P. 1
ecoffiziologie

ecoffiziologie

|Views: 7,831|Likes:
Published by tury_cosmin5941

More info:

Published by: tury_cosmin5941 on Apr 02, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/29/2013

pdf

text

original

Sections

  • 2. REGIMUL HIDRIC AL PLANTELOR
  • 4. NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR
  • 5. ASIMILAŢIA CARBONULUI DE CĂTRE PLANTE
  • 6. TRANSFORMAREA, TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE ÎN PLANTE
  • 7. RESPIRAŢIA PLANTELOR
  • 8. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR
  • 9. FENOMENELE DE EXCITABILITATE ŞI MIŞCARE LA PLANTE

INTRODUCERE Fiziologia plantelor, ştiinţă fundamentală de top în cercetarea organismelor vegetale exprimă cantitativ şi calitativ, cu un grad sporit de fidelitate

, nivelul lor de adaptare la condiţiile de viaţă în care au reuşit să supravieţuiască pe Terra. Parcurgerea disciplinei explică şi motivează, în acelaşi timp, modificările de natură morfoanatomică ale indivizilor vegetali actuali, având ca suport variaţiile de natură biochimică suferite de celulele componente ale corpului lor, apărute pe parcursul evoluţiei şi fixate în informaţia genetică a genomului propriu. Prezentul curs, destinat studenţilor la învăţământ la distanţă din cadrul Secţiei de Ecologie a Facultăţii de Biologie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei vegetale superior organizate (plante superioare), legi, metode, proprietăţi, modele experimentale cu care operează Fiziologia plantelor etc, subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie. Problemele, uneori complexe, pe care le pune parcurgerea părţii teoretice şi realizarea lucrului în laborator se rezolvă prin abordarea lor critică şi creativă, utilizând noţiunile de bază din prezentul curs, cu sedimentarea cunoştinţelor prin înţelegerea logică a modului de realizare a proceselor vitale într-un organism vegetal. Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale fiziologiei vegetale, probând implicarea acestei discipline în lumea reală şi urmărind să dezvolte cursanţilor o gândire critică în aprecierea calităţii lumii vegetale, aptitudini de rezolvare a problemelor practice cu care se vor confrunta în natură, pentru conservarea şi protejarea acesteia. Date de contact: Coordonator disciplină: Prof. univ. dr. Maria Magdalena Zamfirache, e-mail: magda_zamfirache@yahoo.com Tutore disciplină: Lector dr. Anişoara Stratu Teme pentru activităţi tutoriale: • Schimburile de apă între plante şi mediul de viaţă (regimul hidric al plantelor) • Nutriţia cu carbon a plantelor (fotosinteza şi heterosinteza) • Respiraţia plantelor • Creşterea şi dezvoltarea plantelor • Mişcarea şi sensibilitatea la plante Obligaţiile minime ale studenţilor pentru promovarea examenului la disciplina chimie generală: • obţinerea notei minime 5 la examinarea teoretică finală; • realizarea în totalitate a obligaţiilor de pregătire a lucrărilor practice de laborator şi de însuşire a cunoştinţelor teoretice prin pregătire individuală; • prezenţa activă la toate sedinţele de lucrări practice de laborator. Modul de stabilire a notei finale: • evaluarea aprofundării cunoştinţelor obţinute la lucrările practice de laborator - 50%. • evaluarea aprofundării cunoştinţelor teoretice - 50%. Teme de licenţă abordate în cadrul disciplinei Ecofiziologie vegetală pot avea ca subiect dinamica unor procese fiziologice la diferite grupe de plante (spontane şi/sau cultivate), în corelaţie cu condiţiile de viaţă ale acestora.

Prof. univ. dr. Maria Magdalena Zamfirache

1

CUPRINS
PARTICULARITĂŢI ALE ORGANISMULUI VEGETAL ELEMENTE DE CITOFIZIOLOGIE VEGETALĂ REGIMUL HIDRIC AL PLANTELOR
Absorbţia apei de către plante Emisia apei de către plantă
TRANSPIRAŢIA GUTAŢIA

NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR
Necesităţile minerale ale plantelor Absorbţia substanţelor minerale Conducerea substanţelor minerale în plante Eliminarea substanţelor minerale din plante

ASIMILAŢIA CARBONULUI DE CĂTRE PLANTE
FOTOSINTEZA Mecanismul fotosintezei Factorii de mediu care influenţează procesul de fotosinteză Factorii externi Factorii interni Mersul diurn al fotosintezei Mersul fotosintezei pe parcursul perioadei de vegetaţie CHEMOSINTEZA HETEROSINTEZA Heterotofe saprofite Heterotrofe simbionte Tipuri de simbioze în natură Heterotrofe parazite Plante mixotrofe Nutriţia plantelor semiparazite Nutriţia plantelor carnivore

TRANSFORMAREA, TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE ÎN PLANTE
Substanţele sintetizate prin metabolismul primar Substanţele sintetizate prin metabolismul secundar

RESPIRAŢIA PLANTELOR
Importanţa respiraţiei pentru viaţa plantelor 2

Tipuri de respiraţie la plante RESPIRAŢIA AEROBĂ Factorii de mediu care influenţează procesul de respiraţie Factorii externi Factorii interni .RESPIRAŢIA ANAEROBĂ

CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR
CREŞTEREA PLANTELOR Etapele creşterii plantelor Mecanismul creşterii Zonele de creştere la plante Factorii de mediu care influenţează procesul de creşetere Substanţe regulatoare de creştere SUBSTANŢE STIMULATOARE SUBSTANŢE INHIBITOARE SUBSTANŢE CU ACŢIUNE RETARDANTĂ STAREA DE DORMANŢĂ A PLANTELOR GERMINAREA SEMINŢELOR DEZVOLTAREA PLANTELOR

FENOMENELE DE EXCITABILITATE ŞI MIŞCARE LA PLANTE
MIŞCĂRILE PASIVE MIŞCĂRILE ACTIVE MIŞCĂRILE PLANTELOR FIXATE DE SUBSTRAT TROPISMELE NASTIILE NUTAŢIILE MIŞCĂRILE PLANTELOR LIBERE ROLUL MIŞCĂRILOR ÎN VIAŢA PLANTELOR

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

3

Plastidele • în toate formele sub care sunt prezente în celula vegetală (cloroplaste. 1.. ribozomi şi ADN. Direcţiile din evoluţia masei cloroplastice în lumea vegetală au vizat: • dispoziţie mai periferică • fragmentare • specializare (fig. mobile (datorită aparatului locomotor . a căror totalitate realizează în celula vegetală plastidomul. cromoplaste. Cloroplastele • sunt capabile să realizeze fotosinteza şi conferă organismelor vegetale rolul de producători primari în natură • se caracterizează prin prezenţa pigmenţilor clorofilieni. a cărei dezvoltare creşte considerabil volumul celular pentru un consum metabolic minim.1) Acestea antrenează: • mărirea suprafeţei în raport cu volumul. a organismului pluricelular sau a populaţiilor. deci nevoie de substanţe organice).2). picături de grăsimi. şi Toma I. pentru captarea energiei solare atât în interiorul plastidelor.cuprind în membranele lor fotosintetizante clorofilă şi sunt grupaţi în pachete numite grane. datorită utilizării şi transformării energiei luminoase). Evoluţia lor a mers în două direcţii:  o tendinţă animală. H2O. a fost favorizată captarea de fotoni. De la extensia membranelor clorofiliene la desfăşurarea frunzelor şi la realizarea unui înveliş dens de prerie sau de pădure. cât şi la nivelul celulei. care rezolvă probleme de schimb şi de suport la nivel celular. granule de amidon. Toma C. Evoluţia vegetală apare. • creşterea eficacităţii în captarea energiei luminoase (fig.1 . trei componente contribuie la optimizarea condiţiilor de captare a luminii: • Plastidele. 1.derivă din proplastide şi au o membrană dublă. ca o strategie de explorare şi ocupare a spaţiului.  o tendinţă vegetală care. 2005) 4 . a privilegiat independenţa nutritivă (fenomen de autotrofie. care izolează stroma de citosol.flagelul) şi autotrofe (prezenţa unui cloroplast). • Vacuola. ca şi nucleul sau mitocondriile. în mod global. cu nevoie numai de molecule minerale simple. • În stromă predomină: sistemul membranar tilacoidal. La scară celulară. • Peretele. specializaţi în captarea şi transformarea energiei luminoase solare. în acelaşi timp. care a selecţionat indivizi cu viaţă de relaţie activă şi perfecţionată. organismele primitive erau. Fig. fotosinteza a introdus o constrângere: necesitatea de realizare a unui maximum de suprafaţă. Granatilacoizii . dimpotrivă. pentru a fi eficace însă.Direcţii evolutive ale cloroplastelor în lumea vegetală (d.PARTICULARITĂŢI ALE ORGANISMULUI VEGETAL Pe parcursul evoluţiei lumii vii. amiloplaste) . în detrimentul autonomiei nutritive (fenomen de heterotrofie. 1. CO2.

oranj. acumulând polimeri • polimerii constituie 1/2 . Originalitatea vegetală rezidă în proprietăţile şi cooperarea complexului ternar plastidăperete-vacuolă. Diferenţierea cromoplastelor. ferigilor. ca semnale colorate are următoarele semnificaţii biologice contribuie major la expansiunea angiospermelor • se integrează într-o strategie a dezvoltării plantelor zoidofile şi zoochore • are loc mai târziu. roşu fructe (tomate. rădăcini (morcov cultivat). • conţin pigmenţi carotenoizi. Peretele celular • asigură susţinerea şi permite dezvoltarea de organisme aeriene erecte de talie mare.Fig. 1. Fungi şi Plantae ♦ Regnul PLANTAE grupează toate speciile de organisme pluricelulare ce prezintă pigmenţi clorofilieni. ardei). menţinut sub tensiune datorită proprietăţilor osmotice ale sucului vacuolar Rolul vacuolei: • menţinerea homeostaziei. • celula vegetală este traversată de un flux de metaboliţi carbonataţi..  organismele vegetale se clasifică în 12 încrengături din grupul muşchilor. care menţine citoplasma în stare stabilă. Animalia. cu originea în plastidă şi rezultatul în perete. 2005) Cromoplastele • sunt lipsite de clorofilă. plecând de la cloroplaste (mai rar din amiloplaste sau protoplaste). petale (stânjenel galben).Creşterea eficacităţii în captarea energiei luminoase la plante prin extensia membranelor şi mărirea suprafeţei foliare (d. • rol digestiv şi de depozitare. • sistem de detoxifiere şi de apărare. • efect asupra creşterii şi morfogenezei. în cursul maturării fructelor. • este un regulator esenţial. şi Toma I. Toma C. Protoctista.2 .2/3 din biomasa elaborată în fiecare an pe suprafaţa globului. Vacuola • reprezintă 80-90% din volumul celular • este delimitată de tonoplast.  5 . • colorează în galben. Lumea vie se împarte astăzi în 5 regnuri: Monera (Bacteria). capabile de nutriţie autotrofă fotosintetizantă.

Ele se realizează pe mai multe căi:  Corelaţii trofice . care conduc la creşterea armonioasă a plantelor. virusuri şi structuri înrudite). care 6 . în afară de organismele neclorofiliene (ciuperci. depozitarea substanţelor de rezervă .  la animale se manifestă în legătură cu funcţia lor proprie şi organizarea acestora în „sisteme” (digestiv. corelaţie negativă în timpul germinării seminţelor.gimnospermelor şi angiospermelor.  Diferenţa dintre fungi şi animale este dată de:  caracteristicile structurale şi biochimice ale celulelor lor. asigurând şi rezerva de muguri pentru anul următor.  faptul că animalele au o nutriţie heterotrofă prin înglobare (ingestie) sau holozoică. cât şi la animale  este puţin exprimată la talofite şi briofite  devine fundamentală la plantele vasculare . dimpotrivă. toate plantele sunt autotrofe (sunt capabile să sintetizeze. cvasitotalitatea moleculelor organice de care au nevoie pentru derularea ciclului lor vital). enzimatice şi membranare. când rădăcina creşte mai repede şi are un efect inhibitor asupra creşterii tulpinii. circulator etc.). ►Corelaţiile reprezintă interacţiuni fiziologice între organe şi ţesuturi.se realizează prin intermediul hormonilor produşi de un organ. iar fungii se hrănesc prin absorbţie Evoluţia plantelor şi animalelor este guvernată de: • specializări • corelaţii ►Specializările duc la îndeplinirea unei prestaţii fiziologice precise la nivel celular.duce la îndeplinirea unei prestaţii fiziologice precise atât la plante. în timp ce această tendinţă nu încetează decât odată cu moartea la plante.  Corelaţii genetice. (biosinteza giberelinelor şi citochininelor.au la bază furnizarea de substanţe nutritive sau concurenţa între organe pentru aceste substanţe (seva brută şi seva elaborată). ulterior ea devenind pozitivă şi realizându-se pe cale trofică (rădăcina aprovizionează tulpina cu apă şi substanţe minerale) şi pe cale hormonală. La organismele vii se manifestă:  Tendinţa de creştere mult frânată la animale. care sunt toate heterotrofe (iau molecule organice preparate din mediul ambiant).se realizează în special la nivelul organelor subterane. Corelaţiile pot fi pozitive sau negative. ♦ Regnul FUNGI şi regnul ANIMALIA prezintă un tip de nutriţie heterotrofă.  Regresia facultăţii de percepere a excitaţiilor externe (funcţia senzorială) şi de mişcare (funcţia motrice) la plante. bacterii.  Corelaţii hormonale .  Regresia facultăţii de sinteză la animale. care stimulează sau inhibă activitatea altui organ. (au la bază relaţii de stimulare sau de concurenţă) şi se pot manifesta: • Între rădăcină şi tulpină. care ating foarte repede talia definitivă. pornind de la molecule anorganice.celulele diferenţiate în acelaşi sens se grupează în ţesuturi •Specializarea organelor pentru îndeplinirea anumitor funcţii fiziologice  la plante: absorbţia apei şi a sărurilor minerale dizolvate în ea. în timp ce aceste tendinţe nu încetează să se perfecţioneze la animale. nervos. tisular şi al întregului organism: •Specializarea celulelor diferenţiate .

O circulaţie veritabilă. Înglobarea hranei. tuberculi. Punctuaţii şi plasmodesme. Între frunze şi muguri: frunzele mature manifestă un efect inhibitor asupra creşterii mugurilor axilari. nastii). comparativ cu cele animale (fig. Creşterea generală se realizează prin creşterea treptată a dimensiunilor vacuolelor. iar frunzele tinere au efect stimulator asupra creşterii lor. sistem nervos şi organe de simţ prezente. între care se manifestă o corelaţie trofică negativă (creşterea organelor vegetative aeriene este inhibată de depozitarea substanţelor de rezervă şi invers). Heterotrofie generală. în timp ce la plantele cu germinare epigee acestea stimulează creşterea lor. 1. Fără vacuom sau acesta este slab dezvoltat. ci doar H2O. doar o conducere a apei şi a substanţelor dizolvate în ea. aleuronă şi cristale). Creşterea se realizează prin sporirea cantităţii de citoplasmă. fecale. mişcări specifice (tropisme. sistem nervos.3 şi fig. Alimentele şi energia pătrund în general sub forme diferite. Fără sistem muscular. Autotrofie frecventă. Între muguri şi cotiledoane: la plantele tinere. Mediu intern bine definit. Între organele vegetative aeriene şi fructe. Se deplasează cu ajutorul unor organe speciale pentru locomoţie. organe de simţ. ci membrană plasmatică (plasmalemă). LA NIVELUL ORGANISMULUI Fără un veritabil mediu intern. animale (schemă) (d. cotiledoanele inhibă creşterea mugurilor axilari. 1. Absorbţia substanţelor (apă cu substanţe dizolvate în ea). 1. PARTICULARITĂŢI ANATOMO . Incluziuni solide (granule de amidon. ci doar cu glicogen.4. Fără o veritabilă circulaţie. rizomi). Plastide. doar cu externă structuri galactozil Plasmalema conţine fosfatidil colina şi fosfatidil etanol amina. cu germinare hipogee. Plasmalema digliceride. Nu se elimină substanţe de Fig. Fără incluziuni solide. http//) Sistem muscular. Deplasare redusă. tab. O2 şi CO2.1).• • • stimulează creşterea tulpini)i. Putere de sinteză importantă. Un vacuom important. iată câteva dintre ele: CELULE VEGETALE Un perete scheletic ce membrana plasmatică (plasmalema).3 – Structura celulei eucariote excreţie (d.http//) vegetale (schemă) de tipul celor de la animale. Joncţiuni. conţine dublează externă CELULE ANIMALE Fără perete scheletic. Se elimină substanţe de Fig. seminţe sau organe de depozitare (bulbi.4 – Structura celulei eucariote excreţie de tipul : urină. Putere de sinteză mai redusă. Fără plastide. 7 .1. 1. ce reprezintă analoage celor de la plante. Alimentele reprezintă totdeauna singura sursă de energie.FIZIOLOGICE Organismele vegetale prezintă anumite particularităţi anatomo-fiziologice.

deci sunt autotrofi.6 http//) Fig. acest organit apare. aşa cum este cazul speciei Euglena viridis (fig. 1.1 – Particularităţi ale organismului vegetal. ca un cromoplast fotosensibil.5 . 1.5 şi fig.substanţă de rezervă foarte apropiată de amidon. (schemă) (d. http//) Euglena gigas (d. mişcarea fiind realizată cu ajutorul flagelului. deşi nu se colorează în albastru cu apa iodată.  prezintă fenomen de fototactism. astfel.1. protist cu o dimensiune de 50-100 μm.  au un perete scheletic subţire. comparativ cu organismul animal (d.6).  prezintă stigmă – regiune cu pigmenţi fotosensitivi pentru recepţia luminii. 1979 .Structura internă la Euglena sp.modificat) ♦ La nivel unicelular limita între Protofite şi Protozoare este deseori indecisă.Tabelul 1. Raianu. în funcţie de intensitatea acesteia. despre a cărei reprezentanţi se afirmă că aparţin regnului vegetal datorită următoarelor caractere:  prezintă cloroplaste. Fig. 1. 8 .  acumulează paraamilon . care nu este însă de natură celulozică. ca reacţie de apropiere sau de îndepărtare de sursa de lumină.

Cultivată într-un mediu bogat în streptomicină. 2. ELEMENTE DE CITOFIZIOLOGIE VEGETALĂ Fiziologia celulară (citofiziologia) • studiază fenomenele vieţii ce se petrec în interiorul celu în materia vie celulară • Celula posedă toate însuşirile unui organism lei toate manifestările vitale au loc viu. care ne îndreptăţesc să considerăm că aceasta aparţine regnului vegetal. pornindu-se de la o singură celulă sau de la un fragment minuscul de ţesut Celula ( fig. pentru a se evita încadrarea formelor intermediare într-un regn sau altul. Pentru a supravieţui. comparativ cu organismul animal. formă): • este rezultatul influenţei condiţiilor de viaţă de care beneficiază celulele în cadrul ţesutului din care fac parte • corespunde funcţiei fiziologice ale celulelor în ţesutul respectiv 9 . capabil să ducă o viaţă independentă. Euglena viridis devine în mod ireversibil incoloră şi deci heterotrofă. s-a creat între Protofite şi Protozoare un grup aparte. ele trebuie sa aibă o reactivitate crescută faţă de aceste condiţii.Existenţa flagelului. deoarece dacă răspunsul nu este prompt. Dovezi: • existenţa organismelor monocelulare • culturi de celule “in vitro” refacerea plantelor întregi. de exemplu) şi are timp suficient pentru a se pregăti pentru transformările majore care vor urma. Întrebări: • Ce sunt corelaţiile şi specializările? (exemplificaţi). Asemenea tipuri incolore de Euglena se cunosc şi în stare naturală.celulele din ţesuturile conducătoare. fiind clasate printre Protozoare. apropiată de cea sferică . denumit Protiste. Temă: Prezentaţi succint. planta riscă să moară. transformă substanţele asimilate şi energia în procesul de metabolism Forma celulelor vegetale este foarte diferită: • sferică . plantele superioare sunt supuse unor condiţii de mediu aflate într-o continuă schimbare. Morfologia externă (mărime. • fuziformă . mecanice. afectează creşterea plantelor într-un mod foarte diferit:  În anumite cazuri. pe baza bibliografiei propuse. Modul în care se modifică parametrii de mediu. De aceea.100 μm • 10 μm . precum şi intensitatea acestor variaţii. unele ţesuturi absorbante şi secretoare (laticiferele) Dimensiunile celulelor vegetale: valorile medii 10 . astfel încât apare acum ca aparţinând protozoarelor. sub denumirea se Astazis. ce conferă mobilitate celulei. • Enumeraţi câteva caracteristici ale speciei Euglena viridis.celulele din ţesuturile liberiene • tubulară . nu este considerată un argument pentru apartenenţa speciei la regnul animal.la bacterii (coci).  În alte cazuri răspunsul permite o oarecare întârziere: planta poate percepe factorul modificat (lungimea nopţii în creştere. particularităţile organismului vegetal. dacă se face abstracţie de peretele scheletic. ♦La rândul lor.ţesutul meristematic din vârfurile de creştere ale rădăcinii şi tulpinii.50 cm (fibrele liberiene) • mai mulţi metri (laticiferele nearticulate de la unele specii din familia Euphorbiaceae). • poliedrică-izodiametrică. ea face schimb permanent de substanţe cu mediul în care trăieşte.1) este un sistem termodinamic deschis. plantele trebuie să răspundă rapid la aceste modificări ale factorilor externi.

sub formă de inel). cu suc celular. 10 . minerali. prin schimb ionic. datorită diferenţierii macro. • nu conţine organite bine diferenţiate (nucleu.). • "o distribuire a funcţiilor". mitocondrii. • la acest nivel 500-1000 reacţii biochimice. • la cianobacterii . • incluziuni solide (granule de aleuronă. granule de amidon ş. • este componenta esenţială a celulelor vii. • conţine ribozomi . Plasmalema: • controlează activitatea celulei.. din care probabil a provenit. • constă din: citoplasmă cu: • organite celulare: nucleul.şi microstructurilor celulare. 2000) Tonoplastul: • înconjură vacuolele celulelor vegetale. ca şi plasmalema. cu clorofilă "a" şi ficocianină în stare difuză (structuri şi pigmenţii implicaţi în procesul de fotosinteză). • este constituită din proteine hidrofile. mitocondriile etc. observabile la microscopul optic. Celula eucariotă: • este de câteva ori mai mare.ca organism elementar .a. acizi nucleici etc. reticulul endoplasmatic. compoziţie chimică cantitativă şi prin gradul diferit de permeabilitate. moartea celulei. fosfolipide. aflându-se în stare fluidă şi în neîntreruptă mişcare. Buchanan. comparativ cu celula procariotă. • rol important în nutriţia celulei cu ioni Fig. Citoplasma: • este masa fundamentală a protoplasmei vii. lipoproteică.). • o organizare mult mai complexă decât celula procariotă. • structuri submicroscopice: aparatul Golgi.membrane sub formă de inele. celula vegetală dispune şi de perete o anvelopă celulară (de natură celulozică) Protoplasma: • sediul celor mai importante procese vitale. absorbţia şi excreţia unor substanţe. • marea varietate de proteine din citoplasmă determină funcţii metabolice şi enzimatice caracteristice. • este o membrană plasmatică de tip biologic.Celula procariotă: • a apărut . • conţinutul celulei constă din citoplasmă densă şi o regiune nucleară traversată de macromolecula de ADN.1 . • creşterea cantităţii de ADN creşterea şi perfecţionarea unei arhitecturi complet noi de distribuire a materialului ereditar. • comunică cu protoplasma celulelor învecinate prin plasmodesme (fire protoplasmatice). ce imprimă specificitate.organite răspunzătoare de sinteza proteinelor. cloroplaste etc. implicit. microtubulii etc. • informaţia genetică este inclusă în unicul cromozom (un lanţ de macromolecule de ADN. • se deosebeşte de plasmalemă prin structură. 2. plastidele. • este acoperită cu o membrană citoplasmatică (plasmalemă). în care sunt incluse organitele celulare.Celulă din mezofilul foliar prezentând principalele sisteme membranare şi peretele celular (d. • coagularea sa determină încetarea manifestărilor vitale şi.4 miliarde de ani în urmă. În celula vegetală matură: • vacuolele sau vacuola unică.cu 3.5 . ribozomii.

cisternele aparatului Golgi (d. aparatul Golgi este legat de activitatea secretoare a protoplasmei. se delimitează de citosol prin membrane simple. faţa Trans al aparatului Golgi 11. faţa Cis a aparatului Golgi 10. Condriozomii (fig. 2. în interiorul cloroplastelor şi al mitocondriilor sau chiar se află liberi în citoplasmă. faţa Trans al aparatului Golgi 11.3 . lipsiţi de membrană. cisterne. enzime. proteine transportate 7. Aparatul Golgi (fig.5): • sunt cunoscuţi ca principalii centri energetici (de respiraţie) ai celulei. elementare. reticul endoplasmatic neted 5. Fig. reticul endoplasmatic rugos 4.2 .  Ribozomii aderenţi la membranele R. neted se formează hidraţi de  În membranele R. 2.Reticulul endoplasmatic (R.) (fig. Fig.E. asemănătoare ca structură cu plasmalema. 2. terpenoizi. cât şi în cele animale dar lipsesc la bacterii. E. vezicule de transport 8. Funcţia fiziologică principală a ribozomilor este legată de participarea lor în procesul de sinteză a proteinelor:  Ribozomii liberi participă la sinteza proteinelor implicate în procesul de diferenţiere celulară.E. la sinteza unor proteine cu funcţii specifice.2): • • este un sistem complex de cavităţi (sacule. 2. de tip rugos sau pe faţa externă a membranei nucleare sunt implicaţi în procesele de sinteză a proteinelor destinate secreţiei celulare. granular se formează proteine. carbon. • sunt prezenţi atât în celulele vegetale. lipide. • sunt răspândiţi în toată celula (în citoplasmă): la suprafaţa nucleului.Nucleu celular. aproximativ circulare. PALADE în 1953 în omogenatele hepatice şi în ultrasecţiuni celulare şi de către E. 1. reticul endoplasmatic şi aparat Golgi. Din punct de vedere funcţional. cisternele aparatului Golgi (d.3): Este alcătuit din unităţi morfologice denumite dictiozomi . aparat Golgi 9. http//) Ribozomii (fig. precum şi la sinteza enzimelor proteolitice. por nuclear 3. ribozom aflat pe RE rugos 6. lipo-proteice.Aparatul Golgi: 7. vezicule sau tubuli ori canalicule fin ramificate şi anastomozate sau un sistem de "cisterne" turtite şi lăţite în celulele mai vârstnice) localizate în hialoplasmă.4): • sunt particule ultrastructurale de natură ribonucleoproteică. cu aspect de discuri suprapuse. faţa Cis a aparatului Golgi 10. nucleu 2. aparat Golgi 9. unite la centru. E. BROWN în celulele rădăcinii de bob. ROBINSON şi R. vezicule de transport 8.  În membranele R. 2.formaţiuni lamelare.E. substanţe necesare procesului de sinteză a produşilor de tipul polizaharidelor din componenţa peretelui celular etc. 2. cu dimensiuni de 150-300 Å. • au fost evidenţiaţi de savantul român G. formate din 2-10 sacule sau cisterne. http//) 11 .

SCHIMPER (1883) – clasifică.7 . Lizozomii (fig.plastide colorate (alte culori decât verde) Cloroplastele (fig.5 .• numărul lor într-o celulă este proporţional cu intensitatea metabolismului acesteia. • totalitatea plastidelor incluse în citoplasma celulei formează plastidomul celular. cu care se pare că vin chiar în contact. • sunt dispuşi frecvent alături de cloroplaste. http//) procesul de transformare a grăsimilor în glucide. cu o membrană lipo-proteică simplă. 2.Lizozom aspect general (d.  reprezintă deci "uzina biochimică (energetică)" a celulei. 2. în care se eliberează energia incorporată în substanţele energetice de natură organică (în etapa finală a ciclului Krebs).T. cât şi în celulele ficatului şi rinichiului la mamifere (peroxidaza şi catalaza conţinute scindează H2O2 în O şi H2O). atât în celulele mezofilului plantelor. • conţin enzime specifice ciclului acidului glioxilic Fig. 2. unele cianobacterii şi bacterii. prin glicoliza inversă (gluconeogeneza). • sunt bogaţi în enzime.Alcătuirea unei mitocondrii (d. 2.plastide incolore. http//) Fig.4 – Alcătuirea unui ribozom (d. Fig. A.8.6): • sunt organite citoplasmatice sferice sau ovoidale. Glioxizomii: • îşi manifestă activitatea în momentul germinării seminţelor bogate în grăsimi.oxidare. Fig.7): • se întâlnesc în număr mare în celulele mezofilului foliar. • intervin în hidroliza substanţelor de rezervă din celulele endospermului. în funcţie de culoarea lor plastidele în:  leucoplastele .6 . • lipsesc din celulele animale. 2. 2.  cloroplastele .  constituie sediul fenomenului de oxidare a metaboliţilor. unele macroorganisme (ciuperci şi chiar plante superioare). Plastidele: • sunt organite permanente de mare importanţă pentru celula vegetală. în special hidrolaze acide.plastide verzi  cromoplastele (sau carotenoplastele) . http//) Peroxizomii (fig. prin procesul de β .9): 12 . • reprezintă principalul organit celular în care are loc biodegradarea acizilor graşi.P. Funcţia peroxizomilor: intervin în procesul de respiraţie celulară. http//) proces ce furnizează energia necesară transformărilor metabolice. în procesul de germinare al seminţelor. asemănătoare cu plasmalema. din celulă. 2.Schema alcătuirii unui (izocitrat liaza şi malat sintetaza) ce participă la peroxizom (d. 2. Alcătuirea unui ribozom Rol fiziologic:  acumulează cele mai mari cantităţi de A.

cu un conţinut mai mare în clorofilă. fructelor. 2.  Cloroplastele reprezintă sediul sintezei primare a substanţelor organice în procesul de fotosinteză şi au o anumită autonomie în interiorul celulei. http//) Fig. Ultrastructura (fig. devenind simbionte intracelulare. granule de amidon. 2. http//) plantele de umbră.10 . • sunt colorate în galben. 2.• • • organite specializate.roşu etc.  Conform părerii unor cercetători. http//) Fig. 2. separate de un spaţiu clar. • incluziuni reprezentate prin globule lipidice şi granule de amidon.Alcătuirea unui cloroplast (d.Aspect microscopic al cloroplastelor “in vivo” (d. Fig.10): • anvelopa plastidială .8 . 2. au conferit celulelor capacitatea de fotosinteză ("Teoria Serială a Endosimbiozei"). datorită ADN-ului propriu.11 .ce constituie substanţa fundamentală cu ribozomi. • culori specifice petalelor florilor.  Mărime relativ constantă pentru acelaşi tip celular.portocaliu.formată din două membrane elementare. Cromoplastele (fig. comparativ cu indivizii crescuţi în lumină intensă. au conferit celulelor capacitatea de fotosinteză ("Teoria Serială a Endosimbiozei"). răspândite în toată masa citoplasmei. datorită ADN-ului propriu. prezente doar în celulele vegetale. devenind simbionte intracelulare. genetice al unui sau ecologice: mult mai mari la general cloroplast (d. frunzelor sau unor rădăcini. Fig. portocaliu. 2.12 . http//) Rol fiziologic:  Cloroplastele reprezintă sediul sintezei primare a substanţelor organice în procesul de fotosinteză şi au o anumită autonomie în interiorul celulei.Aspectul cromoplastelor “in vivo” (d. cloroplastele au fost bacterii fotosintetizante care. cu rol în procesul de fotosinteză.). 2.12): • au o structură asemănătoare cu cea a cloroplastelor. roşu sau în nuanţe intermediare (prezenţa în stroma lor a unor pigmenţi din grupa carotenoizilor: carotenul . 2. ADN. licopenul . • stroma sau matricea . picături lipidice în ea.Aspect  Apar deosebiri sexuale.  Conform părerii unor cercetători.9 . http//) 13 . turtite.11. uneori au aspect de halteră. cloroplastele au fost bacterii fotosintetizante care. Fig.Aspect general al unui cromoplast (d. xantofila galbenă. • sistemul de lamele.  Au aspect microscopic (microscopul optic) de grăuncioare verzi ovoidale.

tuberculi. vizibilă la microscopul fotonic. 2.15):  Este un component prezent permanent în toate celulele vegetale şi animale. Sub influenţa luminii formează structuri tilacoidice şi să capătă culoarea verde (fig. 2. 14 .Posibila interconversie a plastidelor la plante (d.13).16): Este o componentă nevie a celulei. plină cu suc vacuolar. vizibile doar la microscopul electronic. Forma şi distribuţia vacuolelor în celulă variază funcţie de: • starea fiziologică a celulei. 2. 2. Vacuola (fig. Celulele meristematice: • sunt lipsite de o vacuolă unică şi voluminoasă. după o colorare cu coloranţi vitali.  seminţe. • Fig. rădăcini. iar celulele cu nucleu bine individualizat se numesc eucariote.Alcătuirea nucleului celular (d. se numesc procariote.  în algele diatomee marine. neindividualizat strict. Rolul fundamental al nucleului în viaţa celulei este de a transmite caracterele ereditare în timpul diviziunii celulare şi de a coordona funcţiile vitale ale Fig. • proteoplastele (depozitează proteine).15 . http//) acesteia. • oleoplastele (depozitează substanţe grase).  Celulele care au nucleu difuz.14). 2. http//) Nucleul (fig.  la plantele superioare adaptate la parazitism (au pierdut proprietatea de fotosinteză). 2.Leucoplastele: • sunt plastide incolore.Aspectul amiloplastelor în tuberculul de cartof (d. • se întâlnesc în:  celulele meristematice. În procesul creşterii şi dezvoltării celulei vegetale se observă formarea de vacuole mari rezultate din contopirea vacuolelor mici. Cuprind: • amiloplastele (depozitează amidonul) (fig. 2. deosebit de important pentru celula vegetală adultă. • vacuolele apar foarte mici. http//) Fig.13 .  citoplasma sporilor şi a gameţilor femeli.  majoritatea organelor incolore la angiosperme.14 .

glucide solubile. Strasburgher. 15 . căptuşit la interior de plasmalemă. 2. • aport mecanic (susţinerea formei celulei).  Majoritatea celulelor vegetale au perete celulozic rezistent.celulă turgescentă. • rol de protecţie a protoplasmei. Rol fiziologic: • este permeabil pentru apă şi se îmbibă cu aceasta. care generează presiunea osmotică şi potenţialul de membrană.stadiul de plasmoliză avansată (concavă). tipul celular. acizi organici etc). .  Celulele „nude” .zoosporii şi gameţii (celulele reproducătoare de la plantele inferioare) celule lipsite de un perete celulozic. 2.stadiul de plasmoliză incipientă. Vacuola se reprezintă deci. relativ rigid. deosebită de cea a mediului extern.17 Reprezentarea schematică a gradului de aprovizionare cu apă a celulei vegetale: A . ▪ Modificarea turgescenţei vacuolei determină mişcările de închidere şi deschidere a stomatelor şi mişcările unor organe ale plantelor (nastii). permiţând intrarea apei cu substanţe macro. Apariţia vacuolei face posibilă crearea în interiorul celulei vegetale a unui mediu apos cu o compoziţie specifică. cu rol important în turgescenţa şi în stabilitatea celulei (fig.  Peretele celular este un constituent solid.• • • vârsta celulei. precum şi ieşirea apei din celulă (plasmoliza celulară). în celula vegetală. motiv pentru care se numeşte şi perete scheletic. D . Turgescenţa reprezintă o achiziţie importantă în evoluţia plantelor. • permite creşterea celulei şi schimbul de gaze şi de substanţe nutritive cu celulele învecinate. 2.şi micromoleculare în celulă. Fig. Apariţia filogenetică a vacuolelor a format mecanisme ce reglează şi determină turgescenţa. al organului din care face parte ţesutul sau chiar al întregului organism.16 adulte aflată în vegetale celulelor epidermice înţepate de insecte formează multe stare de turgescenţă (d.stadiul de deplasmoliză (d. B . un adevărat osmometru. (cucerirea uscatului). Rolul fiziologic al vacuolelor:  Depozitarea substanţelor osmotic active (ioni. http//) vacuole mici) . 1998) Peretele celular:  Este un constituent neviu şi un caracter esenţial de diferenţiere a celulei vegetale de celula animală. conferind indivizilor vegetali o rigiditate mai mare.17). cu o elasticitate limitată. C .Vacuola unei acţiunea diferiţilor factori de mediu (ex: vacuola mare a unor celule Fig.  Totalitatea pereţilor celulozici dintr-un ţesut o reţea densă de lamele sau fibre ce alcătuiesc un schelet al ţesutului respectiv.

de obicei – şi vapori de apă. • Plantele submerse – talofite şi cormofite – absorb apa prin toată suprafaţa corpului. PFEFFER. • La plantele de apă cu frunze natante. principalele caracteristici funcţionale ale celulei vegetale. • Lichenii absorb apa prin rizine iar muşchii prin rizoizi. rolul primar al rădăcinii a fost acela de fixare. ca de altfel. organitele citoplasmatice nevii din structura celulei vegetale. ce absoarbe cantitatea de apă necesară din sol. În condiţiile unui regim de apă normal. 2. în lacune aerifere. Absorbţia apei de către plante Procesul de absorbţie a apei decurge în strânsă dependenţă de factorii de mediu şi se realizează diferenţiat. În aceste lacune şi în meaturi se găsesc . reprezintă un factor esenţial pentru supravieţuirea. Între aceste procese există o strânsă legătură. transportul ei în plantă şi eliminarea acesteia în mediul extern. separat. Temă: Prezentaţi succint. Ele sunt lipsite de cuticulă şi suber şi prezintă frunze fin divizate sau foarte subţiri. • Plantele vasculare – prezintă rădăcini. cea mai mare cantitate de apă se află în stare lichidă. În corpul plantelor.Întrebări: • Care sunt funcţiile peretelui celular şi cum se mai numeşte acesta la celula vegetală? (motivaţi denumirea). talofite terestre. găsindu-se abundent în celule. pe baza bibliografiei propuse. Regimul hidric (de apă) al plantelor reprezintă ansamblul proceselor de absorbţie a apei din mediu de către plantă. din cele patru zone distincte ale rădăcinii. La nivelul sistemului radicular rolul diferitelor zone ale rădăcinii în absorbţia apei a fost stabilit cu precizie cu ajutorul micropotometrelor. creşterea şi dezvoltarea plantelor. • Plantele nevasculare – criptogame unicelulare. Aceste plante pot absorbi apă şi prin părţile nesuberificate ale organelor lor supraterane. • Enumeraţi organitele citoplasmatice vii şi. de la care pleacă o reţea de ţesuturi conducătoare. aceste procese sunt în echilibru. uneori. iar celulele se află în stare de turgescenţă normală. absorbţia se face şi prin faţa inferioară a frunzelor. briofite. întro cantitate mult mai mică şi. Pentru asigurarea acestei stări plantele superioare posedă. zona perişorilor absorbanţi 16 . absorb apa prin întreaga suprafaţă a corpului. ca organe de fixare şi de absorbţie a apei cu sărurile minerale. REGIMUL HIDRIC AL PLANTELOR Prezenţa apei. in acelaşi timp. care evită eliminarea excesivă a apei din corpul acestora. într-o cantitate suficientă. Conform părerii lui W. în majoritatea lor. un sistem de vase conducătoare capabile să transporte apa absorbită şi un ţesut protector adecvat. lipsită de cuticulă. unele specii submerse au rădăcini reduse şi lipsite de perişori absorbanţi sau sunt lipsite chiar de rădăcini. un sistem radicular dezvoltat. pe specii de plante. Absorbţia apei prin rădăcini Filogenetic vorbind. rădăcina a căpătat şi funcţia de absorbţie a apei şi a substanţelor minerale. Ulterior. existenţi însă. în vase conducătoare şi. pe toată planeta noastră. în echilibru cu apa liberă din plantă. realizând ancorarea solidă a plantei în sol. În procesul de absorbţie a apei şi a substanţelor minerale sunt active numai rădăcinile tinere.

practic. 3.  diferenţierea funcţională a celulelor şi numărul mare de peri realizează o suprafaţă de contact foarte mare cu soluţia solului.  prin gelificare. 3. ● În zona aspră:  apa poate fi absorbită de către plantele tinere. ce conţin în loc de celuloză. iar aici există doar o uşoară deplasare a ei prin imbibiţia membranelor. 3. iar piloriza şi zona aspră au.2) se explică prin :  numărul mare al perilor pe unitate de suprafaţă (200-420/mm2. La nivelul vârfului rădăcinii probabil că absorbţia nu are loc.1 – Secţiune longitudinală prin vârful unei rădăcini la dicotiledonate lua aspectul unor veritabile lenticele. În acest caz rolul predominant în absorbţia radiculară a apei revine transpiraţiei. zona netedă este puţin activă. cu o durată de viaţă de 7-10 zile. caloză şi substanţe http//) pectice. care variază în cursul zilei funcţie de influenţa diverşilor factori externi. http//) apă şi gaze. Absorbţia pasivă a apei are loc în cea mai mare parte a perioadei de vegetaţie. planta preluând din sol apa ce este reţinută cu forţe de până la 15 atmosfere.2 . zona piliferă a rădăcinii (scheme) (d. Absorbţia pasivă a apei – este determinată de procesul de transpiraţie. forţa de sucţiune determină absorbţia apei din vasele de lemn ale nervurilor şi.1). o absorbţie nulă (fig. Din mezofil. Tocmai acest deficit al presiunii de difuziune determină absorbţia apei prin perişori şi direcţionarea ei către vasele de lemn. dat fiind faptul că în această zonă lipsesc ţesuturile conducătoare. pe seama zonei pilifere.este cea mai activă în acest proces. Mecanismul absorbţiei radiculare a apei Absorbţia apei prin rădăcini este realizată prin două mecanisme: pasiv şi active. realizează un contact intim cu particulele solului.  fiecare păr absorbant este o celulă vie mult alungită. rădăcina participă substanţial în acest proces prin energia metabolică proprie. mai numeroşi la plantele ierboase. foarte scurtă. mai departe. comparativ cu sucul vacuolar al celulei absorbante şi poate fi 17 .  la plantele crescute în sol foarte uscat suberificarea începe curând. care devine.  procesul de suberificare din stadiul adult al plantei nu este totdeauna total.Secţiuni transversale prin subţiri. capabile să vehiculeze apa. deficitul iniţial se transmite descendent. comparativ cu cele lemnoase). iar activitatea vitală a rădăcinii contribuie într-o măsură redusă la absorbţia apei. cu condiţia ca soluţia externă a solului să fie hipotonică. lipsiţi de cuticulă (foarte permeabil pentru apă). cu pereţii celulari foarte Fig. Absorbţia activă a apei nu depinde de transpiraţie. până la perişorii absorbanţi. fapt ce asigură. menţinerea tuturor celulelor în stare normală de turgescenţă. astfel că rămân crăpături ce pot Fig. ● Absorbţia foarte intensă a apei prin zona perişorilor absorbanţi (fig. fenomen deosebit de important în absorbţia apei  pot fi înlocuiţi cu hife de ciuperci (micorize) la plante lemnoase şi ierboase (90% din totalul plantelor superioare) . Fenomenul are loc prin mecanisme osmotice numai atunci când soluţia externă este hipotonică. care creează un deficit de saturaţie îndeosebi la nivelul frunzelor. astfel. la care celulele externe nu au încă membrana suberificată. unde se măreşte forţa de sucţiune. 3. cu o vacuolă mare. permeabile pentru (d. astfel.

ce vin în contact direct cu atmosfera. transpiraţia lor este mai mult sau mai puţin intensă.6). Absorbţia apei se realizează prin cuticula celulelor epidermice. Emisia apei de către plantă Concomitent cu absorbţia şi circulaţia apei are loc şi eliminarea ei în atmosfera înconjurătoare. 3. unei transpiraţii. Astfel este menţinut curentul ascendent al sevei brute. aceste plante sunt poikilohidre.5). fiind mai intensă în imediata vecinătate a nervurilor şi. absorbţii şi circulaţii a apei active în plantă. transpiraţia se realizează prin întreaga lor suprafaţă externă şi internă ce vine în contact cu aerul înconjurător. Dintre organele aeriene. care protejează celulele aflate în contact direct cu atmosfera externă. de altfel. Grosimea ei poate influenţa foarte mult transpiraţia cuticulară şi reprezintă. Absorbţia apei la nivel foliar devine importantă abia atunci când o parte din organul aerian este scufundat în apă.4) şi. pentru ca întreaga frunză să-şi recapete turgescenţa. timp de câteva săptămâni. apa fiind eliminată sub formă de vapori. Plantele ierboase de talie mică pot valorifica pe această cale o parte din apa de precipiaţii şi apa de condensare (roua). fapt ce permite un schimb gazos intens. în prezenţa luminii. elimină vaporii de apă prin toate celulele ce vin în contact cu atmosfera. după starea fiziologică a celulelor şi după forţelor care reţin apa în ele. până la formarea noilor frunze. Este suficient. A. de exemplu. o adaptare structurală la mediu. stomatele se deschid larg. prin transpiraţie şi. prin gutaţie. În asemenea condiţii rădăcinile absorb din sol apa ce este reţinută cu forţe mai mici de 2 atmosfere. În mod curent plantele emit apa sub formă de vapori.demonstrat prin folosirea potometrelor. ce asigură în permanenţă turgescenţa tuturor celulelor.  La plantele vasculare . dar mai ales la nivelul frunzelor. propriu numai plantelor terestre. TRANSPIRAŢIA Este procesul fiziologic de eliminare a apei în stare gazoasă (vapori). Absorbţia apei prin organele aeriene Frunzele absorb intens apa datorită particularităţilor lor anatomice. unde cuticula este mai subţire şi mai permeabilă pentru apă. Lenticelele nu execută mişcări de închidere şi de 18 . 3. pe faţa inferioară a limbului frunzei. O mică parte a apei este eliminată şi la nivelul lenticelelor (fig. Pe această cale apa este absorbită până la endodermă.  Plantele inferioare uni . 3. la care pierderea apei are loc prin organele aeriene.care după conţinutul lor în apă sunt homeohidre. Absorbţia activă are rol important primăvara devreme. în mod deosebit. ce acoperă ramurile şi tulpinile plantelor lemnoase. prin traversarea cuticulei (fig.sau pluricelulare. 3. în mod accesoriu. până creşte valoarea forţei de sucţiune şi de aici este împinsă în vasele de lemn. Eliminarea vaporilor de apă are loc mai ales prin ostiolele stomatelor (fig. la plante cărora li s-au îndepărtat tulpina şi frunzele. Ea este demonstrată de lăcrimarea plantelor în caz de tăieri de întreţinere (viţa–de-vie) şi de gutaţie şi este specifică plantelor din regiuni umede. Procesul este realizat la nivelul tuturor organelor aeriene. Prin cuticula epidermei şi prin suber acest plante elimină cantităţi relativ mici de vapori de apă.3. • mezofilul este de grosime redusă. datorită particularităţilor lor structurale şi funcţionale: • au o suprafaţă mare de contact cu atmosfera şi un mare număr de stomate. uneori. În timpul zilei. cu numeroase spaţii intercelulare – fapt ce permite realizarea unei activităţi fotosintetice intense. sub formă lichidă. După oscilaţiile conţinutului lor în apă. care corespund local unei lipse de coeziune între celulele suberificate. ca şi plantele nevasculare. ca o singură foliolă a unei frunze compuse de salcâm să fie scufundată în apă. frunzele transpiră cu cea mai mare intensitate.

cum sunt Elodea canadensis. http//) imagine la microscopul plantelor electronic de baleaj (d. 3.A.Mecanismul de deschidere şi Fig. specii de Dianthus etc. GUTAŢIA 19 . ca urmare transpiraţia prin ele este de neevitat şi poate fi considerată ca "un rău necesar". Ca urmare.Alcătuirea unei lenticele(d. stomatele se află http//) la Fig. În astfel de situaţii plantele se deshidratează puternic şi pot pieri. în timpul amiezilor de vară. Utricularia vulgaris etc. transpiraţia prin prin stomate (schemă) (d. sub nivelule celulelor epidermice. ca la speciile din familia Ccucurbitaceae. la Anemonae nemorosa etc. temperatura corpului lor nu depăşeşte. http//) acelaşi nivel cu celulele Fig.Stomată – majoritatea închidere al stomatelor(d. 3. Deci. ca urmare a bunei hidratări a ţesuturilor şi aprovizionării lor cu elementele nutriţiei minerale.  Favorizează schimburile de O2 şi CO2 prin ostiolele stomatelor.  B. rămân fără efect. În schimb. Poziţia stomatelor este. Uneori transpiraţia poate deveni nocivă. Reglarea stomatică a transpiraţiei poate avea însă loc fără ca schimburile respiratorii şi fotosintetice de O2 şi CO2 să fie afectate. deşi la ele transpiraţia nu are loc. ceea ce uşurează şi accelereză coacerea lor. Rolul transpiraţiei în viaţa plantelor Transpiraţia prezintă o deosebită importanţă în viaţa plantelor prin faptul că: Determină urcarea sevei brute prin apelul foliar şi uşurează. eficace între anumite limite. Plantele submerse. temperatura aerului înconjurător. deoarece evaporarea unui gram de apă absoarbe 537 calorii. după cum afirma savantul rus K. deoarece diametrul ostiolelor la care începe reducerea transpiraţiei este mai mare decât cel care determină reducerea difiziunii CO2 şi O2. prin acesta. A. apa eliminată prin transpiraţie provine. Ficus elastica. stomate este mai intensă la unele higrofite. parţial.Transpiraţia cuticulară şi transpiraţia epidermice. din aceste organe. 3. TIMIREAZEV. De aceea transpiraţia a fost calificată de către savantul rus K.4 .5 . La Fig. la care stomatele http//) se află situate la un nivel superior. cresc intens. datorită transpiraţiei intense. Nerium oleander. de obicei.3. Acest tip de transpiraţie poate juca totuşi un anumit rol în împiedicarea supraîncălzirii excesive a plantelor în zilele toride de vară. plantele care transpiră mai intens au o fotosinteză mai activă şi cresc mai repede. TIMIRIAZEV ca fiind "un rău necesar". cum sunt de exemplu la Hevea brasiliensis. îndeplinind un rol termoreglator. în strânsă legătură cu regimul hidric al plantei. procesul de transpiraţie este mult mai redus ca intensitate la acele plante la care stomatele se află în mezofil. când mecanismele reglatoare.6 . absorbţia radiculară a apei. În comparaţie cu acestea. comparativ cu celulele epidermice şi anume în vârful unei ridicături.3 . ceea ce permite plantelor să economisească energie şi să realizeze o activitate metabolică la nivel normal.  În timpul coacerii fructelor uscate şi a seminţelor. aşezate în cripte.  Asigură răcirea organelor vegetale.deschidere a spaţiilor lor intercelulare. de asemeni. la plantele din plin soare.

. Milică şi colab. 3. 20 .7. • Unde pot fi aşezate hidatodele la nivel foliar ? (daţi exemple). Temă: Prezentaţi comparativ. În aceste nopţi atmosfera este saturată cu vapori de apă şi se reduce simţitor intensitatea transpiraţiei. proteine. din care sunt capabile să sintetizeze substanţe organice. deoarece organele de gutaţie sunt răspândite pe întreaga suprafaţă foliară. precum şi transportul apei (d. precum şi excesului de apă ş de săruri ce ar putea gutaţie prin vârfurile la plantule de duce la intoxicarea celulelor. la frunzele dinţate – la vârful dinţilor. Întrebări: • Care sunt principalele căi de pătrundere a apei în corpul plantelor ? dar de ieşire a acesteia din plante ? (precizaţi şi formele de eliminare a apei. fenomenul fiind întâlnit mai ales în sere. http//) (A) şi pe marginile hidrostatică din vasele de lemn. Surplusul de apă din corpul plantelor este eliminat sub formă de picături. şi a substanţelor minerale în corpul plantei. În lumea vegetală gutaţia apare la peste 300 genuri de plante din 115 familii. cum este cazul la Alchemilla. gutaţia reduce presiunea limbului la Zea mays grâu (d. fiind prezentă atât la plantele inferioare – de exemplu la ciuperci: Pilobolus. ce s-ar produce prin inundarea spaţiilor intercelulare. pentru sinteza materiei organice proprii. prezentând căile de realizare şi importanţa fenomenelor astfel discutate în viaţa plantelor.cât şi la plantele superioare. constituie asimilaţia – latură a proceselor metabolice. este favorizată.Gutaţia catabolism.8 . inclusiv denumirea proceselor fiziologice implicate). asigură menţinerea echilibrului limbului la căpşun (B) dintre apa absorbită şi cea eliminată. precedate de zile călduroase. ca urmare. 3. pereţilor celulari) şi în formarea de substanţe energetice. frunzele de fasole gutează prin toată suprafaţa lor. Fragaria (fig. Substanţele nutritive absorbite din mediu pot fi minerale şi organice. • Câte tipuri de frunze cunoaşteţi. unde se găsesc organele de gutaţie. La frunzele gramineelor acestea se găsesc de obicei la vârful lor. în funcţie de modul de aranjare al stomatelor pe limbul acestora (prezentaţi exemple pentru fiecare categorie). Apare astfel un dezechilibru între absorbţia radiculară. În regiunile noastre plantele elimină prin gutaţie cantităţi mici de apă.7 – Tipuri de Fig. ce decurge intens noaptea şi transpiraţia redusă din aer (frânată pe lângă umiditate relativă a aerului mai crescută şi de închiderea stomatelor prin reacţie fotoactivă). capabile să producă energia necesară proceselor vieţii: hidraţi de carbon. Ea apare mai ales în nopţile reci. Rolul nutriţiei constă în asigurarea unor substanţe constitutive (cum sunt cele ale protoplasmei. 3. Apa gutată nu este pură şi. pe baza bibliografiei propuse. La plantele superioare gutaţia este localizată în anumite porţiuni ale plantelor. de asemeni. eliminarea unor substanţe inutile produse de Fig. iar ansamblul transformărilor la care sunt supuse acestea. 3. NUTRIŢIA MINERALĂ A PLANTELOR Aprovizionarea plantelor cu substanţe anorganice şi organice este cunoscută sub denumirea de nutriţie. în special la plantele 1982) submerse.Este fenomenul de eliminare a apei din corpul plantelor sub formă de picături. spre deosebire de rouă. numite hidatode sau căi pentru apă. pe suprafaţa frunzelor. lasă un reziduu alb prin evaporare. grăsimi.8). 4. Temperatura mai ridicată a solului. Penicillium . formele de eliminare a apei din plante. Prin gutaţie este evitată asfixierea celulelor. comparativ cu cea a aerului determină absorbţia unei cantităţi mari de apă. Plantele verzi absorb exclusiv sau aproape exclusiv substanţe anorganice.

Absorbţia prin frunze O parte a substanţelor minerale absorbită prin frunze este asimilată în ţesuturile acestora. aceasta având un rol asemănător cu cel al unei soluţii nutritive. de la o specie la alta şi chiar de la un soi la altul. o serie de transportori ai substratului. prin sistemul radicular. cât şi pentru ioni. prin toată suprafaţa corpului lor care vine în contact apa. Absorbţia substanţelor minerale La plantele inferioare aceasta se realizează prin toată suprafaţa talului lor. La plantele superioare ea se realizează. Absorbţia sărurilor minerale se caracterizează prin acumularea acestora în sucul celular. În aceste procese intervin. Restul plantelor lipsite de pigmenţi asimilator sunt heterotrofe şi sun incapabile să sintetizeze substanţe organice din cele minerale. comparativ cu cei de Na+). Necesităţile minerale ale plantelor Diferite elemente minerale nu sunt cerute de către plante în cantităţi egale. probabil.  Calea pur fizică. unde participă în diferite procese ale metabolismului. mai precis de a membranelor plasmatice şi este determinată de legile fizice ale osmozei. Mecanismul absorbţiei ionilor Schimbul de substanţe minerale între mediul extern şi protoplast are loc pe două căi. într-o concentraţie care depăşeşte cu mult concentraţia din mediul extern. Absorbţia sărurilor minerale prin frunze depinde de forma. într-o oarecare măsură. prin frunze. iar în procesul de acumulare a sărurilor minerale. 21 . iar o altă parte (mai mică) este vehiculată spre rădăcini. fiecare cu mecanisme. numită încă şi activă. Cele două modalităţi de absorbţie a ionilor se întrepătrund în natură şi decurg simultan.Din această cauză plantele verzi se numesc şi autotrofe. necesităţile cantitative diferă de la un grup de plante la altul. prin metabolismul său. în echilibrarea cărora protoplastul se comportă pasiv. atât pentru curentul de apă. fiind condiţionată de permeabilitatea plasmei celulare.  Caleafiziologică. practic. neosmotică sau adenoidă. plantele manifestă o selectivitate pentru ioni (sunt. În aceste procese materia vie cheltuieşte energia rezultată în respiraţie şi participă deci. Necesităţile minerale ale plantelor cultivate sunt mult mai bine cunoscute decât cele ale plantelor spontane. organul specializat în îndeplinirea acestei funcţii şi. la aprovizionarea cu substanţe nutritive. Aici intră şi unele grupe de bacterii lipsite de pigmenţi asimilatori: bacteriile chemosintetizante. substanţe organice existente în mediul lor de viaţă. provenite din mediul extern. Pătrunderea sau ieşirea substanţelor este decisă de gradienţii de concentraţie. care sunt componenţi specifici ai membranei de natură proteică sau lipoproteică. preferaţi ionii de K+. în mod predominant. randamente şi efecte metabolice specifice. iar această varietate imensă a nivelului necesităţilor minerale formează baza explicării sensibilităţii unora dintre plante şi toleranţa altora faţă de diferite concentraţii ale unuia sau altuia dintre elementele minerale prezente în diverse habitate. iar la plantele inferioare submerse prin toată suprafaţa talului. unde celulele nu sunt încă suberificate şi sunt uşor penetrabile. Absorbţia prin rădăcini La nivelul rădăcinii are loc o absorbţie intensă a substanţelor minerale în zona de creştere a acesteia. La plantele acvatice submerse absorbţia se realizează. utilizând pentru consumul propriu. suprafaţa şi modul de aşezare a acestora. de exemplu. în mod activ.

Pentru a se realiza. Acest fenomen este denumit desorbţie. periciclu şi trec apoi în xilem. Putem spune deci.  Fotosinteza şi chemosinteza sunt singurele procese în care plantele produc substanţe organice din substanţe minerale. Spre deosebire de plantele verzi. către vârful rădăcinii.  prezenţa luminii. apă şi săruri minerale. http//) 22 . folosind ca materii prime o sursă anorganică de carbon (CO2 sau ionii bicarbonat). FOTOSINTEZA Fotosineza este procesul fiziologic prin care plantele verzi îşi sintetizează cu ajutorul luminii şi cu participarea pigmenţilor asimilatori.1).  existenţa în mediu a CO2. astfel. până la cel de utilizare metabolică? Temă: Prezentaţi succint. din nou. Eliminarea are loc pe cale pasivă şi este determinată de prezenţa altor ioni în sol. 5.1 . pe calea: păr absorbant sau rizodermă.Conducerea substanţelor minerale în plante După pătrunderea lor în rădăcină. Cantitatea acestor substanţe produse în chemosinteză este neglijabilă faţă de cea sintetizată în fotosinteză. În cursul acestui proces – ce este însoţit de o degajare de O2 – o parte din energia radiaţiilor solare absorbite de către pigmenţii asimilatori este înglobată sub formă de energie chimică în substanţele sintetizate (fig. O parte infimă ajunge în floem şi poate fi condusă în sens descendent. Întrebări: • Cum se realizează absorbţia sărurilor minerale în regnul vegetal? • Care este drumul străbătut de substanţele minerale în corpul plantelor. 5. endodermă. ele intră. ionii se deplasează radiar. Eliminarea substanţelor minerale din plante Pe parcursul perioadei de vegetaţie plantele elimină unele elemente prin diferite organe. bacteriile fotoautotrofe realizează procesul de fotosinteză fără producere de O2. O parte din ionii absorbiţi rămâne în celulele pe care le străbat. din vasele de liber în cele de xilem. de schimbarea pH-ului sau de îmbătrânirea celulelor rădăcinii. ASIMILAŢIA CARBONULUI DE CĂTRE PLANTE A. până la limita prezenţei acestui ţesut conducător. concomitent cu absorbţia diferiţilor ioni. în curentul ascendent al sevei brute. prin care sunt transportaţi în organele supraterane ale plantelor. pe baza bibliografiei propuse. de la o celulă la alta. procesul necesită trei condiţii principale:  prezenţa în celule a pigmenţilor asimilatori. substanţele organice proprii.Schema fotosintezei (d. 5. În transportul descendent al elementelor minerale mobile prin vase conducătoare liberiene şi a celor neutralizate în biosinteza substanţelor organice are loc şi o difuziune laterală. pe drumul parcurs spre xilem. rolul fiziologic al elementelor minerlae în viaţa organismelor vegetale (în 2-3 pagini). fotosinteza este „singurul fenomen de Fig. scoarţă. că în mod practic. de la locul de absorbţie. alături de elementele absorbite din sol.

prin aşezarea. în acesta s-ar cumula cantităţi mari de CO2 produs prin respiraţia vieţuitoarelor. 5. celule ce conţin un complex de pigmenţi asimilatori.  Fotosinteza asigură compoziţia constantă a aerului atmosferic. apă ce este furnizată prin vasele de lemn din nervurile frunzei şi ajunge. în mezofil. • CO2 pătrunde în frunze prin ostiolele stomatelor. fiind prin aceasta un fenomen cosmic.4). 5.  Fotosinteza determină direct producţia agricolă. în cloroplaste. pătrunde în aceste celule după ce se dizolvă în apa din pereţii lor. având deci o deosebită importanţă practică. 5. prin care are loc difuziunea CO2 din aerul înconjurător. Fig.2). datorită consumului său în respiraţia vieţuitoarelor şi în diferite procese de oxidare. Prezenţa cloroplastelor în număr mai mare în ţesutul palisadic şi în număr mai mic în cele ale ţesutului lacunos.fotosinteza este îndeplinită de însăşi celulele. 5.producţie” din natură.limbul prezintă adaptări ce favorizează desfăşurarea procesului (fig.2 . • La plantele superioare activitatea fotosintetică este îndeplinită predominant de către frunze . fixând-o sub formă de energie chimică potenţială. asigură realizarea proceselor de sinteză a substanţelor organice cu ajutorul energiei luminoase (fig.  În fotosinteză plantele înglobează în substanţele organice produse o parte din energia razelor solare. • structura anatomică a frunzelor evidenţiază la nivelul epidermei prezenţa aparatului stomatic. Altfel. Fotosinteza este singurul fenomen din natură care produce O2. silvică şi indirect pe cea zootehnică. Cantitatea substanţelor organice formate pe parcursul ei este atât de mare. ajunge prin spaţiile intercelulare la suprafaţa celulelor din mezofil.3): • forma turtită a limbului oferă o suprafaţă mare de contact cu mediul înconjurător. sub formă dizolvată. cu feoplaste voluminoase. • La algele cu tal masiv – (Laminaria) – apare o specializare: numai primele 6-8 straturi de celule de la suprafaţa talului formează un înveliş asimilator. 5.  Fotosinteza are loc în celulele organelor verzi expuse la lumină. ce reprezintă indivizii. http//) La algele unicelulare .Structura frunzei (schemă) (d. prin arderi şi prin fenomene vulcanice şi ar deveni otrăvitor pentru organisme (fig.3 . încât nu poate fi evaluată cu precizie. http//) .  Cantitatea de O2 ar scădea. prin difuziune. Oxigenul rezultat în urma acestui proces parcurge drumul invers. ovoidale. în general orizontală a limbului.Scimburile de materie şi energie între plantele şi mediul ambiant pe parcursul ciclului fotosintetic (d. de la 23 Fig. • poziţia frunzelor favorizează. Difuziunea acestor gaze în mezofil este favorizată de prezenţa spaţiilor intercelulare între celulele cilindrice ale ţesutului palisadic şi între celulele ţesutului lacunos. absorbţia luminii necesară în fotosinteză. localizaţi în cloroplaste.  Fotosinteza este singurul fenomen prin care planeta noastră fixează energia solară.

întrecând. precum şi de alte organe: tulpini tinere nesuberificate.000 m2 (2 hectare). care intervin în procesul de fotosinteză. 5.Cloroplaste din Pe baza particularităţilor lor structurale. în urma îmbibării cu apă. cum ar fi bracteele şi sepalele. La plantele superioare supuse unei iluminări puternice cloroplastele se orientează spre sursa de lumină în aşa fel încât să se ferească de supraîncălzire sau de fotooxidare (ele expun o suprafaţă cât mai mică a corpului razelor solare intense). de asemenea. de exemplu. ei se împart în trei grupe: de Arabidopsis pigmenţi clorofilieni. http//) Fotosinteza poate fi îndeplinită nu numai de limbul frunzelor. Numărul lor. organite descoperite încă din prima jumătate a secolului trecut de către HUGO von MOHL (1837).Schema circulaţiei gazelor şi apei la nivelul frunzei pe parcursul procesului de fotosinteză (d. însă numai în cazul când acesta devine transparent. până la câteva sute în fiecare celulă. sub stratul de velamen ce le acoperă. în dependenţă de condiţiile mediului de existenţă şi de tipul de ţesut. teacă. în cea mai mare parte. prin spaţiile intercelulare din mezofil. însă numai în cazul când acesta devine transparent. de 20 de ori suprafaţa frunzei. Celulele asimilatoare conţin (după cum s-a arătat deja) un ansamblu de pigmenţi. anumite părţi ale învelişurilor florale. de la celulă la celulă. fiind eliminat prin ostiolele stomatelor în aerul înconjurător. 24 . o fotosinteză de intensitate redusă şi la tulpinile mai vârstnice. la o frunză de fag. în urma îmbibării cu apă. teacă. anumite părţi ale învelişurilor florale. 5. http//) aceştia pigmenţii clorofilieni au o deosebită importanţă în procesul fotosintezei.5). peţiol. 5. ele se deplasează în hialoplasma celulară printr-o cicloză continuă pasivă sau printr-o cicloză activă amoeboidală.5 . la una şi aceeaşi plantă. asigurândule astfel necesarul de hrană. până la vasele liberiene din nervuri şi din acestea în celelalte organe ale plantelor. precum şi al substanţelor minerale necesare în sinteza substanţelor organice. ci şi de celelalte părţi ale frunzelor: stipele. apoi. sub formă gazoasă. Suprafaţa totală a cloroplastelor în plantă este foarte mare.cloroplaste sub formă dizolvată până la suprafaţa acestor celule şi. fructe verzi în curs de creştere. Fotosinteza poate fi îndeplinită nu numai de limbul frunzelor.4 . cunoscuţi sub denumirea de pigmenţi asimilatori. Dintre frunza thaliana (d. Fig. este posibilă. precum şi de alte organe: tulpini tinere nesuberificate. Procesul fotosintezei are loc la toate plantele fotoautotrofe. ci şi de celelalte părţi ale frunzelor: stipele. în continuare. de asemenea. fructe verzi în curs de creştere. Fg. sub stratul subţire de suber. Substanţele organice sintetizate sunt transportate. în organite speciale din celulele mezofilul frunzei. Nervaţiunea frunzelor asigură totodată şi aportul apei. care este utilizată ca materie primă în fotosinteză. pigmenţi carotenoizi şi pigmenţi ficobilini. precum şi în rădăcinile aeriene ale plantelor epifite. la plantele superioare variază de la câteva zeci. sub stratul de velamen ce le acoperă. sub stratul subţire de suber. Spre exemplu. Cloroplastele se găsesc într-o continuă mişcare. este posibilă. în frunzele expuse la lumină puternică se formează mai multe cloroplaste (în ţesutul palisadic) iar în cele expuse la lumina difuză mai puţine. cum ar fi bracteele şi sepalele. iar la un arbore de 100 de ani suprafaţa tuturor cloroplastelor se estimează a fi de aproximativ 20. numite cloroplaste (fig. Această suprafaţă mare de absorbţie are o deosebită importanţă în derularea procesului de fotosinteză. o fotosinteză de intensitate redusă şi la tulpinile mai vârstnice. iar cei ficobilini se întâlnesc împreună cu ceilalţi la algele albastre-verzi şi la algele roşii. peţiol. Pigmenţii carotenoizi însoţesc pigmenţii clorofilieni în celulele asimilatoare ale tuturor plantelor. În funcţie de intensitatea luminii. precum şi în rădăcinile aeriene ale plantelor epifite.

care este acceptorul final al energiei radiaţiilor absorbite de ceilalţi pigmenţi. şi care este capabilă să absoarbă. deoarece pe baza ei se realizează transformarea energiei luminoase în energie chimică.Molecula de clorofilă (d. iar bacterioclorofila b într-o tulpină a unei bacterii purpurii aparţinând genului Rhodopseudomonas.6 . cu un potenţial energetic normal.întâlnită la plantele superioare şi la algele verzi.  absorbţia energiei luminoase. Aceste procese se desfăşoară în granele cloroplastelor şi în prezenţa pigmenţilor asimilatori. Prin transferul electronului cu potenţial energetic ridicat Fig. ca urmare. în ansamblul reacţiilor ce caracterizează mecanismul fotosintezei au loc procese de oxidoreducere. care are în centru un atom de magneziu. exces de umiditate.întâlnită în celulele asimilatoare ale tuturor platelor fotosintetizante. luminoasă. Dintre toţi pigmenţii asimilatori ai plantelor fotoautotrofe. sau reacţia de lumină. exces de substanţe toxice. în cursul procesului de fotosinteză (fig. clorofila d semnalată la unele alge roşii şi clorofila e prezentă la algele galben-aurii. dezorganizarea stromei.pigment roşu. În frunzele bătrâne sau în condiţii nefavorabile de viaţă (secetă. eliminând un electron. deci reacţia fotochimică a fotosintezei. http//) oxidantului clorofilei a. clorofila c – caracteristică pentru diatomee şi algele brune. fosforilare ADP în ATP. Pigmenţii asimilatori au rolul de a absorbi. caracterizate prin următoarele procese: captarea CO2 în cloroplastele celulelor asimilatoare. conform cu particularităţile lor de absorbţie.mai rezistenţi la degradare şi pigmenţii antocianici.6). în cadrul cărora moleculele de clorofila a transferă electroni unei substanţe ce se reduce şi primesc alţi electroni de la substanţă ce se oxidează. portocaliu. anumite radiaţii ale spectrului solar. Se formează în această situaţie epiporfirina . descompunerea moleculelor de clorofilă. funcţie de raportul dintre aceste componente. radiaţiile de lumină a căror energie este utilizată la sinteza substanţelor organice. prin două valenţe chimice şi prin două legături fizice. 5. În timpul fotosintezei moleculele de clorofila a. până la dispariţia culorii verzi. La bacteriile autotrofe fotosintetizante au fost semnalate bacterioviridina la bacteriile verzi. are loc transformarea energiei luminii absorbite în energie chimică. granelor şi. temperaturi scăzute) are loc degradarea peristromei cloroplastului. pigmenţii carotenoizi .  transformarea energiei luminoase în energie chimică. În consecinţă. 5. cu nuanţe de galben. bacterioclorofila a la bacteriile purpurii şi verzi. înmagazinată în substanţele organice produse în timpul fotosintezei. insolaţie puternică. apar coloraţii specifice frunzelor în perioada de toamnă. 25 . legat de atomii de azot ai celor patru nuclei pirolici. un rol deosebit îl are clorofila a. Mecanismul fotosintezei Fotosinteza se desfăşoară în două faze (fig. stimularea clorofilei pentru fixarea energiei luminoase. fotoliza apei cu fixarea de H+ în NADP redus şi eliminarea O2. Toate aceste procese necesită în mod obligatoriu prezenţa luminii şi sunt grupate în trei etape distincte:  pătrunderea CO2 în cloroplaste.7): FAZA I-a. în final. feofitina brun. ea însăşi. ajunse în stare de excitaţie. Din punct de vedere chimic moleculele de clorofilă reprezintă gruparea prostetică a unor cromoproteine. clorofila b . brun roşietic şi albăstrui. denumită şi faza HILL – constă dintr-un ansamblu de reacţii în care esenţială este reacţia fotochimică. 5. revin la starea fundamentală. cu un potenţial energetic ridicat şi acceptând un alt electron.Din grupa pigmenţilor clorofilieni fac parte: clorofila a . Caracteristica esenţială a clorofilelor o reprezintă prezenţa în structura lor a unui nucleu tetrapirolic.

000 lucşi. care trăiesc în locuri însorite. 5. Aceste valori prezintă o serie de variaţii ce depind de structura plantelor:  Cuticula. iar restul de 49% din energia calorică a luminii este eliminată din frunze prin fenomenul de transpiraţie. iar o altă parte (10%) străbate frunzele.constă într-un ansamblu de reacţii independente de lumină. după numele cercetătorilor care au contribuit la clarificarea a numeroase aspecte ale mecanismului fotosintezei şi care au primit în anul 1961 Premiul Nobel pentru Fig. Aceste reacţii permit fixarea CO2 pe o substanţă acceptoare. Durata ciclului este de aproximativ 5 secunde. după adaptarea plantelor la condiţiile de iluminare din mediile lor de viaţă:  La plantele heliofile. precum şi de unii factori interni.7 . prin calitatea ei şi prin acţiunea pe care o manifestă asupra procesului de respiraţie foliară la unele specii.Prezentarea schematică a mecanismului procesului de fotosinteză (d. denumită şi faza BLACKMANN sau faza termo-chimică. pigmenţi). Astfel se sintetizează substanţe organice primare (trioze fosforilate). Frunzele plantelor nu utilizează toată energia luminii care cade pe suprafaţa lor. influenţează asupra procentului de lumină reflectată. În funcţie de intensitatea luminii. dintre care unii au o acţiune permanent sau periodic limitativă asupra procesului.  Grosimea frunzelor şi cantitatea de pigmenţi asimilatori din acestea influenţează cantitatea de radiaţii care străbat frunzele. http//) chimie. Din fracţiunea absorbită. acizi nucleici. Reacţiile ce au loc în cursul fazei de întuneric a fotosintezei sunt grupate în aşa–numitul ciclu CALVIN–BENSON-BASSMAN. acestea absorb 70% şi utilizează în fotosinteză circa 1%. Factorii externi • Lumina. 20% ridică temperatura frunzelor cu circa 1-20 C peste valoarea temperaturii mediului ambiant. de întuneric. enzimatică . O parte din această energie (20%) este reflectată şi se risipeşte în spaţiu.FAZA a II-a. dar dependente de temperatură în care intervin anumite enzime localizate în stroma nepigmentată a cloroplastelor. regenerarea acceptorului şi sinteza substanţelor ce conţin carbonul preluat din CO2 absorbit. valoare de 100. proteine. În afară de faptul că intervine în declanşarea proceselor care duc la mărirea gradului de deschidere a stomatelor (fapt ce favorizează difuziunea gazelor. deci a O2 şi a CO2 în mezofil) lumina intervine asupra fotosintezei prin valoarea intensităţii sale. care oglindesc particularităţile de specie sau starea fiziologică a organismului la momentul dat. 26 . a. lipide. care polimerizează în substanţe organice complexe (glucide. Factorii de mediu care influenţează procesul de fotosinteză Fotosinteza este influenţată de un număr mare de factori externi. în zilele senine de vară. care poate fi netedă şi lucioasă la unele plante sau mată la altele. fotosinteza are loc în mod diferit. fără să fie absorbită. Din lumina care cade pe suprafaţa frunzelor. fotosinteza creşte în intensitate până la 50-60% din intensitatea maximă a luminii solare directe care poate atinge.

• Concentraţia de CO2. prin mărirea. atingând la unele plante valoarea maximă de intensitate la 30-400C. întrucât CO2 devine toxic. care cresc în locuri umbrite. la micşorarea intensităţii fotosintezei. variaţii care se datorează mediului în care trăiesc plantele respective. În general. În cursul evoluţiei plantele s-au adaptat. în sensul că acest proces decurge cu intensităţi diferite. la valori sub 45-500C. după un timp. capabili să absoarbă radiaţiile de lumină ajunse în aceste zone. odată cu mărirea intensităţi iluminării. Influenţa favorabilă. care absoarbe radiaţiile verzi. La plantele superioare şi la algele verzi. iar la frunzele de grâu de toamnă la -20C. Există însă mari variaţii din acest punct de vedere între diferite specii de plante. la plantele din regiunile noastre. 27 . fotosinteza decurge cu o intensitate mai mare în radiaţiile albastre-violet şi în cele roşii. La algele brune fotosinteza are loc aproape cu aceeaşi intensitate în radiaţiile verzi şi în cele albastre. doar până la aproximativ 10% din intensitatea maximă a luminii solare directe. Lumina influenţează fotosinteza şi prin compoziţia ei. spectrul de acţiune urmând spectrul de absorbţie al luminii de către pigmenţii asimilatori. Algele verzi predomină în zona superficială a apelor. ca urmare a faptului că ficoeritrina are absorbţie maximă în acest domeniu. după care. În general. iar la adâncimi mai mari predomină algele brune şi roşii. temperatura optimă a fotosintezei este cuprinsă între 20-300C. La algele roşii fotosinteza decurge cu intensitate maximă în lungimile de undă din zona mijlocie a spectrului vizibil.. a temperaturii. La adâncimea de 34 m în ape nu mai există deloc radiaţii roşii. în continuare. provoacă o intensificare a fotosintezei. • temperatură optimă. caracteristice regiunilor noastre. încetinind în jurul temperaturii de 500C. Radiaţiile roşii pătrund până la adâncimi mult mai mici decât cele albastre. la plantele mezoterme. în timp ce radiaţiile albastre pătrund până la o adâncime de 500 m. Cantitatea de CO2 din aer (0.  • Temperatura. • temperatură maximă. s-a observat că la plantele cu frunze persistente în timpul iernii fotosinteza are loc la temperaturi mult mai coborâte: . Mărirea concentraţiei CO2 până la 2-5%. reprezentată prin temperatura cea mai ridicată la care procesul mai poate avea loc. temperaturilor la care sunt adaptate. procesul de fotosinteză începe la o temperatură uşor inferioară valorii de 00C. după care scade la iluminări mai mari.03%) limitează în permanenţă procesul de fotosinteză. În mediul acvatic diferitele radiaţii ale spectrului solar pătrund cu atât mai la adânc cu cât lungimea lor de undă este mai mică.60C la frunzele aciculare de molid . acesta descreşte repede. Concentraţiile mai mari de CO2 au efecte nefavorabile ducând. intensitatea fotosintezei creşte. între anumite limite.. Acest fapt este deosebit de evident în repartiţia algelor pe adâncime în apă. reprezentată prin temperatura la care procesul decurge cu intensitatea cea mai mare şi constantă în timp. În legătură cu limita inferioară a temperaturii la care fotosinteza mai are loc. manifestată de concentraţiile mărite de CO2. care este temperatura cea mai joasă la care procesul începe să se manifeste. Temperatura optimă a fotosintezei este în strânsă legătură cu condiţiile de iluminare şi cu concentraţia CO2 din mediu. în condiţii de temperatură optimă şi de iluminare nelimitativă. în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor utilizate la iluminarea plantelor.La plantele sciafile. datorită prezenţei fucoxantinei.. Mersul fotosintezei în radiaţiile monocromatice depinde de garnitura de pigmenţi asimilatori de care dispun diferite grupe de plante şi de însuşirile acestor pigmenţi de a absorbi diferite radiaţii ale spectrului vizibil. iar la plantele din regiunile sudice la valori de 50-550C. Limita maximă a temperaturii la care procesul de fotosinteză se mai produce este situată. În mersul intensităţii fotosintezei în funcţie de temperatură se pot distinge: • temperatura minimă. creşte în intensitate odată cu ridicarea temperaturii. în sensul elaborării unor pigmenţi care să le permită absorbţia în condiţii optime a acelor radiaţii luminoase care există în mediul lor natural de viaţă. care posedă pigmenţi accesorii.

curba obţinută fiind o rezultantă a acestora.când fotosinteza variază în mod constant paralel cu intensitatea luminii. de regulă. • Cantitatea de asimilate. după ce o parte din amidonul acumulat anterior. Interdependenţa între factorii externi şi interni determină.95%) provoacă o micşorare a intensităţii fotosintezei. ca urmare a saturării celulelor cu apă. fapt ce jenează desfăşurarea fotosintezei cu intensităţi crescute.5% produce o intensificare a procesului. Dacă unul din factorii externi atinge valoarea minimă. În acest caz fotosinteza creşte în intensitate începând cu primele 28 . b. în zilele calde şi senine de la începutul verii şi în zilele din timpul toamnei. intensitatea procesului scade considerabil. • Concentraţia de O2. insuficienţa apei în timpul zilei provoacă o scădere vădită a intensităţii fotosintezei. Cantitatea de O2 existentă în natură reprezintă un factor limitant al procesului de fotosinteză. care se soldează. odată cu creşterea deficitului de apă al frunzelor. fenomen produs de lipsa luminii. fotosinteza scade în aşa măsură încât ea nu este în stare să compenseze substanţa organică cheltuită în respiraţie. iar reducerea acesteia până la 0. intern şi extern. va fi fost transportat din frunze. Modificările factorilor externi au un caracter ritmic. modificării complexului de factori externi care se acumulează în timpul zilei. În mod obişnuit. la unele plante. ci şi de acţiunea lor asociată.asupra intensităţii fotosintezei. procesul de fotosinteză se poate desfăşura pe parcursul a 24 ore după trei tipuri generale de curbe (fig. în cele din urmă şi caracterul fotosintezei. Această ritmicitate a lor în timpul zilei se răsfrânge şi asupra procesului de fotosinteză. în cazul culturilor din sere. cu reducerea substanţială a cantităţii de pigmenţi în celulele asimilatoare ► Mersul diurn al fotosintezei Mersul procesului de fotosinteză în timpul zilei depinde nu numai de condiţiile mediului extern. are importanţă practică. La frunzele plantelor superioare terestre fotosinteza scade destul de repede în intensitate. La pantele amilofile. în acelaşi timp. 5. este necesar ca produşii rezultaţi în urma acestui proces să fie transportaţi repede din celulele asimilatoare în celelalte părţi ale corpului plantelor. De aceea curba fotosintezei în decursul zilei nu decurge atât de simetric pe cât ar rezulta din variaţia diurnă a intensităţii luminii.8): • Curbe unimodale . aceste curbe se înregistrează în zilele scurte de primăvară. Spre exemplu. Pentru ca fotosinteza să decurgă cu o intensitate normală. unde vor fi utilizaţi în diferite sinteze sau vor fi puşi în rezervă. cloroplastele se încarcă cu cantităţi mari de amidon. • Cantitatea de pigmenţi asimilatori. probabil din cauza micşorării spaţiilor intercelulare. Această cantitate devine un factor limitant doar în cazurile de etiolare a plantelor. dar şi de particularităţile biologice ale plantelor şi de natura lor de reacţie la condiţii externe. pigmenţii asimilatori se găsesc în exces în celulele asimilatoare. În cazul deficitului restant de apă în ţesuturile de asimilaţie. Sintetic vorbind. Factorii interni • Gradul de hidratare al ţesuturilor asimilatoare. printr-o fotosinteză activă. procesul de fotosinteză se micşorează progresiv şi încetează la un deficit de apă cuprins între 40-50%. existenţa unei cantităţi mai mari de apă în ţesuturile foliare duce la o scădere uşoară a procesului. până la 25%. La deficite de apă mai mari de 13%. de exemplu. Cu siguranţă că mersul fotosintezei este determinat nu numai de unul din factori. înspre amiază. fapt ce duce la o micşorare a difuziunii gazelor ce participă la acest proces fiziologic. unde aerul poate fi îmbogăţit în CO2. Mersul diurn al acestui proces corespunde. Fotosinteza începe să crească din nou în intensitate abia în timpul după amiezii. Depăşirea limitei normale a concentraţiei O2 din aer (20.

Plantele din regiunile polare prezintă o particularitate în mersul diurn al intensităţii fotosintezei în perioada nopţilor albe. Uneori depresiunea intensităţii fotosintezei poate ajunge la valori negative. c – după desfăşurându-se. pentru ca să scadă treptat după orele 17. Depresiunea ce separă cele două maxime ale fotosintezei este situată aproximativ în jurul orei la care intensitatea luminii şi cea a temperaturii au valori maxime. de obicei.. înregistrând valori maxime înainte de faza de înflorire sau în timpul acesteia. 5. În regiunile cu climă temperată. deoarece în timpul nopţilor albe lumina este suficient de intensă pentru realizarea procesului. dale. La plantele bienale cu frunze persistente în timpul iernii. la valori minime. La plantele perene cu frunze căzătoare fotosinteza începe primăvara devreme şi ajunge la valori ridicate într-un timp scurt. cât şi încărcării cloroplastelor cu substanţe organice nou sintetizate. din cauza îmbătrânirii frunzelor şi căderii treptate a acestora. după care se menţine la un nivel ridicat până spre sfârşitul perioadei de vegetaţie. a ridicării temperaturii şi a deschiderii stomatelor prin reacţie fotoactivă. până către seară. când temperatura devine factorul limitant al procesului. b . cu mici variaţii. 29 . care are o amplitudine mai mică. la plantele anuale fotosinteza începe primăvara. Creşterea intensităţii fotosintezei are loc până în momentul înfloririi sau al formării fructelor. datorită formării rapide a unei mari suprafeţe foliare. La acestea.în cazul când fotosinteza prezintă o depresiune la orele amiezii. către seară. înregistrând valori maxime în lunile de vară şi valori minime în timpul iernii. încetându-şi activitatea o dată cu încheierea ciclului vital al plantelor. urmată. după care scade treptat către seară şi se menţine. fotosinteza are loc şi în intervalul de timp corespunzător nopţii.8 . când scade în intensitate. Fotosinteza se intensifică până spre orele 9-10.în cazul când fotosinteza se menţine la o intensitate relativ constantă după creşterea înregistrată în primele ore ale dimineţii. după care se reduce către toamnă datorită micşorării treptate a suprafeţei foliare şi încetează o dată cu căderea totală a frunzelor.după curbe de saturaţie. de un al doilea maxim. se menţine la un plafon ridicat în timpul amiezii. cum sunt cerealele de toamnă. • Curbe bimodale . funcţie de complexul factorilor naturali ce caracterizează diferitele anotimpuri şi de modificarea factorilor interni în cursul perioadei anuale.ore ale dimineţii. Acest tip de curbe este caracteristic plantelor sciafile şi plantelor acvatice submerse. în cursul orelor corespunzătoare nopţii. ca şi la plantele lemnoase sempervirente şi creşte în intensitate. o dată cu apariţia primelor frunze şi creşte în intensitate pe măsura formării frunzelor şi creşterii suprafeţei lor. îndeosebi amidon. situaţie în care frunzele elimină CO2 la lumină. la care Fig. • Curbe de saturaţie . după care urmează o scădere treptată spre seară şi încetează în cursul nopţii. ►Mersul fotosintezei pe parcursul perioadei de vegetaţie În cursul perioadei de vegetaţie fotosinteza are un mers variabil. fotosinteza se desfăşoară cu intensitate scăzută în timpul iernii. până la faza de înflorire. după care se situează pe un platou. La plantele perene cu frunze sempervirente fotosinteza se desfăşoară în tot cursul anului. aproximativ la acelaşi curbe bimodale (Boldor şi colab. datorită creşterii intensităţii luminoase. 1981) nivel de intensitate. începnd de primăvara.Tipuri de variaţii diurne ale fotosinteza creşte repede în intensitate în primele ore ale intensităţii fotosintezei : a. Scăderea intensităţii fotosintezei după-amiaza se datorează atât diminuării intensităţii luminii. atingând valorile maxime înspre orele 12. Curba dinamicii diurne a fotosintezei în aceste condiţii are formă de clopot. La aceste plante fotosinteza creşte în intensitate în orele de dimineaţă.după curbe unimodimineţii.

a. simbiotice şi parazite. După modul de nutriţie. totuşi. reprezentate în mod predominant prin ciuperci. au capacitate mai mare de a sintetiza substanţe organice pornind de la surse anorganice cu azot şi sulf. iar unele necesită anumite condiţii de mediu: substrat organic. saprofitele se împart în omnivore şi specializate.Heterotofe saprofite Trăiesc pe resturi de plante şi animale. pe baza bibliografiei propuse. valori de pH. Sursa de energie pe care o folosesc aceste organisme pentru sinteza primară de compuşi organici ai carbonului.. separat. utilizând pentru sinteza constituenţilor lor celulari surse anorganice de carbon. Deoarece energia folosită la aceste sinteze este de natură chimică. Saprofitele specializate sunt mai pretenţioase în ceea ce priveşte sursa de carbon organic. deoarece nu au întreaga gamă de enzime pentru hidroliza substanţelor complexe. solubilizarea acestor substanţe realizându-se cu ajutorul enzimelor specifice din citoplasma celulară. surse de azot 30 . spre deosebire de acestea din urmă. de unde folosesc carbonul. B. Reprezentativ pentru acest grup este mucegaiul verde comun . Întrebări: • Câte tipuri de pigmenţi asimilatori cunoaşteţi şi care sunt funcţiile acestora în plante? • În ce constă. CHEMOSINTEZA În afara plantelor fotoautrotrofe. În funcţie de substanţa organică pe care o folosesc în nutriţie. Absorbţia substanţelor nutritive se face cu ajutorul pseudopodelor. pentru a-şi procura energia necesară sintezei substanţelor organice proprii. În funcţie de provenienţa carbonului organic. deşi sunt lipsite de pigmenţi asimilatori. sunt capabile să se hrănească autotrof. concentraţia mediului nutritiv. Plantele heterotrofe s-au adaptat să folosească substanţele organice sintetizate de autotrofe sau de alte grupe de heterotrofe. există în natură organisme care. Saprofitele omnivore se hrănesc cu carbonul existent în orice fel de substanţă organică. se clasifică după natura substanţelor pe care le oxidează. În această grupă intră multe specii de actinomicete. provine din oxidarea unor substanţe din mediu.B. Organismele chemosintetizante. plantele heterotrofe se împart în saprofite. cu formarea de acid oxalil acetic. Ele pot sintetiza. care sunt reprezentate exclusiv prin anumite grupe de bacterii. sunt incapabile să asimileze CO2 pe cale fotosintetică sau chemosintetică. realizând şi o localizare anatomică a acestora la nivelul organitelor celulare.Penicillium glaucum. este fixat de acidul piruvic. respectiv de întuneric a fotosintezei. răspândite peste tot. rezultat din glicoliză. oricât de complexă ar fi. fiecare fază a procesului de fotosinteză? • Ce factori externi şi interni influenţează fotosinteza? • Câte tipuri de curbe de derulare procesului de fotosinteză pe paarcursul unei zile cunoaşteţi? Temă: Detaliaţi. HETEROSINTEZA Plantele heterotrofe. modul de desfăşurare a fazei de lumină. cantităţi mici de substanţe organice pornind de la CO2 care. bacterii şi ciuperci. plantele heterotrofe se apropie de imensa majoritate a bacteriilor şi animalelor dar. acest proces a primit denumirea de chemositenză (chimiosinteză). după toate probabilităţile. cât şi de anaerobioză. Toate organismele chemosinteizante se caracterizează prin faptul că pot trăi atât în condiţii de aerobioză. deoarece conţin enzimele necesare pentru degradare.

care utilizează ca sursă de carbon alcoolul etilic. Simbioza între plantele leguminoase şi microorganismele fixatoare de azot. saprofitele exercită asupra substanţelor organice din sol o funcţie de mineralizare. astfel.Heterotrofe simbionte În natură există asociaţii trofice mai mult sau mai puţin intime dar durabile. în consecinţă. probabil. Ca urmare. Există însă date experimentale care conduc la ideea că. între diferite organisme vegetale. Rezultă în urma infestării rădăcinilor plantelor leguminoase cu bacterii din genul Rhizobium care. Pentru protejarea materialelor de lemn sau din mase plastice care stau în sol sau în apă împotriva microorganismelor saprofite ce le-ar putea degrada.la prepararea dulceţurilor. În afară de speciile simbionte ale genului Rhizobium.organic. Prin modul lor de nutriţie. marmeladelor sau de NaCl .cum sunt drojdiile . b. iar indivizii care o alcătuiesc se numesc simbionţi. treptat. Cele mai multe specii de Rhizobium infectează în mod specific gazdele leguminoase.se cultivă pentru a fi folosite ca furaj sau în industria farmaceutică. care se introduc în materialul ce urmează a fi conservat. utilizează în continuare acidul acetic drept sursă de carbon. însă. dintre care unul este în mod obligatoriu autotrof. bacterii). este sterilizarea lor. de asemenea. Dacă nu ar exista saprofite. S-ar părea că cei doi simbionţi trăiesc în deplină armonie. iar celălalt heterotrof. în realitate. existenţa autotrofelor ar deveni imposibilă pe suprafaţa plantei şi. În perii radiculari bacteriile sunt închise ca într-un tub . în cazul unor produse alimentare se folosesc în acest scop concentraţii mari de zaharoză . Altele . la fabricarea berii sau în panificaţie. declanşează formarea nodozităţilor pe rădăcinile plantei gazdă. s-ar ajunge şi la imposibilitatea existenţei vieţuitoarelor a căror hrană este asigurată de pe urma nutriţiei organismelor autotrofe. se utilizează substanţe toxice speciale.se extrag substanţe antibiotice (penicilina. Multe ciuperci saprofite sunt. Din biomasa unor ciuperci . pentru cultura plantelor agricole însă. În multe cazuri trebuie combătută dezvoltarea saprofitelor. Cel mai sigur mijloc de păstrare. fiecare simbiont îşi duce viaţa sa proprie şi este mai mult sau mai puţin jenat de prezenţa celuilalt partener.de exemplu din cea a unor specii de Penicillium . Acest tip de asociaţii este denumit simbioză. Tipuri de simbioze în natură 1.filamentul sau cordonul infecţios . pe care îl transformă în acid acetic şi. de regulă. aureomicina etc. alteori afumarea sau păstrarea lor la temperaturi joase. în mediu s-ar acumula cantităţi de substanţe organice din ce în ce mai mari. în urma căreia resturile de plante şi de animale sunt aduse într-o formă utilizabilă în nutriţia plantelor superioare autotrofe. în urma multiplicării lor în interiorul celulelor rădăcinii. .la conservarea unor brânzeturi sau a unor legume. fixarea N2 se mai realizează şi de către alte microorganisme (ciuperci. la nivelul emergenţei rădăcinilor laterale. Ataşarea bacteriilor pe rădăcinile plantei-gazdă are loc la nivelul perilor absorbanţi radiculari sau a unor leziuni ce apar. luptând împotriva sa cu toate mijloacele de care dispune. toate substanţele minerale necesare autotrofelor în nutriţia lor. Reprezentativă pentru acest grup este ciuperca Mycoderma aceti. după consumarea lui. Nodularea (formarea de nodozităţii) implică recunoaşterea mutuală. cultivate pentru a fi folosite în alimentaţie (ciupercile comestibile). De aceea fiecare îl tratează pe celălalt ca pe un parazit. aducându-şi avantaje reciproce. în care s-ar bloca. Uneori se practică uscarea produselor alimentare. cel mai adesea foarte precisă.). între bacterii şi plante-gazdă. cele mai importante sunt speciile din genul Rhizobium.încojurat de un material pectic şi celulozic dezvoltat în 31 .

încorporează în celulele lor. solul rămâne bogat în azot şi. De aceea simbioza este considerată drept un caz particular de parazitism. opus protoxilemului. cordon ce înaintează. pe parcela respectivă. zona de invazie (i. 2000) molecular pe care îl 32 . Plantele leguminoase se apără contra invaziei bacteriene lizând o parte din aceste bacteii şi folosesc azotul organic sintetizat de ele în urma asimilării azotului molecular. În celulele (adesea tetraploide) ale parenchimului cortical deci. cât şi ciuperca cresc mai bine decât în cazul când cei doi parteneri sunt crescuţi separat (fg. Prin urmare. Lichenii reprezintă o individualitate atât din punct de vedere morfo-anatomic. (1) diviziunile celulare anticlinale au loc în interiorul cortexului rădăcinii.) îşi continuă creşterea. 5.000 de specii. cât şi fiziologic. S-a calculat că la un hectar cultivat cu leguminoase se acumulează 100-400 kg azot. Totodată. constituită din celule infectate şi neinfectate şi înconjurată de ţesuturi periferice ( 4) (d.forme fixatoare de N2. permiţându-i să trăiască în condiţii care îi sunt inaccesibile în stare liberă. determină stimularea diviziunii celulare în regiunea cortexului radicular şi formarea de nodozităţi. iar algele sunt unicelulare.). încât cordonul de infecţie (i. 5. Ciupercile din talul lichenilor aparţin în majoritatea lor clasei Ascomycetes.z. îşi opresc creşterea. substanţe minerale şi apa de care au nevoie. capabil să lege reversibil. în cazul când partenerul autotrof este reprezentat prin alge albastreverzi. ciuperca preia şi compuşii cu azot şi. plantele leguminoase aprovizionează bacteriile cu substanţe organice. ciuperca protejează alga împotriva uscăciunii. străbate numeroase celule. emisă în 1958) este de aproximativ 190 specii.9). Zamfirache şi Toma. bacteriile găsesc un mediu bogat în glucide. 5. în absenţa acestei simbioze. Alga din asociaţia simbiotică aprovizionează ciuperca cu produşii rezultaţi în procesul de fotosinteză. ce le favorizează nutriţia. verzi sau albastre. la rândul ei.) şi zona centrală (c. (2) este iniţiat un meristem la capătul distal al nodulului primordial şi traseul infecţiei de-a lungul meristemului. (3) se dezvoltă un nodul cu zonarea sa histologică distinctă: meristem (m). Bacteroizii sunt localizaţi în "pachete" individuale de 3-4 celule înconjurate de un perete de origine vegetală şi de un citosol bogat în proteine şi în leghemoglobină (pigment roşu. iar 70 % este folosit de simbionţi (plantă şi bacterie).Modelul structurii terţiare a moleculei de leghemoglobină (d. ca un proces controlat şi ca o structură diferenţială ( fig.t. În această simbioză atât alga. Nodulul apare ca un organ vegetal superior dezvoltat. 5. formând o formaţiune ascuţită şi infecţia azotul invadează celulele părului rădăcinii.continuarea peretelui celular. Fig. 5. 2000 ) . în perioada cuprinsă între momentul infectării lor şi cel al formării nodozităţilor. Numărul acestora (conform părerii lui G. dar cu mare afinitate. de aceea. 2. Pe lângă glucide. Fig. Aceasta rezultă din reacţia leguminoaselor care. direct din precipitaţii sau din vaporii de apă existenţi în atmosferă. În natură există şi plante neleguminoase capabile să fixeze simbiotic azotul molecular.10 . O2) (fig. ciuperca furnizează algei apa şi sărurile minerale de care are nevoie. organ ce funcţionează ca un sistem aerob fixator de N2. În această simbioză bacteria se comportă ca un parazit. aflate în relaţii de simbioză. din care 30 % rămân în resturile vegetale din sol. necesită cantităţi mai mici de îngrăşăminte cu azot.10). iar bacteriile pun la dispoziţia leguminoaselor azotul ce le este necesar.z. similar mioglobinei. Simbioza la licheni Lichenii alcătuiesc un grup taxonomic aparte. Zamfirache şi Toma.9 . format din circa 10. Talul lor este alcătuit din alge şi ciuperci. culturile ce urmează după leguminoase. Datorită azotului acumulat în rădăcinile şi în celulele bacteriilor după recoltarea leguminoaselor. în care bacteriile normale evoluează spre stadiul de bacteroizi .11). pe care le preia din substrat.Schema dezvoltării nodulului radicular la Ele Medicago sativa după recunoaşterea plantă-bacterie părul fixează rădăcinii se ondulează.BOND. se ramifică.

formând o reţea intercelulară . Pe baza raporturilor ce se stabilesc între ciupercile micoritice şi rădăcinile plantelor gazde.ce formează în jurul rădăcinilor plantei-gazdă un manşon (fig. caracterizată prin relaţii extrem de complexe. leguminoase. Fagaceae. 5.12). Seminţele acestora. Familiile la care se formează micorize endotrofe sunt: Ericaceae. cât şi la plante erbacee (cereale.Lichenii reprezintă deci.se întâlnesc la unii arbori de pădure şi la pomi fructiferi. cartof).reţeaua HARTIG. micorizele au fost clasificate în trei grupe: • Micorize ectotrofe . hifele ciupercii sunt necesare pentru dezvoltarea plantei.Secţiune transversală Simbioza între rădăcinile diferitelor plante superioare şi printr-un tal de lichen (schemă) şi zona de contact înte hifă şi algă hifele miceliene se numeşte micoriză. 5. 5. Salicaceae.de substanţe organice pe care le iau de la ciuperci. a căror natură nu este încă pe deplin elucidată.12 . Speciile de ciuperci implicate în micorize aparţin mai ales genurilor Rizoctonia şi Boletus (alături de agaricacee şi tuberacee). Pinaceae. 5. organisme bine individualizate. în primul lor stadiu de dezvoltare. Liliaceae. Orchideae. la care hifele ciupercii învelesc ca o pâslă deasă vârful rădăcinilor. În scoarţa rădăcinii gazdă hifele simbiotice pătrund numai în spaţiile intercelulare de la câteva straturi de celule ale rădăcinii. Fig. ce se strecoară printre particulele solului.Secţiune longitudinală printr-o rădăcină cu ectomicorize (schemă) (d. Speciile de plante superioare cu micorize sunt foarte 2000) numeroase (aproximativ 50% din numărul total). Aroideae. Zamfirache şi Toma. Tiliaceae. Probabil că ciupercile din micorize nu pot asimila azotul molecular. Zamfirache şi Toma. în mod normal. în cadrul cărora cei doi simbionţi trăiesc într-o uniune durabilă.13). 33 . plasate pe medii cu zaharoză pot germina în lipsa ciupercilor. Acest manşon poate prezenta spre exterior hife libere. Micorizele externe se pare că au rolul de a înlocui perii absorbanţi ce lipsesc rădăcinilor plantelor gazdă.11 . dar. Micoriza ectotrofă este caracteristică pentru arborii de pădure din familiile Betulaceae. în mod asemănător perilor radiculari absorbanţi. (detaliu) (d. 2000) Dintre speciile de orhidee mult studiate în ceea ce priveşte relaţiile simbiotice amintim pe cele din genurile Neottia şi Corallorhiza. Hifele ciupercilor care intervin în această simbioză se identifică greu. Micorizele Fig. Seminţele acestor plante sunt extrem de mici şi au nevoie până la dezvoltarea organelor lor verzi . aşa încât. În cazul acestui tip de micoriză ciuperca pătrunde şi se instalează în interiorul celulelor rădăcinii (fig. • Micorize endotrofe . ele sunt heterotrofe. deoarece ele se înmulţesc aproape exclusiv pe cale vegetativă. 3.

toxine).Reprezentarea schematică celulele parenchimatice mai profunde sunt fracţionate. în primul rând. astfel încât numai plante cu un sistem radicular extrem de bine dezvoltat ar putea intra în concurenţă cu ele. maltaza. Populus tremula etc. arbusculari în micorizele Zamfirache şi Toma. Din această categorie fac parte: celulaza. ▪ Endoenzimele .se găsesc în celulele plantelor parazite şi participă la realizarea reacţiilor caracteristice metabolismului lor celular. ajungând până la flori. Hifele de ciupercă reprezintă un mijloc foarte important de care dispun plantele superioare pentru procurarea apei şi a sărurilor minerale. Toxinele elaborate de agenţii fitopatogeni sunt eliberate în afara celulelor lor şi au rolul de a slăbi puterea de rezistenţă a plantelor gazdă. La rândul său simbiontul superior aprovizionează ciuperca micoritică cu substanţele organice ce îi sunt necesare. uneori. Bolile produse de către bacteriile parazite poartă denumirea de bacterioze. ciuperca având rol în aprovizionarea plantei superioare cu săruri minerale.descompun substanţele din celulele gazdei.se caracterizează prin faptul că ciupercile simbionte formează în jurul rădăcinilor un manşon şi trimit hife în interiorul celulelor rădăcinii (fig. hifele ciuperii simbionte se ridică prin tulpină. Enzimele produse de aceşti agenţi fitopatogeni se împart în două categorii: ▪ Exoenzimele . Ea reacţionează producând anticorpi . Relaţiile dintre planta gazdă şi parazit sunt antagoniste. Sărurile absorbite de ciupercile micoritice sunt transportate repede în simbiontul superior. pe care le îmbolnăvesc şi. pectinaza. pentru obţinerea acestor săruri. c. Se întlnesc la specii de Betula. PFEFFER care a arătat . fapt ce favorizează aprovizionarea cu apă şi substanţe minerale a plantelor cu micorize. Aceste asociaţii se întâlnesc la plantele ce trăiesc în staţiuni sărace în săruri minerale. ciupercile micoritice pot absorbi din sol şi azotul aflat sub formă organică.sunt eliminate din celulele plantelor parazite şi le permit. iar îngrăşămintele cu NH3 nu s-au dovedit eficace. Antagonismul la micorizele interne ale orhideelor se manifestă prin aceea că hifele pătrunse în Fig.după ce au pătruns în ţesuturile plantei gazdă . cei mai mulţi reprezentanţi aparţin filumului Fungi. Dintre aceste plante. în care ciupercile micoritice .aglutinate şi digerate. este cazul aici şi al plantelor din terenurile mlăştinoase.13 . de către W. a asocierii fungilor micorizali veziculo.referinduse la micorizele endotrofe şi la cele ecto-endotrofe .datorită chemotropismului lor . Rolul micorizelor a fost intuit încă din 1897. 5. lipaza. chiar le omoară. ligninaza etc. proteaza. Ei sunt agenţii micozelor animalelor şi ai bolilor criptogamice ale plantelor superioare. În funcţie de natura lor.La speciile de plante din familia Ericaceae. plante ce cresc deci în condiţii în care în sol procesul de nitrificare este foarte scăzut. • Micorize ecto-endotrofe . ciupercile parazite atacă plantele gazdă cu o virulenţă şi o agresivitate ce depind de capacitatea lor de a secreta enzime şi toxine.substanţe chimice menite să 34 . – Heterotrofe parazite Organismele vegetale heterotrofe parazite utilizează în nutriţia lor substanţe organice din fiinţele vii. 2000) endotrofe (d. Produşii rezultaţi în urma activităţii acestor enzime sunt utilizaţi în nutriţia paraziţilor. Parazitismul este caracteristic încă unui mare număr de bacterii şi unor plante superioare. la care micorizele sunt foarte răspândite. să-şi croiască drum în ţesuturile plantelor gazdă. Tot cu ajutorul unor exoenzime (altele decât cele prezentate) plantele parazite . 58). În plus. În această direcţie acţionează amilaza.că hifele ciupercilor ce intră în aceste asociaţii măresc considerabil suprafaţa de absorbţie a rădăcinilor şi au o capacitate de solubilizare mai mare decât rădăcinile. astfel încât simbiontul superior este bine aprovizionat cu azot chiar şi în cazurile când combinaţiile anorganice ale acestui element sunt în cantităţi mici în substrat. pe care le utilizează ca sursă de carbon în nutriţie. unde descompun diferitele substanţe organice.pot depista uşor chiar cantităţi extrem de mici de săruri minerale. Infecţia are loc şi aici la germinarea seminţei şi este necesară bunei dezvoltări a plantei. Planta gazdă este lipsită de substanţele hrănitoare necesare vieţii ei normale şi este supusă acţiunii nocive a substanţelor emise de parazit (enzime.

5. reuşind să exploreze alte regiuni. Lathraea. Intensitatea fotosintezei scade. iar tulpina creşte foarte mult la suprafaţa solului şi execută mişcări de circumnutaţie (mişcări de rotire a vârfului) ce îi uşurează găsirea tulpinii unei plante gazdă. întrucât prezenţa apei în cantităţi suficiente în ţesuturi reprezintă o condiţie esenţială pentru desfăşurarea proceselor fiziologice la un nivel normal.în care staminele se transformă în petale. Toate acestea duc la micşorarea suprafeţei foliare şi la o mai slabă intensitate a procesului de fotosinteză. Toate acestea reclamă un surplus de energie. • Hipertrofia . acestea din urmă permit atingerea şi atacarea altor plante gazdă. Orobanche. pe această cale. lizine care dizolvă corpul acestora. • Leziunile produse de agenţii fitopatogeni au drept consecinţă o intensificare a pierderilor de apă de către plantele gazdă şi. iar cei care atacă ţesuturile conducătoare împiedică circulaţia substanţelor în corpul plantei.ceea ce reduce suprafaţa foliară asimilatoare a plantei gazdă şi are ca efect final diminuarea fotosintezei acestor plante. Paraziţii care atacă rădăcinile plantelor reduc absorbţia apei şi a sărurilor minerale. Anticorpii au o strictă specificitate pentru fiecare agent patogen. • Prin substanţele organice pe care le iau de la plantele . mai ales în urma infectării ţesutului asimilator. iar la toxinele parazitului ele reacţionează prin antitoxine. aglutinine ce aglutinează bacteriile. jaleş şi chiar graminee. La germinarea lor.organul infectat mărindu-se mult. de către parazit. un dezechilibru hidric al acestora. paraziţii provoacă pagube agricole importante. ce le protejează de acţiunea corozivă a sucurilor gastrice din stoma-cul ierbivorelor. este reprezentată prin mai multe specii şi parazitează tulpinile de lucernă. urzică vie.sunt parazite obligate. În ţara noastră există doar câteva specii din genurile: Cuscuta. Dintre reacţiile morfo-anatomo-fiziologice manifestate de plantele gazdă în urma atacului parazitului amintim: • Necrozarea ţesuturilor atacate . viţă-de-vie. Acest dezechilibru hidric are repercusiuni asupra întregului metabolism al plantelor gazdă. Se produc astfel antitoxine ce neutralizează acţiunea toxinelor. Cuscuta (torţelul). trifoi. FANEROGAMELE PARAZITE . din familia Convolvulaceae ( fig. formând aşa-numitele "mături de vrăjitoare". uneori. Planta adultă este lipsită de rădăcini (care dispar încă din stadiul de plantulă) şi formează numeroase flori. în timpul acestor mişcări de circumnutaţie. formând spire mai stârnse şi apoi spire mai laxe. pe care planta îl procură prin intensificarea respiraţiei. iar majoritatea speciilor trăiesc în regiunile exotice. 35 . În cazul în care. moare la capătul mai bătrân şi creşte la capătul mai tânăr. Ca urmare.gazdă şi prin infectarea. tulpina de cuscută îşi trece substanţele organice din capătul posterior spre cel anterior. • Apariţia de monstruozităţi florale . de exemplu. De obicei aceştia se produc în cantitate mai mare decât este necesar pentru distrugerea antigenului.planta gazdă rămânând pitică. cânepă.distrugă parazitul.de exemplu virescenţa în care organele florale se transformă în sepale de culoare verde sau petaloidia . iar tulpina ei subţire şi de culoare slab verzuie se înfăşoară pe tulpina plantelor suport. creşte şi temperatura corpului plantelor bolnave în urma infecţiei. ce produc un mare număr de seminţe cu un înveliş. împotriva pătrunderii lui în celule şi a absorbţiei de substanţe organice. nu întâlneşte tulpini suport. • Plantele îmbolnăvite au metabolismul modificat: la distrugeri ale membranelor şi ale structurii protoplasmei celulare. • Nanismul . precum şi împotriva toxinelor produse de acestea. Planta este lipsită de frunze.14). carpenul infectat de Taphrina carpini se ramifică mult. celulele plantei gazdă reacţionează prin refacerea distrugerilor produse. pe care se încolăceşte. a fructelor şi a seminţelor în curs de formare. rădăciniţa dispare repede.

flori ce aparţin parazitului. Partea supraterană a plantei apare primăvara devreme şi este reprezentată de o tulpină cu frunze reduse. dar aplicarea acestui procedeu nu permite înlăturarea ei completă. Rafflesia arnoldi (fig. cu pilitură de fier. apa şi sărurile minerale necesare. Prin aceşti haustori cuscuta se aprovizionează de la gazdă mai ales cu substanţe organice din seva elaborată. care are loc numai în apropierea rădăcinilor unor plante gazdă. Din umflătura formată pornesc rădăcini adventive. Partea subterană este un rizom mare. iar combaterea se face prin distrugerea ei imediat ce apare în culturi. amestecate cu cele de cuscută. În regiunile tropicale trăiesc numeroase spermatofite parazite: Pilostyles. (d.14 . Tulpina poartă numeroase flori. Seminţele sale germinează nu-mai în apropierea rădăcinilor arborilor gazdă. 5. Se combate greu. La germinarea seminţelor. pigmenţii clorofilieni sunt 2006) foarte puţini. sub Fig. bob. din cauza piliturii de fier pătrunse printre asperităţi. în dreptul rădăcinii plantei parazitate. Combaterea ei din culturile de trifoi se face prin decuscutare: seminţele de cuscută au acelaşi aspect cu cele de trifoi. ce pătrunde printre asperităţile seminţelor de cuscută şi apoi se extrag aceste seminţe cu ajutorul unui magnet ce le atrage.Lathraea squamaria (d. a zonelor invadate. Aceste tulpini nu se pot evidenţia decât la nivelul unor secţiuni prin tulpina plantei gazdă.17). Orobanche (lupoaia) face parte din familia Orobanchaceae şi este reprezentată. Andronache. Apodanthes. ce pun în legătură vasele liberiene şi cele lemnoase ale gazdei cu propriile sale vase liberiene şi lemnoase. ce produc un număr mare de seminţe. parazitând pe rădăcinile unor foioase . violacee şi flori numeroase. însă cu deosebirea că au asperităţi pe suprafaţă. Şi această plantă produce pagube mari culturilor. 5. Andronache.15).stejar. cânepă. cuscuta trimite în planta gazdă haustori. nişte umflături. prin mai multe specii ce parazitează pe rădăcinile de trifoi. cu solzi albi şi groşi. iar substanţele organice produse pe această cale nu au. care parazitează pe 36 Fig. Tulpina cuscutei conţine şi un mic procent de clorofilă.La nivelul spirelor strânse pe tulpina suport. din familia Scrophulariaceae. floarea soarelui. este cunoscută sub denumirea populară de "muma pădurii". Pe tulpina plantei gazdă apar numeroase flori. prin cosiri repetate. ce se aplică pe rădăcina plantei gazdă. pentru a împiedica fructificarea şi răspândirea seminţelor sale. din care pornesc haustorii. de asemenea. la intervale dese. Lathraea squamaria. 5. Andronache. cordoane ce se strecoară printre ţesuturile plantelor atacate. care se aplică pe alte rădăcini ale plantei gazdă şi prin care Orobanche trimite haustori. Cu ajutorul lor muma pădurii absoarbe de la planta gazdă substanţele organice. 5.Orobanche sp. realizeze fotosinteza. apa şi sărurile minerale. importanţă în economia plantei. Cantitativ însă.16). plop. 5. Rafflesia. arin etc (fig. alcătuită din tulpina şi rădăcina principală. fag. cu ajutorul cărora preia de la aceasta substanţele organice. lucernă. ce conţin foarte puţină clorofilă. Cuscuta produce pagube mari. mai ales la lucernă şi trifoi. De la baza rizomului pornesc rădăcini adventive care formează.15 . alun.16 . ce produc un mare număr de seminţe. care au corpul redus la cordoane albe. Parazitismul la Lathraea este profund. cu totul diferite de cele proprii. ea este deci capabilă să tulpinile plantei gazdă (d. practic. 2006) . în care se acumulează substanţe de rezervă. Fig. mazăre şi alte plante erbacee (fig. 5.Cuscuta parazită pe evidenţiabilă prin extragere cu alcool. Planta are partea supraterană formată dintr-o tulpină gălbui-roşcată. asemănătoare hifelor de ciuperci. 2006) acţiunea unor substanţe emise de aceştia. de aceea înainte de semănat se tratează seminţele de trifoi. se produce o formaţiune cilindrică. cu frunze rudimentare.

 apar haustorii . iar. Toate sunt specializate. Melampyrum. verzi.Viscum şi Loranthus (familia Loranthaceae). întrucât îşi procură carbonul necesar pentru sinteza substanţelor organice proprii atât pe cale autotrofă. pe care îi introduc în ţesutul lemnos din corpul altor plante.  culoarea tulpinii şi a frunzelor nu este cea verde. Din grupa plantelor mixotrofe fac parte plantele semiparazite şi cele carnivore. Thesium (familia Santalaceae). La fanerogamele parazite au apărut unele modificări morfologice:  organele asimilaţiei clorofiliene . Fig. Ele absorb însă selectiv substanţele organice ale plantei gazdă. la Orobanche. plantele parazite transpiră slab şi din această cauză vasele lor de lemn sunt slab dezvoltate.Plante mixotrofe Plantele mixotrofe se caracterizează printr-o nutriţie mixtă.lipsesc complet la Cuscuta sau sunt reduse . 37 . cât şi pe cale heterotrofă. Cunoaşterea nutriţiei şi biologiei plantelor parazite este deosebit de importantă pentru realizarea combaterii lor.organe de fixare şi de sugere.  lipsind frunzele sau acestea fiind reduse. arată că ele provin din plante autotrofe. Orobanche). Rădăcinile lor sunt relativ mici şi lipsite de peri absorbanţi.  rădăcinile lipsesc (de exemplu la Cuscuta) sau sunt reduse. într-o măsură mai mică şi cu substanţe minerale de la planta gazdă. aceste plante sunt hidroparazite. de 1 m în diametru. în acelaşi timp sunt holoparazite. care nu le permite să absoarbă o cantitate suficientă de apă şi săruri minerale din sol. iar haustorii le servesc numai pentru aprovizionarea de la plantele gazdă cu apă şi cu săruri minerale.P. recurgând la diferite substanţe organice şi anorganice pe care le iau de la alte organisme.la Lathraea şi Orobanche.Rafflesia arnoldi (d. prin fotosinteză. are o floare enormă. cu un miros caracteristic. în ţara noastră se întlnesc reprezentanţi ai genurilor Rhinanthus. d. Prezenţa clorofilei la unele parazite. ca urmare a faptului că au un sistem radicular foarte slab dezvoltat. ▪ Nutriţia plantelor semiparazite Plantele semiparazite au frunzele verzi. de culoare roşie-portocalie (este cea mai mare floare cunoscută). pentru a asigura perpetuarea speciei. ci una galben. http//) Caracterizarea generală a fanerogamelor parazite Fanerogamele parazite sunt obligate la viaţa parazitară. de carne stricată. de exemplu la cuscută. nici chiar seminţele nu germinează în lipsa substanţelor chimice emise de rădăcinile plantei gazdă. În vecinătatea rădăcinilor altor plante. dar prezintă şi haustori. adică se aprovizionează cu substanţe organice. . Se consideră că toate semiparazitele din cadrul acestei familii sunt capabile să-şi sintetizeze singure substanţe organice prin fotosinteză. din care pornesc haustori ce pătrund în rădăcinile plantelor învecinate. Dintre plantele semiparazite. La unele (Lathraea. la Orobanche). deci posedă pigmenţi clorofilieni. Euphrasia (familia Scrophulariaceae).17 .  organele de înmulţire . cuscuta nu absoarbe salicina din ramurile de salcie şi nici substanţele aromate din cânepa pe care o parazitează.florile şi seminţele sunt numeroase. neplăcut. Reprezentanţii familiei Scrophulariaceae au toţi tulpini cu frunze mari. 5. neputându-se dezvolta în lipsa plantelor gazdă. parazitând numai una sau un grup restrâns de specii.rădăcinile şi tulpinile de Cissus din insula Sumatra. aceste rădăcini formează umflături.frunzele .brună (excepţie face nuanţa verzuie la Cuscuta. Pedicularis. care atrage anumite insecte polenizatoare (din grupa muştelor) şi care este diametral opus cu aspectul său deosebit. de exemplu. Conform părerii lui S. KOSTÎCEV.

nu mai germinează. ROŞCA şi A. Vâscul (Viscum) parazitează pe ramurile de plop. Frunzele acestor plante sunt transformate.a. păducel. 38 Fig. molid ş. Planta are rădăcini destul de slab dezvoltate şi o rozetă de frunze bazale.. care se pun în legătură cu vasele de lemn şi. la tentaculele vecine. Tulpina sa. iar la altele parţial. Lentibulariaceae. prin care faţa lui superioară devine concavă. Drosera rotundifolia (roua cerului) creşte la noi în turbăriile din regiuni montane (fig.18). iar în cazul altor specii seminţele de vâsc. aduse ulterior pe ramurile lor. are Fig. capturarea şi reţinerea acestor animale mici. Rădăcinile sale sunt lungi şi subţiri. (d. E. Totodată. Aceste specii devin indiferente la atac. nu se mai poate desprinde de acesta. la unele specii complet. Nepenthaceae ş. prin piciorul său. 2006) Se consideră. mai rar. plantele carnivore se împart în trei grupe:  Plante carnivore care prind animalele cu ajutorul suprafeţei lipicioase a frunzelor lor. Pe faţa superioară a frunzelor se găsesc tentacule marginale lungi şi tentacule centrale mai scurte şi dispuse pe restul suprafeţei limbului. Când o insectă. După adaptările dobândite pe linie evolutivă.18 . pe care le digeră. ▪ Nutriţia plantelor carnivore Plantele carnivore fac parte din mai multe familii.Viscum album ramurile de vâsc primesc şi substanţe organice de la planta gazdă. din cauza substanţei lipicioase. 5.19). lipsite de peri absorbanţi. păr. ce străluceşte la soare şi atrage astfel insectele (fig. iar limbul frunzei execută o mişcare. din mijlocul căreia porneşte o tulpină floriferă. în acest sens. Andronache. 68). 5.19 . alături de alte specii semiparazite şi parazite. Urmărind acţiunea hipotensivă a unor 2006) extracte de vâsc. măr.Rhinanthus crista-galii (d. În cadrul fiecărui grup modalităţile de prindere şi digerare a prăzii prezintă numeroase particularităţi.POP.a. între care Droseraceae. Prezenţa sa abundentă în păşuni.O specie semiparazită întâlnită mai ales în păşunile şi fâneţele din zonele de deal şi de munte este Rhinanthus crista-galii. ale cărei frunze şi tulpini nu diferă de acelea ale fanerogamelor autotrofe (fig. tentaculul atins de insectă transmite excitaţia. atrasă de secreţia lipicioasă a tentaculelor. 5. 5.). indică îmbătrânirea şi degradarea acestora. în organe care permit ademenirea. 5. ramificată dichotomic. de asemenea. De la baza tulpinii sal e pornesc prelungiri sub scoarţa plantei-gazdă şi apoi de aici haustori. 5.20 .RADU au constatat că acestea diferă. funcţie de planta gazdă.20). O singură plantă semiparazită emite. adeseori aparţinând la specii diferite (graminee. Acestea se curbează spre locul în care se găseşte insecta. Capătul tentaculelor este sensibil la excitaţie şi. recoltat de pe plante gazdă aparţinând unor specii diferite. datorită acestei însuşiri. numeroase frunze verzi persistente. se atinge de un singur tentacul. leguminoase etc. care îndeplinesc fotosinteza. cu cele de liber din tulpina plantei gazdă. ceea ce demonstrează că Fig. de obicei. că schimbul de substanţe ce are loc între vâsc şi planta gazdă ar explica imunitatea dobândită de către unele specii de plante faţă de atacul cu vâsc. prind animale mici. haustori în rădăcinile mai multor plante. D.  Plante carnivore înzestrate cu urne. absorbind apoi diferitele substanţe organice solubilizate prin digestie.  Plante carnivore înzestrate cu capcane. http//) . E. care execută mişcări rapide în timpul capturării prăzii. germinarea având loc numai la lumină (fig. Ele au organe verzi. Andronache. PORA. unde sunt aduse seminţele de către păsări. Tentaculele secretă o substanţă lipicioasă. stejar.Drosera rotundifolia (d.

Pinguicula vulgaris (d. întrucâtva. Pinguicula vulgaris (foaie groasă) creşte în locuri umede de munte (fig. insectele cad http//) epuizate la fundul urnei. Capacul urnei nu are. Insectele ajunse pe suprafaţa frunzei sunt reţinute de substanţa lipicioasă secretată de perii glandulari. ce seamănă cu un limb foliar. Excitaţia produsă de către insecte este transmisă la marginile limbului foliar. substanţe ce-i astupă stigmele. care sunt absorbiţi atât la nivelul tentaculelor. 5. În cele din urmă insecta nu se mai poate mişca şi este asfixiată de substanţele lipicioase emise de plantă. care se îndoaie în sus şi acoperă insectele. tentaculele revin la poziţia iniţială. rămânând ulterior în permanenţă în poziţie deschisă. Apoi frunzele îşi reiau poziţia normală. El nu închide urna în urma capturării insectelor.21 . prevăzute cu numeroşi ţepi lungi pe margine (fig. iar frunza poate să-şi reia activitatea. Dionaea muscipula se întâlneşte în mlaştinile din pădurile Americii de Nord şi de Sud. Ele nu mai pot ieşi din urnă deoarece alunecă de pe suprafaţa netedă.22 . 5.favorizând ataşarea unui număr mai mare de tentacule pe insectă. 5. ce produc o substanţă lipicioasă. din apa de ploaie care pătrunde în urnă în timpul precipitaţiilor. deci. fiind îndepărtate de vânt şi ploi. cu rol asimilator. sub care se găsesc glande nectarifere. la gura căreia se găseşte un căpăcel. filiformă şi apoi cu limbul împărţit. unde se îneacă în lichidul existent aici. ci are rolul de a împiedica. Sumatra. 5. ce se continuă cu o porţiune scurtă. (d.Nepenthes sp. cu rol asimilator. Digestia durează 1-3 zile.Dionaea muscipula imagine generală a frunzelor transformate în capcană (d. În urma încercărilor de a scăpa din capcană. Ea este apoi digerată de enzimele proteolitice emise de plantă. Madagascar etc. în două jumătăţi egale. Acest lichid provine în urma secreţiei glandelor digestive şi. 5. în parte. Acest căpăcel se deschide numai după maturarea urnei.22). Insectele atrase de culorile vii ale urnelor şi de sucul dulce secretat de glandele nectarifere se apleacă pe marginea netedă a deschiderii urnelor. pentru a ajunge la nectar şi alunecă înăuntru. care se continuă cu o porţiune lungă. iar substanţele rezultate sunt absorbite de către perii sesili şi de către marginile limbului frunzei. în încercările http//) lor de a se elibera. Urnele sunt foarte frumos colorate. situată sub deschiderea urnei şi cad din nou la fundul acesteia. evaporarea lichidului din urnă şi pătrunderea apei de ploaie în interiorul ei. filiformă.21). până la aminoacizi. Fig. cât şi la nivelul unor peri epidermici mai mici. nici un rol în prinderea prăzii. cu acizi organici şi enzime proteolitice (fig. iar părţile nedigerabile (resturile chitinoase) ale insectei cad de pe frunze.Pinguicula vulgaris – detaliu privind capturarea prăzii (d. iar secreţia acestei substanţe devine mai abundentă.23) cresc în pădurile din insulele Oceanului Indian. Reprezentanţii genului Nepenthes (fig. Frunzele formează o rozetă bazală. 5. cu funcţie de cârcel. prinzânduse de ramurile arborilor din jur. Cele două jumătăţi ale limbului sunt aşezate una faţă de cealaltă sub un unghi de 60-90o şi au câte trei peri 39 Fig. prinzând alte insecte. mai mare de peri. ale căror produse de secreţie sunt dulci. 5. Au frunze cu partea bazală lăţită.25). pe măsură ce ele ating un număr Fig. orientaţi în jos. iar capătul acestei porţiuni se continuă cu o urnă. alcătuiţi din celule secretoare ce produc un suc digestiv. 5. prin nervura mediană.25 . Fiecare frunză are peţiolul lăţit.24 . http//) Fig. Borneo. Pe suprafaţa limbului foliar se găsesc două feluri de peri: peri glandulari pedicelaţi. http//) . pentru prinderea insectelor şi peri sesili. iar pe faţa internă a căpăcelului şi pe marginea interioară a gulerului au numeroşi peri lucioşi. Insectele sunt digerate de sucurile digestive produse de glandele digestive.

Pereţii lor sunt formaţi din două straturi de celule şi sunt fixate de plantă printr-un peduncul. 5. http//) fracţiune de secundă (1/16). având întregul corp în apă. 5.senzitivi. 5. ce se găsesc pe suprafaţa limbului şi substanţele rezultate în urma digestiei determină o excitaţie.27). între cele două jumătăţi ale limbului rămâne un spaţiu destul de mare. care se ridică deasupra oglinzii apei (fig. La un interval de 15-20 minute urna devine capabilă să reia capturarea prăzii (până ce se umple cu animalele pradă). Animalele acvatice mici. Aldrovanda vesiculosa este. Sarracenia flava creşte în regiunile mlăştinoase ale Americii de Nord (fig. excitaţia produsă este transmisă la limb. de asemenea. care caută adăpost între frunzele de Fig.26 . cu excepţia florilor. 5.02 secunde) de-a lungul nervurii mediane iar ţepii de pe marginile uneia dintre jumătăţile limbului pătrund în intervalele dintre ţepii celeilalte jumătăţi. ating perii senzitivi de pe marginea acestora. minor (otrăţelul de baltă) creşte în ţara noastră în lacurile de la şes. Insecta prinsă şi ucisă începe să fie digerată cu ajutorul enzimelor proteolitice din compoziţia sucurilor produse de numeroase glande digestive.26).27 . Cele două jumătăţi ale limbului se îndoaie foarte repede în sus (într-un interval de 0. prinzând insecta în capcană. urna prezintă o mică deschidere. eliminând resturile nedigerate. cu speciile U. fixate pe câte un pedicel. Aceste urne au 1-2 mm. Fig.01-0. Când o insectă ajunsă pe frunză atinge doi din perii senzitivi.29) creşte pe ţărmurile uscate din Spania. Portugalia. Maroc. dar se continuă până când cele două jumătăţi ale limbului se ating complet. 5. Este cultivată de localnici în ghivece. cu frunzele mici. Deşi nu moare în toate cazurile. Genul Urticularia. În funcţie de mărimea prăzii. urna execută o mişcare de dilatare. aşezate în verticile (fig. ce pornesc de lângă nervura mediană şi sunt orientaţi spre marginile limbului. ce se produce printr-o scădere bruscă a fenomenului de turgescenţă a celulelor situate pe partea superioară a limbului. o plantă acvatică submersă. În urma acestei mişcări.28). Aceasta prinde animalele mici acvatice şi le digeră într-un mod asemănător cu Dionaea. care sunt ovale şi reprezintă capcanele pentru prinderea micilor animale acvatice. http//) 40 . Apoi căpăcelul se închide şi animalul moare asfixiat. Drosophyllum lusitanicum (fig. 5. http//) Fig. strângând complet prada. numeroase urne numite utricule. ce produce sugerea apei şi a animalului respectiv în urnă. În partea opusă pedunculului. vulgaris şi U. În jurul acestei deschideri se află câţiva peri senzitivi lungi. după consumarea oxigenului existent sub formă solvită în apa din urnă. funcţionând ca organ de capturare a prăzii doar o singură dată în viaţa ei. astupată de un căpăcel ce se deschide spre interior. ce sunt luate de vânt. Prada este digerată de enzimele produse de glandele secretoare.Aldrovanda vesiculosa (d. frunza nu mai prinde alte insecte. în imediata vecinătate a nervurii mediane. în parte ramificaţi. 5. Această mişcare se produce mai încet decât prima. frunza se deschide după 8-20 zile.28 . Într-o – urne capcană (d. ce duce la continuarea mişcării de închidere a capcanei. Produşii de digestie se absorb de către celulele stratului intern al peretelui urnei.Utricularia inflata Utricularia. prin îndepărtarea căpăcelului. La noi trăieşte în bălţile din Delta Dunării şi în Lacul Snagov. formând urne înalte de 60 – 70 cm. în vederea combaterii muştelor din locuinţe. Frunzele sunt fin ramificate şi poartă.Sarracenia flava (d.

substanţele azotoase. totuşi. fotosinteza. în special compuşi cu fosfor şi potasiu. care să le permită aprovizionarea. Ca urmare. aceste substraturi conţin cantităţi insuficiente şi din alte săruri minerale. Plantele carnivore pot creşte şi în lipsa nutriţiei cu animale. de asemeni. dar mai puţine ca număr. De asemenea. Nici o plantă carnivoră nu dispune în echipamentul ei enzimatic de enzime capabile să descompună chitina. rădăcinile lipsesc complet. dovedindu . că plantele carnivore pot fi crescute.29 . 5. Dionaea) glandele digestive încep să producă secreţia lor doar în momentul capturării prăzii. iar în cazul speciilor adaptate la mediul acvatic intervin şi în absorbţia apei din capcane.Fig. esteraze şi fosfataze acide. care se găseşte în cantităţi mari în excrementele insectelor. (d. De asemenea. care sunt absolut necesari în nutriţia minerală a plantelor. în mod experimental. procesul fiind indus de prezenţa unor substanţe azotate. flori şi seminţe cu putere de germinaţie normală. le intensifică. Rezultă că sensul nutriţiei carnivore constă în aprovizionarea acestor plante cu substanţe minerale nutritive (în special azotate şi fosforilate). Sistemul radicular al multor plante carnivore este slab sau chiar foarte slab dezvoltat. aceste substraturi sunt sărace în compuşi minerali cu azot. ceea ce îngreunează foarte mult nutriţia minerală a plantelor din aceste staţiuni. cu săruri minerale. Aceştia inhibă puternic dezvoltarea bacteriilor nitrificatoare şi a celorlalte bacterii care participă la circuitul azotului. mlăştinoase. foarte sărace în substanţe minerale. modul de hrănire mixotrof. că se pot dezvolta normal. de exemplu. trăieşte în locuri umede. Drosera. precum proteaze. Majoritatea plantelor carnivore trăiesc în natură în staţiuni sărace şi. caz în care produc. după capturarea prăzii. preluate de plantele carnivore din prada capturată. în cazul când li se administrează ca hrană suplimentară insecte. ţinându-le cu rădăcinile în apă distilată. uneori. în mod considerabil. pe baza bibliografiei propuse. în cazul când sunt crescute pe soluţii minerale complete. S-a demonstrat. în condiţii mai bune. iar la unele genuri. http//) x x x Sucurile secretate de glandele digestive ale tuturor plantelor carnivore conţin enzime. în timp ce la reprezentanţii altor genuri (Pinguicula.Drosophyllum sp. Glandele secretoare de enzime digestive realizează în acelaşi timp şi absorbţia produşilor de digestie. 41 . în care substratul conţine cantităţi mari de acizi humici. precum şi în lipsa hranei animale. cum ar fi Utricularia şi Aldrovanda. astfel. iar talia lor este mai mică. La unele genuri precum Drosera şi Nepenthes enzimele sunt prezente în permanenţă în lichidele secretate. Întrebări: • Ce tipuri de simbioză în lumea vegetală cunoaşteţi ? • Care sunt principale reacţiile morfo-anatomo-fiziologice manifestate de plantele gazdă în urma atacului unui organism parazit ? Temă: Detaliaţi.se. Speciile de Drosera şi Pinguicula asimilează CO2 la fel de intens ca şi plantele fotoautotrofe ce trăiesc în aceleaşi medii. Nici una dintre plantele carnivore terestre nu posedă micorize. îndeosebi a acidului uric.

6. formative sau de constituţie . de asemenea. Transferul substanţelor asimilate este mult mai intens ziua : cam de 3-4 ori mai intens decât noaptea. unde sunt implicate în procesele de întreţinere a vieţii celulelor şi de creştere a acestora sau sunt depuse sub formă de substanţe de rezervă (Fig. înglobează întreaga energie necesară desfăşurării biosintezelor celulare. în special glucoza şi mai puţin fructoza. lipide şi. în acelaşi timp. de condiţiile externe şi de starea fiziologică a plantelor. ►Substanţele sintetizate prin metabolismul primar al organismelor vii plante şi animale) poartă denumirea de produşi metabolici primari şi sunt reprezentate de trei clase mari de substanţe: glucide. transformări care au loc în plante într-o desfăşurare alternativă sau concomitentă de procese contrarii de asimilaţie şi de dezasimilaţie. producătoare de noi substanţe organice. Produşii primari ai fotosintezei sunt integraţi într-un complex de transformări metabolice radicale. în cazuri speciale (de inaniţie accentuată) prin proteine.6. prin procese complexe de metabolism. încă neelucidat pe deplint. TRANSFORMAREA. Viteza de conducere variază şi în funcţie de natura substanţelor. în această grupă intră celuloza şi substanţele proteice complexe. proteine. 6. lipide. taninuri. Majoritatea substanţelor organice translocate în plantă se "exportă" din frunzele mature. TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE ÎN PLANTE Primii produşi ai fotosintezei sunt glucidele simple. Substanţele asimilate în decursul anabolismului circulă în plantă de la locul de formare spre locurile de utilizare. după perioada de repaus. o periodicitate anuală. răşini.1 . Migrarea substanţelor organice în plantă se face sub formă de soluţie .în principal prin floem şi în mică parte prin xilem. în special prin parenchimurile frunzelor sau organelor de rezervă.cuprind un grup larg de produşi cu rol specific în viaţa organismelor biosintetizatoare. compuşii organici se împart în 3 categorii:  substanţe plastice. În funcţie de rolul îndeplinit în viaţa organismului vegetal. glicozizi (glicozide). uleiuri eterice.1).  substanţe energetice . mai ales primăvara.Transportul sevei brute şi sevei elaborate în plante caloză. Un rol esenţial în sinteza şi în transformarea materiei organice vegetale revine biocatalizatorilor. alcaloizi. ce determină o anumită specificitate în desfăşurarea metabolismului fiecărei specii vegetale. 42 .seva organică elaborată . ceea ce încetineşte mult translocaţia sevei elaborate.enzime. Calea de migrare prin parenchimuri este totdeauna foarte scurtă. fitoncide etc. vitamine. ţesutulrilor. fenomenul fiind denumit translocaţia substanţelor asimilate. care sunt protein. ca produs direct sau indirect al activităţii fotosintetice a plantelor verzi. Translocaţia are loc în tot cursul zilei. transportul mai rapid al acestor substanţe are loc prin tuburile ciuruite ale liberului. un material de rezervă valoros pentru plantă. translocaţia poate fi ascendentă sau descendentă. organelor vegetale sau a plantei luată ca întreg şi pot reprezenta. Î Circulaţia substanţelor nou asimilate se face prin toate ţesuturile vii. Aceste procese sunt interdependente şi se află în strânsă relaţie cu condiţiile de mediu înconjurător. întrucât majoritatea tuburilor ciuruite sunt obturate în timpul iernii prin dopuri de Fig.servesc la alcătuirea structurală a celulelor. În liber.reprezentate prin glucide.  substanţe cu rol secundar . aproape toată materia organică existentă în natură. Există. în această grupă întră diverşi acizi organici. însă pe parcursul perioadei de lumină exportul substanţelor organice din frunze se maschează prin fotosinteză. (prezentare http//) schematică) (d. Din acestea ia naştere. material ce va fi utilizat la reluarea ciclui de viaţă.

pornirea lor în vegetaţie. cum ar fi glucoza şi fructoza. tuberculi. care sunt conduse din frunze în diferite organe ale plantelor.numite încă şi produşi metabolici secundari . cum este zaharoza. ●Proteinele se acumulează în cantităţi mari în seminţele plantelor leguminoase şi într-o cantitate mai mică în cele de la graminee. substanţele organice din organele de rezervă se găsesc în exces şi sunt în stare să asigure . În afară de rolurile pe care le au în viaţa plantelor. totodată şi selectiv. zaharoză) se depun în parenchimul cortical şi cel al razelor medulare. alburn. iar în organele de rezervă ţesuturile de înmagazinare sunt parenchimurile lemnoase sau liberiene secundare. În fructe se depun glucide solubile: glucoză în boabele de struguri. în: scorţă. fructoză în mere şi tomate. La plantele bienale în primul an de viaţă se acumulează cantităţi mari de zaharoză în rădăcini (de exemplu. În aceste seminţe depunerea lor se face sub formă de acizi aminici. hemicelulozele şi substanţele pectice. precum şi a acelor părţi din plante care formează indivizi noi şi. precum amidonul. se face pe distanţe scurte. caracteristice diferitelor specii de plante şi organelor acestora de depozitare. La plantele din familia Compositae. Aceste substanţe . Principala polizaharidă de rezervă este amidonul. pe baza unor proprietăţi comune. În bulbii unor plante (ceapă. nuc. ricin şi cafea. ►Substanţele sintetizate prin metabolismul secundar reprezintă o grupă largă de substanţe ordonate în diferite clase. floem şi razele me-dulare.în perioadele nefavorabile pentru vegetaţie . fructoză. tuberculi şi cele depozitate în fructe prezintă o deosebită importanţă din punct de vedere economic. în parenchimul liberian şi cel lemnos. substanţele de rezervă sunt utilizate în cea mai mare parte în anul următor depunerii lor. apoi. precum şi în măduvă. Organele în care sunt depozitate substanţele de rezervă diferă foarte mult în funcţie de specie. substanţele organice de rezervă din diferite organe . usturoi) se depun cantităţi mari de glucoză şi fructoză.viaţa plantelor bienale şi perene. Spre deosebire de celelalte substanţe. Păstrarea acestor organe în timpul iernii în depozite trebuie să se facă în condiţii speciale de temperatură şi de umiditate. de asemenea. principala substanţă de rezervă din rădăcini şi rizomi este inulina.se formează din substanţele plastice. odată cu sosirea primăverii. aceste substanţe nu au însă un rol de rezervă. metabolic şi mai rapid decât transportul prin difuziune.Migrarea substanţelor organice în parenchimuri. în timpul biosintezei 43 • • • . ●Substanţele de rezervă de natură glucidică cuprind: monozaharidele. tei. ce se depune în cantităţi mari în seminţe. condiţii care să asigure calitativ utilizarea ulterioară a materialului astfel conservat. rizomi. la sfecla de zahăr. În tulpini şi ramuri. în urma răsăririi şi a formării primelor frunze. deşi plantulele sunt deja capabile să se hrănească autotrof. iar substanţele pectice se depun în bulbii plantelor din familiile Liliaceae şi Orchidaceae. Depuneri de lipide se întâlnesc şi în tulpinile şi ramurile plantelor lemnoase .seminţe. substanţele de rezervă (glucoză. inulina.salcâm. numită şi "transfer orizontal". lucernă. Acest transport este. Substanţele de rezervă din seminţele pornite în germinare nu se consumă nici pe jumătate până la apariţia plantulelor provenite din embrionii lor. dar şi în tulpinile şi ramurile plantelor lemnoase. Migrarea substanţelor organice în parenchimuri este un transport activ. dizaharide. ●Lipidele şi lipoizii se depun ca substanţe de rezervă mai ales în seminţele speciilor oleaginoase. polizaharide. În frunze celulele fotosintetizante nu sunt prea îndepărtate de ţesutul liberian. Hemicelulozele se depun în seminţele de lupin. peptide şi protide. rădăcini. Combinaţiile chimice sub forma cărora se pun în rezervă aceste substanţe sunt. În general. întrucât organele de depozitare ale unora dintre plante reprezintă surse utilizate în alimentaţie sau surse de materii prime în industria alimentară. 14-26% din substanţa uscată o reprezintă zaharoza de rezervă).

şi degradării lor. plantele iau din aer oxigen şi elimină CO2 (fig. Cea mai mare parte din energia necesară plantelor se obţine în procesul aerob de respiraţie. prin care degradarea substanţelor organice utilizate ca substrat se face numai parţial. alcaloizii etc. fitoncide (substanţe antibiotice de natură vegetală) etc. în principal. Respiraţia constă din oxidarea substanţelor organice cu ajutorul oxigenului. Aceste deosebiri relativ mari se datoresc faptului că în respiraţie intervin enzime a căror activitate este influenţată de temperatură. vitamine. utilizând bibliografia avută ca bază de studiu. în procesele de polimerizare. vitaminelor etc. Astfel de procese sunt: sinteza proteinelor. care se formează în acest proces. nu este decât energie solară transformată. în absorbţia şi transportul substanţelor nutritive.1). 7. altele se acumulează şi se depozitează în diferite ţesuturi. Această grupă de substanţe cuprinde o gamă largă de compuşi: acizi organici. proteine). în timp ce respiraţia are loc la temperatura mediul ambiant. în timp ce respiraţia se produce lent. în procesele de creştere şi dezvoltare. Energia eliberată este folosită în procesele endoterme de sinteză. În procesul de fotosinteză se formează substanţe organice complexe. 44 . Întrebare: Care sunt tipurile de produşi de metabolism existenţi în corpul plantelor (funcţie de rolul îndeplinit)? Temă: Prezentaţi pe scurt. prin fotosinteză creşte deci potenţialul energetic al plantei. În condiţii normale. rolul produşilor metabolici primari şi secundari. deci într-un proces opus fotosintezei. pH etc. referindu-se la originea şi nu la importanţa lor. Procesul de respiraţie se exteriorizează prin schimbul de gaze ce are loc între plantă şi mediu. terpenele. se eliberează o cantitate mică de energie. de fapt. Produşii metabolici intermediari sunt folosiţi la sinteza produşilor finali. uleiuri eterice. 7. taninuri. în timp ce în combustia violentă sunt consumate toate substanţele organice. Aceste substanţe conţin energie chimică potenţială care. alcaloizi. RESPIRAŢIA PLANTELOR Importanţa respiraţiei pentru viaţa plantelor Desfăşurarea normală a proceselor fiziologice în plante presupune consumarea unei mari cantităţi de energie. cum sunt proteinele. în respiraţie sunt oxidate numai o parte din substanţele de rezervă. Pentru viaţa plantelor şi a animalelor procesul de respiraţie este important prin energia pe care o eliberează şi prin produşii intermediari şi finali. Prin respiraţie substanţele organice complexe formate în fotosinteză sunt transformate în compuşi din ce în ce mai simpli. ce se depun în plante ca substanţe de rezervă (glucoză. lipidele. Respiraţia este adesea asemănată cu arderea unor combustibili. glicozizi (glicozide). răşini. ea se deosebeşte de aceasta din urmă prin faptul că arderea combustibililor decurge la temperatură înaltă. Prin fermentaţie. Arderea combustibililor este violentă. printre produşii finali ai proceselor rămânând întotdeauna şi compuşi organici mai simpli. Termenul de substanţe secundare se utilizează numai în sens convenţional. lipidelor. O altă cale prin care organismele vii îşi procură energia este fermentaţia. Unele dintre ele se elimină din organism. Energia eliberată mai poate fi folosită şi la menţinerea potenţialului electric din plantă. Energia necesară diferitelor procese vitale care au loc în plante la nivelul celulei se eliberează. cu care ocazie se eliberează treptat energia chimică înglobată în aceste substanţe. în procesul de respiraţie. lipide. sterolii.

Milică şi colab. Fig. Prin aceste oxidări. Respiraţia la plante se produce la nivelul condriozomilor din toate celulele vii. animale şi microoganisme. Pătrunderea oxigenului în organismele vii se face în mod diferit la plante. Catabolizarea unei substanţe organice implică două etape principale. oxigenul liber din aer. ci în eliberarea de energie. deoarece permit consumul eşalonat al energiei în diferite procese celulare endotermice. care sunt substanţe lipsite de energie (fig. în următoarea succesiune: ▪Hidroliza (fosforoliza) în moleculele organice elementare de oze.7. Încărcarea şi descărcarea ATP-ului este înlesnită de enzime specifice. ceea ce determină. drojdia de bere elimină alcool eticlic şi CO2. prin oxidarea unei molecule gram de glucoză rezultă 686 kcal. unele bacterii elimină acid lactic. sub forma grupărilor macroergice fosfo-rilate (d. înglobate în condriozomi. ce folosesc pentru oxidarea substanţelor organice proprii.. ATP-ul din condriozomii celulei se schimbului respirator la încarcă şi se descarcă mereu. din apă sau din atmosfera solului. A. 1982) Mecanismul respiraţiei aerobe În procesul de respiraţie aerobă se consumă cantităţi relativ mici de substanţe organice din rezerva existentă în plante.Schema o deosebită importanţă. de asemeni. acid fumaric.1 . După ŞT. 45 . PETERFI un m2 de suprafaţă foliară acumulează. glicerină. O astfel de oxidare complexă se încheie cu formarea unor produşi de echilibru chimic. Animalele produc prin respiraţie CO2 şi H2O. se deosebesc două tipuri de organisme: aerobionte şi anaerobionte. http//) care se găseşte. RESPIRAŢIA AEROBĂ Este caracteristică organismelor aerobionte. Tipuri de respiraţie la plante După modul cum se realizează oxidările în procesul respirator. O particularitate importantă a energeticii celulare în orice organism viu constă în faptul că energia eliberată în respiraţie este înmagazinată în mod obligatoriu în combinaţii macroergice fosfatice de tip ATP şi ADP. Majoritatea plantelor superioare aparţin acrobiontelor.2 – Componentele participante în procesul de respiraţie aerobă. acizi graşi. într-o oarecare măsură. cu degajare de CO2 şi energie. Plantele nu dispun de organe specializate în îndeplinirea respiraţiei. numite ATPaze. ca şi mecanismul chimic al respiraţiei la plantele superioare să difere. acid citric etc. după cum reiese din ecuaţia de bilanţ a respiraţiei aerobe: C6H12O6 + 6O2 ------------- 6CO2 + 6 H2O + 686 kcal. în medie. Echipamentul enzimatic care provoacă seria de transformări biochimice în respiraţie prezintă. 7. 20 grame amidon pe zi. cum sunt CO2 şi H2O. 7. de acela al animalelor şi al microorganismelor.2). anumite particularităţile distincte. iar anumite microorganisme produc acid butiric. Aceste acumulatoare energetice ale celulei au Fig. Fenomenele respiratorii sunt procese oxido-reducătoare ce se realizează cu sau fără oxigenul atmosferic (respiraţie aerobă sau anaerobă). organismele aerobionate eliberează mari cantităţi de energie.Esenţa procesului de respiraţie constă însă nu în schimbul gazos. din care se consumă prin respiraţie 1 gram. în strânsă legătură cu cerinţele celulei în plantele superioare (d. aşa cum sunt plămânii la organismele animale. aşa de exemplu.. acid succinic. acizi aminici etc.

traumatismele etc. acesta devine cu totul insuficient şi rădăcinile respiră numai anaerob. chiparosul de baltă – Taxodium canadense. iar energia chimică folosită în sintezele primare provine din energia luminii solare. respiraţia rădăcinilor este redusă. ce este transformată în energie chimică potenţială şi trecută în substanţele organice sintetizate din compuşii minerali. care determină mişcările intracelulare. care se pierde prin radiaţii. Acesta este cazul majorităţii plantelor de cultură. prin accesul oxigenului din aer în sol. secreţiile de nectar etc. care este reprezentat în principal prin ATP. accesul oxigenului din aer este greu de realizat. • ATP-ul este capabil de a înmagazina şi apoi de a ceda. pe cale fermentativă. umiditatea solului şi a aerului. în anumite condiţii. care reclamă consum de energie. de asemenea. unele substanţe minerale din sol. Energia eliberată în catabolism este folosită în: • sintezele din anabolism. iar plantele cresc anevoios. accesul oxigenului este uşurat. slab aerisite. în timp ce în solurile înţelenite. Rădăcinile plantelor respiră intens şi au nevoie de cantităţi importante de oxigen. respiraţia aerobă se micşorează considerabil. circulaţia substanţelor elaborate. Energetica procesului de respiraţie aerobă Energia eliberată în cursul oxidării substanţelor organice cu înalt potenţial energetic permite realizarea în celule a diverselor procese. cu exces de umiditate. • Concentraţia în oxigen şi dioxid de carbon din mediu. lumina. 46 . Plantele cu aerenchim bine dezvoltat însă. • Oxidările respiratorii produc energie înmagazinată parţial în ATP. la 5% O2 vârfurile de rădăcini respiră cu intensitate de 2 ori mai redusă decât la 20% O2. Ciclul energetic catabolism-anabolism necesită un agent de legătură. În celulele asimilatoare respiraţia de întreţinere are rolul de a furniza energia chimică necesară menţinerii structurilor acestor celule. urcarea apei prin presiunea radiculară. Aeraţia solului exercită un rol deosebit de important în viaţa plantelor. iar respiraţia la nivelul rădăcinii se desfăşoară normal. Ansamblul fenomenelor de desmoliză constituie respiraţia celulară sau oxidarea biologică. gutaţia. cu degajare de energie. ceea ce creează. iar la 1% O2 încetează. respiraţia rădăcinii decurge intens aerob. fapt ce rezultă din următoarele constatări: • biosintezele reclamă totdeauna prezenţa ATP-ului. • producerea – eventual – a luminii (bioluminiscenţa) şi a electricităţii.▪Desmoliza – prin care moleculele elementare sunt degradate total până la CO2 şi H2O. ea nu este necesară plantelor şi determină randamentul cuplajului reacţii exergonice – procese enedergonice. La concentraţii de peste 10% O2. Cu cât solul este mai bine afânat. care sunt endogonice şi care reprezintă la plante principalele consumatoare de energie. • producerea de căldură.. În astfel de soluri plantele cresc bine şi se dezvoltă normal. iar la concentraţii mai mici de 3% O2. mişcările flagelilor. Plantele fotoautrotrofe captează energia luminii. condiţii nefavorabile procesului de respiraţie. • efectuarea lucrului mecanic celular. energie. mişcările de ansamblu ale diferitelor organe. care posedă un sistem de rădăcini respiratorii numite pneumatofori). Dacă O2 din sol scade sub concentraţia de 5%. concentraţia în oxigen şi dioxid de carbon. Pentru plantele heterotrofe alimentele consumate (molecule organice) sunt purtătoarele energiei chimice necesare pentru desfăşurarea funcţiilor lor. Factorii externi Factorii de externi care influenţează procesul de respiraţie al plantelor sunt: temperatura. nu resimt insuficienţa O2 din atmosfera solului şi respiră aerob normal (de exemplu orezul – Oryza sativa – cu aerenchim dezvoltat. În solurile cu materie organică multă se formează cantităţi importante de CO2. Factorii de mediu care influenţează procesul de respiraţie a.

nivelul respiraţiei se reduce la minimum. temperaturii scăzute şi acumulării inhibitorilor. dar scade. timp de circa două ore după secţionare. Determină. b.. Factorii interni • Vârsta plantei. Celulele vaselor liberiene respiră mai intens decât celulele parenchimului liberian şi mai slab cele din parenchimul medular şi de depozitare. o intensificare a respiraţiei ţesuturilor lezate. caliciu – datorită modificărilor metabolice specifice. cel mai intens decurge respiraţia la flori în cursul deschiderii acestora. corolă. comparativ cu cele bătrâne. La fructele unor specii respiraţia se intensifică mult la maturare. cu atât capacitatea de păstrare este mai limitată. capronic. Uleiurile de hidrocarburi intensifică respiraţia mai mult la frunzele tinere. de asemenea. De exemplu. care are o intensitate respiratorie mai mare comparativ cu celelalte componente florale: androceu. insecticide. în general. în fenomenul denumit climacterix. precum şi alcool etilic sau aldehidă acetică. pentru plantele acvatice în apele stagnante. rădăcinile tuberizate aflate în repaus respiră cu o intensitate foarte scăzută. La plantele superioare în cursul ontogenezei intensitatea maximă a respiraţiei se înregistrează în momentul germinării seminţelor. care influenţează asupra gustului şi aromelor fructelor. intensitatea respiraţiei scade şi are loc supramaturarea fructelor. de faza de vegetaţie şi de condiţiile de mediu. Ţesuturile vegetale fiziologic active se caracterizează printr-un nivel de intensitate respiratorie mai ridicat în comparaţie cu ţesuturile slab active fiziologic. în formare. mai ales la schimbarea culorii. pe măsura îmbătrânirii lui. Apar în acest caz substanţe volatile de tipul esterilor acizilor acetic. tulpinile subterane. activităţii enzimatice reduse. • Ţesutul şi organul. care reduc intensitatea respiraţiei. Seminţele tinere. Erbicide. când sunt aplicate pe faţa inferioară a limbului foliar. anumiţi inhibitori şi îngrăşăminte folosite în agricultură exercită influenţe variate asupra respiraţiei diferitelor organe vegetale. Meristemele apicale (primare) şi meristemele laterale (secundare – cambiul şi felogenul) respiră mai intens decât parenchimurile. apoi descreşte progresiv. iodacetaţii. Nu trebuie neglijată nici acţiunea inhibitoare asupra enzimelor respiratorii exercitată de unele substanţe ca azidele. cu cuticula mai subţire. comparativ cu aceleaşi organe aflate în stare de viaţă activă. după o anumită perioadă de timp. în funcţie de specia de plantă. pe măsura maturării. Ritmul crescut al respiraţiei în urma rănilor durează timp de 6-9 zile. La locul traumatizat respiraţia se intensifică prin accesul sporit al oxigenului şi prin ridicarea temperaturii. ştiind că dacă organul este rezistent. neareate şi pentru ţesuturile masive cu meaturile obturate prin gelificarea lamelei mijlocii. Accesul oxigenului din aer este.Conţinutul de O2 poate deveni. La fructele cărnoase tinere respiraţia este intensă. La plantele aflate în stare de viaţă activă respiraţia este redusă la rădăcină. fapt ce explică dispariţia în masă a unor arbori şi arbuşti ornamentali. • Traumatismele. dietilditiocarbamaţii etc. respiră intens dar. factor limitant pentru germinarea seminţelor. cantitatea de CO2 eliminată este minimă. odată cu creşterea lor în dimensiuni şi cu maturarea. de patru ori mai intens decât înaintea lezării. datorită unei „respiraţiei de creştere” (pentru cicatrizare) ce înlocuieşte pentru moment „respiraţia de întreţinere”. de asemenea. se intensifică la tulpină şi la frunză. Cu cât respiraţia este mai intensă în faza de maturare a fructului. în cazul când acestea se găsesc în soluri inundate. într-un organ aflat în perioada de creştere activă. fungicide. un tubercul de cartof secţionat respiră. De asemenea. îndeosebi la gineceu. 47 . Seminţele. după care respiraţia revine la normal. • Prezenţa unor substanţe chimice. puternic împiedicat şi sub mantaua de asfalt a bulevardelor. La ramurile plantelor lemnoase şi la cerealele de toamnă intensitatea respiraţiei în timpul iernii constituie un indice fiziologic de rezistenţă la ger. variabilă cu specia. se menţine foarte scăzut pe toată durata repausului şi sporeşte considerabil în timpul germinării seminţelor. intensitatea respiraţiei este mare şi scade apoi. datorită conţinutului de apă redus.

• Starea sanitară a plantelor. La plantele bolnave, în anumite etape ale evoluţiei bolii, intensitatea respiraţiei este mult mai ridicată decât la plantele sănătoase, datorită activării sistemelor enzimatice. La plantele bolnave, modificarea intensităţii respiraţiei este determinată şi de toxinele elaborate de agentul patogen, fapt demonstrat experimental. În cazul infecţiilor cu agenţi patogeni, la intensificarea procesului de respiraţie contribuie şi paraziţii, prin respiraţia lor proprie mai ridicată. B. RESPIRAŢIA ANAEROBĂ Este caracteristică organismelor anaerobionte, la care oxidarea substanţelor organice se realizează în lipsa oxigenului din aer. În cazul acestor organisme, oxidările sunt incomplete şi se încheie cu formare unor compuşi organici intermediari, care mai conţin mici cantităţi de energie chimică potenţială şi care pot fi oxidaţi mai departe, până la formarea de CO2. Din aceste oxidări nu se obţine apă, iar cantitatea de energie eliberată este mică (16-30 kcal). Ecuaţia bilanţ a oxidărilor anaerobe este: C6H2O6 ---> (alcooli, acizi organici ş.a.) + CO2 + energie (16-30 Kcl.) Gruparea organismelor anaerobe cuprinde unele bacterii, actinomicete şi ciuperci microscopice. Procesul prin care aceste microorganisme îşi procură energia de care au nevoie se numeşte anaerobioză sau respiraţie anaerobă. La organismele microscopice respiraţia anaerobă este cunoscută şi sub denumirea de fermentaţie. Organismele ce realizează procesele fermentative se împart în două grupe: anaerobionte facultative - care pot realiza ambele tipuri de respiraţie şi anaerobionte obligate, care nu necesită oxigen molecular atmosferic pentru respiraţie, acesta din urmă având chiar un efect toxic asupra lor. Respiraţia anaerobă se întâlneşte însă şi la unele organe vegetative de la plantele superioare, bogate în rezerve glucidice (rădăcinile tuberizate de sfeclă de zahăr, tuberculii de cartof, celulele vii, situate în profunzime, la fructe şi tulpini). La plantele superioare respiraţia anaerobă poate fi uşor evidenţiată, atât la organe vegetative, cât şi la seminţele în curs de germinare, aflate în lipsă de oxigen. În funcţie de specie şi de organ, de durata de timp şi de procentul de oxigen, se formează alcool etilic, acid lactic, CO2 etc. Dacă în condiţii de anaerobioză ţesuturile vegetale realizează o fermentaţie de tipul celei alcoolice, degajând CO2 şi acumulând alcool etilic, în cazul în care nu a trecut prea mult timp, ţesuturile repuse în aerobioză oxidează alcoolul format şi se reia respiraţia aerobă. În caz contrar ţesuturile mor, deoarece alcoolul acumulat în ele este toxic. Între respiraţia aerobă şi cea anaerobă există o legătură de geneză, stabilită pe parcursul evoluţiei filogenetice a organismelor vii. Din punct de vedere filogenetic, respiraţia anaerobă este un tip inferior de respiraţie. Primele organisme apărute pe Pământ, în erele geologice trecute, când atmosfera era săracă sau lipsită de oxigen, au avut o respiraţie anaerobă. Întâlnindu-se cu oxigenul, ele au încercat să-l elimine din organism. Apoi au apărut forme de organisme care au început să folosească oxigenul. Pe măsura acumulării oxigenului liber – rezultat în procesul de fotosinteză – a apărut şi s-a extins la plante cu organizare superioară tipul aerob de respiraţie. Formarea unei cantităţi mari de oxigen în procesul de fotosinteză la plantele verzi a dus, în timp, la schimbarea condiţiilor din biosferă. Întrebare: Câte tipuri de respiraţie cunoaşteţi în natură (definiţi-le şi exemplificaţi-le).

Temă: Faceţi o comparaţie succintă (utilizând date bibliografice suplimentare cursului) între cele două tipuri majore de respiraţie din lumea plantelor (folosiţi ca punct de plecare ecuaţiile generale ale acestor procese, incluzând în discuţie produşii intermediari, finali şi cantitatea de energie eliberată pentru fiecare tip de respiraţie). 48

8. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR
A. CREŞTEREA PLANTELOR Spre deosebire de acumulările din mediul fizic - fomarea cristalelor, depunerile de sedimente etc. - creşterea organismelor este un proces de acumulare a substanţelor organice, de la glucide simple, până la proteine şi acizi nucleici, sub raport molecular şi până la formarea protoplasmei, sub aspect strutural. În procesul de creştere se porneşte de la o celulă zigot sau spor, care, prin înmulţire, mărire în volum şi acumulare de noi compuşi asimilaţi, se transformă, prin diferenţiere, în numite ţesuturi şi organe. Acestea sporesc în dimensiuni şi greutate, până ajung la limitele caracteristice speciei. Mărirea reversibilă a volumului şi greutăţii, cum este umflarea fizică a seminţelor prin imbibare cu apă, deşi se manifestă printr-o modificare a dimensiunilor, nu poate fi considerată ca un fenomen de creştere fiziologică, deoarece după uscare, seminţele revin la volumul şi greutatea iniţială. În procesul de creştere fiziologică, embrionul ajunge la dimensiuni tot mai mari, dar nu mai poate reveni la mărimea iniţială, pe care o avea în interiorul seminţei. în unele cazuri, creşterea în volum nu este însoţită de o creştere în greutate. Astfel, seminţele germinate la întuneric, dau plantule cu volum sporit, dar cu greutate uscată în continuă scădere, datorită pierderii trepatet de substanţe organice în procese catabolice de respiraţie, ce predomină asupra proceselor de sinteză, practic nule în lipsa luminii. Creşterea plantelor se deosebeşte de creşterea animalelor, deoarece poate avea loc în tot cursul vieţii, iar numărul organelor sporeşte continuu, prin apariţia de noi tulpini, ramuri şi frunze, care nu au existat în sămânţă. Deoarece celulele au dimensiuni limitate, creştera include în primul rând înmulţirea celulelor. Celulele tinere, meristematice (embrionare) sunt specializate pentru îndeplinirea diferitelor funcţii ale ţesuturilor şi organelor. La plantele superioare, între etapa de înmulţire şi cea de diferenţiere (de transformare acelulelor meristematice în celule definitive) intervine alungirea celulelor, etapă în care acestea cresc mult în volum. Datorită creşterii apar noi organe şi planta îşi măreşte dimensiunile, creşte în înălţime şi grosime. Organele noi au însă alte însuşiri, comparativ cu organele analoage mai vechi. Frunzele tinere se deosebesc de cele bătrâne, ca şi frunzele de la etajul superior, faţă de cele de la etajul inferior, prin presiune osmotică, transpiraţie, intensitatea şi calitatea fotosintezei, intensitatea respiraţiei, etc. În cursul creşterii, organismul trece prin anumite etape de dezvoltare: germinare, plantulă, plantă matură, plantă cu flori şi fructe. Astfel, materia este într-o continua creştere şi dezvoltare. Dezvoltarea este ciclică şi apar noi indivizi, care repetă ciclul vital. Etapele creşterii plantelor Procesul de creştere are loc în mai multe etape, fiecare fiind o treaptă calitativ nouă în care celulele au o altă structură, noi calităţi, noi însuşiri. Aceste etape sunt: etapa creşterii embrionare, când are loc diviziunea celulară; etapa creşterii prin alungire sau extensie celulară şi etapa de diferenţiere internă a elementelor celulare, formându-se primordiile de rădăcină, tulpină, floare, fruct, frunze. La toate organele în creştere etapele sunt localizate topografic la rădăcină şi tulpină, iar la alte organe – cum sunt fructele tinere – se succed în timp. Mecanismul creşterii Creştera plantelor se realizează ca o rezultantă a unui complex de procese fiziologice şi biochimice determinate de activitatea ţesuturilor meristematice, de durata etapelor de creştere, de însuşirile biologice ale fiecărei specii şi de acţiunea factorilor de mediu din anul sau sezonul respectiv. Zonele de creştere la plante 49

La plantele superioare creşterea se efectuează în anumite zone de creştere, ce se pot evidenţia prin trasarea unor semne echidistante cu tuş pe rădăcini şi tulpini şi a unui caroiaj pe frunze (fig. 8.1, 8.2).
Fig. 8.2 – Stabilirea zonelor de alungire maximă a internodurilor tulpinii de Phaseolus vulgaris (d. Milică şi colab., 1982)

a. Creşterea rădăcinilor – se realizează prin activitatea ţesuturilor meristematice, localizate în zona netedă. Deasupra scufiei (pilorizei) există o zonă de diviziune celulară (meresis), în care se găsec celule meristematice cu conţinut ridicat în protoplasmă şi cu un nucleu voluminos, fără a se observa prezenţa vacuolei. Mai sus se află zona extensiei celulare (auxesis) şi apoi o zonă de diferenţiere celulară. Deci, la rădăcină există o creştere substanţială pe o lungime de 5-10 mm la vârf. La rădăcinile aeriene zona de creştere este existinsă la 20-500 mm. (fig. 40). Pentru creşterea rădăcinilor este folosită energia metabolică eliberată prin respiraţia celulelor. Energia degajată se poate transforma în energie mecanică, cu rol în pătrunderea vârfului de creştere a rădăcinii printre particulele solului. b. Creşterea tulpinilor • Creşterea în lungime a tulpinilor – depinde de gradul lor de segmentare, determinat de existenţa nodurilor şi internodurile. În depedenţa de localizarea zonelor de creştere (meristeme) la tulpinii se întălnesc:  Creşterea acropetală – în cazul când zona de creştere este subterminală şi situată la câţiva cm de la vârf – de exemplu la in.  Creşterea intercalară - când zona de creştere este intercalată între porţiuni care nu mai cresc. Zona de creştere poate să apară la baza tulpinii – ca la scapusul de Amaryllis sau la baza fiecărui internod, ca la reprezentanţii familiilor Equisetaceae sau Gramineae.  Creşterea lineară - în cazul când procesul este localizat pe toată suprafaţa internodurilor – de exemplu la Polygonum, Corylus. La majoritatea plantelor superioare cu tulpini nearticulate creşterea în lungime este îndeplinită de ţesuturile mersitematice localizate în vârful tulpinii, pe o zonă ce se întinde pe 10-15 cm (zona terminală). • Creşeterea în grosime a tulpinii se relizează prin activitatea ţesuturilor mersitematice secundare cu poziţie laterală – cambiul din cilindrul central şi felogenul din scoarţă. Participarea liberului secundar şi a elementelor scoarţei secundare este neînsemnată la îngroşarea tulpinii. Creşterea în grosime a tulpinii începe la scurt timp (3-18 zile) după deschiderea mugurilor, când se formeză primele celule ale inelului de îngroşare anuală. Acest proces durează 2-4 luni, cu variaţii în funcţie de specie şi de survenirea unor condiţii climatice favorabile sau nefavorabile, ce explică diferenţele în grosime ale inelelor anuale. c. Creşterea frunzelor meristemelor situate îndeosebi într-o zonă intercalară de la baza limbului, în vârf şi marginal (fig. 8.3). La Monstera deliciosa, ce prezintă limburile perforate, procesul de creştere nu are loc în anumite zone şi de aceea pe aceste porţiuni apar orificii de dimensiuni variate. • Creşterea în grosime a 50
• Creşterea suprafeţei limbului la plantelor dicotiledonate se realizează prin activitatea

Fig. 8.1 – Zonele de creştere la rădăcina de Vicia faba : a – marcarea cu tuş din mm în mm la începutul experienţei; b creşterea după 24 de ore în zonele marcate (d. Boldor şi colab., 1981)

cu un parenchim palisadic mai redus.plantele crescute la lumină intensă au o talie mai mare şi sunt mai viguroase. Ele au frunze mai subţiri. ce corespund cu etapele de creştere ale celulelor. Frunzele plantelor heliofile sunt mai groase. în care se sintetizează materie organică. de calitatea acesteia şi de durata iluminării zilnice. cedrul. dar mai îndelungat în timp. • Peţiolul frunzei are localizată zona meristematică pe toată întinderea sa. Plantele de lumină (numite heliofite) cresc şi se dezvoltă foarte bine la lumina solară directă şi mai slab la umbră (de exemplu. Relaţia dintre calitatea luminii şi intensitatea creşterii plantelor a fost explicată de către M. Boldor şi diferenţieri sub aspectul duratei colab. prin extensie celulară şi diferenţiere. factori edafici (structura solului. Un rol important în ritmul de creştere al plantelor îl are raportul dintre temperatura zilei şi cea a nopţii . Creşterea fructelor Fructele cresc în etape succesive. fiind cuprinsă între 18 şi 37oC. Între specii şi soiuri există de Tropaeolum (c – aspectul iniţial. la tomate creşterea plantelor este normală dacă între temperatura de zi şi cea de noapte există o diferenţă de minimum 7oC (25oC ziua şi 18oC noaptea). Aşa de exemplu. BLACK (1969) prin existenţa unui sistem activ de absorbţie a radiaţiilor . diferite plante şi animale existente în sol etc. determină o scădere bruscă a ritmului de creştere. Influenţează asupra creşterii plantelor în mod diferenţiat. prin diviziune celulară. 8. fagul. în jurul temperaturii de 45-50oC. • Temperatura optimă asigură o creştere a plantelor şi a organelor sale cu intensitate maximă. • Temperatura. În prezenţa luminii plantele cresc mai puţin intens decât la întuneric.reglată prin densitatea plantelor la unitatea de suprafaţă. maxim) specifice fiecărei specii vegetale.3 – Zonele de creştere ale limbului la frunzele de Fagopyrum (a – aspectul iniţial. astfel că . frecvent peste 35-40oC. parenchimul lor palisadic este alcătuit din mai multe straturi de celule. • Lumina. iedera etc.pigmentul fiind denumit fitocrom . până la încetare. iar reţeaua fasciculelor conducătoare este mai rară. Ea prezintă valori ce variază cu specia de plantă.) şi factori biologici (microorganismele.care modifică permeabilitatea plasmalemei şi influenţează creşterea prin extensie celulară. funcţie de specia de plantă şi de stadiul de dezvoltare.). au multe stomate şi sunt dotate cu o reţea deasă de fascicule libero-lemnoase. • Temperatura maximă. Speciile de plante provenite din climatul temperat suportă mai greu temperaturile ridicate şi mai uşor temperaturile scăzute. Creşterea plantelor este dependentă de intensitatea luminii. dar de dimensiuni mai mici. compoziţia chimică a solului etc. optim. d. Fructele cresc. Factorii de mediu care influenţează procesul de creşetere Creşterea plantelor este influenţată de factorii de mediu şi depinde de natura şi intensitatea acestora. Creşterea în volum a fructului prin extensie celulară se datorează activităţii auxinelor naturale sintetizate în seminţe şi difuzate în Fig. cu celule având cloroplaste mai puţine şi mai mari. Î • Temperatura minimă necesară creşterii are valori diferite. viteza curenţilor de aer. prin punctele cardinale de creştere (minim. compoziţia aerului). 51 . cu activitate mai intensă în imediata apropiere a limbului.termoperiodismul. mesteacănul. piersicul). prin intermediul procesului fotosintetic. 1983) fazelor de creştere şi a intensităţii de desfăşurare a proceselor de creştere prin diviziune sau prin extensie celulară.frunzei se realizează prin activitatea unui ţesut meriatematic situat sub epiderma feţei superioare.. Influenţează ritmul de creştere al plantelor atât prin acţiuni directe. Factorii ce influenţează mersul creşterii plantelor pot fi grupaţi în factori climatici (temperatura. d – după 4 zile de creştere) (d. umiditatea mediului. b – după 4 zile de creştere) şi zona de creşeter la peţiolul pulpa fructului.în final . cât şi indirecte. lumina.). la început. Plantele de umbră (numite sciafite) preferă lumina mai puţin intensă (de exemplu. Producţia culturilor şi calitatea recoltelor sunt dependente de intensitatea luminii . Numai la unele bacterii termofile maximul de temperatură este ridicat la 60-70oC. după care urmează în toată masa fructelor procesele de mărire în volum.

Lipsa apei are urmări negative în special asupra fazei embrionare. rizogeneza. Auxinele Auxinele naturale au fost evidenţiate în concentraţii deosebit de reduse – în diferite organe ale plantelor. Giberelinele 52 . ci iau naştere chiar la locul de acţiune. deoarece determină formarea de ţesuturi slab diferenţiate. YABUTA. seminţe imature). polen. 1. asigurând ritmul de creştere a celulelor prin diviziune şi extensie. car nu joacă rol de substanţe de nutriţie şi nu acumulează energie. Izolarea giberelinei a fost realizată în 1935 de către T. Se cunosc în prezent peste 60 gibereline notate cu GA1-GA60. pentru că nu au specificitate bine delimitată şi nu sunt întotdeuna transportate la destinaţie. SUBSTANŢE STIMULATOARE a. Ele produc modificări citologice specifice. În schimb. cât şi extensia celulară. se desfăşoară funcţiile fiziologice normale ale plantelor. au efect pozitiv asupra înrădăcinării butaşilor. Ei intervin în multe procese de morfogeneză. şi de acid giberelic în Anglia. frunze tinere. mai mult. spectrometrie. Heteroauxina. dar germinează repede la un grad de hidratare de 50-60%. Substanţe regulatoare de creştere Substanţele regulatoare de creştere – denumite şi hormoni vegetali nu coorespund conceptului clasic de hormoni (denumire dată pentru prima dată substanţelor secretate de glande endocrine animale). în organele cu creştere activă (muguri. ce au fost identificate prin metode moderne de separare şi analiză (electroforeză. reprezintă rezultatul unor procese complexe de interacţiune între aceste tipuri de substanţe. a cărui formă imperfectă este Fusarium heterosporum. la o deshidratare a ţesuturilor meristematice. identificată ulterior cu acidul beta-indolil-acetic (A. totodată. au rol activ asupra înfloririi. Hormonii vegetali sunt subsatnţe foarte active. Pe de altă parte. Ritmul de creştere a rădăcinilor înregistrează un maximum când atmosfera solului este saturată în vapori de apă. Compusul a fost ulterior preparat pe scară industrială şi livrat sub numele de giberelină în S. dezvoltare şi de metabolism. La mucegaiuri creşterea se reduce când hidratarea ţesuturilor scade sub 98% şi încetează sub 85%.. Se cunosc astăzi trei grupe mari de substanţe regulatoare de creştere: stimulatoare. nerezistente. tulpinile şi frunzele cresc intens numai la o umiditate relativă a aerului de 50-60%. inhibitoare şi retardante. în toate fazele de creştere şi dezvoltare.U. stimuleză germinarea seminţelot.A. în special. cotiledoane. Auxinele naturale şi sintetice declanşează reacţii particulare de creştere. o astfel de stare este dăunătoare creşterii. cu frunze şi flori mici. b. Seminţele uscate rămân în stare de repaus şi îşi păstrează viabilitatea pe o lungă perioadă de timp. puieţilor şi arborilor la transplantări. nici o saturare completă a plantelor cu apă nu este benefică pentru acestea. precum şi a întârzia îmbătrânirea celulelor şi ţesuturilor. care o denumeşte giberelină.I. Influenţează atât etapa embrionară. Boala provoacă o creştere exagerată a plantelor şi etiolarea acestora şi purtând denumirea de "bakanae". Giberelinele Giberelinele au fost descoperite în legătură cu o boală criptogamică la orez. astfel că reacţiile plantelor. are loc blocarea creşterii prin extensie celulară. vârfuri de tulpini şi rădăcini. constituind. provocată de ciuperca Giberella fujikuroi. ci se intercondiţionează reciproc. cum sunt creşterea. diferenţiat de la o specie la alta. au rol în formarea fructelor partenocarpice (fără seminţe) şi de a reduce căderea prematură a fructelor. după o perioadă de creştere mult redusă plantele rămânând scunde. care nu acţionează separat. alcătuite din celule foarte mici. Cantităţi infime de auxine se găsec în cambiu şi în ţesuturile parenchimatice. acumulându-se. ovar fecundat. cromatografie). respectiv de gradul de hidratare a ţesuturilor. cu condiţia ca zonele de creştere să fie protejate contra deshidratării prin acoperire cu bractei sau cu un strat cuticular gros.• Umiditatea. o verigă intermediară între gene şi sinteza enzimelor. Funcţie de turgescenţa celulară. astfel că la lăstari şi frunze încetează alungirea. fructificarea. înflorirea etc. În condiţii de secetă.A) a primit în literatură denumirea generală de auxină. după numele ciupercii care o produce.

seminţe) la specii din familiile Umbelliferae. pe baza bibliografiei şi a notelor de curs. antiauxinice şi antigiberelinice. cumarina.naturale au fost detectate în circa 130 specii de plante superioare (100 specii de dicotiledonate şi 30 specii de monocotiledonate). Acumulate în aer. ♦ STAREA DE DORMANŢĂ A PLANTELOR 53 . ei nu produc malformaţii şi se pare că nu sunt substanţe cancerigene. 2.B. de unde migrează acropetal spre fructe. Papillionaceae. Inhibitorii naturali au acţiune antiauxinică şi antigeberelinică. seva brută.A. fructe. stimularea creşterii tulpinii şi a frunzelor. SUBSTANŢE INHIBITOARE Cuprind produ. Citochininele. Astfel de substanţe nu se găsesc în plante. Ea inhibă încolţirea seminţelor. puromicina). dar. efectul principalelor grupe de substanţe regulatoare de creştere. prin sporirea conţinutului de auxine din ţesuturi. c. mărirea rezistenţei plantelor la factorii nefavorabili. un gaz ce se formează în ţesuturile plantelor superioare şi ciuperci. odată cu curentul de transpiraţie. Cumarina – se sintentizează în frunze şi se acumulează în diferite ţesuturi vegetale (fructe. acidul cinamic. Labiatae. Acţiunea fiziologică a gibelinelor cuprinde stimulatea germinării seminţelor. Principalii inhibitori naturali cunoscuţi până în prezent sunt Acidul abscisic (ABA) a fost identificat în toate organele angiospermelor. frunze şi muguri. diferenţierea şi formarea organelor la plante. alge. prin hidroliza celulozei din peţiol. Un compus inhibitor cu funcţie fiziologică aparte este etilena (CH2âCH2).) şi artificiali (hidrazida maleică. modificarea dominaţiei apicale.i naturali (acidul abscisic (A. se integrează în metabolism. cloramfenicolul. în momentul când se aplică plantelor. Citochininele Denumirea lor vine de la proprietatea acestor substanţe de a stimula diviziune celulelor (citochineza). Acţiunea lor fiziologică se materializează prin modificarea caracterelor anatomo-morfologice ale plantelor. La plantele superioare s-au găsit în seminţele în curs de germinare.). SUBSTANŢE CU ACŢIUNE RETARDANTĂ Retardanţii constitue o grupă de substanţe active ce exrcită o acţiune mai moderată de inhibare a creşterii plantelor. Prezenţa citochininelor în xilem arată că sinteza acestor compuşi naturali se face în rădăcini. acidul clorogenic. prin efectul de frânare exercitat asupra diviziunii mitotice celulare. prin frânarea proceselor de creştere în lungime a tulpinilor şi lăstarilor. Întrebări: • Care sunt etapele creşterii? Dar zonele de creştere la plante? • Care sunt grupele mari de substanţe regulatoare de creştere (daţi exemple pentru fiecare grupă)? Temă: Prezentaţi comparativ. stimularea înfloririi şi fructificării. Giberelinele accelerează creşterea organelor vegetale. Spre deosebire de inhibitorii sintetici. precum şi a creşterii sistemului radicular. întârzierea procesului de îmbătrânire celulară. ]ntârzierea îmbătrânirii ţesuturilor. respectiv din peduncul. 3. II etc. fructificării şi maturării fructelor. Se codidică cu denumirile Compusul I. ca şi ceilalţi stimulatori de creştere au acţiuni multiple: stimularea diviziunii celulare. Orchidaceae etc. scăderea conţinutului de amidon şi mărirea concentraţiei de zaharuri solubile. scopoletina. florizinul etc. Retardanţii se manifestă ca substanţe antimetabolice. stimularea înfloririi. în rădăcini. modificări benefice ale metabolismului vegetal general: intensificarea transpiraţiei. determină căderea masivă a frunzelor şi fructelor. Citochininele – denumite şi fitochinine – au fost evidenţiate la ferigi. muşchi.

seminţele trebuie să posede o anumită capacitate sau facultate germinativă. Lipidele se transformă sub acţiunea lipazei în glicerină şi acizi graşi. temperatura acestuia etc. oleaginoase (care conţin în proporţie mare lipide) şi albuminoase (care conţin proteine în proporţie mai mare). fără de care nu pot trece la faza următoare a ciclului. Glicerina se transformă în zaharuri. aminoacizi. determinată o ritmicitate a intensităţii proceselor vitale. ♦ GERMINAREA SEMINŢELOR Germinarea seminţelor reprezintă un ansamblu de modificări morfologice anatomice. care constituie materialul de bază pentru sinteza de noi molecule de proteine. plantele trec în perioada de dormanţă. când planta începe să relizeze reacţii de fotosinteză şi devine autotrof fotosintetizantă. amoniac. Dormanţa este o noţiune relativă. Cele două perioade ale ciclului lor de dezvoltare se succed într-o ordine bine determinată. Primăvara ele formeză frunze. independentă din punct de vedere trofic. în funcţie de succesiunea ritmică a anotimpurilor. care permit trecerea embrionului de la starea de repaus sau de viaţă latentă la starea de viaţă activă. În zona temperată alternarea perioadelor calde cu perioade reci influenţează puternic activitatea plantelor. iar la plantele superioare la ţesuturile somatice şi meristematice ale cormului şi la seminţe. În timpul proceselor de degradare a acestor substanţe de rezervă. METABOLISMUL GERMINĂRII În cursul germinării are loc degradarea substanţelor de rezervă din seminţe. adică la creşterea activă. lăstari şi apoi înfloresc şi produc fructe. ce este condiţionată de o serie de factori interni şi externi (umiditatea solului. amide. La plantele inferioare starea de dormanţă apare la spori şi zigoţi. pe cale enzimatică. biochimice şi fiziologice complexe. Toamna are loc căderea frunzelor. Întrebare: Cum clasificaţi seminţele plantelor. Pentru germinare. ca rezultat. După natura substanţelor de rezervă seminţele pot fi grupate în amidonoase (reprezentate prin cele care conţin în proporţie mare hidraţi de carbon). substanţele cu greutate moleculară mare se transformă în substanţe cu greutate moleculară mică. Aceste schimbări. solubile în apă. În cursul perioadei de dormanţă (de viaţă latentă) intensitatea proceselor metabolice din plante scade foarte mult. ele fiind utilizate în procesele de creştere ale embrionului. iar procesele de creştere sunt aproape oprite. Proteinele de rezervă (grăunciorele de aleuronă) sunt hidrolizate de către proteaze şi sunt descompuse în substanţe din ce în ce mai simple.Starea de dormanţă este o etapă specifică ciclului vital al plantelor. Ca rezultat. Pentru majoritatea plantelor dormanţa este o condiţie necesară. iar acizii graşi intră în ciclul acizilor tricarbaxilici în procesul de respiraţie a embrionului. Pe parcursul ei procesul de diferenţiere celulară poate avea loc. aeraţia solului. Acestea se oxidează şi dau naştere la ATP. peptide. Amidonul din seminţe este degradat sub acţiunea enzimelor specifice (hidrolaze şi fosforilaze) până la glucide simple. în funcţie de natura organică a rezevelor acumulate? Temă: Ce aplicaţii practice are cunoaşterea procesului de germinare a seminţelor? 54 . ciclul de viaţă al plantelor se compune din perioade în care se desfăşoară o activitate fiziologică intensă şi din perioade de dormanţă (repaus).). ale condiţiilor favorabile şi nefavorabile pentru viaţă. Amoniacul se reutilizează la sinteza de aminoacizi. Se consideră că germinaţia se desfăşoară până în momentul apariţiei clorofilei. Întrebare: Câte forme de manifestare a stării de dormanţă la plante cunoaşteţi? Temă: Comparaţi condiţiile de realizare a formelor de dormanţă ale organismelor vegetale prezentate în curs şi în bibliografia recomandată.

organogeneza şi trecerea de la viaţa latentă la viaţa activă. antofitele cuprind următoarele grupe de plante:  Plante efemere – ce au ciclul de vegetaţie foarte scurt. Reacţia fotoperiodică este. substanţe necesare formării florilor. formarea părţilor reproducătoare (polen şi ovul). Înflorirea plantelor perene nu este urmată de moartea lor. Această evoluţie duce la realizarea ciclului ontogenetic şi cuprinde o serie de modificări morfologice. formarea mugurului floral. ce se manifestă numai sub influenţa factorilor de mediu. care este un fenomen cantitativ. ce se încheie cu înflorirea şi fructificarea. în funcţie de durata ciclului lor de viaţă? Temă: Detaliaţi. Plantele bienale au ciclul ontogenetic de doi ani. ce ar fi sintetizat în frunze (sub influenţa factorilor de mediu). originară din Mexic. 55 . temperatura joasă pozitivă şi durata de iluminare zilnică (fotoperioade) au un rol primordial în procesul de dezvoltare a plantelor. cum sunt: diviziunea. deschiderea florilor. formându-se. ce produc transformări în metabolismul plantei.  Plante monocarpice – ce fructifică numai o dată în ciclul de viaţă individual. etapele de realizare ale antezei (utilizaţi şi cunoştinţele acumulate din lectura capitolelor de hitogeneză şi organogeneză). datorită creşterii primordiilor florale. constituind stadii obligatorii. de 5-6 săptămâni. După KLEBS (1918) factorii externi nu acţionează direct asupra proceselor de reproducere. iar la unele plante superioare poate fi de sute de ani. Există şi plante monocarpice perene. de unde ajunge în meristemul apical şi activează genele florale. Aceasta este o adaptare realizată în decursul filogeniei la schimbările normale anuale ale mediului în biotop. în care are loc transformarea meristemului vegetativ în primordii florale. dezvoltarea constituie evoluţia individuală a plantelor. începând cu germinaţia. de acumulare de masă vegetativă. ca factor ecologic. modificând raportul cantitativ al diferitelor substanţe nutritive. determinată de factori ereditari. în primul an cresc numai vegetativ.  Plante policarpice – ce trăiesc mai mulţi ani (perene) şi înfloresc în fiecare an sau la doi ani. iar în al doilea an formează flori şi fructe. Anteza (formarea florilor) cuprinde mai multe etape: inducţie forală. Ciclul de dezvoltare a plantelor cuprinde mai multe etape: vegetativă. iar stadiul în care durata zilei de lumină este factorul determinat al dezvoltării plantelor se numeşte fotoperiodism (fotoperioade). care înfloreşte după 8-10 ani şi apoi moare. prin prezentul curs. trecând prin anumite etape calitative. pe baza datelor extrase din bibliografia recomandată şi. astfel. Dintre factorii externi. generativă. Ţinând cont de interdependenţa dintre perioada vegetativă şi cea reproductivă. Plantele răspund în mod distinct la alternarea perioadelor de lumină şi întuneric. la unele talofite este de la câteva ore la câteva săptămâni. fiind urmată de înflorire. Fotoperiodismul trebuie considerat ca o adaptare genetică a plantelor la succesiunea anotimpurilor. alungirea şi diferenţierea celulară. de exemplu Agave americana. Stadiul în care temperaturile joase pozitive reprezintă condiţia trecerii de la faza vegetativă la cea generativă se numeşte vernalizare (iarovizare). bienale şi perene. o reacţie de adaptare a plantelor la durata zilei. ce se acumulează în celule. Formarea florilor cuprinde transformări organogenetice profunde la nivelul meristemului de creştere şi se realizează prin diferite fenomene de creştere. Durata ciclului individual de dezvoltare la plante este foarte diferită. la unele bacterii acest ciclu este de câteva minute. Aici sunt cuprinse plantele anuale. Astfel. înainte de toate. îmbătrânirea şi moartea individului. DEZVOLTAREA PLANTELOR Spre deosebire de creştere. iar creşterea vegetativă este reluată în fiecare an. Altă teorie susţine că transformarea meristemului vegetativ în mersitem floral are loc sub influenţa stimulatoare a unui hormon floral sau florigen. histogeneza. ci influenţează starea fiziologică a plantelor. Apariţia florilor este dirijată de factorii externi.B. Întrebare: Câte grupe de plante cunoaşteţi.

1972) Mişcările prin coeziune. Sunt caracteristice filamentelor staminale de la unele plante din familia Urticaceae. La plante. producându-se prin modificarea volumului celular. implicând deci un consum de energie. proprii organismelor. ♦ MIŞCĂRILE PASIVE Sunt favorizate de prezenţa unor adaptări.1). organitele intracelulare sunt animate de o mişcare dezordonată în toate sensurile prin hialoplasmă. În această categorie de mişcări intră : ● Mişcările intracelulare Sunt mişcări pe care le fac organitele celulare. Mişcările prin aruncare. ca urmare a micşorării sau măririi cantităţii de apă de imbibiţie a micelelor de celuloză care intră în alcătuirea pereţilor lor şi sunt orientate diferit pe cele două feţe ale acestora. Ele se realizează fără consum de energie din partea plantelor şi se întâlnesc mai ales la plantele fixate de substrat. Mişcările prin imbibiţie. Fig. Péterfi şi Sălăgeanu. 56 . 9. ♦ mişcări induse – produse de direcţia de acţiune sau de variaţiile de intensitate ale unor factori ai mediului extern. cât şi la cele fixate pe diferite substraturi. FENOMENELE DE EXCITABILITATE ŞI MIŞCARE LA PLANTE Mişcarea este o însuşire esenţială a materiei vii. Majoritatea mişcărilor pasive se bazează pe mecanisme fizice. aceştia execută mişcări rapide de aruncare la distanţă a sporilor. necesare sintezei substanţelor organice.9. de agenţi fizici sau biologici. anterele concrescute la baza filamentelor se desprind de acestea şi execută o mişcare bruscă de întindere. La rândul lor. Cea mai simplă este mişcarea browniană. mişcarea se realizează prin deplasarea în întregime sau prin orientarea organelor spre sursele de substanţe nutritive. 9. cât şi la animale. aceste mişcări sunt subîmpărţite în: ♦ mişcări autonome – ce se execută sub acţiunea unor factori interni. agitaţia particulelor fiind determinată de mişcarea browniană în vacuolă şi transmisă în protoplasmă prin intermediul tonoplastului. La maturitatea polenului. aruncând polenul la o oarecare distanţă. când forţa de coeziune dintre moleculele de apă şi pereţii celulelor inelului mecanic al sporangelui este învinsă de rezistenţa opusă de structurile acestuia. Sunt prezente la sporangii ferigilor (de exemplu Polypodium. ce permit plantelor întregi sau anumitor organe ale acestora să fie deplasate. întâlnită atât la plante. Mişcările plantelor se împart în mişcări pasive şi mişcări active. dintr-un loc în altul. ♦ MIŞCĂRILE ACTIVE Se realizează pe baza unui travaliu executat de către structurile organelor sau organismelor ce participă la efectuarea lor. Ca exemplu sunt păstăile de Orobus vernus . de apă şi de energie.1 – Păstăi de Orobus vernus în stare închisă (a) şi în cursul deschiderii (b) aruncând o sămânţă (d. care pe timp de secetă se desfac brusc. ambele categorii de mişcări întâlnindu-se atât la plantele libere. executând o răsucire într-o spirală spre interior (fig. Sunt caracteristice fructelor uscate şi se realizează prin modificări inegale alevolumului diferitelor părţi care alcătuiesc organul.

Raianu. • Mişcările nucleare se pot observa în perii absorbanţi ai rădăcinilor şi în tuburile polinice. fiind induse de direcţia de acţiune a acestuia. se presupune că această mişcare se datoreşte unor contracţii şi relaxări succesive ale citoplasmei.• Mişcarea citoplasmatică. 9. Ele se stusuază cu ajutorul clinostatului. care antrenează cloroplastele în mişcare. cloroplastele se orientează per-manent cu muchia pe direcţia razelor de lumină. fie prin modificarea tensiunii superficiale a învelişului lor. La rândul lor. numită încă cicloză sau dineză este stimulată de prezenţa substanţelor glucidice. cât şi mişcări active. cloroplastele se aglomerează pe pereţii transversali. intervenind în modificarea intensităţii respiraţiei şi în modificarea vâscozităţii citoplasmei. cum ar fi lumina. 1981) Mecanismul său este insuficient cunoscut. pentru a coordona refacerea acestuia. apa.Mişcările fototactice ale cloroplastelor: a – prezentarea din faţă a cloroplastelor. 9. nucleii se deplasează către peretele celular din apropierea rănirii. cu latura mai mare orientată spre razele de lumină. concentraţia substanţelor chimice. Boldor şi colab. • Mişcările cloroplastelor s-au constatat atât la plantele inferioare. topismele cuprind următoarele tipuri: deci 57 .2 – Schema realizării curenţilor citoplasmatici în celula vegetală adultă (d. pot provoca la plantele fixate de substrat excitaţii. Acest tip de mişcări se realizează deci în funcţie de intensitatea luminii din mediu. cât şi la cele superioare. 9. fiind induse de acest factor de mediu şi fac parte din categoria tactismelor celulare. 1. orientându-se cu latura mai mică spre razele de lumină.2). 1982) ►MIŞCĂRILE PLANTELOR FIXATE DE SUBSTRAT La plantele fixate de substrat s-au constat atât mişcări pasive.3 . gravitaţia. TROPISMELE Sunt mişcări de creştere determinate de acţiunea unilaterală a unui factor. unde nucleii se deplaseză spre punctele cu activitate metabolică mai intensă. de exemplu. cloroplastele se aglomerează pe pereţii laterali ai celulelor. 9. Temperatura şi curenţii electrici au acţiune puternică asupra dinezei. Când lumina este mai intensă. în cazul unei răniri. Fig. Când lumina este mai slabă. ce vor determina o reacţie în modul de orientare a organelor. Mecanismul mişcării este explicat fie prin curenţii citoplasmatici. ca urmare a prezenţei în ea a unor filamente proteice capabile să se scurteze prin ciclozare sau să se lungească prin desfacerea ciclurilor. care intervin ca sursă energetică (fig.3). b – prezentarea din profil a cloroplastelor în lumină intensă (d. În celulele palisadice ale frunzelor. Fig.. Anumiţi factori externi. în lumină slabă. (fig.

Este o mişcare de creştere determinată de acţiunea unilaterală a apei în mediu. prevăzută cu un mic orificiu. constituind o mişcare de creştere. iese la suprafaţa solului şi frunzele se orientează în 1972) poziţie potrivită pentru captarea energie solare. 9. Deci geotropismul orientează organele plantei în poziţia potrivită desfăşurării normale a proceselor fiziologice. Când curbura se face spre partea cea mai concentrată a soluţiei mediului. pentru pătrunderea fasciculului de lumină (fig. Între acţiunea forţei de gravitaţie şi acţiunea luminii există o sincronizare. Aceasta explică poziţia verticală a tulpinii plantelor care cresc pe teren înclinat. Péterfi şi Sălăgeanu) • Geotropismul. determinând orientarea frunzelor spre lumina optomă. tulpina manifestă un fototropism pozitiv. Curburile fototropice au loc în zona de alungire a celulelor şi se evidenţiază introducând plante tinere într-o cameră obscură. După câteva ore se poate vedea curbarea vârfului tulpinii spre sursa de lumină şi orientarea rădăcinii în sens opus.5 – Curbura pozitiv ortogeotropă a Datorită acestui tip de tropism rădăcina pătrunde rădăcinii (r) şi negativ ortogeotropă a tulpinii (t) a în sol. rădăcina un fototropism negativ. Orientarea organelor spre locurile mai umede se face prin reacţii 58 . Péterfi şi Sălăgeanu. cât şi la plantele superioare. licheni). crescută cu rădăcina într-o soluţie minerală nutritivă. Geotropismul orienteză organele plantelor pe direcţia acţiunii forţei de atracţie a Pământului (fig. ciuperci. în creştere. iar rădăcina în jos (geotropism pozitiv). Este fenomenul de orientare a plantelor spre lumină. absoarbe apa cu substanţele minerale. • Higrotropismul (hidrotropismul). determinate de acţiunea unor substanţe chimice.4). chemotropismul este negativ. s – sămânţă (d.4 – Orientarea organelor unei plante de muştar. iar tulpina unei plăntuţe. provocată de acţiunea unilaterală a forţei de gravitaţie. Geotropismul este prezent atât la plantele inferioare (alge. Fig. se curbează în direcţia razelor de lumină. cât şi tulpina sunt paralel fototrofe sau ortofototrofe. •Chemotropismul. plantele tinere. Fig. 9. chemotropismul este pozitiv. Reprezintă apariţia curburilor de creştere ale organelor plantelor. 9. 9. În cazul când sunt iluminate unilateral.• Fototropismul.îşi orientează limbul în aşa fel încât razele de lumină să cadă perpendicular pe ele. Este mişcarea de creştere a plantelor. Fenomenul de fototropism este de mare importanţă pentru plante. aceasta ca o consecinţă a ortofototropismului pozitiv al peţiolului. care asigură orientarea generală a plantelor în natură. orientarea organelor nu este supusă întâmplării: tulpina totdeauna va creşte în sus (geotropism negativ). Atât rădăcina. în apropierea unei surse de lumină (d.5). La plantele superioare. iar când organul în creştere se curbează evitând o soluţie din mediu. iar frunzele – fiind plagiotrope . determinată de acţiunea unilaterală a acestui factor.

astfel. şofran ş. Dacă fenomenul de creştere este mai rapid pe faţa inferioară. 1981) 2. c – cârcelul care nu a atins suportul rămâne chircit (d.. a. de exemplu. Boldor şi colab. Este mişcarea unor organe ale plantelor provocată de excitanţii de contact (de atingerea de un obiect). NASTIILE Mişcările de creştere neorietate. 59 . Reacţiile higrotrope sunt mai puternice decât cele geotrope. Ele se evidenţiază cu uşurinţă la florile de lalea. la rădăcinile adventive. Tropaeolum).. sau termică: temperaturi ridicate sau scăzute aplicate local. La unele plante (Clematis. determinate de acţiunea uniformă a unor factori fizici sau chimici. care determină deschiderea mugurilor şi a florilor. 9.higrotropice pozitive şi este intâlnită la rădăcini şi rizoizi. Spre deosebire de tropisme. faţa sa superioară fiind mai puţin sensibilă. răsucindu-se pe suport şi ajuntând. 9. . Se datoresc variaţiilor de temperatură ale mediului înconjurător. la unele flori. • Tigmotropismul. care execută în cursul creşterii lor – în momentul când găsesc un suport – o mişcare de circumferinţă. Rădăcinile plantelor reacţionează în atmosfera solului cu o umiditate de 80-100 %. tigmotropismul se observă la peţiol. Excitanţii răspunzători de apariţia tigmotropismului sunt de natură mecanică: răniri. iar la Vanilla. Fig. la altele (Bryonia dioica) la cârcel (fig. nastiile sunt mişcări provocate de factori cu acţiune difuză: schimbarea temperaturii sau a intensităţii luminii. se produce o hiponastie. permiţându-le orientarea spre sursele de apă. b – după atingerea suportului cârcelul formează un resort intermediar între suport şi tulpină. trandafir.6 – Cârcei de Bryonia dioica: a – înainte de atingerea suportului. poartă denumirea de nastii. 9. închiderea învelişului floral. la susţinerea tulpinii agăţătoare.7).6).. În cazul în care creşterea este mai rapidă pe partea superioară a organului se va produce o epinastie. care provoacă. Sensibilitatea maximă a cârcelului este pe faţa inferioară şi pe feţele laterale. care se deschid la creşterea temperaturii mediului ambiant şi se închid la scăderea acesteia (fig. Acest fenomen se întâlneşte la cârceii de la viţa-de-vie. Higrotropismul are mare importanţă pentru viaţa plantelor. Aceste mişcări se constată la organe cu simetrie dorsiventrală şi se realizează prin modificarea intensităţii creşterii sau prin modificarea turgescenţei celulelor pe două feţe opuse. curenţi electrici etc. În categoria nastiilor amintim: •Termonastiile.

Sunt provocate de alternarea zilei cu noaptea.Aceste mişcări se realizează printr-o creştere mai intensă pe faţa internă a petalelor (având ca rezultat închiderea corolei. in) (fig. 9. executată în 1/4-1/2 oră. b – la cu trecerea de la noapte la zi.  Un alt exemplu îl constitue filamentele staminelor de Berberis vulgaris (fig. planta intră într-o fază refractară. • Seismonastiile: la unele plante. în stare deschisă (d. în care au loc fenomene de refacere ale organismului. la unele leguminoase se schimbă poziţia foleolelor frunzelor. s – sepale (d. 1982) Fig. b – poziţia de zi (stânga) şi de noapte (dreapta) la frunzele de Phaseolus multiflorus (d Boldor şi colab. 9. După un timp scurt apare o mişcare de revenire. 1972) Fig. se curbează brusc.7 – Floare de păpădie. atingerea plantei este urmată de coborârea frunzelor. 9. ulterior. 9. 9. 9. Aceste mişcări provocate de excitaţii mecanice se numesc seismonastii. bănuţei. Zona cu sensibilitate mărită este la baza filamentului.8). în condiţii de temperatură joasă) şi. P – pistil. Fig. pe faţa externă a acesteia (ducând la des-chiderea corolei. 9. care foloseşte mişcarea tentaculelor pentru prinderea prăzii. Exemplul cel mai elocvent este Drosera rotundifolia. Foarte multe flori îşi închid corola în timpul nopţii şi o deschid dimineaţa (de exemplu florile de Fig. în stare închisă. atingând antera de stigmat. •Tigmonastiile şi chemonastiile. temperatură ridicată. 1972) 60 .9 – Mimosa pudica: frunza în poziţie normală (a). p – petale.8 – Mişcări nictinastice la frunze: a – poziţia frunzelor în timpul zilei (stânga) şi în timpul nopţii dreapta) la trifoi (după Belzung). ca şi al altor plante insectivore. perii senzitivi de pe frunze sau chiar întregul limb foliar se lasă în jos. Raianu.. de unde şi denumirile de fotonastii şi termonastii. b – poziţia frunzei în urma aplicării unui stimul tactil.10) care. • Nictinastiile. Aceste mişcări favorizează polenizare enomofilă sau anemofilă). dacă sunt atinse de insecte. 1983) Cauzele mişcării nictinastice sunt schimbările de temperatură şi de intensitate a luminii. provocate de atingerea lor sau de prezenţa unor substanţe chimice. în condiţii de temperatură crescută). Péterfi şi Sălăgeanu.9). În general.  La Mimosa pudica (fig. lobii stigmatelor. p – pulvinul (d. sr – stamină recurbată. în vecinătatea unei nectarii.10 – Mişcările seismonastice provocate experimental ale filamentelor staminale de la Berberis vulgaris : se – stamină etalată. pe faţa sa inferioară. Sunt mişcările unor organe ale unor specii de plante. filamentele staminelor. la atingerea cu un obiect solid. o dată Crocus luteus: a – la temperatură joasă. Péterfi şi Sălăgeanu. după o reacţie. Excitaţia este transmisă numai în lungul filamentului respectiv.

3. orientând frunzele spre lumină.. în jurul unui ax central. asparagină. 1983) Fig.11 – Mişcare de nutaţie efemeră a cotiledoanelor la Phaseolus vulgaris (d. Boldor şi colab. 1983) ►MIŞCĂRILE PLANTELOR LIBERE Algele verzi şi cele albastre-verzi. Ca exemplu de circumnutaţii menţionăm mişcările tulpinilor de la plantele volubile (fig. acestea luând poziţia orizontală (fig. Mişcările autonome sunt determinate de factorii interni ai plantei. în sens pozitiv. flagelatele şi unele bacterii se deplasează cu întregul corp. pentru că ţesutul lor mecanic este mai slab dezvoltat şi. iar faţă de salicilatul de sodiu în sens negativ. 57). Asemenea mişcări se numesc nutaţii. Mişcările plantelor libere se realizează în diferite moduri şi au rolul de a deplasa plantele spre locuri mai favorabile vieţii. iar după factorul care le provoacă li sa dat denumirea de: • Chemotactism manifestat de către microorganisme faţă de glucoză. se încolăcesc în jurul acestuia. Fig. 9. de aceea. zaharoză. iar la unele criptogame vasculare şi gimnosperme se mişcă numai gameţii. • Nutaţiile periodice sunt mişcări executate de vârful tulpinii şi de vârful rădăcinii. Aceste mişcări se numesc tactisme.12). ele se realizează în zona de alungire a celulelor şi rezultă prin modificarea succesivă a intensităţii creşterii celulelor de jur împrejurul axei centrale a organului respective.12 – Mişcare de nutaţie efemeră a vârfului tulpinii la Pisum sativum (d. având loc atunci când factorii mediului extern sunt constanţi. Aceste mişcări se mai numesc şi circumnutaţii.Apar în cazul îndepărtării cotiledoanelor în timpul germinării seminţelor. 61 . 9.. diatomeele. de la ambele sexe. Există nutaţii efemere şi nutaţii periodice. Boldor şi colab. Există plante volubile la care tulpina circumnutează spre stânga – fasolea urcătoare. NUTAŢIILE La plantele fixate de substrat se întâlnesc mişcări autonome şi mişcări induse.11. 9. lactoză. În cazul în care în apropierea lor este un suport. Aceste plante au tulpini relativ flexibile. • Nutaţiile efemere se produc o singură dată în viaţa plantei. 9. susţin greu frunzele. zorelele – şi plante volubile ce execută această mişcare spre dreapta – hameiul.

Viorica Voican.  Unele nastii (nictinastiile şi termonastiile) permit protejarea părţilor mai sensibile ale florilor (androceul şi gineceul). 2001– Biochimia şi fiziologia legumelor şi fructelor.lucrări practice.. Burzo I. Press Polytechniques et Universitaires Romandes Laussane. Florica Popescu.. Trifu M. algele verzi mobile au.. Atanasiu L. Richter G. 1982 .Universităţii"Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. Constantinescu D. Liliana Bădulescu. Raianu O. 1981– Fiziologia plantelor.. Ed. 1997 – Celula vegetală.. umiditate. 62 .  Mişcările pasive au rol în răspândirea seminţelor sau a sporilor. Ed. Gherghi A. Întrebare: Câte tipuri de tropisme cunoaşteţi ? Dar de nastii ? (exemplificaţi). Ed.. contribuind la perpetuarea speciilor şi la menţinerea arealului lor. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. spre extremitatea anterioară. Did. Polixenia Nedelacu. marea lor varietate şi modalităţile diverse de realizare a acestora demonstrează capacitatea extraordinară a reprezentanţilor regnului vegetal de a percepe excitaţiile din mediu şi de a răspunde la ele într-un mod adecvat.. Acad. Ed. Didactică şi Pedagogică . 1991– Reglarea proceselor ecofiziologice la plante. Temă: Dezvoltaţi. Molea I. 1992 şi 1993 – Fiziologia plantelor.  La plantele libere. I. Ed.. Mihaela Niţă. Acatrinei G. Bicureşti.Bucureşti.. Ed.1993 – Métabolism des végétaux.• Fototactism care reprezintă mişcarea de deplasare a microroganismelor mobile spre locurile cu o luminozitate optimă pentru efectuarea fotosintezei... Ed. 1983 – Biologia moleculară a celulei vegetale. care conţine carotină şi care se pare că ar avea rol în perceperea lumnii..şi Sălăgeanu N. 1983 – Fiziologia plantelor . Raianu O.nutrimente) le este mai convenabilă.  Deşi rolul unora dintre mişcări nu este cunoscut. Baia V. Ed.Fiziologia plantelor. Trifu M. 1981 – Biochimie vegetală. Toma C. tactismele permit deplasarea lor spre zonele în care valoarea unor factori ai mediului (lumină. • Termotactism vizibil la mixomicete. Péterfi Şt. Ed. vol. Lumina – Chişinău. Didactică şi Pedagogică Bucureşti. dacă se aşează. completându-vă cunoştinţele cu datele culese din bibliografia recomandată şi din lectura celorlalte capitole din prezentul curs. Ed.Fiziologia plantelor. Aşa de exemplu. Tarhon P. Procese fiziologice din plantele de cultură. Universitatea „Alexandu Ioan Cuza” din Iaşi.. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ • • • • • • • • • • • • • • • Aspazia Andronache. rolul biologic al mişcărilor în viaţa pălantelor.. Junimea Iaşi. Boldor O.. II. Ceres Bucureşti. vol. Burzo I. 1984 – Ecofiziologia plantelor. Liliana Bădulescu. ROLUL MIŞCĂRILOR ÎN VIAŢA PLANTELOR Mişcările caracteristice diferitelor plante au rolul de a le permite explorarea şi exploatarea eficientă a factorilor mediului extern. Medicală Bucureşti. temperatură... iar altele (nastiile staminelor) favorizează procesul de polenizare. Suciu T. Gr. Physiologie et biochimie. o pată oculară sau stigmă. Didactică şi Pedagogică – Bucureşti. Liliana Mărgineanu... 2009 – Cercetări morfologice şi histo-anatomice referitoare la unele plante semiparazite şi parazite din flora României – teză de doctorat. şi Pedagogică Bucureşti. I. Ed. se constată deplasarea plasmodiului spre apa caldă. Miruna Bibicu. Elena delian. Ed. Aurelia Dobrescu. 1979 şi 1982 – Fiziologia plantelor. Ceres. Milică C. Ed. Dorobanţu N.. Viorica Teşu.1999 – Fiziologia plantelor de cultură. pe o bucată de hârtie de filtru o porţiune de plamodiu şi se introduce un capăt în apă rece şi altul în apă caldă. vol.  La plantele superioare tropismele determină orientarea organelor lor într-o manieră care să le permită utilizarea mai bună a diferiţilor factori.. Raianu O. de exemplu.. 1972 . Rom Bucureşti.Universităţii"Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. Boldor O. II. Elena Haţieganu.. Neamţu G. I şi vol. I şi vol.

• • • • Toma C. Ed. Ed. Toma C. 2002 – Strategii evolutive în regnul vegetal. 2000 – Simbioza în lumeavie. 1982 – Fiziologie vegetală. Universităţii „Alexandru Iaon Cuza” din Iaşi. Voica C. Ed. Azimuth Iaşi. 63 . 2005 – Fiziologie vegetală Vol.. vol. Maria-Magdalena Zamfirache.1. Maria-Magdalena Zamfirache. Universităţii „Alexandru Iaon Cuza” din Iaşi. Ed. Universităţii Bucureşti. I.. .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->