spre deosebire de tropisme. Reacţiile higrotrope sunt mai puternice decât cele geotrope. 1981) 2. la unele flori. închiderea învelişului floral. Sensibilitatea maximă a cârcelului este pe faţa inferioară şi pe feţele laterale. care determină deschiderea mugurilor şi a florilor. trandafir. Boldor şi colab. la rădăcinile adventive. Ele se evidenţiază cu uşurinţă la florile de lalea. NASTIILE Mişcările de creştere neorietate.. faţa sa superioară fiind mai puţin sensibilă. care provoacă. iar la Vanilla. 9. tigmotropismul se observă la peţiol. de exemplu. b – după atingerea suportului cârcelul formează un resort intermediar între suport şi tulpină. care se deschid la creşterea temperaturii mediului ambiant şi se închid la scăderea acesteia (fig. c – cârcelul care nu a atins suportul rămâne chircit (d. . se produce o hiponastie. Higrotropismul are mare importanţă pentru viaţa plantelor. Excitanţii răspunzători de apariţia tigmotropismului sunt de natură mecanică: răniri. 9. curenţi electrici etc.7). la altele (Bryonia dioica) la cârcel (fig.6 – Cârcei de Bryonia dioica: a – înainte de atingerea suportului. la susţinerea tulpinii agăţătoare. 9. care execută în cursul creşterii lor – în momentul când găsesc un suport – o mişcare de circumferinţă. permiţându-le orientarea spre sursele de apă. Dacă fenomenul de creştere este mai rapid pe faţa inferioară.. determinate de acţiunea uniformă a unor factori fizici sau chimici. Tropaeolum). Se datoresc variaţiilor de temperatură ale mediului înconjurător. • Tigmotropismul. 59 . şofran ş. poartă denumirea de nastii. La unele plante (Clematis. a. astfel. În cazul în care creşterea este mai rapidă pe partea superioară a organului se va produce o epinastie. Fig. În categoria nastiilor amintim: •Termonastiile.. Aceste mişcări se constată la organe cu simetrie dorsiventrală şi se realizează prin modificarea intensităţii creşterii sau prin modificarea turgescenţei celulelor pe două feţe opuse. sau termică: temperaturi ridicate sau scăzute aplicate local. Acest fenomen se întâlneşte la cârceii de la viţa-de-vie. răsucindu-se pe suport şi ajuntând. Rădăcinile plantelor reacţionează în atmosfera solului cu o umiditate de 80-100 %.higrotropice pozitive şi este intâlnită la rădăcini şi rizoizi.

8 – Mişcări nictinastice la frunze: a – poziţia frunzelor în timpul zilei (stânga) şi în timpul nopţii dreapta) la trifoi (după Belzung). la atingerea cu un obiect solid. în care au loc fenomene de refacere ale organismului. 1983) Cauzele mişcării nictinastice sunt schimbările de temperatură şi de intensitate a luminii. pe faţa sa inferioară. la unele leguminoase se schimbă poziţia foleolelor frunzelor. ulterior. planta intră într-o fază refractară.  Un alt exemplu îl constitue filamentele staminelor de Berberis vulgaris (fig. p – petale. în stare deschisă (d. 9. P – pistil. care foloseşte mişcarea tentaculelor pentru prinderea prăzii. lobii stigmatelor. Zona cu sensibilitate mărită este la baza filamentului. filamentele staminelor. atingerea plantei este urmată de coborârea frunzelor.7 – Floare de păpădie. În general. 9. provocate de atingerea lor sau de prezenţa unor substanţe chimice. 1972) Fig. în vecinătatea unei nectarii. se curbează brusc. bănuţei. Sunt mişcările unor organe ale unor specii de plante. b – poziţia de zi (stânga) şi de noapte (dreapta) la frunzele de Phaseolus multiflorus (d Boldor şi colab. după o reacţie. s – sepale (d. executată în 1/4-1/2 oră. ca şi al altor plante insectivore. pe faţa externă a acesteia (ducând la des-chiderea corolei. După un timp scurt apare o mişcare de revenire. b – la cu trecerea de la noapte la zi. de unde şi denumirile de fotonastii şi termonastii. în condiţii de temperatură joasă) şi. în condiţii de temperatură crescută). 1982) Fig. 9. Excitaţia este transmisă numai în lungul filamentului respectiv. • Seismonastiile: la unele plante. sr – stamină recurbată. atingând antera de stigmat. •Tigmonastiile şi chemonastiile. 1972) 60 . perii senzitivi de pe frunze sau chiar întregul limb foliar se lasă în jos.9 – Mimosa pudica: frunza în poziţie normală (a). in) (fig. dacă sunt atinse de insecte.10) care. Aceste mişcări favorizează polenizare enomofilă sau anemofilă)..  La Mimosa pudica (fig.8). Exemplul cel mai elocvent este Drosera rotundifolia. Fig. temperatură ridicată. Péterfi şi Sălăgeanu. Péterfi şi Sălăgeanu. Sunt provocate de alternarea zilei cu noaptea.10 – Mişcările seismonastice provocate experimental ale filamentelor staminale de la Berberis vulgaris : se – stamină etalată. p – pulvinul (d. o dată Crocus luteus: a – la temperatură joasă. în stare închisă. 9. b – poziţia frunzei în urma aplicării unui stimul tactil.9). Aceste mişcări provocate de excitaţii mecanice se numesc seismonastii. Raianu. 9. • Nictinastiile. Foarte multe flori îşi închid corola în timpul nopţii şi o deschid dimineaţa (de exemplu florile de Fig.Aceste mişcări se realizează printr-o creştere mai intensă pe faţa internă a petalelor (având ca rezultat închiderea corolei. 9. 9.

Aceste mişcări se mai numesc şi circumnutaţii.11. Boldor şi colab. diatomeele. Mişcările autonome sunt determinate de factorii interni ai plantei. 1983) ►MIŞCĂRILE PLANTELOR LIBERE Algele verzi şi cele albastre-verzi. 9. 1983) Fig. de aceea. zorelele – şi plante volubile ce execută această mişcare spre dreapta – hameiul. 9. iar după factorul care le provoacă li sa dat denumirea de: • Chemotactism manifestat de către microorganisme faţă de glucoză. Asemenea mişcări se numesc nutaţii. lactoză. zaharoză. 9. asparagină.3.. NUTAŢIILE La plantele fixate de substrat se întâlnesc mişcări autonome şi mişcări induse. iar la unele criptogame vasculare şi gimnosperme se mişcă numai gameţii. pentru că ţesutul lor mecanic este mai slab dezvoltat şi. • Nutaţiile efemere se produc o singură dată în viaţa plantei.. iar faţă de salicilatul de sodiu în sens negativ. Există nutaţii efemere şi nutaţii periodice. Ca exemplu de circumnutaţii menţionăm mişcările tulpinilor de la plantele volubile (fig. flagelatele şi unele bacterii se deplasează cu întregul corp. Aceste mişcări se numesc tactisme. În cazul în care în apropierea lor este un suport. orientând frunzele spre lumină.Apar în cazul îndepărtării cotiledoanelor în timpul germinării seminţelor.12 – Mişcare de nutaţie efemeră a vârfului tulpinii la Pisum sativum (d. în jurul unui ax central. susţin greu frunzele.11 – Mişcare de nutaţie efemeră a cotiledoanelor la Phaseolus vulgaris (d. având loc atunci când factorii mediului extern sunt constanţi. Aceste plante au tulpini relativ flexibile. Există plante volubile la care tulpina circumnutează spre stânga – fasolea urcătoare. Boldor şi colab. • Nutaţiile periodice sunt mişcări executate de vârful tulpinii şi de vârful rădăcinii. 9. în sens pozitiv. acestea luând poziţia orizontală (fig. 61 .12). se încolăcesc în jurul acestuia. 57). ele se realizează în zona de alungire a celulelor şi rezultă prin modificarea succesivă a intensităţii creşterii celulelor de jur împrejurul axei centrale a organului respective. Fig. Mişcările plantelor libere se realizează în diferite moduri şi au rolul de a deplasa plantele spre locuri mai favorabile vieţii. de la ambele sexe.

Bicureşti... Liliana Bădulescu. Ed. Toma C. Molea I.Fiziologia plantelor.. II.. Liliana Mărgineanu. Gr.. Press Polytechniques et Universitaires Romandes Laussane.1999 – Fiziologia plantelor de cultură. Raianu O. 1982 .. Miruna Bibicu. Baia V. Ed. temperatură. Didactică şi Pedagogică – Bucureşti. 1992 şi 1993 – Fiziologia plantelor.. Mihaela Niţă. algele verzi mobile au. Ed. Richter G. Ed. Aurelia Dobrescu. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. I. de exemplu. Trifu M.şi Sălăgeanu N. Florica Popescu. Întrebare: Câte tipuri de tropisme cunoaşteţi ? Dar de nastii ? (exemplificaţi). 1984 – Ecofiziologia plantelor. o pată oculară sau stigmă. Trifu M.. Acatrinei G. Tarhon P.lucrări practice.1993 – Métabolism des végétaux. Milică C. marea lor varietate şi modalităţile diverse de realizare a acestora demonstrează capacitatea extraordinară a reprezentanţilor regnului vegetal de a percepe excitaţiile din mediu şi de a răspunde la ele într-un mod adecvat. 1972 .. Ed.. Ed. Medicală Bucureşti.. Boldor O. vol. 1981 – Biochimie vegetală. se constată deplasarea plasmodiului spre apa caldă. Boldor O. Physiologie et biochimie. 1979 şi 1982 – Fiziologia plantelor.. Polixenia Nedelacu. spre extremitatea anterioară.. Péterfi Şt. iar altele (nastiile staminelor) favorizează procesul de polenizare. şi Pedagogică Bucureşti. Ed.. Ed. tactismele permit deplasarea lor spre zonele în care valoarea unor factori ai mediului (lumină.. rolul biologic al mişcărilor în viaţa pălantelor. Viorica Teşu. Burzo I. 1983 – Fiziologia plantelor . pe o bucată de hârtie de filtru o porţiune de plamodiu şi se introduce un capăt în apă rece şi altul în apă caldă... Acad..• Fototactism care reprezintă mişcarea de deplasare a microroganismelor mobile spre locurile cu o luminozitate optimă pentru efectuarea fotosintezei. Junimea Iaşi.  Unele nastii (nictinastiile şi termonastiile) permit protejarea părţilor mai sensibile ale florilor (androceul şi gineceul). Ed. 1983 – Biologia moleculară a celulei vegetale. vol. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ • • • • • • • • • • • • • • • Aspazia Andronache. Ed.Bucureşti. I şi vol. 62 .Universităţii"Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. Elena Haţieganu. Temă: Dezvoltaţi. Ed. dacă se aşează. • Termotactism vizibil la mixomicete. Gherghi A.  La plantele libere. Burzo I.Fiziologia plantelor. 1997 – Celula vegetală. 1981– Fiziologia plantelor. II. Did. contribuind la perpetuarea speciilor şi la menţinerea arealului lor.Universităţii"Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. completându-vă cunoştinţele cu datele culese din bibliografia recomandată şi din lectura celorlalte capitole din prezentul curs. Procese fiziologice din plantele de cultură. Ed. ROLUL MIŞCĂRILOR ÎN VIAŢA PLANTELOR Mişcările caracteristice diferitelor plante au rolul de a le permite explorarea şi exploatarea eficientă a factorilor mediului extern. Aşa de exemplu. umiditate.. 1991– Reglarea proceselor ecofiziologice la plante.. Neamţu G. I.  Deşi rolul unora dintre mişcări nu este cunoscut. care conţine carotină şi care se pare că ar avea rol în perceperea lumnii. Ceres Bucureşti. Raianu O. Didactică şi Pedagogică . 2001– Biochimia şi fiziologia legumelor şi fructelor. Constantinescu D. Lumina – Chişinău.. I şi vol. Universitatea „Alexandu Ioan Cuza” din Iaşi. Liliana Bădulescu. Rom Bucureşti.nutrimente) le este mai convenabilă.. Raianu O.  Mişcările pasive au rol în răspândirea seminţelor sau a sporilor. Elena delian.  La plantele superioare tropismele determină orientarea organelor lor într-o manieră care să le permită utilizarea mai bună a diferiţilor factori. Didactică şi Pedagogică Bucureşti. Viorica Voican. Dorobanţu N. Ed.. Atanasiu L. 2009 – Cercetări morfologice şi histo-anatomice referitoare la unele plante semiparazite şi parazite din flora României – teză de doctorat. vol. Suciu T. Ceres.

.1. 2005 – Fiziologie vegetală Vol. Universităţii Bucureşti. 2002 – Strategii evolutive în regnul vegetal. . Ed. Voica C. Maria-Magdalena Zamfirache. Universităţii „Alexandru Iaon Cuza” din Iaşi. Ed. Ed. 63 . 2000 – Simbioza în lumeavie. Maria-Magdalena Zamfirache. Azimuth Iaşi. Universităţii „Alexandru Iaon Cuza” din Iaşi. Toma C.• • • • Toma C. I. vol. Ed. 1982 – Fiziologie vegetală..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful