GEOGRAFIA MEDIULUI

Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Partea I Mediul înconjurător şi geografia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
1 Evoluţia noţiunii şi a terminologiei de specialitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
2. Ştiinţa şi mediul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
3. Geografia şi mediul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
3.1. Obiectul de studiu al geografiei mediului. Poziţia în cadrul geografiei . . . . . . .
3.2. Relaţii cu alte ştiinţe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Partea a II-a Geosistemul.................................................................................
1. Noţiuni generale de sistemică. Analiza geosistemului : posibilităţi şi limite............
2. Structura geosistemului ........................................................................
2.1. Sistemul abiotic.............................................................................
2.2. Sistemul biotic..............................................................................
2.3. Sistemul social-economic.................................................................
2.3.1.Condiţia umană în geosistem.........................................................
2.3.2.Necesitatea complexă - formă specifică a interacţiunii în sistemul social-
economic...............................................................................
2.3.3.Obiectiv şi subiectiv necesar în sistem. Rezultate utile, efecte
nedorite........

3. Mişcarea în geosistem...........................................................................
3.1. Caracterul specific al mişcării în geosistem. Transferul şi modificările de
substanţă, energie şi informaţie......................................................
3.2. Libertatea mişcării în geosistem.........................................................
3.3. Continuitate, prag, discontinuitate.......................................................
3.4. Dezechilibru funcţional, echilibru dinamic..........................................
3.5. Risc, hazard, dezechilibru disfuncţional, degradare...................................
3.6. Funcţionalitate. Autoreglare..............................................................
 4. Niveluri de organizare ale geosistemului. Entităţi spaţiale rezultate din ierarhizări
funcţionale........................................................................................

5. Geosistemul şi timpul..........................................................................
5.1. Geosistemul şi timpul: absolut, relativ (succesiune, simultaneitate,
durată)........
5.2. Repere cronologice în evoluţia geosistemului..........................................

6. Calitatea geosistemului..........................................................................
6.1. Noţiunea de calitate în cazul structurilor sistemice. Calitatea
geosistemului.......
6.2. Fenomenele de criză în geosistem........................................................
6.3. Mecanisme şi forme spontane/dirijate de redresare....................................

Partea a III-a Controlul, protecţia şi conservarea geosistemului...........................................

1. Controlul geosistemului........................................................................
1.1. Noţiunea de control în cazul structurilor sistemice....................................
1.2. Monitoringul geosistemului..............................................................
1.2.1. Cuantificarea - necesitate şi posibilităţi ...........................................
1.2.2. Monitoringul...........................................................................
1.3. Banca de date geosistemice şi S.I.G....................................................
1.4. Modelizarea actuală a geosistemului.....................................
1.5. Vizualizarea ca mijloc de control al geosistemului...................................
1.5.1. De la "minuta" de gestiune la hărţile analitice....................................
1.5.2. Hărţi de sinteză parţială. Buletine cartografice ale geosistemului..............
1.5.3. Atlasul geosistemului - variante generale şi regionale actuale

2. Protecţia şi conservarea geosistemului.....................................................

 2.1. Concepte, motivaţii, factori implicaţi în protecţie şi conservare..........
2.2. Organizarea protecţiei şi conservării .............................................
2.2.1.Politici de protecţie şi conservare.............................................
2.2.1.1. Tactici sectoriale şi strategii de protecţie
2.2.1.2. Economia protecţiei şi conservării
2.2.1.3. Legislaţia şi instituţionalizarea protecţiei şi conservării
2.2.1.4. Educaţia, informaţia şi formaţia profesională în domeniul protecţiei şi
conservării geosistemului

Concluzii

Bibliografie
INTRODUCERE

Evoluţia cunoaşterii umane, de la formele empirice iniţiale (realizate prin experienţă

directă, frecvent îndelungată şi adesea dureroasă) până la investigaţia contemporană a spaţiului
extraterestru şi a codului genetic, exprimă aspiraţia permanentă de control al condiţiilor de
existenţă. Chiar dacă, în timp, cercetarea ştiinţifică fundamentală s-a desprins de această motivaţie
pragmatică, aplicaţiile sale au exprimat - sub o formă sau alta - permanenţa , în plan secund, a
dorinţei de cunoaştere cât mai avansată a condiţiilor de viaţă, naturale şi social-economice, în
scopul utilizării/organizării lor cât mai profitabile. In acest context trebuie înţeles şi interesul actual
generalizat pentru ceea ce, atât în ştiinţă cât şi în alte domenii, poartă denumirea de mediu
înconjurător sau mediu.
Practic, tot ceea ce influenţează viaţa social-economică, prosperitatea materială, progresul
spiritual, ca şi - în ultimele decenii - efectele activităţilor economice asupra naturii intră din ce în
ce mai mult în preocupările ştiinţei şi tehnicii, organismelor internaţionale şi regionale,
guvernelor şi organizaţiilor non-guvernamentale naţionale, publicului larg. Exprimând acest
interes generalizat faţă de o realitate atât de complexă, fiecare tip de răspuns aduce cu sine o
viziune proprie, modalităţi specifice de investigaţie şi chiar o terminologie specializată.
In accepţiunea cea mai răspândită, totalitatea şi unitatea dialectică a unor elemente
naturale (scoarţa terestră, aerul, apa, relieful, solul1) care evoluează asigurându-şi o stare de
echilibru dinamic şi susţinând viaţa vegetală şi animală, împreună cu care constituie cadrul
natural al existenţei umane, reprezintă mediul natural. Aflat într-o continuă evoluţie, structura şi
caracteristicile sale dinamice s-au modificat mult, el devenind mereu mai complex, mai variat.
Chiar în intervalul scurt (raportat la formarea şi evoluţia Pământului ca planetă) dintre apariţia
strămoşilor omului şi epoca actuală, mediul natural a evoluat mult, independent de existenţa şi
voinţa speciei umane (au avut loc fenomene tectonice ample, pe seama mobilităţii plăcilor
litosferice, care au impulsionat orogeneza, s-a modificat corespunzător conturul uscatului şi al
mărilor, s-au instalat şi s-au retras succesiv mai multe glaciaţii continentale şi montane, au alternat
climate calde şi reci, umede şi uscate, care au determinat alternanţe de floră, faună şi soluri).
 Evoluţia societăţii umane s-a desfăşurat, însă, într-un ritm incomparabil mai rapid. Trecând
peste perioada îndelungată în care existenţa omului a fost determinată doar de legi biologice şi în
care munca nu era un act de producţie organizat social, procesul menţionat a demonstrat o
accelerare progresivă. Astfel, dacă în ultimele milenii mediul natural n-a suferit decât modificări
spontane minime, în istoria societăţii umane s-au succedat nu mai puţin de patru mari orânduiri
sociale.
Această diferenţiere dinamică importantă a permis o preluare mereu mai complexă şi mai
eficientă a condiţiilor naturale, astfel încât, dacă Homo sapiens s. şi strămoşii săi apropiaţi erau
numai nişte membri - printre mulţi alţii - ai lumii vii, care nu-şi puteau modifica ambianţa mai mult
decât alte fiinţe, iar culegătorii şi vânătorii erau direct interesaţi de păstrarea echilibrului florei şi
faunei naturale, adaptându-se eventualelor schimbări spontane ale acestora, odată cu descoperirea
uneltelor omul a căpătat posibilitatea de a modifica şi chiar de a controla treptat mediul natural,
pentru a-l adapta necesităţilor sale. În acest proces a fost hotărâtoare capacitatea speciei umane de
transmite experienţa dobândită congenerilor şi mai ales urmaşilor, acumulându-se astfel un capital
de experienţă din ce în ce mai mare. Aproape independent de moştenirea genetică, dezvoltarea
societăţii umane este marcată de experienţa transmisă.
Pe măsura dezvoltării agriculturii, procesele fizice şi viaţa naturală a unor teritorii întinse
s-au modificat fundamental, iar aria de răspândire şi chiar codul genetic a numeroase specii
vegetale şi animale au suportat transformări importante. Revoluţia industrială din sec. al XIX-lea şi
revoluţia tehnico-ştiinţifică din secolul trecut au asigurat societăţii mijloace de acţiune mereu mai
puternice şi mai perfecţionate. A avut loc popularea intensă a unor regiuni slab locuite anterior
(vestul Statelor Unite ale Americii, preria canadiană, Australia, Noua Zeelandă, zona golfului
Persic), au fost puse în valoare noi surse de energie, s-au iniţiat lucrări din ce în ce mai variate şi
mai ample de transformare a mediului natural.. Omul a despădurit şi desţelenit, a învăţat să schimbe
cursul râurilor, să niveleze neregularităţile morfologice ale unor arii în care a creat aşezări şi
drumuri, să obţină terenuri ferme pe seama mării, să iniţieze şi să extindă irigaţii în zone aride. S-a
ajuns în final la formarea şi dezvoltarea civilizaţiei noastre specifice, industrial-tehnice, capabile să
determine schimbări variate şi profunde, pe termen lung sau definitive, ale unor spaţii vaste.
Astfel, ţinând seama de prezenţa cvasigeneralizată a omului pe Glob, în perioada actuală
nu mai există practic un mediu natural, nemodificat. Societatea umană a eliminat/a creat şi a
introdus în ansamblul natural iniţial (adesea în mod grăbit şi forţat) elemente şi relaţii noi, rezultate
din existenţa şi activităţile sale social-economice.
Pentru ansamblul elementelor naturale şi al celor create prin diverse acţiuni umane care, în
permanentă interacţiune, influenţează puternic sau determină condiţiile existenţei tuturor formelor
de viaţă şi ale dezvoltării societăţii, în a doua parte a secolului trecut s-a adoptat denumirea de
mediu înconjurător. În mod evident, acest tip de mediu nu există şi nu funcţionează ca o simplă
sumă de termeni diferiţi, ci este un întreg, a cărui diversitate structurală şi dinamică rezultă din
combinarea, în variante extrem de bogate şi complexe, a tuturor caracteristicilor entităţilor din care
provine. Principala sa însuşire, calitativ diferită faţă de acestea, este apariţia în cadrul său a unor
componente şi legături noi, datorită cărora baza de elemente naturale s-a diferenţiat din ce în ce
mai mult faţă de cea iniţială (uneori aceasta abia mai poate fi recunoscută sau ceea ce există a
rezultat din reconstituiri), populaţia a crescut continuu, iar societatea umană şi-a extins mereu
posibilităţile de acţiune. Desigur, scopurile imediate ale acţiunilor umane au avut întotdeauna o
acoperire utilitară, dar unele consecinţe ale intervenţiei în circuite naturale, ca şi ale manageriatului
defectuos al unor mecanisme social-economice au fost catastrofale. Spre exemplu, despădurirea
abuzivă a scos din circuitul economic suprafeţe întinse de teren în bazinul Mediteranei, în America
de Nord, în Brazilia etc. periclitând şi transferul termic care stă la baza dinamicii generale a
atmosferei. Chiar în epoca actuală, când studii detaliate asigură o documentaţie amplă pentru
proiectele unor lucrări tehnice, neglijarea sau subaprecierea anumitor caracteristici, spontane sau
dobândite, ale cadrului natural, mai mult sau mai puţin antropizat, pot să se soldeze cu degradări
puternice şi pagube materiale considerabile (ruperea barajelor, colmatarea rapidă a lacurilor de
acumulare, pierderea unui mare volum de muncă şi materiale investite în irigaţii, căi de
comunicaţie etc., infestarea unor culturi şi asociaţii vegetale spontane cu dăunători, reducerea
biodiversităţii şi a productivităţii biologice ş.a.m.d.).
Cu toate acestea, progresul tehnic are un ritm rapid, societatea evoluează - în special în
planul cercetării ştiinţifice fundamentale şi al producţiei materiale - omul modern produce mereu şi
randamentul muncii sale este în continuă creştere, aşa după cum - proporţional - creşte şi cererea
pe care el însuşi, producătorul, o ridică faţă de bunuri, în general. Aparent, este în cauză un sistem
care se autodezvoltă, în care nimic nu se opune unei creşteri continui. Totuşi, nici elementele
constitutive şi nici resursele sale funcţionale nu sunt infinite şi nici eterne. Spre exemplu, zestrea
naturală a Pământului include resurse variate, nu numai sub aspect calitativ, ci şi cantitativ, iar
dintre acestea unele sunt regenerabile, altele neregenerabile, deci limitate. Mai clar decât oricând,
omul a devenit conştient de această realitate în momentul în care explorarea spaţială i-a permis să
realizeze dimensiunile şi posibilităţile finite ale Pământului ca planetă şi ca spaţiu de acţiune. A
atinge aceste limite sau a le depăşi pe unele dintre ele, în condiţiile structurii actuale a producţiei şi
ale actualului raport între rezerve şi consum, ar echivala cu epuizarea a unor materii prime, forme
de energie etc., urmând ca în viitor activitatea economică să se desfăşoare în lipsa totală a lor. In
acelaşi timp, a neglija sau a minimaliza aceste limite înseamnă şi posibilitatea dezechilibrării unor
procese naturale sau acţiuni umane, extrem de importante prin consecinţele lor pentru întregul
ansamblu natural şi social-economic: depăşirea capacităţii de autoepurare a apelor prin
supraîncărcarea lor cu reziduuri, forţarea sau compromiterea fertilităţii naturale a solurilor prin
agrotehnică neraţională, degradarea premiselor dialogului social prin defazarea unor secvenţe
dinamice social-economice etc. Aceste periclitări sunt de fapt provocări, cu atât mai nocive, cu cât
consecinţele lor negative se răsfrâng într-o mare măsură asupra vieţii şi activităţii generaţiilor
următoare, deoarece multe asemenea consecinţe sunt ireversibile sau numai foarte greu corectabile.
Se acumulează astfel elementele de fond ale unor situaţii de criză, noi atât prin structura cât
şi prin dimensiunile lor. In decursul istoriei societăţii, în unele momente şi în anumite locuri,
posibilităţile naturale şi mecanismele social-economice au mai fost suprasolicitate (cel puţin pentru
perioade scurte şi în detrimentul câtorva generaţii). Fenomenul a generat, desigur, consecinţe şi
reacţii specifice : crize alimentare, migraţii (uneori cu caracter agresiv) în ţinuturi mai puţin atinse
de criză sau intacte, insubordonări socio-profesionale ş.a.. Nou este faptul că acum mediul îşi arată
limitele nu numai în locuri izolate; Pământul întreg funcţionează ca o unitate complexă şi este
frecvent suprasolicitat, pe multiple planuri. De asemenea, este nou şi faptul că societatea a devenit
conştientă de această situaţie într-un timp relativ scurt, că îşi asumă responsabilitatea producerii ei
şi că se angajează, din ce în ce mai ferm, în soluţionarea unor probleme dificile.
În perioada contemporană, problematica mediului este legată strâns de creşterea
demografică şi de evoluţia urbanizării, de nivelul şi de structura consumului (în special ale celui
energetic) şi de nivelul evoluţiei tehnice, cu toate extremele lor valorice şi disparităţile teritoriale.
Problemele cele mai grave s-au conturat în decursul ultimelor decenii ale secolului trecut.
Inainte de orice ele rezultă din nivelul ridicat de utilizare a energiei şi a materiilor prime, precum şi
din necesitatea evacuării deşeurilor, provenite dintr-o producţie şi un consum mereu mai mari.
Orice formă de utilizare a energiei antrenează modificări ale cadrului natural al vieţii, unele profund
negative, în oricare dintre stadiile specifice, de la extracţie (sau amenajare hidroenergetică), trecând
prin transformare, transport şi conversiune, până la evacuarea reziduurilor şi a surplusului de
căldură.
Acţiunile umane pot avea însă asupra mediului şi aspecte globale, care s-ar putea
concretiza în modificări climatice generale. Considerată foarte puţin probabilă cu câteva decenii în
urmă, eventualitatea unor fenomene spectaculare (topirea calotelor glaciare în consecinţa unei
încălziri puternice, provocate, a climei, modificarea masivă a echilibrului climato-hidric şi apoi o
răcire drastică) este din ce în ce mai frecvent apreciată ca posibilă. Schimbări climatice de
anvergură mai mică şi consecinţe directe ale lor s-au constat însă mai demult : expansiunea
latitudinală şi altitudinală a unor temperaturi mai mari decât până acum şi a aridităţii, urmată de
efecte dezastruoase asupra agriculturii multor ţări, de reculul limitei sudice a îngheţului peren, cu
modificarea regimului şi bilanţului hidrologic al unor râuri utilizate în transportul fluvial, de
retragerea limitei inferioare a gheţarilor montani, cu înălţarea limitelor etajelor vegetale şi
restrângerea arealului celor de altitudine, de retragerea semnificativă spre latitudinile mari a
banchizelor şi creşterea nivelului apelor oceanice etc. Impactul cel mai puternic asupra climei este
aşteptat însă din partea emisiilor masive de gaze cu efect de seră (unele dintre ele având efecte
negative şi asupra stratului de ozon), în condiţiile unei atitudini încă insuficient de ferme şi de
solidare la nivel internaţional. Adăugându-se acestui efect, emisii importante de căldură din surse
industriale cu repartiţie neuniformă pot contribui nu numai la încălzirea puternică menţionată, ci şi
la creşterea turbulenţei atmosferice, antrenând în final o modificare substanţială a circulaţiei
generale a aerului.
Imaginea situaţiei actuale a mediului este, sub multe aspecte şi în multe locuri, uneori
chiar la nivel global, îngrijorătoare. Se poate aprecia însă că stadiul cunoaşterii tehnice a acestei
situaţii, posibilităţile materiale globale şi, mai ales, generalizarea convingerii că protecţia şi
prevenirea degradării mediului sunt de importanţă vitală, vor reuşi să stopeze dezvoltarea
fenomenelor celor mai grave şi vor impune investiţii masive pentru combaterea degradărilor
produse. De asemenea, este de aşteptat ca măsurile necesare să fie solidare şi aplicabile într-un
viitor cât mai apropiat, chiar dacă ele vor presupune restructurări şi redistribuiri ale unor
coordonate importante ale existenţei noastre actuale. Oricât de greu va fi să se depăşească
disparităţile de nivel tehnic, de informaţie, de produs intern brut pe locuitor, oricâte piedici ar ridica
sechelele sau formele actuale ale unor stări conflictuale, consensul asupra unui bun comun, de
importanţă vitală pentru întreaga omenire, va trebui să primeze. In absenţa acestui consens, toate
reţinerile, amânările, adversităţile, indiferenţa ş.a. vor fi periculoase, pentru că această absenţă
poate echivala cu distrugerea ireversibilă a condiţiilor de viaţă şi a vieţii înseşi.

Partea I MEDIUL INCONJURĂTOR ŞI GEOGRAFIA

1. Evoluţia noţiunii şi a terminologiei de specialitate

Cu sensul de spaţiu închis/incintă (environnement) noţiunea este cunoscută în spaţiul

francofon încă din perioada medievală. În spaţiul german ea avea un sens mai complex, referindu-
se la un teritoriu de dimensiuni mijlocii care constituie cadrul (natural) de viaţă al unei comunităţi
umane (Landschaft). Constatarea caracterului complex al unor asemenea teritorii, care includeau
atât elemente naturale (Naturlandschaft), cât şi elemente create de om (Kulturlandschaft) a
îmbogăţit, desigur, sensul noţiunii. De asemenea, acumulările generale în cunoaştere (fizică,
chimie, geologie, biologie şi, mai ales, în geografie), stimulate şi confirmate de informaţia mereu
mai bogată rezultată din extinderea ecumenei, ca şi viziunea holistă asupra lumii au introdus
treptat şi un sens funcţional al noţiunii. Astfel, în sec. XVIII, în acelaşi spaţiu german,
Landschaftul este înţeles ca un sistem local de factori din toate regnurile, integraţi în diferite
ranguri. Cultura enciclopedică specifică demersului ştiinţific în acest secol al luminilor, asociată cu
atenţia deosebită acordată nu numai aspectelor materiale, concrete ale teritoriilor respective, ci şi
laturii lor estetice, adaugă noţiunii un sens nou şi promovează termenul de peisaj . Cu o sferă din
ce în ce mai largă de utilizare, acesta va continua să rămână ataşat noţiunii de mediu înconjurător,
asigurându-i însă o explicaţie, deşi mai bogată, mereu mai generală, mai imprecisă. Progresele
ştiinţifice ale sec. XX, generalizarea spaţială a prezenţei umane şi problemele funcţionării
ansamblului om-natură au stimulat dezvoltarea unor ştiinţe ale mediului înconjurător. Landşaftul
devine obiect de studiu al Landschaftskunde; orientarea acesteia preponderent către integrarea
landşaftică a vegetaţiei generează geoecologia, iar în spaţiul anglo-saxon natural and cultural
landscape (landşaftul natural şi cultural) a constituit câteva decenii obiectul preocupărilor
ştiinţifice ale Şcolii de la Berkeley, interesată de structura, funcţionarea, poziţia ansamblului studiat
în reţeaua de sisteme, de dezvoltarea, schimbarea şi perfecţionarea sa. Interesul pentru peisajele
naturale umanizate a stimulat realizarea unor monografii regionale în spaţiul francofon şi a pus
bazele unei ştiinţe a funcţionării acestor teritorii complexe, geosinergetica generală, în Germania.
In spaţiul slav, studii poloneze de ecologie landşaftică (cu aceeaşi orientare preponderentă către
integrarea vegetaţiei în peisaj), ca şi o serie de studii ruseşti şi apoi sovietice asupra unor complexe
naturale teritoriale au prefigurat o şcoală ştiinţifică a geosistemelor (cu sensul de unităţi structurale
şi funcţionale naturale).
In perioada contemporană, interesul generalizat pentru condiţiile naturale şi social-
economice ale existenţei umane, ca şi pentru problemele dificile ale asigurării acestor condiţii unei
populaţii mereu mai numeroase, ale gestionării unui act economic mereu mai complicat, cu
multiple disparităţi şi cu o dinamică frecvent aleatorie, ale neutralizării unei cantităţi crescânde de
produse nedorite, ale protecţiei naturii ş.a. are tendinţa să cuprindă cât mai mult din sensul complex
al noţiunii. Tendinţa aceasta este însă frecvent afectată de subiectivismul unor reacţii (fireşti) de
grijă, nelinişte, chiar panică în conjuncturi negative extreme, naturale sau provocate. Reacţiile
respective reduc însă foarte mult sfera percepţiei şi astfel, la un nivel foarte larg, de informare în
general redusă, mediul înconjurător este asimilat, în cel mai bun caz, câtorva elemente naturale
afectate de poluare/degradare, când nu este confundat cu poluarea însăşi. La un nivel mai avizat, se
au în vedere, ca elemente ale mediului, şi transformările naturii sub influenţa societăţii umane ca
şi, eventual, forme sau măsuri de protecţie a naturii sau de combatere a degradării. In mod frecvent,
mass media se află la limita acestor niveluri de informare, uneori contribuind substanţial la
informare/educare şi mai ales la semnalarea situaţiilor de criză, alteori dezinformând, datorită
ignorării fondului problemelor. La nivelul cel mai avizat (al cercetării ştiinţifice, al învăţământului
specializat şi al profesioniştilor de mediu), percepţia acestei realităţi complexe este, desigur, mult
mai bogată, dar specializările (uneori destul de înguste) induc destule controverse teoretice,
prelungite frecvent şi asupra deciziilor financiare, executive etc.
In ultimii ani, cu un impact din ce în ce mai mare asupra vocabularului internaţional,
mediul revine foarte frecvent. Cu sensul de ansamblu de elemente naturale şi artificiale care
înconjoară o persoană sau o comunitate umană, un animal, o plantă sau o specie, termenul
environnement circulă în spaţiul francofon (iar prin calc/adaptare şi în afara lui), după cum
environment denumeşte aceeaşi realitate în spaţiul anglo-saxon. Mai detaliat (dar mai perifrastic),
în spaţiul german se utilizează fie sintagma die Umwelt des Menschen (mediul înconjurător al
omului), fie termenul die Umwelt.. Dintre limbile slave, unele (ceha, poloneza) au adoptat termeni
unici pentru acelaşi sens complex (prostred, œrodowisko), altele (rusa, bulgara) exprimă acest sens
prin sintagme (okružaiušèaia sreda, sreda okolna). În română, absenţa în vocabularul curent a unui
termen unic care să poată exprima conţinutul complex al noţiunii, inadvertenţa termenului mediu
(datorită polisemantismului său) şi forma consacrată de transfer al terminologiei sovietice au
determinat adoptarea, în deceniul opt al secolului trecut, prin traducere ad litteram din rusă, a
sintagmei mediu înconjurător. Deşi tautologică, aceasta a devenit durabilă prin uz şi numai
abrevierea impusă de circulaţie a redus-o la un singur termen, mediu, fără să elimine însă
inadvertenţa semantică menţionată. Sub această formă se utilizează nu numai în vorbirea curentă, ci
şi în texte de specialitate, documente administrative, juridice ş.a..m.d.

2. Ştiinţa şi mediul

Cunoaşterea ştiinţifică a mediului implică probabil una dintre cele mai paradoxale situaţii
din istoria cunoaşterii umane. Pe lângă motivaţia fundamentală, firească, cea aplicativă (prezentă şi
alteori, în diferite domenii) este în cazul mediului acută, are anvergură globală, nu este temporară,
nu are alternativă. Acestei necesităţi absolute, ştiinţa contemporană îi răspunde însă de regulă
numai parţial, analitic (sectorial). Deşi nivelul analizei este uneori excepţional (în fizică, genetică
ş.a.), deşi o ierarhizare valorică a ştiinţelor ar fi aberantă, realitatea este că, oricât de avansată, nici
una dintre formele de cunoaştere analitică a mediului nu explică structura şi funcţionalitatea unui
ansamblu atât de complex, posibilităţile oricăreia limitându-se la sfera propriului obiect de studiu.
Cum acesta constituie numai o faţetă a realităţii complicate pe care o reprezintă mediul, ramura de
ştiinţă respectivă va completa întotdeauna în mod absolut necesar şi util informaţia analitică, dar nu
va clarifica niciodată problematica ansamblului, însuşirile şi specificul său funcţional (diferite de
cele ale părţilor componente), geneza fenomenelor sale de criză, posibilităţile şi formele de
redresare etc. Pe lângă această disparitate profundă între necesitate şi posibilităţi,
rezolvabilă numai prin conlucrare, ştiinţa analitică abordează un eventual dialog şi de pe o poziţie
de frustrare (exprimată uneori polemic şi prin implicări abuziv analitice în decizii practice), ştiindu-
se strict necesară, dar fără să poată avea ultimul - şi unicul - cuvânt. Situaţia aceasta nu este nouă.
Acumularea cantitativă impresionantă de informaţie a început să îndepărteze, încă din sec. XIX,
ştiinţa analitică de spiritul enciclopedist şi ideologic de sinteză al clasicilor. Multidisciplinaritatea,
transdisciplinaritatea şi interdisciplinaritatea ultimelor decenii ale secolului XX sunt însă trepte
încurajatoare spre o abordare mai adecvată, conceptual şi metodologic, a realităţii contemporane,
presantă, uneori dură. În acelaşi timp însă, intervalul disponibil pentru construirea unei ştiinţe de
sinteză, pentru verificarea obiectivităţii şi productivităţii metodelor ei, a pertinenţei prognozelor ş.a.
nu mai are dimensiunile seculare din etapele precedente. Ritmurile accelerate ale progreselor
tehnologice s-au transmis şi evoluţiei consecinţelor nedorite ale acestora, imixtiunea antropică în
procese şi fenomene naturale modifică ritmurile lor specifice, iar coexistenţa structurilor eterogene
produce defazări, care induc frecvent tot grabă. Astfel, ştiinţa şi tehnologiile contemporane au o
misiune nu numai dificilă, ci pe care trebuie să o rezolve şi cât mai repede.
In specificul lor, mai apropiat de necesităţile abordării integrate a unor structuri complexe,
au stat şansele deosebite ale unor ştiinţe care, deşi relativ recente, controlează de câteva decenii
formele cele mai răspândite de cercetare a problemelor mediului. Acestea sunt sistemica
(întemeiată pe teoria generală a sistemelor) şi ecologia.
Prima constituie un gen de "cheie" structurală şi funcţională a oricărei structuri interactive,
sistemice. Valorificând toate acumulările viziunii globale asupra lumii, începând cu cele antice,
greco-latine, chineze ş.a. şi continuând cu cele rezultate din disputa, prelungită până târziu, între
poziţiile aristotelian-carteziene (analitice) şi cele pitagoreic-holiste (de sinteză), până la cibernetica
celei de a doua jumătăţi a secolului XX, sistemica se apropie cel mai mult şi mai obiectiv de
necesitatea cunoaşterii ştiinţifice, rapide, a mediului. Formaţia ştiinţifică complexă a fondatorilor
ei, în acelaşi timp ingineri electronişti-matematicieni-neurologi, sau neuropsihiatri-matematicieni-
ingineri de telecomunicaţii, a constituit baza unor constatări de maximă importanţă ştiinţifică
asupra similitudinii funcţionării creierului uman şi a unor sisteme-maşini , ca efect al unui "tipar"
dinamic similar : interacţiunea elementelor constitutive şi emergenţa unor însuşiri noi, datorite
coexistenţei interactive Studiile acestora (von Bertalanffy, l940,l957; Odobleja, l938 şi Wiener,
l948; v. Neumann şi Morgenstern, 1947, Shannon, 1949, Mc Culloch) au pregătit comunicarea
largă şi fructuoasă a cercetării fundamentale a sistemelor cu unul dintre cele mai mobile domenii de
aplicaţie, dinamica industrială. Integrarea aceasta a fost realizată de Forrester, inginer electronist pe
a cărui "dinamică generală sistemelor" s-a bazat şi primul raport al Clubului de la Roma (l972),
referitor la limitele creşterii. Atunci a început şi conştientizarea marelui public în problematica
mediului, ca şi adoptarea unei atitudini global organizate în acest sens (conferinţe mondiale asupra
mediului, programe de mediu ale Naţiunilor Unite ş.a.).
A doua ştiinţă avantajată în studiul mediului, datorită specificului său, este ecologia.
Apărută în Germania, în deceniul şapte al sec. al XIX-lea, ca expresie a dezvoltării biogeografiei, se
preocupă de structurile vii, în schimburile lor complexe cu arealul (abiotic) în care trăiesc,
declarând ca obiect de studiu ecosistemul. Orientată exclusiv biocentric în cursul evoluţiei sale ca
ştiinţă, încearcă de circa două decenii extinderea sferei ecosistemelor, prin includerea unei
problematici bio-umane. Pe această cale constată relaţiile interactive ale omului cu celelalte forme
de viaţă, insistând asupra lanţurilor trofice şi impactului antropic cantitativ/calitativ negativ asupra
ecosistemelor. Preocupându-se de problemele naturii, frecvent agresată sau parţial distrusă prin
activităţi umane neraţionale, abordează astfel şi degradarea condiţiilor biologice ale existenţei
umane, fapt care o situează adesea atât în centrul atenţiei publicului larg, cât şi în avangarda unor
acţiuni de protecţie. Intenţia explicită de a se substitui unei ştiinţe totale a mediului, sub formă de
"ecologie umană", este amendată însă drastic de limitele (biologice) ale obiectului său de studiu.
Diversitatea structurală şi funcţională a sistemului terestru nu permite nici abordări selective şi nici
generalizări forţate. Ecologia nu este decât o aplicaţie sectorială a sistemicii. În această calitate, este
foarte utilă prin tratarea sistemică a obiectului său, ca şi prin deschiderea recentă către sociologie,
cercetarea ştiinţifică de interfaţă fiind în general necesară cunoaşterii mediului. Identificarea unor
căi de lucru pe baze strict biocentrice, extrapolarea unor concluzii formulate pe aceleaşi baze,
"decretele" ecologice asupra organizării social-economice de perspectivă ş.a. sunt însă operaţii de
pertinenţă iluzorie. Chiar dacă în vorbirea curentă şi în textele unor documente politice,
administrative, juridice ş.a. se recurge frecvent la termenii ecologie, ecologic, precaritatea
(temporară) a unui vocabular adecvat mediului nu va transforma ecologia în panaceu ştiinţific.

3. Geografia şi mediul
 Situată prin natura obiectului său la interferenţa ştiinţelor naturii cu cele sociale,
geografia a evoluat, încă de la început, în sensul cunoaşterii simultane a unor elemente foarte
variate, a legăturilor reciproce ale acestora, a diferenţelor spaţiale ale unor combinaţii structurale şi
funcţionale diverse. Deşi orientându-se iniţial, conform percepţiei şi motivaţiilor specific umane,
spre informaţia cu privire la Pământ/loc în calitatea acestora de suport al vieţii şi activităţilor social-
economice, geografia a avut totdeauna o deschidere teoretică şi metodologic-aplicativă clară pentru
interpretarea şi valorificarea integrată a informaţiei respective.
Demersul geografic al anticilor a urmărit informaţia analitică detaliată în scopul, precis formulat, al
descifrării reciprocităţii, ca relaţie de bază a Universului cunoscut. Strabo (58 a.C. - 24-25 d.C.)
considera că geografia trebuie să se preocupe de studiul scoarţei pământului, al plantelor, al
animalelor, "al tuturor producţiunilor folositoare sau nefolositoare, de pe uscat şi din mări. .pentru
a-i îndruma pe cetăţeni spre înţelegerea vieţii politiceşti, arătându-le legătura dintre oameni şi locuri
". Subliniind că grandoarea naturii nu poate fi cuprinsă prin "contemplarea detaliului părţilor", ci "a
totalităţii ei", Plinius cel Bătrân (23 - 79) demonstra caracterul rezultant al acesteia, ireductibil la
suma componentelor. La începutul perioadei moderne, "Geographia generalis" a lui B.Varenius
(l610-1680)aducea în lumea ştiinţifică dovada viziunii ample a geografiei asupra Pământului,
integrând informaţii astronomice, fizice, geologice, geomorfologice, botanice, antropologice,
sociale ş.a. distribuţiei spaţiale diferite a fenomenelor naturale şi umane.
Mai târziu, K.Ritter se situează pe aceeaşi poziţie holistă, preocupându-se de cunoaşterea
raporturilor dintre aceste categorii de fenomene. Ulterior, viziunea unui Univers structurat ca
ansamblu sistemic de relaţii reciproce, promovată de către Alexander von Humboldt a impus
orientarea cercetării ştiinţifice către condiţiile în care se desfăşoară procesele reale ale "marii
Fiinţe, unitare şi complicate pe care o numim natură şi lume". Studiile acestui mare şi ultim savant
enciclopedist (geograf, biogeograf, fizician, chimist, matematician, cartograf, lingvist şi literat,
filozof) aşează geografia în avangarda cunoaşterii, sub forma extrem de convingătoare a unor
studii complexe, asupra unor regiuni întinse, de pe continente diferite, sesizând complicate relaţii
de determinare în cadrul structurilor naturale şi al celor umane, capacitatea structurilor naturale de a
influenţa viaţa şi activităţile umane, ca şi efectele prezenţei omului asupra peisajelor naturale. Cu
geografia fizică germană a landşaftelor (S.Passarge şi apoi, prin geoecologie, C.Troll), a dinamicii
lor (Schmidthüsen), cu promovarea obiectivului geografiei de a studia suprafaţa Pământului şi
fenomenele care se află în legătură cauzală cu aceasta (F. von Richthoffen) sau "fiziologia
organismului terestru" (E. Reclus), cu orientarea antropogeografiei către cunoaşterea
condiţionărilor naturale ale existenţei umane (F. Ratzel) şi convingerea că fenomenele umane sunt
în legătură cu un anumit ansamblu terestru, fără ca acesta să le determine în mod absolut, ci având
posibilitatea nu doar să se adapteze mediului fizic, ci şi să-l modifice (P. Vidal de la Blache),
demersul geografic îşi continuă, ferm şi argumentat, evoluţia în ştiinţa cunoaşterii complexe,
sistemice, a lumii.
La sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, prin opera şi şcoala ştiinţifică a lui Simion
Mehedinţi, geografia modernă din România şi-a precizat obiectul de studiu, devenind ştiinţă a
Pământului, considerat în relaţia reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atât din punct de vedere
static (al distribuţiei în spaţiu), cât şi din punct de vedere dinamic (al transformării în timp), a
societăţii umane şi a relaţiilor reciproce om-natură . Unitatea dinamicii fizice şi social-economice a
Pământului a fost considerată reperul ştiinţific al integrării regionale a diverselor fenomene
geografice şi concept formativ esenţial al spiritului geografic. Orientarea analizei spre efectul
transformant multiplu al oricărei modificări de structură ori stare a unui înveliş geografic
(C.Brăttescu) şi asumarea obligaţiei de a cerceta elementele naturale ale Pământului, intacte sau
transformate, omul şi viaţa sa psiho-socială, chiar calităţile morale ale popoarelor, aşezările
omeneşti, activităţile umane cele mai variate, totul în permanente relaţii reciproce şi modificări în
spaţiu şi timp (G.Vâlsan) exprimau complet şi clar, încă din primele decenii ale sec. XX, esenţa
sistemicii contemporane. Convingerea că, sub această formă, mediul nu poate fi decât obiectul
nedisociat şi nedisociabil al geografiei (V.Mihăilescu) situează demersul geografic românesc
interbelic pe o poziţie integral adecvată pentru explicarea complexităţii sistemului Pământ, în
concordanţă cu realităţi interactive confirmate mereu mai pregnant, în ţară şi în diferite regiuni ale
lumii. In aceeaşi perioadă, în spaţiul anglo-saxon K.Sauer încerca să elimine reducţionismul fizico-
geografic (în cadrul Şcolii de la Berkeley), iar în spaţiul german se întrevedeau studiul unui
peisaj (unitar) economic Wirtschaftslandschaft (Lütgens) şi analiza morfologică a peisajului
cultural, aplicată în domeniul urban (Geisler). În geografia sovietică, lucrările lui Berg combinau
complexele naturale teritoriale ale lui Dokuceaev (bazate pe viziunea integratoare a lui Humboldt)
cu structura fizico-geografică a landşaftului. Acestea au prefigurat alte studii sovietice (V.Soceava,
A.Isacenko ş.a.), asupra peisajului ca structură bio-fizico-chimică. Incepând din a doua parte a
sec. XX a fost realizată o taxonomie sovietică minuţioasă a peisajului fizico-geografic, bazată pe
dinamica fenomenelor naturale şi pe integrarea unităţilor respective (geosisteme de diferite ordine)
în categorii dimensional-funcţionale de nivel local, regional, planetar. Sfera fizico-geografică
exclusivă a rămas caracteristică mult timp sistemicii geografice sovietice, demersul sectorial,
de separare obligatorie a geografiei fizice de cea economică, cu evitarea fenomenologiei umane
creând chiar un model, impus în perioada postbelică întregii geografii est-europene. Chiar şi în
geografia sovietică, însă, constatarea că dezvoltarea societăţii a determinat o interdependenţă
strânsă a economiei, populaţiei şi naturii a impus reconsiderarea ansamblului acestora şi a dinamicii
acestui ansamblu (Sauşkin şi Smirnov; Spektor). Sub restricţia menţionată, sinteza sistemică
promovată clar în geografia românească, încă de la începutul sec. XX, a continuat să fie proscrisă
mai multe decenii şi numai apariţia curentului orientat spre problematica mediului, adoptat şi de
către geografia sovietică, i-a permis revenirea la nivelul pe care-l dobândise deja. Stagnarea aceasta
impusă a fost însă extrem de păgubitoare deoarece, între timp, atât pe plan intern cât şi extern,
geografia ca ştiinţă a întregului planetar trecuse oarecum în umbră, iar ecologia, ignorând
acumulările din geografie, ocupase abuziv nişa astfel creată.
Deşi în geografia franceză preocupările asupra structurii sistemice a peisajului uman
(M.Sorre), asupra constituirii în timp a unor peisaje geografice complexe, printr-un acord rodat
îndelung între generaţii umane şi medii naturale (Ph. şi G.Pinchemel), asupra implicaţiilor
interactive ale reliefului (J.Tricart), asupra echivalenţei environnement - realitate geografică
complexă, spontană, produsă, percepută (A.Dauphiné), asupra peisajului ca geosistem, cu
funcţionalitatea sa specifică (G.Bertrand), asupra complexităţii excepţionale a geosistemului
(G.Taillefer), asupra dinamicii sale (R.Brunet) sunt susţinute, deşi în mod frecvent geografia
statelor europene se implică în documentarea amenajării spaţiului, ca şi în rezolvarea uor probleme
dificile ale calităţii relaţiilor om-natură, atenţia generală se concentrează astăzi tot asupra
abordărilor ecologice ale mediului, inerent incomplete, frecvent monocorde şi simplificatoare.
Probabil numai imposibilitatea universalizării soluţiilor ecologice în practică, şi refuzul societăţii
umane de a mai suporta costul unor experimente incomplet documentate vor reorienta interesele
social-economice spre posibilităţile complexe ale geografiei. Desigur, aceste interese vor cere
ştiinţei noastre o colaborare interdisciplinară cât mai largă şi mai productivă, iar dacă geografia va
putea asigura generalizarea unei atitudini sistemice faţă de Pământ, în integralitatea lui, atunci, aşa
după cum scria V.Mihăilescu în 1967, ea va putea redobândi atenţia de care s-a bucurat în epoca
marilor descoperiri.
 3.1. Obiectul de studiu al geografiei mediului. Poziţia în cadrul geografiei.

Orientată prin natura obiectului său asupra Pământului ca sistem unitar, geografia este de
drept o ştiinţă a mediului, în accepţiunea cea mai largă a acestui termen. Ţinând seama însă de
inadvertenţa termenului respectiv şi de caracterul impropriu al abordării exclusiviste a sistemului
planetar de pe poziţia antropocentrică pe care acest termen o presupune, rezultă că misiunea
geografiei contemporane constă în reluarea fermă a preocupărilor sale clasice, prin abordarea
obiectului propriu de studiu de pe poziţii sistemice. Păstrându-şi însă o structură marcat disociativă,
orientată către analiza sectorială a geosferelor (chiar dacă analiza geografică are caracter integrant)
şi realizând sinteze numai de tip fizico-geografic sau economico-geografic, geografia deceniilor
trecute a fost surprinsă de impactul problematicii mediului fără a se fi situat pe o poziţie explicit
sistemică, oscilând şi polemizând frecvent pe teme de spaţiu, peisaj, teritoriu ş.a. Este motivul
pentru care dreptul intrinsec de ştiinţă geosistemică nu i-a fost recunoscut încă şi ea însăşi a trebuit
să-şi dezvolte, la fel cu alte ştiinţe, o disciplină dedicată "mediului". Cât va dura această orientare
este greu de apreciat, dar în mod cert are meritul de a fi readus în geografie spiritul de sinteză, fără
de care această ştiinţă nu-şi acoperă menirea. In felul acesta, geografia mediului trebuie să se
orienteze către întregul sistem terestru, geosistemul, ca structură complexă, deschisă, cu
funcţionalitatea, variabilitatea sa spaţială, evoluţia şi problematica sa, acesta constituind obiectul
specific de studiu. Fără ca o analiză sistemică riguroasă să fie posibilă, sistemul fiind imens şi
funcţiile sale doar parţial cunoscute, elementele sale structurale şi funcţionale doar parţial
cuantificabile şi evoluţia sa frecvent motivată (aparent) aleatoriu, geografia oferă totuşi modalitatea
de cunoaştere cea mai adecvată analizei geosistemice şi construirii unor sinteze care să se apropie
cât mai mult de ceea ce reprezintă ansamblul, unitatea intuită de clasici.
Cu acest obiect de studiu şi evitând toate inadvertenţele semantice şi terminologice,
geografia mediului trebuie să fie înţeleasă ca analiză a geosistemului. şi numită ca atare. In cadrul
geografiei ea presupune acumulările specifice tuturor disciplinelor analitice (geologia generală,
meteorologia şi climatologia, hidrologia, geomorfologia, geografia populaţiei şi aşezărilor,
geografia producţiei şi serviciilor etc.), constituind cadrul ştiinţific fundamental de realizare a
sintezei geografice şi argumentând variabilitatea spaţială a geosistemului, variabilitate abordată
apoi prin intermediul altor discipline geografice, ca geografia regională a lumii, a diferitelor
teritorii naţionale, a nivelului de organizare local. Este o disciplină care se bazează pe integrări
structurale şi funcţionale multiple, vizând în special descifrarea situaţiilor de interfaţă. Prin
intermediul analizei geosistemului geografia îşi fundamentează participarea la dialogul ştiinţific
interdisciplinar, la care se poate prezenta astfel cu o viziune mai unitară, mai complexă, mai
accesibilă colaborării, eventual cu noi instrumente de lucru, adaptate limbajului sistemic.

3.2. Relaţiile cu alte ştiinţe şi domenii de activitate practică

A aborda relaţiile dintre analiza geosistemului şi alte ştiinţe înseamnă, în primul rând, a
face referinţă la legături (cândva organice) ale geografiei cu ştiinţele despre om şi Pământ, istoria şi
ştiinţele naturii. Evident, evoluţia generală a tuturor ştiinţelor, diversificarea lor aproape derutantă,
dinamica extrem de rapidă a cercetării fundamentale şi impactul puternic şi diversificat al cercetării
aplicative complică foarte mult spectrul relaţiilor iniţiale. Devine clar faptul că geografia, situată la
o intersecţie multiplă, pe de o parte îşi îmbogăţeşte parteneriatul, iar pe de altă parte îşi poate
permite o amplificare netă a investigaţiei, o diversificare benefică a metodologiei şi un debuşeu
mult mai larg în sfera aplicaţiei. Aceste realităţi sunt verificabile începând de la nivelul oricărei
discipline geografice analitice, fiind cunoscută utilitatea reciprocă a contactelor, atât interne, în
cadrul geografiei, cât şi externe, spre exemplu, cele ale meteorologiei şi climatologiei cu fizica şi
chimia atmosferei, ale geografiei umane cu sociologia, ştiinţele economice, urbanismul ş.a., ale
cartografiei şi topografiei cu teledetecţia, ale tuturor disciplinelor geografice cu informatica ş.a.m.d.
Realităţile menţionate sunt cu atât mai evidente la nivelul disciplinei de sinteză care trebuie
să fie analiza geosistemului. Intr-adevăr, vizând studiul structurii şi dinamicii sistemului terestru,
această analiză va presupune inerent contacte, sau cel puţin referinţe, la elemente de statică, hidro-
şi termodinamică, chimie anorganică şi organică, stratigrafie, tectonică şi mineralogeneză,
meteorologieşi climatologie, hidrologie şi hidrogeologie, pedologie, geomorfologie, fiziologie
vegetală şi animală, ecologie, biogeografie, medicină, geografie umană, istorie, demografie,
cartografie generală şi tematică, statistică, informatică etc. Nici una dintre aceste referinţe nu
trimite însă la împrumuturi banale, neinterpretate sistemic, ci reprezintă posibilităţi de diversificare
şi întărire a argumentaţiei demersului specific. Ele nu înlocuiesc obiectul de studiu, ci îl confirmă
din unghiuri diferite de abordare, servind reconstituirii sensului său iniţial, complex. In egală
măsură, specificul de sinteză al demersului geografic deschide larg colaborarea cu multe domenii
de activitate practică, în special când acestea abordează probleme de protecţie şi conservare sau de
combatere a degradării : silvicultura, gospodărirea apelor, îmbunătăţirile funciare, amenajarea
teritoriului, conservarea naturii şi aplicarea legislaţiei de conservare ş.a.

Partea a II-a GEOSISTEMUL

1. Noţiuni generale de sistemică

Ştiinţă şi concomitent metodă care permite revizuirea din temelii a tradiţiei raţionaliste în
gândirea umană (tradiţie deja obligată să recunoască succesiv obiectivitatea revoluţiilor ideologice
coperniciană, darwinistă, freudiană şi einsteiniană), sistemica asigură posibilitatea de racordare a
oricărui demers - fundamental sau aplicativ - la nivelul calitativ şi cantitativ al informaţiei în
domeniul specific şi de adaptare a acestui demers la exigenţele lumii actuale şi viitoare.
Definind sistemul drept ansamblu de legături interdependente, L. von Bertalanffy a
formulat lapidar şi complet esenţa sistemicii, ştiinţă a legăturilor interactive ale componentelor
oricărui ansamblu coerent, capabil de autocontrol structural şi funcţional intern, ca şi de corelare
viabilă cu alte ansambluri supra- sau subordonate, cu care este interconectat în reţele mai mult sau
mai puţin complicate. Oricare dintre definiţiile ulterioare ale sistemului o repetă , perifrastic, pe
cea iniţială. De asemenea, toată gama de însuşiri ale sistemelor, identificate prin aplicarea metodei
sistemice în diferite ramuri ale cercetării ştiinţifice şi confundate/numite de multe ori funcţii ale
structurilor respective, nu sunt decât confirmări specifice ale conceptelor fundamentale ale teoriei
sistemice. Aceste concepte reprezintă baza înţelegerii obiective a modului în care este constituit şi
funcţionează, ca orice sistem, întregul ansamblu terestru, de la nivelul de organizare planetară până
la cele mai mărunte entităţi ale nivelului local.
 Interacţiunea defineşte acţiunea reciprocă, capabilă să modifice comportamentul şi chiar
natura elementelor interactive. Contrar ştiinţei clasice, care postula primatul cauzei şi direcţia
imuabilă a legăturii respective, de la cauză la efect, sistemica (prin cibernetică) demonstrează că
efectul însuşi retro-acţionează, impunând cauzei consecinţele coexistenţei interactive. Spre
exemplu, în sistemul climato-hidric terestru deşi apele sunt efectul direct al precipitaţiilor
atmosferice, ele constituie şi principala sursă a acestora, adică a propriei lor cauze; în acelaşi fel,
în orice ecosistem producătorii, de însemnătate vitală pentru consumatori, putând fi astfel asimilaţi
unei cauze a acestora, sunt regeneraţi în mare măsură prin metabolizarea fizică, chimică şi
biochimică a organismelor moarte ale consumatorilor, fostele lor efecte; în sistemele de schimb
economic liber, cererea este cauză a ofertei, care prin oscilaţiile ei (spontane sau dirijate) acţionează
asupra preţurilor şi astfel poate modifica substanţial cererea, efectul dominând, temporar, cauza.
Amplificând (prin retroacţiune - feed-back - pozitivă) sau reglând/compensând (prin retroacţiune
negativă) fluxurile de intrare, structurile sistemice respective îşi asigură astfel viabilitatea. Cicluri
mai scurte (constituite din retroacţiuni directe, de la efect la cauză) sau mai lungi (reprezentate prin
retransmiteri ale retroacţiunii, de la efect la unul sau mai mulţi intermediari şi apoi la cauză)
exprimă specificul desfăşurării în timp a interacţiunii.
Totalitatea precizează că sistemul nu este suma carteziană a elementelor componente.
Astfel, nici unul dintre aceste elemente nu poate fi înţeles corect dacă este desprins din ansamblu,
după cum nici ansamblului nu i se poate recunoaşte calitatea de sistem, dacă se ignoră faptul că în
interiorul său regula nu este simpla adiţionare a elementelor componente, ci interacţiunea lor. Din
acest tip de totalitate (globalitate) rezultă şi emergenţa unor calităţi ale sistemului, pe care nici unul
din elementele componente nu le are. Astfel, totalitatea sistemică este cea care explică diferenţa
între o sumă de vieţuitoare - plante şi animale - reunite aleatoriu şi aceleaşi fiinţe, integrate în
habitatele lor naturale sau în structuri care le reproduc pe cele naturale. Dacă în condiţii spontane
ale realizării primei variante nici un element nu putea să aibă decât întîmplător şi temporar şanse de
supravieţuire, iar suma respectivă nu avea nici o premisă de coerenţă, în varianta a doua fiecare
element are nişa sa spaţială şi temporală, îşi bazează existenţa pe relaţii interactive specifice şi,
prin intermediul acestor relaţii, constituie împreună cu celelelte elemente, în spaţiul respectiv, un
ecosistem, capabil de autoorganizare, viabil. Acelaşi concept diferenţiază, spre exemplu, sumele de
refugiaţi de toate tipurile şi din toată lumea (din cauze politice, economice ş.a.) cantonaţi în lagăre,
suburbii etc. de structurile economico-sociale din care provin, ca şi de cele în care doresc să se
integreze. Fiecare dintre structurile respective, foste sau actuale sisteme, au avut/au capacitatea de a
controla-sprijini-dirija-motiva elementele componente, tocmai ca urmare a legăturilor interactive
ale acestora, a acestei coexistenţe sistemice.
Ca urmare a emergenţei unor caracteristici noi ale ansamblului, se realizează şi o ierarhizare
a sistemelor, acestea având caracteristici a căror complexitate creşte spre treptele superioare ale
ierarhiei.
Organizarea este conceptul central al sistemicii. Ea le presupune cu necesitate absolută pe
cele menţionate anterior şi exprimă simultan structura sistemului şi modul general în care acesta
funcţionează. Esenţa organizării constă în tipul de legături care conferă capacitate de
autoorganizare şi deci coerenţă ansamblului sistemic. Evident, legăturile respective presupun însă şi
elementele participante, ca şi infrastructura capabilă să susţină aceste legături. In consecinţă,
organizarea oricărei structuri sistemice trebuie să fie analizată atât sub aspect structural (descriptibil
prin organigramă), cât şi funcţional (care poate fi pus în evidenţă prin program). Organigrama
evidenţiază, în primul rând, l i m i t e l e (limita) sistemului. Mai mult sau mai puţin clare, mai mult
sau mai puţin permeabile (spre exemplu, membrane celulare, limitele unor grupuri sociale, limitele
unor bazine hidrografice etc.), în absenţa lor identitatea sistemului nu s-ar putea contura. Intre
aceste limite, elementele constitutive - parte esenţială a structurii - se pot identifica, număra, clasa,
deoarece sunt numai relativ omogene. În realitate, aceste elemente pot fi extrem de variate
(molecule, clădiri, maşini, capitaluri, opere de artă, fiinţe ş.a.) şi se pot grupa interactiv într-o
multitudine de combinaţii. R e ţ e a u a d e t r a n s p o r t şi comunicaţii asigură vehicularea -
sub formele şi în ritmul decis în sistem - a întregii cantităţi de substanţă, de energie şi de informaţie.
In sfârşit, r e z e r v o a r e l e stochează întregul disponibil material, energetic, informaţional
(materii prime, produse, energie, informaţie, bani, potenţial creativ ş.a.).În ceea ce priveşte
însemnătatea prezenţei lor în sistem, dacă prin calităţile sale reţeaua de comunicaţii poate fluidiza
sau, dimpotrivă, poate stânjeni evoluţia structurii respective, precaritatea sau absenţa rezervelor pot
bloca parţial sau pot întrerupe existenţa acesteia. Funcţional, sistemul evoluează pe baza unui
program specific. In cadrul acestuia, c e n t r u l d e d e c i z ie (unic sau susţinut şi de alţi centri,
secundari, diseminaţi în interiorul structurii) primeşte şi prelucrează informaţia primită din sistem
sau din afara lui şi o transformă în acţiuni de reglare a dimensiunilor, formelor, ritmului în care se
face apelul la rezervele disponibile, aflate în stocurile interne sau accesibile în reţeaua sistemică
externă, dispune distribuţia în sistem sau în afara lui a rezultatelor materiale, energetice,
informaţionale obţinute. Astfel, f l u x u r i de natură diversă, de intrare şi de ieşire din sistem, de
tranzit în şi din rezervoare, de informaţie din sistem şi din afara lui, spre şi dinspre centrul de
decizie ş.a.m.d., descriind trasee directe sau bucle de retroacţiune, se succed, se intersectează, se
recompun etc. Toată această mişcare complexă mai dispune în cadrul programului şi de un anumit
interval de realizare, numit t i m p d e a j u s t a r e (timpul disponibil acumulării, prelucrării şi
transformării informaţiei în decizie/decizii, care devin operante în intervale specifice fiecărei
structuri sistemice şi chiar fiecărei etape din evoluţia uneia şi aceleiaşi structuri). În felul acesta,
funcţionarea oricărui sistem se realizează printr-o autoreglare continuă.
Complexitatea este conceptul sistemic care contrazice poate în modul cel mai drastic logica
de tip cartezian. Conform acesteia din urmă, cercetarea ştiinţifică a tuturor fenomenelor ar trebui să
opereze simplificări importante, să elimine ceea fiind necunoscut, mai este şi ne-asemenea,
aleatoriu, nesigur, efemer, de dimensiuni neînsemnate. Realitatea este însă complet diferită, foarte
variată, complexitatea fiind ubicuă, iar evoluţia structurilor sistemice fiind frecvent şi profund
marcată de manifestările unor asemenea entităţi minuscule, efemere etc. Spre exemplu, prezenţa
întâmplătoare - chiar de scurtă durată - a unui purtător de virus activ într-o comunitate umană poate
declanşa o epidemie, mai ales dacă majoritatea comunităţii respective este constituită din subiecţi
fragili ; cantităţi infinitezimale din anumite substanţe toxice prezente în sângele sau laptele matern
pot fi letale pentru embrioni ori sugari ; un act antisocial aparent mărunt, comis într-o conjunctură
de tensiune interetnică poate declanşa conflicte grave, soldate cu dezorganizarea unor structuri
sistemice anterioare; o neînsemnată cantitate suplimentară de apă infiltrată într-un deluviu de
alunecare supraumezit îl poate remobiliza, chiar în formă curgătoare ş.a.m.d. Complexitatea este
astfel o faţetă extrem de importantă a realităţii structurate sistemic, ea trebuie recunoscută şi
respectată, chiar dacă cercetarea ştiinţifică va fi frecvent obligată să-şi recunoască incapacitatea de
a-i cuprinde întreaga bogăţie. Gradul de complexitate al unui sistem depinde de numărul de
elemente din care este constituit, de numărul de relaţii între aceste elemente, de numărul de tipuri
de relaţii, ca şi de alte aspecte ale acestora , nu întotdeauna şi nu integral cuantificabile.
O problematică extrem de complexă a sistemelor (raporturile cu ambianţa, ierarhiile, starea
de conservare, varietatea, specificul evoluţiei) le conferă acestor structuri o diversitate imensă, care
impune necesitatea clasificării lor. Motivate de diversitatea menţionată, numeroase criterii stau la
baza tipologiei sistemelor, conform căreia în geosistem coexistă structuri diferite conform gradului
lor de deschidere, dominanţei materiale, energetice sau informaţionale, originii lor naturale sau
artificiale, complexităţii lor. Tipologia generală a sistemelor propusă de Bunge evidenţiază, în
ordinea vechimii lor, sistemele fizice, apoi pe cele chimice, urmate de cele vii (rezultate din primele
două), schema tipologică încheindu-se cu sistemele create de om, artificiale, de idei şi sociale.

2. Structura geosistemului

În preliminariile analizei geosistemului se impun atenţiei generale câteva constatări.

Prima este aceea a asimilării geosistemului cu un suprasistem deschis, în cadrul căruia
sistemele şi subsistemele componente sunt alcătuite, în proporţii diferite din elemente anorganice,
organice şi social-economice, de origine naturală, dar şi artificială, organizate în structuri cu
dominantă materială, energetică sau informaţională (fig. 1).
A doua constatare este aceea a unei accesibilităţi relativ limitate (sau, cel puţin, adesea
dificile) a demersului analitic. Spre exemplu, aparent nimic nu stânjeneşte identificarea l i m i t e l
o r în geosistem, cu atât mai mult cu cât frecvent ele sunt destul de clare : limita superioară a
litosferei, limitele unui bazin hidrografic, ale unei asociaţii vegetale forestiere, ale unui complex
industrial etc. Nu totdeauna însă limitele structurilor urmărite sunt clare, tranşante ; adesea aparatul
metodologic (criteriile de delimitare) este încă imprecis sau greu de realizat, aşa cum este în cazul
limitelor unui grup social, ale unei regiuni geografice, ale unui sistem de activităţi creative ş.a.
Alteori, deşi relativ clare, limitele unor structuri sistemice sunt extrem de mobile, sistemele
evoluând în secvenţe foarte scurte şi care se succed rapid (spre exemplu, sistemele de tranzacţii
financiare), fapt care anulează identităţile constatate.
În acelaşi fel, pare foarte simplă identificarea e l e m e n t e l o r componente ale
oricărui sistem şi, într-adevăr, se pot distinge (direct sau indirect) diferite forme de relief,
zăcăminte, ceaţa, un arbore, o clădire, o structură administrativă ş.a. Devine însă imposibil să se
identifice elementele structurale (strict analitic)atunci când logica şi practica relevă o serie de
integrări de tipul e l e m e n t - c a l e de c o m u n i c a ţ i e (ca în cazul codului genetic, conţinut
şi transmis prin A.D.N.), sau de tipul e l e m e n t - c a l e de c o m u n i c a ţ i e - f l u x (ca în
cazul curenţilor subcrustali, care sunt elemente componente ale sistemului litosferei, căi de
comunicaţie şi fluxuri materiale/ energetice, în acelaşi timp).
 C ă i l e de c o m u n i c a ţ i e sunt uneori foarte clare, deci identificabile, în aceste
structuri sistemice : reţelele de fisuri în scoarţă (până la adâncimi tehnic accesibile), reţelele
hidrografice, reţelele energetice, reţelele de drumuri, reţelele circulatorii, nervoase etc. din
organismele vii, reţelele informatice ş.a.m.d. Alteori însă aceste căi se integrează în mod
complicat cu e l e m e n t e şi f l u x u r i, ceea ce face dificilă sau imposibilă analiza căii propriu-
zise şi impune o analiză integrantă.

R e z e r v o a r e l e (rezervele) au şi ele un regim asemănător în procesul de analiză : uneori se

identifică fără dificultăţi importante, conceptuale sau factuale, rezervele minerale, rezervele
energetice, rezervele de forţă de muncă ş.a.; altele însă nu pot fi decât a p r o x i m a t e - spre
exemplu, rezervele bio-vegetale sau potenţialul imun uman (calculele grăbite şi evaluările exagerat
optimiste sunt amendate drastic, înainte de orice, prin adevărul de mult cunoscut că absenţa bolii
vizibile nu este echivalentul sănătăţii şi deci al unei rezerve utile în sistem). De asemenea, în
diferite structuri sistemice există rezerve a căror potenţialitate este doar intuită, fără a li se cunoaşte
nici dimensiunile şi nici calităţile reale - spre exemplu, rezervele cortexului superior uman. In
sfârşit, pe parcursul evoluţiei unor structuri sistemice, există situaţii în care rezervele devin
operante numai dacă specificul fucţional asigură t i m p suficient pentru "ajustarea" apelului la
aceste rezerve. Astfel, rezerva este timp, iar timpul - rezervă, încât analiza structurii interferează cu
analiza funcţiei. Spre exemplu, în sistemul de producţie competitivă-desfacere concurenţială-
reinvestire, inclusiv în cercetarea ştiinţifică de specialitate, utilitatea rezervei de inteligenţă tehnică
este puternic condiţionată de intervalul de timp disponibil pentru formarea ei profesională, sau
reciclare. Condiţionarea rezervelor din sistem prin timpul de ajustare este deosebit de clară în cazul
unor secvenţe evolutive scurte, în al căror final există o alternativă disfuncţională, de tipul
accidentelor rutiere, sau al confruntărilor militare, al inundaţiilor etc.
In ceea ce priveşte analiza f u n c ţ i o n ă r i i sistemelor, printre cele artificiale sunt
multe în general uşor de urmărit. In cazul celor naturale, frecvent mai puţin omogene şi funcţionând
spontan prin interacţiuni mai complicate, care îmbină mecanisme multiple, naturale dar şi parţial
artificializate, analiza este dificilă şi adesea simplificările la care se recurge reduc sensibil valoarea
rezultatelor.
 Concluzia acestor constatări este că în analiza geosistemului accesibilitatea cea mai
mare este permisă de interacţiuni. După cum se ştie deja în geografie, acestea presupun referinţe
simultane la limitele (şi - respectiv - ariile, sau etapele) în cuprinsul cărora anumite elemente
evoluează în conformitate cu modalităţile şi eficienţa reglajului unor fluxuri, pe anumite căi,
fluxurile fiind condiţionate de specificul rezervelor, de caracteristicile intervalelor de ajustare a
reglajului şi de relaţiile externe ale structurii (structurilor) respective. Desigur, analize interactive se
realizează în aproape orice ramură fundamentală sau aplicativă a cunoaşterii umane, dar ceea ce
personalizează geografia este capacitatea specializată de cuprindere a interacţiunilor din întregul
geosistem, în toată variabilitatea lor spaţială şi temporală. Spre exemplu, interacţiunea multiplă
orogeneză - mineralogeneză magmatică - rezerve economic-exploatabile - activităţi extractive -
aşezări umane pioniere, chiar în condiţii de disconfort bioclimatic sever, este studiată şi cunoscută
în geografie, cu toate conotaţiile sale referitoare la nivelul tehnologic, la productivitate şi la ritmul
de extracţie, în funcţie de indicatorii pieţei produselor bazate pe materia primă respectivă şi ai pieţei
forţei de muncă. Considerând numai datele generale ale acestei interacţiuni complexe, se poate
constata uşor că, deşi segmente ale ei intră în preocupările detaliat specializate ale unor domenii de
cercetare şi aplicaţie geologice, tehnice, economice şi financiare, demografice, medicale, ecologice,
statistice, ansamblul ei nu preocupă nici unul dintre aceste domenii, care rămâne opac sau numai
teoretic receptiv faţă de ea, deoarece nu poate să-şi depăşească limitele specifice.

2.1. Sistemul abiotic

In sistemul abiotic, o serie de interacţiuni interne conferă litosferei calitatea unui
component de bază, capabil să antreneze modificări importante (să se implice transformant)în
conţinutul şi evoluţia celorlalte componente ale sistemului şi să suporte, la rândul său, modificări de
structură şi de comportament ca urmare a coexistenţei interactive.
Pentru atmosferă, litosfera constituie sursa principală de energie calorică, fie că este în
cauză cuantumul termic de energie solară retransmisă, pe care îl modulează parţial prin albedo, fie
că litosfera injectează în atmosferă căldură din sectoarele sale fierbinţi (arii geotermice fără
vulcanism, arii vulcanice, arii cu freatic termalizat activ); de asemenea, din sectoarele nude sau
decopertate antropic ale litosferei şi în special de unde este litologic uşor meteorizabilă, ca şi din
ariile vulcanice se antrenează în atmosferă cantităţi importante de pulberi inerte care îi reduc
transparenţa, contribuind masiv la reducerea fluxului caloric de origine solară care ajunge la
suprafaţa Pământului. Seria exemplelor este cuprinzătoare, dar câteva sunt deosebit de
convingătoare în acest sens. Când în anul l815 vulcanul Tambora a proiectat în atmosferă o
cantitate de material solid de aproximativ l011 t, scăderea consecutivă a temperaturii aerului a
determinat un an fără vară, l816, în care pe coasta estică a S.U.A. a nins în iunie şi brume repetate
au distrus recoltele. Aceeaşi vară glacială a impus importuri masive de cereale în Europa. Cronici
din primul mileniu d.C. informează că în 536 au fost zăpezi în Mesopotamia, iar strugurii nu s-au
mai copt în acea toamnă.. Analize sedimentologice ulterioare au semnalat, pentru aceeaşi perioadă,
erupţii vulcanice importante în zona ecuatorială a Africii. Explozia violentă a vulcanului Krakatoa,
în 1883, pe lângă masa imensă de piroclastite de mari dimensiuni, a emis şi foarte multă cenuşă
fină, proiectată până în stratosferă, care a determinat iluminări crepusculare şi aurorale, cu durată de
1,5 ore după apus şi înainte de răsărit, fenomenul continuându-se încă timp de doi ani. Pe aceeaşi
cale, masa de nuclee de condensare din atmosferă devine mai mare şi induce o frecvenţă şi chiar o
intensitate mai mare a precipitaţiilor sau a unor fenomene hidrometeorologice cum este ceaţa.
Implicându-se atât de puternic în geneza şi variabilitatea spaţială a temperaturii aerului, litosfera
este un element important şi al marilor circuite ale atmosferei, fiind cunoscută, spre exemplu,
însemnătatea determinantă a marii mase continentale asiatice pentru geneza anticiclonului siberian,
sau a continentului antarctic pentru geneza anticiclonului respectiv.
La rândul său, litosfera devine în partea sa superioară scoarţă de alterare, depozite
superficiale, sol, ca urmare a efectelor conjugate, în primul rând, ale caracteristicilor fizice, chimice
şi dinamice ale aerului (este suficientă referinţa la dezagregarea mecanică termică şi gelivă, la
alterarea chimică, sau la redistribuirea unor materiale prin coraziune, deflaţie şi sedimentare
eoliană).
Pentru hidrosferă , litosfera este sediul apelor subterane şi suportul bazinelor şi reţelelor de
ape de suprafaţă. In această calitate influenţează puternic alimentarea şi deci cantitatea, chimismul,
temperatura, dinamica apelor subterane, precum şi geneza cuvetelor subaeriene, ca şi raportul
scurgere-infiltraţie ; indirect, prin intermediul morfometriei bazinelor şi albiilor Condiţionată
structural şi petrografic) se implică în caracteristicile generale ale scurgerii (niveluri, viteze) şi ale
regimului scurgerii (inundaţii).
Interactiv, apele modifică litosfera, indiferent dacă acţionează exclusiv subaerian, sau dacă
prin pori, fisuri, diaclaze, pe feţe de strat sau pe planuri de falie pătrund în zone mai profunde.
Mecanic şi chimic, stagnând sau deplasându-se, apele pot nu doar să redistribuie mase mari de rocă,
ci să dezorganizeze reţele cristaline, să participe la mineralogeneză, să recalibreze sedimente (deci
să modifice structuri şi comportamente), să genereze împreună cu litosfera şi pe seama acesteia un
component derivat în sistem, relieful.
Pentru relief, litosfera este matrice ; evident, în absenţa ei relieful n-ar exista. Implicaţiile
morfogenetice ale litosferei sunt atât de importante, încât în geomorfologie prezenţa sa este
recunoscută ca primordială în geneza unor mari categorii de relief : morfotectonic, morfostructural,
morfopetrografic. De asemenea, specificul structural şi petrografic sunt considerate extrem de
importante pentru tipul, viteza şi amploarea unor procese geomorfologice, care creează complexe
de forme diferite în zone monotone sub aspect litologic, faţă de cele eterogene sau care prezintă
alternanţe litologice, în structuri tabulare, monoclinale, cutate, şariate, faliate etc.
Tipul genetic de relief, tipul de procese prin care evoluează pot influenţa la rându-le
litosfera, supunând-o unor influenţe mai puternice sau mai slabe, atât din interiorul sistemului cât şi
din afara lui. Astfel, sectoarele de relief înalt şi puternic înclinat menţin mereu activ contactul
scoarţei cu mediul aerian, care o meteorizează, în timp ce remanierile prin acumulare fluvială,
coluvială, proluvială, ca şi redistribuirea de tip acumulativ prin deplasări în masă, întrerup contactul
menţionat, asigurând o oarecare protecţie scoarţei.
Pentru sol, ca şi pentru relief, litosfera este matrice, implicându-se în pedogeneză sub
numele de material parental. Unele din cele mai importante caracteristici fizice ale sale, spre
exemplu permeabilitatea, se diferenţiază puternic de la o categorie la alta în funcţie de specificul
rocii pe care s-a format scoarţa de alterare - loess, nisip, argile, marno-argile ş.a. In acelaşi fel,
chimismul solului este dependent de rocă : în general, pe rocile silicioase (granite, gresii silicioase
ş.a.) se formează soluri acide, pe cele carbonatice - soluri neutre sau uşor alcaline, iar substratul
bogat în săruri determină formarea unor soluri halomorfe.
Pe sensul opus al interacţiunii, pedogeneza şi efectul ei, solurile, pot acţiona ca şi
cuverturile sedimentare, asigurând o protecţie relativă rocii de bază. O situaţie tipică se realizează
în cazul feralsolurilor, groase şi impermeabile (trecerea oxidului feros în oxid feric, mult mai stabil,
generează o crustă de induraţie feruginoasă), care se suprapun unor şisturi cristaline dezagregate,
deci foarte vulnerabile faţă de procesele de meteorizare în absenţa acestui înveliş protector. În mod
cert, datorită interacţiunii cu solul şi sub influenţa lui, scoarţa are un comportament diferit.
 In seria de interacţiuni externe se poate constata că substratul geologic are un impact clar
asupra comunităţilor vii, dar care se manifestă preponderent indirect, prin intermediul solului, la a
cărui formare a contribuit decisiv. Evident, afirmaţia priveşte vegetalele, care merită atenţie
primordială în această analiză, ele constituind rezerva de material plastic - proteinele vegetale -
necesar în mod vital formelor de viaţă animală. Pentru unele dintre acestea tipul de substrat
geologic este important însă nu numai pe această filieră indirectă, de nutriţie (sol - vegetale), ci şi
pe aceea directă, a habitatului. Acesta este cazul animalelor tericole, de la cele cu organizare
inferioară până la unele mamifere. Pentru asociaţiile vegetale şi animale, de asemenea în mod
indirect, prin intermediul solului, litosfera reprezintă o componentă a ecotopului. Comunităţile vii
vegetale şi animale sunt confruntate însă şi cu manifestări deosebit de periculoase ale litosferei -
vulcanismul şi seismicitatea. Erupţiile sau efuziile vulcanice acoperă cu lave sau piroclastite pajişti,
păduri, culturi, pe zeci de mii de hectare. Spre exemplu, în 1980 seria de erupţii ale vulcanului St.
Helens a distrus 50.000 ha de pădure de conifere; pe raze de până la 30 km, arbori cu diametrul de
peste 2 m şi înălţime de peste 50 m au fost dezrădăcinaţi de deflagraţie. Cantitativ, aceste descărcări
de energie telurică pot depăşi de mii de ori energia dezvoltată de toate bombele atomice
experimentate.2 Deosebit de interesant este însă faptul că, în condiţiile unei coexistenţe interactive
complexe şi pe baza viabilităţii echilibrat sistemice a organismelor vii, sub climate generoase sub
aspect termic şi pluviometric, capacitatea destructivă a vulcanismului este compensată relativ rapid.
Spre exemplu, ecosisteme naturale tropicale distruse prin erupţii în lanţul vulcanic Virunga, din
Zair, s-au reconstituit ca formaţiuni secundare în treizeci de ani. In acelaşi fel, după erupţia lui
Krakatoa, insula a fost acoperită destul de repede cu vegetaţie; în doi ani s-au instalat
fanerogamele, iar după patruzeci de ani o pădure pluvială tropicală deasă acoperea totul.
In sensul opus al relaţiei interactive, o serie largă şi complicată de acţiuni biomecanice şi
biochimice se implică în compoziţia chimică şi constituţia petrografică a scoarţei terestre, pe
parcursul întregii existenţe a organismelor vii şi după moartea lor. Astfel, acumulările masive de
combustibili fosili şi imensele mase de alte roci organogene demonstrează capacitatea organismelor
vii nu numai de a induce scoarţei comportamente noi, dar şi de a o crea, parţial. De asemenea,
interferenţele complicate ale unor fenomene telurice cu cicluri biochimice de importanţă deosebită
deschid calea unor influenţe puternice ale formelor de viaţă asupra suportului mineral. Spre
exemplu, vulcanismul interferează în mod natural cu ciclurile biogeochimice ale fosforului şi
sulfului. Rezultă astfel clar că nu întâmplător metilarea (la care recurg multe organisme pentru a se
debarasa de surplusul de substanţe indezirabile din ambianţă, introducându-le în combinaţii chimice
volatile) este atât de activă în apele litorale ale unor ţinuturi vulcanice. Este demonstrat că o serie
de organisme acvatice, în majoritate alge, îşi asumă misiunea de a disponibiliza surplusul de sulf
provenit din erupţii vulcanice şi intrat în sulfaţii solviţi. Există printre acestea unele a căror
eficienţă metabolică este deosebită. Polysiphonia fastigiata (o algă roşie) extrage sulful din ionii de
sulfaţi şi îl introduce în sulfura de dimetil. Deşi volatilă, aceasta este totuşi mai stabilă decât
hidrogenul sulfurat, reuşind astfel să reziste acţiunii oxigenului din apă, să ajungă astfel la suprafaţă
şi să se disipeze în aer. Ritmul rapid al procesului face ca într-un recipient închis şi umplut parţial
cu apă de mare, în aproximativ o jumătate de oră să se distileze atâta sulfură de dimetil încât
vaporii acumulaţi în volumul respectiv de aer să devină aproape inflamabili. Numai pe această cale
s-a putut descifra întregul circuit al sulfului, deoarece se constatase că în bilanţul său exista un
hiatus, aparent inexplicabil: cantitatea de sulf ajunsă în ocean era cu sute de milioane de tone pe an
mai mare decât cea care putea proveni din toate sursele cunoscute de pe uscat : dezagregarea rocilor
care conţin sulf, sulful extras din sol de către vegetale, cel eliberat în aer prin arderea
combustibililor fosili, cel introdus în aer prin erupţii vulcanice, sau cel provenit din degazeificarea
unor ape minerale. In concluzie, coexistenţa sistemică permite organismelor vii ca, indiferent de
dimensiunile lor, atât individual cât şi în asociaţii, să exercite o influenţă puternică asupra scoarţei
terestre.
Pentru societatea umană , o serie de date specifice ale genezei, evoluţiei, dinamicii actuale
a litosferei înseamnă posibilităţi şi modalităţi de impact care ating interese vitale, determină
comportamente, atitudini economice şi politice etc.
Astfel, migrarea pe verticală a maselor de roci, în diferite condiţii de temperatură şi
presiune, în poziţii şi la distanţe variabile faţă de vetrele magmatice, reantrenarea unor regiuni al
scoarţei în procese magmatice în diferite perioade, evoluţia subaeriană îndelungată a unor alte
regiuni, au făcut ca principalii constituenţi să deţină ponderi extrem de diferite şi să ocupe poziţii
foarte variabile, ceea ce influenţează puternic repartiţia geografică şi specificul social-economic al
valorificării lor. In ansamblu, având în vedere concentrările sub formă de zăcăminte ale
substanţelor minerale utile, au fost constatate legături directe între magmatismul terestru şi cele mai
variate tipuri genetice de resurse metalifere şi nemetalifere (în ariile de orogen, dar şi în vechile
scuturi, în care sedimentarul vechi a fost puternic metamorfozat şi străpuns de intruziuni
batholitice), ca şi între procesele de sedimentare şi zăcămintele de săruri şi combustibili. Evoluţia
subaeriană a scoarţei a mai generat, de asemenea, zăcăminte de alterare, zăcăminte aluvionare şi
zăcăminte radioactive, ubicui ca arie de repartiţie.
De însemnătate deosebită, prin efectele social-economice produse de-a lungul timpului şi
pe care le poate determina în viitor, este şi ponderea diferitelor elemente şi combinaţii chimice în
constituţia actuală a scoarţei. Până la adâncimea de aproximativ 16 km, categoria de frecvenţă cea
mai bine reprezentată este dominată de oxigen, siliciu, aluminiu şi fier, care alcătuiesc 86,7 % din
masa scoarţei până la adâncimea menţionată ; o categorie medie (12%) include calciu, sodiu,
magneziu, hidrogen, titan, iar în categoria de frecvenţă mică şi foarte mică (1,3%) se află, printre
altele, carbon, sulf, mangan, crom, nichel, cupru, zinc, staniu, vanadiu, metale rare, metale
radioactive. Evident, contrastele ponderale între aceste categorii de resurse şi nivelul actual al
cererii, dictate de o anumită structură a producţiei şi consumului, marchează puternic mecanismele
economice actuale de valorificare a lor. De asemenea, ţinând seama de ponderea modestă a unor
elemente de importanţă excepţională în ciclurile organice, ca şi a altora extrem de solicitate în
producţie şi consum, o serie de activităţi vor trebui să se restructureze în viitor.
In ansamblu, identificarea şi evaluarea rezervelor minerale au permis exploatarea lor mai
mult sau mai puţin rentabilă, astfel încât legităţile geochimice ale mineralogenezei, vârsta
zăcămintelor, ponderea diferitelor elemente şi combinaţii utile în scoarţă, răspândirea lor în raport
cu marile unităţi tectono-structurale au influenţat puternic repartiţia actuală (şi o vor marca şi pe
cea de perspectivă) a industriei extractive şi de prelucrare, precum şi alte aspecte social-economice
ale regiunilor dominate de prezenţa şi de valorificarea resurselor minerale.
Cele mai puternice influenţe asupra repartiţiei actuale a activităţii industriale, a populaţiei şi
a aşezărilor urbane le-au exercitat zăcămintele de cărbune. Materia primă fiind voluminoasă,
transportul ei la distanţe mari este costisitor ; în acelaşi timp, ca şi petrolul, permite valorificări
diversificate, în mai multe ramuri industriale. Astfel, cărbunele a determinat concentrări ale forţei
de muncă, a impulsionat formarea oraşelor, a diversificat funcţia industrială a acestora. Structura
actuală a consumului energetic, în care ponderea maximă este deţinută de petrol şi gazele naturale,
face însă ca bazinele carbonifere deschise mai recent să nu mai producă astfel de concentrări.
Acţionează, desigur, în acest sens şi tehnologiile înalt automatizate de extracţie, care au redus
masiv necesarul de forţă de muncă.
Extracţia minereului de fier a atras mult mai puţin concentrări industriale, mai ales în cazul
zăcămintelor de calitate superioară, situate în regiuni izolate, greu accesibile, unde prelucrarea ar fi
fost extrem de dificilă (spre exemplu, în Laponia, în Labrador ş.a.). Numai minereurile prea sărace,
care ar fi impus transporturi nerentabile, au putut determina concentrări (spre exemplu, în Lorena).
Prezenţa simultană a fierului şi cărbunelui au stimulat dezvoltarea puternică a siderurgiei. Alături
de aceasta, industria textilă, (care permite utilizarea forţei de muncă feminine), industria chimică
(cu posibilităţi de valorificare a cărbunelui) au determinat în secolele trecute formarea unor mari
concentrări de populaţie şi a unor aşezări urbane cu profil industrial diversificat, tipică fiind
regiunea Ruhr.
Zăcămintele de substanţe utile nu au însă un rol determinant în apariţia şi repartiţia tuturor
tipurilor de activitate industrială specifică; astfel, spre exemplu valorificarea unora nu face altceva
decât să consolideze nuclee industriale constituite deja pe alte baze (spre exemplu, zăcămintele de
gaze naturale din Transilvania, din Olanda - Groningen), fără modificări sensibile ale ansamblului
natural antropizat. În acelaşi timp, zestrea minerală a scoarţei nici nu este integral prospectată,
astfel încât o serie de resurse există, fără implicaţii actuale în sistemele locale şi regionale
respective. Aşa fost cazul zăcămintelor de petrol din Sahara, până în 1957, sau al celor de gaz
natural din Alaska de Nord, până în 1968. In alte situaţii însă, centrele industriei extractive miniere
sunt aşezări pioniere, în zone cu condiţii grele de viaţă : spre exemplu, în sectorul canadian al
Arcticii (Port Radium, Uranium City, cu zăcăminte de aur, fier, uraniu, cupru), în Arctica rusă
(Norilsk, cu zăcăminte de nichel, platină, cupru), în deşertul australian (Calgoorlie, cu zăcăminte de
nichel, cupru, fier, plumb, zinc, aur, uraniu), sau în ţinuturi înalte de peste 5000 m (Quispisija, în
Anzii peruani, cu zăcăminte polimetalice de zinc, plumb, cupru şi Chupiquina, în Anzii chilieni, cu
zăcăminte de cupru şi molibden).
Influenţa condiţiilor geologice asupra vieţii umane şi activităţilor social-economice nu se
limitează însă la această ofertă minerală. Astfel, de unele proprietăţi fizice şi chimice ale rocilor
(compactitate, duritate, permeabilitate, higroscopicitate, plasticitate, caracter acid sau bazic etc.), ca
şi de structura geologică, depind formarea, cantitatea - deci posibilităţile de utilizare - ale unor
elemente ca apa subterană (de importanţă majoră pentru societatea umană), precum şi posibilităţile
de amplasare şi eficienţa unor obiective hidrotehnice, a unor construcţii civile şi industriale ş.a.
Este suficientă, în acest sens, referinţa la însemnătatea alcătuirii petrografice a substratului geologic
în probleme de irigaţii, de fundaţii, sau de realizare a unor rezervoare naturale. Uneori condiţiile
geologice au rol limitativ : treapta geotermică limitează înaintarea acţiunilor de prospectare şi
extracţie. La adâncimi mai mari de 1000 m condiţiile de lucru sunt deja foarte dificile, ceea ce
ridică mult costul substanţelor minerale respective şi impune, uneori, aplicarea unor metode de
extracţie indirectă (gazeificarea subterană a cărbunelui, extragerea "uleiului de şist" etc.). In
schimb, energia geotermică poate fi utilizată în centrale geotermoelectrice, în termoficare,
asigurând nu numai obiectivele energetice vizate şi nivelul de confort termic necesar, ci şi un grad
de poluare mult mai redus, în comparaţie cu cel produs prin obţinerea energiei din combustibili
fosili, ca şi o conservare a lemnului viu. Desigur, beneficiază de acest avantaj energetic regiunile
în care treapta geotermică are valori mici : arii vulcanice, granitice sau afectate de fracturi profunde
în scoarţă.
In afara acestor aspecte favorabile sau relativ restrictive, influenţa condiţiilor geologice
asupra existenţei şi activităţii omului se manifestă în unele cazuri predominant negativ. Erupţiile
vulcanice, aflate în relaţie directă cu amploarea şi viteza dinamicii plăcilor litosferei şi producându-
se în ariile de contact ale acestora, provoacă mari pagube materiale şi se soldează cu pierderea
multor vieţi omeneşti (aproximativ 315.000 în ultimele patru secole). Numai în perioada istorică au
erupt peste 600 de vulcani, numărul erupţiilor înregistrate depăşind 2500. Intre urmările acestor
fenomene se citează distrugerea oraşelor antice Herculanum şi Pompei, ca şi dezastrele produse de
explozia brutală a vulcanului Montagne Pelée din Martinica, de uriaşele erupţii repetate ale lui
Krakatoa, care numai în episodul din 1883 a răspândit materiale specifice pe o suprafaţă de
800.000 km2, a produs un zgomot apreciat a fi fost cel mai puternic cunoscut pe Pământ, perceput
ca zgomot de cutremur până în insula Rodriguez, în Oceanul Indian, la o distanţă de 5.000 km şi a
provocat tsunami înalte de 36 m, propagate cu 800 km/h, care s-au resimţit ca val de 90 cm în
porturile de la Marea Mânecii şi cărora li s-au datorat majoritatea celor 40.000 victime umane.
Sunt, de asemenea, distrugătoare erupţiile de durată (St. Helens), sau cele cu caracter permanent şi
intensitate variabilă (Fuego, din Guatemala, Yahue, din Noile Hebride, Stromboli, din arhipelagul
Lipari). In decursul istoriei, fenomenele din această ultimă categorie au grăbit sau chiar au
declanşat declinul unor civilizaţii umane. Unul dintre exemplele cele mai cunoscute este cel al
activităţii vulcanului din insula Santorin (Thira), din Marea Egee, ale cărui erupţii au atins
paroxismul la 1470 a.C., dar care s-au desfăşurat timp de mai multe decenii, provocând distrugerea
civilizaţiei minoice din Creta şi din alte insule ale Mediteranei Orientale. Cercetări arheomagnetice
efectuate în deceniul nouă al secolului trecut asupra piroclastitelor proiectate de Santorin indică
două faze distincte de distrugere a cetăţilor cretane, care coincid clar cu două episoade paroxistice
ale erupţiilor. Barând râuri, vulcanismul provoacă şi mari inundaţii, iar convecţiile termice violente
produc ploi intense de cenuşă şi imense curgeri de noroi, care fac zeci de mii de victime, cazul cel
mai cunoscut fiind cel al vulcanului Nevado del Ruiz, din Columbia. Torenţi arzători de lavă şi nori
arzători de gaze (cu temperaturi de câteva sute de grade C), se deplasează pe versanţii vulcanici cu
viteze cuprinse între 100 - 400 km/h şi efectele lor sunt distrugătoare. Acestora li se adaugă
bombardamentul cu piroclastite; spre exemplu, în l8l5 Tambora a proiectat 220 miliarde tone de
rocă, reducându-şi altitudinea cu l252 m. In mod evident, vulcanismul exercită sub aceste forme o
influenţă profund negativă asupra societăţii umane, iar fenomenele respective se desfăşoară cu o
independenţă totală, atât în sistemul abiotic, cât şi în întregul geosistem.
Unele particularităţi ale fenomenelor vulcanice au însă un rol relativ compensatoriu.
Astfel, cenuşile fertilizează solul pe arii întinse în jurul vulcanilor, iar solurile formate pe lave sunt
foarte bogate în fosfaţi, săruri de potasiu şi alte combinaţii nutritive eliberate prin descompunerea
piroclastitelor şi aglomeratelor vulcanice. În zonele ecuatoriale şi tropicale, unde aceste soluri sunt
cele mai fertile, se realizează productivităţi agricole apreciabile, pe seama cărora s-au format şi cele
mai mari densităţi de populaţie din regiunile respective (250 loc.km2 în Martinica, 400 loc./km2 în
Djawa). Emisiile gazoase postvulcanice, în general de lungă durată, determină mineralizări ale
apelor subterane, care prin izvoare - cu debite uneori apreciabile - stimulează întemeierea unor
aşezări umane cu profil funcţional special. Sub aspect energetic, regiunile vulcanice sunt deosebit
de rentabile, energia geotermică fiind uşor accesibilă, ca urmare a reducerii considerabile a treptei
geotermice. De asemenea, aceste regiuni mai sunt foarte interesante din punct de vedere economic
şi pentru că mineralogeneza hidrotermală însoţitoare a creat în ariile respective zăcăminte bogate de
sulf, aur, argint, mercur, minereuri polimetalice, iar rocile vulcanice - bazalt, andezit, tufuri şi sticle
vulcanice etc. - sunt excelente materiale de construcţie.
Seismicitatea, care acţionează exclusiv negativ asupra componentului social-economic al
geosistemului este - ca şi vulcanismul - inegal distribuită pe suprafaţa Pământului, ariile lor de
manifestare suprapunându-se adesea. Anual se produc între 500.000 - 1.000.000 de cutremure,
dintre care aproximativ 1.000 au o magnitudine generatoare de pagube, mergând de la denivelări
ale drumurilor şi fisurarea clădirilor mai şubrede şi până la modificări ale reliefului preexistent.
Intre cele 1.000 menţionate, 1-2 cutremure pe an fac zeci şi chiar sute de mii de victime umane.
Numai în ultimul secol, cutremurul care a afectat Japonia în 1923 (provinciile Tokio şi Yokohama)
s-a soldat cu 143.000 victime, cel din 1976, în Guatemala, a provocat moartea a 22.000 de
persoane, a rănit alte 75.000 şi a lăsat peste 1.000.000 de oameni fără adăpost. In acelaşi an,
cutremurul din provincia chineză Tang-Şan a făcut aproximativ 400.000 victime. Ca număr total al
populaţiei afectate de seisme, efectivele pot depăşi 1.000.000 într-un singur deceniu (spre exemplu,
deceniul şapte al secolului trecut, cu 1.200.000 persoane). Temute, datorită efectelor lor
dezastruoase, cutremurele se numără printre fenomenele naturale urmărite absolut sistematic : în
China s-au identificat informaţii seismologice din mileniul 3 a.C., în Orientul Apropiat săpăturile
arheologice au scos la iveală asemenea indicaţii din mileniile 3-2 a.C. pentru nordul Iranului,
cuneiforme mesopotamiene consemnează distrugerea repetată a oraşului Ninive în sec. XII, VIII,
VII a.C., scrierile clasicilor greci descriu cutremure în Persia, în Anatolia ş.a., cataloagele seismice
japoneze Tayama şi Usami consemnează, pentru arhipelagul nipon, 617 cutremure distrugătoare în
intervalul 416 - l975. O hartă mondială a acestor fenomene indică, numai între 1900 -1979 un
număr de 1277 de cutremure mari, dintre care 670 distrugătoare. Asemenea efecte sunt singurele
forme de influenţă cunoscute ale seismicităţii asupra societăţii umane. Pentru unicul avantaj pe care
l-ar putea oferi, cel energetic, nu există încă o tehnologie de captare, deşi rezerva prezumată este
imensă : 66 x 1013 CP/an.
Fără ca manifestări majore ale tectonicii plăcilor litosferice să se fi petrecut pe parcursul
istoriei speciei şi al constituirii societăţii umane, memoria colectivă a reţinut însă - în legende,
texte sacre, manuscrise vechi - efecte ale acestor fenomene spectaculoase, cu urmări tragice pentru
oameni. Astfel, legende tahitiene, fidjiene, maori, hawaiiene, texte hinduse şi sanscrite invocă un
uscat uriaş, care era punte între Africa, Australia şi America de Sud. Conform tradiţiei polineziene,
era locuit de două populaţii, negroidă şi mongoloidă, ajunse la civilizaţii înfloritoare şi aflate mereu
în conflict. Cu aproximativ 10.000 - 12.000 ani în urmă, cutremure puternice şi erupţii vulcanice au
fost însoţite de prăbuşiri ale uscatului iar apele oceanului au înecat aproape totul. Codex Troanus,
un vechi manuscris maya, este extrem de explicit în acest sens : "In anul 6 Can, în luna Zac, la 11
Muluc, a început să tremure Pământul şi asta a ţinut până la 13 Suen, adică aproape o lună. Atunci
Pământul Mu s-a prăbuşit în ape şi multe popoare au pierit odată cu Mu".
Fără a se putea compara, ca anvergură şi complexitate, cu însemnătatea litosferei pentru
oameni, rolul societăţii umane în evoluţia compoziţiei chimice şi chiar a structurii părţii superioare
a scoarţei terestre nu este neglijabil. Astfel, anual se extrag din scoarţă aproximativ 7.000.000.000 t
materii prime minerale şi combustibili, pe lângă rocile utilizate în construcţii sau pentru fabricarea
materialelor de construcţie. Nici una dintre modalităţile de prelucrare şi utilizare a acestor
constituenţi ai scoarţei nu mai permite returnarea lor în formele şi proporţiile iniţiale. Spre
exemplu, în procesele controlate de ardere (în industrie, transporturi, termoficare, iluminat etc.)
carbonul fosil din cărbuni, petrol, gaze naturale, şisturi bituminoase este transformat în dioxid de
carbon, eliberat în atmosferă; materialul steril, ca şi cel provenit din diverse excavaţii sunt adesea
transportate şi depozitate sau utilizate în alte zone; o serie de substanţe minerale sunt concentrate
prin industrializare, li se schimbă compoziţia chimică şi sunt redistribuite ca arie de repartiţie
ş.a.m.d.
Învelişul de aer al Pământului, cu toate manifestările sale sub formă de vreme şi climă se
află în sistemul abiotic într-o relaţie interactivă atât de strânsă şi de continuă cu învelişul de apă,
încât identificarea analitică a acţiunii fiecăruia nu face altceva decât să contureze segmente ale
relaţiei respective. Prin caracteristicile sale fizico-chimice şi dinamice, prin valorile reale şi medii,
prin regimul şi variabilitatea spaţială a principalelor elemente climatice şi a succesiunii stărilor de
vreme (deci prin climat), aerul atmosferic acţionează în mod determinant asupra apei. Această
acţiune se poate constata de la tipul şi intensitatea alimentării, până la variabilitatea spaţială a
scurgerii şi la mărimea volumelor de apă stagnantă sau vehiculate prin secţiunile active ale
râurilor şi pâraielor. Sunt concludente, astfel, raporturile dintre precipitaţii şi regimul debitelor şi
al nivelurilor, dintre regimul termic al aerului şi oscilaţiile nivelului freatic, dintre dinamica
atmosferei şi amploarea, direcţia, constanţa traseelor curenţilor oceanici ş.a.m.d. Cantitativ,
determinarea menţionată este definitorie pentru peisaje întinse de pe Glob, în care abundenţa sau
absenţa apei reprezintă elemente specifice. Contrastează puternic, spre exemplu, cazurile extreme
ale peisajelor ecuatoriale cu precipitaţii bogate şi fluvii cu debite imense şi ale celor tropicale
deşertice, fără precipitaţii, cu temperaturi foarte mari şi lipsite de râuri şi lacuri. Aceeaşi
determinare cantitativă este încă mai pregnantă pentru volumele de apă subterană de adâncime,
acumulate sub climate umede, în ţinuturi azi deşertice sau, cel puţin, sărace în precipitaţii (situaţii
caracteristice în Africa Sahariană, în regiunile de SV ale S.U.A., în Australia Centrală, în Asia
Centrală ş.a.)şi al căror bilanţ, după intrarea în exploatare, este permanent negativ. La fel de
concludentă este relaţia aer-apă şi în ceea ce priveşte variabilitatea spaţială a complexelor
termohidrice, care se manifestă, spre exemplu, sub forma unor debite lichide imense în ţinuturi
ecuatoriale şi a apei devenite gheaţă în calotele polare.
Al doilea segment al interacţiunii aer-apă relevă acelaşi tip de efect, influenţa exercitată de
ape - sub toate formele lor de existenţă şi manifestare - asupra aerului, vremii şi climei. Prezenţa
sau absenţa apei modifică substanţial caracteristicile suprafeţei active. Începând de la
receptivitatea specifică faţă de insolaţie, apele influenţează puternic temperatura aerului,
umiditatea lui şi mobilitatea diferitelor volume de aer. Pe această cale "oceanul aerian" se
diferenţiază spaţial sub aspectul caracteristicilor sale fizice, se mişcă mai rapid sau mai lent, se
manifestă mai capricios sau mai uniform în timp, în conformitate cu prezenţa masivă şi continuă,
intermitentă, redusă, sau cu absenţa totală a apei. In expresie concretă, deşerturile calde sunt
efectul combinat nu numai al capacităţii temperaturilor constant mari de a produce o evapo-
transpiraţie aproape totală, ci şi al absenţei apei, care lasă precipitaţiile atmosferice fără sursă.
Prin contrast, cantitatea imensă de apă din râurile, fluviile, lacurile şi masa vegetală a regiunilor
ecuatoriale, subecuatoriale şi tropicale umede generează precipitaţii abundente. De asemenea,
prezenţa masivă a apei asigură uniformitatea regimului anual al întregului climat în multe regiuni
insulare, peninsulare şi continentale învecinate oceanelor.
Pentru relief, aerul, vremea şi clima se înscriu între factorii genetici. Pe suportul constituit
de scoarţa terestră, în manifestările sale active sau pasive, sub influenţa climatului se formează şi
evoluează, mai rapid sau mai lent, prin procese variate, diferite tipuri de relief. Frecvent,
amprenta climatului este atât de puternică, încât în geomorfologie s-a introdus categoria "relief
climatic", ilustrat prin relieful regiunilor aride, al regiunilor reci ş.a.. Cu deosebire participarea
aerului atmosferic la geneza şi conturarea specificului dinamic al reliefului se evidenţiază în
situaţiile în care, aparent, totul pledează pentru alţi determinanţi. Spre exemplu, ca expresie a
tipului genetic petrografic, relieful carstic ar părea dependent în exclusivitate de substratul
geologic cu dominantă carbonatică. În realitate, însuşi carstul se diferenţiază net, sub aspect
morfologic, genetic şi dinamic, în funcţie de efectele temperaturii şi compoziţiei chimice a aerului
asupra chimismului (şi deci a eficienţei) mediului de disoluţie (solvire). Numai în felul acesta se
pot explica contrastele dintre carstul cu turele din ţinuturile foarte calde şi umede, carstul bogat,
cu dinamică echilibrată din regiunile subtropicale şi temperate şi carstul slab evoluat al ţinuturilor
reci. Astfel, de la nivelul reliefului local, unde condiţiile microclimatice au efecte morfogenetice şi
morfodinamice fin diferenţiate şi până la modelarea subaeriană a marilor regiuni morfologice ale
Pământului, influenţa aerului atmosferic este incontestabilă.
In acelaşi timp, dacă relieful s-a conturat şi ca efect al acţiunii aerului asupra
substratului geologic, nu este mai puţin adevărat că, la rândul său, nuanţează prin altitudine
climatul, diferenţiind în sens vertical gradienţii termic şi pluviometric şi determinând astfel
etajarea climatică. Aceasta este în continuare nuanţată, ca efect al orientării diferite a versanţilor.
Orientarea de tip barieră a interfluviilor (colinare şi mai ales montane) prin raport cu direcţia
deplasării maselor de aer le impune acestora ascensiuni şi generează categoria de precipitaţii
numite orografice, urmate de coborâre şi producerea fenomenului complex de foehn, care se
manifestă prin creşterea sensibilă a temperaturii, uscare accentuată, dinamică foarte activă şi
creşterea masivă a încărcării electro-pozitive a aerului. Prin fragmentare accentuată, relieful
poate determina climate locale specifice (spre exemplu, climate de adăpost). De asemenea, poate
să determine şi să menţină direcţii locale ale deplasării aerului (spre exemplu, în lungul văilor),
poate să favorizeze sau să limiteze propagarea efectelor climato-hidrice ale mării spre interiorul
uscatului ş.a. Nu în ultimul rând, o serie de forme şi complexe de forme de relief se implică în
instalarea şi menţinerea unor stratificaţii termice ale aerului care, pe lângă manifestări atipice ale
temperaturii aerului, impun şi un regim dinamic specific. În sensul acesta, sunt bine cunoscute
durata şi frecvenţa calmului atmosferic în văi şi mai ales în depresiuni, ceea ce contribuie la
menţinerea temperaturilor reduse, alături de care această dinamică dificilă explică frecvenţa,
intensitatea şi durata unor fenomene hidrometeorologice ca bruma, ceaţa, chiciura, poleiul.
Pentru sol, climatul se înscrie printre factorii genetici. Temperatura aerului, cantitatea şi
structura precipitaţiilor, dinamica atmosferei, regimul acestor elemente pregătesc formarea
solului prin efectele de dezagregare mecanică şi alterare chimică a părţii superioare a scoarţei. In
continuare, aceleaşi caracteristici fizice, chimice şi dinamice ale aerului asigură existenţa şi
diferenţiază cantitativ şi calitativ componenta organică a solului, de la diversitatea micro- şi
mezofaunei, până la randamentul reacţiilor biochimice care determină cantitatea şi tipul de
humus. În sensul acesta, se diferenţiază clar humusul mohr, puternic acid, format în ariile montane
înalte sau la latitudini mici, în condiţii climatice aspre, de humusul mull, specific ariilor joase,
format sub climate favorabile stepei. Prin procese din ce în ce mai complexe, climatul se implică în
conturarea caracteristicilor fiecărui tip de sol, după formarea amestecului mineral-organic. Astfel,
sub climate umede se produc procese intense de levigare; când fenomenele acestea au loc la
temperaturi reduse, componenta organică are o pondere modestă, deoarece reacţiile
biogeochimice se derulează lent, iar argila migrează intens în profilul solului. Există astfel
diferenţe remarcabile, spre exemplu, între solurile din Câmpia Europei Central-Nordice şi solurile
din Alföld sau din Bărăgan. Alte procese, fizice, chimice sau biologice sunt, de asemenea, puternic
dependente de temperatura soluţiei, indusă de temperatura solului, în ansamblu (spre exemplu,
vehicularea carbonaţilor ş.a.). Deşi la acest nivel al analizei influenţei climei asupra solului (care
constituie prima etapă a receptării energiei calorice de origine solară) nu pot fi încă avute în
vedere efecte ale temperaturii aerului, o precizare se impune totuşi : prezenţa aerului în sol este
reală, compoziţia sa chimică este cea care dictează potenţialul de oxido-reducere, iar capacitatea
sa termoizolantă nu poate fi nici exclusă şi nici minimalizată. Nu sunt de loc întâmplătoare
diferenţele de ritm şi randament ale proceselor pedologice în soluri afânate, poroase, care se
încălzesc repede, faţă de cele specifice solurilor cu textură fină, aproape compacte, cotate ca
soluri reci.
In calitate de co-participant la constituirea suprafeţei active, prin caracteristicile sale
fizice, fizico-mecanice şi fizico-chimice, solul influenţează sensibil temperatura şi umezeala aerului
cu care vine în contact, cantonând o etapă a transferului caloric pământ-aer. Concomitent,
variabilitatea spaţială a caracteristicilor sale, care intervin în acest transfer, este în măsură să
determine şi deplasări ale unor volume de aer, care se implică astfel în circulaţia locală şi chiar
regională sau generală a aerului. In sensul acesta, poate fi constatat uşor rolul unor ogoare
proaspete, pe soluri de culoare închisă, în geneza deplasărilor convective locale, după cum este
bine cunoscut rolul termodinamic specific al unor întinse arii continentale semiaride, unde solul
rămâne în contact direct cu aerul o mare parte a anului. In esenţă, cromatica părţii superioare a
solului (caracteristică rezultată din specificul spaţial al pedogenezei) şi cantitatea de apă pe care
o conţine determină şi capacitatea lui de absorbţie calorică, care intervine astfel diferenţiat în
încălzirea aerului. Astfel, de la solurile galbene subtropicale până la cernoziomuri şi andosoluri,
de culoare închisă şi de la podzolurile cenuşii-albicioase din ţinuturile temperate nordice sau
montane până la solurile negre clinomorfe, acest înveliş discontinuu al Pământului participă direct
la conturarea caracteristicilor fizice şi dinamice ale aerului, deci la geneza vremii şi a climei. Cu
solul, în parte, seria de interacţiuni interne (în sistemul abiotic) ale aerului a interferat cu aceea a
interacţiunilor externe, întrucât prin geneza, constituţia şi modul său de a exista solul însuşi este
un element derivat din interferenţa sistemului abiotic cu cel biotic.
Pentru aproape întreaga lume vie, începând cu sporii şi polenul din atmosferă, cu
bacteriile nitrificante din sol, trecând prin procesele vitale de respiraţie şi transpiraţie ale
formelor mai evoluate de viaţă, continuând cu variabilitatea latitudinală a complexelor fito- şi
zooclimatice şi încheind cu adaptările fototrope, de termoreglaj, de nutriţie şi reproducere etc. se
poate constata că aerul, vremea şi clima sunt premise esenţiale ale vieţii. Această calitate este
exprimată concret, spre exemplu, prin curbarea tulpinilor după direcţia fluxului de lumină, prin
ritmul germinării seminţelor, în funcţie de regimul sezonier al elementelor climatice, prin
specificul ţesuturilor vegetale şi animale din tegumente şi formaţiuni tegumentare, inclusiv al
culorii acestora, sub diferite climate sau în diferite sezoane ale aceluiaşi climat, prin durata şi
poziţia intervalelor de gestaţie, în funcţie de regimul anual al diferitelor complexe higrotermice,
prin estivare, prin hibernare, pregătirea şi durata ei fiziologică, în sezoane reci, sau în climate
permanent reci etc. Un punct de vedere utilitar relevă aspecte încă mai complexe ale acestor
influenţe climatice asupra plantelor de cultură şi animalelor domestice.In cazul lor, o serie de
modificări genetice induse şi de adaptări la condiţii de existenţă artificializate au schimbat
premisele impactului climatic şi tipul de răspuns biologic. Din multitudinea de diferenţe cu care
funcţionează raporturile respective faţă de formele de viaţă spontane, atrage atenţia sensibilitatea
vegetală şi animală indusă, fapt care face ca organismele respective să reacţioneze mult mai
prompt - şi nu totdeauna rentabil - atât la manifestările medii ale climatului local, cât şi, mai ales,
la cele extreme : nebulozitate accentuată şi îndelungată, precipitaţii excesive, strat de zăpadă gros
şi durabil, chiciură, brumă şi polei frecvente, îngheţuri timpurii şi târzii, grindină, secete
prelungite, vânt excesiv de puternic. Ieşite din cultură, plante ca porumbul, grâul, orzul, sfecla de
zahăr, diferiţi pomi fructiferi, arborii de cafea şi cei de cacao etc. dispar, necesităţile lor vitale
fiind foarte diferite de cele ale strămoşilor spontani, adaptaţi durabil condiţiilor pedoclimatice
naturale. Se comportă la fel şi diferite rase de animale realizate prin selecţii şi încrucişări
repetate. Prin aceeaşi dependenţă de climă, acţiunea unor forme de viaţă patogene cu impact
negativ asupra culturilor agricole şi animalelor domestice este stopată, atenuată sau stimulată, ca
urmare a desfăşurării naturale a fenomenelor şi proceselor meteorologice şi climatice. Spre
exemplu, vremea condiţionează atât dezvoltarea diferiţilor agenţi patogeni, cât şi receptivitatea
gazdelor. Dacă organismele acestora s-au dezvoltat în condiţii climatice favorabile, parcurgându-
şi în mod normal diferitele stadii de evoluţie, ele vor fi capabile să opună bariere anatomo-
fiziologice atacului patogen. Spre exemplu, în condiţii favorabile de lumină, temperatură şi
umiditate, maturarea tegumentelor şi realizarea unei anumite concentraţii de hidraţi de carbon
disponibili în cartof asigură o rezistenţă satisfăcătoare în momentul atacării plantei de către unii
paraziţi. In acelaşi fel, dacă fenomene meteorologice de iarnă prelungite nu decalează ponta unor
păsări domestice, organismele puilor vor avea timp să dobândească rezistenţa necesară în sezonul
de ploi abundente, sau de secetă, ori de proliferare a unor germeni patogeni. In schimb,
temperaturile ridicate accelerează dezvoltarea multor agenţi patogeni, reducând uneori la
jumătate durata perioadelor de incubaţie; umiditatea stimulează răspândirea şi germinarea
sporilor; roua, ceaţa şi precipitaţiile abundente stimulează şi răspândesc unele dintre cele mai
temute boli criptogamice. Aşa se produce, spre exemplu, infestarea podgoriilor cu mana viţei-de-
vie. Lumina acţionează cel mai frecvent ca sterilizant. Astfel, lumina intensă, timp de 10-12 ore pe
zi, mai multe zile la rând, poate opri extinderea focarului epidemic de mană. Vântul, chiar slab,
răspândeşte sporii, care datorită diametrului şi masei lor pot fi antrenaţi până la 5.000 m înălţime
şi preluaţi în dinamica generală a aerului, răspândindu-se astfel pe arii foarte largi. Departe de
locurile de origine, în condiţii climatice permisive sau chiar stimulative, la fel ca orice germeni
noi, ei pot dezvolta maladii cărora organismele autohtone, spontane şi mai ales modificate, nu le
pot opune rezistenţă decât întâmplător. Propagarea bolilor virale relevă influenţe încă mai bogate
şi mai diversificate ale climatului, întrucât în acest proces se implică şi vectorii virusurilor, la
rândul lor forme de viaţă, sensibile faţă de vreme şi climă. Spre exemplu, afidele, insecte-vector în
virozele cartofului, se deplasează rapid şi eficient la temperaturi de 20-250 C, în microclimatul
cald, uscat şi ventilat al culturilor, cât timp plantele sunt tinere, scunde, nu umbresc şi nu pot
păstra umezeală; calmul atmosferic le este, de asemenea, favorabil, realizându-se astfel infestări
de proporţii. In schimb, vântul cu viteze mai mari de 2 m/s le este defavorabil, iar ploile puternice
şi gerul le ucid. Foarte interesant este faptul că, în lumea vie, fiecare organism fiind un sistem - ca
şi alte structuri naturale - reacţionează în mod explicit "în bloc" faţă de manifestarea simultană a
tuturor elementelor climatice. Câteva argumente ale zoometeorologiei ilustrează convingător
acest tip de răspuns. Temperaturile ridicate, absenţa precipitaţiilor şi vântul puternic provoacă
îmbolnăviri, prin prăfuirea hranei; excesivitatea actino-termică afectează lobul anterior al
hipofizei, generând insomnii, reducerea apetitului şi a activităţii metabolice; microclimatul de la
baza unor versanţi, umbrit şi umed, favorizează infecţiile; vântul puternic şi fronturile reci au o
acţiune energizantă şi sanogenă, stimulând activitatea glandelor suprarenale şi a gonadelor;
complexul climatic de altitudine, bogat în radiaţii directe, cu temperaturi coborâte şi presiune
redusă ameliorează fecunditatea şi accentuează longevitatea animalelor ş.a.m.d. Pe baza acestui
răspuns simultan la permisivitatea şi constrângerile climatice s-a realizat şi fenomenul natural de
asociere selectivă a formelor de viaţă vegetală care asigură, pe toată durata existenţei lor şi după
moarte, ambianţa nutritiv-protectivă a unor asociaţii animale, selectate şi grupate spontan pe baza
aceluiaşi tip de răspuns. Numai în felul acesta se pot explica succesiunile latitudinală şi
altitudinală ale unor asociaţii vegetale naturale stepice, silvostepice, forestiere etc., ca şi
succesiunile faunistice corespunzătoare, desigur cu interferenţele şi ubicuităţile cunoscute. Rămân,
desigur, obligate să se supună acestor influenţe ale aerului, vremii şi climei atât structura cât şi
tipologia culturilor agricole şi a zootehniei, chiar dacă prin intervenţii genetice s-au realizat
hibrizi, rase şi soiuri noi, diferite de cele spontane, iar irigaţiile, chimizarea şi forţarea termică au
relaxat relativ controlul climatic asupra agriculturii. Astfel, zona de climă caldă şi umedă va fi
totdeauna nefavorabilă zootehniei, culturile de cereale vor fi mereu dependente de valoarea şi
regimul insolaţiei din ţinuturile subtropicale şi temperate, gradienţii termici şi pluviometrici
altitudinali şi latitudinali vor menţine în agricultura unor regiuni numai anumite cereale, plante
tehnice, pomi fructiferi, impunând tehnici adecvate (drenaje, irigaţii, protecţie antierozională),
controlând calendarul culturilor ş.a.m.d.
Interacţiunile aerului, vremii şi climei cu lumea vie antrenează, evident şi omul. Deşi
succesiunea stărilor de vreme, foarte diferite în manifestarea lor spaţială, creează climate
corespunzător diferite, orice comunitate umană, indiferent de poziţionarea ei, a reuşit să-şi
păstreze mediul intern la parametri constanţi, pe durată de generaţii. Acest raport util cu ambianţa
climatică a fost posibil pentru că, la fel cu celelalte forme de viaţă, organismul uman receptează
climatul ca pe un complex indivizibil. Astfel, existenţa sa este un răspuns permanent la efectul
combinat al tuturor elementelor climatice, în evoluţia lor diurnă, sezonieră, anuală. Răspunsul
acesta exprimă sinteza biologică/psihologică a valorilor separate cu care se manifestă elementele
climatice. Din acest punct de vedere, valorile reale
ale bilanţului radiativ, ale presiunii atmosferice, precipitaţiilor, stării higrometrice generale, ale
stării electrice, chimismului, dinamicii atmosferei, ca şi mărimea intervalului dintre valorile
succesive ale aceleiaşi serii, sunt mai însemnate decât valorile medii sau chiar decât variabilitatea
însăşi. Prin intermediul acestei semnificaţii biologice a climatului, poziţia şi relaţiile complexe ale
omului în geosistem pot fi înţelese mai complet.
In ceea ce priveşte efectele anatomo-fiziologice ale presiunii atmosferice, influenţa
maximă a acesteia se manifestă prin nivelul oxigenării. Ţinând seama de constanţa raportului
oxigen-azot, reducerea presiunii înseamnă diminuarea corespunzătoare a cantităţii de oxigen
disponibil.. În atmosfera liberă, diminuarea aceasta sub o anumită limită este un factor limitativ
absolut pentru organismul uman. In ascensiunile montane, începând de la altitudini care variază
individual, o serie de tulburări cu tablou clinic identic se produc la orice latitudine: sete, vomă,
dispnee, congestionarea tegumentelor, leşinuri, hemoragii, oboseală severă, pierderea memoriei,
depresiune psihică şi inconştienţă. Cu altitudinea, această stare se agravează şi, în final, o
somnolenţă irepresibilă anunţă moartea. În mod evident, răul de altitudine este generat şi agravat
de complexul tuturor elementelor climatice, care devine mereu mai agresiv pe măsura ascensiunii,
dar oricare dintre celelalte elemente ale acestui complex are în acest caz un rol subordonat,
asfixia fiind provocată de insuficienţa fluxului de oxigen vehiculat de hemoglobina din sânge. Sub
limita minimă de oxigen, suportabilă biologic, într-o zonă de lărgime variabilă (în funcţie de
poziţia geografică a masivelor montane şi de rasă umană) deteriorările organice sunt atât de
grave încât nu mai permit aşezări stabile. Practic, numai în arii montane din zone cu climă caldă
(Peru, Bolivia, Tibet, Etiopia) s-au constituit civilizaţii la altitudini de peste 4.000 m, chiar şi în
aceste cazuri însă un optimum stabilindu-se între 2.200 m-3.700 m (Cuzco, la 3.760 m, Shigatse, la
3.621 m). Atât în cazul localnicilor cât şi al alpiniştilor care, indiferent de arealul altitudinal de
origine, forţează limita barică de confort fiziologic, o serie de adaptări morfologice şi funcţionale
parează insuficienţa oxigenului din ambianţă : dezvoltarea puternică a toracelui, pentru
asigurarea unei suprafeţe mai mari de ţesut pulmonar activ, ca şi amplificarea hematopoiezei,
ceea ce asigură creşterea capacităţii de vehiculare a oxigenului. La grupurile de populaţie
montană, adaptările acestea sunt ereditare.
Dacă presiunea atmosferică nu variază prea mult în decursul anului, pentru acelaşi loc, în
schimb se constată variaţii importante ale cantităţii de lumină, structurată într-o mare bogăţie de
radiaţii cuprinse între roşu şi violet. Ca şi pentru alte forme de viaţă, lumina este o condiţie
esenţială a activităţii organice; absenţa ei determină dezechilibre fizice şi psihice. Populaţiile care
trăiesc zile şi nopţi lungi de o jumătate de an, adoptă o viaţă biologic încetinită, cvasi-hibernantă,
pentru a atenua efectele negative ale întunericului. Ca şi pentru alte comunităţi vii, revenirea
luminii determină revigorarea întregului metabolism şi chiar excese de vitalitate. In cazul extrem
opus, insolaţia intensă din regiunile intertropicale este greu suportabilă de către rasa albă, pentru
care un optimum de intensitate şi regim al luminii se realizează în climatul mediteranean. Excesul
de lumină este nociv prin palierul de radiaţii infraroşii (calorice), care pot produce stări de
hipertermie şi mai ales prin ultraviolete, ionizante şi capabile să deterioreze grav metabolismul
calciului. Acţiunile electrice şi electrochimice ale acestora la nivel celular pot produce forme
grave de cancer al pielii, cataractă ş.a. populaţiile de rasă neagră sunt protejate faţă de aceste
radiaţii prin pigmentaţie. Ecranul melanic le absoarbe şi permite organismului să producă în
cantitate normală vitamina D, implicată determinant în fixarea calciului. Adaptarea specifică
relevă o pigmentare maximă în zonele cu luminozitate maximă, în timp ce în umbra pădurilor
ecuatoriale şi tropicale se produce o degradare cromatică. O serie de climate de altitudine, bogate
în radiaţie directă, ca şi climatele litorale, bogate în radiaţie difuză, sunt favorabile vieţii umane.
La polul opus se situează climatele urbane, în care ecrane de pulberi şi fum reduc drastic
cantitatea de lumină utilă.
Temperatura aerului acţionează asupra organismului uman prin intermediul pierderilor
specifice de căldură şi al transpiraţiei specifice. La temperaturi joase ale ambianţei, organismul
pierde căldură prin difuziune. Necesitatea menţinerii unei temperaturi interne constante
declanşează termogeneza. Susţinută printr-un regim alimentar lipidic şi printr-o cantitate
suplimentară de calorii introduse în ambianţa imediată, aceasta compensează permanent
pierderile. La temperaturi mari, caloriile reziduale produse continuu în organism nu mai au
posibilitatea să difuzeze. Prin termoliză, susţinută de un regim alimentar hipocaloric şi
evapotranspiraţie cutanată intensă, temperatura internă este menţinută în limite normale. Studiile
de fiziologie umană confirmă că aceste două procese de termoreglare sunt active la temperaturi
ale ambianţei care coboară sub 160 C, sau depăşesc 250 C. Intre aceste limite, acţiunea lor este
atenuată sau izolată. Există şi o categorie de climate, termice, care se definesc prin mărimea
intervalului de timp în care funcţionează aceste procese. Prin adaptare la temperaturi scăzute,
organismele unor grupuri umane care trăiesc la latitudini mari îşi intensifică arderile, putând
metaboliza permanent mari cantităţi de grăsime şi au dimensiuni corporale reduse, pentru a limita
suprafaţa de transfer caloric. Faţă de excesul termic din ambianţă, amplificarea evaporaţiei
cutanate este extrem de eficient realizată în cazul organismul rasei negre. Deşi slaba putere
emisivă a culorii ar putea fi defavorabilă, numărul mare de glande sudoripare de pe unitatea de
suprafaţă a pielii, ca şi vascularizarea intensă a acesteia, asigură menţinerea unei temperaturi
interne normale. Adaptarea aceasta, perfectă în regiunile de origine ale rasei, este
contrabalansată însă - în cazul părăsirii acestor regiuni - de o sensibilitate accentuată faţă de
variaţiile termice, chiar dacă acestea sunt mici. O răcire nocturnă neînsemnată a aerului, practic
insesizabilă pentru albi, îi afectează pe negri. In schimb, albii se adaptează greu la temperaturi
constant mari, faţă de care nu sunt pregătiţi biologic, mai ales dacă prestează o muncă fizică dură,
care produce un surplus de calorii reziduale. Adaptaţi la climate în care amplitudinea oscilaţiilor
termice este destul de mare, pragurile termice sunt mai mari pentru ei şi capacitatea de toleranţă
de asemenea. Acelaşi tip de adaptare termică este caracteristic şi pentru rasele galbene. Sub
climate cu amplitudini termice slabe, inactivitatea mecanismelor de termoreglare determină însă
atonii generale.
In general, menţinerea constantei termice specifice în climate calde impune o
evapotranspiraţie cutanată intensă. Pe de o parte, aceasta pretinde ingestia unei mari cantităţi de
lichid (în regiunile intertropicale consumul de 8-12 l/zi este curent), iar pe de alta este dependentă
nu numai de temperatura ci şi de starea higrometrică a atmosferei şi de rapiditatea cu care aerul
se înnoieşte la contactul cu tegumentele. Rezultatul final al reacţiei adaptative depinde astfel de
întregul complex higrotermic : temperatură, stare higrometrică (exprimată prin fracţiunea de
saturaţie), viteza vântului (corijată, în acest complex, de direcţie - care explică umezeala sau
uscăciunea aerului - şi de intensitate - peste o anumită viteză, chiar un vânt umed se poate
comporta ca unul uscat). Deşi referitor la rezultatele acţiunii complexului higrotermic analizele de
laborator nu au dat rezultate prea concludente, unele efecte fiziologice se cunosc destul de bine.
Astfel, se ştie că o atmosferă umedă şi rece coboară mai rapid temperatura corpului decât una
uscată şi rece, datorită diferenţei de conductibilitate; o atmosferă uscată şi caldă favorizează
evapotranspiraţia cutanată rapidă şi previne moartea prin hipertermie; într-o atmosferă umedă şi
caldă răcirea periferică este dificilă, mai ales pentru nativii din alte zone climatice; efectul termic
al vântului creşte pe măsură ce scade temperatura, influenţând puternic senzaţia termică; lumina
intensă asociată cu temperatura creează un complex actino-termic generator de accidente (uneori
mortale), cunoscute sub numele de insolaţii ş.a.m.d.
Compensând diferenţele barice, mişcarea aerului sub formă de vânt acţionează, de
asemenea, asupra organismului uman. Uneori, efectele sunt benefice : umezirea aerului şi
atenuarea excesului termic (în cazul brizei marine), purificarea - relativă - a aerului (în cazul
brizei urbane), reducerea disconfortului bioclimatic (în cazul brizei de vale). Alteori efectele sunt
absolut negative, cele mai notorii fiind produse de ciclonii tropicali, care dezvoltă o imensă forţă
mecanică, făcând zeci de mii de victime umane şi provocând pagube materiale de miliarde de
dolari. Distrugerile sunt maxime când ciclonii, care ating viteze de sute de km/h, se formează
deasupra oceanului şi antrenează apoi volume imense de apă peste delte şi în interiorul uscatului.
In felul acesta au murit în 1970 peste 300.000 de oameni în Bangladesh, iar în 1985, în delta
Gangelui, ciclonul a ucis l0.000 de oameni şi a lăsat fără locuinţe aproape întreaga populaţie, de
aproape 10.000.000 locuitori. Aceleaşi efecte negative sunt produse de tornade care, având în
vedere dimensiunile (diametrul bazei de la câteva zeci de metri până la 1 km, înălţime de câţiva
km), viteza (până la 500 km/h), distanţa pe care se deplasează (până la 300km) şi faptul că se
produc în serii de până la 150/48 ore, sunt deosebit de distrugătoare.In felul acesta s-au
manifestat, spre exemplu, la 3-4 aprilie l974, tornadele care au afectat S.U.A. (statele din sud şi
middle-west), făcând mii de victime şi distrugând locuinţe, reţele utilitare etc.
Pe lângă implicaţiile menţionate ale vântului în efectele fiziologice ale complexului
higrotermic de la diferite latitudini, un alt parametru atmosferic asociat lui acţionează puternic
asupra organismului uman : starea electrică.. Astfel, s-a constatat că o seamă de simptome
neplăcute, ca şi reactivarea unor maladii reumatismale, declanşarea unor migrene, tulburări
nervoase şi astmatiforme ş.a., puse iniţial numai pe seama vântului (uscat şi puternic, indiferent
de temperatură), erau legate, în realitate, de mărimea sarcinii electro-pozitive a aerului. Azi sunt
considerate boli meteorotrope. Manifestarea lor a fost semnalată pentru prima dată în relaţie cu
foehnul (în Alpii Austriei), sub forma sindromului astenic, a sindromului de excitabilitate şi a
sindromului mixt. Ulterior, aceleiaşi "familii" de vânt (şi de boli) i-au fost asociate vânturile reci şi
uscate de tip pampero, din Uruguay, sharavul, din Israel, simunul ş.a., corelându-se vremea cu
boala, chiar vremea cu sinuciderea şi, prin exagerare, climatul cu criminalitatea. In atmosferă,
particulele ionice au dimensiuni şi comportament dinamic diferit. Ionii mici (uşori) sunt cei mai
mobili, iar dintre aceştia ionii negativi se deplasează mai repede decât cei pozitivi (1,22 m/s, faţă
de 1,08 m/s), astfel încât posibilitatea ca ei să dispară prin neutralizări, prin absorbţie, prin
cedarea sarcinii ca urmare a aderării la conductori lichizi sau solizi, sau să se transforme în ioni
mijlocii şi apoi grei este cu mult mai mare. Mobilitatea respectivă este direct proporţională cu
temperatura aerului şi invers proporţională cu umiditatea relativă, cu presiunea atmosferică, cu
poluarea aerului şi cu diametrul particulelor. Deşi, în parte, proporţionalitatea inversă pare
favorabilă longevităţii ionilor mici (spre exemplu, relaţia cu umiditatea relativă şi cu poluarea), în
realitate aerul mai uscat şi mai murdar favorizează contacte rapide şi diversificate ale acestor
ioni, ceea ce îi scoate mai rapid din structurile energetice respective. Evident, primii care îşi vor
pierde statutul iniţial vor fi tot ionii negativi. Teoretic, ionii mici durează 20 de minute. În realitate
existenţa lor se reduce la numai câteva minute sau chiar numai zeci de secunde : 6 minute în aerul
polar, 1 minut pe câmp, aproximativ 10 secunde în atmosfera urbană. Rolul benefic al ionilor
negativi este cunoscut încă din anii optzeci ai secolului trecut, când Krueger şi Reed, cercetători la
Institutul de Sănătate Publică al Universităţii Berkeley, din California, au publicat rezultatele
cercetărilor efectuate timp de 20 ani, asupra a 36.000 eşantioane sangvine, prelevate de la 12.000
animale de laborator: toate funcţiile fiziologice se desfăşoară la parametri optimi în aerul care
conţine 4.000 ioni negativi/cm3. Aceşti ioni întârzie creşterea şi scurtează viaţa unora dintre cele
mai răspândite virusuri şi bacterii (care provoacă, spre exemplu, holeră, diaree, boli ale pielii
ş.a.). De asemenea, stimulează metabolismul hidraţilor de carbon, prin a căror oxidare i se
asigură organismului necesarul energetic, iar prin activarea monoaminooxidazei echilibrează
cantitatea de serotonină produsă în organism (care controlează somnul şi nivelul de anxietate).
Cercetările meteorologice şi de fizică a atmosferei au demonstrat că activitatea frontală de tip
foehnal şi în general vântul uscat sărăcesc aerul în ioni negativi, la fel ca şi poluarea. Calcule
repetate au arătat că în atmosfera poluată a multora dintre marile oraşe ale lumii (spre exemplu,
San Francisco, Tokio ş.a.) cantitatea de ioni negativi este de peste 10 ori mai mică decât în aerul
nepoluat.
Fără ca mecanismele de corelaţie energie atmosferică/fiziologie să fie integral cunoscute, adesea
doar intuindu-se, se constată mereu situaţii în care nici unul dintre celelalte elemente climatice nu
poate explica starea de confort sau de disconfort bio-climatic, dar în care ponderea ionilor
negativi este mai mare sau - respectiv - mai redusă.
Deşi nu se cunosc precis valorile biologice critice ale tuturor elementelor climatice
analizate, iar integrarea acestor rezultate separate este încă şi mai dificilă, totuşi în
climatobiologie s-a propus o clasificare a climatelor, diferită de cele tradiţionale, bazate pe
temperatură şi pluviozitate, sau pe dinamica aerului. Aceasta are drept criterii caracteristicile
complexelor higrotermice şi efectele lor biologice. Categoriile rezultate sunt climatele extreme
(ecuatorial şi polar), climatele intertropicale, climatele temperate, climatele montane, climatele
urbane. Fiecărei categorii îi corespunde un anumit specific valoric şi de regim al combinaţiei
temperatură-precipitaţii, care determină un anumit tip de reacţii organice, diferenţiat spaţial în
unele cazuri prin influenţe oceanice, continentale, altitudinale.
In ceea ce priveşte capacitatea climei de a influenţa viaţa umană la nivel individual, o
menţiune specială merită adversităţile climatice, care au impus omului îmbrăcămintea şi
adăpostul. Chiar dacă, în timp, gustul pentru găteală, pudoarea, considerente arhitectonice
tradiţionale s-au adăugat motivaţiilor iniţiale, ele rămân secundare. Hainele şi casa sunt, şi vor
rămâne, un răspuns adaptativ la climă. Astfel, costumul confecţionat din piei (tunică, pantalon), cu
blana întoarsă înăuntru, ajustate şi cusute cu grijă, a fost creat şi este în continuare purtat în
climate reci. El asigură permanent şi aproape ermetic în jurul corpului un strat de aer care nu se
reînnoieşte decât deliberat. În schimb, inventarea şi portul hainelor drapate, largi (hlamida, toga,
burnuzul), prin care circulă uşor aerul, menţinute cu fibule sau nasturi au fost impuse de climate
calde, care induc reacţii organice opuse. Confecţionarea hainelor din toate timpurile şi de
pretutindeni a vizat capacitatea protectoare a diferitelor materiale, în funcţie de natura lor,
densitate şi, mai târziu, de conductibilitate, textură, putere emisivă, capacitate higrometrică. In
prezent preferinţele se orientează mereu mai frecvent către perii şi fibrele naturale, cu structură
celulară, şi ocolesc sau aleg numai amestecurile cu mătase şi fibre artificiale, cu fir uniform, neted
şi plin. Adăpostul, indiferent de simplitatea sau complexitatea construcţiei, este şi el un efect al
influenţei climatului local. Multe populaţii nomade se adăpostesc de frigul nocturn sau de
intemperii sub acoperişuri din piei sau din păr de cămilă. Iurta mongolă din pâslă, cortul mare pe
armătură de ţăruşi al păstorilor saharieni, cortul conic al amerindienilor sunt locuinţe care
asigură un anumit confort termic şi condiţii de igienă superioare faţă de adăposturile rudimentare
fixe (gurbi, bordeie). Cea mai originală soluţie de locuire a populaţiilor primitive a fost indusă de
un climat deosebit de aspru : igloo, reconstruit în fiecare iarnă din cuburi de gheaţă, cu o intrare
sub formă de tunel şi o aerisire prin partea superioară a acestui adăpost în formă de movilă
scundă. Ca măsură de protecţie şi adaptare faţă de cantitatea şi regimul precipitaţiilor,
acoperişurilor li s-au dat forma şi înclinarea potrivite : acoperişuri cu pantă mare sau foarte mare
în zonele cu precipitaţii bogate (spre exemplu, casa indoneziană), acoperişuri plate în zonele aride
(spre exemplu, casa arabă). Interesantă este, de asemenea, şi o anumită nuanţare a acestor
influenţe climatice de către nivelul administrativ al aşezărilor umane. În sensul acesta, casele
rurale de la orice latitudine au anumite trăsături comune, derivate din acoperirea aceloraşi
preocupări de izotermie şi de evitare a excesului de lumină. Cele mai puţin elaborate sunt cele
săpate într-o rocă
uscată şi coezivă, spre exemplu loessul din China sudică, gipsurile din La Mancha, creta din
Picardie, gresiile din Libia şi Tunisia ş.a. În cazul locuinţelor construite, capacitatea izolantă a
pereţilor depinde de materialul folosit: frunziş sau paie pe armătură de crengi, lemn, lemn şi
pământ, cărămidă arsă sau nearsă, piatră. Deoarece conductibilitatea acestor materiale şi
radierea prin intermediul pereţilor nu se pot suprima, în interior sunt introduse surse calorice de
compensare. Soluţiile variază, de la vase mobile cu mangal aprins, la vatra aşezată în mijlocul
încăperii, la cămin, soba mare europeană, cuangul chinez. ş.a. Pereţii cât mai groşi şi ferestrele
înguste şi oblonite izolează termic, dar avantajele sunt contrabalansate de vicierea atmosferei şi
privarea puternică de lumină. În sensul acesta, se discută frecvent despre inferioritatea casei
rurale, reală mai ales acolo unde iernile sunt aspre şi oamenii se adăpostesc la un loc cu
animalele sau în imediata lor vecinătate. Dezavantajele respective se compensează parţial, în alte
sezoane, prin numărul mare de ore pe care populaţia rurală le petrece în afara locuinţei.
Reacţiile de răspuns ale organismului uman faţă de climat au şi un aspect puternic
artificializat, datorită condiţionării microclimatului interioarelor (locuinţe, spaţii de muncă, de
schimb, de petrecere a timpului liber, din mijloace de transport) în mediul urban. Tehnicile recente
de condiţionare, materialele performante - termoizolante, translucide etc. - echipamentele de
automatizare şi monitorizare a condiţionării microclimatului etc. au i-au permis orăşeanului să-şi
asigure un complex higrotermic constant, calculat la parametri fiziologici specifici stării de repaus
sau de activitate. Ceea ce se ignoră este însă degradarea posibilă a rezistenţei organismului în
mediul urban, ca urmare a inactivităţii mecanismelor de termoreglare, de adaptare continuă la
complexul condiţiilor climatice.
Pe lângă influenţa pe care clima o exercită asupra fiziologiei şi comportamentului
individual uman, ea are un impact puternic asupra omului şi ca fiinţă socială, mobilă, creatoare şi
producătoare de bunuri diverse. Evident, impactul acesta a fost maxim pe primele trepte de
evoluţie a societăţii, comuna primitivă înregistrând cu acuitate maximă efectele manifestărilor
medii ale climatului şi, mai ales, pe cele extreme. Nivelul tehnico-economic al etapei fiind extrem
de scăzut, oscilaţiile complexului climatic nu au afectat producţia, ci au influenţat puternic
mişcarea naturală şi mecanică a populaţiei, aşa cum s-a întâmplat şi în epoci mai târzii, apropiate
de cea actuală. Un exemplu extrem de convingător este cel al marii explozii demografice din
neolitic, declanşate de efectele benefice ale ameliorării climatice postglaciare care, în jurul anilor
7.000 a.C., au permis diversificarea modalităţilor de procurare a hranei prin practicarea
agriculturii. De altfel, o cât de sumară trecere în revistă a fluctuaţiilor climatice în ultimele 8
milenii (pe baza analizelor sporo-polinice ale turbăriilor de pe marginea gheţarilor actuali, a
analizelor dendrocronologice, a documentelor de după anul 1.000 referitoare la călătorii şi
viticultură, a datelor meteorologice, a mişcării gheţarilor montani şi a îngheţului peren în ultimul
secol ) relevă aspecte foarte concludente ale răspunsului demografic. Spre exemplu, când după
perioada de optimum climatic postglaciar (3.00-3.500 a.C.) temperatura medie era cu 20-30 C mai
mare decât cea actuală, în jurul anului 2.000 a.C. s-a instalat o aridizare importantă care a
determinat şi marea expansiune indo-europeană. De asemenea, într-o nouă perioadă de optimum,
între 750 - 1150 d.C., cu un vârf între 800 - 1.000, când via prospera în Anglia până la altitudinea
oraşului York, în Lituania şi sudul Norvegiei, pe la 982 Erik cel Roşu a ajuns în Groenlanda, Lef
Eriksson a descoperit arhipelagul nord-american, iar legendele afirmă că o navă a vikingilor ar fi
atins chiar California. Ulterior, între 1150 - 1350, avansarea glaciară medievală (Aletsch) a închis
comunicaţia navală între Islanda şi Groenlanda, eskimoşii reocupând bazele vikinge. Îmblânzirea
climei ăntre 1350 - 1550, cu un optimum spre 1490, a stimulat călătoriile, unul dintre cele mai
notabile rezultate fiind descoperirea drumului maritim pe la Capul Bunei Speranţe. Concomitent
însă, a determinat veri nu prea calde şi ierni blânde, care au favorizat epidemii, generatoare de
alte mişcări ale populaţiei, fie naturale (creşterea brutală a mortalităţii), fie teritoriale (oraşele
generând fluxuri masive şi grăbite spre ariile rurale, iar satele alte fluxuri, spre munţi şi păduri).
Extrem de interesant este acest efect de dinamică a populaţiei determinat de fluctuaţiile climatice
în Egipt, pe al cărui teritoriu s-a dezvoltat de timpuriuu o civilizaţie materială remarcabilă, a cărei
bază era agricultura. In timp, conform datelor existente, în W3 (12.000 a.C. - 9.000 a.C.) Egiptul
era mai arid ca astăzi, iar Nilul transporta un mare debit solid, pe seama aluviunilor respective
formându-se apoi terasa foarte largă cu altitudine relativă de 20 m. O populaţie de pescari,
vânători şi culegători se deplasa în mod curent pe aria în care apele aveau peşte şi permiteau
existenţa vegetaţiei, aceasta hrănind, la rândul ei, animalele. O creştere a cantităţii de precipitaţii
pe la anul 9.000 a.C. a făcut ca nu numai ca pe Nil să se scurgă volume mari de apă, dar şi ca în
zona de pustiu să cadă aproximativ 200 mm precipitaţii pe an, ceea ce a permis instalarea unor
pajişti. La început sărace, acestea au devenit ulterior suficient de productive încât să atragă, pe la
8000 a.C., o populaţie de crescători de bovine. S-a conturat astfel un nou focar de domesticire,
independent de cel mesopotamian. Aridizarea de iarnă îi trimitea însă pe toţi, oameni şi animale,
în valea Nilului, fenomenul petrecându-se cu regularitatea oricărei pendulări. Intre 6.200 - 6.100
a.C., un secol de aridizare a întrerupt păstoritul, dar o ameliorare, după 6.100, a readus această
activitate pe platou, în aria azi deşertică, unde oamenii au început să cultive grâu şi să devină
sedentari. După o aridizare între 5.900 - 5.800 a urmat o reumezire a climatului şi revenirea la un
sedentarism clar în aria de platou, atestată prin vestigii bogate de locuinţe din nuiele şi lut, ca şi
prin abundenţa ceramicii. Pe la 4.000 a.C. s-a produs o uşoară aridizare, populaţia rămânând pe
vechile locuri dar fiind nevoită să schimbe structura şeptelului : bovinele au fost înlocuite cu ovine
şi caprine. Pe la 3.400 a.C. s-a produs cea mai puternică aridizare din perioada cercetată. Cu
excepţia unor oaze, cultura plantelor şi păşunatul au revenit în valea Nilului, tot atunci începând şi
istoria primului regat egiptean. In toată perioada care a urmat, ariditatea n-a mai înregistrat
fluctuaţii favorabile modificării ecumenei, egiptenii rămânând legaţi de Nil şi pustiul apropiindu-
se mereu de aria locuită.
Pe lângă aceste influenţele directe ale climei asupra fiziologiei umane, ca şi asupra
mişcării naturale şi mecanice a populaţiei, pe lângă efectele indirecte dar foarte puternice ale
acestei influenţe asupra plantelor pe care omul le cultivă şi asupra animalelor pe care le creşte,
clima acţionează şi asupra altor activităţi, de importanţă deosebită. Astfel, deşi indirect, industria
este uneori destul de sensibilă faţă de vreme şi climă. În primul rând, o mare parte a diversităţii
structurale a industriei uşoare (alimentară, textilă, a lemnului), capacitatea şi distribuţia spaţială
a unităţilor respective, regimul funcţionării lor sunt încă marcate de controlul climatic asupra
materiilor prime respective. De asemenea, climatul este cel care dictează alimentarea şi regimul
debitelor şi al nivelurilor pe râuri şi fluvii, condiţionând mărimea şi distribuţia resurselor
hidroenergetice, posibilităţile de valorificare a lor, poziţionarea unităţilor de producţie, structura
potenţialului energetic al regiunilor respective. Multe aspecte ale altor activităţi industriale sunt
influenţate de climă, excesivităţile fiind frecvent un factor limitativ sau restrictiv. Astfel, industria
extractivă este marcată negativ de disconfortul bioclimatic şi tehnic datorat temperaturii mari şi
aridităţii din ariile deşertice (spre exemplu, extracţia cuprului în pustiul chilian, a petrolului în
Sahara ş.a.), gerului şi îngheţului (spre exemplu, extracţia cărbunelui în Spitzbergen ş.a.) sau
îngheţului peren. Nu în ultimul rând, clima acţionează asupra omului şi societăţii umane
condiţionând puternic toate tipurile de transporturi, de la infrastructura de comunicaţie
(construcţie, întreţinere, exploatare) şi până la tipul şi dimensiunile traficului. Încă de pe vremea
navigaţiei cu pânze, când direcţia şi forţa vântului, calmul atmosferic şi durata lui, îngheţul ş.a.
erau determinante şi până în zilele noastre, când regimul de îngheţ al râurilor dictează încă durata
sezonului de navigaţie, când oscilaţiile maxime ale regimului termic afectează multe categorii de
transport (speciale, feroviar), iar zăpezile, viscolele, furtunile, ceaţa blochează traficul aerian,
naval, feroviar, rutier şi urban, omul a fost obligat să se deplaseze şi să vehiculeze produse numai
în limitele (doar relativ modificate) permise de climă.
In sensul invers al interacţiunii, lumea vie constituie (acum ca şi la începuturile existenţei
sale) o parte extrem de importantă a suprafeţei active. Mai mult, în etapa iniţială a acestui rol
importanţa vieţuitoarelor a fost încă mai mare. Dacă respiraţia, care implică un consum de
oxigen, este un echivalent biochimic al combustiei şi se soldează cu eliminare de CO2 şi apă,
fotosinteza este procesul invers, constituind generatorul de oxigen liber. Astfel, în compoziţia
chimică a atmosferei prezenţa acestui element n-a fost posibilă decât ca urmare a existenţei unor
organisme motivate vital în asimilarea CO2, aşa după cum demonstrează caracteristicile unor
minereuri formate în perioade geologice foarte vechi. Spre exemplu, minereurile de fier din
precambrianul târziu, numite şi "strate roşii", îşi datorează structura bariolată şi compoziţia
chimică prezenţei oxizilor de fier, fiind astfel complet diferite de minereurile formate prin
precipitarea unor compuşi ai fierului din apă, în atmosfera precambrianului timpuriu, lipsită de
oxigen. Stromatolitele, acumulări de material organic (probabil bacterii albastre şi verzi), sunt
dovada participării determinante a organismelor respective, încă de acum 3 miliarde de ani, la
realizarea compoziţiei chimice de azi a atmosferei. Începând de atunci, lumea vie vegetală şi
animală îşi exercită acest rol, producând oxigen, ozon, dioxid de carbon, metan, oxizi de azot,
amoniac. Mai mult, aspectele cantitative ale producerii pe cale biologică a acestor elemente şi
combinaţii chimice relevă capacitatea lumii vii de a menţine mereu echilibrată ponderea diferiţilor
constituenţi ai atmosferei, în primul rând, a raportului oxigen-azot. In calitate de co-participante
la realizarea suprafeţei active, comunităţile vii, în special cele vegetale, se implică în absorbţia
diferită a radiaţiei solare şi în radierea secundară a căldurii, în modularea temperaturii aerului
prin cantitatea de apă fixată şi apoi redată prin evapotranspiraţie, în geneza, frecvenţa şi
intensitatea precipitaţiilor (este concludentă frecvenţa grindinii deasupra lanurilor şi a ploii
deasupra pădurilor), în producerea dinamicii aerului. La nivel regional, ariile aferente unor
formaţiuni vegetale de mari dimensiuni îşi datorează vremea şi clima, într-o măsură însemnată, şi
vegetaţiei respective. La nivel global, marile păduri ecuatoriale, pădurile tropicale umede,
pădurile din zona temperată participă activ la realizarea marilor circuite ale atmosferei,
influenţând direct şi puternic climatul întregii planete.
Ca individ biologic şi grupat în formaţiuni sociale (şi economice) de mari dimensiuni, ca şi
plantele şi animalele, omul contribuie la modificarea compoziţiei chimice a atmosferei, respiraţia
introducând în aer dioxid de carbon, apă şi căldură, iar transpiraţia - apă. Cele mai puternice
influenţe asupra aerului, vremii şi climei sunt exercitate însă de om mai ales prin existenţa sa
socială şi prin activităţile pe care le desfăşoară, de la cele productive primare şi creative, până la
locuire şi servicii, mişcarea produselor finite, transferul de informaţie. Ca urmare a influenţelor
antropice, o serie de modificări fizice, chimice şi biologice îi sunt impuse aerului, care este forţat
astfel să se abată de la parametrii săi normali, să-şi schimbe ritmul mecanismelor specifice,
manifestându-se în geosistem în mod diferit faţă de etapele anterioare, impunând, la rândul său,
comportamente diferite altor elemente ş.a.m.d. Modificările respective includ astfel şi fenomenul
complex cunoscut sub denumirea de poluare a aerului, căruia în mod frecvent (şi eronat) i se
subsumează cea mai mare parte a problematicii actuale a "mediului" şi, uneori, "mediul" însuşi.
Analitic, se pot evidenţia forme specifice de acţiune care au vizat schimbarea, în scopuri utilitare,
a fiecăruia dintre elementele climatice; ţinând seama însă de caracterul permanent al interacţiunii
acestor elemente şi de determinările lor reciproce, chiar dacă acţiunile umane au avut un obiectiv
precis şi aparent limitat, ele au produs, de fapt, modificări climatice complexe. Spre exemplu, în
cadrul lucrărilor de ameliorare agro-climatică s-au plantat perdele forestiere de protecţie
împotriva vânturilor dominante (în Provence, împotriva mistralului, în Languedoc-Rousillon,
împotriva tramontanei, în sudul părţii europene a Rusiei, pe Volga şi în lungul Uralilor ş.a.).
Rezultatul final a adus nu numai reducerea semnificativă a vitezei şi forţei vântului, iar în
consecinţă a eroziunii solului, ci şi reducerea evapotranspiraţiei, creşterea umidităţii aerului, a
cantităţii de precipitaţii, a duratei stratului de zăpadă.. Efecte opuse a produs despădurirea, care a
determinat creşterea generală a temperaturii, mai ales a temperaturii solului, a vitezei şi frecvenţei
vântului (în antichitate bora nu era cunoscută pe litoralul adriatic), a evapotranspiraţiei potenţiale
şi o reducere a cantităţii de precipitaţii. Incendiile de păduri şi savane (mereu mai frecvente în
ultimii ani) adaugă efectelor negative menţionate şi convecţii brutale, urmate de averse cu urmări
dezastruoase (în diferite regiuni din S.U.A., în păduri din Spania, sudul Franţei, Corsica, sudul
Italiei, Grecia ş.a. Măsurile de reţinere a unei cantităţi mai mari de căldură, necesară unor culturi
(plantarea unor fragmente de bazalt în viile de pe Rin, acoperirea solului cu bitum în plantaţiile de
ananas din Hawaii, presărarea zăpezii cu cenuşă vulcanică în Kamciatka) au redus albedoul şi
astfel au mărit şi temperatura aerului. Umbrirea culturilor tinere de cafea, reducând insolaţia
excesivă acţionează, de asemenea, asupra albedoului şi a temperaturii aerului, dar în sens opus.
Crearea lacurilor artificiale, în scopuri hidroenergetice sau pentru alimentarea cu apă a
populaţiei, pentru irigaţii, agrement ş.a., produce creşterea umidităţii aerului şi reducerea
amplitudinii termice, moderând astfel climatul local. Irigaţiile au aceleaşi efecte, remarcabile în
ţinuturi cu climat excesiv. Spre exemplu, în oazele din Asia Centrală irigaţiile produc o creştere cu
6 - 10 % a umidităţii relative, ca şi temperaturi mai reduse ziua cu 50 - 60 şi mai mari noaptea cu
aceeaşi valoare, ceea ce reduce amplitudinea termică diurnă cu 100 - 120 faţă de împrejurimi. În
schimb, desecările, asanările determină scăderea umidităţii şi a numărului de zile cu ceaţă,
creşterea frecvenţei îngheţului, creşterea amplitudinii termice diurne şi sezoniere, în ansamblu,
continentalizarea climei. Situaţii tipice s-au realizat în Camargue (delta Ronului), în valea Rinului
ş.a.
O sinteză a modificărilor antropice ale climatului local se realizează în oraşe, unde
creşterea numerică a populaţiei, explozia spaţială a intravilanului, favorizată de evoluţia rapidă a
mijloacelor de transport, creşterea explozivă a numărului de autovehicule, diversificarea
funcţională accelerată au acţionat puternic asupra fiecărui element climatic şi asupra ansamblului
lor, creând tipul de climat urban. Astfel, temperaturile medii anuale din multe oraşe le depăşesc cu
l,50 - 20 C pe cele din ariile înconjurătoare. Efectul acesta se datorează, în primul rând,
emanaţiilor de căldură din surse industriale, din transporturi şi din termoficare. Se adaugă faptul
că oraşul - aglomerare de clădiri şi artere de circulaţie asfaltate sau pietruite ("deşert de piatră"
sau "rocă artificială impermeabilă") - are capacitatea de a absorbi şi a reţine această cantitate
de căldură produsă artificial. Căldură suplimentară mai rezultă şi din diminuarea specific urbană
a necesarului termic pentru evapotranspiraţie, dat fiind controlul asupra colectării şi evacuării
apelor provenite din precipitaţii. În final, în mod frecvent, acest surplus este foarte greu de
îndepărtat, datorită unei cupole de pulberi şi fum. Oraşul ajunge să funcţioneze ca o "insulă
caldă" faţă de împrejurimi şi ca urmare în atmosfera sa amplitudinile termice diurne - şi chiar
anuale - sunt mai reduse, îngheţurile mai rare (uneori cele nocturne din sezoanele de tranziţie
lipsesc), iar perioadele fără îngheţ pot fi cu 15 - 50 zile mai lungi. Acest regim deosebit al
temperaturii se repercutează asupra dinamicii atmosferei locale, oraşele funcţionând continuu ca
arii de geneză ale unor puternice mişcări ascensionale, ceea ce antrenează aporturi de aer mai
rece şi - de regulă - mai pur, din ariile învecinate, sub formă de briză. Efectele sale benefice sunt
însă adesea diminuate prin obstacolele reprezentate, în plan vertical, de către cupola de
impurificare, iar în plan orizontal de către densitatea, masivitatea şi profilul clădirilor, care
barează unele culoare de acces artere mari, văi. În ceea ce priveşte umiditatea atmosferei, oraşele
se remarcă printr-o frecvenţă deosebită a ceţurilor (dimineaţa şi în anotimpul rece), mai mare cu
100 %, în medie, iarna şi cu 3% vara, faţă de împrejurimi. Fenomenul se datorează, pe de o parte,
unei mari cantităţi de nucleie de condensare în atmosfera urbană , iar pe de alta, eliberării unei
mari cantităţi de vapori de apă din diferite procese industriale şi - în special - din transporturile
bazate pe exploatarea motoarelor cu ardere internă (arderea unui litru de benzină eliberează în
atmosferă 1 m3 vapori de apă). Ca urmare, nebulozitatea este cu 5 - 10% mai mare decât cea a
atmosferei aşezărilor rurale. Faţă de aceste valori net mai mari ale umidităţii absolute, umiditatea
relativă este, în schimb, ceva mai coborâtă (cu aproximativ 5%), datorită posibilităţilor mereu
mai mari ale atmosferei urbane de a primi umezeală, prin supraîncălzirea ei permanentă şi prin
ponderea infimă a infiltraţiei, redusă drastic datorată asigurării scurgerii superficiale.
Precipitaţiile înregistrează creşteri comparative cu aproximativ 10%, convecţia puternică având o
contribuţie însemnată şi fiind deosebit de activă vara, în dupăamiezele care urmează unor dimineţi
foarte calde, când se produc averse însoţite frecvent de grindină.
O serie de caracteristici ale aerului regiunilor dens populate şi utilizate intens de către
societatea umană vădesc rolul deosebit al acesteia în poluarea atmosferei. O multitudine de
elemente şi combinaţii chimice sub formă lichidă, solidă sau gazoasă sunt introduse sau eliberate
în aer şi schimbă concentraţia componenţilor chimici naturali, sau devin componenţi noi, unii
inerţi, alţii deosebit de reactivi. Surselor naturale de poluare a aerului (eroziunea solului,
vulcanismul, descompunerea resturilor organice), din care ajung în atmosferă pulberi, cenuşă,
vapori de apă, gaze (dioxid de carbon, metan, combinaţii ale sulfului, amoniac, mercaptani),
polen, spori, societatea modernă - prin activităţile ei tehnico-productive - le-a adăugat enorm de
multe surse artificiale, agresive atât sub aspectul toxicităţii, cât şi sub cel al cantităţii, persistenţei
şi posibilităţilor de răspândire ale poluanţilor specifici.
Printre cele mai importante domenii de activitate (şi arii aferente acestora) producătoare
de noxe se află industria, transporturile (şi căile de comunicaţie), instalaţiile de încălzire,
agricultura (şi terenurile agricole). Spre exemplu, industria t e r m o e n e r g e t i c ă se remarcă
prin emisiile de fum, care conţin particule nearse, cenuşă, gaze (oxid şi dioxid de carbon, oxizi de
azot şi de sulf, gudroane, compuşi ai clorului şi ai fluorului, acizi organici, vapori de apă, radicali
liberi). Termoenergetica nucleară este, de asemenea, poluantă, întregul ciclu al combustibilului
fiind supus accidentelor şi având un potenţial de poluare radioactivă complexă, pe termen foarte
lung. Industria s i d e r u r g i c ă poluează aerul până la mare distanţă, cu substanţe provenite
din prelucrarea minereurilor de fier şi a cărbunilor. Se răspândesc astfel pulberi de cărbune,
cenuşă, praf de minereu, gaze (oxid de carbon, dioxid de sulf, hidrogen sulfurat) etc., fenoli,
compuşi ai arsenului, ai fluorului (din fluorura de calciu folosită ca fondant), gudroane,
hidrocarburi aromatice. M e t a l u r g i a n e - f e r o a s ă emite particule de aluminiu,
magneziu, beriliu, plumb, zinc, cositor, mercur, nichel etc. şi compuşi ai acestora, sub formă de
gaze sau pulberi. Deosebit de periculoase sunt emisiile slab aglutinante (plumb) sau cele uşor
volatile (mercur, care emite vapori la temperaturi obişnuite - 200-220C ). Industria aluminiului
elimină acid fluorhidric şi fluoruri, rezultate din prelucrarea criolitului. In plus, majoritatea
materiilor prime utilizate în metalurgia neferoaselor fiind sulfuri, se elimină o mare cantitate de
dioxid de sulf. Industria c h i m i c ă se distinge printr-o mare diversitate a poluanţilor, prin
predominarea fazei gazoase şi prin discontinuitatea emisiilor (evacuări momentane masive,
avarii etc.). Cantitativ, domină emisiile de compuşi ai sulfului (dioxid şi trioxid de sulf, hidrogen
sulfurat, sulfură de carbon, acid sulfuric); urmează compuşii azotului, dioxidul de azot constituind
unul dintre cei mai de seamă componenţi ai smogului fotochimic. Sub influenţa radiaţiei solare
ionizante se disociază în oxid de azot şi oxigen atomic, regrupat rapid în ozon şi în produşi de
oxidare ai hidrogenului şi carbonului. Se formează astfel formaldehidă, la rândul ei foarte toxică.
De asemenea sunt difuzaţi în atmosferă mercaptan, clor şi compuşi ai săi (cu impact masiv asupra
ozonului din stratosferă), solvenţi organici (hidrocarburi aromatice, compuşi halogenaţi ai
hidrocarburilor, alcooli, eteri, cetone), fenoli (rezultaţi din distilarea gudroanelor şi a cărbunelui).
Se mai elimină, în proporţii mai reduse, cenuşă, funingine, compuşi ai plumbului, coloranţi,
pesticide, îngrăşăminte. Industria m a t e r i a l e l o r d e c o n s t r u c ţ i e elimină poluanţi
(ciment, var, cărămidă, gips, nisip, argilă) sub formă de pulberi inerte (dar care absorb o bună
parte din cantitatea de radiaţie solară şi constituie nuclee de condensare), precum şi o serie de
produşi toxici rezultaţi din arderea combustibililor şi din reziduurile industriale adăugate
(magneziu, crom ş.a.).M i j l o a c e - l e d e t r a n s p o r t sunt răspunzătoare pentru
producerea unor importante cantităţi de fum, cenuşă, oxizi de carbon şi de azot, dioxid de sulf.
Motoarele cu ardere internă elimină produşi de ardere incompletă, sub formă de particule solide şi
gaze în cantităţi direct proporţionale cu ponderea impurităţilor în combustibilii utilizaţi (printre
care substanţe organice şi anorganice cancerigene : 1-2 benzo-piren, 3-4 benzo-piren, 1-2 benzo-
antracen etc.); benzina etilată produce şi plumb. I n s t a l a - ţ i i l e d e î n c ă l z i r e
elimină fum, cenuşă, gaze de ardere incompletă (oxid de carbon, hidrocarburi), iar pe seama
impurităţilor din combustibili se formează şi se elimină dioxid de sulf, hidrogen sulfurat etc. Din a
g r i c u l t u r ă ajung în aer pesticide, îngrăşăminte chimice, gaze de fermentaţie, poluanţi
rezultaţi din utilizarea maşinilor agricole, pulberi inerte.
Deosebit de periculoase sunt emisiile de izotopi radioactivi care determină o contaminare
complexă şi extrem de durabilă (Fig. 2).
 In urma introducerii tuturor acestor elemente şi combinaţii chimice străine, adesea
puternic reactive (şi sinergice), capabile să producă substanţe noi, adesea mai toxice decât
poluanţii primari, în atmosferă se declanşează o gamă largă de reacţii atipice, compoziţia sa
îndepărtându-se mereu mai mult de habitusul normal, favorabil vieţii. Astfel, se amplifică şi se
diversifică gama de oxidări, peroxidări, fotolize, catalize chimice la contactul aer-apă, sau aer-
lichide poluante. Oricât de mici ar fi concentraţiile maxime admise prin lege pentru fiecare dintre
poluanţii cunoscuţi, ei au totuşi un impact clar asupra oricărei forme de viaţă şi nu toate aceste
forme metabolizează fără sechele agresorii chimici. În plus, chiar dacă fiecare poluant rămâne în
aer sub valoarea-limită admisă, prezenţa tuturor este nocivă, pentru că sunt suportaţi în acelaşi
timp, de către unul şi acelaşi receptor (organismul viu) şi pentru că în mod frecvent ei
interacţionează, producând sinergismele de impurificare menţionate.
Volumul efectiv de apă, distribuţia sa spaţială, regimul hidric terestru sunt supuse şi -
concomitent - influenţează atât scoarţa terestră, cât şi atmosfera, în toate manifestările acestora. In
seria de interacţiuni interne din sistem, împreună cu elementele menţionate, dar şi cu altele, din
celelalte sisteme, hidrosfera realizează un alt component al sistemului abiotic, relieful., în geneza
acestuia apa se implică atât de puternic, încât în cea mai obiectivă dintre clasificările reliefului - cea
genetică - importante categorii de relief se definesc în funcţie de rolul apei, în diferitele ei stări
fizice; relief fluvial, glaciar, marin şi lacustru, deluvial. Mai mult, în toate regiunile uscatului în
care clima permite prezenţa apei, ritmul şi amploarea multor procese geomorfologice actuale sunt
dictate de apă (eroziunea şi acumularea fluvială, exaraţia şi acumularea glaciară, modelarea
periglaciară, abraziunea şi acumularea marină şi lacustră, deplasările de teren umede, eroziunea
torenţială şi acumularea proluvială şi coluvială). De asemenea, evoluţia spaţială şi durata
complexelor morfologice se supun controlului tectonic şi climatic într-o foarte mare măsură prin
intermediul apei; este elocventă, în acest sens, situaţia reliefului tectonic rezidual, a suprafeţelor de
nivelare, a complexelor de terase fluviale, a complexelor morfologice deluviale ş.a.m.d. La rândul
său, relieful, deşi creaţie a unui complex de factori genetici între care apa se află adesea pe primul
loc, în manifestare sistemică acţionează puternic asupra apei. În mod direct, morfologia terestră
oferă apei condiţii de cantonament (în cuvete de dimensiunile cele mai diferite, de la padine la
marile bazine oceanice) şi de scurgere, direcţionând-o în lungul ogaşelor, ravenelor, canalelor
torenţiale şi văilor. Importante caracteristici ale scurgerii apei sunt influenţate puternic de forma şi
dimensiunile văilor: spre exemplu, niveluri (care ating cote ridicate pe tronsoanele înguste şi se
atenuează în sectoarele largi) şi viteze (care se moderează pe măsura diminuării pantei profilului
longitudinal de talveg). De asemenea, prin înclinarea sa, relieful dimensionează cota infiltraţiei şi
deci alimentarea apelor subterane cărora, la nivelul freatic, împreună cu structura geologică, le
poate controla direcţia şi viteza scurgerii.
În geneza solului, apa intervine cu acţiuni fizice şi chimice, încă din faza formării scoarţei
de alterare, care va constitui materialul parental. În continuarea proceselor genetice, ca şi în
evoluţia ulterioară a solului format, apa se implică mereu, cu oscilaţii cantitative şi efecte calitative
modulate atât pe cale naturală (climatică), cât şi artificială. Starea fizică a apei în sol, cantitatea
infiltrată, accesibilitatea ei pentru consum, raporturile poziţionale în care se află cu apele freatice şi
care condiţionează ascensiunea apei şi - în parte - compoziţia chimică a soluţiei, soldul hidric,
pierderile de apă prin evapotranspiraţie definesc bilanţul apei în sol şi conturează tipurile de regim
hidric, pergelic, percolativ, nepercolativ sau exudativ, cu impact specific asupra caracteristicilor
solului, potenţialului său productiv, vulnerabilităţii sale. In plus, componenta organică a solului
depinzând în mod vital de apă, aceasta reapare deci şi la nivel bio-pedologic. Chiar dacă o bună
parte din materialul organic al solului se implică în pedogeneză sub formă pasivă, apa fusese
element constitutiv al său şi rămâne mediul solvent şi transportor al substanţei (materiei) fizico-bio-
chimice. Reiese astfel că majoritatea proprietăţilor solului, inclusiv fertilitatea, sunt marcate de
circuitul, bilanţul şi regimul apei în sol, realizându-se numai în prezenţa şi cu participarea acesteia.
Variabilitatea spaţială a pedogenezei şi a învelişului de sol se datorează, în mare măsură, efectelor
hidrice ale climatului.
Fără a egala importanţa apei pentru sol, acesta constituie totuşi prima etapă (primul
nivel) în infiltraţie, influenţând viteza procesului şi chimismul apelor respective, ca şi raportul
ponderal scurgere-infiltraţie. În sensul acesta, sunt cunoscute marile diferenţe ale capacităţii
filtrante a solurilor grele, cu textură fină, faţă de cele uşoare şi afânate, definindu-se astfel
participarea solului la alimentarea şi regimul oscilaţiilor verticale ale apelor freatice. De asemenea,
prin cromatică şi deci prin capacitatea de absorbţie calorică se implică în evaporarea apei libere.
In seria de interacţiuni externe, pentru întreaga lume vie apa este condiţie vitală, element
de constituţie şi care asigură fiziologic orice formă de viaţă vegetală şi animală. In funcţie de
prezenţa precară, moderată sau excesivă a apei asociaţiile vii se distribuie spaţial, durează şi se
structurează diferit. Aşa după cum demonstrează toate ştiinţele dedicate vieţii, de la studiul
alcătuirii şi funcţiilor celulei şi până la etologie, singură sau în complex cu alte componente şi
relaţii interactive din geosistem, apa echivalează cu existenţa vieţii iar absenţa ei, cu stingerea vieţii
şi trecerea în mineral. La rândul său, biogeografia analizează şi explică biodiversitatea şi
variabilitatea spaţială a structurii diferitelor asociaţii de vieţuitoare şi prin prisma prezenţei şi
rolului apei în existenţa acestora. Ecosistemele acvatice exprimă în cel mai înalt grad dependenţa
biocenozelor respective de apă, ansamblul vieţuitoarelor trăind în măsura şi sub formele permise de
volumul şi proprietăţile fizice, chimice, biologice ale apelor. Variabilitatea t e r m i c ă spaţială a
apelor a determinat stenotermii specifice, diferenţiind net, spre exemplu, biocenozele mărilor şi
apelor de suprafaţă tropicale de cele ale apelor temperate şi subpolare, organismele respective
prezentând adaptări morfo-fiziologice specifice. Există bacterii care îşi realizează sinteza proteinică
la un optimum termic de +70o C (Thermus aquaticus), crustacei mari care trăiesc lângă izvoare
submarine cu temperaturi de +300o-400o C, foarte mulţi peşti şi amfibieni care se dezvoltă normal
la temperaturi accentuat negative. Pinguinii imperiali, adaptaţi unor temperaturi ale aerului de -70o
C, îşi găsesc cu uşurinţă hrana zilnică în ape, de asemenea foarte reci. Uneori ciclurile biologice
sunt atât de puternic marcate de temperatura apei, încât fiecare stadiu se desfăşoară într-un alt palier
hidrotermic (spre exemplu, creveta japoneză-adult - Penaeus j. - se reproduce la adâncimea de 100
m, larvele urcă treptat, iar tineretul migrează în lagune litorale, cu ape calde şi biomasă mai
bogată). Mii de trasee migratorii diurne/nocturne se intersectează în palierul batimetric 0-100 m,
în relaţie cu nişa temporală specifică, optimă din punct de vedere n u t r i t i v, impusă direct de
iluminare şi de temperatură. Aceleaşi dependenţe complexe de apă au determinat adaptările şi
asocierile care evidenţiază, spre exemplu, zăvoaiele de sălcii şi anini, numai pe maluri şi în
apropierea lor, deosebite de asociaţiile hidrofile cu stânjenei de baltă, care au rădăcinile parţial în
apă şi cu atât mai mult de plaurul cu nuferi şi săgeata-apei, ale căror organe rămân integral în apă.
Adaptări mai avansate diferenţiază frunzele aeriene, lanceolate, ale celei din urmă de frunzele sale
submerse, lăţite sub formă de panglici pentru a compensa reducerea cantităţii de l u m i n ă.
Compoziţia c h i m i c ă a diferitelor categorii de ape are, de asemenea, o însemnătate deosebită în
biotop. Ca şi în situaţiile precedente, adaptările sunt argumente clare. Organismele oligohaline nu
pot trăi decât în ape dulci, la concentraţii maxime de 5 ‰; cele polisaline sunt adaptate la cantităţi
de săruri solvite în proporţie de 18-41 ‰, iar cele hipersaline trăiesc la concentraţii de peste 41 ‰
(300 g/l), crustaceul Artemia salina deţinând recordul de a se fi adaptat la o concentraţie de săruri
de 340 g/l. O situaţie deosebită este aceea a organismelor mezosaline, adaptate la viaţa în ape
salmastre (la concentraţii de 5-18 ‰). Poziţional, ele se află cel mai frecvent în condiţii de contact
ale hidro-sistemelor continentale cu cele marine; mobilitatea contactelor respective a indus un
palier de toleranţă mult mai mare şi a întreţinut o mobilitate adaptativă deosebită a organismelor
salmastre. Aceasta a produs, desigur, şi formele de viaţă care s-au perpetuat de-a lungul mai multor
perioade geologice, sub diferite condiţii climatice şi la diferite concentraţii de săruri ale apelor (spre
exemplu stromatolitele), ori care execută şi astăzi migraţii ciclice pentru reproducere din ape
sărate sau foarte sărate în ape dulci (spre exemplu, anghilele, sturionii), sau care rezistă perfect în
ape dulci, repezi şi bine oxigenate, la care s-au adaptat după o existenţă salmastră de durată (spre
exemplu, crustacee de origine ponto-caspică, rămase în bentosul din Cazanele Dunării, din
perioada când bazinele miocene pontic şi getic comunicau). Efecte morfologice ale p r e s i u n i i
apei se regăsesc în aplatizarea corpului unor animale marine (spre exemplu peştii bentonici ş.a), în
timp ce unele convergenţe demonstrează adaptarea de ansamblu la un mod de viaţă poate iniţial
nespecific (convergenţa delfini-peşti). Seria formelor de influenţă ale apei asupra organismelor vii
şi biocenozelor este enormă, unele dintre ele fiind mai simple şi directe, altele extrem de fine (spre
exemplu, circulaţia apei în plantele arborescente a specializat celulele de lemn) ş.a.m.d.

Interactiv, comunităţile vii pot influenţa, adesea puternic, caracteristicile fizice, chimice şi
biologice ale apelor, ca şi procese care determină aceste caracteristici: spre exemplu, temperatura
şi transparenţa apelor de suprafaţă, continentale şi oceanice, chimismul lor (marcat de produsele
biochimice ale unor procese vitale curente în biocenozele naturale, sau provenite din evoluţia
spontană ori artificializată a unor genuri şi specii, sau din descompunerea organică), alimentarea
apelor continentale (fie indirect, acţionând asupra cantităţii şi regimului precipitaţiilor în bazinele
hidrografice, fie direct, prin ritmul şi ponderea impuse infiltraţiei în ape freatice). Spre exemplu,
acumularea unor cantităţi mari de b i o m a s ă în stratele superficiale de apă reduce sensibil
cantitatea de lumină ajunsă în stratele următoare, structura acestei lumini şi disponibilul termic din
apă pentru alte procese fizice, chimice sau biologice; procesele de d e s c o m p u n e r e
organică diferenţiază mult distribuţia verticală a temperaturii apelor etc. Rolul termo-pluvio-
regulator al f o r m a ţ i u n i l o r vegetale, în special al celor forestiere, are efecte
şi asupra mărimii alimentării apelor, al structurii şi regimului acesteia, al caracteristicilor scurgerii.
De asemenea, specificul arborescent, arbustiv sau ierbos al formaţiunilor vegetale se implică în
echilibrul apelor infiltrate şi al celor care se scurg la suprafaţă, reţinând în coronamente, în
sistemele foliare, pe trunchiuri ş.a., temporizând contactul cu solul, consumând apă din sol şi
metabolizând apă prin evapo-transpiraţie. Repartiţia, volumul, caracteristicile fizice,
chimice, biologice, dinamice ale întregului înveliş de apă al Pământului, distribuit în oceane şi pe
continente, constituie coordonate de însemnătate vitală pentru om şi premise favorabile sau
restrictive pentru majoritatea activităţilor sale. Apa, percepută în modul cel mai frecvent sub forma
sa lichidă, face parte din structura de rezistenţă a sistemului social-economic. B i o l o g i c, viaţa
umană - ca orice formă de viaţă - nu este posibilă fără apă. De asemenea, dincolo de rolul ei vital
direct, este strict necesară altor vieţuitoare, implicate în lanţul alimentar al omului, sau care îi
furnizează materiale specifice, utile pentru îmbrăcăminte, încălţăminte şi adăpost. In sensul acesta,
marile resurse de hrană din ape au un rol extrem de important în structura actuală şi de perspectivă
a consumului alimentar, iar firele şi fibrele textile naturale, pielea, lemnul au avut o însemnătate
deosebită pentru om şi revin într-un ritm mereu mai rapid în interesul social-economic general.
In sfera activităţilor productive, apa a permis, în primul rând, practicarea a g r i c u l t u r i i
, realizarea unor cantităţi suplimentare de substanţă alimentară în sisteme de culturi duble, precum
şi diversificarea culturilor, chiar în regiunile sau în sezoanele vitregite climatic. Încă de la
începuturi, deşi ameliorarea climatică post-glaciară a favorizat în primul rând sub aspect termic
cultura plantelor, apa a avut şi îşi păstrează, împreună cu temperatura, un rol determinant în
agricultură. Astfel, sunt bine cunoscute randamentele excepţionale ale unor culturi duble în
câmpiile sud-est asiatice, precum şi marile cantităţi de produse agricole realizate din culturi diverse,
în condiţii climato-zonale deşertice, contracarate însă de volumele mari de apă (vehiculate de râuri
şi fluvii cu surse alohtone), utilizate în irigaţiile din valea Nilului, Asia Centrală, câmpia Indusului
ş.a. Aceleaşi efecte benefice sunt asigurate de aportul suplimentar de apă şi în regiunile agricole
temperate afectate de secetă. In schimb, oscilaţiile extreme ale regimului hidrologic provoacă
pagube imense (în general invers proporţionale cu nivelul tehnic al structurilor respective),
dezorganizând sau întrerupând irigaţiile, ori distrugând culturile prin inundaţii, care pot acoperi cu
apă uneori zeci de mii de km2.
Apa condiţionează/motivează puternic şi activitatea i n d u s t r i a l ă. Diferite ramuri
încorporează apă în produsele finite, utilizează apă în diferite etape ale prelucrării materiilor prime,
extrag materii prime din compoziţia chimică a apei, colectează apă din surse naturale, îi asigură
potabilitatea şi o distribuie în reţele utilitare, recuperează forţa apelor şi o convertesc în alte forme
de energie. Industria modernă tinde să devină un consumator din ce în ce mai mare şi mai exigent
de apă, cantitatea şi calitatea apei necesare fiind factori importanţi de diferenţiere structurală şi
distribuţie spaţială a unităţilor de producţie. Astfel, consumurile specifice mari din industria
celulozei şi a hârtiei, a firelor şi fibrelor sintetice, din termoenergetica clasică şi mai ales din cea
termonucleară ş.a. impun amplasamente în apropierea râurilor, marilor fluvii sau lacuri, în lungul
ţărmurilor şi chiar pe insule, spre deosebire de cantităţile de apă reduse, necesare în industria
farmaceutică, a uleiului, a cocsului ş.a., care nu condiţionează repartiţia unităţilor respective. Cu
această dependenţă faţă de apă, zonele care au profil industrial bogat, diversificat, pot epuiza
resursele locale, fiind nevoite să apeleze la surse din ce în ce mai îndepărtate.
Deşi organizarea şi desfăşurarea oricăror servicii presupune folosirea apei, sub diferite forme,
cele mai puternic marcate de apă sunt t r a n s p o r t u r i l e. Extrem de rentabile sub aspectul
tonajelor şi deci al costurilor, atât cele maritime cât şi cele navale deţin o pondere însemnată în
vehicularea materiilor prime, a produselor, în deplasarea persoanelor şi în diversificarea profilului
funcţional al aşezărilor-porturi, acolo unde se face trecerea de la transporturile continentale la cele
maritime. Astfel, ele depind în mod decisiv de dinamica apelor marine, de regimul nivelurilor şi
debitelor râurilor, de regimul de îngheţ al ambelor categorii de ape, de adâncimea apei în golfurile
amenajate portuar, de existenţa strâmtorilor.
Alături de celelalte elemente din sistem, împreună cu ele şi cu biocenozele specifice, apele
continentale şi cele marine, în special în zonele litorale, constituie o parte însemnată a potenţialului
turistic natura.Pe sensul invers al interacţiunii, deşi prezenţa umană în sistem este incomparabil mai
recentă faţă de celelalte elemente naturale, omul a avut de multă vreme şi şi-a amplificat
considerabil capacitatea de a se implica transformant în existenţa apei. Deşi prin masă şi volum
societatea umană este neînsemnată faţă de învelişul de apă al Pământului şi parteneriatul interactiv
pare exclus, ea a desfăşurat acţiuni importante asupra apelor, chiar asupra O c e a n u l u i. Astfel, a
modificat linii de ţărm, a adâncit şelful în apropierea ţărmului, a proiectat chiar modificări mai
ample (baraje în strâmtori, modificări de alimentare, deci de volum ale unor bazine ş.a.). Mai
accesibile prin poziţie şi dimensiuni, a p e l e c o n t i n e n t a l e au suportat intervenţiile şi
modificările cele mai ample. Reţeaua hidrografică continentală a fost supusă regularizării, a fost
canalizată, uneori decapitată, s-au corectat meandre, s-au adâncit albii prin dragare şi îndiguire.
Mari modificări au fost introduse în morfologia văilor şi în bilanţul hidrologic prin construirea
barajelor şi amenajarea acumulărilor pe râuri. Au fost create noi cursuri de apă, s-au construit
canale de navigaţie şi de irigaţie, prelungindu-se şi îndesindu-se artificial reţeaua hidrografică
continentală. Lacuri naturale au fost drenate pentru obţinerea unor terenuri agricole sau pentru
exploatarea unor substanţe minerale, iar apele altora s-au scurs în galerii de mine. In schimb
suprafaţa şi volumul unor lacuri naturale au fost mărite, ca urmare a amenajărilor hidroenergetice;
alte lacuri au fost create prin acest tip de amenajări. Suprafeţe importante de mlaştini au fost
drenate şi terenurile rezultate au fost ulterior populate şi cultivate agricol. In ceea ce priveşte apele
subterane, nivelul cel mai sensibil la acţiuni umane este, fără îndoială, cel freatic. Asanările,
drenajul şi consumul au coborât nivelul acestor ape, la fel ca şi controlul urban al apelor de
suprafaţă; irigaţiile în schimb, ca şi avariile, sau slaba întreţinere a reţelelor urbane de apă şi
canalizare înalţă nivelul freatic. Apele de adâncime, mai greu accesibile, au fost şi rămân mai puţin
influenţate de activităţi umane. Consumul din acvifere fosile, ca şi supra-consumul din freatic, în
condiţii climatice aride, determină însă epuizarea lor treptată sau reducerea drastică a volumului.
Spre exemplu, acviferul Ogadalla, cu grosimi de 400 m, care se întinde pe sub teritoriul statelor
nord-americane Texas, Oklahoma, Kansas, Nebraska, este exploatat din 1930. Se apreciază că
până acum a cedat un volum de apă comparabil cu cel al lacului Huron, numai în ultimii 20 ani
nivelul său coborând cu 15 m.
In sinteză, rolul societăţii umane în circuitul interactiv al apei se manifestă sub aspect
cantitativ prin consum şi redistribuiri, iar sub aspect calitativ prin modificări ale parametrilor fizici,
chimici, biologici şi dinamici. Aspectele considerate pozitive sau negative ale acestor modificări
relevă, în primul rând, consecinţele lor faste sau nefaste pentru om şi pentru alte forme de viaţă. In
sensul acesta, este demult o realitate care se acutizează degradarea calităţilor apei, realizată cu mare
eficienţă atât în domeniul marin şi oceanic, cât şi în cel continental. Fenomenul este ubicuu, mobil
şi aproape la fel de transmisibil ca şi în cazul aerului. Deşi degradări ale apei (modificări
nefavorabile omului şi biocenozelor preexistente) se produc şi pe cale naturală (se cunosc efectele
inundaţiilor, ale vulcanismului, ale descompunerii în etape a materiei organice, ale contactului apei
cu substanţe minerale toxice sau rapid mobilizabile, sub formă inertă sau disponibile chimic),
acestea au avut şi continuă să aibă efecte mult mai puţin dure în geosistem. Oricum, în ceea ce le
priveşte, mecanismele de autoreglare funcţionează mai eficient, iar durata efectelor respective poate
fi astfel mai redusă.
Cele mai ample, mai diversificate şi mai greu remediabile (uneori ireversibile) sunt formele
de degradare/poluare produse pe cale artificială. Ca urmare a activităţilor a g r i c o l e, pesticide,
îngrăşăminte (chimice sau organice), ape uzate din zootehnie, din laboratoarele de cercetare şi din
staţiunile experimentale, carburanţi şi uleiuri de la exploatarea maşinilor şi utilajelor agricole ajung
nu numai în apele de suprafaţă, ci şi în cele freatice. În cadrul acestui sector de activitate cu
capacitate poluantă o atenţie deosebită se concentrează astăzi asupra toxicităţii unor anumite ape
reziduale din zootehnie, ca şi asupra remanenţelor din stocaje de dejecţii în sistem umed/uscat,
chiar după dezafectarea unor unităţi productive.
Prelucrarea i n d u s t r i a l ă a materiilor prime agricole este, de asemenea, foarte
poluantă. Volume imense de apă, consumate de la sacrificarea animalelor şi până la igienizarea
spaţiilor de desfacere ale produselor, pot atinge o încărcare biologică de ordinul milioanelor de
microorganisme pe unitatea de volum de apă uzată, multe dintre ele fiind patogene. În acelaşi fel,
apele reziduale rezultate din procesarea altor materii prime agricole (lapte, legume, fructe, unele
plante tehnice) devin excelente medii de cultură pentru alte microorganisme dăunătoare. Alte
ramuri industriale au, de asemenea, impact negativ asupra calităţii apei: industria celulozei şi hârtiei
are o deosebită capacitate poluantă, unităţile de mărime medie poluând volume comparabile cu cele
uzate în oraşe de 600.000 locuitori; industria siderurgică elimină ape de răcire care conţin particule
de minereu, de cărbune, oxizi metalici; industria chimică introduce în ape compuşi de toxicitate
maximă: fenoli, cianuri, compuşi ai cadmiului, plumbului, mercurului, detergenţi, hidrocarburi
(aglomerări de spumă şi pelicule care împiedică oxigenarea apei şi modifică structura luminii care
pătrunde în apă; pe seama reziduurilor cu amoniac şi surplus termic proliferează alge care se
aglomerează în strate izolante, amplificând efectele menţionate).
Tot în cursurile naturale şi în apele freatice pătrund şi a p e l e u z a t e u r b a n e,
frecvent neepurate sau incomplet epurate şi conţinând cele mai variate tipuri de poluanţi, solviţi,
aflaţi în suspensie sau târâţi şi sedimentaţi în talveguri ori pe fundul lacurilor, unii dintre ei dintre ei
fiind radioactivi sau purtând o încărcare biologică patogenă.
Apele reziduale urbane, cele din agricultură şi deversările de ape industriale neepurate sunt
agresorii principali şi pentru mări (44% din poluarea produsă de toate categoriile de surse
implicate). Uneori până departe în larg, până la adâncimi destul de mari şi în lungul mai multor
kilometri de plajă, nivelul de poluare este atât de ridicat încât accesul pentru agrement este interzis
iar viaţa marină a dispărut (spre exemplu, sectoare de litoral şi ape teritoriale nord-americane,
nipone, germane - până în anii 90 ai secolului trecut; se află însă în situaţii grave ape litorale
întinse, aferente unor state sărace, cu tehnologii industriale depăşite şi agresive, fără echipamente
de epurare şi fără investiţii în controlul stării apelor; de asemenea, au fost grav afectate apele unor
sectoare de litoral care au fost teatrul unor conflagraţii militare). Deversările cu un conţinut ridicat
de metale toxice au provocat boli foarte periculoase: itai-itai (datorată cadmiului), minamata
(datorată mercurului), plumbemii grave ş.a. Aceste deversări acoperă 10% din poluarea marină
totală. O pondere însemnată a poluării cu substanţe chimice a mării revine însă emisiilor de gaze de
pe uscat (33%). Fără a fi mai puţin periculos ca tip de poluare, dar deţinând o pondere mai redusă
în structura celei totale (12/), transportul maritim generează scurgeri accidentale, în special de
hidrocarburi, dar şi de deşeuri toxice ş.a. Diferite deversări practicate deliberat în ocean, de pe
nave, deţin 10% din poluarea totală, iar mineritului marin şi forajelor pentru petrol şi gaze le revine
aproximativ 1%. Ca şi în cazul aerului, o cumplită formă de degradare se realizează prin
contaminare radioactivă: experimente, deversări clandestine, îngroparea deşeurilor radioactive,
sabordarea unor submersibile nucleare au introdus în mări cantităţi încă insuficient cunoscute de
radionuclizi, identificaţi în lanţuri trofice în care, prin bio-stocaj, s-a ajuns la concentraţii care le
depăşesc de mii de ori pe ele specifice ecosistemelor respective. Procesul de bio-acumulare
continuă însă, iar contaminarea va rămâne o permanenţă, dată fiind longevitatea - uneori de ordinul
milioanelor de ani - a multor radionuclizi. Sunt semnalate deja de mult timp, ca foarte murdare,
apele Balticii, ale Caspicii, ale Adriaticii (ultimele două cazuri fiind deosebit de grave şi datorită
insuficienţei posibilităţilor naturale de diluţie). Este considerată bolnavă, de fapt, întreaga
Mediterană europeană.. Liga italiană a mediului semnala, încă acum 10 ani, poluarea extremă a
apelor litorale ale multor staţiuni spaniole, franceze, italiene, greceşti, turceşti, libaneze, tunisiene
ş.a. De asemenea, aprecia că în apele litorale se deversează anual 430 miliarde tone ape reziduale
menajere şi industriale conţinând cantităţi enorme de plumb, cadmiu, fosfaţi, azotaţi,fenoli,
pesticide, germeni patogeni. Relaţia directă dintre numărul şi densitatea populaţiei din aria
litorală/riverană, pe de o parte şi amploarea fenomenului de poluare (cu o populaţie de zece ori mai
densă în bazinul său hidrografic, Rinul preia şi obligă la neutralizarea unei cantităţi de 10 ori mai
mare de poluanţi, decât Mississippi, deşi acesta are un bazin mult mai mare) pe de alta, este foarte
elocventă în cazul Mediteranei : din cei aproximativ 500.000.000 locuitori ai statelor riverane,
aproape o jumătate trăiesc pe litoral şi peste 85% din canalele celor 120 de oraşe riverane mari
debuşează fără epurare prealabilă în mare, ale cărei ape se înnoiesc, prin aportul peste Gibraltar,
abia o dată la 80 ani.
Relieful este un element derivat în sistemul abiotic, provenind din interacţiuni interne şi
externe ale acestui sistem. Astfel, pe lângă efectele morfogenetice menţionate ale acţiunilor aerului
şi apei asupra substratului geologic, gradul şi tipul de acoperire cu vegetaţie au un rol deosebit de
important în formarea unor categorii genetice de relief, precum şi în conturarea unor caracteristici
cantitative şi calitative ale acestora. De asemenea, prin prezenţa, structura, continuitatea şi durata
lor, asociaţiile vegetale atenuează, stopează ori nici nu permit instalarea şi desfăşurarea unor
procese geomorfologice, conservând un ritm moderat de evoluţie a reliefului. In sensul acesta,
pădurile şi pajiştile, plantele de cultură perene şi chiar cele anuale constituie etape şi forme de
temporizare şi diminuare a cantităţii de apă care ajunge pe sol şi îl străbate, echilibrând raportul
scurgere/infiltraţie şi atenuând astfel acţiunea factorului activ al ablaţiei, ravenării, deplasărilor de
teren umede. Evident, absenţa (naturală sau impusă) a vegetaţiei schimbă datele interacţiunilor
morfogenetice; relieful format prin acţiunea agenţilor externi se va încadra în alte categorii
genetice, procesele de versant se vor amplifica, ritmul lor va fi mai rapid, raporturile între eroziune
şi sedimentare în albiile râurilor se vor desfăşura în secvenţe mai scurte etc. Eficienţa modelării
externe va fi potenţată, în continuare, de complexele morfologice rezultate din această etapă de
evoluţie, neprotejată de vegetaţie şi percepută de societatea umană ca etapă de degradare a
ambianţei naturale, cu efecte negative în întregul geosistem. Coexistenţa sistemică mai impune
potenţarea efectelor morfologice negative şi în situaţia în care formaţiunile vegetale protectoare
înlăturate erau situate la limita lor climato-zonală sau în apropierea acestei limite, unde
mecanismele proprii de redresare acţionează foarte slab, sau încetează. Spre exemplu, aluvionarea
deltaică brutală, masivă şi continuă în aria circummediteraneană a fost provocată prin tăierea
sistematică a pădurii subtropicale, începând din perioada antică. Formaţiunile spontane care au
înlocuit-o n-au mai fost forestiere (şi n-au mai putut asigura reliefului o protecţie la fel de
eficientă), iar replantările (cu arbori care cresc repede şi suportă uscăciunea, în special pini), au
oferit un înlocuitor mediocru (prin tipul de umbrire, de înrădăcinare şi de litieră) şi foarte vulnerabil
la incendii. Absenţa pajiştilor şi instalarea culturilor au avut aceleaşi efecte morfodinamice şi
morfogenetice negative, deoarece protecţia oferită de plantele cultivate a fost, de regulă,
discontinuă atât în spaţiu cât şi în timp, iar drumurile neamenajate de exploatare - spaţii
permanent neprotejate - au devenit adesea forme de relief noi, cu un mare potenţial stimulativ
pentru procese de ravenare.
In geneza şi evoluţia reliefului se conturează astfel clar influenţa exercitată de elementele
unui alt sistem, cel social-economic. Trăind şi desfăşurând activităţi specifice pe arii din ce în ce
mai largi, omul a fost şi este capabil de modificări apreciabile (la început involuntare, apoi
deliberate şi uneori nerecunoscute) ale unor ţinuturi întinse. L o c u i r e a a impus modificări ale
reliefului local, până la crearea unor peisaje tipice. Astfel, în zonele mlăştinoase au fost clădite
movile antropice, înalte de până la 16 m (warft sau terp), în câmpiile Europei Nordice, ca şi în delta
comună a Gangelui şi a Brahmaputrei. Movile antropice pentru aşezări rurale întărite sunt şi
mounds, făcute de amerindieni în preria nord-americană. De asemenea, generând peisaje tipice,
tumulii sau curganele din stepele ponto-central-asiatice au fost înălţate ca morminte, puncte de
observaţie, sau cu rol hotarnic. O altă categorie de aşezări, trogloditice, au perforat relieful
preexistent cu microexcavaţii în rocă, prezente şi azi în Libia (în gresii), în sudul Spaniei (în
gipsuri), în platoul Colorado, în platoul de loess din nordul Chinei (unde sunt, de altfel, şi cele mai
răspândite). Au mai fost excavate şi galerii de refugiu (în cretă), în Franţa (în Picardia şi în
Champagne), unele lungi de zeci de km, folosite şi pentru adăpostirea animalelor, care astăzi se
utilizează ca depozite pentru învechirea vinurilor. Deosebit de puternice sunt modificările reliefului
în cadrul aşezărilor urbane, uneori intensitatea lor depăşind-o pe cea a unor procese naturale, ca
eroziunea fluvială sau deflaţia. Spre exemplu, acumularea dărâmăturilor unor oraşe vechi(antice)
sau moderne (ca urmare a celui de al doilea război mondial) a creat movile sau straturi de grosimi
impresionante (la Troia, 17 m, la Berlin, 20 m). In urma unor lucrări subterane în marile
oraşe(pentru depozite, canalizări şi alimentare cu apă, cabluri, metro, exploatarea unor roci de
construcţie - gips, nisip etc.) s-au creat forme de relief negative, pe suprafeţe întinse, care ulterior
au periclitat unele construcţii (sunt notabile catacombele Romei, ale Odessei, galeriile de exploatare
a gipsului la Paris etc.). De asemenea, microrelieful preexistent a fost adesea nivelat, în vederea
construcţiilor, a reţelei stradale şi, mai ales a construirii aeroporturilor (spre exemplu la Los
Angeles ş.a.), ori s-a practicat extinderea terenului ferm pe seama mării (spre exemplu la Rio de
Janeiro ş.a.)
Ca urmare a lucrărilor a g r i c o l e, relieful a fost modificat pe suprafeţe mari, fie în
mod direct, fie prin atenuarea, intensificarea sau chiar declanşarea unor procese geomorfologice.
Astfel, arăturile orientate pe linia de maximă înclinare a terenului au contribuit, în vechime ca şi
astăzi, la nivelarea reliefului, prin decopertarea sectoarelor înalte şi acumularea materialului erodat
în văi şi depresiuni. Efecte încă mai vizibile au produs lucrările de terasare, formele respective fiind
create pentru frânarea eroziunii liniare şi păstrarea apei. Ele sunt tipice pentru regiunile în care
climatul arid al ţinuturilor de câmpie obligă agricultura să se desfăşoare în aria montană, mai
umedă (spre exemplu, în Yemen, unde asemenea forme de relief creat prin agricultură urcă mai sus
de 3.000 m), ca şi în cele cu mari diferenţe sezoniere ale cantităţii de precipitaţii (spre exemplu în
Asia musonică). In felul acesta, un sfert din terenurile arabile ale Chinei sunt terasate, sistemul
practicându-se pe scară largă şi în Filipine, Djawa, în zona Mediteranei europene, în America
andină.
E x p l o a t ă r i l e m i n i e r e au introdus modificări de anvergură ale reliefului.
Exploatările la zi (în special pentru cărbune brun şi lignit, dar şi pentru materiale de construcţie), au
înscris în peisajul local excavaţii de peste 300 m adâncime (spre exemplu, în fosta R.D.Germană
ş.a.) practicate pentru decaparea sterilului acoperitor şi pentru recuperarea substanţei utile. După
epuizarea zăcămintelor, relieful acesta artificial creat a fost din nou modificat, prin reumplerea
parţială cu steril şi atenuarea proceselor geomorfologice prin împădurire. Acelaşi tip de relief a fost
creat de exploatările la zi ale minereului de fier în Colinele Mesabi din S.U.A. (107 m adâncime),
de cupru, de la Bingham Canyon (S.U.A.) sau de la Queenstown (Tasmania), ultimele creând un
"crater" antropic adânc de 135 m, de diamante, de la Pretoria (l50 m), de argile pentru ceramică
brută, de la Peterborough (Anglia), de calcar, din cheile mici ale Bicazului, de sulf, din Munţii
Călimani, de şisturi bituminoase, de la Anina ş.a. Excavaţiile rămase în urma exploatărilor la zi s-
au umplut ulterior cu ape din precipitaţii, devenind lacuri artificiale (spre exemplu, lacurile de la
sud de Magdeburg, cele din Subcarpaţi, din aria diapiră a Podişului Transilvaniei ş.a.). Exploatările
în subteran au generat depresiuni de tasare şi prăbuşire a plafoanelor minelor părăsite, foarte
periculoase când procesul are caracter brusc şi se petrece în vecinătatea imediată a unor aşezări,
cărora le poate distruge construcţiile, drumurile şi alte reţele utilitare, iar prin modificarea
condiţiilor hidrogeologice le periclitează stabilitatea terenurilor, în special pe cea a versanţilor. Cele
mai mari depresiuni de acest tip s-au format pe seama salinelor, uneori procesele fiind deosebit de
distrugătoare (spre exemplu, la Stassfurt, în Germania, la Ocnele Mari, Târgul Ocna ş.a. în
România), a tasărilor în structuri gazeifere (spre exemplu, în Câmpia Padului), ca şi prin exploatări
de petrol (în California). Exploatările în subteran creează, de asemenea, halde imense, cu atât mai
mari cu cât concentraţia de substanţă utilă este mai redusă în zăcământ. Sunt tipice ţinuturile
miniere cu halde din Ruhr, Pennsylvania, Anglia, Africa de Sud (unde haldele exploatărilor aurifere
sunt vizibile, datorită reliefului plat, de la peste 100 km şi în nisipul cărora vântul modelează dune).
Din necesitatea de p r o t e c ţ i e faţă de procese geomorfologice intense, spre exemplu
abraziune agresivă, şi din necesitatea măririi suprafeţei de teren ferm s-au construit (ca forme de
relief noi) ţărmuri artificiale, în special unde cele naturale se retrag, fiind supuse unor mişcări
epirogenice negative, cu caracter permanent In felul acesta a fost stăvilită abradarea ţărmului Mării
Nordului (care fusese favorizată şi de extragerea turbei), în Olanda, Anglia, nord-vestul Germaniei,
ţărmul estic al Chinei, Japonia, California. In Olanda aceste acţiuni au început încă din sec. XIII,
astfel încât acum, ca forme de relief artificial, digurile principale însumează peste 2500 km, iar
câmpia litorală s-a extins cu peste 7.800 km2. Chiar în sectoarele de ţărm înalt, forţa abraziunii a
fost diminuată prin betonarea bazei falezelor (spre exemplu, în insula Helgoland). Alte modificări
ale reliefului litoral s-au iniţiat în lungul ţărmurilor rectilinii, unde amenajarea porturilor era
handicapată de absenţa sinuozităţilor naturale. Acestea au fost suplinite prin construcţia unor
moluri, lungi uneori de sute de km (560 km la New York), la Genova, Marsilia, Dar-el-Beida,
Callao, Madras, Los Angeles ş.a. In alte situaţii, şelful prea puţin adânc se excavează, din
necesitatea asigurării accesului navelor de mare tonaj în porturile de pe ţărmuri joase, lipsite de
protecţie naturală sau afectate de maree. Acest tip de modelare artificială a ţărmurilor a început în
sec. XVIII, portul Liverpool având cel mai vechi doc din 1719, iar porturile Londrei şi Anvers-ului
mărindu-şi în acest fel suprafeţele active respective cu 256 - 420 ha.
Organizarea şi practicarea t r a n s p o r t u r i l o r s-a soldat, de asemenea, cu urmări
vizibile asupra reliefului. Sub climate umede sau cu sezoane suficient de umede drumurile naturale,
orientate frecvent pe linia de maximă înclinare a terenului (pentru reducerea duratelor de parcurs şi
din raţiuni financiare imediate), au fost preluate de scurgerea de suprafaţă şi transformate în
debleuri (sau adevărate defilee, adânci de 80-90 m, ca în loessul din China). Devenite
impracticabile, ele sunt translate de obicei la mică distanţă şi procesul se reia. Drumurile moderne
modifică în mod deliberat relieful, schimbările fiind direct proporţionale ca amploare cu altitudinea,
gradul de înclinare, de fragmentare şi cu tehnica de construcţie. Deşi se cunosc din perioada antică,
şi dăinuiesc uneori până azi, drumurile integral construite (artificiale) devin frecvente abia din sec.
XVIII. Tunelurile rutiere, feroviare şi de navigaţie, căile ferate, şoselele şi autostrăzile care
împânzesc suprafaţa Pământului au prilejuit dislocarea a peste 250 km3 de material, prin
excavaţiile necesitate de construcţie şi prin rambleuri. Dacă se are în vedere numai proporţia
tunelurilor (1630 în Alpi, cu o lungime totală de 720 km, 700 km de tuneluri în Japonia, 401
tuneluri în fosta Jugoslavie, în lungime de 104 km ş.a.) se poate aprecia "îmbogăţirea" reliefului
zonelor respective nu numai cu aceste goluri subterane, ci şi cu numeroase forme pozitive, rezultate
din depozitarea materialului excavat. Ca şi în cazul altor intervenţii antropice asupra reliefului,
construcţiile de drumuri, prin deschiderea unor debleuri la baza versanţilor şi practicarea unui trafic
frecvent greu şi permanent, deranjează adesea echilibrul terenurilor, antrenând sau reactivând
procese de deplasare în masă, uneori de mari proporţii.
Locuirea, practicarea agriculturii, activităţile industriale, infrastructura de comunicaţie şi
transporturile au impus şi o serie de modificări, pe cale indirectă, a reliefului. Dintre acestea, cele
mai notabile, adesea cu aspect de degradare, au fost determinate de d e s p ă d u r i r i şi d e s ţ e l
e n i r i, care au modificat caracteristicile climatice şi hidrologice locale şi chiar regionale în sensul
continentalizării. Astfel, creşterea amplitudinilor termice, intensificarea ploilor, excesivizarea
regimului scugerii de suprafaţă ş.a. s-au repercutat asupra reliefului preexistent şi asupra proceselor
geomorfologice. Amplificarea dezagregării mecanice, a prăbuşirilor şi rostogolirilor de materiale, a
eroziunii fluviale şi torenţiale, a eroziunii areolare, a alunecărilor de teren ş.a. explică rata extrem
de mare a creşterii deltelor şi câmpiilor mlăştinoase în perioada modernă, în dauna versanţilor
distruşi în regiunile montane. Spre exemplu, delta Vardarului înaintează şi astăzi cu aproximativ 50
m anual, cea a Padului cu 70 m, iar a lui Huanhe, cu 2500 /an. De asemenea, eroziunea actuală în
bazinul lui Mississippi face ca delta sa să se extindă cu aproape 100 m/an.
Pe lângă influenţele menţionate ale reliefului asupra scoarţei terestre, asupra aerului,
vremii şi climei, ca şi asupra apelor, conform capacităţii sale interactive, el este şi un important f a
ctor p e d o g e n e t i c. Ţinând seama de participarea matricială a părţii superioare a litosferei
la formarea solului, pe de o parte şi de cea finalizantă a materialului organic, pe de alta, rolul
respectiv nu are nu are o motivaţie direct aparentă. In realitate, însemnătatea sa este enormă şi se
manifestă direct. In ordine, relieful este substratul imediat al solului, orice formă de material
parental al acestuia fiind suportată de un complex morfologic, de o formă sau de un element de
formă de relief. In acelaşi timp, o seamă de caracteristici calitative şi cantitative ale reliefului, ca şi
ale proceselor geomorfologice, sunt determinante pentru unele proprietăţi ale solului, nuanţează
alte proprietăţi, grăbesc, atenuează sau blochează pedogeneza şi evoluţia solului deja format. În
sensul acesta, sub aspect morfogenetic, orice complex sau formă de relief de acumulare este o
premisă mult mai favorabilă solificării decât cea rezultată din procese de eroziune, eficienţa
pedogenetică a teraselor fluviale fiind, spre exemplu, net superioară celei a versanţilor. Sub aspect
morfodinamic, sectoarele de relief calme, stabile pe durate mari, asigură aceeaşi stabilitate
pedogenezei şi continuitate învelişului de sol, aşa după cum probează solurile formate pe suprafeţe
de nivelare, pe poduri interfluviale plane (sculpturale sau structurale) ş.a. Premisele morfometrice
ale pedogenezei sunt, de asemenea convingătoare. Fragmentarea verticală profundă, densitatea
mare a reţelei de văi şi înclinarea puternică a terenului introduc în pedogeneză areale importante de
versanţi pe care scurgerea de suprafaţă depăşeşte infiltraţia şi transportă masiv fracţiunea de
material fin erodat, iar dinamica apei din scoarţa de alterare este grăbită. Evident, relieful slab
fragmentat şi înclinat are un comportament pedogenetic opus. Maximele altitudinale cu rol biologic
limitativ sunt şi limite pedogenetice, acelaşi rol avându-l şi declivităţile foarte mari, care
exacerbează transportul gravitaţional al scoarţei de alterare. Temperatura solului, cel puţin în
partea sa superioară, este strict dependentă nu numai de insolaţia specifică, climato-zonală, ci şi de
efectele cuplului înclinare-expoziţie a reliefului. Întotdeauna combinaţiile de înclinări slabe-
orientări favorabile însoririi asigură un disponibil termo-pedogenetic mult mai favorabil proceselor
de evapotranspiraţie, celor biochimice etc., prin comparaţie cu înclinările mari şi expoziţiile
favorabile umbririi. În detaliu, implicaţiile pedogenetice ale reliefului evidenţiază forme de
influenţă încă mai fin diferenţiate, asupra însuşirilor mecanice ale solului, regimului său termic,
percolativ, dinamicii poluanţilor etc.
Deşi relieful terestru actual este în mare parte mai recent în geosistem decât comunităţile
biologice şi chiar dacă el însuşi este o rezultantă în sistemul abiotic, are totuşi o capacitate
interactivă suficient de puternică încât să influenţeze lume vie. Modalitatea de manifestare este însă
indirectă, influenţele sale fiind de natură morfoclimatică, morfohidrologică şi morfopedologică. In
felul acesta, prin altitudinea sa, prin gradul de fragmentare şi de înclinare, ca şi prin orientarea
versanţilor, a culmilor şi a văilor, relieful diferenţiază în primul rând climatul local. Variabilitatea
climatică se regăseşte apoi în distribuţia etajată a vegetaţiei, grupată în asociaţii specifice fiecărui
etaj climatic, din ce în ce mai complexe şi mai termofile pe măsură ce altitudinea scade. Astfel,
spre exemplu, în succesiunea altitudinală impusă asociaţilor vegetale de relieful ţării noastre
pajiştile alpine cu ierburi mărunte din "golul de munte" vin în contact cu tufărişurile subalpine sub
care se află pădurile (de conifere, de amestec, apoi de foioase), pentru ca ariile cele mai joase să fie
domeniul unor pajişti şi tufărişuri stepice. Numai "implantul" altitudinal pe care îl constituie văile
modifică această etajare, în lungul lor complexul morfo-climato-pedo-hidric condiţionând
zăvoaiele, ca formaţiuni azonale. Orientarea versanţilor nuanţează, de asemenea, distribuţia etajată,
fiecare fâşie vegetală având limita superioară mai coborâtă pe versanţii umbriţi şi mai înaltă pe cei
însoriţi. In Alpi pădurea nu depăşeşte 1900 m pe versanţii nordici, urcând în schimb până la 2.200
m pe cei sudici, iar în Carpaţii Meridionali molidişurile se opresc, în medie, la 1500 m pe versantul
transilvan şi ajung până la 1.850 - 1.900 m, în marginea circurilor glaciare din partea înaltă a
versantului getic. Tot sub influenţa reliefului, vegetaţia se dispune uneori invers prin raport cu
distribuţia termoverticală clasică. În cazul efectelor morfoclimatice de inversiune termică,
ecosisteme întregi se află la altitudini atipice, mai confortabile sub aspect bioclimatic (spre
exemplu, făgete situate la altitudini mai mari decât molidişurile, în depresiuni intramontane sau în
văi montane adânci şi înguste). Prin influenţa exercitată de înclinare şi orientare asupra acumulării
şi duratei stratului de zăpadă, asupra raportului scurgere-infiltraţie, asupra continuităţii
pedogenezei şi stabilităţii stratului de sol format, ca şi prin variabilitatea raportului eroziune-
acumulare/sedimentare în albii, în lacuri şi în ape marine, relieful este un element esenţial al
ecotopului, condiţionând atât structura şi distribuţia spaţială a formaţiunilor vegetale, cât şi
capacitatea acestora de a întreţine asociaţiile animale specifice. In final, se poate constata că toate
ecosistemele de pe Pământ, de uscat şi acvatice, poartă amprenta puternică a reliefului.
In ceea ce priveşte societatea umană, pe lângă alte dependenţe interactive în geosistem, ea
fost obligată să ţină întotdeauna seama şi de specificul reliefului. Gradul de umanizare şi nivelul
valorificării unor ţinuturi întinse au fost marcate de favorabilitatea sau de caracterul restrictiv al
complexelor morfologice. Chiar dacă de-a lungul timpului progresul tehnic a diminuat rolul
limitativ al reliefului, caracteristicile sale (de la aspect şi dimensiuni, până la morfodinamica
actuală) influenţează şi astăzi structura reţelei de aşezări, dispoziţia locuinţelor în vatră, trama
stradală, tipul de locuinţă ş.a.
I n c l i n a r e a t e r e n u l u i condiţionează diferite posibilităţi de utilizare economică a
lui: valorile mai mici de 2‰ sunt favorabile tuturor tipurilor de construcţii, între 2‰ - 7‰ sunt
necesare lucrări de asigurare a scurgerii, peste 70‰ se impune evitarea construcţiilor grele, iar
peste 120‰ nu mai sunt posibile decât construcţii mici şi uşoare; de asemenea, înclinarea terenului
determină accesibilitatea pentru mecanizarea lucrărilor agricole: înclinarea de 7o este valoarea-
limită pentru introducerea combinelor şi provoacă greutăţi incipiente, soldate uneori cu reducerea
randamentului, în utilizarea tractoarelor; peste 15o nu se mai poate practica agricultură mecanizată
etc. Alte valori-limită condiţionează tipul de transport şi impun investiţii speciale de exploatare şi
întreţinere a infrastructurii de comunicaţie, reduc sau amplifică potenţialul turistic al unor trasee
ş.a.m.d. O r i e n t a r e a versanţilor (expoziţia) are, de asemenea, o importanţă deosebită pentru
întreaga sferă a procesului de umanizare în regiunile temperate şi subpolare. Aceasta determină
diferenţieri climatice locale, care se concretizează prin însorire mai puternică şi pe durată mai
mare, temperaturi mai ridicate, topirea mai timpurie a zăpezii, dinamică mai activă a aerului, uneori
descendentă şi cu posibilităţi suplimentare de mărire a temperaturii aerului, pe versanţii orientaţi
către soare. Aceştia sunt favorabili unei vegetaţii mai termofile şi evoluţiei mai rapide a solurilor
către tipurile climato-zonale, unor culturi mai exigente din punct de vedere termic, precum şi
implantării unor aşezări umane stabile, adesea până la altitudini care depăşesc l300 m în Carpaţi,
2100 m în Alpi şi chiar 4800 m în Himalaya. Prin contrast, versanţii opuşi sunt umbriţi, mai reci,
păstrează zăpada un timp mai îndelungat, sunt acoperiţi cu o vegetaţie naturală ombrofilă, care
valorifică soluri mai reci, mai umede, formate uneori chiar în condiţii de exces hidric şi care impun
o dominantă silvică, cel mult silvo-pastorală în utilizarea terenurilor. Aceste diferenţe notabile ale
peisajului natural, ale gradului şi tipului de valorificare economică, ale umanizării în general, au
generat şi denumiri specifice pentru versanţii respectivi : adret (fr.), solano (it.), Sonnenseite
(germ.), faţa muntelui (română) şi ubac (fr.), opaco (it.), Schattenseite, Schwarzboden (germ.). A l
t i t u d i n e a, tipul predominant de f r a g m e n t a r e , valoarea acesteia, alături de
caracteristicile prezentate, personalizează o serie de mari categorii de relief, diferite uneori şi din
punct de vedere genetic, care funcţionează ca unităţi sistemice spaţiale, cu evoluţie naturală şi
posibilităţi de valorificare economică diferită.
M u n ţ i i î n a l ţ i (cu altitudini de ordinul miilor de metri), au accesibilitate redusă,
agravată şi datorită valorii apreciabile a energiei reliefului (ecart altitudinal mare şi înclinare
puternică). Se adaugă viteza, uneori catastrofală, a proceselor geomorfologice, climatul aspru
(diminuarea presiunii oxigenului, temperaturile scăzute, vântul puternic) care a îngreunat adaptarea
fiziologică şi a întârziat popularea acestor ţinuturi, lipsite şi de condiţiile practicării lesnicioase a
unei agriculturi suficient de rentabile. Valorificarea economică a acestei unităţi de relief s-a
orientat, la început, spre vânat şi exploatarea lemnului. Abia mai târziu s-a trecut la extracţia unor
minereuri de cupru, zinc, plumb, cositor, aur, uraniu, desigur numai acolo unde mărimea rezervelor
şi concentraţiile în zăcământ au permis exploatări rentabile. Este tipică, în acest sens, zona montană
andină din Peru, Bolivia şi Chile, în care se află aşezările permanente situate la cele mai mari
înălţimi. Prezente frecvent în majoritatea masivelor înalte, lacurile din circuri şi pragurile glaciare
au oferit condiţii foarte bune pentru construirea hidrocentralelor. Etajarea fito-pedo-climatică a
favorizat o variabilitate corespunzătoare a tipurilor de activitate, care se desfăşoară spaţial la mică
distanţă. Astfel, pe unele văi sunt condiţii relativ bune pentru agricultură şi aşezări, mai sus se
situează pădurile şi fâneţele, iar în domeniul pedo-vegetal cel mai înalt sunt păşuni alpine. Fiind
complementară, această etajare a potenţialului natural determină deplasări sezoniere ale populaţiei,
în vederea valorificării fiecărui etaj în anotimpul cel mai favorabil. In felul acesta au loc şi
deplasările pastorale montane, tipice în munţii din regiunile cu climat temperat şi subtropical. În
detaliu, văile şi depresiunile intramontane au caracteristici aparte; în cadrul lor diferitele trepte sunt
sectoarele cele mai intens utilizate, au izvoare bogate, soluri mai fertile şi terenuri, în general,
plane, favorabile construcţiilor. Amplasarea aşezărilor noi, ca şi a unor obiective industriale,
resimte însă acut lipsa de spaţiu. Aceasta este o dificultate majoră, cu atât mai mult cu cât şesurile,
dacă există, trebuie evitate datorită pericolului inundaţiilor. O altă particularitate defavorabilă,
climatică, este determinată tot de relief : inversiunile termice frecvente, cu efecte deosebit de severe
pe versanţii umbriţi. Când versanţii de acest tip au suprafeţe mari şi însoţesc văi înguste, lipsite de
terase, ei sunt şi domeniul unor prăbuşiri şi rostogoliri, ca şi al unor masive alunecări de teren. In
plus, pericolul avalanşelor este acut, eroziunea torenţială adânceşte culoarele de avalanşe, iar
conurile foarte mari ale torenţilor, extrem de mobile, acoperă uneori şosele, căi ferate, culturi şi
chiar aşezări omeneşti. Deşi altitudinile mari sunt o caracteristică generală a întregii unităţi, gradul
diferit de fragmentare a diferenţiat foarte mult accesibilitatea masivelor, atrăgând populaţie şi
imprimându-le un ritm alert de valorificare unora, menţinându-le nepopulate sau slab populate şi
aproape intacte sub aspect natural pe altele, care au avut chiar rol de bariere pentru transport şi
comunicaţii. In cazul primelor, reţelele de văi transversale şi longitudinale, ca şi pasurile montane,
au favorizat accesul omului şi al activităţilor sale până la altitudini apreciabile. Astfel, în Europa,
deşi ating 4.810 m, Alpii au nu mai puţin de 16 pasuri transversale, la altitudini destul de reduse
(Maloja-1.872 m, Brenner- 1817 m ş.a.). Ca urmare a acestei accesibilităţi naturale şi a poziţiei lor
centrale în Europa, în aceşti munţi s-au construit foarte multe căi de comunicaţie (şosele şi căi
ferate, cu numeroase tronsoane în tuneluri). In schimb, deşi au altitudine mai redusă, Pirineii sunt
bariere apreciabile pentru transport, având pasuri puţine şi înalte, ceea ce a făcut ca principalele axe
de comunicaţie să-i ocolească pe la extremităţi. În acelaşi fel, unica trecătoare centrală din Caucaz
fiind situată la 2.388 m n-a permis construirea vreunei căi de comunicaţie transversale. Căile
existente, care înconjoară masivul, au întâmpinat mari dificultăţi de construcţie şi de întreţinere,
datorită contactelor subverticale ale versanţilor montani cu bazinele mărilor Neagră şi Caspică. În
Himalaya, altitudinile foarte mari ale pasurilor de culme (peste 4.00 m), profilul transversal extrem
de îngust şi versanţii abrupţi ai puţinelor văi care îi străbat (spre exemplu, Brahmaputra), ca şi
poziţia întregului lanţ montan între regiuni mult mai slab evoluate decât centrul Europei, interzic
orice comparaţie cu accesibilitatea Alpilor. In unele masive în care altitudinile mari au împiedicat
construirea căilor ferate, traficul este asigurat de şosele de înălţime. Astfel, în Pamir şoseaua Oş-
Duşambe urcă la 4.665 m , iar în Tibet şoseaua Lhasa-Sintzian trece pe la 5.578 m. O excepţie de la
această determinare a infrastructurii de comunicaţie de către gradul de masivitate al munţilor înalţi
o reprezintă Anzii care, la fel de greu de străbătut ca şi Himalaya, au un grad de populare mult mai
înalt şi o reţea de comunicaţie mai densă. În aceşti munţi, traficul feroviar se practică şi la peste
4.000 m (în Bolivia, la 4880 m, în Peru, pe linia Lima-Oroya, la 4.775 m ). Această atractivitate de
excepţie se explică, în parte, prin condiţiile salubre şi accesibile fiziologiei umane pe care le
întrunesc munţii faţă de regiunile înconjurătoare, în parte, prin resursele minerale însemnate din
aria montană, a căror exploatare a stimulat construirea căilor de transport. Munţii înalţi nu sunt însă
doar bariere social-economice, ci şi bariere în calea maselor de aer rece, masivitatea şi orientarea
lor asigurând un climat blând unor regiuni devenite astfel foarte atractive (spre exemplu, coasta
dalmată situată la adăpostul Alpilor Dinarici, Riviera franco-italiană - la adăpostul Alpilor Maritimi
şi al Apeninilor Ligurici ş.a.).
M u n ţ i i m j l o c i i şi m i c i, p l a t o u r i l e f r a g m e n t a t e, c o l i n e l e
au un alt impact social-economic. Energia reliefului are valori mult mai mici, intefluviile nu mai au
aspect de creste, ci de platouri sau de culmi rotunjite, înclinarea terenuului este mai redusă iar
procesele geomorfologice un caracter mai lent, chiar dacă, unele dintre ele sunt uneori mai ample
(spre exemplu, alunecările de teren). Sunt regiuni mai ospitaliere şi mai variate, multe fiind arii de
foarte veche populare. Condiţiile climatice, pedologice şi vegetale sunt favorabile activităţilor
agricole. Culturile se concentrează însă, în general, tot în văi şi depresiuni, sectoarele mai înalte
rămânând cu utilizare silvică şi pentru păşunat.
Munţii mici şi mijlocii sunt în mod frecvent domeniul unor resurse minerale însemnate,
cunoscute şi valorificate din ce în ce mai eficient, încă de la începuturile diversificării activităţilor
productive, tipici fiind munţii hercinici din Europa Centrală, Uralii ş.a. În această unitate se înscriu
unele dintre cele mai însemnate bazine carbonifere : Kuzneţkul, Bazinul Appalaşian etc. Sub
acelaşi aspect al bogăţiei resurselor naturale, numeroase şi variate contacte tectonice şi litologice
creează un potenţial hidroenergetic apreciabil (spre exemplu, Falle Line, suite de cataracte formate
pe toate văile care străbat contactul Piemontului granitic al Appalaşilor cu Câmpia litorală atlantică
ş.a.).
În ceea ce priveşte transporturile, relieful acesta de înălţime mijlocie ridică probleme mult
mai puţin dificile, cu atât mai mult cu cât pasurile, trecătorile, porţile coboară mult sub nivelul
altitudinal general înlesnind, acum ca şi în vechime, un trafic de proporţii care a activizat economic
regiuni întinse şi a stimulat dezvoltarea unor centre importante în sectoarele de trecere. Astfel, zona
de coborâre axială a Uralilor Centrali a fost folosită de vechiul şi frecventatul drum între Europa şi
Asia. In faţa ei s-a dezvoltat Sverdlovskul, principalul centru economic din Urali. La fel pot fi citate
Poarta Moraviei, între Odra şi Morava, pasul Mohawk, între valea Hudsonului şi Marile Lacuri,
care a favorizat dezvoltarea New-Yorkului ca principală metropolă a Americii de Nord. Când văile
sunt prea înguste în această unitate, unele drumuri preferă platourile înalte (spre exemplu, în
Masivul Central Francez). Cele mai dificile sectoare pentru transport sunt la traversarea fronturilor
de cuestă ( spre exemplu, în Jura Suabă, între bazinele superioare ale Rinului şi Dunării), sau în
zonele de contact tectonic.
C â m p i i l e şi p l a t o u r i l e n e f r a g m e n t a t e reprezintă o altă unitate
sistemică spaţială, în cadrul căreia relieful manifestă influenţe social-economice diferite faţă de
ariile montane. Relieful este slab înclinat, are o energie mică, procesele geomorfologice cele mai
însemnate sunt tasările şi acumularea fluvială, iar procesele de versant sunt aproape insesizabile.
Acest tip de morfodinamică asigură stabilitate pedogenezei şi o continuitate mult mai accentuată.
Relieful plat şi rocile dominante din substrat (argile, nisip, lut sau loess) favorizează, în anumite
condiţii climatice, o fertilitate deosebită a solurilor. Această calitate se realizează mai ales în
câmpiile de acumulare fluvială, în cadrul cărora se pot organiza şi sisteme de irigaţii foarte
rentabile (menţinându-se însă şi pericolul inundaţiilor), spre exemplu, în Asia musonică, Marea
Câmpie Chineză sau Câmpia Indo-Gangetică. Avantaje deosebite oferă şi relieful câmpiilor
piemontane, înclinările lor specifice (2-12 ‰) asigurând irigaţiilor un regim de scurgere naturală
(spre exemplu, în Asia Centrală pe bordura Munţilor Kopet-Dag sau în Depresiunea Fergana).
Altitudinile extrem de mici şi platitudinea sau înclinarea foarte slabă determină însă drenaje
deficitare, câmpiile excesiv de joase situate sub climate umede având dezavantajul de a fi aproape
permanent acoperite de mlaştini. În felul acesta defavorizează orice tip de utilizare economică. Ele
pot fi, în schimb, sediul unor ecosisteme originale, care merită regim de protecţie, după cum pot
constitui şi arii ale unor complexe naturale patogene.
Pentru transporturi, ca şi pentru construcţii, întreaga unitate este foarte favorabilă, cele mai
uşoare şi mai rentabile fiind transporturile fluviale, care necesită aici foarte puţine amenajări,
sistemele fluviale putându-se lega prin canale. Marile câmpii ale Pământului, în special cele euro-
asiatice, au fost vaste arii de circulaţie a populaţiei în perioadele istorice trecute, favorizând mari
migraţii care au creat imperii continentale, prin contrast cu toate ariile montane.
O categorie diferită sub aspectul genezei, poziţiei şi al potenţialului natural o reprezintă
relieful l i t o r a l, situat la întrepătrunderea uscatului cu marea şi întrunind un potenţial
natural de interes social-economic deosebit. In zona ţărmurilor se face trecerea de la transporturile
pe uscat la cele maritime, mult mai avantajoase. În sectoarele în care această trecere a fost
favorizată de relieful litoral s-au dezvoltat porturi, ca puncte de convergenţă şi concentrare a celor
mai variate activităţi umane (nu întâmplător cele mai mari oraşe ale lumii sunt porturi). Cele mai
favorabile, din acest punct de vedere, au fost ţărmurile cu indice de sinuozitate ridicat, cu golfuri
care pătrund mult în uscat, adânci şi având condiţii bune de ancorare. Ca tipuri genetice, se înscriu
în această categorie ţărmurile cu estuare (spre exemplu, la Marea Nordului nu sunt propice
activităţii portuare decât estuarele afectate de flux, restul ţărmului fiind jos şi nearticulat), cele cu
fiorduri (spre exemplu, litoralul nord-estic a Americii de Nord, sau cel nord-vestic al Norvegiei).
Această pretabilitate morfologică nu este însă determinantă, absenţa unor factori favorizanţi de
natură social-economică lăsând multe tronsoane de ţărm sinuos fără porturi (spre exemplu,
ţărmurile cu rias din nord-vestul Spaniei, sau cele din sud-vestul Islandei).
O seamă de caracteristici ale reliefului l i t o r a l (legate de pitorescul său şi de valenţele
multiple ale potenţialului hidro-climatic specific), ale r e l i e f u l u i c a r s t i c (răspândit în
toate unităţile morfologice prezentate, în funcţie de prezenţa rocilor carstificabile şi a condiţiilor
climatice favorabile), ale r e l i e f u l u i g l a c i a r şi ale celui v u l c a n i c concură la
crearea unui bogat potenţial turistic natural, valorificat deja într-o bună măsură în anumite zone
geografice.
Un alt element derivat, ocupând în geosistem aria de interferenţă a structurilor abiotice cu
cele biotice şi social-economice este solul. Geneza, caracteristicile sale fizice, chimice şi biologice,
ritmul formării şi al evoluţiei ulterioare sunt condiţionate în mod absolut de interacţiunea
elementelor care constituie structurile menţionate, după cum a reieşit în parte şi din etapele
anterioare ale analizei geosistemului. Referinţele care sunt încă necesare privesc rolul pedogenetic
al lumii vii, rol construit şi desfăşurat prin şi sub forma unor interacţiuni extrem de complicate.
In sensul acesta, c o m u n i t ă ţ i l e v i i vegetale şi animale trebuie înţelese ca
participanţi la constituirea solului, ele fiind sursa de material organic transformat şi încorporat în
sol; lor le aparţin şi organismele implicate în transformările biogeochimice prin care se realizează
mineralizarea materiei organice şi formarea humusului. Astfel, în relaţii strânse cu aceste
comunităţi acţionează procese pedogenetice extrem de dinamice, care angajează forme de viaţă
variate, de la microorganisme unicelulare şi până la forme superior organizate. Alge, bacterii,
ciuperci, protozoare, nematode, insecte, rozătoare, grupate în taxoni cu individualitate definită,
forme de viaţă interferantă sau simbionte descompun şi recompun sub forme noi substanţe
minerale şi organice, metabolizează parţial amestecul mineral-organic, deplasează şi amestecă
materiale, stimulează ciclurile microbiologice, asigură proprietăţi fizice de maximă importanţă
pentru sol (spre exemplu, porozitatea şi permeabilitatea) şi, în final, calitatea esenţială, fertilitatea.
In plus, distribuţia climatică (latitudinală şi altitudinală) a ecosistemelor condiţionează puternic
variabilitatea spaţială a învelişului de sol. Astfel, în ecosistemele de tundră, cu o vegetaţie de
muşchi, licheni, ierburi mărunte acidofile, arbuşti pitici solurile sunt slab evoluate, sărace în
substanţe organice, slab aerate, foarte acide. Ecosistemele forestiere ale pădurilor de conifere şi în
parte ale celor de amestec conifere-foioase sunt domeniul podzolurilor, cu un orizont de acumulare
a silicei, şi ele acide şi puţin fertile; arealele slab drenate, cu o vegetaţie săracă şi puternic acidofilă
sunt enclave de soluri turboase, de asemenea sărace. Pădurile de foioase produc o litieră bogată,
care este habitat pentru numeroase forme de viaţă, iar din procesele pedogenetice specifice rezultă o
gamă complexă de argiluvisoluri şi soluri cambice, mezo- şi eubazice, cu o activitate
microbiologică intensă, cu un drenaj adesea foarte bun, cu reacţie neutră sau slab acidă.
Ecosistemele de silvostepă şi stepă continentală semiaridă, în general dominate de o vegetaţie
ierboasă de graminee şi dicotiledonate, asigură formarea unor soluri molice, cu o activitate
microbiologică extrem de intensă, cu mezofaună şi chiar megafaună bogată, bine structurate, cu un
orizont bine dezvoltat de acumulare a humusului şi cu reacţie în jurul punctului neutral.
Ecosistemele din stepe aride şi semipustiuri, cu vegetaţie extrem de săracă de terofite, camefite,
fanerofite cu numeroase şi variate adaptări la rigorile termice şi mai ales hidro-termice ale
climatului, cu activitate microbiologică extrem de redusă, au soluri sărace, slab evoluate, care
menţin carbonaţi în orizontul de acumulare a humusului şi care, sub tensiunea unei evaporări
intense, vehiculează ascendent carbonaţi, sulfaţi şi cloruri, pe care le acumulează la suprafaţă sub
forma unor cruste gipso-calcare sau gipso-clorurate (spre exemplu, situaţia seroziomurilor). In
ecosistemele subtropicale (de tip mediteranean), cu o vegetaţie xerofilă şi sempervirescentă,
forestieră, de tufărişuri şi pajişti secundare de terofite s-au format soluri brune sau roşii (maronii,
terra rossa, krasno- şi jeltoziomuri) datorită acumulării oxizilor de fier, în sezonul arid. In general
fertile, sunt însă marcate puternic de cantitatea şi regimul precipitaţiilor, care condiţionează şi
eficacitatea proceselor biochimice. Adesea fertilitatea maximă se realizează pe argilele umede de
decalcifiere din depresiunile de origine carstică. Ecosistemele tropicale umede, subecuatoriale
şi ecuatoriale, cu formaţiuni vegetale extrem de variate, forestiere (de diferite tipuri),
subarborescente, ierboase, au drept notă comună o cantitate imensă de masă organică, care se
formează sub un climat foarte cald şi în general umed, dar care nu ajunge să se implice în
pedogeneză, datorită ritmului rapid al descompunerilor organice, care au acelaşi stimulent climatic.
Această slabă participare organică face ca procesele pedogenetice să se desfăşoare preponderent
între climat şi roca parentală, motiv pentru care diferite tipuri de feralsol (cu un orizont foarte
subţire de acumulare a materialului organic şi fertilitatea condiţionată de prezenţa calcarelor sau a
rocilor vulcanice în substrat, cu o crustă masivă de induraţie feruginoasă în profil) sunt
caracteristice acestor regiuni situate la latitudini mici. In general această distribuţie corelativă a
formaţiunilor vegetale şi pedologice este orientată în sens latitudinal, fiind modificată însă datorită
raporturilor poziţionale cu uscatul şi marea, ca şi cu orientarea şi altitudinea sistemelor, culmilor şi
masivelor montane. In sensul acesta, moderaţia climatică determinată de apropierea mării permite
avansul unor complexe fito-pedologice spre latitudini mai mari, iar altitudinea, pe lângă etajarea
acestor complexe, induce şi efecte combinate cu poziţia latitudinală : spre exemplu, tipică la
altitudini foarte mici şi latitudini subpolare, tundra şi solurile sale specifice se regăsesc la altitudini
din ce în ce mai mari în masivele montane situate la latitudini mici, sub climate calde.
Societatea umană s-a implicat în pedogeneză mult mai târziu, rolul său fiind însă destul de
important. In mod direct, d e s p ă d u r i r e a a schimbat condiţiile climato-hidrice ale
pedogenezei, ca şi tipul şi amploarea proceselor geomorfologice, c u l t u r a p l a n t e l o r şi p
ă ş u n a t u l au schimbat tipul de material organic intrat/descompus/format în sol, iar a g r i c u l t
ura modernă a introdus în acest sistem deschis o multitudine de elemente şi combinaţii
chimice, diferite faţă de cele specifice complexului pedogenetic natural: amendamente,
îngrăşăminte chimice, pesticide. L o c u i r e a, la fel ca şi a l t e a c t i v i t ă ţ i decât cele
agricole, s e r v i c i i l e, formele diferite de proprietate şi de utilizare a terenurilor, de fapt aproape
toate modalităţile de manifestare a prezenţei umane s-au implicat, cu rezultate diferite, în
pedogeneză şi în evoluţia solului.
In multe situaţii această imixtiune a determinat creşterea fertilităţii naturale, chiar pentru
soluri considerate cândva foarte fertile (spre exemplu, solurile din zona mediteraneană). Astfel, în
cultura antică mediteraneană a grâului recoltele depăşeau de 4-6 ori cantitatea de sămânţă, ceea ce
echivala cu aproximativ 800 kg/ha. In perioada actuală, în aceeaşi zonă, se obţin frecvent peste
2.000 kg/ha, ceea ce reprezintă aproape triplul recoltelor antice. De asemenea, productivitatea
actuală a agriculturii din Câmpia Europei Nordice, se datorează unei fertilităţi dobândite, deoarece
iniţial solurile au avut o calitate submediocră. Cunoaşterea proceselor pedogenetice, aprecierea
corectă a potenţialului productiv real al fiecărui tip de sol, a vulnerabilităţii sale au permis
ameliorarea raporturilor cu acest element necesar în mod vital omului. Aplicarea combinată a
îngrăşămintelor chimice şi organice, administrarea unor amendamente adecvate, înlăturarea
vegetaţiei care întreţine aciditatea, stimularea formării acizilor humici, ameliorarea structurii solului
(spre exemplu, în statele scandinave, în cele baltice ş.a.), hidroamelioraţiile, rotaţia culturilor etc. au
avut drept rezultat incontestabil ameliorarea calităţilor solului şi stabilizarea proprietăţilor lui
favorabile unei agriculturi rentabile. A fost şi rămâne însă destul de dificilă problema păstrării
echilibrului acestor raporturi, pe fondul unei solicitări multiple şi mereu mai intense a solului de
către societatea umană şi al unei rapidităţi remarcabile a "răspunsului" solului la această solicitare.
Obişnuit să conteze, aproape permanent şi fără excepţie, pe caracterul lent al evoluţiei elementelor
naturale, omul a fost obligat să constate că în cazul solului reacţia este mult mai rapidă şi cu
rezoluţie fină. Este foarte elocventă, în acest sens, reacţia microelementelor din sol faţă de unele
intervenţii ameliorative, reacţie care nu evidenţiază doar un raport natural contrariat, ci impune şi
consecinţe precise în structura culturilor. Spre exemplu, aplicarea sulfatului de cupru pe terenurile
granitice (şi solurile acide) ale Masivului Armorican, favorabile secarei dar improprii pentru grâu
şi orz (datorită lipsei de cupru), a recuperat rapid carenţa, dar secara a trebuit înlocuită cu grâu şi
orz, ieşind dintr-o cultură în care fusese tradiţională. Efecte comparabile are şi aplicarea unor
amendamente ; spre exemplu, cele calcaro-marnoase antrenează carenţe de mangan, zinc, bor. Pe
solurile acide din aceeaşi zonă (în Morbihan, Finistere ş.a.) grâul, orzul şi ovăzul suferă de o lipsă
gravă de mangan (care poate compromite culturile) imediat ce se aplică amendamente calcaroase
din abundenţă. Alteori ponderea microelementelor este afectată prin unele lucrări de îmbunătăţiri
funciare, sau prin înlocuirea unor culturi. Spre exemplu, prin asanarea mlaştinilor, reoxidarea
sulfurilor de fier determină formarea acidului sulfuric liber - nociv prin sine însuşi - şi crearea unui
exces de aluminiu şi mangan. Un exces toxic de aluminiu a apărut şi în solurile landelor Gasconiei,
când s-a încercat înlocuirea pinilor maritimi - insensibili la aluminiu - cu porumb. Remediul la care
s-a recurs a fost tratarea masivă cu amendamente calcaroase. Aceasta a agravat însă carenţa de zinc,
care a trebuit să fie suplinită printr-un aport de sulfat de zinc şi seria consecinţelor nu se opreşte la
această secvenţă. Intervenţiile din această categorie îşi ating pe căi destul de complicate scopul
propus şi produc uneori efecte contrare celor dorite. Ele fac şi trecerea către alte forme de influenţă
antropică asupra solului, adesea extrem de puternice, care determină degradarea şi poluarea lui.
Astfel, complexitatea sistemică a genezei şi evoluţiei solului, relaţiile interactive ale fiecăruia
dintre elementele implicate în aceste procese explică atât capacitatea de "răspuns" multiplu faţă de
orice schimbare a contextului pedogenetic şi evolutiv, cât şi vulnerabilitatea sa multiplă,
moştenirile însemnând nu numai caractere utile, ci şi sensibilităţi şi duşmani.
In accepţiune completă, degradarea solului presupune decăderea lui sub nivelul calităţilor
naturale şi al celor dobândite. Uneori termenul are în vedere însă numai deteriorarea însuşirilor
fizice (spre exemplu a structurii) şi a integrităţii profilului, vizând în special efectele eroziunii,
alunecărilor de teren şi ale unor acţiuni mecanice neraţionale. Poluarea este înţeleasă, de regulă, ca
formă de agresiune asupra compoziţiei chimice şi biologice a solului, prin aport accidental sau
deliberat de substanţe organice şi anorganice. In realitate, erori ale programului de fertilizare,
reducerea cantităţii de humus, calitatea deficitară a apelor de irigaţii, acidifieri, alcalizări, salinizări
ş.a., toate de natură chimică şi biochimică, produc în acelaşi timp şi degradarea agregatelor
structurale. În felul acesta, separaţia netă a celor două forme de agresiune nu este totdeauna posibilă
şi corectă. Totuşi, în mod evident, agrotehnica agresivă, cu maşini grele, utilizate indiferent de
starea de umiditate a solului, compactările la suprafaţă prin trafic abuziv, tehnologii de irigaţie
neadecvate tipului de sol, compactările de tip hardpan, păşunatul abuziv, rotaţii inadecvate ale
culturilor ş.a. determină în mod clar degradarea fizică a solului (tasat, compactat, spălat de apă şi
spulberat de vânt în proporţie îngrijorătoare: 1.964.000.000 ha, reprezentând 24% din suprafaţa
icumenei, de pe care fenomenele naturale îndepărtează anual 9,5 miliarde tone de sol, iar utilizarea
neraţională 23 miliarde t). Indirect, acelaşi tip de degradare se produce prin intermediul alunecărilor
de teren declanşate sau amplificate pe cale artificială, care decapitează solul, amestecă orizonturile,
dezorganizează complexul aero-hidric etc. Tot cu efecte de degradare fizică a solului, prin
decapitare sau îngropare sub halde (de steril, de produşi solizi de ardere, de resturi de materiale
din construcţii şi demolări, de gunoi menajer sau dejecţii animale) încep şi exploatările la zi şi în
subteran, forajele, termoficarea pe bază de cărbune, stocajele din siderurgie, lucrările de fundaţii,
salubrizarea urbană şi depunerile necontrolate de gunoi, zootehnia organizată deficitar ş.a. Multe
dintre acestea însă îşi prelungesc în fază chimică efectele negative, deoarece conţin (sau produc)
substanţe toxice sau radioactive, au în compoziţia chimică elemente sau combinaţii active, care
interacţionează, sau care în contact cu apa şi aerul se transformă în agresori chimici care migrează
prin infiltraţii în tot profilul solului. Cele mai rapide efecte poluante le au însă deversările de lichide
poluate direct pe sol, sau pătrunse în sol din freaticul poluat, din râuri poluate - la inundaţii, din
reţele de canalizare defecte, din bazine de colectare a dejecţiilor animale lichide, din iazuri de
decantare, din tancuri de produse chimice - prin accidente sau avarii, din conducte de produse
petroliere ş.a. La fel de rapid se regăsesc în sol şi poluanţii emişi în atmosferă şi vehiculaţi de vânt
şi precipitaţii. Nu sunt însă mai puţin periculoase substanţele chimice introduse deliberat în sol, prin
chimizarea excesivă şi neselectivă a agriculturii şi prin fertilizări inadecvate cu nămoluri de
epurare. Astfel, în mod frecvent, solul este o etapă intermediară - şi foarte sensibilă - pe parcursul
fenomenului general de poluare. In diferite stadii de evoluţie, încorporaţi în complexul argilo-
humic, solviţi, integraţi în metabolismul organismelor vii specifice etc. în sol se află compuşi ai
sulfului, fluorului, combinaţii organo-clorurate şi organo-mercuriale, produşi fotochimici (nitrat de
peroxiacetil, hidrocarburi saturate, acizi organici, oxizi de azot), metale grele (plumb, zinc, cupru,
cadmiu, nichel, crom, arsen, bor, cobalt ş.a.), izotopi radioactivi ai stronţiului, iodului, cesiului,
bariului, uraniului ş.a., germeni patogeni (bacili, coci, vibrioni, virusuri), spori etc. precum şi paturi
germinative ideale, din reziduuri industriale supernutritive (din industria laptelui, a legumelor şi
fructelor ş.a.), din deşeuri menajere etc.
Caracterul derivat al prezenţei solului în geosistem nu neagă şi nu diminuează capacitatea sa
interactivă. Spre exemplu, fără ca determinări cantitative precise ale implicării sale în geneza şi
evoluţia reliefului să fi fost realizate, se ştie totuşi că, în absenţa unui înveliş vegetal, ca şi rocile
nesolificate, solul este o sursă de material uşor antrenabil de către ape şi vânt, pe seama căruia se
acumulează depozite superficiale sub formă de glacisuri coluviale, sau sub formă de fracţiune fină
în conurile de dejecţie, în grinduri şi terase fluviale, în plaje. De asemenea, odată format, solul
influenţează raporturile aero-hidrice locale, implicându-se în echilibrul scurgere-infiltraţie şi
participând astfel la procese geomorfologice importante, atât pe versanţi (ablaţie, ravenare,
eroziune torenţială, alunecări de teren, solifluxiune, creeping), cât şi pe interfluvii sau în şesuri slab
înclinate ori plane (sufoziune). Astfel, deşi în geneza complexelor morfologice rezultate din aceste
procese solul nu pare a fi prezent, elementul motrice al proceselor respective - apa - este
condiţionat şi de grosimea profilului de sol, de caracteristicile bio-fizico-chimice şi fizico-
mecanice ale orizonturilor sale etc.
 In acelaşi fel, după cum reiese în bună măsură şi din analiza condiţionării pedogenetice de
ansamblu, după formarea sa, solul are un rol esenţial în existenţa lumii vii. Deşi sunt
implicate determinant în pedogeneză şi în menţinerea echilibrului solului, cu excepţia celor acvatice
organismele vii sunt, direct sau indirect, dependente de sol. Aspectul esenţial al acestei dependenţe
este de natură trofică : în absenţa solului ca proto-sursă de nutriţie, deşi sunt capabile de bio-
conversie a energiei solare, plantele terestre n-ar putea să existe. Fără acestea, sursa vitală de
material plastic pentru restul sistemelor vii nu s-ar mai putea realiza decât în ape şi, desigur, lumea
vie în geosistem ar fi alta, oricum mai săracă sub aspectul biodiversităţii. Prin efecte interactive
transmise, la fel de sigur, întregul geosistem ar fi diferit (aşa cum a fost de altfel înainte de apariţia
vieţii, sau înainte de extinderea vieţii din ape pe uscat). Filiera de nutriţie a dependenţei
vieţuitoarelor terestre de sol nu se limitează însă la acest aspect esenţial, deoarece datorită
complexităţii sale solul diversifică foarte puternic influenţa respectivă. In acest sens, grosimea,
textura, structura şi gradul de tasare, temperatura, umiditatea, compoziţia chimică şi reacţia
chimică a solului, cantitatea de aer şi compoziţia chimică a aerului din sol, cantitatea totală de
substanţe nutritive ş.a. condiţionează ritmul ciclurilor vegetative, cantitatea de apă disponibilă,
dinamica biologică internă ş.a., distribuţia spaţială a diferitelor asociaţii vegetale şi animale,
determinând şi importante adaptări morfo-fiziologice. Astfel, spre exemplu, când pe roci dure solul
abia începe să se formeze, numai alge şi licheni pot sintetiza substanţe nutritive. Pe solul mai
evoluat, dar rămas încă destul de subţire, al stâncăriilor, nu se pot încă instala decât muşchi şi unele
plante chasmofile. Solurile cu textură grosieră, bine structurate, netasate impun înrădăcinări mai
adânci şi atrag/grupează plante capabile să-şi asigure apa necesară chiar în cazul unei porozităţi
drenante mari. Solurile afânate, uscate şi calde sunt mult mai active din punct de vedere biologic şi
astfel permit germinarea mai timpurie, favorizează creşterea capacităţii de absorbţie a rădăcinilor şi
extinderea arealelor unor specii tipice pentru regiuni mai calde. Ele asigură chiar o densitate mai
mare a organismelor aflate la limita lor climatică, prin comparaţie cu solurile cu textură fină, umede
şi reci. In solul propriu-zis, oscilaţiile regimului termic, ca şi ale celui hidric determină migraţii pe
verticală ale unor forme de viaţă, iar umiditatea totală disponibilă este unul dintre cei mai
puternici factori favorizanţi/restrictivi pentru viaţa din sol şi pentru cea pe care el o întreţine
în spaţiul subaerian. Solurile cu textură fină, cele cu structură prismatică, lamelară induc un tip
specific de hidrostabilitate şi o vegetaţie caracteristică, forestieră, de răşinoase sau de mangrove, ori
de tundră, total diferită de cea xerofilă sau heliofilă, de pe soluri cu textură grosieră sau mijlocie,
bine aerate, uscate. Grosimea şi raporturile solului cu apa definesc importanţa sa pentru lumea vie
şi pe filiera habitatului (adăpost şi teritoriu), determinând adaptări de importanţă vitală ale
animalelor. Astfel, există mii de specii de coleoptere, lepidoptere, gasteropode, reptile, păsări şi
mamifere mici petrofile şi petrobionte. Scoase din habitatul lor nu-şi mai găsesc hrana tipică, nu
mai au adăposturi, nu se mai pot apăra de predatori, nu se mai pot înmulţi. In acelaşi sens, multe
mamifere ierbivore au organele locomotorii adaptate strict la tipul de sol (substrat) pe care se
deplasează: solul compact, uscat, dur, chiar pietros a indus, ca formă de protecţie, copite mici şi a
redus numărul de degete al unor păsări de savană; solurile afânate sau umede din ecotopuri
nisipoase sau mlăştinoase sunt parcurse de animale cu copite mari. In general, imparicopitatele
trăiesc în stepe, deşerturi pietroase, pe stâncării, în timp ce paricopitatele parcurg distanţe imense
prin mlaştini, păduri cu sol umed, zăvoaie.
In ceea ce priveşte rolul biologic al compoziţiei chimice a solului, el este exprimat în modul
cel mai clar de gruparea plantelor în asociaţii adaptate cantităţii şi accesibilităţii elementelor
nutritive (gradului de saturaţie în baze). In sensul acesta, troficitatea diferită explică prezenţa
pineto-sphagnetelor şi în general a unei flore oligotrofe, de humus mor (Drosera, Calluna ş.a) pe
soluri foarte slab mijlociu saturate în baze, a unor asociaţii de labiate, cyperacee, crucifere
(sovârv,rogoz,dentaria) pe soluri mijlociu foarte bine saturate şi a unor asociaţii de rubiacee,
aristolochiacee, aracee, labiate şi borraginacee (vinariţă, pochivnic, rodul pământului, jaleş,
capul şarpelui, rugină, sânziene), cotate ca eu- mega- şi respectiv euritrofe, pe solurile cu
saturaţie maximă în baze. In timp, dominanta chimică naturală a solurilor a indus unor plante mai
tolerante adaptări morfo- fiziologice specifice, încât ele sunt acum absolut dependente de aceste
soluri. Spre exemplu, bogăţia de azot a solurilor din prejma aşezărilor, a păşunilor ş.a. a determinat
comportamentul nitrofil al unor plante ruderale ca urzica, bozul, loboda, murul, ştevia-de-stână
ş.a.), solurile formate pe roci bogate în carbonaţi atrag plante calcifile (floare de colţ, papucul-
doamnei, garofiţă de munte, peliniţă, păiuş), solurile bogate în silice (acide) sunt preferate de
plantele silicicole (unele specii de rogoz, rugină, salcia pitică, genţiana albastră ş.a.). Specializarea
bio- lito-chimică este uneori atât de avansată şi precisă, încât specii ale aceluiaşi gen, spre exemplu
bujor-de- munte, sunt strict fie calcifile (Rh. hirsutum), fie silicicole (Rh. ferrugineum). Solurile cu
exces de săruri solubile de sodiu şi magneziu sunt, de asemenea, preferate de anumite
chenopodiacee cu structură halomorfă (sărăţica, ghirinul, ciurlanul), sau tolerate mai mult sau mai
puţin de către o serie de halofite din genurile Statice, Tamarix, Cressa, Artemisia. O adaptare
specifică, până la dependenţă, este caracteristică şi faţă de microelementele chimice din sol (B, Cl,
Co, Zn, Cu, Mn ş.a.) deşi, cantitativ, necesităţile plantelor în acest sens sunt reduse. Viola
calaminaria, Armeria elongata sunt zincofile; magneziul rezultat în unele soluri din hidroliza
silicatului prezent în serpentinite şi dolomite este căutat de către unele ferigi, specii de Myosotis, de
Armeria, de saxifragacee; unele plante indică prezenţa cuprului în substrat (specii de
Haumaniastrum, de Becium) sau a seleniului (specii de Astragalus). Animalele din diferite
ecosisteme, îşi acoperă necesarul biochimic prin intermediul plantelor pe care le consumă, solul
fiind astfel rezervor vital şi pentru ele. Spre exemplu, ierbivorele nomade evită carenţa de potasiu
consumând periodic plante halofile şi o serie de coleoptere sunt însele halofile; în ecosistemele
formate pe substrat şi sol carbonatic abundă organisme cu cochilie, moluşte şi gasteropode;
anemiile severe ale unor animale domestice n-au putut fi tratate decât cu zincul (component al
enzimelor respiratorii), fierul, cuprul şi cobaltul (constituenţi ai hemoglobinei) care lipseau în
solurile de pe care se recoltaseră furajele respective. Extrem de importantă pentru diferite forme de
viaţă vegetală şi animală este şi reacţia chimică a solului. Variabilitatea raportului dintre
concentraţia ionilor de hidrogen şi de radical oxidril în complexul adsorbtiv al solului şi în soluţia
sa construieşte un echilibru optim al fondului nutritiv accesibil în jurul unui punct neutral, ceea ce
conferă solurilor respective capacitatea de a întreţine o gamă variată de organisme. Majoritatea
plantelor de cultură (grâul, orzul, sfecla ş.a.), de fâneaţă (păiuşul de livadă, trifoiul roşu ş.a.), multe
plante de pădure (rodul pământului, pochivnicul ş.a.) şi animalele din biocenozele respective sunt
neutrofile. Oscilaţiile valorice faţă de punctul menţionat induc însă reacţii acide sau bazice care,
fără a exclude capacitatea nutritivă, o reduc însă proporţional cu mărimea amplitudinii oscilaţiilor
respective şi determină adaptări stricte ale unor organisme (stenoionice) la aciditate sau bazicitate.
Tipice pentru soluri acide sunt afinul, iarba neagră, în general plante din biocenoze subalpine şi
alpine, unele oligochete, organisme acidifile specializate, care nu rezistă pe soluri cu altă reacţie. O
expresie extremă a adaptării la sol acid sunt oxilofitele de tinov oligotrof care, pe lângă restricţia
de reacţie, au fost obligate să se adapteze şi la cea de secetă fiziologică, recurgând la simbioze
(micotrofe), sau devenind carnivore, pentru asigurarea cantităţii necesare de azot (spre exemplu,
roua cerului). In segmentul opus al dependenţei de reacţia solului se află organisme bazifile, în
general din biocenoze de stepă (lucernă, păpădie ş.a.), dar şi din păduri (trepădătoarea), sau de pe
stâncării calcaroase. Alte organisme (euriionice)au toleranţă remarcabilă faţă de reacţia solului
(coada şoricelului, troscotul, viţelarul, dintre viermi - râma ş.a.). Acestor posibilităţi de influenţă
biochimică li se adaugă şi compoziţia chimică a aerului din sol, întotdeauna diferită faţă de cea a
aerului atmosferic, cu mai mult dioxid de carbon decât oxigen pe măsură ce textura este mai fină şi
adâncimea mai mare şi cu o pondere însemnată a gazelor provenite din descompunerea materialului
organic
Deşi indirect, solul acţionează decisiv asupra omului, de la nivelul necesităţilor sale vitale
individuale, până la structuri şi relaţii funcţionale esenţiale ale întregului sistem social-economic.
De-a lungul întregului proces de hominizare, ca şi după conturarea speciei, necesităţile umane de
hrană au fost acoperite prin valorificarea unor potenţialităţi naturale care presupuneau participarea
legică a solului. Culegător, pescar şi vânător, apoi agricultor, omul a rămas mereu destul de
dependent de sol, deşi progresul tehnicilor agricole l-a eliberat succesiv de multe restricţii
pedologice naturale. Chiar şi de la acest nivel însă, dacă se au în vedere dificultăţile, costurile,
eficienţa limitată în timp, efectele secundare nedorite şi păgubitoare pe termen lung ale unor tehnici
curente de ameliorare şi valorificare cât mai rentabilă a solurilor, "relaxarea" controlului pedologic
natural este, în realitate, mult mai modestă. În plus, distribuţia spaţială inegală a învelişului de sol,
disparităţile spaţiale ale fertilităţii sale naturale, ca şi capacitatea restrictivă a altor factori naturali
(implicaţi în pedogeneză, sau limitativi pentru necesităţile cultivării plantelor ori ale creşterii
animalelor) accentuează dependenţa menţionată. Aceasta se complică încă mai mult pe filiera
relaţiilor demografice, sociale şi economice caracteristice organizării şi desfăşurării activităţilor
agricole. Astfel, raporturile complexe între potenţialul productiv al suprafeţelor cultivabile şi
creşterea demografică accelerată, între specificul genetic-evolutiv al solurilor şi specificul
structurilor agrare (morfologie agrară, sisteme de cultură ş.a.), între vulnerabilitatea complexului
pedogenetic şi presiunea umană ş.a.m.d. demonstrează permanent capacitatea interactivă
(sistemică) a solului. Prin intermediul acesteia, el poate să determine sau să modifice
comportamente şi relaţii sociale şi economice, implicându-se în aspecte esenţiale ale existenţei
umane. Premisele naturale şi motivaţia socio-profesională a lumii rurale din toate timpurile
presupun cu stricteţe solul.
În expresie concretă, fără exagerarea deterministă a rolului condiţiilor pedologice, marile
regiuni agricole de astăzi sunt totuşi marcate în distribuţia, dimensiunile lor, în tipologia sistemelor
de cultură ş.a. de specificul complexului pedogenetic şi de solurile rezultate, cu toate proprietăţile
lor fizice, chimice şi biologice, capabile să asigure o anumită fertilitate naturală şi să impună un
anumit nivel al investiţiilor pentru menţinerea sau ameliorarea ei. Definite, în general, pe baza unor
mari categorii morfo-pedo-climatice regiunile respective produc cantităţi imense de substanţă
alimentară sub formă de cereale, legume, fructe, lapte, carne etc. Acestea sunt realizate în cele mai
diferite sisteme de policultură şi zootehnie intensivă din marile câmpii aluviale (în general pe
fluvisoluri, phaeoziomuri, cernoziomuri, castanoziomuri), de policultură combinată cu specializări
viti-pomicole şi creşterea animalelor din ariile de platouri, munţi şi coline de mică altitudine (în
general pe soluri cambice şi luvisoluri), de policultură subzistenţială şi zootehnie specializată pe
platourile şi în depresiunile situate la altitudine (pe soluri brune acide, spodosoluri, leptosoluri ş.a.)
şi de zootehnie specializată în ariile montane înalte (pe umbrisoluri, leptosoluri, planosoluri).
Variabilitatea tipurilor de sol diversifică însă mult corelaţia prezentată. Spre exemplu, marea
productivitate agricolă a unor câmpii din Asia de Sud-Est este susţinută şi de fertilitatea deosebită
a unor andosoluri; agricultura ecuatorială şi subecuatorială din Amazonia, bazinul bazinul
fluviului Congo ş.a. este minată de fertilitatea redusă şi vulnerabilitatea ferralsolurilor ; lucrările
agricole dificile pe soluri vertice reduc mult randamentul culturilor în Podişul Ethiopiei, în Podişul
Deccan ş.a.m.d. Însemnătatea solului pentru societatea umană este subliniată şi de
structura investiţiilor din sectorul agricol, în care cele orientate către întreţinerea calităţii solului şi
creşterea fertilităţii sale pot atinge %, în sisteme social-economice avansate. Acolo unde nivelul
general de dezvoltare este însă redus şi investiţiile de acest gen sunt infime, sau se întrerup pe
durate mari, cultivarea solurilor (chiar a unora dintre cele mai fertile) determină scăderea accelerată
a potenţialului agro-productiv. Bilanţurile agricole sunt astfel deficitare, importurile de produse
alimentare devin obligatorii, modificarea respectivă a importurilor implică restructurări ale altor
aspecte ale producţiei şi schimburilor, se creează premise noi, nu totdeauna favorabile, ale ocupării
forţei de muncă, în mod frecvent scade sensibil valoarea produsului intern brut. Desigur, o
multitudine de factori economici, demografici, sociali ş.a. specifici structurilor în cauză, ori
conjuncturilor economice participă la apariţia şi dezvoltarea consecinţelor menţionate, dar la
originea lor se află specificul natural al solurilor, suprasolicitat fără măsuri compensatorii.

2.2 Sistemul biotic

Viaţa, sub toate formele şi la toate nivelurile sale de organizare, este prezentă în geosistem
ca structură subordonată - sistemul biotic, constituit din structuri vegetale şi animale care depind în
mod vital şi specific unele de altele şi care prezintă o mare variabilitate spaţială. Ierarhizările
sistemice extrem de fine şi de complicate din lumea vie determină grupări de dimensiuni şi cu
alcătuire foarte diferită, cu funcţionalitate proprie, de la moleculă, celulă, ţesut, organ, organism,
până la populaţii, specii, biocenoze şi ecosisteme.
Pe lângă relaţiile interactive puternice şi extrem de însemnate cu structurile sistemului
abiotic, orice structură vie, şi cu atât mai mult cele complexe, îşi datorează coerenţa şi viabilitatea
în primul rând unor relaţii de natură biologică, interne sau externe, ale diferitelor forme de viaţă pe
care le includ. Ceea ce diferenţiază net aceste legături interactive este nu numai natura exclusiv
organică a elementelor participante, ci şi ritmul rapid al relaţiilor respective, total diferit faţă de cel
al majorităţii interacţiunilor abiotice. Importanţa vitală, amploarea şi ritmurile specifice ale
coexistenţei diferitelor structuri vii impun abordarea simultană a reciprocităţii respective. Astfel,
filiera vitală primordială a t r o f i c i t ă ţ i i situează la baza piramidei alimentare (sau ca primă
verigă a lanţului alimentar) producătorii (organisme autotrofe), fără de care consumatorii primari
(erbivori şi omnivori) n-ar putea exista, la rândul lor aceştia fiind de necesitate vitală pentru
consumatorii secundari (carnivori). În felul acesta se constituie cantitatea totală de biomasă,
vegetală şi animală. Resturile organice, produsele de metabolism incomplet, deşeurile sunt preluate
şi transformate biochimic şi prin procese abiotice, reintegrându-se în nutriţia producătorilor primari
ş.a.m.d. Viabilitatea structurilor vii respective presupune însă capacitatea lor de a controla
permanent raporturile comunitare cu potenţialul trofic al teritoriului ocupat. Intre factorii de
control respectivi, deosebit de active sunt competiţiile inter- şi intraspecifice, în absenţa cărora s-ar
produce o extincţie generală, datorită unor natalităţi şi proliferări nestăvilite, care ar determina
epuizarea ireversibilă în timp util a resurselor de hrană. In alte condiţii, generate de un ansamblu
biotic/abiotic mai puţin ofertant, controlul raporturilor trofice cu ambianţa se realizează prin
simbioză, total opusă competiţiei, dar cu aceleaşi rezultate benefice. Alte relaţii trofice sunt
mutuale, sau îmbracă forma parazitismului, ori presupun comensalisme. Unele forme de viaţă sunt
vectori consacraţi ai altor forme sau cel puţin contribuie, activ sau pasiv, la înmulţirea şi
răspândirea acestora (relaţii f o r i c e). Resturi de plante şi peri de animale se regăsesc în cuiburile
păsărilor, în adăposturile unor animale mici, sau ale mamiferelor de talie mare (relaţii f a l o r i c
e). Nu în ultimul rând, o serie de organisme există într-un anumit areal datorită prezenţei altora, pe
care îşi constituie un teritoriu şi care le furnizează şi substanţa nutritivă necesară (relaţii s p a ţ i
a l e). Rezultate foarte complexe ale interacţiunilor intraspecifice sunt formele de coexistenţă
gregară şi mai ale socială, la diferite niveluri de coordonare, ale unor organisme animale.
Extrem de importante sunt relaţiile interactive ale comunităţilor vii vegetale şi animale cu
omul, ca individ biologic şi cu societatea umană. Datorită naturii sale cel puţin duale, omul
determină interferenţa spaţială şi interacţiunea organică a sistemului biotic cu cel social-economic.
Absolut diferite prin natura lor organică faţă de componentele şi structurile abiotice ale
geosistemului, dar atât de apropiate de om, comunităţile vii l-au precedat însă cu mult, l-au inclus
în cele mai recente forme de evoluţie, i-au transmis "tiparul" structural şi funcţional esenţial şi
continuă să-i asigure necesarul nutritiv de proteine, grăsimi şi hidraţi de carbon. Pe lângă substanţa
alimentară obţinută din cultura plantelor, sunt consumate încă frecvent fructe, seminţe, frunze,
ierburi, muguri, tulpini tinere provenite din flora spontană, ca şi peşte şi alte organisme de apă,
carne de vânat, miere de la albinele sălbatice. De asemenea, această lume vie mai oferă încă baza
materiei prime pentru îmbrăcăminte, prin textilele naturale, piei, blănuri. In acelaşi fel,
combustibilii utilizaţi sunt fie forme directe de vegetale (lemn, diverse tulpini etc.), fie acumulări
ale unor mase de substanţă de origine vegetală şi animală, care au generat combustibili (petrol,
cărbuni, gaze naturale). In unele regiuni lemnul constituie principalul material de construcţie, de el
fiind legate adevărate civilizaţii. In acelaşi timp, lemnul reprezintă şi o importantă rezervă de
materie primă pentru industria celulozei şi a hârtiei, pentru industria chimică şi farmaceutică ş.a.
Nu în ultimul rând, prin fotosinteză organismele vegetale asigură echilibrul ponderal al compoziţiei
chimice a atmosferei care se mai menţine încă, pe această cale, în limite favorabile vieţii umane. O
serie de implicaţii climatice de amploare regională şi chiar generală ale marilor formaţiuni vegetale
forestiere definesc şi mai complet această formă a însemnătăţii comunităţilor vii pentru societatea
umană. In general, sub aspect economic, nu există practic nici un ecosistem a cărui biomasă să nu
fie interesantă pentru om, chiar dacă ea se realizează în condiţii restrictive şi este săracă. Astfel,
spre exemplu, în cadrul relaţiilor intra- şi intersistemice, în afara vegetaţiei forestiere, asociaţiile
erbacee din stepe, prerii, savane, tundre, pajişti alpine (uneori întrepătrunse cu arbori în silvostepe,
silvotundre, savane cu arbori) sunt folosite ca păşuni pentru o serie de animale care, în economiile
rurale cu caracter extensiv, asigură o mare parte din substanţa alimentară necesară, sau reprezintă o
forţă de tracţiune încă importantă: ovine, caprine, cabaline, reni (în tundră), iak (pe podişurile înalte
ale Asiei Centrale), bovine (pe păşunile mai umede), bubaline(în Asia sudică şi în nordul Africii),
cămile (în zonele aride din nordul Africii, Asiei Centrale şi de Sud-Vest) etc. Alte asociaţii
ierboase, situate în zone mai umede decât precedentele, sunt preferate ca fâneţe, deoarece oferă o
cantitate mai mare de masă verde şi asigură astfel furaje pe durata sezonului neproductiv,
favorizând şi o creştere mai intensivă a animalelor. Însemnătatea economică a animalelor creşte
însă considerabil datorită specificului selectiv al hranei lor vegetale (plante care nu se folosesc în
alimentaţia umană), datorită posibilităţii de furajare cu deşeuri din industria alimentară, precum şi
datorită adaptabilităţii lor la condiţii climatice dure (renul, în tundră; cămilele, ovinele, caprinele,
cabalinele, în semideşerturi şi chiar în deşerturi).

Structura şi funcţionalitatea diferitelor ecosisteme din regiunile locuite comportă însă şi

existenţa unor forme de viaţă vegetală şi animală, asociaţii, biocenoze care nu favorizează viaţa
umană şi care, uneori, reduc masiv sau compromit integral randamentul unor activităţi productive,
în special agricole. Spre exemplu, fie în evoluţie naturală, fie stimulate prin efecte secundare ale
antropizării, o serie de plante rezistente la condiţii climato-zonale nefavorabile, puţin pretenţioase
faţă de sol şi cunoscute sub denumirea generică de buruieni pot concura şi exclude din competiţie
plantele de cultură, pot invada păşunile şi fâneţele, pot utiliza cu maximum de eficienţă resursele
nutritive ale solului, fără a reintroduce în circuitul pedo-biochimic o masă organică echivalentă.
Unele organisme vegetale sunt însă direct dăunătoare, provocând boli grave celor cultivate, un
exemplu bine cunoscut fiind cel al manei viţei-de-vie, o criptogamă deosebit de agresivă. In acelaşi
fel, diverse forme de viaţă animală reduc drastic recoltele şi productivitatea şeptelului. Insecte,
păsări, mamifere, aflate în habitatele lor naturale sau redistribuite prin extinderea antropică a
arealelor, consumă enorm, specific sau neselectiv, plante de cultură, biomasă spontană ş.a. Datorită
numărului lor imens şi voracităţii aproape neegalate în regnul animal, cele mai distrugătoare sunt
lăcustele. În unii ani ai ciclului lor evolutiv, se grupează în nori imenşi care pot ocupa la sol o
suprafaţă de 500.000 ha, deplasându-se cu aproximativ 40 km/h şi înglobând, desigur, o foarte mare
cantitate de masă vie. Ţinând seama de faptul că o insectă poate consuma o cantitate de substanţă
mai mare de 8-10 ori decât masa proprie, se poate aprecia dimensiunea catastrofală a pagubelor
produse prin asemenea invazii. Deşi au fost combătute, în Africa de nord, Arabia Saudită, Iran,
Pakistan etc., ele continuă să existe, fiind extrem de dăunătoare. Au fost eradicate însă în Asia
Centrală fostă sovietică, ceea ce a sistat avansarea spre nord. Alte insecte care provoacă pagube
mari sunt gândacul de Colorado şi filoxera, primul afectând integral culturile de cartof, iar cea de a
doua (adusă accidental din America) fiind responsabilă de marea distrugere a viilor europene în
secolul XIX. Rozătoarele sunt foarte păgubitoare în zona cerealieră a stepelor şi în regiunile de
cultură a orezului. Iepurii distrug culturi legumicole, plante tinere şi păşuni. Dintre păsări, vrăbiile
păgubesc mult orezăriile, iar ciorile sunt un adevărat flagel al culturilor de cereale şi de floarea-
soarelui. În India, maimuţele consumă o cantitate de substanţă alimentară aflată în culturi,
echivalentă necesarului a 120.000.000 locuitori. Calcule estimative arată că datorită dăunătorilor se
pierde anual aproximativ 35% din volumul total al producţiei agricole (500.000.000 t cereale,
600.000.000 sfeclă şi trestie de zahăr, 130.000.000 t cartofi etc.). Insectele produc pagube de
aproximativ 26.000.000.000. $/an, bolile plantelor - 25.000.000.000 $/an, rozătoarele -
4.000.000.000 $/an.
Consecinţe foarte grave asupra sănătăţii umane are acţiunea patogenă a unor
microorganisme care produc boli endemice. Perfect adaptate unor condiţii geografice specifice,
aceste forme de viaţă creează şi întreţin veritabile complexe patogene. Există astfel, spre exemplu,
complexul patogen al bolii somnului, provocată de protozoarul Trypanosoma gambiense, al cărui
vector este musca tse-tse. Spaţial, acest complex include pădurea ecuatorială şi pădurile galerii din
Africa subecuatorială, adaptarea foarte avansată a agentului patogen şi a vectorului său menţinând
boala în arealul forestier şi limitând astfel extinderea ei spre nord şi sud. Corespunzător acestui
complex, în America de Sud face numeroase victime o altă trypanosomiază, boala chagas. Pe lângă
trypanosomiaze, în complexul patogen al pădurilor ecuatoriale amazoniană şi congoleză se
manifestă endemic şi febra galbenă (provocată de un virus transmis de ţânţarul Aedes),
ankylostomiaze, forme acute de malarie, bilharzioze. Cu ape calde şi murdare, India şi Indochina
creează complexe patogene de holeră şi malarie; Indochina este un focar de răspândire a leprei;
zonele aride din Asia Centrală şi de Sud-Vest sunt focare de răspândire a ciumei, provocată de
Yersinia pestis, purtată endemic de şobolanii din deşerturi şi stepe, transmisă prin purici. Europa
temperată şi America de Nord temperată sunt domenii specifice ale unor boli ale aparatului
respirator şi boli sociale, agresivitatea agenţilor patogeni respectivi fiind întreţinută de formarea
unor tulpini rezistente, iar răspândirea rapidă fiind stimulată de evoluţia gradului de urbanizare, de
capacitatea polarizantă a acestor regiuni puternic dezvoltate şi de relaxarea până la anulare a unor
norme de conduită socială. Alteori agresivitatea menţionată este potenţată de adaptabilitatea
excepţională a vectorului. Spre exemplu, ţânţarul din genul Anopheles, purtător al protozoarului
Plasmodium vivens, poate atinge, spre nord, Cercul Polar, iar în altitudine este răspândit din delte şi
câmpii aluviale umede, până la peste 3.000 m în ariile montane din climate calde, provocând
diferite forme de malarie.
In ansamblu, de la vegetaţia spinoasă de pustiu şi până la pădurile ecuatoriale şi temperate
masive, de la microorganismele patogene, fauna din sol, biomasa acvatică din largul mărilor şi până
la cea din zone de convergenţă oceanică, din stepe, savane şi păduri, atât sub forme şi structuri
naturale, cât şi sub forma vegetaţiei cultivate şi a marilor efective de animale domestice,
comunităţile vii influenţează puternic existenţa societăţii umane, uneori până la forme de
dependenţă aproape absolută. Situaţiile respective, generale în perioade mai îndepărtate, sunt şi
astăzi caracteristice pentru grupuri de populaţie care trăiesc în regiuni izolate, greu accesibile, sub
climate extreme.
Dependenţa omului şi a societăţii umane de comunităţile vegetale şi animale nu este însă
absolută, în sens determinist. Coexistenţa sistemică a antrenat întotdeauna (şi a amplificat, pe
măsura progresului tehnic) influenţe antropice puternice asupra restului lumii vii. In afara
consumului "pasiv", prin cules, vânat şi pescuit (activităţi de subzistenţă curente şi astăzi în viaţa
pigmeilor din pădurea ecuatorială a Africii, a hotentoţilor din Africa de Sud, a eskimoşilor din
extremul nord, a unor grupuri de amerindieni din pădurea nord-americană), modificări masive s-au
produs prin introducerea unor specii de plante spontane în culturi, prin schimbarea repartiţiei şi a
structurii multor formaţiuni vegetale, prin domesticire, prin răspândirea animalelor domesticite
până departe de locul lor de origine şi chiar prin modificarea codului genetic al unor forme de viaţă.
Astfel, din principalele focare de cultură a plantelor şi de domesticire, localizate în general în
regiuni permisive sub aspect climato-hidric şi pedologic (arii montane mai umede, din zone altfel
aride, văi fertile şi irigabile ale unor mari fluvii, ţinuturi musonice, regiuni ecuatoriale, arii de stepă
cu păşuni întinse ş.a.), cu ecosisteme bogate şi diversificate, dar şi cu o populare veche, numeroase
genuri şi specii de plante şi animale s-au răspândit şi au intrat în consumul alimentar curent în
regiuni mereu mai îndepărtate şi sub forme din ce în ce mai diferite faţă de strămoşii spontani.
Creşterea rapidă şi masivă a necesarului alimentar a impus cu stricteţe păstrarea şi ameliorarea
productivităţii acestor forme de viaţă utile omului, ca şi grăbirea adaptării lor la condiţii naturale
diferite faţă de cele iniţiale. In felul acesta, prin selecţii succesive, prin manipulare genetică şi prin
consum abuziv, societatea umană a pătruns masiv, frecvent brutal şi păgubitor, în bilanţul general
al biosferei. Au fost modificate puternic nu numai caracteristici biologice individuale (procesul
determinând frecvent reducerea generală a rezistenţei), ci s-au modificat masiv relaţii intra- şi inter-
specifice, ceea ce a schimbat adesea complet ecosisteme întregi, obligându-le să primească
elemente noi3, să piardă prin concurenţă impusă elemente tradiţionale şi bine adaptate, să-şi reducă
biodiversitatea şi vigoarea. Faţă de ritmul natural al extincţiei diferitelor forme de viaţă
(aproximativ 1 specie/50-100 ani, aşa cum se întâmplă încă din era primară), ritmul impus pe cale
antropică este catastrofal de rapid, numai în ultimii 400 de ani dispărând 151 specii de vertebrate
superioare, adică 1 specie/2,7 ani. Uniunea Internaţională a Conservării Naturii estimează că între
1980-2010 se vor fi pierdut 25.000 plante superioare şi că, la nivelul tuturor comunităţilor vii,
vegetale şi animale, în următorii 50 ani vor pieri 30% din numărul total de specii. Printre cele mai
spectaculoase şi periculoase modificări se numără cele impuse pădurii. Din necesitatea creşterii
suprafeţelor de teren agricol (pentru culturi, păşuni şi fâneţe), pentru asigurarea unui volum de
materie primă industrială (necesară în metalurgie, în industria celulozei şi hârtiei etc.), pentru foc
(încălzit şi prepararea alimentelor), dar şi ca urmare a deşertificării, a poluării aerului şi a
incendiilor (produse deliberat sau accidental), numai în deceniul 1980-1990, au dispărut în fiecare
an câte 154.000 km2 de pădure; în deceniul trecut suprafaţa despădurită anual a depăşit 200.000
km2 (din care 50% în Amazonia şi Africa de Vest) şi - dacă acest ritm se păstrează - întreaga
pădure tropicală (10.000.000 km2) poate să dispară în totalitate în următorii 50 de ani. Încercările
de reconstituire (atunci când se fac) nu dau rezultate remarcabile, nici sub aspect bio-vegetal, nici
sub alte aspecte. Spre exemplu, rolul climatic al pădurilor nu poate fi suplinit de nici o formaţiune
secundară, iar monoculturile forestiere echiene (molid, eucalipt etc.) produc o cantitate de masă
lemnoasă, dar nu sunt asociaţii rezistente, capabile de funcţii ferme în geosistem. Degradarea
pădurilor tropicale nu este însă un fenomen singular, multe alte ecosisteme fiind cotate ca
vulnerabile şi puternic agresate: păduri temperate şi boreale din Asia şi America, turbării şi alte
zone umede, ecosisteme costiere (cu biocenozele dunelor litorale şi marile pajişti de fanerogame
marine), ecosisteme fluviale afectate de poluare, toate ecosistemele din ariile dens populate. O
lungă listă a genurilor, speciilor şi asociaţiilor dispărute sau grav ameninţate este în general
cunoscută, dar în mod frecvent eforturile, chiar larg consensuale, nu aduc decât rezultate incerte,
iar multe fenomene sunt ireversibile. Spre exemplu, numeros cu secole în urmă în pădurile
europene, bourul a rămas doar o amintire heraldică, aproape de dispariţie aflându-se şi zimbrul, iar
bizonul (echivalentul său nord-american) rezistând cu numai câteva mii de exemplare, din cele
peste 10.000.000 aflate pe continent la sosirea europenilor. Vânatul abuziv, braconajul, protecţia
selectivă insuficient documentată, introducerea la fel de neavizată a unor specii în ecosisteme
străine, metode agresive şi nespecifice de corijare a erorilor ecologice ş.a. au redus periculos şi
efectivele de lup european, de păsări răpitoare mari (zăganul, vulturul pleşuv ş.a.), de dropie, emu,
leu african, tigru de Bengal, rinocer alb, leopard de zăpadă, ghepard, urs panda uriaş, ursuleţ
marsupial koala ş.a. Chiar în perioada contemporană, când se mizează mult pe conştientizarea stării
grave a ecosistemelor, continuă reducerea alarmantă a unor efective de mamifere marine (balena
albastră, specii de focă, morsă ş.a.), de chelonieni (genuri şi specii rare de broaşte ţestoase), de
corali; dispar sau se reduc drastic chiar efectivele unor elemente de mare interes economic (scoici
perliere, sardelele din Mediterana, codul şi tonul din Atlanticul de Nord, peste 20 specii de peşti din
Marea Neagră, unele salmonide, sturionii). Reducerea numărului de exemplare sub limita asigurării
reproducerii, stocajele biologice de pesticide liposolubile şi de izotopi radioactivi, supravieţuirea
unor exemplare cu capacitate biologică compromisă anunţă perspective sumbre. Numărul de
legături vitale din ecosisteme scade, diversitatea genetică sărăceşte mereu (accentuând şi
vulnerabilitatea plantelor de cultură), dispare baza mecanismelor naturale de redresare,
productivitatea naturală a ecosistemelor (care avea asigurare pe termen lung) scade rapid, iar
trăinicia lor rămâne un deziderat.
Omul, singura formă raţională de viaţă, desfăşoară un program calificat şi susţinut de
reducere a biodiversităţii, reducând astfel asigurarea propriei sale vieţi. Mereu mai conştient însă de
impactul complex, preponderent negativ, pe care îl are aspra restului lumii vii încearcă, mai mult
sau mai puţin eficient, să corecteze, să atenueze, eventual să stopeze formele de acţiune prea
agresive. Principalele obstacole în concretizarea acestei conduite sunt fie de obiectivitate naturală
ori social-economică (necesităţi mereu mai mari de hrană, insuficienţe tehnologice în domeniul
resurselor energetice neconvenţionale, disparităţi regionale ş.a.), fie parţial obiective (diminuarea
potenţialului natural utilizabil datorită unor forme de evoluţie spontană, frecvent stimulate sau chiar
declanşate antropic), fie integral subiective (graba tehnologică pentru profituri pe termen scurt,
asimetrii excesive ale distribuţiei produsului intern brut, orgolii regionale, agresivitate, insuficienţă
instituţională ş.a.).

2.3. Sistemul social-economic

2.3.1.Condiţia umană în geosistem

Ascendenţa biologică a fiinţei umane, capacitatea sa psiho-intelectuală (care i-a permis
diversificarea legăturilor interactive în geosistem şi manipularea acestora), specificul social-
economic al existenţei sale şi mobilitatea excepţională, prin comparaţie cu oricare alt element, pe
care a câştigat-o rapid, au stat la baza creării unei structuri sistemice total diferite faţă de cele
naturale, sistemul social-economic. Elementul-cheie al acestui sistem, omul, este el însuşi o
structură care are toate datele fiinţelor vii, necesităţile şi o bună parte a comportamentului acestora,
dar şi datele unei existenţe raţionale, constituită social, creativă, productivă, mereu mobilă,
prelevând, utilizând, transformând, extinzându-şi prezenţa şi acţiunile în toate sensurile şi din ce în
ce mai rapid. Astfel, omul este nu numai creatorul şi elementul motrice al unei structuri noi în
geosistem, impunând legături interactive specifice, dar şi cel care a integrat structuri artificiale în
structuri naturale, determinând interferenţe multiple, diferite de cele spontane, în final diversificând
mult funcţionalitatea geosistemică şi nu întotdeauna în mod benefic. Cu aceste date ale sale, omul
este creaţie complexă şi creator în geosistem, permanent dependent de celelalte structuri, în
permanenţă eliberându-se parţial de ele şi impunându-le prezenţa lui transformantă . El încearcă
astfel să-şi acopere, în primul rând şi pe cât posibil mai bine, necesităţile vitale de a se hrăni, a
avea urmaşi, de a se îmbrăca şi a avea un adăpost. Este mânat însă şi de dorinţe (cele de a cunoaşte
mereu mai mult şi de a crea în mod util fiind absolut benefice), de ambiţii, de spiritul de aventură,
de cucerire şi dominaţie, de rapacitate ş.a. Astfel, istoria prezenţei sale interactive în geosistem este
un şir lung şi complicat de secvenţe complexe, de acţiuni constructive, logice, echilibrate, dar şi
haotice, dezechilibrate, destructive, uneori aproape simultane şi desfăşurate chiar în limitele unor
spaţii restrânse. Este tributul pe care omul îl plăteşte structurii sale complexe şi faptului că nu
reuşeşte să controleze complet şi constant sistemul pe care el însuşi l-a creat : are efective mereu
mai numeroase şi necesităţi mereu mai mari, dar nu ştie-nu poate-nu vrea să echilibreze potenţialul
utilizabil cu producţia-distribuţia-consumul ; doreşte să amelioreze situaţii-stări-conjuncturi, dar
sistemele educaţionale, umanitare, sanitare, politico-diplomatice ş.a. pe care le-a conceput sunt
depăşite mereu de formele şi forţa cu care competiţia se manifestă încă primar, instinctual ş.a.m.d.
"Plata" acestor datorii, derivate din condiţia umană în geosistem, este grea şi adesea inechitabilă.
Uneori echivalează cu preţul propriei fiinţe, al condiţiilor sale de existenţă, al altor fiinţe sau
elemente fără viaţă, ori funcţii ale structurii în care omul a fost creat.
 2.3.2. Necesitatea complexă - formă specifică a interacţiunii în sistemul social-
economic

Orice legătură în structurile interactive presupune o marjă de necesitate, înţeleasă ca echivalent al

solicitării specifice (active sau pasive) "adresate" de un element, funcţie sau structură ansamblului
din care face parte. Dacă această solicitare este ignorată sau doar parţial acoperită, în mod sigur
elementul, funcţia, structura în cauză se va modifica, încercând fie să schimbe sursele tradiţionale,
fie să se simplifice/reducă pentru a păstra vechiul tipar, fie să se adapteze la alt tip de relaţii sau de
resurse. Uneori rezistă, alteori este nevoită să dispară (temporar sau definitiv), absenţa respectivă
repercutându-se, desigur, asupra întregului ansamblu. Conform naturii atât de diferite a elementelor
constitutive ale geosistemului, conform funcţionalităţii sale complexe şi multitudinii de structuri
sistemice integrate, cerinţele/necesităţile respective sunt însă extrem de variate şi pentru multe
elemente, funcţii, structuri, termenul necesitate nu este întru totul adecvat sau, cel puţin, comportă
diferenţieri notabile. In sensul acesta, necesitatea/cerinţa de precipitaţii, ca sursă de alimentare a
apelor curgătoare este una diferită de aceea a acumulării masive a sedimentelor în arii de
subsidenţă; necesitatea unui sol de a evolua în condiţii pedogenetice stabile, pentru a atinge
parametrii climato-zonali de fertilitate, diferă de necesitatea apei în celula vie; necesitatea de hrană
a oricărei fiinţe umane este diferită de necesitatea de inserţie, spre exemplu prin atribute
vestimentare, în grupul social, a aceleiaşi fiinţe; necesitatea de încredere, pentru menţinerea şi
fructificarea capitalului social al unei bănci, este altceva decât necesarul de lumină al vegetaţiei
ierboase primare din pădurile de amestec înlocuite molidişuri ş.a.m.d. Reiese clar că, deşi sub
aspectul consecinţelor în funcţionarea sistemelor rolul necesităţilor este asemănător, în sine ele sunt
foarte diferite : dintre cele naturale, unele acţionează ca legi fizice, altele ca legi biologice. Ultimele
pot avea caracter de necesitate absolută (sunt vitale), altele ţin de comportament, de obiceiuri, unele
sunt durabile, altele se înlocuiesc rapid.
Extrem de variate sunt însă necesităţile în sistemul creat de om, unde se regăsesc nu numai
necesităţi vitale (biologice) şi sociale strict obiective, ci şi multe necesităţi derivate din specificul
social-economic al existenţei umane (moştenite, induse, copiate, chiar inventate), acţionând
simultan, cu acuitate diferită şi cu efecte în general stimulative pentru mişcarea complexă în sistem,
fără însă ca acoperirea (ideală) a tuturor să garanteze stabilitate sau echilibru, pe termen lung ori
mediu Spre exemplu, necesitatea de şti cât mai mult, despre cât mai multe, a stimulat cercetarea
ştiinţifică fundamentală, iar necesitatea de ameliorare a randamentului oricărei activităţi a făcut ca,
prin intermediul aplicaţiei, sistemul de cunoaştere umană să nu-şi păstreze starea pe termen lung.
Mai mult (dar şi mai rău), există chiar necesităţi care, alimentate, acţionează ca destabilizatori,
uneori cu o imensă capacitate destructivă. In sensul acesta, necesitatea (indusă) de droguri şi
necesitatea (nemotivată) de venituri imense din comerţul cu arme se acoperă provocând pierderi
imense şi ireversibile, sau numai foarte greu şi doar parţial corectabile. Din punctul de vedere al
dinamicii sistemului social-economic, indiferent de categoria sau nivelul lor de motivare, toate
necesităţile generează însă interacţiuni, motivând astfel o mişcare foarte complexă, profund
transformantă, atât în interiorul sistemului, cât şi în afara lui.

2.3.2. Obiectiv şi subiectiv necesar în sistem. Rezultate utile, efecte nedorite

Grupaţi în comunităţi de tipuri şi dimensiuni extrem de diferite, oamenii sunt răspândiţi

neuniform, dar aproape pretutindeni, pe Pământ. Deşi diferenţe etnice, religioase, culturale,
economico-sociale ş.a. particularizează grupurile umane, sub raportul relaţiilor sociale interne, al
motivaţiilor esenţiale care îi inserează pe membri în comunitate, al necesităţilor specifice fiecărei
categorii de membri, aceleaşi legături dăinuie între partea aptă de muncă şi activă a comunităţii, pe
de o parte, şi cea care din raţiuni de vârstă (şi capacitate psiho-fizică) este întreţinută, pe de altă
parte. În acelaşi fel, o serie de necesităţi vitale, la nivelul oricărei comunităţi şi al întregii societăţi
umane, continuă să mobilizeze populaţia activă, s-o stimuleze în sensul diversificării, optimizării,
dinamizării spaţiale a tuturor activităţilor sale. Chiar dacă formele, dimensiunile, ritmurile specifice
etc. prin care aceste legături şi necesităţi s-au manifestat şi au fost acoperite au variat mult de-a
lungul timpului, chiar în cadrul aceleiaşi comunităţi, ele rămân expresii specifice ale interacţiunilor
din sistemul social-economic.
Astfel, toţi c o p i i i şi t i n e r i i încă inapţi de muncă au drept formă specifică de insert în
sistem un grupaj de necesităţi, de a căror acoperire depinde evoluţia lor psiho-fizică normală, pe
care se va constitui apoi personalitatea lor socială şi socio-profesională. Incepând cu vârsta cea mai
mică, orice copil are nevoia vitală de a avea o familie. Lipsa acesteia va fi resimţită greu,
determinând o evoluţie deficitară, cu formarea unei personalităţi frecvent incomplete, adesea tarate
psiho-afectiv . O marjă mereu mai importantă din dificultăţile de integrare socială, din formele
extreme ale acestor dificultăţi (agresivitate şi violenţă, acte depresive ş.a.) se explică prin absenţa
unei familii, normal constituite, în perioada copilăriei. Deşi această absenţă lasă întotdeauna urme,
în parte ea poate fi suplinită de asistenţa socială. În mod evident, calitatea acesteia condiţionează
dimensiunile consecinţelor absenţei menţionate. O asistenţă socială de bună calitate reduce sensibil
frustrările specifice copilului fără familie, în timp ce simulacrele de asistenţă socială nu oferă decât
o asigurare biologică (aproximativă), personalitatea psiho-afectivă şi intelectuală a celor în cauză
având foarte mult de suferit. O altă necesitate majoră a formării personalităţii umane, începând de
la această vârstă, este de fapt una dublă: aceea de educaţie (multiplă), pe baza căreia se realizează
treptat conştientizarea identităţii proprii, a raporturilor cu ceilalţi membri ai comunităţii din care
face parte (familia, grupul de copii etc.) şi de informaţie, care se manifestă simultan şi prin a căror
acoperire copilul va putea deveni un adolescent inserabil fără şocuri şi traume într-un alt nivel de
vârstă şi responsabilitate socială.
Persoanele de v â r s t a a t r e i a, aproape indiferent de forma şi cuantumul asigurării lor
materiale, au nevoie acută de familie. Întreruperea temporară sau definitivă a activităţii
profesionale, reducerea treptată a capacităţilor fizice, alterarea progresivă a acuităţii senzoriale,
fragilizarea generală a organismului şi reducerea rezistenţei la îmbolnăvire, ca şi la condiţii mai
grele de viaţă etc. induc vârstnicilor o dependenţă avansată, în primul rând psiho-afectivă, de
familie. Situaţiile intrafamiliale conflictuale, decesele congenerilor sau ale celor din generaţia
descendentă, schimbarea/părăsirea definitivă a locului vieţii active ş.a. sunt traume puternice, pe
care numai o atmosferă protectivă, chiar şi în familii de adopţie, sau în instituţii de asistenţă socială
de bună calitate, le poate atenua. O altă necesitate puternic resimţită este aceea de informaţie. In
primul rând, aceasta se datorează tendinţei, nu totdeauna conştientizate, de suplinire a pasivităţii
induse de condiţia specifică vârstei, printr-o conectare cât mai complexă, mai bogată şi mai
actualizată la informaţia venită din sfera vieţii active. Apoi, în mod frecvent şi absolut conştientizat,
este monitorizată informaţia de natură profesională, deoarece încheierea activităţii specializate nu
echivalează cu stingerea interesului pentru domeniul respectiv. Adesea acest segment al necesităţii
de informaţie transgresează chiar sfera profesiei exercitate, mulţi vârstnici informându-se în
legătură cu domenii conexe, uneori total diferite, la care din diferite motive fuseseră nevoiţi să
renunţe în perioada formării lor profesionale sau la începutul vieţii active. Nu foarte frecvent,
conştientizarea unor carenţe educaţionale, ale căror consecinţe au fost resimţite dur de-a lungul
vieţii, conturează şi necesitatea de educaţie. Uneori necesitatea aceasta este direcţionată, spre
exemplu, spre educaţia religioasă, juridică etc. Un factor puternic de reglare a acestor necesităţi ale
vârstei a treia este timpul. Obiectiv, părăsirea vieţii active profesional dilată timpul liber. Subiectiv,
conştiinţa avansării spre sfârşitul vieţii scurtează timpul disponibil şi bătrânii au adesea un insert
febril, grăbit, aparent nejustificat.
In mod evident, asigurarea condiţiilor existenţei acestor categorii de vârstă se bazează,
integral sau într-o măsură însemnată, pe prezenţa şi activitatea a d u l ţ i l o r apţi şi formaţi pentru
muncă. Aceştia sunt însă, la rândul lor, fiinţe umane şi au, desigur, necesităţi specifice. Mult
discutată, ca necesitate spontană sau înţeleasă şi asumată, este aceea de a munci. Indiferent de
speculaţiile mai mult sau mai puţin pertinente pe această temă, aspiraţia unei profesii bine stăpânite,
apreciate social şi rentabile este cvasigenerală în lumea adultă, excepţiile confirmând relevanţa ei.
Concomitent, o personalitate adultă care a evoluat normal resimte puternic necesitatea de a
întemeia o familie, pe care s-o protejeze, căreia să-i dedice rezultatele activităţii sale. De asemenea,
resimte mereu nevoia de a se informa, în primul rând în sens profesional, acoperirea promptă a
acestei necesităţi condiţionând, de altfel, şi nivelul competenţei specifice. In fine, mulţi adulţi
constată că mai au încă nevoie de educaţie şi, "din mers", adesea cu sacrificiile impuse de timpul
disponibil, de regulă insuficient, încearcă să acopere lacune, să diversifice, să îmbogăţească bagajul
educaţional cu care se regăsesc la un moment dat.
Cu aceste necesităţi mai mult sau mai puţin bine acoperite, multe dintre ele acţionând ca
motivaţii, uneori foarte puternice, pe seama resurselor primare, provenite din sectoarele naturale ale
geosistemului ori secundare, rezultate, şi prin intermediul unor mijloace de muncă şi de creaţie,
vârsta a doua a societăţii umane desfăşoară activităţi productive (agricole, industriale), creative
(cercetare ştiinţifică, creaţie culturală) şi servicii (comerţ, transporturi, construcţii, turism,
învăţământ, ocrotirea sănătăţii). In mod evident, în fiecare dintre domeniile menţionate (dar cu
randamente extrem de variabile) se realizează, în primul rând, produsele care au constituit
obiectivul principal, adică cele utile. Prin intermediul lor (sau al valorii lor de schimb) pot fi
acoperite alte necesităţi, care nu mai au un specific de vârstă, ci sunt g e n e r a l u m a n e : cele
vitale de hrană şi apă potabilă, de adăpost, de îngrijire a sănătăţii.
Din existenţa bio-socială a oamenilor din activităţile pe care le desfăşoară rezultă însă nu
numai produse direct utile, ci şi produse secundare, unele utilizabile prin prelucrare ulterioară,
altele inutilizabile (deşeuri), uneori preocupante numai prin masă şi volum, alteori periculoase,
impunând costuri mari pentru neutralizare, sau fiind durabile. In acelaşi fel, acoperirea necesităţilor
general umane generează nu numai confort şi siguranţă, ci şi o serie de produse derivate ale
metabolismului, ale locuirii (uneori în aglomeraţii), ale ocrotirii sănătăţii. Ambele categorii de
rezultate secundare sunt în cea mai mare parte nedorite şi prezenţa produselor respective este o
realitate pe care, prin experienţa dobândită şi transmisă, iar mai târziu prin cercetarea ştiinţifică
fundamentală şi aplicativă, societatea umană a încercat să o reducă mereu şi să o gestioneze cu
maximum de randament. Aceasta a fost şi rămâne o componentă esenţială a bine cunoscutului
obiectiv al rezultatelor maxime, obţinute cu minimum de efort/investiţie.
Pentru realizarea tuturor obiectivelor pe care şi le propune şi acoperindu-şi astfel necesităţile
specifice, acţionând cu multiple motivaţii, extinzând mereu sfera cunoaşterii, creând şi proiectând
pe termene din ce în ce mai lungi şi pentru spaţii din ce în ce mai mari, decupate în modalităţi
extrem de variate şi variabile, societatea umană a avut însă nevoie şi de o organizare, mereu mai
complicată. Exprimată generic prin administraţie, organizarea aceasta impus sisteme specifice de
instituţionaliza-re, de reglementare (ale proprietăţii, utilizării, schimburilor, distribuţiei
veniturilor, impozitării, conservării etc.), de control ş.a. Concepute şi activate pentru a face
posibilă, funcţională, existenţa so-cietăţii umane, sistemele respective, integral artificiale, sunt strict
necesare şi specifice sistemului. Nu înseamnă însă că prezenţa lor activă este integral şi permanent
"confortabilă" în sistem. Spre exemplu, după complexitatea structurală şi diversitatea partenerială
în sistemul social-economic şi în întregul geosistem, administraţia (ca formă/posibilitate de
gestiune şi control) este elementul al cărui comportament frecvent paradoxal ilustrează în modul
cel mai elocvent originalitatea acestui sistem creat de om. In sensul acesta, respectând proporţiile,
în nici un sistem natural mecanismele de autoreglare nu sunt atât de inadecvate ca în cazul
menţionat, în ceea ce priveşte ritmul acţiunii, mişcarea specifică ş.a.. De nenumărate ori, fără ca
experienţa să amelioreze concludent stările de fapt, inerţia aparatelor administrative este atât de
puternică încât obligă la prelungirea intervalelor de reacţie, provoacă defazări, induce decalaje cu
rol negativ, produce pierderi. Astfel, deşi strict necesară, administraţia este uneori, de fapt, un rău
necesar în sistem. In mod evident, prin intermediul politicii, sistemul are însă posibilitatea de a
atenua aspectele negative menţionate. Tot politica este de altfel şi cea care exprimă decizia
sistemului cu privire la forma (formele) de proprietate, dimensiunile apelului la resursele naturale,
relaţiile interne şi externe ale unor structuri ş.a.m.d., promovând sisteme de idei convenabile unui
anumit mod de organizare socială şi economică. Sub aspectul acesta, ca şi sub cel al premiselor
interne şi externe de dezvoltare, sistemele politice democratice, cu decizie descentralizată, deschise,
garantează viabilitatea unor structuri, spre deosebire de acele sistemele totalitare, care asociază
deciziei centralizate şi o deschidere redusă, evoluând astfel lent şi cu deteriorări sociale şi
economice profunde.

3. Mişcarea în geosistem

Preliminariile analizei geosistemului au evidenţiat o serie de dificultăţi ale demersului şi

au argumentat orientarea către interacţiuni (cap.2). Astfel, analiza succesivă a interacţiunilor intra-
şi intersistemice a evidenţiat deja nu numai elemente şi structuri, ci a constatat şi legăturile care
menţin elementele respective în ansambluri capabile să-şi menţină coerenţa. De asemenea, a relevat
caracterul din ce în ce mai puternic şi mai complicat integrant al acestor legături, de la sistemul
abiotic spre sistemul social-economic. Spre exemplu, departe de a fi simplă, geneza biotică/abiotică
a hidrocarburilor şi combustibililor solizi şi efectele ei devin elemente structurale şi generează
forme de mişcare din ce în ce mai complicate în geosistem, pe măsura implicării celorlalte sisteme
şi în special a structurilor umane. Astfel, prospectarea, organizarea şi realizarea extracţiei,
prelucrarea, obţinerea produselor primare, a celor secundare, a reziduurilor reciclabile, a deşeurilor,
antrenează efective importante de populaţie, densifică reţeaua de aşezări umane, amplifică gama de
activităţi productive, creative, a serviciilor şi determină o serie de acumulări atipice în sol, ape, aer,
în organismele vii. Procesele complexe de bioacumulare şi biostocaj în lanţurile trofice,
acumulările de capital, lărgirea gamei de investiţii, evoluţia spaţială a peisajelor dominate de
prezenţa şi prelucrarea acestor resurse, complicarea mecanismelor financiare, de control, de
marketing şi efectele tuturor acestora asupra relaţiilor economice locale, regionale, mondiale,
asupra unor relaţii politice, militare, asupra opiniei publice mondiale cu privire la calitatea
ambianţei naturale şi a vieţii ş.a. demonstrează, pe de o parte, capacitatea puternică de diversificare
şi complicaţie pe care a introdus-o omul în mişcarea/funcţionarea geosistemului, iar pe de alta,
caracterul temporar şi puternic dependent al tuturor formelor de mişcare antropice, faţă de
permanenţa potenţială şi independenţa, pe termen lung, a mişcării sistemelor naturale.
 Cinematica legăturilor interactive ale geosistemului este atât de complicată, încât
încercarea de descifrare a ei pare, şi în bună măsură este, excesiv de temerară. La nivel mezo- şi
microscalar şi în manifestări spaţiale mai restrânse, este însă abordabilă şi permite o înţelegere mai
clară a programului specific structurilor sistemice respective, a modului în care funcţionează aceste
structuri.

3.1. Caracterul specific al mişcării în geosistem. Transferul şi modificările de substanţă,

energie şi informaţie

Recunoscând mişcării calitatea sa de formă a existenţei materiei, prima constatare care se

impune încercării de a o descifra, cel puţin în liniile sale generale, este aceea că în structura atât de
complexă care este geosistemul mişcarea de ansamblu este un permanent şi complicat transfer de
substanţă, de energie şi de informaţie. Forma, dimensiunile, ritmul, alte caracteristici ale acestui
transfer poartă amprenta coexistenţei intra- şi intersistemice, aflându-se într-o permanentă
readaptare, în conformitate cu legităţi naturale, artificializate sau artificiale, specifice structurilor în
care, sau între care se desfăşoară.
Câteva exemple, din imensitatea numerică a celor existente, pot fi acceptate ca reprezentative
pentru sistemele de bază. Astfel, accreţia din zonele de rift medio-oceanic este o manifestare de
mari dimensiuni a transferului de s u b s t a n ţ ă din baza litosferei în scoarţa superficială şi în
relief ; acelaşi tip de transfer este reprezentat şi de acumularea piemontană, care materializează
dislocarea unor mase importante de material din arii înalte şi depunerea lor în arii joase;
acumularea repetată în apele din domeniul continental (de suprafaţă şi freatice) şi din cel oceanic
este o expresie a transferului de substanţă (lichidă) din atmosferă, prin intermediul precipitaţiilor;
acumularea în atmosferă a unor elemente şi combinaţii chimice străine de compoziţia sa naturală,
indiferent de persistenţa şi de transformările lor, se realizează printr-un transfer slab controlat şi
nedorit, din aria antropică/antropizată a geosistemului; acumularea de materie organică, elemente şi
combinaţii chimice în sol exprimă şi un transfer (spontan sau dirijat) de substanţă; în acelaşi fel,
gama şi cantităţile imense de materii prime, materiale de construcţie, combustibili, hrană,
medicamente, îmbrăcăminte, încălţăminte, hârtie, alte bunuri de larg consum, mijloace de transport
şi de muncă ş.a., sunt într-o mare măsură transferate în aşezările umane, alte cantităţi de substanţă
prelucrată în aceste aşezări fiind supuse unui transfer cu orientare opusă, centrifugă.
Pentru exemplificarea transferului de e n e r g i e, înaintea multor altele, poate fi invocată o formă
excepţională a mişcării specifice în geosistem, de însemnătate vitală, aceea de bioconversie a
energiei solare, căreia i se adaugă, tot prin transfer, energia hidraulică, ca şi uriaşa gamă de forme
de energie (convertite din cea solară, sau din cea telurică şi utilizabile prin tehnologiile actuale, sau
incontrolabile) şi care marchează atât de puternic existenţa societăţii umane, de la viaţa cotidiană a
unor populaţii tribale, dependente de cantitatea accesibilă de lemn de foc şi până la existenţa unor
civilizaţii avansate, cum sunt cele nord-americană şi niponă, agresate de transferuri devastatoare de
energie seismică sau atmosferică.
Transferul de informaţie îmbracă forma a două mari categorii, extrem de diferite prin
natura lor şi multiplu diferenţiate în structura internă: transferul/schimbul de informaţie ca expresie
a cunoaşterii (prin experienţă directă, prin învăţare dirijată, comunicare etc.) şi transferul
informaţiei genetice, ca expresie esenţială a vieţii.
Extrem de important este faptul că, reprezentând fundamentul dinamic al funcţionalităţii
geosistemului şi structurilor sale subordonate, toate aceste categorii de transfer se desfăşoară
simultan, sub forme complexe, antrenând simultan forme diferite de substanţă şi de informaţie,
cantităţi şi forme diferite de energie, aflate în diferite stadii de transformare şi situate pe diferite
niveluri de organizare sistemică. Spre exemplu, bioconversia nu este un transfer pur energetic, ea
fiind condiţionată de o cantitate de substanţă vie şi interesând alte tipuri şi cantităţi de substanţă vie,
transferul de energie telurică este simultan şi frecvent şi un transfer de substanţă din astenosferă şi
din scoarţa profundă, transferul de informaţie genetică are un suport material biologic, transferul de
informaţie ca formă a cunoaşterii, aplicat în genetică, nu implică numai mişcarea informaţiei ca
atare, ci şi materialul genetic-experiment sau rase/soiuri noi ş.a.m.d. Aceste simultaneităţi sunt
reale fie că în cauză se află întregul geosistem, fie că obiectul analizei este reprezentat de structuri
sistemice regionale, sau de nivel local, ori chiar individuale. In cadrul acestora şi între ele, pe căi
naturale sau construite, prin mecanisme spontane sau controlate, transferul complex este una dintre
garanţiile menţinerii calităţii de sistem. Spre exemplu, transferul de ape oceanice calde, sărate şi
dense de la latitudini mici spre latitudini mari, cu o anumită ritmicitate, a asigurat funcţionalitatea
sistemului climatic postglaciar într-o formă mai permisivă şi mai echilibrată în geosistem, decât ar
putea să devină în viitor ; transferul complex de produse materiale, energetice, spirituale asigură
viabilitatea unor structuri urbane, a unor asociaţii, organizaţii etc.; transferul material-energetic-
informaţional în organismul uman şi transferul cataboliţilor în afara lui îi asigură integritatea şi
evoluţia normală ş.a.m.d.
La fel de important este şi faptul că permanenţa mişcării sistemului impune o devenire permanentă
a transferului, el regăsindu-se pretutindeni şi mereu, ca o "ţesătură" dinamică rezultată din
impulsuri diverse şi care se transformă continuu. Spre exemplu, atracţia gravitaţională şi energia
solară sunt extrem de importante pentru declanşarea proceselor de deplasare pe versanţi, a
scurgerii apelor etc. Ambele presupun transfer de energie, din surse şi sensuri diferite, spre
suprafaţa Pământului, dar în geneza proceselor menţionate transferul energetic nu este nici omogen,
nici uniform: energia solară se transformă în energie hidraulică (apele având o contribuţie
importantă în modelarea versanţilor), în energie vitală a plantelor (care pot mări stabilitatea
versanţilor), energia telurică se manifestă ca energie mecanică a materialelor în mişcare şi se poate
transfera ca impact mecanic asupra reliefului, vegetaţiei sau unor construcţii, ritmul proceselor este
mai alert sau mai lent în funcţie de combinaţiile posibile ale acestor forme de energie şi de transfer
energetic ş.a.m.d.
O privire superficială asupra acestor aspecte ale transferului complex, ca expresie a mişcării în
geosistem, ar putea pierde sau minimaliza pertinenţa analizei geografice în acest caz. Geografia
este însă, de fapt, singura care nu se blochează în investigarea unei singure forme de transfer (fizic,
chimic, biologic, sau economic ori social) şi care explică variabilitatea spaţială şi tendinţele acestui
transfer complex. Componentei geografice a investigaţiilor interdisciplinare i se datorează
identificarea efectelor mişcării combinate a unor efective de populaţie, cantităţi de energie, de
materii prime, de capital, de produse, de informaţie. Aceeaşi componentă, mai bine valorificată de
către societate, ar putea avea contribuţii importante în prevenirea formelor de transfer riscante ale
mişcării, indiferent dacă sunt vizate structuri naturale ori social-economice .

3.2. Libertatea mişcării în geosistem

Pe fondul legăturilor interactive permanente, natura diferită (abiotică, biotică, socială,

economică) conferă fiecărui tip de mişcare o independenţă relativă faţă de celelalte. Aceasta
personalizează componente şi structuri - respectiv tipuri de mişcare - cu caracter mai dinamic,
dominant şi deci polarizator. Spre exemplu, activitatea umană concretizează tipul de mişcare
socială şi economică, industrializarea şi urbanizarea (şi încă mai veche şi mai răspândită, activitatea
agricolă) fiind poate cele mai complexe şi mai profunde forme de manifestare. La rândul lor,
acestea polarizează aproape în totalitate elementele şi structurile naturale în sectoarele respective,
dominând frecvent mişcările abiotică şi biotică specifice. Această "libertate" de a domina nu este
însă totală (inerţii dinamice şi independenţe invariante lasă întotdeauna mecanismelor naturale,
organice şi anorganice, o marjă de independenţă) şi nici ireversibilă. Un bun exemplu este dat de
procesele fizice şi biochimice din sol, de relaţiile trofice din ecosisteme, de deplasarea materialelor
mobile pe versanţi ş.a. care, deşi adesea sunt marcate puternic de activităţile umane, se desfăşoară
tot în conformitate cu legităţile naturale specifice, chiar dacă ritmul, amploarea şi efectele lor nu
sunt nici identice cu cele din etape precedente şi nici neapărat favorabile omului. De asemenea,
capacitatea de polarizare a unei structuri sistemice nu-i conferă şi posibilitatea de a se sustrage (sau
de a înlocui) mişcarea generală, integratoare, care-i este impusă în reţeaua sistemică de care
aparţine, de către taxonul superior. Spre exemplu, un versant cu instabilitate potenţială poate
deveni domeniul unor deplasări în masă, dirijate strict abiotic, după legile staticii, hidrodinamicii
etc.; păşunatul abuziv, practicarea unor culturi irigate, supraîncărcarea cu construcţii grele,
infiltrările artificiale de apă, traficul auto permanent, debleurile deschise în bază etc. - toate,
manifestări ale componentei şi tipului de mişcare socială şi economică, pot deveni la un moment
dat dominante, dirijând habitusul dinamic care, iniţial, fusese exclusiv natural. Dominanţa
respectivă are însă un caracter temporar, deoarece măsuri ameliorative pot readuce terenul în
echilibrul sau dinamic iniţial, care evoluează după legi naturale, sau cel puţin în apropierea acestui
echilibru, iar în lipsa unor asemenea măsuri, amploarea proceselor şi deci a pagubelor materiale
eliminând rentabilitatea utilizării, versantul revine la dinamica sa proprie, cu dominantă naturală.
Spontane sau antropizate, nici unul dintre comportamentele menţionate nu este total independent,
chiar dacă îl domină pe celălalt, deoarece sistemul versant în cauză nu este independent de sistemul
(bazinul) hidrografic, sistemul morfologic (valea), sistemul teritorial (vatră, teren de folosinţă
silvică, agricolă, extractivă etc.) , ş.a. cărora le aparţine.
Coexistenţa celor trei categorii de mişcare le limitează astfel independenţa specifică,
contribuind la integrarea lor în ansamblul mişcării întregului sistem, iar natura lor diferită permite
realizarea unui tip dinamic diferit, cu o foarte mare capacitate de transformare, de asimilare şi
integrare a unor componente noi, a unor forme de mişcare noi. Particularităţile acestei mişcări
complexe, a geosistemului, constituie "câmpul" dinamic, fondul pe care se desfăşoară toate
legăturile interne şi externe ale sistemelor componente, toate tipurile de transfer, indiferent de
gradul lor de complexitate. Prin caracteristicile sale, câmpul menţionat asigură geosistemului un
cadru fizic de stabilitate relativă, prin funcţionare "automată". Relativitatea se explică prin faptul că
funcţionalitatea, ca mijloc de autostabilizare, are un marcat caracter dialectic. Legăturile interactive
specifice diferitelor structuri sistemice, care sunt forţele motrice ale acestor structuri, au un caracter
de regulă contradictoriu, fiind entităţi dinamice contrarii ale aceleiaşi unităţi sistemice. Deşi se
presupun cu necesitate, acţionează confruntaţional, deoarece prezintă asimetrii, inegalităţi
cantitative şi calitative, şi au tendinţa generală de a se egaliza şi apoi de a se depăşi reciproc. Acest
tip de coexistenţă dinamică constituie premisa esenţială a diferenţierii calitative a etapelor evoluţiei
şi asigură structurii/structurilor respective nu o simplă creştere, ci un proces de dezvoltare. Spre
exemplu, dinamica unui versant, ca structură sistemică abiotică, este rezultatul confruntării
elementelor şi mecanismelor care-i asigură stabilitate (coeziunea rocilor, integritatea unghiului de
taluz natural, integritatea asociaţiei/asociaţiilor vegetale climato-zonale, echilibrul bilanţului
scurgere-infiltraţie ş.a.), cu cele care mobilizează versantul (precipitaţii excesiv de bogate, creşterea
anormală a debitelor şi nivelurilor, seismicitate intensă ş.a.). "Câştigul de cauză" al uneia sau alteia
dintre cele două categorii de forţe motrice va introduce o etapă dominată de câştigător şi purtând
amprenta acestuia. In acelaşi fel, capacitatea trofică a unui ecosistem, care asigură viabilitatea sa,
este supusă "jocului" permanent al productivităţii naturale, care tinde să asigure permanent baza
nutritivă necesară tuturor elementelor componente, cu solicitarea ei uneori excesivă, impusă de
proliferarea/extinderea naturală a unor areale/invazia unor specii vegetale şi animale. Confruntarea
va fi urmată de o etapă calitativ nouă a evoluţiei ecosistemului, diferită faţă de precedenta şi prin
alcătuire şi prin conexiuni. Creşterea producţiei (agricole, industriale ş.a.), în sistemul social-
economic, este strâns condiţionată de capacitatea variabilă de absorbţie a pieţei şi punerea de acord
a acestor două expresii de vârf ale prezenţei umane în geosistem impune secvenţe şi etape uneori
brutal diferite în evoluţia structurilor respective. Chiar la nivelul întregului geosistem, asimetria (ca
motor al dialecticii mişcării) evidenţiază cuantumul limitat al resurselor (care fac parte din toate
cele trei sisteme principale) şi cerere, căreia creşterea sistemului social-economic are tendinţa să-i
imprime un caracter nelimitat.

3.2. Continuitate, prag, discontinuitate

 Pe fondul imensei sale mobilităţi interne, geosistemul păstrează permanent tendinţa de
atingere a unei stări de echilibru şi mecanismele sale funcţionale sunt orientate către dobândirea şi
menţinerea unui echilibru dinamic. În bună măsură, ansamblul acestor mecanisme şi efectele
acţiunii lor interconectate devin mai clare prin cunoaşterea unor particularităţi dinamice de tipul
alternanţelor unor perioade de continuitate (în general dominate de legi ale acumulării cantitative)
şi de discontinuitate (în care efectele acumulărilor cantitative se exprimă prin calităţi noi).
In cursul unei perioade de evoluţie cu caracter c o n t i n u u, elementele componente ale
structurii sistemice îşi păstrează caracteristicile calitative fără modificări esenţiale, prezenţa unor
elemente noi este nesemnificativă, iar mişcarea caracteristică rămâne în limitele unor forme şi
ritmuri constante. Ceea ce se schimbă sunt însă valorile c a n t i t a t i v e ale parametrilor statici şi
dinamici. Evoluţiei cu caracter continuu i se datorează c r e ş t e r e a structurilor sistemice.
O simplă creştere, ca fenomen general, nu poate asigura însă viabilitatea sistemului care,
pentru a-şi menţine calitatea, trebuie să se adapteze permanent coexistenţei sistemice, mereu
exigente şi mobile, trebuie să răspundă adecvat şi în timp util tuturor semnalelor interne şi celor
primite din reţeaua sistemică în care se încadrează. Acest comportament, singurul util, obligă deci
la modificări calitative, ale structurii şi ale funcţionalităţii. Deosebit de interesant este faptul că
evoluţia prin autocontrol permite oricărei structuri sistemice să răspundă acestei exigenţe, deşi
formula dinamică a unor simple adaosuri cantitative era cea mai comodă. Întreruperea (temporară)
a creşterii se realizează în momentul (cu durată variabilă) în care acumularea cantitativă a atins o
anumită valoare, dincolo de care raporturile (de poziţie, de stare etc.) între componentele structurii
în cauză, sau între aceasta şi alte structuri sistemice nu mai pot fi păstrate în forma sau la parametrii
precedenţi. In sistemică, valoarea respectivă (spaţială sau temporală) este considerată critică şi
poartă denumirea de prag. Ea marchează sfârşitul unei perioade de evoluţie cu caracter continuu şi
semnifică începutul schimbării calităţii structurii sistemice.
Cunoaşterea analitică a diferitelor praguri, sesizabile direct sau identificabile numai prin
cercetare ştiinţifică, a relevat o imensă variabilitate a lor. Conform unor caractere tipice ale modului
în care se manifestă, ale mecanismelor prin care se produc, ale efectelor lor ş.a. ele au fost introduse
în mai multe categorii sistematice (R.Brunet, 1968).
Se cunoaşte astfel, destul de bine categoria cuprinzătoare a pragurilor de m a n i f e s t a r
e şi a celor de s t i n g e r e. Spre exemplu, peste o anumită cantitate de precipitaţii atmosferice, pe
lângă dezagregare începe să se manifeste şi alterarea, astfel încât un surplus de apă permite
manifestarea unui alt proces de modelare. Concomitent, alterarea nu este posibilă decât începând de
la o anumită grosime minimă a scoarţei de alterare, realizată printr-o dezagregare mecanică
prealabilă. De asemenea, numai peste un anumit calibru al materialelor (0,001 mm - după Leopold,
Wolman şi Miller, 1964) alternanţele îngheţ - dezgheţ devin eficiente. Meandrarea şi despletirea nu
se produc decât de la anumite valori ale debitului solid şi ale capacităţii de transport a unui curent
de apă (capacitate variabilă în spaţiu şi timp, în funcţie de regimul alimentării, de alcătuirea
litologică şi morfometria albiei ş.a.). Alteori, manifestarea unor fenomene presupune realizarea
simultană a mai multor praguri şi atingerea unei anumite valori-limită a relaţiilor lor. Spre
exemplu, declanşarea alunecărilor de teren este posibilă numai începând de la o anumită valoare a
raportului dintre cantitatea de apă infiltrată, coeficientul de frecare al materialelor mobile de pe
versant şi valoarea înclinării terenului (fiecare dintre ele influenţabilă antropic). În acelaşi este
elocventă şi producerea ravenării: numai de la o anumită cantitate de apă şi distanţă faţă de
marginea interfluviului poate începe incizarea. Aceasta înseamnă că manifestarea procesului
pretinde atingerea a două praguri : unul temporal, care marchează sfârşitul intervalului scurs de la
începutul unei ploi (averse), interval în care s-a realizat o cantitate suficientă de apă, şi unul spaţial,
exprimând distanţa faţă de intefluviu, de la care poate începe incizarea pe versant (distanţă/arie
necesară acumulării unei cantităţi de apă suficientă pentru a se putea concentra şi adânci).În egală
măsură, fenomene din sfera sistemului social-economic relevă evoluţii marcate de praguri de
manifestare. Spre exemplu, o linie de transport devine rentabilă (viabilă) numai peste un anumit
număr de călători ; înfiinţarea unei reţele de unităţi comerciale, dotări şcolare şi unităţi sanitare nu
este posibilă )rentabilă) decât peste un anumit număr de populaţie (variabil, desigur, în funcţie de
nivelul economic şi de legislaţia statului/statelor respective, dar nu mai puţin real).
Urmărind evoluţia altor fenomene, se poate remarca faptul că atingerea unor praguri
determină încetarea (stingerea) fenomenelor/proceselor respective, uneori chiar în mod brusc.
Spre exemplu, studiile de geografie şi sociologie rurală relevă faptul că sub un anumit număr şi sub
o anumită densitate a populaţiei (variabile după tipul dominant de activitate şi după organizarea
socială) impresia de izolare şi imposibilitatea organizării unor servicii colective sunt atât de
puternice, încât îi determină şi pe ultimii locuitori să plece (este cazul unor arii rurale din multe
regiuni montane europene). In acelaşi fel, influenţa metropolelor nu mai acţionează dincolo de o
anumită distanţă şi tot o valoare-limită a distanţei face ca unele zone sau puncte de aprovizionare
ale unităţilor industriale, chiar dacă nu sunt prea îndepărtate, să fie considerate prea costisitoare
pentru fi avute în vedere. Multe, foarte multe fenomene caracteristice sistemului comunităţilor vii,
ca şi celui social-economic, relevă praguri de stingere. Spre exemplu, în utilizarea bio-vegetală a
apei, scăderea ei în sol, sub o anumită limită, face ca turgescenţa normală a plantelor să înceteze, ca
urmare a încetării proceselor metabolice puternic dependente de apă; sub o anumită valoare a
concentraţiei ionilor de hidrogen în apa folosită pentru irigaţii, sau în cea din precipitaţii,
dezvoltarea normală a plantelor încetează; sub o anumită limită a valorii nutritive a alimentelor şi a
calităţii ambianţei psiho-afective dezvoltarea somato-psihică şi intelectuală a copiilor este afectată
grav şi apoi încetează ş.a.m.d.
Deşi are aparenţe simple, producerea pragurilor de manifestare şi de stingere este în
realitate destul de complexă. Dacă se urmăreşte numai variaţia cantităţilor de energie antrenate în
evoluţia fenomenelor, până la producerea pragurilor şi după depăşirea acestora, se pot remarca
distribuţii neaşteptate, diferenţieri specifice etc. Conform analizelor, există discrepanţe apreciabile
între cantitatea de energie necesară declanşării unui fenomen, cea care-l întreţine şi cea specifică
momentului încetării lui. Unul dintre cele mai concludente exemple este oferit de transportul fluvial
al fracţiunii coloidale dintr-un pachet de aluviuni: o cantitate apreciabilă de energie este necesară
desprinderii coloizilor care, odată preluaţi de curent, vor continua să fie transportaţi chiar şi la
viteze foarte reduse, depunerea (deci încetarea transportului) producându-se când curentul a ajuns
abia perceptibil.
In evoluţia altor fenomene, realizarea anumitor cantităţi, a unor valori-limită, antrenează
modificări rapide (accelerări sau încetiniri) ale vitezei mişcării, fără însă ca sensul acesteia să se
schimbe. Sunt pragurile de d i v e r g e n ţ ă , specifice fenomenelor cu evoluţie sacadată. Spre
exemplu, creşterea debitului este însoţită de o creştere corespunzătoare, dar lentă, a cantităţii de
material solid transportat. La atingerea unei anumite valori a debitului, această cantitate începe să
crească rapid şi creşterea îşi păstrează ritmul accelerat numai până la o anumită valoare- limită a
debitului, după care redevine lentă (desigur, dacă debitul continuă să crească). Aceeaşi modalitate
de evoluţie este proprie şi pentru densitatea zăpezii proaspete, care creşte rapid odată cu
temperatura, până la - 12° C şi mult mai lent peste această valoare. Pe sensul invers, al descreşterii
continui, dar în ritm diferit, evoluţia în sacade a unor indicatori demografici este foarte
concludentă. Spre exemplu, mortalitatea este în descreştere continuă pe măsura progresului
economico-social, dar înregistrează frecvent două faze de accelerare. Prima începe din momentul
eradicării bolilor infecţioase, iar a doua, mai tardivă, se conturează când densitatea echipamentului
sanitar şi a asistenţei sociale au atins un anumit standard. În anumite structuri social-economice
(spre exemplu, în fostele state socialiste) aceste praguri pot fi foarte apropiate în timp. Tipul de
evoluţie în sacade a unui fenomen mai poartă - în cazul manifestărilor sale rapid crescătoare în
domeniul social-economic - denumirea de "decolaj". Se citează, în sensul acesta, creşterea rapidă a
populaţiei care a urmat luării în cultură a regiunilor europene în neolitic, sau revoluţiei industriale
din sec.. al XIX-lea. Prognoza situaţiilor de "decolaj" (perioadă, condiţii de apariţie etc.) este
deosebit de necesară, deoarece pragul respectiv separă o etapă de evoluţie lentă de una brusc mai
rapidă; dacă structura sistemică respectivă este insuficient pregătită să facă faţă acestei diferenţe de
ritm, impactul poate fi grav. Spre exemplu, creşterea masivă şi bruscă a populaţiei urbane, prin
industrializarea socialistă forţată, a redus drastic calitatea vieţii urbane, prin insuficienţe cantitative
şi calitative severe ale spaţiului locativ, ale infrastructurii de comunicaţie, ale serviciilor în general,
ale reţelelor de învăţământ şi sănătate, sechelele acestei evoluţii anormale resimţindu-se încă
puternic. Tot divergent, cu ritm diferit de o parte şi de cealaltă a unei anumite valori a preţului de
vânzare, evoluează şi cererea. Ea va scădea continuu pe măsura creşterii preţului, dar de la o
anumită valoare a acestuia scăderea va fi bruscă. Unele divergenţe au însă caracter mai complex.
Pragul care constituie originea lor nu mai este simplu, ci reprezintă încrucişarea mai multora. Spre
exemplu, în evoluţia costului unei culturi se remarcă o divergenţă exprimată printr-o scădere mai
rapidă, începând de la o anumită mărime a suprafeţei exploatate, dar şi de la înlocuirea muncii
manuale cu cea mecanizată.
Pragurile de r ă s t u r n a r e sau de o p o z i ţ i e au rolul şi valoarea unor puncte
simetrie (evident, dinamică): de o parte şi cealaltă a lor (sau înainte şi după producerea lor)
evoluţia fie îşi schimbă sensul, fie se continuă într-o formă diferită, de tipul progresie-regresie. Spre
exemplu, după Leopold, Wolman şi Miller, sub un prag de cca. 75 cm/s a vitezei unui curent de
apă, cantitatea de nisip transportat (în t/zi/cm adâncime a curentului) descreşte odată cu adâncimea.
Peste această viteză, cantitatea respectivă creşte. Se produce o "răsturnare" a formei de evoluţie.
Frecvent, în domeniul economico-social un asemenea prag are caracter de valoare optimă : de
ambele părţi ale ei evoluţia este nu este rentabilă. Pentru acest motiv, cunoaşterea unor asemenea
valori înseamnă selectarea celor mai bune soluţii referitoare la talia exploatărilor agricole, a unor
aşezări urbane, a unor întreprinderi industriale etc. Pragurile de opoziţie pot fi interpretate şi ca tip
special al pragurilor de manifestare. Spre exemplu, diminuarea slabă a vitezei unui curent de apă se
soldează cu acumularea unui depozit homometric, pe când o scădere mare şi cu caracter brusc a
acestei viteze determină o acumulare heterometrică, în vrac. Ambele valori-limită (praguri) se
succed în timpul unui proces de acumulare. Prima permite manifestarea procesului, cu efect de
calibrare ; a doua marchează începutul acumulării în vrac, nesortate.
Pragurile de s a t u r a ţ i e marchează evoluţia unor fenomene care, din momentul
atingerii valorilor respective fie încetează, conservându-se forma /formele realizate (situaţia fiind
una de plafonare), fie se continuă, dar numai în urma unei modificări calitative care readuce
cantitatea sub nivelul valorii critice respective. Spre exemplu, chiar dacă precipitaţiile continuă să
crească, debitul chimic al unui curs de apă ajuns la 50-60 t/km/an se "plafonează" ; în aceeaşi
situaţie se află şi conţinutul de illit şi montmorillonit al solului, dacă precipitaţiile au atins 2000 mm
; apa de infiltraţie saturată în minerale argiloase le abandonează însă în orizontul B al solului şi
reîncărcarea chimică poate să se reia. In sistemul social-economic se creează frecvent situaţii de
plafonare : un mijloc de transport are o valoare-limită (dată prin construcţie) a încărcării, şi
rentabilitatea exploatării lui, plafonată la încărcarea maximă, nu va putea creşte decât pe alte căi
(creşterea numărului de curse, reducerea concurenţială a preţului ş.a.) ; o linie telefonică "suportă"
un anumit număr de apeluri ; randamentul unui teren cultivat are o limită peste care, oricâte
îngrăşăminte s-ar administra, nu se mai poate obţine nimic în plus şi numai introducerea unei
culturi mai cerute pe piaţă, sau utilizarea unor maşini agricole mai performante pot mări
rentabilitatea. In acelaşi fel, indicele de natalitate nu poate depăşi valoarea de 50‰ (decât pentru
populaţii mici şi în cazuri excepţionale), după cum mortalitatea nu mai poate fi redusă sub o limită
de 5‰. Extinderea unei capacităţi productive - la acelaşi nivel de productivitate a muncii - nu este
posibilă dacă se păstrează acelaşi număr de încadraţi ; numărul acesta are valoare de prag,
capacitatea respectivă fiind plafonată dacă nu mai poate face încadrări, sau dacă nu-şi poate
ameliora productivitatea. Cu privire la această categorie de praguri se poate astfel constata că nici
una dintre saturaţiile sau plafonările respective nu are caracter definitiv. Prin modalitatea lor de
manifestare, pragurile de saturaţie sunt, de fapt, variante ale pragurilor de stingere.
Observaţii repetate asupra mai multor categorii de praguri au arătat că unele dintre ele
corespund unor "ruperi" nete în evoluţia fenomenelor, în timp ce altele se produc ca perioade sau
spaţii de oscilaţie, de "nehotărâre", ultimele fiind mai frecvente în sistemul social-economic. In
reprezentarea grafică a ambelor tipuri se remarcă uşor forma angulară a primelor şi inflexiunea
specifică celorlalte.
 Incheind etape de evoluţie cu caracter continuu, pragurile marchează concomitent şi d
u r a t a lor. Aceasta este o caracteristică esenţială pentru devenirea reţelei de structuri sistemice,
deoarece gama unităţilor este foarte largă, interacţiunile sunt multiple şi simultane, dar
continuitatea unor fenomene/forme de evoluţie se poate întrerupe (la atingerea unui prag), în timp
ce pentru altele ea durează încă, unele praguri realizându-se mai repede, altele mai lent. Din
succesiunea pragurilor, respectiv din decalajele de durată a continuităţii unor fenomene, ca şi din
simultaneitatea altor praguri, rezultă premise dinamice mereu schimbătoare în reţea, favorabile
sau defavorabile evoluţiei sistemice echilibrate. Spre exemplu, în relaţiile dintre potenţialul agro-
productiv al solului, structura planului de cultură, numărul şi structura pe sexe a celor ocupaţi în
agricultură, scopul este - ca în orice activitate productivă - cel puţin menţinerea rentabilităţii. In
cursul realizării acestui obiectiv, fiecare fenomen (deşi evoluând interdependent) are însă un ritm
al său, specific, în baza căruia pragul are şi el un anumit moment de producere. Pragul de la care
diminuarea numărului de activi, concomitentă cu creşterea ponderii forţei de muncă feminine4, în
absenţa unei mecanizări corespunzătoare, ar pretinde schimbarea planului de cultură, nu coincide
obligatoriu cu pragul de la care categoria respectivă de sol - în condiţiile agrotehnice posibile -
suportă această modificare. Menţinerea situaţiei vechi, în vederea protejării solului, înseamnă
diminuarea rentabilităţii, iar schimbarea planului de cultură, în vederea evitării pagubelor, înseamnă
degradarea solului. Ambele alternative fiind dezavantajoase, atenţia se va orienta, eventual, asupra
modului de utilizare a terenului. Dincolo de soluţia practică rămâne, însă, realitatea menţionată :
efectul decalajului sau al simultaneităţii pragurilor asupra funcţionalităţii structurilor sistemice.
Pe parcursul etapei care urmează după producerea oricărui tip de prag evoluţia nu se
întrerupe, dar caracterul său este d i s c o n t i n u u, asimetriile sunt maxime, mişcarea are un
caracter puternic compozit, sistemul mai păstrează sechele dinamice ale etapei precedente, din ce în
ce mai puternic modificate, făcând eforturi de însuşire a unui comportament nou şi de consolidare
a acestuia. Astfel, fie cu intervenţii catalizatoare5, fie în absenţa acestora, acumulările cantitative
(materiale, energetice, informaţionale) impun schimbări. Acestea sunt de natură c a l i t a t i v ă şi
pot fi ireversibile, sau pot avea un caracter compensatoriu (R.Brunet, 1968). Ele se produc atât în
spaţiu, cât şi în timp, în toate structurile geosistemului (spre exemplu, discontinuitatea şiroirii, a
procesului de creeping, a acumulării fluviale, a unor schimburi economice, a devenirii urbane etc.).
Orice discontinuitate exprimă concomitent o integrare a efectelor mai multor discontinuităţi
parţiale, care s-au succedat pe parcursul perioadelor de evoluţie cu caracter continuu, încărcând
structura sistemică respectivă cu elemente ale unei noi calităţi. Spre exemplu, întrerupt pe parcursul
evoluţiei sale prin lucrări succesive de drenaj, prin terasare şi prin înierbarea unor benzi interpuse,
prin plantare ulterioară cu viţă-de-vie sau cu pomi fructiferi, un proces de alunecare activă poate fi
stopat. In timpul evoluţiei continui a acestui proces, măsurile amintite au introdus tot atâtea forme
de discontinuitate a lui şi au acţionat ca elemente ale unei noi calităţi. Apariţia efectivă a acesteia
este confirmată atât din punct de vedere dinamic, cât şi utilitar : instabilităţii i-a luat locul
stabilitatea, iar terenul, din nerentabil, a devenit productiv. Oricare dintre discontinuităţile parţiale,
odată produsă, antrenează una sau mai multe alte discontinuităţi, care se interconectează şi care
orientează structura respectivă spre un nou comportament calitativ, pe care îl dobândeşte după
realizarea pragului/pragurilor. Când noul comportament este complet însuşit, problema care se
pune este aceea a menţinerii noii calităţi, în condiţiile în care seria solicitărilor interne şi a celor din
reţeaua sistemică nu este nici redusă şi nici simplă, faţă de această structură înnoită. În condiţiile
unei evoluţii normale, necesitatea aceasta se rezolvă prin autoreglare. Gama diversă a tipurilor de
discontinuitate induce modalităţi diferite de desfăşurare a autoreglării, prin conexiuni care
corespund stimulilor produşi de fenomene de saturare (de exemplu, în cazul creşterii şi descreşterii
intensităţii şiroirii ş.a.), de reacumulări cantitative de substanţă (de exemplu, alterarea granitului în
climat tropical umed ş.a.), de retroacţiuni compensatorii (de exemplu, reînălţarea ariilor de
subsidenţă tectonică pe seama acumulărilor gravitaţionale ş.a.), de interacţiuni reciproc frenante (de
exemplu, opoziţia şiroire-infiltraţie ş.a.), sau de retroacţiuni succesive de tipul reacţiilor în lanţ (de
exemplu, secvenţele tendinţei de realizare a profilului de echilibru al văilor râurilor ş.a.).
In general, deşi extrem de importante pentru cunoaşterea funcţionalităţii sistemelor,
discontinuităţile sunt puţin abordate, poate şi pentru că în sensul şi forma lor dinamică sunt mai
greu (sau chiar foarte greu) de urmărit. Mult mai uşor de urmărit sunt discontinuităţile statice
(abrupturi de falie, inflexiuni de versant, discordanţe stratigrafice, limite rural-urban etc.), dar
acestea sunt mult mai puţine şi mai simple decât discontinuităţile dinamice care le-au generat.
Studierea lor nu poate reprezenta decât începutul (şi deci descifrarea numai parţială, după efecte
statice) cunoaşterii etapei dinamice respective. Foarte frecvent, înţelegerea mecanismului
discontinuităţilor este perturbată şi de scara la care sunt cercetate fenomenele. Structuri de talie
mică, sau perioade scurte de observaţie nu sunt suficiente uneori nici pentru descifrarea unor
aspecte secundare ale evoluţiei. De asemenea, rezultatele cercetării unor fenomene sectoriale nu se
pot extrapola şi nu pot asigura o viziune de ansamblu, a evoluţiei prin succesiuni de continuităţi şi
discontinuităţi a întregului geosistem. Succesiunile respective sunt însă certe, orice discontinuitate
presupunând obligatoriu o continuitate prealabilă şi construind premisele pentru instalarea unei noi
continuităţi. Spre exemplu, orice con aluvial de confluenţă, ca formă statică şi motivaţie dinamică a
discontinuităţii modelării fluviale a văii principale, a presupus o continuitate a acumulării
combinate afluent-colector şi va fi urmat de continuitatea procesului de adâncire a unei noi albii
secundare la confluenţă, cu perspectiva apariţiei unei noi discontinuităţi, create prin translarea
acumulării în aval. Prin aceleaşi succesiuni continuitate-discontinuitate se realizează convexitatea
unor versanţi, planeitatea unor glacisuri, densitatea funcţională de tip urban ş.a., mişcarea cu
caracter discontinuu având forma unui flux de ieşire dintr-o secvenţă cu caracter continuu şi
asigurând, concomitent şi retroactiv, un flux de intrare într-o nouă secvenţă de evoluţie continuă.

3.3. Dezechilibru funcţional, echilibru dinamic

Perioadele de evoluţie cu caracter discontinuu, cu legături instabile şi cu o disponibilitate

deosebită pentru forme şi tipuri noi de organizare structurală, corespund unor situaţii de
dezechilibru în evoluţia structurilor sistemice. Aceste situaţii rezultă din cumularea/suprapunerea
multor discrepanţe, asimetrii etc. şi din eforturile structurii respective de a-şi regla legăturile
interactive interne şi externe, în conformitate cu aceşti parametri noi, marcaţi prin atingerea
pragurilor. Este evident că asigurarea unei noi secvenţe de evoluţie cu caracter continuu nu este
posibilă fără parcurgerea unui interval de discontinuitate, chiar dacă sub aspectul stării, în acest
interval, structura este dezechilibrată. Mai mult, ţinând seamă de specificul producerii şi evoluţiei
discontinuităţilor, se poate constata şi că momente de dezorganizare temporară, ca forme de
dezechilibru, nu se produc doar în finaluri de etapă, nu sunt excepţii, ci realităţi dinamice intim
integrate chiar procesului de evoluţie cu caracter continuu. Asemenea momente însoţesc fiecare
fenomen de discontinuitate, concretizându-se în dezechilibre aproape insesizabile, în cazul
discontinuităţilor minore, secundare, dar care se integrează apoi în forme evidente, când
discontinuităţile au devenit majore şi dominante, fiind astfel absolut necesare trecerii într-o etapă
nouă de evoluţie. Deşi semantic termenul pare a se opune stării organizate, rezultă că, în realitate,
dezechilibrul este inerent şi necesar în existenţa structurilor sistemice. Pentru acest motiv este
considerat funcţional, el reintroducând structura respectivă într-o nouă stare de echilibru dinamic.
 3.5. Risc, hazard, dezechilibru disfuncţional, degradare, entropie

Exprimând fie iminenţa, fie - mai frecvent - efectele negative ale unor forme de evoluţie a
fenomenelor naturale sau social-economice, resimţite puternic de către societatea umană, noţiunile
de risc şi hazard sunt larg şi nu foarte propriu utilizate, în abordările ecologice, administrative,
economice şi chiar (regretabil) geografice ale geosistemului ("mediului"). Cel mai adesea, riscul
este substituit degradării deja produse. Considerându-i atent sensul, reiese însă că el nu poate fi
înţeles/explicat decât sub aspect relaţional, dinamic, referindu-se - de drept şi de fapt - la p o s i b
i l i t a t e a unei evoluţii inadecvate/indezirabile a interacţiunilor interne şi externe ale unei
structuri sistemice, evoluţie care poate orienta structura respectivă spre dezorganizare, spre
degradare, spre pierderea calităţii de sistem. Totuşi, caracterul său p o s i b i l lasă o marjă de
control al condiţiilor genetice şi de evaluare a efectelor nedorite pe care le induce. Această
accesibilitate relativă a mecanismelor riscului este asiduu valorificată în domeniul prin excelenţă
pragmatic al afacerilor, în care variantele de acţiune cu risc sunt considerate foarte rentabile, tocmai
datorită acestor posibilităţi de calcul prealabil.
Confundat frecvent cu riscul, hazardul diferă sever de acesta, întrucât apariţia sa
presupune p r o b a b i l i t a t e a. El exprimă tipul de evoluţie în care determinări/motivaţii
neînsemnate pot declanşa modificări ample, rapide şi care, spre deosebire de risc, nu sunt
previzibile şi, cu atât mai puţin, antecalculabile. Foarte multe fenomene naturale de mare anvergură
(vulcanism, seismicitate ş.a.) se datorează hazardului (sau, cel puţin, precarităţii mijloacelor de
cercetare actuale, care nu permit studierea contextului dinamic generator al acestor fenomene). De
asemenea, complexitatea structurală şi ritmurile grăbite ale sistemului social-economic produc
hazard, atât în cadrul intern, cât şi în afara acestuia.
Rezultă că într-o structură atât de complicată cum este geosistemul, se pot declanşa
nenumărate forme, tipuri ş.a. de evoluţie riscantă sau hazardată, naturale, artificializate sau
artificiale. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că, posibile sau probabile, conjuncturile evolutive
respective sunt strict legate de stările de dezechilibru. Cum însă dezechilibrul funcţional nu
periclitează evoluţia sistemică, înseamnă că geneza riscului este legată de disfuncţii. In sensul
acesta, d e z e c h i l i b r u l d i s f u n c ţ i o n a l exprimă o stare de dezorganizare a sistemelor, în
care acestea nu mai au premisele necesare şi suficiente unei autoreglări eficiente. El se instalează
când disfuncţii grave au generat praguri pentru a căror nivelare eforturile necesare depăşesc nivelul
rezervelor materiale, energetice, de timp ş.a. ale structurii respective, capacitatea mecanismelor ei
de comunicaţie intra- şi intersistemică ş.a.m.d. Astfel, sensul ascensional al mişcării specifice,
posibilitatea reînnoirii, dezvoltarea acestei structuri sunt excluse. Spre exemplu, se află în
dezechilibru disfuncţional ecosistemele forestiere aflate la limita climato-zonală a pădurii,
răspândite pe versanţi instabili şi atacate prin tăiere rasă, solurile aflate sub culturi irigate abuziv, în
climate dominate de o evapotranspiraţie puternică, apele puternic poluate şi cu debite de diluţie
precare, structurile social-economice izolaţioniste etc. In opoziţie cu funcţionalitatea,
disfuncţionalitatea este astfel o formă de dezorganizare complexă durabilă. Ea se produce ca o
consecinţă a unor acţiuni sau influenţe naturale (climatice, geologice, biologice) sau social
economice asupra dinamicii structurii afectate. Intervenţiile antropice în geneza
dezechilibrelor disfuncţionale au fost neglijabile şi apoi neglijate - prin ignoranţă şi nivel tehnic
redus - în etape mai vechi ale istoriei societăţii umane. Ulterior au devenit însă din ce în ce mai
dense şi mai dinamice, afectând grav capacitatea de autoreglare a sistemelor naturale, ca şi
rezistenţa structurilor sistemice artificiale, contribuind masiv la dezorganizări complexe, cu atât
mai periculoase, cu cât au frecvent un caracter definitiv.
In legătură cu aceste forme de dezorganizare, de mai mult timp se utilizează termenul
degradare. Atribuindu-i-se un sens foarte larg, uneori include orice formă de deteriorare a
elementelor naturale, alteori se referă la poluarea de diferite tipuri şi intensităţi. In ambele
accepţiuni, larg mediatizate şi uzuale chiar în cercetarea ştiinţifică (ecologică, agronomică, tehnică,
medicală ş.a.), nu vizează însă decât aspecte statice (spre exemplu, cantitatea şi tipul de noxe din
aer, apă ori sol, eventual şi răspândirea eroziunii solului, a inundaţiilor, a alunecărilor de teren şi -
extrem de rar - fenomene negative de natură social-economică (şomaj, delincvenţă). Fiind însă
consecinţa legică a dezechilibrelor disfuncţionale, degradarea are (şi termenul ar trebui să fie
utilizat pentru a exprima) în primul rând un sens dinamic6, subînţelegând caracterul dizarmonic,
deficitar, al legăturilor interactive ale elementelor unei structuri sistemice (sau ale structurii
respective în reţea).
Referitor la diferitele forme de degradare, la durabilitatea lor, la implicaţiile complexe ale
utilizării intensive şi modificării unor cantităţi mereu mai mari de energie, în sfere foarte largi, mai
mult sau mai puţin avizate asupra geosistemului, circulă şi noţiunea de entropie. Imprumutată din
termodinamică, unde precizează condiţiile şi sensul schimbului de energie, în procesul de trecere a
acesteia dintr-o formă într-alta, noţiunea s-a extins, prin intermediul termodinamicii statistice, în
domeniul structurilor materiale şi al sistemelor informaţionale. Sensul său clasic, de măsură a
energiei legate (e n t r o p i e î n a l t ă), înmagazinate prin intermediu unui lucru mecanic,
demonstrează că viabilitatea oricărui sistem rezidă în cantitatea de energie liberă ( e n t r o p i e
j o a s ă ) de care mai dispune (N.Georgescu-Roegen, 1979). Pe de altă parte, conform legii
entropiei, prin procese de disipare materia concentrată difuzează, diferite forme utile ale materiei se
degradează, structurile cu organizare superioară tind spre forme dezorganizate, produsele utile îşi
pierd valoarea economico-socială etc. In egală măsură acţionează însă, spontan sau dirijat şi
procese antientropice, de concentrare a materiei, de refacere a unor structuri ordonate - desigur, cu
consum de energie, substanţă, informaţie (A.Iancu, 1979). În legătură cu "mediul", fără a fi prea des
folosită, noţiunea de entropie este asociată de multe ori unilateral - şi deci greşit - cu procesele de
disipare, de dezorganizare, motiv pentru care este şi înţeleasă ca termen final al degradării.
Utilizarea termenului, în studiul fundamental sau aplicativ al geosistemului pretinde, însă - cel
puţin pentru moment - circumspecţie. Transpunerea şi clarificarea sensului său sunt incomplet
realizate chiar şi în domeniul economic care l-a preluat iniţial din termodinamică. Oricum, punctul
de vedere geografic nu se raliază concepţiei de creştere continuă şi ireversibilă a entropiei înalte în
geosistem, întrucât dacă această concepţie ar putea fi, eventual, valabilă la scara marilor procese
planetare şi a timpului galactic, ea nu poate fi acceptată la scara timpului compatibil cu existenţa
biologică şi socială a omului, în sensul antientropic al acţiunilor sale (I.Ungureanu, 1980). Conform
aceluiaşi punct de vedere sunt însă strict necesare cercetarea şi cunoaşterea bilanţurilor energetice
ale diferitelor structuri sistemice, bilanţuri care pot explica - cel puţin parţial - intensitatea şi alte
caracteristici ale dinamicii geosistemului.

3.6. Funcţionalitatea geosistemului

Permanenţa interacţiunilor geosistemului, caracteristicile mişcării complexe care este

esenţa dinamică a acestor interacţiuni, capacitatea fiecărei structuri de a-şi controla dinamica
internă şi raporturile externe demonstrează că, atâta timp cât caracteristicile sistemice fundamentale
sunt integre, structurile sistemice subordonate şi întregul ansamblu geosistemic sunt funcţionale, în
sensul unei evoluţii în echilibru dinamic, permanent autoreglate. Deosebit de eficientă în oricare
structură sistemică, oricât de mică sau recentă, c a p a c i t a t e a de a u t o r e g l a r e este
absolut impresionantă la nivelul geosistemului, în care atâtea structuri fără viaţă sunt bază a
existenţei pentru alte complicate structuri, vii, împreună susţinând/suportând un sistem întreg
dominat/creat de o formă specială de viaţă, care integrează puternic în modul său de existenţă şi
influenţează o multitudine de elemente şi procese ale celorlalte sisteme.
"Ştiinţa" aceasta a menţinerii în acord a atâtor forme, tipuri şi ritmuri ale mişcării prin
transfer material, energetic, informaţional, a corectării traiectoriilor, a selectării variantelor
(dimensionale, structurale, temporale ş.a.)optime de funcţionare poate fi cotată ca miraculoasă,
deoarece depăşeşte frecvent capacitatea umană de investigaţie şi control, l-a precedat în mod
absolut pe om şi căreia omul abia dacă poate să-i copie (parţial şi aproximativ) unele
comportamente, fără a-i reproduce însă eficienţa. Redresând "din mers" funcţii şubrede, reglând
mereu forma şi dimensiunile fluxurilor interne, menţinând formele cele mai avantajoase ale
raporturilor externe, renunţând la elemente, forme şi chiar structuri care periclitează viabilitatea
reţelelor, geosistemul pune în funcţiune operatori şi mecanisme de o p e r a r e, conform unor t a c
t i c i variabile în timp şi spaţiu, la rândul lor exprimând atitudini s t r a t e g i c e, care vizează
menţinerea viabilităţii pe termen lung. Capacitatea de autoreglare îi asigură astfel geosistemului o
funcţionalitate durabilă.
In calitatea sa de unică structură care include şi se bazează pe raţiune, sistemul social-
economic are posibilitatea dacă nu să cunoască şi să înţeleagă integral modul în care funcţionează
întregul geosistem (ansamblul unor excepţional de pertinente teorii asupra mişcării - a structurilor
disipative şi bifurcaţiilor, a haosului determinist ş.a. au demonstrat gradul de dificultate al abordării
dinamicii unei structuri atât de bogate şi de complicate), cel puţin să identifice premise ale mişcării,
conjuncturi riscante, sectoare vulnerabile etc. În sensul acesta, chiar dacă pentru arii mai restrânse
sau pentru perioade de timp mai scurte, sunt deosebit de utile, spre exemplu, p r o g n o z e l e
producerii p r a g u r i l o r. Acestea pot permite evaluarea mai realistă a efectelor unor
simultaneităţi sau decalaje, numeroase şi complicate în special în cazul structurilor naturale
antropizate şi al celor social-economice. Evaluările de acest tip pot orienta deciziile spre grăbirea
unor praguri, temporizarea altora, spre realizarea sau evitarea unor succesiuni ori coincidenţe, astfel
încât să poată fi protejate unele mecanisme naturale, să se poată implanta elemente sau declanşa
procese noi, fără depăşirea limitelor de toleranţă ale structurilor în cauză.
 4. Niveluri de organizare ale geosistemului. Entităţi spaţiale rezultate din ierarhizări
funcţionale

Funcţionalitatea complexă a geosistemului, antrenând elemente variate, procese şi

fenomene complicate, integrate în structuri interdependente presupune şi o vastă ierarhie a
organizării, în care supra- şi subordonările corespund unor reţele diferite ca ordin de mărime al
unităţilor sistemice componente, ca grad de complexitate structurală şi funcţională al acestor unităţi
ş.a.m.d. Rezultă astfel un complicat suprasistem, a cărui personalitate a fost exprimată în literatura
geografică prin schemele de ierarhizare elaborate pe baze geoecologice (V.I.Soceava, ), pe
baza dinamicii sale (G.Bertrand, 1972), a integrării structurilor umane cu cele naturale (R.Brunet,
1968) ş.a. Indiferent de gradul lor de detaliere şi de capacitatea de cuprindere a diferitelor categorii
sau ranguri cu care operează, nota comună a acestor sinteze sistemice este o spaţializare foarte
complexă, care se apropie de regionarea geografică. Chiar dacă în formele sale actuale regionarea,
acest deziderat final al cercetării de specialitate, nu corespunde încă în întregime ierarhiei reale a
geosistemului, ea oferă totuşi suportul cel mai ştiinţific al demersului, întrucât se întemeiază pe
concepţia organizării spaţiului în complexe teritoriale, în individualităţi geografice bine conturate,
rezultate tocmai din materializarea unor interacţiuni diverse şi variabile, sub aspect dimensional şi
cronologic. Unităţile taxonomice identificate se înscriu în diferite niveluri de organizare, din ce în
ce mai complexe şi mai mari, de la cele locale (mai omogene structural, dar cu o mobilitate adesea
accentuată), la cele regionale şi apoi la nivelul planetar (eterogenitatea structurală crescând şi
funcţionalitatea complicându-se spre nivelul superior). Relaţii interactive, desfăşurate în spaţiu şi în
timp, leagă elementele fiecărei unităţi sistemice, unităţile de pe acelaşi nivel (treaptă de organizare),
ca şi diferitele niveluri.
Pe nivelul p l a n e t a r de organizare se află g e o s i s t e m u l, structură vastă,
rezultată din interacţiunea geosferelor (în accepţiunea lor clasică şi - concomitent - părţi ale
sistemelor abiotic, biotic şi social-economic). Această structură este constituită din toată gama
formelor cunoscute ale materiei terestre, evoluează sub impulsul şi pe baza energiei de origine
solară şi telurică, generează şi antrenează o gamă largă şi diversă de informaţie. Mişcarea de
ansamblu în cadrul său se realizează de către mecanisme care interconectează în fenomene şi
procese multiple elemente şi structuri aparţinând tuturor sistemelor menţionate, funcţionalitatea
specifică fiind integrantă. Integrând toate formele de mişcare specifice unităţilor sale, geosistemul
are posibilitatea de a le controla, de a le impune şi asigura autoreglarea necesară fiecăreia, ca şi
întregului planetar. Deşi sub aspect ponderal geosistemul este dominat de elemente, structuri şi
funcţii naturale, este demnă de reţinut rata crescândă a celor de origine social-economică, ca
rezultat al progresului tehnic. Devine astfel clar că funcţionalitatea geosistemului este din ce în ce
mai expusă unor impulsuri atipice, trebuie să accepte elemente noi, comportamente noi, ritmuri
diferite faţă de cele naturale. Unele impulsuri de origine artificială pot deveni la fel de periculoase
ca şi marile dezechilibre disfuncţionale generate, spre exemplu, de vulcanismul activ, de
seismicitatea intensă, sau pot depăşi ca gravitate aceste dezechilibre (spre exemplu, contaminarea
radioactivă complexă).
În acelaşi nivel de organizare, dar subordonate geosistemului, apar - ca prime forme de
diferenţiere - d o m e n i i l e sau z o n e l e (caldă, temperată, rece). Existenţa lor se datorează
repartiţiei latitudinale diferenţiate a energiei solare, în condiţiile generate de forma cvasisferică a
planetei, de înclinarea axei sale faţă de ecliptică şi de mişcările specifice pe care le execută.
Funcţionalitatea domeniilor este dirijată de legile zonalităţii latitudinale şi altitudinale, iar
omogenitatea lor este de natură climatică, rezultată din cantităţile specifice de energie solară
primite în ţinuturi polare, temperate, tropicale etc. Limitele lor dinamice sunt marcate de procese
fizice în a căror evoluţie sunt caracteristice pragurile de manifestare şi de stingere. Poziţional aceste
limite nu sunt însă rigide, deplasându-se conform variabilităţii climatice sezoniere. Împreună cu
distribuţia diferenţiată a uscatului şi apelor, această variabilitate creează - pe fondul domeniilor -
unităţi subzonale, subordonate funcţional (temperată oceanică, subtropicală mediteraneană,
tropicală aridă etc.) care diferă între ele, în primul rând, prin capacitatea de absorbţie, înmagazinare
şi radiere calorică.
Caracteristica funcţională de bază a următorului nivel de organizare este polarizarea. Un
component, un grup de componente sau o structură devin nuclee de atracţie, selectând astfel
procese şi componente care au sau pot să-şi dezvolte forme/funcţii de integrare adecvate noului
context structural şi dinamic. Rezultă unităţi r e g i o n a l e polarizate (Bazinul Parizian, Câmpia
Padului, Centrul Industrial al Rusiei Europene etc.). In cadrul lor, nucleele respective reprezintă
fundamentul, invariabil pentru o anumită etapă de evoluţie, care menţine funcţionalitatea regională.
Personalitatea dinamică a unităţilor acestui nivel este conturată de fenomene şi procese care trec
praguri foarte variate, iar limitele lor spaţiale, nu întotdeauna tranşante, corespund adesea unor
opoziţii sau divergenţe clare. Ca rezultat al variabilităţii accentuate a duratei perioadelor de evoluţie
cu caracter continuu şi a discontinuităţilor, mobilitatea limitelor este mult mai accentuată decât în
cadrul nivelului precedent. In ceea ce priveşte organizarea internă, variabilitatea de comportament a
componentelor sau structurilor-nucleu şi - mai ales - incidenţa mutagenă a încărcării social-
economice generează diferenţieri, sub forma unor subunităţi (subregiuni ş.a.).
Nivelul de organizare l o c a l este reprezentat prin unităţi sistemice elementare (aşezări
rurale, bazine hidrografice elementare, lacuri de acumulare, sisteme convective locale, sectoare
deltaice, toposecvenţe de sol etc.) care, sub aspect funcţional, se află într-o stare de solicitare
permanentă şi acută - prin stimuli diferiţi - de către unităţile regionale/subregionale supraordonate
(reţele naţionale de aşezări, sisteme hidrografice, arii barice subcontinentale sau continentale, areale
pedologice climato-zonale etc.). De asemenea, prin autoreglarea specifică, se află într-un context
foarte activ de legături externe cu unităţi de acelaşi rang, tinzând să se integreze cât mai adecvat
nivelului local de organizare. Limitele lor dinamice sunt marcate, de regulă, prin praguri de
saturare sau de opoziţie iar diferitele părţi constitutive ale unităţilor elementare, active şi ele, sunt
antrenate în procese care evoluează foarte diferit, uneori lent şi relativ uniform, alteori sacadat, prin
divergenţe ş.a.m.d. Astfel, oricare dintre unităţile acestui nivel este într-o permanentă devenire.
Starea aceasta explică şi vulnerabilitatea unităţilor elementare, rapiditatea cu care pot ajunge în
situaţii de dezechilibru disfuncţional. Faţă de această labilitate dinamică/fragilitate şi ţinând seama
de prezenţa masivă în nivelul local a elementelor, structurilor şi funcţiilor specifice sistemului
social-economic, două aspecte ale impactului antropic se conturează clar. Primul este cel al
responsabilităţii integrale pentru orice modificare cantitativă (statică sau dinamică) ori calitativă
impusă sistemelor locale. Al doilea se concretizează în rolul benefic al acţiunilor avizate de
prevenire, sau cel puţin de diminuare, a efectelor unor disfuncţii naturale sau artificiale, de
organizare raţională a teritoriului, a activităţilor umane etc.

5. Geosistemul şi timpul

Alături de spaţiu, timpul este atât una dintre cele două forme fundamentale de existenţă a
materiei cât şi un parametru al acesteia. In mod necesar, orice prezenţă şi manifestare materială se
identifică inclusiv prin reperele lor temporale, indiferent dacă acestea marchează momente, durate
efemere sau perioade îndelungate. Ţinând seama şi de permanenţa mişcării în geosistem, evident,
timpul dimensionează şi formele de transfer complex, material, energetic, informaţional, fiind
măsură - şi caracteristică - a tuturor transformărilor prin care evoluează geosistemul, pe toate
nivelurile sale de organizare.

5.1. Geosistemul şi timpul: absolut, relativ (simultaneitate, succesiune, durată)

In calitate de categorie abstractă, timpul este universal, absolut, etern, obiectiv. Timpul
concret, conştientizat de către om, marcându-i existenţa şi evoluţia, ca şi pe cea a altor elemente şi
structuri, este relativ, efemer, subiectiv. Una dintre cele mai interesante forme ale timpului concret
este cea b i o l o g i c ă, exprimând raporturile cu timpul ale comunităţilor vii vegetale şi animale şi
ale omului, în calitate de fiinţă şi element esenţial al sistemului social-economic.
Orice organism (structură prin excelenţă sistemică) există în măsura în care, pe lângă alte
eforturi adaptative, este capabil de adaptare temporală. Aceasta este cu atât mai eficientă cu cât
efortul respectiv corespunde mai bine capacităţilor morfo-funcţionale ale organismului şi este
orientat spre reperele cronologice externe cele mai constante şi mai "economice" sub aspect
biologic. Ritmicitatea riguroasă (cu abateri doar de câteva minute sau secunde în 24 de ore) a
măsurării biologice a timpului demonstrează deosebita capacitate de adaptare temporală a
organismelor vii (de la cele unicelulare la om): mitoze celulare, fototropisme, metamorfoze în
dezvoltarea unor insecte etc. În acelaşi sens argumentează şi menţinerea (timp de luni de zile, sau
ani) a bioritmurilor circadiene, chiar în condiţii perturbatorii experimentale, ceea ce denotă nu o
copiere pasivă a timpului astronomic, ci acţiunea unor mecanisme cronometrice proprii.
Timpul biologic se manifestă ca timp celular, individual, timp de grup, timp de specie. Intre
aceste niveluri există interacţiuni complexe şi foarte dinamice - spre exemplu, între timpul
individual şi cel al speciei există o "solidaritate" temporală adaptativă, care vizează un sincronism
biologic general, determinant pentru durabilitatea speciei respective. Numai în felul acesta
individul şi specia se pot adapta eficient la reperele cronologice ale ambianţei, aşa cum reiese din
specificul fenomenelor de migraţie, din existenţa speciilor nocturne etc. In cazul ultimelor, găsirea
şi respectarea strictă a unui palier temporal cât mai ferit de activitatea unor predatori sunt capitale.
Timpul biologic uman este, de asemenea , un excepţional exemplu de adaptare cronologică.
Aspectele esenţiale ale acestei forme concrete a timpului sunt bioritmurile şi viteza proceselor
metabolice. Ele reprezintă baza cronologică, remarcabilă prin vechime şi stabilitate, pe care
funcţionează şi alte forme de manifestare a timpului concret. Intre bioritmuri (care sunt
caracteristice tuturor sistemelor, aparatelor, organelor, ţesuturilor, de la sistemul nervos la cel
endocrin, de la sânge la organele interne şi epidermă), cele mai frecvente ca durată şi poziţie
temporală sunt cele circadiene. Omul este o fiinţă diurnă, desfăşurând un maximum de activitate cu
un optimum de eficienţă în timpul zilei. Vesperalii şi nocturnii sunt în majoritate intelectuali. Faptul
a sugerat ipoteza că astfel de devieri de la tipul cronologic fundamental sunt determinate de
interacţiuni sociale, ceea ce a permis concluzii deosebit de utile pentru organizarea muncii, ţinând
seama, de viteza individuală de adaptare, spre exemplu, la orarii de noapte, la programe de tipul
12/24 sau la programe în câte trei ture, schimbate săptămânal. Aceste exigenţe socio-profesionale
pot determina modificări fiziologice importante, ca forme de adaptare biologică temporală. Astfel,
dacă pentru unele organisme (cu predispoziţii spontane sau dobândite pentru programe labile)
bioritmurile rămân neschimbate, iar în cazul altora se modifică numai unele bioritmuri - în special
cele legate direct de activitatea fizică, există organisme cărora li se restructurează cele mai multe
bioritmuri, petrecându-se o "răsturnare" fiziologică, mulată pe răsturnarea programului de activitate
care a determinat-o. Deosebit de important este faptul că în oricare dintre aceste situaţii se pot
produce tulburări metabolice, unele grave şi cu sechele pe termen lung.
Pe fondul timpului biologic, imprimat în existenţa sa pur organică, omul este supus însă şi
altor două forme şi mecanisme cronologice: timpul psihologic şi timpul social. Timpul psihologic
este manifestarea subiectivă a capacităţii cronometrice a sistemului nervos. El are la bază o
abstractizare avansată a elementelor cronologice concrete, externe dar şi endogene, ceea ce îi
conferă o anumită autonomie. Deşi prelucrarea conştientă a percepţiilor cronologice constituie o
mare parte a timpului psihologic, ea nu-l acoperă integral, acesta incluzând şi o latură
subconştientă, de origine biologică, aşa după cum demonstrează cronometria corectă sub hipnoză,
trezirea cu câteva minute înaintea deşteptătorului ş.a. Fără s-o estompeze pe cea conştientă, latura
aceasta este destul de puternică şi stabilă : încercări de falsificare cu ± 3 ore ale bioritmurilor
(dilatări şi comprimări), prin cronometrie conştientă, le-au lăsat absolut intacte pe unele dintre ele,
spre exemplu, ritmul eliminării potasiului ş.a
Rezultă, în final, că orientarea cronologică umană se realizează atât prin măsurarea
conştientă a timpului, cât şi după repere naturale, sau derivate din periodizările inerente vieţii
sociale. Această adaptare temporală permanentă, condiţionată de întregul context interactiv al vieţii
umane, asigură un acut simţ al timpului, consolidat printr-o permanentă confruntare şi verificare
reciprocă între componenta conştientă şi elementele subconştiente ale orologiilor biologice. Latura
socială a existenţei umane influenţează însă atât timpul psihologic, cât şi pe cel biologic. Spre
exemplu, în desfăşurarea unor procese de muncă, sau al unor relaţii sociale de altă natură, nu atât
programele orare sau modul de eşalonare a etapelor, cât mai ales intensitatea muncii şi încordarea
nervoasă pot influenţa puternic ritmicitatea biologică, producând dereglări ale unor bioritmuri
fundamentale : evoluţia diurnă a temperaturii corporale şi a tensiunii arteriale, profunzimea şi
durata somnului etc. Este cert însă că, sub aspectul capacităţilor sale somato-psihice, inclusiv al
celei de adaptare temporală, existenţa umană s-a structurat în timp pe o traiectorie dacă nu neapărat
calmă şi uniformă, desigur însă lentă. De-a lungul unor milenii de evoluţie, nici procesul de
adaptare şi nici formele de adaptare dobândite/transmise n-au fost bruscate ori suprasolicitate. In
felul acesta se explică şi durabilitatea rezultatelor.
Angajarea din ce în ce mai complexă în existenţa socială, depăşirea unor adversităţi naturale
în cursul unei existenţe active din ce în ce mai complicate, autoperfecţionarea şi amplificarea
eficacităţii muncii şi creaţiei, mereu controlate şi stimulate, au încurajat însă societatea umană să
adopte un mod de acţiune din ce în ce mai rapid. R i t m u l acesta a determinat mutaţii severe nu
doar în sfera activităţilor productive, a circulaţiei bunurilor, financiară etc., ci până la nivelul celor
mai profunde şi mai vechi relaţii interumane. Spre exemplu, vechile forme de raporturi sociale
bazate pe rudenie au fost mereu mai mult înlocuite cu relaţii bazate pe utilitate directă şi
funcţionalitate. Familia tradiţională mononucleară a devenit o entitate incoerentă spaţial şi -
frecvent - chiar relaţional ; statutul social (familial) şi rolul social (în organizarea muncii) deţinute
altădată de bărbaţi, în ordinea vârstei, s-au dizolvat într-o independenţă materială timpurie şi o
locaţie diseminată a descendenţilor ; urbanizarea şi industrializarea au destrămat comunităţile
rurale, individul uman este trimis (forţat) în sine însuşi, deoarece relaţiile utilitare şi funcţionale
sunt mult mai superficiale şi mai mobile decât cele familiale, tradiţionale (iar omul nu se poate lipsi
de relaţii socio-afective fără să sufere, fiind o fiinţă prin excelenţă socială). In mod frecvent,
individul nu se poate adapta acestui ritm. Defazările, remanenţele modelului social-afectiv al
părinţilor, formaţi într-o altă perioadă sau regiune, provoacă dificultăţi mari de integrare socio-
profesională, adaptări lente şi incomplete sau inadaptări. In mod evident, contextul acesta induce
tulburări profunde. Ritmurile contemporane rapide, cu secvenţe scurte şi monotone, accentuează
aceste efecte. Tensiunea psihică, anxietatea etc. au o frecvenţă din ce în ce mai mare (incidenţa
stărilor psihotice este considerată de către specialişti cu mult mai mare decât cea consemnată în
statistica de specialitate, aceste stări manifestându-se prin nevroze subintrante, suportate şi
nedeclarate de către individ, uneori ignorate de el însuşi) - (Fig. 3). Percepută frecvent ca
dezordonată, lumea de astăzi este, de fapt, o lume prea rapidă pentru foarte mulţi oameni. Inerţia
percepţiei nu permite înregistrarea unei multitudini de fapte, descoperirea fiind mult mai rapidă
decât generalizarea posibilităţilor de informare, adesea elitiste ca accesibilitate. Ignorarea
informaţiei se asociază cu ignorarea bogăţiei de tehnici de racordare la prezentul atât de complex şi
o bună parte din omenire este depăşită de transformările introduse de aceste tehnici.

Aceasta este şi una dintre marile probleme/întrebări contemporane : este realmente depăşit omul de
ambianţa sa? O viziune optimistă formulează speranţa că societatea umană nu este încă depăşită de
complexitatea ambianţei pe care şi-a creat-o şi de ritmurile acesteia, că este doar surprinsă şi că încă
deţine controlul condiţiilor de existenţă, pe care le poate reorienta într-un sens mai echilibrat. Dacă
se ţine seama de ponderea motivaţiilor materiale şi imediate în lumea contemporană, ca şi de lipsa
de încredere în posibilitatea de control pe termen lung a unei evoluţii geosistemice maltratate şi
scăpate frecvent de sub control, reorientarea necesară, care presupune schimbări profunde şi rapide
ale mentalităţilor, amendează sever optimismul menţionat. Spre exemplu, ca reflex al unei frustrări
profunde, redobândirea spiritului de proprietate funciară în lumea rurală a fostelor state socialiste
din estul Europei, în deceniul trecut, s-a produs destul de r a p i d. Ea a reintrodus însă şi un anumit
comportament/conduită a ţăranului faţă de productivitatea muncii agricole şi de rentabilitate, care
cedează greu şi l e n t ideii de reasociere (compromisă timp de decenii de către raptul totalitar),
care ar permite rentabilizarea tuturor investiţiilor şi lucrărilor agricole în cazul suprafeţelor de
exploatare mai mari. Aceeaşi discrepanţă de ritm separă deciziile administrative, politice ş.a. care,
în regimurile respective, devin operante foarte rapid, "arzând" intervale pe parcursul cărora micul
proprietar s-ar fi putut convinge de avantajele exploatărilor agricole de talie mare. Astfel, lentă prin
sine însăşi, mentalitatea rurală este încetinită încă prin conduite de tip etatist, pe care ea le percepe
ca abuzive. O altă discrepanţă de ritm, între nenumăratele care ne marchează existenţa, este
caracteristică mediilor urbane suprapopulate, unde anonimatul şi psihologia anonimatului se
instalează r a p i d şi antrenează în avalanşă însingurarea, neîncrederea, agresiunea, violenţa,
suicidul ş.a., în timp ce conştientizarea necesităţii unei existenţe sociale comunitare este mult mai l
entă.
Oricare dintre caracteristicile prezentate ale raporturilor biologice ale geosistemului cu
timpul sunt reale şi coexistă cu dimensiunile cronologice ale fenomenelor naturale abiotice. Ritmuri
specifice, intervale caracteristice etc. sunt intrinsece şi structurilor sistemice lipsite de viaţă sau
mixte, fie naturale, fie artificiale. In felul acesta, timpul este omniprezent, spre exemplu, în geneza
zăcămintelor de substanţe minerale utile, în manageriatul întreprinderilor şi circulaţia monetară, în
acumularea aluviunilor, în aprovizionarea cu materii prime a întreprinderilor industriale, în evoluţia
versanţilor, în desfăşurarea fluxurilor turistice, în regimul precipitaţiilor atmosferice, în etapizarea
proceselor instructiv-educative etc.
Toate acestea demonstrează că, indiferent dacă este conştientizat, dacă este perceput ca
vârstă a diferitelor elemente, fenomene sau structuri ale geosistemului, ori ca ritm, dacă măsura lui
relevă secunde sau eoni ş.a.m.d., ca şi spaţiul, timpul este o constantă "organică" a geosistemului.
Prin intermediul său, oricare dintre structurile sistemice subordonate are nu numai o identitate
cronologică a b s o l u t ă, dar există s i m u l t a n cu multitudinea celorlalte. Aceasta relevă o
altă dimensiune temporală a geosistemului, cea r e l a t i v ă. Ca efect al acestei dimensiuni, fiecare
structură evoluează în conformitate cu propriul său program (coincident ca termen final cu altele
sau s u c c e s i v acestora), ceea ce îi permite să aibă ritmuri specifice, deci o anumită d u r a t ă
a ciclurilor sale, a fenomenelor specifice etc. Caracteristicile mişcării în geosistem (cap.3.4.) au
evidenţiat importanţa extremă a momentului producerii valorilor critice, în funcţie de duratele
variabile şi specifice ale evoluţiei cu caracter continuu, ale intervalelor de discontinuitate etc.
Analiza geografică a fondului temporal al relaţiilor umane interactive, ca şi a unor repere
cronologice ale sistemelor vii, nu a intenţionat o imixtiune nejustificată în domenii biologice sau
medicale şi nici substituirea demersului specializat al acestora. Interpretările realizate în cadrul
acestor domenii se opresc însă la limitele lor specifice, explicaţiile privind - inerent - paliere şi
articulaţii sistemice din aria funcţională biologică şi bio-psihologică. Implicaţiile socio-economice,
demografice etc. ale dimensiunii temporale a impactului antropic asupra unor sisteme vii, sau
asupra unor structuri complexe biotice-abiotice, dispoziţia şi variaţia crono-spaţială a acestor
implicaţii ş.a.m.d. necesită însă o viziune de ansamblu, care să evidenţieze nu numai aspecte
temporale sectoriale, ci t i m p u l concret ca dimensiune intrinsecă a între
gului g e o s i s t e m . Astfel, spre exemplu, fenofazele plantelor de cultură sunt efecte
ale unor realităţi temporale incontestabile. Cu acest specific, ele intră sub incidenţa cercetării
fundamentale sau aplicative biologice, agronomice ş.a., strict specializate şi de neînlocuit. Faptul că
poziţia şi durata acestor fenofaze sunt strâns dependente de variaţiile (cronologice) periodice şi
neperiodice ale unui complex de factori climato-hidrici, aflaţi s i m u l t a n în interacţiune cu un
suport morfo-pedologic şi cu lucrări de ameliorare a fondului funciar, că tradiţia, forma de
proprietate, sau conjuncturi conflictuale social-economice ori politico-militare pot m o d i f i
c a/d e r e g l a condiţionarea naturală a acestor etape ale ciclurilor vegetative şi e t a p e l e în
sine, că dereglările respective (reducând producţii şi rentabilităţi) impun consumuri de austeritate
sau modifică structura şi p e r i o d i c i t a t e a schimburilor, în special a importurilor, schimbă
structura ocupaţională a unor paliere de populaţie şi ritmicitatea veniturilor acesteia,
induc schimbări de polaritate pe piaţa regională sau mondială a produselor agricole, reorientări
bursiere r a p i d e, restructurări ale unor capitole bugetare naţionale, schimbări ale planurilor
de cultură şi ale utilizării terenurilor d e f a z a t e faţă de r i t m u r i l e pedologice climato-zonale
ş.a.m.d. nu-i mai preocupă decât foarte puţin sau deloc pe biologi şi pe agronomi. Devine astfel clar
că analiza dimensiunii temporale a existenţei geosistemului depăşeşte net anvergura cantitativă şi
calitativă a domeniilor strict specializate, această misiune revenindu-i geografiei.

5.2. Repere cronologice în evoluţia geosistemului

In evoluţia de până acum a geosistemului, proces care echivalează, de fapt, cu întreaga

istorie a planetei, în sens complet, câteva repere cronologice sunt esenţiale. Ele corespund unor
fenomene de mare însemnătate structurală şi funcţională, de mare amploare spaţială şi care au
conturat e t a p e deosebit de importante.
Constituirea suportului abiotic al geosistemului a început printr-o serie complicată şi
îndelungată de procese naturale dirijate de legile universale ale materiei, desfăşurate într-o anumită
arie a Galaxiei noastre, care au condus la formarea Sistemului Solar, din care face parte şi
Pământul. Geneza acestuia se datorează unor procese de concentrare a materiei începând de acum
aproximativ 4,5 miliarde de ani. În mod esenţial, planeta noastră se deosebeşte de alte componente
ale sistemului prin poziţia sa faţă de sursa energetică a acestuia, Soarele. De asemenea, deşi de
constituţie telurică, la fel ca şi alte planete interioare ale sistemului, Pământul a parcurs o evoluţie
marcată de formarea unor învelişuri de aer şi apă, cu o compoziţie chimică şi cu proprietăţi fizice
proprii. În ansamblu, o mare varietate de elemente componente şi o diversitate enormă a legăturilor
interactive ale acestora au constituit premisele apariţiei vieţii. Aceasta este şi etapa (îndelungată,
durând până la sfârşitul Precambrianului) a formării şi consolidării unui comportament sistemic
bazat pe fluxuri de foarte mare amploare, relativ stabile în esenţa lor : marile fluxuri materiale şi
energetice de natură magmatică şi seismică, mişcările de amploare ale apei oceanice, dinamica
generală a aerului etc.
Apariţia şi evoluţia vieţii au îmbogăţit şi au modificat profund structura şi funcţionalitatea
geosistemului. In primul rând s-a format astfel o nouă componentă, biotică (plantele şi animalele),
adaptată condiţiilor abiotice generatoare şi care constituiau, în acelaşi timp, ambianţa sa curentă.
Adaptabilitatea excepţională a permis dispersia vieţii, sub diverse forme, pe tot Pământul, atât în
aer, cât şi în apă, în scoarţa terestră şi pe sol. Cea mai mare parte a acestei noi forme de
manifestare a materiei s-a localizat însă pe suportul constituit de scoarţa terestră şi sol, ca şi în
stratul de aer învecinat, sub forma unor asociaţii vegetale şi animale. Procesul general de inserţie
prin adaptare a asociaţiilor vii în geosistem a fost îndelung şi diversificat, corespunzător
transformărilor importante prin care a trecut suportul abiotic însuşi, de-a lungul erelor geologice.
Mai mult, dacă mobilitatea ambianţei climatice, hidrologice, geomorfologice ş.a. a impus adaptări
biologice specifice, în mod interactiv viaţa vegetală (evoluând de la forme slab diferenţiate faţă de
cele animale până la cele evoluate, capabile de fotosinteză), constituită din Paleozoic în formaţiuni,
a impus modificări importante suportului abiotic. Elemente şi combinaţii chimice esenţiale ale
învelişului de aer au rezultat din fotosinteză şi descompuneri organice iar în scoarţă s-au format
substanţe combustibile prin incarbonizarea unor cantităţi imense de resturi organice. Tot în
Paleozoic, o altă categorie de forme de viaţă, având căi diferite de nutriţie şi reproducere, a
constituit lumea animală, mult mai mobilă decât cea vegetală. Dezvoltarea sa a avut acelaşi
parcurs, mereu mai diversificat ca linii evolutive, forme şi grad de complexitate, de la organisme
simple, dezvoltate la început în ape, la organisme din ce în ce mai complicate, care au colonizat
uscatul. Ca şi plantele, ele s-au grupat în comunităţi dependente de specificul asociaţiilor vegetale
şi aflându-se astfel sub influenţa climatului, apelor, fertilităţii solului etc. Astfel, ambele tipuri de
comunităţi, convieţuind în formaţiuni mixte, au suportat solidar efectele marilor fluctuaţii climatice,
ale distribuţiei spaţiale a apelor şi uscatului etc. Spre exemplu, favorabilitatea climato-hidrică din
Carbonifer-Permian, din Jurasic ş.a. a stimulat o vegetaţie luxuriantă, care acoperea arii întinse şi
care a constituit bază nutritivă pentru animale de talie foarte mare, diferenţiate ulterior prin adaptări
evolutive, erbivorele constituind hrana primelor carnivore. Caracterul brutal al unor schimbări
climatice a avut un impact comparabil asupra bazei de nutriţie vegetală, soldat cu dispariţia unor
grupuri mari de animale. Selecţia naturală n-a păstrat decât organismele cele mai adaptabile noilor
condiţii de viaţă, iar aceste condiţii, mai variate, au stimulat şi dezvoltarea unor forme noi, mai
evoluate (păsări, mamifere), încă mai adaptabile şi astfel cu posibilităţi sporite de răspândire.
Simultan cu evoluţia interactivă a vieţii, începând din aceleaşi perioade geologice vechi, tectonica
litosferei s-a manifestat şi ea destul de variabil şi complex, creând în timp structura şi aspectul
actual al acestui înveliş al Pământului. Pentru comunităţile vii şi pentru geosistemul de azi, deosebit
de importante au fost efectele orogenezelor din Cainozoic, care prin cutare, înălţări puternice,
prăbuşiri şi vulcanism au creat sistemele montane cele mai însemnate ale continentelor. Extrem de
importante în geosistem au fost şi modificările climatice car au determinat instalarea unor mari
glaciaţii continentale şi montane.
Apariţia (spre sfârşitul Pliocenului) şi evoluţia omului au fost fenomene esenţiale în evoluţia
biosferei şi au avut o însemnătate deosebită pentru toate sistemele naturale. În felul acesta, au
marcat întregul geosistem. Intr-o etapă mult mai scurtă decât precedentele, această formă de viaţă
le-a depăşit pe toate celelalte, dezvoltându-şi o caracteristică profund (şi superior) diferită, raţiunea.
Aceasta i-a permis nu numai un mod de existenţă diferit, ci şi o capacitate puternică de a integra în
existenţa şi activitatea sa elemente şi interacţiuni din întregul geosistem, de a transforma profund
toate structurile, naturale sau create de el însuşi.
Mai mult, dinamica sistemului propriu şi a transformării antropice a celorlalte a fost din ce
în ce mai rapidă (v. cap. I.3.; I.5.1.). Duratele perioadelor de evoluţie cu caracter continuu au fost
mult mai scurte decât cele specifice sistemelor naturale, pragurile şi discontinuităţile s-au succedat
rapid, comportamentul sistemic a trecut prin mai multe perioade diferite calitativ, în special sub
aspectul capacităţii de impact. Viaţa şi activitatea umană au avut totdeauna tendinţa să impună
ritmul alert, specific, întregii ambianţe, reuşind frecvent să producă astfel mutaţii, de cele mai multe
ori nefaste pentru structurile naturale şi adesea utile doar pe termen scurt sistemului social-
economic (Fig. 4).
Extinderea habitatului şi practicarea îndelungată a agriculturii, apariţia şi dezvoltarea
industriei, apariţia şi diversificarea serviciilor, producţia de bunuri, deşeuri şi noxe, în ritmurile
menţionate, pe fondul unei creşteri explozive a populaţiei şi al inerţiei comportamentului faţă de
resursele naturale etc. nu sunt doar caracteristici obiective cu care structurile umane se înscriu
interactiv în geosistem, ci şi premise extrem de eficiente ale unei noi etape în evoluţia acestuia. Este
posibil ca aceasta să fie diferită faţă de precedenta în mod esenţial, atât la nivel de participanţi, cât
şi la nivelul funcţionării sistemice : structuri naturale mai sărace şi mai şubrede, sau reechilibrate în
forme mai puţin utile omului, structuri social-economice modificate, poate mai alienate faţă tiparele
psiho-afective şi productive obiectiv necesare, poate reorientate către recuperări sociale, către un
comportament mai auster şi către ritmuri mai raţionale etc. Evaluările, prognozele de toate
categoriile, prezumţiile, sugestiile ş.a.m.d. sunt numeroase. Unele, cotate fie ca rezonabile, fie ca
exagerat de optimiste, par să conteze pe schimbări importante ale mentalităţilor, ceea ce ar putea
induce o ameliorare a raporturilor sistemice. Altele, cărora li se reproşează un pesimism exagerat,
întrevăd un geosistem total degradat, cu şanse foarte îndepărtate ale reechilibrării, cu un nivel
calitativ absolut deficitar sub aspectul utilităţii pentru om, poate chiar fără oameni. În fine, o a treia
categorie de prognoze asupra etapei următoare în evoluţia geosistemului vorbeşte despre viitorul
opac, ale cărui trăsături nu se pot distinge şi cu atât mai puţin ar putea fi evaluate. Sunt, probabil,
cele mai realiste.

6. Calitatea geosistemului

6.1. Noţiunea de calitate în cazul structurilor sistemice. Calitatea geosistemului

Sensul cel mai frecvent al termenului calitate, acela de însuşire pozitivă, asociat cu sensul
destul de vast care se atribuie noţiunii de mediu înconjurător, reuşeşte să creeze impresia (falsă) de
ancorare solidă şi pertinentă în problematica lumii contemporane. Pentru necunoscătorii cărora li se
oferă această terminologie, adesea şi pentru mulţi dintre cei care o folosesc, noţiunea de calitate a
mediului este într-adevăr foarte convingătoare, cu atât mai mult cu cât, pentru ambele categorii, ea
subînţelege caracteristici satisfăcătoare ale unor componente ale suportului ecologic, componente
care răspund unor necesităţi vitale ale omului (aer, apă, sol, vegetale). Mai mult, vehiculată în
sintagma "calitatea vieţii" - deşi astfel devine mai generală, mai imprecisă - convinge în sfere foarte
largi.
Analiza obiectivă a acestor accepţiuni demonstrează însă caracterul lor incomplet, de
regulă static şi frecvent monocord : o arie, sau (foarte rar) o etapă de evoluţie neafectate de
poluare/ degradare sunt cotate ca beneficiind de o calitate remarcabilă a "mediului". Aprecierea
respectivă vizează fie numai aspectul utilitar al unor componente ale ambianţei, fie şi starea unor
ecosisteme, totul însă în momentul observaţiei. Când, totuşi, se are în vedere şi perspectiva, ea nu
se conturează decât sub aceeaşi formă sectorială, utilitaristă, statică. Acest caracter impropriu se
păstrează chiar şi în cazul în care s-ar face referinţe clare la toate componentele geosistemului,
omiţându-se însă în continuare faptul că el este - de la cele mai mărunte entităţi şi până la întregul
ansamblu - o structură sistemică, deci funcţională. Concluzia logică este că noţiunea şi termenul de
calitate, aplicate oricărei structuri sistemice şi cu atât mai mult geosistemului, obligă la e v a l u a r
e a şi e x p r i m a r e a adecvată a d i n a m i c i i sale. Cu sensul acesta, noţiunea nu este însă
nici cunoscută şi nici folosită. Raportată la ceea ce pentru o structură sistemică reprezintă
programul său, noţiunea de calitate ar trebui să exprime desfăşurarea echilibrată a legăturilor între
componente, decisă şi controlată de centrul (centrele) respectiv(e). Concis, în cazul geosistemului,
noţiunea de calitate (sau calitate a vieţii) este e c h i v a l e n t ă cu aceea de e c hi l i b r u d i n
a m i c, aşa cum derivă acesta din funcţionalitatea sistemică : apel adecvat ca formă, moment şi
dimensiuni la rezerve interne sau externe, organizare şi distribuire corectă în interiorul structurii a
fluxurilor intrate, orientare utilă a fluxurilor de ieşire, prelucrarea rapidă şi eficientă a informaţiei
din "aval" ; prin urmare, sunt necesare decizii "suple", cu nuclee active în interiorul structurii,
capabile să controleze mereu bilanţurile energetice, materiale şi informaţionale, prin gestiunea
realistă a rezervelor, prin evaluarea permanentă a funcţionalităţii mecanismelor sistemice, prin
prognoza pragurilor şi printr-o viziune permanent clară a supra- şi subordonării sistemice a
structurii respective.

6.2. Fenomenele de criză în geosistem

Analiza structurii şi dinamicii geosistemului evidenţiază caracterul său vast, divers şi

permanent interactiv, asigurat prin capacitatea de autoreglare. Dacă secvenţele cu caracter continuu
al mişcării, urmate de discontinuităţi introduse prin producerea pragurilor şi de dezechilibre
funcţionale ilustrează forme de evoluţie echilibrată, caracteristice unor structuri cu dezvoltare
durabilă, situaţiile de dezechilibru disfuncţional nu pot fi interpretate decât drept conjuncturi de
criză. Ele corespund e p u i z ă r i i r e s u r s e l o r de a u t o r e g l a r e, indiferent dacă
fenomenul afectează elemente structurale, sau mecanisme interactive de reglare a fluxurilor, ori
este generalizat, dacă afectează structuri atmosferice, sociale, geochimice ş.a. In geosistem, pe
parcursul evoluţiei sale, stările de criză sunt inerente, dar modul în care se produc, tipul şi
anvergura efectelor, mecanismele de redresare şi eficienţa acestora sunt extrem de diferite. In marea
diversitate a geosistemului se regăseşte forţa (capacitatea) sa de redresare, apreciabilă atât sub
aspect cantitativ, cât şi sub aspectul complexităţii resurselor necesare acestui proces. În aceeaşi
diversitate rezidă însă şi multitudinea elementelor, proceselor, structurilor cu capacitate
transformantă, care pot îndepărta de echilibru alte structuri, relativ rapid, pe arii întinse, fără ca
sectorul respectiv de reţea sistemică să deţină obligatoriu (sau să poată produce la fel de rapid)
resurse de redresare. Această capacitate internă de geneză a stărilor de criză este potenţată şi de
faptul că binecunoscuta lege a numerelor mari este inoperantă în asemenea conjuncturi, o cantitate
(structură, fenomen etc.) infimă putând antrena evoluţii disfuncţionale de anvergură spaţială mare
şi pe termen lung (Fig. 5).
Fără ca situaţiile de criză şi mecanismele genetice respective să personalizeze strict unul sau
altul dintre sistemele principale, un aspect deosebit al acestor fenomene se impune analizei : în
sensul cel mai propriu stările de criză implică structuri vii. În ansamblul tuturor disfuncţiilor
abiotice, care dezechilibrează uneori ireversibil structuri sistemice geochimice, morfologice,
hidrice, atmosferice etc. starea de criză nu este resimţită sau percepută, reechilibrarea sau
"renunţarea" sunt procese exclusiv fizice/chimice. Viaţa se implică însă sub o formă total diferită,
mult mai complexă, în stările de criză. In plus, din perspectivă umană, conştientizarea psiho-
afectivă a situaţiilor de criză, a efectelor crizei şi a durabilităţii acestor efecte amplifică fenomenele
respective. Panica, sentimentul profund de insecuritate, chiar anularea speranţei de redresare pentru
una sau mai multe generaţii reduc adesea iniţiativa, induc valorificarea lentă şi incompletă a unor
resurse de redresare încă accesibile, stimulează gestiuni haotice, incompetente, frecvent mai
corupte, orientează activitatea către obiective înguste, extrem de pragmatice, cu finalitate imediată
şi locală sau individuală. Starea de criză este una dintre multele conjuncturi care demonstrează că,
în geosistem, condiţia raţională umană, unică şi superioară, nu asigură automat nici supremaţie şi
nici permanenţă. Mai rău, sistemul social-economic se remarcă şi printr-o capacitate deosebită de a
induce stări de criză. Existenţa şi activitatea multiplu integrante ale societăţii umane, dinamica
excepţional de rapidă a structurilor acestui sistem, prin comparaţie cu evoluţia celor naturale,
generează frecvent numeroase elemente, procese şi conjuncturi noi, exigente şi cu capacităţi
transformante , care nu lasă timp suficient structurilor naturale sau antropice antrenate interactiv să
se adapteze noilor dimensiuni şi ritmuri. Inerent, posibilitatea apariţiei unor disfuncţii,
simultaneitatea mai multora, suprasolicitări etc. conduc la slăbirea capacităţilor de autoreglare pe
reţele întinse de unităţi sistemice.

Uneori caracterul aparent local al unei/unor disfuncţii are tendinţa să nege globalismul
fenomenului. La scară mică (în unităţi sistemice de mică întindere, ale nivelului local de
organizare), caracterul global al crizei este exprimat de propagarea ei interactivă în toată structura
afectată şi - ulterior - în reţeaua sistemică la care este conectată. La scară mare (interesând structuri
sistemice din ce în ce mai ample, mai eterogene şi având relaţii interactive mereu mai complexe),
aspectului global al situaţiei de criză, rezultat din funcţionalitatea sistemică, i se adaugă globalismul
stricto sensu (spaţial) al crizei, disfuncţiile cu efect dezechilibrant generalizându-se până la
depăşirea nivelului regional de organizare.
Seria impulsurilor disfuncţionale, a căror simultaneitate nu mai poate fi interpretată ca o
simplă serie de coincidenţe, cu mare eficienţă în geneza stărilor de criză, începe frecvent în sistemul
social-economic : p o l u a r e a transfrontalieră a aerului şi a apei, fenomene de i n s t a b i l i t a t
e sau de a g r e s i u n e politico-militară, c o m p e t i ţ i i nucleare, u r b a n i z a r e haotică
ş.a.m.d. O serie de caracteristici ale acestui sistem creat de om induc în continuare, şi uneori
amplifică, contextul favorizant al fenomenelor de criză. Astfel, d e c a l a j e l e între statele bogate
şi cele sărace au crescut continuu şi conform prognozelor ele se vor accentua. La sfârşitul anului
l980, valoarea medie a produsului intern brut pe locuitor în statele dezvoltate a fost de 10.660 $, iar
în cele sărace de 220 $, ceea reprezenta un raport de 1/48. Valorile extreme au fost însă de 17.100 $
şi - respectiv - 90 $, într-un raport de 1/190, între Elveţia şi Somalia. In 1992, raportul acesta se
agravase, devenind 1/244. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . In expresie mai detaliată, decalajele
menţionate înseamnă mari lipsuri energetice pentru importatorii de petrol cu slabe resurse
financiare, imposibilitatea accesului la informaţie şi a asigurării unor tehnologii performante,
degradarea infrastructurilor social-economice, degradarea solurilor, lipsuri alimentare severe, cu
1.750.000.000 de subnutriţi în 19 . . şi . . . . în 2002, lipsă de lemn de foc şi dificultăţi severe de
preparare a hranei, lipsă de apă potabilă şi maladii cu transmisie hidrică, mortalitate infantilă cu
valori de până la . . . . ., destructurarea reţelelor de aşezări rurale prin exod spre oraşe, emigraţie
masivă pentru muncă (de la necalificată la înalt specializată) ale unor mari efective de populaţie
ş.a.m.d. C r e d i t e l e acordate statelor sărace au fost condiţionate de acelaşi acces la resursele lor
naturale, reuniunile Nord-Sud repetate n-au dat rezultate concludente, subdezvoltarea continuând
să se agraveze în majoritatea statelor lumii a treia. C u r s a pentru r e s u r s e naturale şi p i e ţ e
de desfacere continuă şi mijloacele utilizate sunt frecvent agresive. Printre altele, decalajul de r i t
m între organizarea producţiei şi mobilitatea conjuncturii economice regionale şi mondiale
generează ş o m a j, agravat de i n f l a ţ i e excesivă. Aceasta face ca puterea de cumpărare a
foarte multor categorii de populaţie să se reducă mereu, iar condiţiile lor generale de existenţă să
devină foarte grele, mai ales în cazul - destul de răspândit - al urbanizării necontrolate. Decalajul
între nivelul de viaţă al păturilor sărace sau sărăcite şi vârfurile piramidelor sociale se adânceşte şi
generează t e n s i u n i.
Din acelaşi sistem social-economic, puternic integrant, au difuzat alte impulsuri
disfuncţionale, generatoare de criză în sisteme naturale (v. cap. II.2.2.) : extincţia provocată a unor
specii vegetale şi animale, periclitarea sau distrugerea unor ecosisteme fragile, inducerea unor
bilanţuri hidrogeologice negative, depăşirea toleranţei debitelor naturale de diluţie, potenţarea
efectelor salinizante ale evapotranspiraţiei ş.a.m.d.
.
6.3. Mecanisme şi forme spontane/dirijate de redresare

Imaginea generală a stării de criză a geosistemului este, desigur, descurajantă.. În

manifestări locale, din perspectiva structurilor social-economice premisele soluţionării sunt
considerate mai accesibile, cel puţin sub aspect dimensional (cantitativ). Propagarea la nivel
regional, uneori destul de rapidă, ca şi anvergura globală a unor disfuncţii (spre exemplu climatice)
evidenţiază însă reducerea exponenţială a posibilităţilor reale de a controla aceste fenomene.
Cele mai eficiente modalităţi de ieşire din criză, care valorifică la maximum posibilităţile
interne de autoreglare, sunt cele s p e c i f i c e structuril or n a t u r a l e ale
geosistemului. In evoluţie spontană, spre exemplu, depăşirea capacităţii trofice a unui ecosistem ca
urmare a proliferării unei/unor specii se rezolvă prin selecţie naturală, în limitele ecotopului iniţial
sau într-o arie nouă, mai extinsă, a acestuia. In acelaşi fel, destabilizarea, din cauze naturale, a unui
versant acoperit cu depozite mobile este o disfuncţie (morfologică, hidrică, pedologică etc.), dar
reorientarea scurgerii superficiale pe noi trasee de înclinare maximă reduce treptat decalajul
scurgere-infiltraţie ; deplasarea gravitaţională a materialelor mobile antrenate de apă, conform
masei lor, reface unghiurile de taluz natural ; reducerea înclinării terenului reface premisa
morfologică necesară reluării pedogenezei sau redobândirii fertilităţii climato-zonale a solului etc.
In sistemele microclimatice stratificaţia termică gravitaţională este, de asemenea, o disfuncţie dar,
deşi mai lent, mecanismele fizice de transfer şi conversie energetică reuşesc să reintroducă masele
de aer mai reci în circuite convective şi starea de echilibru dinamic se reface ş.a.m.d.
S t r u c t u r i l e sistemice a n t r o p i z a t e sau integral a n t r o p i c e, cu diversitatea
lor structurală şi funcţională generatoare a numeroase conjuncturi disfuncţionale, nu produc însă şi
tot atâtea mecanisme/mijloace de redresare. Deşi, teoretic, eterogenitatea ar trebui să asigure o bază
"genetică" bogată a autoreglării, în aceste structuri discrepanţele, decalajele de ritm şi defazările
sunt cele mai frecvente şi mai puternice, astfel încât potenţialul de criză este mult mai amplu iar
mecanismele necesare redresării nu mai pot fi exclusiv naturale. Tehnologii mai puţin agresive,
tehnici depoluante etc. sunt realităţi curente dar, de-a lungul timpului, progresul tehnic a amplificat
în mod frecvent factorii şi mijloacele favorabile crizelor, ignorând o perioadă îndelungată
segmentul posibilităţilor de redresare şi - mai ales - pe cel preventiv.
Totuşi, dacă se analizează postura societăţi umane de la nivelul actual de calitate a
geosistemului, cu numeroase disfuncţii locale, cu difuzii regionale importante şi chiar cu
perspectiva unor disfuncţii climatice globale şi dacă se au în vedere numai premisele social-
economice ale fenomenelor de criză, câteva aspecte se conturează relativ clar. Experienţa dură a r a
p i d i t ă ţ i i cu care s-a propagat veritabila criză economică mondială de la sfârşitul deceniului al
treilea al secolului trecut, efectele sale dezastruoase, lentoarea şi disparităţile cu care s-a realizat
redresarea, experienţa dureroasă a c o n f l a g r a ţ i i l o r mondiale, periclitarea generală a s ă
nă tăţ i i
u m a n e şi a e c h i l i b r u l u i e c o s i s t e m e l o r ca efect al poluării complexe etc. au
impus începutul "învăţării" unei atitudini sistemice la scară extinsă. Deşi procesul acesta a
funcţionat cu disparităţi teritoriale, a fost ocultat prin dimensiuni şi durate insuficiente, a fost şi mai
este blocat temporar prin agresivitate şi intoleranţă ş.a., are o eficienţă din ce în ce mai mare. Cu
aceeaşi dinamică, mult mai rapidă decât ritmurile naturale, relaţiile social-economice, politice,
militare - nu fără convulsii şi excese - încep să reconstruiască o poziţie mai adecvată a omului în
sistemul terestru, vizând pentru societatea umană un loc ce nu poate fi util şi durabil decât prin
respectarea cu stricteţe a funcţionalităţii ansamblului. In sensul acesta, în ultimele decenii,
caracterul global al stărilor de criză integrate este din ce în ce mai puternic conştientizat, societatea
umană fiind mereu mai solidar îngrijorată de generalizarea unor evoluţii disfuncţionale, indiferent
de aria spaţială afectată iniţial. De asemenea, este preocupată de soluţionări, chiar dacă gama
soluţiilor discutate/propuse este încă departe de o accepţiune solidară.

Partea a III-a CONTROLUL, PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA GEOSISTEMULUI

1. Controlul geosistemului

Inserţia cât mai adecvată în structurile sistemice naturale, crearea unor structuri noi,
necesare, fără periclitarea premiselor unei evoluţii echilibrate, solicitarea intensă a tuturor
structurilor preexistente de către o populaţie umană mereu mai numeroasă pretind, în mod evident,
acţiuni extrem de prevăzătoare şi evaluări cât mai realiste ale stărilor de fapt şi ale perspectivelor.
Deşi dezideratul este cel puţin temerar, societatea umană intenţionează să realizeze controlul
geosistemului. O sechelă a antropocentrismului absolut minează însă în mare măsură această
aspiraţie : viziunea unilaterală asupra unei/unor structuri, naturale sau construite, considerate ca
existând numai pentru a răspunde cu eficienţă maximă exigenţelor societăţii umane. I se adaugă, cu
acelaşi rol nefast, convingerea (destul de răspândită) că în "mediu" controlul nu poate fi realizat
decât de către om. Realitatea este destul de diferită şi ignorarea ei îndepărtează finalitatea dorită.

1.1. Noţiunea de control în cazul structurilor sistemice

Sensul general noţiunii este acela de a n a l i z ă c o n t i n u ă sau p e r i o d i c ă a

unei activităţi în scopul m e n ţ i n e r i i/a m e l i o r ă r i i ei. Derivând din sensul acesta, într-o
accepţiune foarte răspândită, controlul este considerat o acţiune dirijată (concepută şi aplicată)
raţional, deci implicând obligatoriu gândirea şi voinţa umană. În realitate, atât în ceea ce-l priveşte
pe om (de la componenta biologică a fiinţei sale şi până la specificul tehnologic, social, ideologic
ş.a. al civilizaţiei pe care a creat-o), cât şi în ceea ce priveşte procesele şi fenomenele din restul
lumii organice şi anorganice, nenumărate angrenaje de control fac parte integrantă din geosistem.
Aparent sunt fără contingenţe, spre exemplu, termoreglarea mediului intern al organismelor
homeoterme, echilibrul organismelor în mişcare, raportul eroziune-acumulare în profilul
longitudinal de talveg al râurilor, raportul evaporaţie-precipitaţii, planing-ul familial, randamentul
maşinilor, rentabilitatea utilizării unei resurse etc. Analiza fiecăruia dintre aceste procese, raporturi,
acţiuni etc. demonstrează însă că, pe cale spontană sau dirijată, finalităţile respective presupun
obligatoriu un control mai mult sau mai puţin eficient. In esenţă, programul oricărei structuri
sistemice condiţionează viabilitatea ei printr-un c o n t r o l permanent al f u n c ţ i o n a l i t ă ţ i
i, singurul util în menţinerea calităţii de sistem. Rezultă astfel că, întotdeauna, eficienţa deciziilor
este condiţionată strict de o serie de caracteristici interne s t r u c t u r a l e (calitatea informaţiei,
dimensiunile şi accesibilitatea rezervelor, calitatea căilor de comunicaţie, rezerva de timp), dar şi de
natura, tipul, eficienţa l e g ă t u r i l o r care menţin această structură în angrenajul sistemic de pe
acelaşi nivel şi de pe niveluri supra- sau subordonate. Desigur, rămâne extrem de importantă
capacitatea centrului propriu de decizie de a "construi" şi aplica varianta cea mai utilă de
funcţionare. Faptul acesta este absolut real, fiind confirmat oricând de consecinţele fluctuaţiilor de
calitate/competenţă ale unor centri de decizie (biologici, sociali etc).
In analizele de sistem se pot întâlni, de asemenea, în mod frecvent, şi noţiunile "factor de
control", "variabilă de control", "parametru de control", toate semnificând, în esenţă, acea entitate
structurală sau dinamică fără de care structura îşi pierde statutul de sistem. Ţinând seama de cele
menţionate anterior cu privire la condiţionarea internă şi externă a eficienţei deciziei, reiese că,
practic, oricare dintre elementele structurii şi programului sistemic poate fi sau deveni - periodic,
continuu, temporar - factor (parametru, variabilă) de control. Concret, absolutizările de rol nu sunt
corecte, viabilitatea structurilor şi funcţionalitatea proceselor care le susţin presupunând obligatoriu
un nivel calitativ adecvat al tuturor participanţilor - statici sau dinamici - la existenţa sistemică,
precum şi capacitatea structurii de a redresa/completa/corecta eventualele discrepanţe, defazări etc.
În sensul acesta, spre exemplu, malformaţii ale analizorului auditiv, penuria de resurse energetice,
anacronismul canalelor informaţionale, lipsa de profesionalism sau corupţia în decizie etc.,
persistente, au efecte de natură şi dimensiuni diferite, dar întotdeauna solicitante sau chiar
perturbatoare pentru funcţionalitatea structurilor respective, exprimând un control deficitar.
In concluzie, societatea umană, ca parte raţională, direct şi imediat interesată în menţinerea
viabilităţii geosistemului, chiar dacă nu poate realiza un control complet al acestuia trebuie să-şi
asigure cel puţin premise temeinice în acest scop. Cunoaşterea cât mai completă a elementelor,
structurilor şi interacţiunilor naturale, organizarea riguroasă a propriilor acţiuni, prin valorificarea
experienţei din secvenţe evolutive trecute şi în acord cu potenţialul sistemic real, evaluarea corectă
a tendinţelor interne şi externe ale evoluţiei sistemice etc. sunt obligatorii. Intre cele menţionate, de
o mare însemnătate pentru asigurarea eficienţei controlului dorit, este aprecierea realistă a stării
structurii/structurilor vizate. Operaţia este complexă, presupunând c u n o a ş t e r e a perma
n e n t ă a stării elementelor, rezervelor şi căilor în lungul cărora fluxurile descriu traiectorii
interactive interne/externe, mai mult sau mai puţin utile. In perioada actuală, acest sistem (încă
parţial) de veghe este cunoscut şi funcţionează sub titulatura de monitoring sau chiar monitoring
integrat al "mediului", deşi integrarea datelor este încă în fază de pionierat.

1.2. Monitoringul geosistemului

1.2.1. Cuantificarea - necesitate şi posibilităţi

Orice formă de cunoaştere care îşi propune aprecierea corectă a obiectului vizat resimte,
mai mult sau mai puţin acut, nevoia unei identificări cât mai precise a acestuia. Intre diferite
posibilităţi, cele care permit exprimarea cantitativă a obiectului cercetării sunt întotdeauna preferate
: în demersul ştiinţific ele pot asigura fermitatea investigaţiei şi a unor interpretări iar în receptarea
rezultatelor conferă credibilitate. Sub acest aspect, se poate constata chiar un fel de impact fetişist al
expresiei cantitative. Destul de frecvent, în afara sferelor specializate, informaţia exprimată în cifre
este acceptată aproape reflex, deşi uneori este foarte departe de realitate sau integral eronată ori
deliberat falsificată. Alteori, fără să fie improprie în sine, este neconcludentă pentru entitatea vizată,
dar aceasta nu impietează prea mult asupra receptării generale; cifrele conving. Ţinând seama de
importanţa menţionată pentru domeniul cercetării ştiinţifice, ca şi de acest orizont favorabil al
aşteptării nespecializate, rezultă însă că, dincolo de formele extreme (absenţa oricărei expresii
cantitative sau, dimpotrivă, abuzul de informaţie cantitativă, fără motivaţie logică), n e c e s i t
atea referinţelor cantitative este o b i e c t i v ă. Evident, acoperirea corectă a acestei
necesităţi se înscrie între misiunile demersului ştiinţific fundamental, ca şi ale domeniilor
aplicative.
Deşi aparent este simplă, identitatea cantitativă a celor mai multe elemente se vădeşte însă
în realitate destul de complexă şi nu întotdeauna uşor de surprins şi măsurat. Uneori, deşi aspectele
dimensionale ale unei entităţi sunt clare şi nu prea numeroase, restricţii de natură fizică, social-
economică, politică, politico-administrativă, religioasă etc. constituie obstacole în evaluarea lor.
Alteori, caracteristicile dimensionale ale unei entităţi sunt numeroase, fără a fi însă toate la fel de
reprezentative, ceea ce impune o selecţie ; în absenţa unei metodologii consacrate, subiectivitatea
acesteia poate să reducă sensibil calitatea caracterizării cantitative urmărite. O multitudine de
elemente, secvenţe spaţiale şi, parţial, secvenţe dinamice ş.a. sunt însă măsurabile, serii de
indicatori cantitativi fiind de mult intrate în uz, iar progresele cunoaşterii - sprijinite de noi
mijloace de investigaţie şi stimulând dezvoltarea acestora - aduc mereu noi informaţii cantitative.
S-ar putea accepta că, sub aspectul acesta, geosistemul este destul de bine cunoscut7, diferitele
domenii ale statisticii deţinând deja un patrimoniu imens.
Dacă p o s i b i l i t ă ţ i l e actuale de a ne cunoaşte ambianţa măsurând-o par foarte
eficiente, nu este mai puţin adevărat că, în mare parte, informaţia cantitativă de care dispunem este
numai relativ satisfăcătoare, cel puţin pentru două deficienţe : este sectorială şi statică. Ca structură
interactivă, geosistemul ar trebui să fie cunoscut nu numai în mod analitic, cartezian, şi nu numai
prin dimensiunile unor părţi, la un moment dat, ci şi prin măsurarea funcţiilor lui sau, cel puţin, a
funcţiilor structurilor sale subordonate. Din punctul acesta de vedere, el este însă, deocamdată, mai
mult intuit decât evaluat precis8, foarte multe procese rămânând încă greu de măsurat şi - mai ales -
coexistenţa dinamică ridicând probleme extrem de grele în cuantificare. Calitatea, în general, şi în
special calitatea dinamică, care este o rezultantă în orice structură sistemică, sunt foarte greu
(uneori încă imposibil) de identificat şi de exprimat în valori precise. Analogiile, simplificările,
artificiile de calcul, expresiile convenţionale ş.a. la care se recurge în mod frecvent permit, desigur,
o oarecare libertate de mişcare în demersul cantitativ şi îi conferă un caracter relativ omogen dar,
inerent, încalcă un concept fundamental al sistemicii, complexitatea. Astfel, structurile urmărite
sunt evaluate eronat în minus, fiind sărăcite atât sub aspectul conţinutului, cât şi al funcţionalităţii
lor, iar măsurarea incorectă/incompletă induce interpretări eronate, fundamentează decizii
inadecvate ş.a.m.d.
Chiar dacă aceste dificultăţi şi deficienţe actuale ale cuantificării sunt destul de importante,
cunoaşterea geosistemului nu se poate realiza decât îmbogăţind, actualizând, verificând, adaptând
indicatori cantitativi pentru cât mai mult aspecte dimensionale, în special ale funcţiilor, interne, în
arii de contact dinamic ale diferitelor structuri ale geosistemului etc.

1.2.2. Monitoring

Nivelul general actual de conştientizare a problematicii geosistemului şi sensibilitatea

întotdeauna mai accentuată a societăţii umane faţă de aspectele care o privesc direct (utile sau
defavorabile), se reflectă şi în conceperea, exploatarea şi valorificarea sistemelor de monitoring. In
sensul acesta, spre exemplu, motivaţia fondatoare a G.E.M.S. (Sistemul Global de Monitoring al
Mediului Inconjurător, 1972) a fost îngrijorarea faţă de extinderea efectelor negative ale poluării
complexe asupra ansamblului condiţiilor naturale în care trebuie să trăiască generaţiile umane
actuale şi viitoare. Treptat, motivaţia a devenit mai generoasă şi mai obiectivă, acordându-se locul
cuvenit monitorizării condiţiilor de existenţă şi ale altor forme de viaţă . In final, obiectivarea
sistemică a asigurat tuturor structurilor de supraveghere caracterul unor elemente de reţea, ceea ce
presupune circulaţia ierarhizată a informaţiei, omogenizarea metodologiei de obţinere şi prelucrare
a acesteia, integrarea succesiv ierarhizată a rezultatelor în vederea elaborării prognozelor etc. In
prezent, se află în regim de veghe permanentă poluarea de fond (în arii urbane şi în centre
industriale) a aerului, poluarea mărilor şi oceanelor, poluarea solului şi starea biosferei. Datele
provin din reţele dense de observaţii şi înregistrări, de la nivel local, la nivel zonal şi global,
folosindu-se mijloace din ce în ce mai performante de achiziţie, prelucrare şi punere în circulaţie
(înregistrare şi prelucrare automată, accesare informatizată ş.a.).
Intr-o proporţie masivă veghea asupra geosistemului a început cu indicatori sectoriali ai
calităţii (aerului, apelor, solului, pădurii şi altor ecosisteme terestre, biomului marin ş.a.) şi îşi
păstrează această orientare. Indicatorii respectivi sunt urmăriţi prin metode extrem de variate, de la
detecţia organoleptică şi monitorizarea unor indicatori biologici, până la analize instrumentale de
laborator extrem de fine, efectuate cu aparatură electronică, în regim permanent, fiind vizate
recoltarea standardizată a eşantioanelor, convertirea optică sau fonică a specificităţii poluanţilor,
evaluarea semnalelor respective. Pe aceste căi, fie că obiectul monitorizării sunt pulberile inerte din
aer, de pe aparate foliare etc., fie că se urmăreşte ponderea contaminării radioactive sau a
reziduurilor petroliere din apă, ponderea pesticidelor în sol, în ţesuturi vii, în substanţa alimentară,
traficul internaţional al deşeurilor periculoase etc., o cantitate din ce în ce mai mare de informaţie
este acumulată şi comunicată.. Treptat, din deziderate au devenit realităţi informaţiile asupra
fluxurilor poluante transfrontaliere, radiaţiilor ultraviolete, precipitaţiilor acide, deşertificării,
modificării utilizării terenurilor, despăduririi, productivităţii biologice a oceanelor, biodiversităţii
sau distrugerii speciilor. Extrem de util este faptul că indicatorii urmăriţi au un caracter din ce în ce
mai pertinent, mai integrativ, ceea ce apropie mereu mai mult informaţia de situaţia sistemică reală.
Spre exemplu, în scopul monitorizării calităţii solului nu se urmăreşte doar prezenţa - în diferite
doze - a unor poluanţi, ci şi toxicitatea lor, exprimată prin influenţa pe care o au asupra raportului
dintre diferite elemente nutritive, esenţiale pentru plante şi asupra modului şi proporţiei în care se
produce absorbţia lor. Este astfel concludentă, printre multe altele, urmărirea prezenţei fluorului în
sol, datorită căruia randamentul raportului mediu util N/P/K poate să scadă cu până la 30% la grâu.
In acelaşi fel, reducerea concentraţiei ionilor de hidrogen nu se monitorizează doar în raport de
noxele industriale caracteristice locului, ci şi în funcţie de caracteristicile meteorologice şi climatice
specifice acelui loc.
Impactul benefic de proporţii al comunicaţiilor electronice face aproape integral
transparentă starea acestor elemente naturale în cele mai diferite regiuni ale lumii, mii de sisteme de
computere conectându-se în reţeaua Internet şi, prin intermediul acestuia, în reţelele A.P.C.
(Association for Progressive Communication), Econet/Peacenet, R.T.K. Net (Right-to-Know
Computer Network) ş.a. În felul acesta enorm de multe baze de date referitoare la ambianţă devin
larg accesibile, informaţia este mereu verificată, înnoită, comentată, comparată. etc., iar
generalizarea treptată a unor standarde de calitate o fac din ce în ce mai omogenă, mărindu-i
continuu fiabilitatea.
Monitoringul integrat este o formă de veghe în regim continuu de natură mai pronunţat
sistemică în plan conceptual şi de eficienţă mai mare în plan operativ. Ansamblul activităţii
respective presupune nu numai c o l e c t a r e a şi i n t e r p r e t a r e a datelor (măsurarea
sistematică, prelucrarea integrată şi identificarea unor tendinţe ale indicatorilor poluării/degradării),
ci şi a v e r t i z a r e a (cu localizarea, precizarea tipului de impact şi estimarea preliminară a
mărimii lui), ca şi indicarea măsurilor de p r o t e c ţ i e necesare.
 În ansamblu, procesul actual de monitorizare are o bază interactivă clară. Apele şi aerul
sunt abordate ca vectori de capacitate specific-diferenţiată ai poluanţilor (parametrii monitorizaţi
fiind concentraţiile specifice, debitele masice asociate, vitezele de dispersie etc.); solul este
monitorizat conform condiţiei sale specifice de interfaţă (rezultantă funcţională şi ocupând o poziţie
de contact între sistemele naturale), parametrii vizaţi fiind timpul de retenţie şi indicii de retenţie;
ecosistemele sunt considerate medii de bioacumulare şi biotransformare, fiind monitorizate sub
aspectul diversităţii, cantităţii, vârstei, ratei de bioacumulare şi transformare etc. Rămân însă destul
de slab conectaţi în acţiunile de monitorizare indicatorii de calitate social-economici cu cei ai
funcţionalităţii normale, nedegradate, a sistemelor naturale, la fel ca şi destul de mulţi indicatori ai
relaţiilor socio-umane. In monitorizare, ca expresie a conştientizării generale a problematicii
geosistemului, sistemul social-economic continuă să fie apreciat frecvent în aceeaşi manieră
absolutizantă, care postula în secolul trecut drepturi exclusive, antropocentrice, iar azi consideră
acest sistem doar un generator de noxe şi degradare.

1.3. Banca de date geosistemice şi S.I.G.

Cantitatea impresionantă de informaţii şi importanţa accesului la informaţie marchează

actuala etapă a evoluţiei sistemului social-economic. Ţinând seama de ritmul acumulării
cunoştinţelor, al căror volum, încă acum două decenii, se dubla în zece ani (V.Dumitrache,
M.Unghianu, 1982), devine evident că operaţiile de colectare a informaţiilor, de stocare şi
prelucrare a lor, de transmitere a rezultatelor etc. nu se mai pot realiza decât prin automatizare.
Asemănător modului informatizat în care băncile, ca întreprinderi financiare, structurează şi
dirijează circulaţia bănească (prin sistemele active de plăţi şi credite), sau celui al băncilor
(ulterioare) genetice, de sânge etc. au fost organizate şi bănci de date. Fondul acestora constituie
baza unor sisteme informaţionale (S.I.) diversificate, concepute în vederea explorării şi exploatării
cu eficienţă maximă a informaţiei, pentru optimizarea celor mai diferite activităţi umane
(transporturi, energetică, circulaţie monetară, activitate bursieră, organizarea apărării, a asigurărilor
sociale etc.). Intre acestea, problematica amenajării teritoriului a relevat şi importanţa deosebită a
aspectului s p a ţ i a l al informaţiei. Astfel, necesitatea achiziţionării, prelucrării şi analizei
informaţiilor despre spaţiu a creat Sistemele Informaţionale Spaţiale (S.I.S.), mult mai permisive -
şi mai cuprinzătoare - decât formele tradiţionale de analiză a datelor pe baza planurilor topografice,
a fotogramelor şi a hărţilor clasice.
Din punctul de vedere al analizei geosistemului, cele mai interesante sunt Sistemele
Informaţionale Geografice (S.I.G.).9 Deosebit de solicitate în cartografierea automată, în
inventarierea resurselor, în analiza spaţială şi managementul activităţilor umane, S.I.G.
(ARC/INFO, ER Mapper, GRASS, IDRISI, Microstation, SPANS etc.) au capacitatea de a
efectua a n a l i z e s p a ţ i a l e şi m o d e l a r e. În general bazate pe informaţii de tip punctual,
procedeele de analiză caracteristice S.I.G. realizează (prin interpolare) expresii cu manifestare
continuă în suprafaţă, permiţând astfel obţinerea unor hărţi tematice ale variabilităţii spaţiale a unor
elemente fizice, sociale, economice. Se analizează astfel densităţi, arii de influenţă, vecinătăţi şi
contacte/interferenţe spaţiale, vizibilitatea, se deduc informaţii noi pe baza agregării celor existente
etc. Foarte util este faptul că, pornind de la informaţii aproape exclusiv de natură statică, metodele
şi procedeele S.I.G. generează informaţii de natură cel puţin potenţial dinamică (spre exemplu,
asupra atractivităţii spaţiale, extrem de utilă în operaţiile de decizie privind amenajarea teritoriului,
asupra arealelor cu potenţial de manifestare a unor fenomene sociale, economice etc.). In acelaşi
sens al descifrării dinamicii unor structuri este interesantă şi capacitatea S.I.G. de a efectua analize
ale unor reţele, naturale (hidrografice ş.a.) ori social-economice (de drumuri, electrice, de transport
naval, aerian, de transport petrolier ş.a.m.d.). În final, prin tehnici de suprapunere/combinare
(overlay) a mai multor straturi tematice se pot realiza analize simultane, care configurează aspecte
spaţiale noi ale ansamblului elementelor analizate. Aceasta este şi baza modelării spaţiale a
ansamblului respectiv, care apelează la ecuaţii şi funcţii matematice pentru a crea variante-scenarii
de evoluţie (manifestare). Aspectul cel mai avansat al acestui tip de modelare pe baze S.I.G. (şi cel
mai apropiat de o veritabilă analiză de geosistem) este cel spaţio-temporal, modelele respective
exprimând nu numai realitatea interactivă spaţială, ci şi reperele ei temporale posibile. Se creează
astfel baze mult mai corecte pentru prognoze fiabile.

1.4. Modelizarea actuală a geosistemului

Ţinând seama de obiectivul principal al controlului pe care societatea umană intenţionează

să-l realizeze în geosistem, în mod evident toate cuantificările, evaluările prin analogie, informaţia
obţinută prin monitorizare şi prelucrată prin sisteme informatice etc. urmează să fie folosite pentru
descifrarea cât mai corectă a unor realităţi. Expresia cantitativă a acestora permite reprezentarea,
mai mult sau mai puţin corectă, a lor şi a modului în care funcţionează, prin intermediul
construcţiilor logice numite modele.
In funcţie de natura continuă sau discretă a variabilelor cuantificate, de natura legăturilor
(cel mai frecvent neliniare) care există între aceste variabile, de gradul de cunoaştere (determinist,
probabilist ş.a.) al acestor relaţii, modelele sunt foarte diferite (Fl.Stănciulescu, 1982).
In cazul în care gradul de cunoaştere şi posibilităţile de cuantificare permit exprimarea legăturilor
respective prin ecuaţii (diferenţiale, integro-diferenţiale, sisteme de ecuaţii mixte - diferenţiale şi
algebrice), modelele matematice rezultate redau funcţionalitatea urmărită într-o formă extrem de
convingătoare (deşi veridicitatea lor este uneori discutabilă). Tot pe baza unor informaţii cantitative
se mai construiesc modele sub formă de arbore, graf orientat, reţea. Funcţionarea unor structuri
sistemice ale căror relaţii interactive nu permit cuantificări de tip matematic, poate fi descrisă prin
modele lingvistice.
Dificultatea identificării funcţiilor sistemice, a cuantificării mişcării în condiţiile legăturilor
de tip feed-back ş.a.m.d. fac ca în multitudinea de modele cunoscute astăzi, în cercetarea ştiinţifică
şi în cele mai diferite domenii de aplicaţie, să predomine cele statice. Acestea sunt, de fapt, nişte
organigrame mai mult sau mai puţin complete şi corecte. Adesea calitatea lor o depăşeşte însă pe
cea a modelelor dinamice deoarece, după cum recunosc mulţi dintre autorii acestora din urmă,
construcţiile respective sunt destul de simplificate (prin eliminarea unor elemente, legături, aspecte
etc. calitative) şi artificializate (datorită în special diferitelor procedee la care se recurge pentru a
da o alură liniară, continuă şi coerentă spaţial unor procese, serii etc. cu dinamică nonliniară,
discontinuă şi discretă sub aspect valoric şi al dispoziţiei spaţiale).
Totuşi, toate modelele dinamice (în special cele spaţio-temporale) urmăresc să exprime atât
traiectoriile reale ale evoluţiei unor structuri sistemice, cât şi traiectoriile optime, pentru a se putea
identifica ulterior modalităţile de apropiere maximă ale celor două tipuri, evident prin ameliorarea
traiectoriilor reale. De asemenea, testează teorii asupra unor procese complexe (spre exemplu,
relaţia între complexul gazos cu efect de seră şi temperatura atmosferei, între aceasta şi dinamica
apelor oceanice ş.a.), simulează comportamente ale unor seturi de parametri posibili în diferite
structuri (în special antropizate) etc. Având în vedere importanţa unor asemenea finalităţi, rezultă
că orice model dinamic întocmit cu responsabilitate are o valoare potenţială şi constituie imaginea
unui fragment al complexităţii dinamice a geosistemului.
In concluzie, este de reţinut însă faptul că, la nivelul geosistemului, în stadiul actual al
modelizării, toate acestea sunt numai modele parţiale şi exprimă, cu puţine excepţii, dinamica unor
structuri artificiale, cu legături liniare, măsurabile, controlabile. Chiar şi în cazul acestora, o marjă
extrem de importantă din dinamica urmărită şi care se doreşte a fi reprezentată este ocultată, prin
neglijarea implicării multor elemente şi legături naturale (abiotice, biotice), precum şi a multora
dintre legăturile sociale implicate în reţeaua sistemică supra- sau subordonată celei urmărite. Mai
mult, ţinând seama de mobilitatea funcţională a geosistemului, foarte multe dintre aceste modele nu
pot fi valabile decât pe termen scurt. De asemenea, dificultatea construirii lor corecte face ca
adesea, în formă finală, ele să corespundă unei faze evolutive depăşite. In sensul acesta, spre
exemplu, decalajul între realizarea (în general dificilă şi astfel lentă) a modelului exploatării cu
maximum de eficienţă a unor amenajări hidroenergetice şi ritmul alert al proceselor
naturale/artificializate de colmatare a bazinelor respective anulează uneori valoarea modelului.
Totuşi, în structurile sistemice cu comportament nou, însuşit relativ recent şi care se poate
cuantifica prin intermediul unor indicatori de pertinenţă verificată - spre exemplu, în cazul unor
sisteme de producţie sau de servicii, din diferite sectoare economice, în special neagricole -
asemenea modele sunt utile, pentru selectarea celor mai rentabile opţiuni (optimizări, transporturi,
aşteptare, stocuri, sisteme de aprovizionare etc.).

1.5. Vizualizarea ca mijloc de control al geosistemului

Prin capacitatea sa informativ/explicativ/ilustrativă imaginea depăşeşte net multe alte forme şi

mijloace de percepere şi înţelegere a realităţii. Cantităţii de date, incluse direct sau calculabile pe
baza ei, imaginea îi adaugă o calitate specifică, s i m u l t a n e i t a t e a e x p r e s i e i. Este
motivul pentru care, singură sau asociată cu seturi de informaţii cantitative, este sau poate fi
prezentă în orice studiu fundamental sau aplicativ. Ea serveşte însă nu numai pentru
explicitarea/ilustrarea unei teme ci, în unele situaţii, devine un nou mijloc de investigaţie. Astfel, de
la imaginea fotografică clasică, la aerofotograme şi imagini satelitare, de la reprezentări grafice
simple, sub formă de diagrame sau scheme logice, la hărţi şi atlase, imaginile depăşesc capacitatea
de impact a textelor, tabelelor ş.a. Cu deosebire această posibilitate de a exprima simultan o
realitate complexă este necesară şi binevenită în cazul unor structuri mai mult sau mai puţin variate
sub aspectul conţinutului şi al funcţionării lor.
In ceea ce priveşte geosistemul, imaginile clasice care-l pot ilustra sunt extrem de numeroase. Nu
este mai puţin adevărat însă faptul că în marea lor majoritate au un conţinut limitat, posibilitatea de
explicare şi interpretare a structurilor redate fiind frecvent estompată, redusă, chiar ascunsă, de o
multitudine de aspecte mai uşor vizibile, de multe ori foarte valoroase în plan estetic ; este cazul
multor fotografii. Alteori, imaginea este realizată în conformitate cu un program care reţine selectiv
unele aspecte ale geosistemului, pe care le suprapune în straturi, "lectura" în sinteză pretinzând o
pregătire de specialitate şi echipamente speciale, ceea ce restrânge accesibilitatea ; este cazul
imaginilor satelitare şi - parţial - al aerofotogramelor. In cazul "stratificării" informaţiei, mai
intervine şi impedimentul reducerii rapide a lizibilităţii. Ca obiectiv principal, imaginea-sinteză se
îndepărtează astfel din ce în ce. Cele expuse pledează pentru pertinenţa h ă r ţ i i, ca mijloc de
utilitate maximă pentru exprimarea ştiinţifică şi concomitent accesibilă a realităţii geosistemice.
V i z u a l i z a t ă adecvat, în diferite etape ale evoluţiei sale, această realitate poate fi mai uşor
(chiar dacă nu integral) c o n t r o l a t ă .

1.5.1. De la "minuta" de gestiune la hărţile analitice

Având în vedere imensa complexitate structurală şi funcţională a geosistemului, orice expresie

grafică, oricât de simplă, a unui segment, sector, secvenţă dinamică etc., din oricare structură
geosistemică, creează o imagine - parţială - a acestuia. Imaginea respectivă este concepută pentru
utilizări diverse, dar în modul cel mai frecvent vizualizează (cantitativ, calitativ) elemente potenţial
utilizabile, stări/stadii ale unor procese sau fenomene interesante pentru om (în evoluţie normală, în
curs de ameliorare sau degradare etc.) fiind, de fapt, o "minută" de gestiune.
La aceste produse se recurge adesea în etapele preliminare ale unora dintre cele mai diverse
activităţi umane, de la valorificarea agricolă a terenurilor până la prospectarea resurselor minerale
şi a diferitelor pieţe, sau la evaluarea impactului presiunii umane asupra ambianţei sale. Aşa
numitele studii de fezabilitate nu se pot lipsi, fără unele pagube, de astfel de vizualizări.
Aparent identice prin conţinut, hărţile care redau aceste informaţii preliminare sunt în realitate
mult mai pertinente chiar dacă, fiind orientate către un scop precis şi limitat (spaţial şi temporal), au
acelaşi caracter parţial. Cotate ca tematice în cartografie, pentru reprezentarea geosistemului ele
sunt nişte hărţi analitice. Superioritatea lor constă, în primul rând, în faptul că redau s p a ţ i a l i t
a t e a elementului, procesului, fenomenului etc.urmărit. Aceasta permite identificarea clară a p
o z i ţ i e i, l i m i t e l o r, f o r m e i, v e c i n ă t ă ţ i l o r şi r a p o r t u r i l o r cu alte
unităţi spaţiale, caracteristici de însemnătate excepţională, indiferent dacă în cauză este un element,
structură etc. naturală, antropizată sau antropică. Considerând, spre exemplu, numai problema
contactelor, hărţile analitice ale unui ecosistem de luncă învecinat cu balastiere, sau ale unei
structuri economico-sociale rurale învecinate cu autostrăzi ori cu exploatări miniere vor fi
considerabil mai precise, mai bogate şi mai fiabile - deci mai utile - decât "minutele" de botanică
sistematică sau chiar ecologice, ori decât graficele prospective ale forţei de muncă sau ale structurii
culturilor agricole. De asemenea, hărţile analitice pot să exprime corect, explicit şi simultan d i n a
m i c a unor procese diferite : eroziunea malurilor de râu, îmbătrânirea populaţiei riverane,
evoluţia habitatului său, ritmul proceselor de versant etc. Rapiditatea cu care pot fi obţinute prin
mijloace informatizate pledează în acelaşi sens al utilităţii lor.

1.5.2. Hărţile de sinteză parţială. Buletine cartografice ale geosistemului

Deşi în sens sistemic sintezele veritabile sunt rare (chiar şi în formă textuală), informaţii de
natură geosistemică se regăsesc în cadrul unor hărţi de sinteză parţială , care reprezintă o formă mai
avansată a imaginii structurale şi funcţionale geosistemice, prin comparaţie cu hărţile analitice.
Avansul calitativ se datorează conceptului de bază, care exprimă interacţiuni prin intermediul unor
indicatori cu caracter c o m p l e x . Spre exemplu, hărţile densităţii subzistenţiale a
populaţiei redau ierarhizat valoarea precisă a repartiţiei spaţiale a populaţiei, conform raporturilor
complexe între efectivul ei ocupat în activităţi agricole şi potenţialul agro-productiv natural
maxim, în condiţiile climato-zonale specifice, exprimat prin intermediul suprafeţei terenurilor
arabile. Aceeaşi capacitate de sinteză grafică a unor interacţiuni se poate constata şi în cazul
hărţilor accesibilităţii naturale pentru locuire sau ale evapo-transpiraţiei potenţiale. Nota comună a
acestor hărţi este orientarea conceptuală sistemică şi depăşirea nivelului analitic şi
sectorial10. De asemenea, ele depăşesc calitativ şi pseudo-sintezele (textuale şi grafice), care
exprimă informaţii de natură diferită doar prin asociere (juxtapunere sau suprapunere), fără să le
integreze, deşi în realitatea dinamicii sistemice ele funcţionează integrat. Intre acestea există însă şi
reprezentări prin asociere ale unor elemente naturale, antropizate şi/sau integral social-economice, a
căror selecţie vădeşte deja preocuparea pentru efectele interacţiunilor sistemice. Este cazul, spre
exemplu, al hărţii bioclimatice a regiunii mediteraneene (l968, cit. de G.şi Ph. Pinchemel, l988),
E.Teod., O.Bogd. ? al celei care redă "calitatea existenţei umane" în R.Moldova (N.Opopol şi
colab., 2000) ş.a.
Raritatea imaginilor de sinteză, cele mai apropiate de personalitatea reală a unităţilor
geosistemului, are două explicaţii de bază. Prima relevă dificultatea identificării unor indicatori cu
structură complexă, capabili să exprime realităţi structurale şi funcţionale complexe. A doua pune
în evidenţă o dificultate derivată dintr-o sechelă de concepţie analitic-asociativă, aceea a
suprapunerii grafice a tuturor informaţiilor, neintegrate, ceea ce reduce rapid lizibilitatea produsului
respectiv.11 Asumarea acestor dificultăţi, crearea unor procedee grafice de integrare (v.
vizualizarea progresivă, I.Ungureanu, 1995) ş.a.m.d. pot ameliora însă valoarea fundamentală şi
aplicativă a acestor imagini de sinteză. Concepute şi realizate corect, ele devin imaginile-document
cele mai utile pentru un control, dacă nu complet, cel puţin bazat pe o informaţie mai veridică.
Ideale pentru realizarea dezideratului menţionat, cel puţin în etapa actuală, ar putea fi însă
nişte reprezentări integrate, pe bază de indicatori cu caracter complex, întocmite cu o p e r i o d i c
i t a t e cât mai adecvată unităţii/unităţilor geosistemice respective, sub forma unor buletine
cartografice ale geosistemului, ca imagini de veghe. Cu referinţe specifice numai asupra nivelului
poluării aerului şi apei, în principalele bazine hidrografice, asemenea buletine erau semnalate
pentru Georgia, de către N.Beroutchachvili, la începutul anilor '90 ai secolului trecut, fără să se
precizeze însă dacă ele aveau şi o formă cartografică. Asemenea buletine, chiar dacă limitate prin
scop şi prin concepţia sistemului de organizare, ar putea fi realizate şi pe baza importantei cantităţi
de informaţie meteorologică şi hidrologică (incluzând şi referinţe cantitative precise asupra
nivelului diferiţilor poluanţi) care se realizează în reţeaua de monitoring integrat al "mediului", sub
egida Organizaţiei Meteorologice Mondiale.

1.5.3. Atlasul geosistemului - variante naţionale, regionale şi generale actuale

Motivate în primul rând de raţiuni practice, de regulă cel puţin îngrijorătoare dacă nu
manifest nefavorabile omului sau altor vieţuitoare, colecţii de hărţi au fost fie reunite după
întocmirea lor succesivă, fie concepute în vederea unor grupări unitare de tipul atlaselor "mediului".
In peisajul cartografic sunt prezente de câteva decenii, fără a avea însă la bază concepţii unitare.
Cele mai numeroase detaliază grafic informaţii despre calitatea aerului, a apei, a solului, a
pădurilor, pajiştilor, unor ecosisteme diverse, fără ca referinţe la toate aceste elemente ale ambianţei
naturale să se regăsească obligatoriu într-unul şi acelaşi atlas şi fără ca gradul de detaliere al
reprezentării lor să fie comparabil. O mare diversitate de concept şi exprimare grafică este
caracteristică acestei categorii. Spre exemplu, calitatea aerului este redată uneori numai prin
grupaje de hărţi ale repartiţiei spaţiale a unor noxe ; alteori grupajele respective, la scară mai mare,
includ şi sursele de poluare, frecvenţa emisiilor, efectele biologice ale noxelor specifice. In acelaşi
fel, unele atlase au capitol special dedicat degradării solului, cu reprezentări ale eroziunii areolare,
torenţiale, alunecărilor de teren ; altele adaugă acestui capitol repartiţia spaţială a chimizării
excesive (îngrăşăminte, pesticide). Aceeaşi diversitate structurală a părţilor, capitolelor ş.a. se poate
regăsi la nivelul fiecărui component natural reprezentat.
O altă categorie de atlase ale "mediului" exprimă mai complex ambianţa naturală a
existenţei umane şi, păstrând aceeaşi orientare utilitaristă, include - spre exemplu - nu numai
referinţe la degradarea din cauze artificiale a aerului, ci şi fenomene meteorologice naturale
agresive: ger, viscol, brumă, furtuni, secete, ploi torenţiale ş.a. ; sau nu numai poluarea agricolă,
industrială, menajeră a apelor de suprafaţă şi subterane, ci şi inundaţii, colmatări etc. ; nu numai
despădurirea sau defolierea datorată acidifierii precipitaţiilor, ci şi doborâturile de vânt sau de
zăpadă, arealele forestiere invadate de insecte dăunătoare ş.a.m.d.
In ambele categorii (dar nu în toate atlasele dintr-o categorie) se găsesc şi reprezentări ale
unor diferite forme de protecţie a naturii : rezervaţii ale biosferei, parcuri regionale, parcuri
naţionale, arii protejate, monumente ale naturii.
O a treia categorie include atlase care, fără să propună tematic "mediul", conţin hărţi care se
apropie cel mai mult de obiectivul geosistemic. Ele exprimă deja sinteze asociative, reprezentând
grafic efectele unor interacţiuni mai complicate. Spre exemplu, asocierea extinderii deşerturilor, cu
dinamica pozitivă a populaţiei şi cu repartiţia populaţiei subnutrite ; asocierea restrângerii arealelor
forestiere, cu creşterea frecvenţei precipitaţiilor torenţiale şi a inundaţiilor etc.
Sub aspectul ariei reprezentate, cele mai multe atlase redau probleme ale "mediului"la nivel
de teritoriu naţional sau de sectoare ale acestuia (naturale, istorice, administrative). Există, deşi
mult mai puţine, atlase sau seturi de hărţi ale unor regiuni naturale puternic antropizate, ale căror
probleme de "mediu" sunt de un interes mai larg, regional : tronsoane de litoral (spre exemplu, ale
Mării Nordului, ale litoralului european al Mediteranei ş.a.), arii montane de interes economic
deosebit - turistic, de transport ş.a. (spre exemplu, din Europa alpină ş.a.). În sfârşit, fără a se
putea pune încă problema unui atlas general (în sensul de mondial) dedicat - dacă nu sub aspectul
concepţiei şi deci al conţinutului, cel puţin ca arie - geosistemului, sunt de menţionat reprezentările
grafice (sub formă de hărţi, diagrame etc.) ale unor aspecte globale ale acestuia : rarefierea stratului
de ozon, acidifierea atmosferei, încălzirea atmosferei prin acumularea gazelor cu efect de seră,
poluarea mărilor şi oceanelor ş.a.m.d. Sunt notabile, în sensul acesta, segmentele respective din
"Larousse de la Nature" (1991), "Le Monde au présent" (1994) ş.a.

2. Protecţia şi conservarea geosistemului

2.1. Concepte, motivaţii, factori implicaţi în protecţie şi conservare

Insemnătatea vitală pentru om, pentru societatea umană, pentru alte forme de viaţă a
integrităţii structurale şi funcţionale a geosistemului a atras de multă vreme atenţia asupra
necesităţii de a-l proteja, de a preveni deteriorarea lui, de a-i conserva resursele. In sensul acesta,
deşi cu mari diferenţe de percepţie, de angajare politică, economică şi financiară, legislativă ş.a., de
eficienţă, ideea de protecţie a ambianţei naturale şi social-economice a omului a apărut şi a evoluat
începând din Antichitate. Dezvoltarea progresivă a tehnicii, generalizarea spaţială a prezenţei
umane, diversificarea impactului umanizării, conştientizarea caracterului limitat al unor resurse
naturale şi consecinţele din ce în ce mai dure ale unor forme de antropizare neraţională au acutizat
însă necesitatea protecţiei acestui imens bun comun, ultimele decenii şi ani marcând clar adoptarea
unei atitudini mereu mai solidare. Aceasta este şi perioada în care, nu doar în sens metaforic, la
nivel regional şi global, Pământului, unor continente, grupuri de continente, comunităţi umane
foarte largi ş.a. li se atribuie denumirile "sat comun" sau "casă comună".
In mod evident, pentru viabilitatea unor asemenea structuri comune g e s t i u n e a
corectă a potenţialului natural şi uman, p r e v e n i r e a oricăror forme de degradare şi c o n s e
r v a r e a structurilor respective sunt considerate acţiunile cele mai adecvate. Dacă fiecare dintre
acestea este strict necesară, ea nu este însă şi suficientă individual, în absenţa celorlalte două
pierzându-şi eficienţa şi chiar sensul. Spre exemplu, oricât de riguroase ar fi sistemele de control
prin monitorizare, societatea umană nu va avea niciodată capacitatea materială de a reconstitui ceea
ce s-a degradat sau distrus prin lipsă de prevedere şi nu va putea asigura durabilitatea structurilor
geosistemului dacă nu conservă elemente şi funcţii esenţiale, originale şi nerepetabile ale acestor
structuri. În acelaşi fel, chiar dacă se urmăreşte prevenirea unor conjuncturi perdante, lipsa de
atenţie faţă de conservare şi o gestiune defectuoasă au aceleaşi efecte negative. In fine, poate în
mod încă mai evident, fără o gestiune riguroasă şi în absenţa prevenirii degradării, conservarea
tinde către pierderea obiectului.
Realizarea unor efecte de protecţie reală, benefică în sens multiplu şi durabilă, implică
acţiuni concertate, da la nivel local la nivel global, ale unor factori social-educaţionali, economici şi
politici.
In sensul asigurării unei baze sociale a măsurilor de protecţie, un rol excepţional de
important revine informaţiei şi educaţiei. Ele sunt singurele capabile să susţină acest ansamblu de
măsuri printr-un mecanism infailibil, acela al înţelegerii necesităţii de a se menţine
raporturi echilibrate între toate componentele şi structurile geosistemului, situaţie care nu se poate
realiza fără o protecţie adecvată. Orientându-se informaţia în primul rând asupra componentelor şi
relaţiilor interactive degradate, în curs de degradare sau care prezintă riscul degradării, asupra
consecinţelor unei atitudini de rapt şi iraţionalitate, se poate forma şi generaliza, prin educaţie, o
nouă etică a comportamentului uman, un umanism mai complex, mai armonios şi mai util
întregului sistem şi sie însuşi, pe termen lung. In felul acesta, legislaţia de protecţie nu va mai fi
percepută ca un ansamblu restrictiv şi punitiv, ci ca un cadru logic necesar de reglementare a
comportamentului uman în cadrul raporturilor geosistemice ale societăţii.
Implicaţia factorilor economici în realizarea protecţiei geosistemului comportă două
aspecte. Primul constă în respectarea tuturor legilor şi normativelor referitoare la limitele
impactului pe care activităţile economice îl pot avea asupra diferitelor componente, structuri,
sectoare spaţiale etc., impact care în mod frecvent îmbracă forme extrem de agresive: poluarea
aerului, a apelor, poluarea şi degradarea solurilor, reducerea/degradarea biodiversităţii, degradarea
produselor destinate consumului uman şi animal, stimularea unor factori naturali de risc,
dezechilibrarea unor mecanisme social-economice ş.a. Al doilea aspect este dependent de
randamentul activităţilor economice, pe seama căruia o parte variabilă din produsul intern brut
(P.I.B.) poate fi dirijată către acţiuni de protecţie.
 Factorii politici sunt cei care, pe lângă orientarea/stimularea evoluţiei economice într-un
sens durabil şi conservativ, trebuie să asigure o legislaţie corespunzătoare nivelului de risc la care
sunt supuse structurile geosistemice, în primul rând datorită societăţii umane. In sensul acesta, un
corpus legislativ corect întocmit trebuie să cuprindă nu numai reglementări cu caracter general,
necesare oriunde, ci şi dispoziţii, normative etc. adecvate în mod specific, locului şi stării
structurilor geosistemice, în fiecare dintre etapele evoluţiei lor. Orientarea aceasta către ajustarea
permanentă a legislaţiei de protecţie este cu atât mai necesară, cu cât structura şi ritmurile
activităţilor social-economice sunt mai diverse şi mult mai rapide faţă de cele naturale, ceea ce
produce forme de impact diferite de la o etapă la alta.
Inţelegerea, acceptarea, chiar stimularea acestor premise necesare unei protecţii eficiente
nu sunt însă şi suficiente pentru a se asigura acţiunilor respective randamentul dorit şi durabilitatea
efectelor. Atingerea acestor deziderate pretinde raportarea permanentă la funcţionalitatea
sistemică . Conform acesteia, componentele şi structurile periclitate/degradate se află în situaţii
riscante nu abia în momentul în care calitatea lor diminuează brutal, afectând viaţa spontană sau
interesele societăţii umane, ci încă din perioada în care cumularea unor secvenţe de evoluţie
discontinuă determină atingerea unor valori-limită, care pot fi urmate de disfuncţii. Numai
cunoaşterea corectă, completă şi în timp util, a tendinţei de evoluţie după realizarea pragurilor
respective poate asigura o protecţie raţională. In situaţia în care tendinţa de disfuncţie este
constatată la timp, protecţia se poate desfăşura în forma ei cea mai raţională, cea mai eficientă:
prevenirea.
In acelaşi timp, deoarece funcţionalitatea sistemică difuzează în egală măsură atât efectele
benefice ale unei protecţii eficiente, cât şi disfuncţiile necorectate de o protecţie
incompetentă/ineficientă, se conturează şi un aspect spaţial extrem de important al acestor
fenomene şi acţiuni. Astfel, importanţa protecţiei nu se limitează la nivel naţional şi nici chiar
regional, deoarece coexistenţa sistemelor naturale şi a sistemului social-economic impune
permanent geosistemului un caracter de u n i t a t e temporo-spaţială. In consecinţă, disfuncţiile
sunt transmisibile şi extensibile, aşa cum şi acţiunile de protecţie pot difuza efecte benefice sau
deficienţe. Spre exemplu, poluarea aerului şi a apelor are frecvent un caracter transfrontalier;
accidentele tancurilor petroliere, ale centralelor atomoelectrice ş.a. au surse punctuale, legate de un
anumit spaţiu, dar efecte care difuzează rapid; sursele de energie calorică suplimentară, provenită
mai ales din activităţi industriale, ca şi cele care emit gaze cu efect de seră sunt răspândite pe
teritoriile unor state diferite, dar fenomenul general de încălzire afectează întreaga atmosferă
terestră ş.a.m.d. In acelaşi fel, acţiunile de protecţie a faunei asigură integritatea biodiversităţii
locale sau regionale, dar permit şi ameliorări/recolonizări în alte regiuni, periclitate, sau cu faună
sărăcită ori dispărută ; dreptul mării asigură un statut benefic nu numai apelor şi ecosistemelor
litorale, ci asigură şi derularea unor migraţii pe trasee regionale, ca expresie a ciclurilor vitale ale
unor genuri şi specii animale; protecţia pădurii în diferite bazine hidrografice contribuie la
menţinerea unui anumit echilibru al ratei aluviunilor transportate de râuri în bazine marine
îndepărtate ş.a.m.d.

2.2. Organizarea protecţiei şi conservării

De la niveluri de înţelegere şi de implicare diferite, cu posibilităţi materiale şi în modalităţi

diferite, sub forme coerente la nivel local, general sau chiar global, ori acţionând mai mult sau mai
puţin independent, o serie de organisme internaţionale, grupuri de state, organizaţii
nonguvernamentale, asociaţii, fundaţii ş.a. iniţiază şi aplică măsuri de protecţie parţială a unor
sectoare, segmente, secvenţe etc. ale "mediului". De regulă, măsurile care vizează acţiuni coerente
sunt adoptate la nivel regional sau supraregional. Intervenţiile locale au ţinte precise, sectoriale şi
dimensiuni limitate. Variabilitatea acestui ansamblu, atât de omogen ca intenţionalitate şi de
eterogen ca manifestare şi eficienţă, derivă din variabilitatea corespunzătoare a politicilor locale,
regionale, internaţionale de protecţie a ambianţei, fie că această ambianţă este conştientizată ca
ansamblu sistemic, fie că este redusă la cadrul natural al existenţei umane. In conformitate cu aceste
politici, sunt iniţiate tactici şi strategii de protecţie, aplicate prin intermediul unor organisme şi
instrumente economice, juridice şi al unor instituţii specializate. Din aceeaşi sursă decurg şi
deciziile referitoare la educaţia, informaţia şi formaţia specializată în domeniul protecţiei şi
conservării.

2.2.1. Politici de protecţie şi conservare

 Aparent, dar în bună măsură şi în fond, societatea umană a acumulat premise încurajatoare
ale unei protecţii responsabile a geosistemului. Totuşi, personalităţi ale lumii ştiinţifice, politice,
reprezentanţi ai unor organisme internaţionale ş.a. au taxat, în deceniul trecut, drept schizofrenică
atitudinea lumii contemporane faţă de această necesitate devenită cvasivitală. Termenul este şocant,
dar când, spre exemplu, după o mediatizată îngrijorare şi un consens larg cu privire la efectul
drastic al consumului de combustibili clasici asupra climei Globului, acutizarea unor conflicte
politico-militare în Orientul Apropiat a transferat masiv, dacă nu integral, toate preocupările asupra
cantităţilor accesibile, a stocurilor şi preţului produselor petroliere, a devenit clar că între acceptarea
teoretică a unor necesităţi pe termen mediu sau lung şi acţiunile concrete imediate se pot produce
rapid fracturi profunde.
Acestea nu sunt specifice doar sistemelor bazate pe planificări centralizate, care au eşuat
economic şi au produs false strategii de protecţie a ambianţei, ci sunt minate şi în economiile libere,
concurenţiale, care nu generează nici ele, în mod spontan, mecanisme de protecţie. În aceste cazuri,
orientarea prioritară către forme clasice de profit imediat situează protecţia ansamblului într-o zonă
puţin agreată, cea a investiţiilor cu rentabilitate prea puţin vizibilă şi prea îndepărtată.
Singura cale de armonizare şi echilibrare a mentalităţii generoase şi responsabile faţă de
ambianţă cu forma practică a manifestării ei este aceea a iniţierii unor politici de protecţie şi
conservare. Deşi în mod frecvent conceperea, corelarea şi mai ales aplicarea acestora nu sunt deloc
uşoare, ele creează şansa unui impact benefic mai larg, chiar dacă uneori măsurile preconizate sunt
nepopulare. Factori favorizanţi ai unor asemenea forme de acţiune, ca şi obstacole destul de
importante, se regăsesc de la nivelul local al organizării protecţiei, până la cel global. Formele de
proprietate, nivelul general al taxelor şi impozitelor, supleţea mecanismelor economice specifice,
gradul de ocupare a forţei de muncă, dar mai ales marile discrepanţe de nivel material decid
eficienţa politicilor de protecţie. În sensul acesta, componenta protectivă a politicii schimburilor
comerciale, ingeniozitatea politicilor bugetare cu rol de protecţie a sistemelor naturale, echilibrul
structural al politicii de asistenţă socială ş.a.m.d. sunt combinate în variante mai mult sau mai puţin
acceptate/contestate, aplicate/respinse/amânate etc., în cadrul unor acţiuni politico-administrative
iniţiate la nivel local, naţional, continental.
Rezolvarea marilor probleme ale protecţiei unor elemente şi mecanisme naturale de
anvergură, spre exemplu reducerea agresorilor artificiali ai stratului de ozon, reducerea
complexului de gaze cu efect de seră etc. nu întâmpină însă dificultăţi numai în regiunile sărace,
sau mai puţin bogate, ci şi în cazul unor arii de maximă dezvoltare economică sau destul de
avansate sub acest aspect. Sunt bine cunoscute, spre exemplu, poziţia S.U.A. faţă de reducerea
consumului energetic implicat în geneza efectului de seră, poziţia unor parteneri mai modeşti
economic din Uniunea Europeană faţă de "impozitul verde" ş.a.m.d. In general, se conturează totuşi
o atitudine politică din ce în ce mai clar orientată spre protecţie, de multe ori teama generalizată de
urmările negative rapide ale tratării ansamblului ca pe o întreprindere în lichidare (de unde numai
se ia, sau se strică) transformând opinia publică într-un factor foarte activ şi eficient de presiune
asupra structurilor politico-administrative cu rol de decizie. In consecinţă directă, ansambluri de
măsuri operative sunt aplicate în situaţii-limită, vizează menţinerea unei stări de echilibru dinamic,
sau exprimă (mult mai rar) strategii de prevenire a degradării, de asigurare pe termen lung a
viabilităţii unor structuri sistemice, de conservare a unor valori geosistemice patrimoniale.

2.2.1.1.Tactici sectoriale şi strategii de ansamblu ale protecţiei geosistemului

Localizarea multă vreme punctuală a diferitelor forme de degradare a ambianţei naturale, ca

şi caracterul acut şi greu suportabil de către om al unor efecte ale degradării au motivat intervenţii
rapide şi limitate. Tactica sectorială este caracteristica de bază, încă actuală, a măsurilor de
protecţie.
In domeniul protecţiei a e r u l u i tehnologii industriale şi practici agrotehnice specializate
se orientează din ce în ce mai mult către reducerea cantităţilor de noxe şi confinarea lor la surse,
către menţinerea emisiilor poluante în limitele capacităţii naturale de dispersie, către amplasarea
surselor de noxe în conformitate cu dinamica naturală a aerului favorabilă dispersiei ş.a.m.d. De
asemenea, o formă indirectă dar extrem de importantă a protecţiei aerului este menţinerea
formaţiunilor vegetale capabile să regleze în regim natural caracteristicile fizice, compoziţia
chimică şi chiar dinamica aerului.
Protecţia a p e l o r începe tot de la sursele agresive, apele uzate (din industrie, agricultură,
aşezări umane ş.a.) fiind trecute prin staţii de epurare cu structuri complexe (treaptă mecanică,
chimică, biologică). O altă formă de protecţie este controlul consumului, care merge în unele
situaţii până la raţionalizări stricte. In mod indirect, protecţia pădurii sau chiar a unor forme
speciale ale apei, care constituie surse naturale importante de alimentare ale apelor continentale
(gheţarii montani), au aceleaşi efecte benefice.
 Protecţia e c o s i s t e m e l o r preocupă în mod deosebit societatea umană datorită
însemnătăţii excepţionale pentru om a comunităţilor vii, vegetale şi animale. În plus, prin calitatea
lor de forme de viaţă, atrag rapid atenţia oamenilor atunci când sunt afectate de degradare. Nu este
mai puţin adevărat însă că multe raporturi interactive ale lor în geosistem sunt ignorate şi astfel
multe forme de degradare a acestor comunităţi nu sunt percepute, sau sunt sesizate prea târziu. Este
motivul pentru care, spre exemplu, deşi deplânsă, la nivelul publicului larg tăierea masivă a pădurii
impresionează mai puţin decât răspândirea, ca urmare a neglijenţei umane, a unor boli grave ale
speciilor de animale crescute pentru consum curent. Protecţia comunităţilor vii este, totuşi, una
dintre primele acţiuni umane de acest gen, ea îmbrăcând forma cunoscută sub numele de
conservare a naturii. Pe această cale sunt vizate păstrarea biodiversităţii şi protecţia celorlalte
elemente şi interacţiuni naturale care constituie habitatul diferitelor asociaţii de plante şi animale.
Caracterul de rezultantă al s o l u l u i a impus protecţiei sale un caracter extrem de
complex. Intrucât atât elementul său organic, cât şi partea anorganică sunt frecvent agresate, iar
disfuncţiile pedologice, substanţele străine şi toxice înglobate în sol îl degradează şi devin agresori
ai comunităţilor vii şi, prin ele, ai omului, acţiunile de protecţie vizează direct structura sa,
compoziţia chimică a fazei solide, a apei din sol, fauna edafică, raporturile cantitative şi poziţionale
ale nivelului freatic cu apele din precipitaţii sau din irigaţii etc. De asemenea, pe cale indirectă, el
este ocrotit şi prin protecţia altor elemente cu rol pedogenetic sau implicate în evoluţia solului deja
format, fie naturale (relief, asociaţii vegetale şi animale spontane, ape subterane şi de suprafaţă,
microclimat), fie social-economice (forme de proprietate funciară, mod de utilizare a terenurilor,
culturi).
Prin elementele sale componente şi funcţiile specifice, s i s t e m u l s o c i a l-e c o n o m i
c se situează în prim-planul interesului general al societăţii umane. Sunt astfel protejate drepturile
omului, drepturile copilului, precum şi o serie de structuri sociale ca familia, unele comunităţi
umane tradiţionale, unele grupuri confesionale, etno-lingvistice ş.a. De asemenea, au fost concepute
şi organizate o serie de sisteme de protecţie, naţionale şi regionale, ale unor activităţi productive,
amenajări aferente acestora, servicii, activităţi creative. Constituie obiect al protecţiei şi diferite
forme de habitat rural şi urban.
Un segment special al protecţiei este conservarea, având sensul de păstrare în
forma/formele existente. Motivaţia sa strictă, înţeleasă ca obligaţie a umanităţii contemporane faţă
de ea însăşi, faţă de Pământ şi faţă de generaţiile viitoare este dată de vechimea, raritatea,
originalitatea sau valoarea patrimonială universală a unor elemente, structuri şi funcţii sistemice
(biodiversitatea unor ecosisteme relicte, caracterul endemic al unor elemente vegetale şi animale,
trasee hidrogeologice originale, complexe geologice şi geomorfologice deosebite, relicte
lingvistice, secvenţe originale de cultură şi civilizaţie materială ş.a.). În perioada contemporană, sub
o formă larg acceptată (deşi nu întotdeauna respectată), conservarea geosistemului se realizează sub
două forme principale : conservarea sistemelor naturale şi conservarea patrimoniului cultural-
istoric.
În ceea ce priveşte s i s t e m e l e n a t u r a l e, conservarea vizează păstrarea structurii
şi funcţiilor acestora. Caracteristica dominantă a acestui palier al conservării este orientarea
preponderentă către sistemele vii, primele dintre structurile naturale cărora li s-a acordat atenţie
legalizată, instituţionalizată etc. Diversitatea alcătuirii acestor structuri, distribuţia lor spaţială
variată, dimensiunile şi organizarea politico-administrativă diferită a teritoriilor în care se situează,
valoarea şi gradul de interes care li se acordă se reflectă şi în dimensiunile acţiunilor de conservare,
formele de conservare şi nivelurile la care se reglementează statutul acestor forme.
Diferite forme de viaţă, asociaţii specifice de floră şi faună, habitatele corespunzătoare
constituie obiective principale ale acţiunilor de conservare la nivel global (spre exemplu, rezervaţii
ale biosferei), la nivel regional (parcuri şi rezervaţii naturale regionale, adesea transfrontaliere) şi la
nivel local (parcuri şi rezervaţii naturale naţionale, arii protejate, monumente ale naturii).
Rezervaţiile biosferei au dimensiuni, în general, mari. In cadrul lor se conservă
integralitatea şi funcţionalitatea unor asociaţii vegetale şi animale unice, fără ca aceasta să excludă
prezenţa aşezărilor umane şi activităţile lor specifice. Aceste rezervaţii sunt introduse într-o listă a
U.N.E.S.C.O., în conformitate cu proiectul nr. 8 al programului "Om - Biosferă", iniţiat în 1974.
Printre ele se află, spre exemplu, Insulele Galapagos, Marea Barieră de Corali, Muntele Kenya,
Yelowstone, Valea Jiuzhaigou, Camargue, DeltaDunării şi multe alte areale din lume cărora li s-a
atribuit acest statut. Pe lângă conservarea propriu-zisă şi datorită ei, aceste rezervaţii asigură şi
posibilitatea unor cercetări ştiinţifice detaliate. La rândul lor acestea permit ca, prin cunoaştere, să
se realizeze nu numai protecţia imediată, ci şi viabilitatea pe termen lung a structurilor respective,
care aparţin patrimoniului natural al întregului geosistem. Cu aceste premise, conservarea iese din
domeniul declarativ, devenind o certitudine, aşa după cum demonstrează o serie de situaţii
concrete, oricând verificabile. Una dintre cele mai reprezentative este cea din Valea Jiuzhaigou,
situată în sud-vestul Chinei. Acolo, pe o suprafaţă de 106.000 ha este conservat un ecosistem de
pădure temperată de altitudine, deosebit de important prin alcătuirea şi funcţionalitatea lui, care nu
implică numai elemente, procese şi fenomene naturale. Arealul respectiv este acoperit, începând din
partea înaltă, de o vegetaţie ierboasă perenă, capabilă să reziste de la un an la altul sub zăpadă, şi de
păduri. Arborete pure de conifere, păduri de amestec (pin şi arţar) şi păduri de foioase (specii de
stejar şi de arţar), ca şi o vegetaţie arbustivă reprezintă vegetaţia spontană aflată în regim de
conservare. In egală măsură sunt conservate ecosisteme lacustre subordonate , precum şi
agroecosistemele aferente zonelor locuite. În acest din urmă caz, beneficiază de statutul de
rezervaţie şi culturile de porumb şi legume în sistem tradiţional. Elementul natural a cărui
conservare reprezintă obiectivul principal este însă ursul panda uriaş (animal extrem de interesant,
fragilizat prin dependenţa lui strictă de un anumit tip de hrană, mereu mai redusă cantitativ datorită
antropizării şi prin prolificitatea extrem de redusă, ceea ce a micşorat dramatic - şi numai în mică şi
dificilă măsură reversibil - numărul de exemplare, în toate vechile lui areale). Intr-un regim de
monitoring riguros, conservarea limitează drastic accesul turistic şi se bazează pe o gamă variată de
cercetări ştiinţifice asupra microclimatului forestier, calităţii apelor, viabilităţii vegetaţiei care
asigură adăpost şi hrană ursului panda, vieţii insectelor, dăunătorilor, dezvoltării durabile a
activităţilor economice.
Parcurile naturale regionale au, de regulă, dimensiuni mai restrânse decât rezervaţiile
biosferei. In esenţă, obiectivele lor sunt aceleaşi, au o structură la fel de eterogenă, dar o pondere
uneori mai mare a elementelor social-economice. O formă foarte interesantă sub aspectul
conţinutului, obiectivelor şi formelor de realizare a conservării este reprezentată de parcurile
naturale transfrontaliere. Spre exemplu, la frontiera franco-belgiană se află parcul natural Scarpe-
Escaut; între Polonia şi Bielorusia, parcul Bialowieža, arealul forestier în care s-a mai păstrat şi din
care se repopulează zimbrul european. În acelaşi regim de transfrontalier de poziţie şi organizare a
conservării se încadrează Cascada Niagara, situată între Statele Unite şi Canada, Ţinutul Lacurilor
din Anzii Sudici, situat între Argentina şi Chile, parcul natural Iguazú ş.a. Conservarea structurilor
şi funcţionalităţii sistemelor naturale impune, în cadrul acestor areale, strategii extrem de complexe,
care să asigure cooperarea deplină şi omogen adecvată a statelor vecine, ca şi cointeresarea
structurilor umane din regiune, dispuse adesea în reţele dense de aşezări şi desfăşurând activităţi
economice variate.
Parcurile şi rezervaţiile naturale naţionale constituie frecvent sectoare ale nivelurilor
superioare de organizare a conservării (regional şi global). In cadrul lor sunt urmărite, în general,
aceleaşi obiective de conservare a structurilor naturale, dar în unele cazuri sunt protejate şi habitate
umane sau diverse elemente şi forme de cultură şi civilizaţie materială; astfel, caracterul lor este
mai specific. Spre exemplu, în cadrul unora sunt conservate ecosistemele naturale (Parcul Naţional
Retezat, Parcul Naţional Ceahlău, Parcul Naţional Kaziranga din estul Indiei, Parcul Naţional
Virunga din Africa Ecuatorială ş.a.). În altele sunt conservate formaţiuni geologice sau complexe
de relief deosebite (Marele Canion, Peninsula Valdés din Argentina, Pamukkalé din Asia Mică,
Cheile Bicazului, Detunatele din Munţii Apuseni ş.a.). La fel de frecvent, se află în acelaşi regim
local de conservare areale cu patrimoniu complex, bio-vegetal, faunistic, geologic, geomorfologic
(Ngorongoro din Africa de Est, Gran Paradiso din Alpi, Yosemite, Porţile de Fier, Piatra Craiului
ş.a.).
Pentru valoarea lor deosebită, unor elemente din cadrul acestor parcuri şi rezervaţii naturale
li s-a atribuit statutul de monumente ale naturii. Unor arborete şi arbori izolaţi, asociaţii floristice,
asociaţii faunistice, forme de relief (dune, chei, creste alpine, poduri naturale), gheizere, cascade,
izbucuri, lacuri, gheţari ş.a. li se asigură atât conservarea elementului principal, cât şi a habitatelor
specifice şi a ariilor imediate. Sunt monumente ale naturii cedrul de Liban, pinul de Alep, sequoia,
zâmbrul, poienile cu narcise, crângurile de liliac sălbatic din ţinuturi temperate ş.a.; flamingo, capra
neagră, bizonul, ursul panda, balena albastră, gorila de munte ş.a.; Muntele Corcovado de la Rio de
Janeiro, Matterhorn şi Jungfrau, din Alpi, podul natural de la Ponoare, vulcanii noroioşi de la
Pâclele, Poliţa cu Crini din Ceahlău ş.a.; cascada Angel, Lacul Roşu, gheţarul de la Scărişoara şi
multe altele. Un sistem coerent de măsuri concrete asigură conservării naturii un statut care
depăşeşte eficienţa limitată a tacticii sectoriale.
In ceea ce priveşte a doua direcţie de preocupări, conservarea pat rimoniului
c u l t u r a l - i s t o r i c, aceasta se bazează pe acceptarea generală a statutului de bunuri de valoare
universală, realizate de-a lungul întregii istorii a societăţii umane, a unei serii mari şi variate de
elemente şi structuri ale sistemului social-economic. Astfel, vetre arheologice, ansambluri
arhitectonice din diferite epoci, structuri rurale, amenajări urbane, tehnici tradiţionale, comunităţi
rurale arhaice, manifestări etnofolclorice tradiţionale ş.a. sunt cunoscute pentru valoarea lor de
unicat patrimonial (şi adesea utilizate eficient ca formă a potenţialului turistic antropo-cultural). Se
încadrează în acest vast segment al acţiunilor de conservare vestigiile arheologice de la Troia,
peşterile de la Qumran, de lângă Marea Moartă, Mohenjo Daro, din valea Indusului, templele maya
şi Teotihuacan din Mexic. In acelaşi fel sunt apreciate şi conservate ansambluri arhitectonice
antice: Palmyra, din Siria, Valea Regilor şi piramidele din Egipt, Forul din Roma, Machu Picchu
din Peru, ca şi oraşe medievale ale Europei Mediteraneene şi Africii de Nord, ale Europei Centrale
şi Nordice, Taj Mahal, Kremlinul, Suzdal, în nordul Rusiei, Oraşul Imperial din Beijing. Dintr-o
perioadă mai recentă sunt conservate marile ansambluri arhitectonice renascentiste din Europa şi
America Latină, unele ansambluri arhitectonice moderne şi contemporane (arhitectura europeană
neoclasică, Art Nouveau, arta cubistă, arhitectura americană Secession, urmate de arhitectura strict
funcţională de tip city, downtown ş.a.).
De un interes deosebit şi aflate în regim de conservare, ca expresii ale patrimoniului
cultural universal, sunt şi multe ansambluri de arhitectură religioasă, integrate armonic în peisajul
natural al regiunilor respective : Meteora şi mânăstirile athonite în Grecia, Ierusalimul, Vaticanul,
Mont-St.Michel în Franţa, Shaoling în China, mânăstirile din nordul Moldovei ş.a.
Işi aşteaptă regimul normal de conservare concretă şi alte ansambluri arhitectonice cu
specific regional sau naţional (spre exemplu, ansambluri româneşti de arhitectură brâncovenească,
unele ansambluri arhitectonice coloniale din Africa şi Asia de Sud ş.a.)
In unele regiuni se află în regim de conservare şi viaţa rurală tradiţională, cu tot ceea ce ţine
de cultivarea pământului, creşterea animalelor, meşteşuguri, construcţia caselor şi a drumurilor,
port popular, manifestări etnofolclorice ş.a. Spre exemplu, comunităţile rurale quechua din aria
andină, comunităţile dogon din Africa de Vest, comunităţile sherpa din Nepal, laponii din nordul
Europei, unele comunităţi sarde, oşene şi maramureşene tradiţionale ş.a. au devenit obiectul unor
politici naţionale de conservare, conştientizate - şi asumate - până la nivel local.
Dacă în perioada contemporană, deşi necesitatea protecţiei este resimţită din ce în ce mai
profund, acţiunile respective nu au încă o eficienţă maximă, aceasta se datorează mai multor cauze.
Cea mai generală este de natură c a n t i t a t i v ă şi constă în capacitatea variabilă a diferitelor
state de a se implica material în acţiuni de protecţie. Alte cauze sunt de natură c a l i t a t i v ă. Ele
constau atât în caracterul teritorial limitat al unor măsuri de protecţie, cât şi în înţelegerea absolut
insuficientă a funcţionalităţii structurilor "mediului" care trebuie protejate. În cazurile respective nu
se previne nimic, protecţia fiind dirijată dominant către componentele, secvenţele, spaţiile etc. deja
degradate şi având formă mai ales de combatere a efectelor negative. Astfel, eficienţa ei este în
mod frecvent redusă, întrucât multe forme de degradare sunt foarte greu corectabile sau chiar
ireversibile. In plus, este o protecţie extrem de scumpă, deoarece trebuie să funcţioneze în regim de
alertă continuă, dar fără un veritabil sistem de avertizare (monitoringul semnalează răul deja
produs!) şi să reia mereu investiţii din ce în ce mai mari, pe măsura cumulării şi difuzării unor
degradări progresive. Un alt aspect calitativ al deficienţelor protecţiei constă în caracterul ei
sectorial. In modul cel mai frecvent se protejează separat apa, în acelaşi fel aerul, solul, pădurea;
unele componente şi relaţii social-economice nici nu fac obiectul politicii de protecţie a
"mediului", fiind considerate exterioare acestuia etc. Chiar organisme ale Naţiunilor Unite
acţionează încă sectorial, înglobând acţiuni de protecţie în programele organismelor sale
specializate pentru agricultură şi alimentaţie, pentru cultură, educaţie şi cercetare ştiinţifică, pentru
controlul energiei atomice, pentru sănătate, pentru dezvoltare etc.
Într-o măsură mult mai redusă şi relativ recent, protecţia a început să se organizeze într-o
perspectivă pe termen lung, cu caracter strategic. Acţionează în sensul acesta, spre exemplu,
Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (denumirea exprimând clar aceeaşi orientare
sectorială). Treptat, au fost lansate însă şi forme de investigaţie/protecţie ale unor structuri mai
complexe, în cadrul Programului Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Mediul Inconjurător,
respectiv Programul Geosferă-Biosferă sau Convenţia pentru Combaterea Deşertificării. Este, de
asemenea, extrem de importantă conştientizarea necesităţii de a se derula simultan mai multe
strategii de protecţie, care să se completeze şi să se sprijine reciproc, într-un demers comun, vizând
întregul geosistem. Astfel a fost lansată însăşi strategia referitoare la natură, considerându-se că ea
nu poate deveni eficientă decât
în paralel cu strategia realizării unei noi ordini economice internaţionale. Multe dintre tergiversările
şi eşecurile tactice ale strategiei de protecţie a naturii continuă să demonstreze necesitatea acestei
simultaneităţi.
În actualitatea curentă, în special la nivel regional/zonal şi global, protecţia şi conservarea
ambianţei naturale, la fel ca şi desfăşurarea întregii existenţe a societăţii umane, cu toate aspectele
ei sociale şi economice, sunt înglobate într-un concept mai larg, acela de d e z v o l t a r e d u r a
b i l ă. Acest concept exprimă înţelegerea structurii sistemice a lumii care, printr-o funcţionalitate
echilibrată, poate asigura durabilitatea structurilor naturale, a tuturor resurselor necesare vieţii şi
poate garanta libertatea politică şi securitatea umanităţii, la orice nivel, local, regional sau global.
Sensul dezvoltării durabile, în acelaşi timp generoasă şi antropocentrică, i-a asigurat un impact
amplu, în jurul său organizându-se o mişcare de anvergură mondială, ale cărei obiective sunt
ameliorarea calităţii vieţii şi cultivarea unei atitudini pozitive faţă de problemele întregului
geosistem, prin eliminarea risipei, p r o t e j a r e a p a t r i m o n i u l u i n a t u r a l şi c u l t u
r a l-i s t o r i c, eliminarea conflictelor. Cu aceste obiective, conceptul de dezvoltare durabilă a
devenit operativ din 1987, în cadrul P.N.U.D., fiind utilizat apoi în toate documentele Programului
U.N.E.S.C.O. "Om - Biosferă", iniţiat de W.C.E.D. (World Comission on Environment and
Development), ca şi ale altor foruri mondiale preocupate de conservarea patrimoniului comun şi de
dezvoltarea solidară a societăţii umane (Conferinţa de la Rio de Janeiro, din 1992, Conferinţa de la
Johannesburg, din 2002).

2.2.1.2. Economia protecţiei geosistemului

Expresia cea mai concretă şi mai rapid percepută a eficienţei acţiunilor de protecţie este
dată de dimensiunile, formele, durabilitatea ş.a. rezultatelor obţinute. Reabilitarea unor ecosisteme,
a unor structuri social-economice, a premiselor funcţionalităţii unor sisteme naturale antropizate şi
parţial degradate prin antropizare etc. confirmă necesitatea absolută a acţiunilor respective şi
stimulează continuarea şi extinderea lor. Concomitent, ca oricare alte activităţi umane care
presupun investiţii, ele implică evaluări ale costurilor şi beneficiilor, optimizări ale parametrilor,
amortizări cât mai rapide etc. Cu alte cuvinte, protecţia eficientă pretinde un cadru economic
specific, care să permită şi să impună desfăşurarea acţiunilor necesare cu pierderi cât mai mici şi
rezultate cât mai bune. Intr-o lume a eficienţei competitive, protecţia trebuie să fie rentabilă, cu atât
mai mult cu cât ea nu constă într-un ansamblu de activităţi productive, investiţiile pe care le
pretinde se fac din fonduri provenite din alte activităţi şi adesea sunt percepute ca pierderi din
capitole bugetare care, orientate în alte direcţii, ar fi avut o rentabilitate mult mai rapidă. Ţinând
seama şi de faptul că multe din beneficiile reale ale unei protecţii de bună calitate nici nu sunt
imediat şi uşor vizibile (spre exemplu, creşterea treptată a potenţialului imun uman, diminuarea
complexului de factori stresanţi, securitatea alimentării acviferelor subterane, corectarea reacţiei
solului, refacerea imaginii şi credibilităţii financiare etc.), necesitatea cadrului economic menţionat
este şi mai evidentă.
In acest cadru, pentru evitarea erorilor, întârzierilor etc., utilitatea construcţiei prealabile a
cât mai multor variante, în vederea selectării celei (celor) mai adecvate, a fost intuită demult. Unul
dintre precursorii modelelor utilizate azi în organizarea protecţiei "mediului" este cel imaginat de
W.Leontieff în 1960. In concepţia de bază a acestui model, poluarea este legată într-o proporţie
măsurabilă de anumite procese de producţie şi consum. Pornind de la această realitate, autorul a
demonstrat că interdependenţa tehnică dintre nivelul producţiilor dezirabile şi indezirabile
(poluante) poate fi reprezentată prin coeficienţi structurali. In cadrul modelului realizat, poluarea
(respectiv cheltuielile de înlăturare sau de reducere a ei) este considerată un fel de ramură.
In 1971, S.C.Kolm a introdus în studiul protecţiei împotriva poluării noţiunea de f u n c ţ i
e a m e d i u l u i, înţelegând prin aceasta calitatea lui, calitate (E) pe care o apreciază în raport cu
produsul social (Y) şi cu bugetul protecţiei mediului (B), acesta reprezentând cota-parte din
produsul social consacrată măsurilor care derivă din politica de protecţie a mediului. In felul acesta,
calitatea mediului (E) este o funcţie descrescătoare în raport cu Y (pentru că, în concepţia autorului,
poluarea creşte odată cu producţia) şi crescătoare în raport cu B (întrucât cheltuielile de protecţie
apără, conservă sau ameliorează mediul). Adică,

E' = E (Y,B)
iar derivatele parţiale de ordinul întâi ale acestei funcţii sunt :

E ‹ 0 şi E › 0
Y B
In concepţia lui N.N.Constantinescu (1976) această funcţie este incompletă, deoarece
ignoră doi factori esenţiali : introducerea progresului tehnico-ecologic în producţie (P) şi dinamica
structurii producţiei. În această concepţie, calitatea mediului este apreciată astfel :

E = E (Y,S,P,B)

în care E › 0 , întrucât calitatea mediului creşte odată cu progresul tehnico-ecologic al producţiei

P
şi E › 0 , deoarece calitatea mediului creşte pe măsură ce ponderea ramurilor şi subramurilor
S
productive nepoluante este mai mare. Economistul menţionat subliniază handicapul conceptual al
evaluărilor unilaterale ale calităţii mediului, bazate numai pe cheltuielile de protecţie, care ţin
seama numai de unele avantaje fizice (apreciate frecvent indirect şi parţial), numai pe termen scurt,
ignorând efectele benefice complexe şi de durată ale unei protecţii sistemice.
 La începutul anilor '90 ai secolului trecut, o ameliorare importantă este adusă concepţiei
economice asupra protecţiei. Poluarea şi degradarea nu mai sunt acceptate ca date obligatorii ale
vieţii şi activităţilor umane, ci doar ca efecte evitabile ale unui anumit stil de viaţă şi de producţie
(M.Popescu, 1982). Modificarea acestui stil poate să atenueze şi să anuleze, treptat, efectele
negative menţionate. Astfel, nu se mai consideră eficiente industriile noi, specializate în protecţia
ambianţei naturale ori în reciclarea materialelor uzate, deşeurilor ş.a. (ceea ce înseamnă consum de
energie, de timp şi mărirea aparatului administrativ), ci r e o r g a n i z a r e a completă a c i r c u i
t e l o r de aprovizionare, de producţie, de consum şi de reciclare, într-o viziune unitară, care să
canalizeze potenţialul creativ al societăţii în direcţia corelării "metabolismului" său cu ciclurile
naturii.
Ulterior, atât pe linia cercetării economice fundamentale, cât şi în sfera aplicaţiei directe, în
care realitatea concretă este dură şi impune măsuri rapide, aparatul conceptual de organizare
economică a acţiunilor de protecţie a evoluat, etapele de acţiune au fost detaliate, responsabilităţile
şi competenţele sectoriale specifice au îmbogăţit şi au mărit capacitatea de rezoluţie a intervenţiilor.
De peste două decenii nici modul (criteriile) de apreciere a progresului nu se mai bazează exclusiv
pe venitul mediu pe locuitor, ci are în vedere indicele ISEW (Index of Sustanaible Economic
Welfare), elaborat de H. Daly şi J.Cobb (L. Brown, 1991), care exprimă consumul mediu, repartiţia
resurselor şi degradarea ambianţei. În esenţă, noile abordări au vizat creşterea eficienţei economice
a măsurilor de protecţie prin diminuarea valorii raportului între costuri şi mărimea efectelor
negative înlăturate. "Costul ecologic" minim se consideră atins în cazul valorii unitare a raportului
menţionat, costul protecţiei fiind egal cu valoarea prejudiciului creat în absenţa acesteia (Şt.
Amariţei, 1999).
Deşi în esenţă această concepţie se regăseşte în fondul aperceptiv al întregii societăţi, de la
forme de receptare subliminală până la nivelul cercetării fundamentale şi de la baza strategiilor de
protecţie pe termen îndelungat, incluse în conceptul de dezvoltare durabilă, până la fondul (ignorat
în mod deliberat) al deciziilor pragmatice imediate, aplicarea ei concretă este dificilă. Multiple
discrepanţe tehnologice şi economice din lumea contemporană impun atitudini diferite (menţionate
în cap. 2.2.1.).
Cele mai eficiente mecanisme economice de organizare şi control, diversificare, susţinere
şi creştere a eficienţei protecţiei geosistemului se aplică în cadrul unei g e s t i o n ă r i pe care
cele mai diferite forme de proprietate, instituţii, întreprinderi, grupuri de cercetare, organe şi
organisme specializate ale guvernelor, organizaţiilor neguvernamentale naţionale, regionale şi chiar
globale încearcă să o realizeze cât mai eficient. Managementul mediului, orientat într-o direcţie
sistemică din ce în ce mai bine marcată, impune deja studii detaliate de impact, cu caracter de
prognoză modelizată. Nici o acţiune de amenajare a teritoriului, de diversificare structurală sau/şi
extindere spaţială a unor activităţi productive, reţele de comunicaţie, aprovizionare, distribuţie ş.a.
nu mai sunt considerate eficiente în absenţa unor evaluări prealabile, concrete şi cât mai precise, ale
efectelor economice, sociale şi ale i m p a c t u l u i lor asupra ambianţei naturale.
Orientări din ce în ce mai clare spre protecţia ansamblului geosistemic sunt caracteristice şi
economiei monetare. Multe unităţi specializate şi fonduri de dimensiuni diferite, gestionate de la
nivelul unor asociaţii locale şi până la organizaţii financiare internaţionale, dirijează în ultimele
decenii sume din ce în ce mai consistente spre protecţia structurilor naturale şi social-economice
din arii ale geosistemului ameninţate de degradare sau aflate în stare gravă. "Împrumuturile uşoare"
(cu perioade de graţie între 35-40 ani) şi cele "de ajustare" acordate de F.M.I. au componente de
protecţie din ce în ce mai explicit formulate. In aceeaşi direcţie se orientează şi Banca Mondială,
care îşi restructurează sistemul de criterii pentru acordarea împrumuturilor, în sensul sprijinirii
programelor de reconstrucţie ecologică, retehnologizare, formare şi perfecţionare profesională,
asanare a unor structuri social-economice şi politice. O altă sursă de finanţare pentru protecţia
geosistemului este G.E.F. (Global Environment Facility), realizat de Banca Mondială în colaborare
cu Programele O.N.U. pentru Dezvoltare şi pentru Mediu. Deşi având accesibilitate şi ritmuri de
finanţare diferite, oricare dintre sursele menţionate susţine politici de protecţie. Eficienţa acestora
este condiţionată însă puternic de competenţa şi onestitatea cu care sunt utilizate fondurile.

2.2.1.3. Legislaţia şi instituţionalizarea protecţiei

Deşi este integral benefică, deci strict - şi imediat - necesară, atitudinea prevenitoare şi
protectoare faţă de ambianţă nu a fost niciodată percepută doar favorabil şi asumată în mod unanim.
Prin natura lor utilitaristă, oamenii au avut totdeauna tendinţa spontană de a prelua şi folosi, de a se
debarasa şi de a schimba, fără reţineri şi previziuni rezonabile, chiar dacă experienţe repetate au
demonstrat caracterul perdant al acestor atitudini. Efectele negative ale unor acţiuni care au fost
suportate de către alţi indivizi, comunităţi ş.a. decât autorii acţiunilor respective, ca şi o serie de
responsabilităţi administrative, politice ş.a. în sensul organizării şi amenajării teritoriului, al
valorificării unor resurse naturale etc. au conturat însă necesitatea reglementării raporturilor
societăţii umane cu ambianţa sa, generând o ramură de sine stătătoare a dreptului, dreptul mediului
.
Conform unei definiţii relativ recente (D.Marinescu, 1993, p. 43) "dreptul mediului este
format din ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între
oameni privind atitudinea lor faţă de natură - ca element vital şi suport al vieţii - în procesul
conservării şi dezvoltării în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor mediului
înconjurător - naturale şi artificiale -, precum şi relaţiile legate de conservarea lor, care presupune
protecţie şi ameliorare". Cu aceste coordonate (mai mult sau mai puţin clare), cu o tentă sectorială
care rămâne destul de puternică12 şi cu o mare variabilitate spaţială şi cronologică a eficienţei sale
legislaţia "de mediu" funcţionează în toată lumea. Datele specifice ale organizării politicii de
protecţie, baza materială a acţiunilor respective, accesul la informaţia specializată şi la tehnologiile
de protecţie ş.a.m.d. nu consacră însă arii opace faţă de dreptul sistemului la o dezvoltare protejată,
deci durabilă, şi nici sectoare în care legislaţia de protecţie are drum deschis oricând şi succes
permanent. În sensul acesta, spre exemplu, Europa Estică n-a fost niciodată blocată în perceperea
necesităţii de protecţie şi a legislaţiei aferente; starea precară a "mediului" în această parte a
continentului nu se datorează insuficienţei legislative şi nici măcar instituţionale, ci caracterului
formal al aplicării legii şi al funcţionării structurilor specializate, ca şi longevităţii sechelelor unui
sistem politic care n-a respectat nici natura, nici societatea umană . În acelaşi sens al relativităţii
legăturilor dintre nivelul de dezvoltare tehnico-materială şi dreptul "mediului", deversările-pirat de
ape poluate în mare, "blindajul" de submersibile nucleare eşuate/abandonate în unele bazine
marine, realizat prin contribuţia directă a unor mari puteri economice ş.a.m.d. demonstrează că
bogăţia nu garantează respectarea legii, că pentru producerea acestor situaţii grave nu este vinovat
Dreptul Mării, ci o serie de mentalităţi iresponsabile faţă de respectarea lui.
Extrem de util în perioada contemporană este faptul că toate nivelurile de organizare a
legislaţiei de protecţie (locale, naţionale, internaţionale) includ o participare reală a populaţiei la
conceperea şi controlul aplicării actului legislativ. Spre exemplu, drumul parcurs recent în sens
invers de către un transport masiv de deşeuri nucleare de provenienţă niponă demonstrează
capacitatea, legiferată, a opiniei publice franceze de a se implica în rezolvarea unor probleme de
protecţie a ambianţei proprii. In general, în întreaga lume dreptul acesta este din ce în ce mai
conştientizat şi aplicat, iar transparenţa stării reale a "mediului" creşte, aceasta fiind şi una dintre
cele mai puternic mediatizate probleme ale lumii contemporane. Este benefică, de asemenea,
generalizarea treptată a unei percepţii mai complexe a dreptului mediului, nu doar ca ansamblu de
legi, directive etc. restrictive şi coercitive, ci şi ca un cadru ofertant, permisiv în mod echilibrat,
asigurând durabilitatea fondului pe care îl reglementează. Se realizează astfel o cooperare din ce în
ce mai largă în acţiunile de protecţie şi conservare, ca şi în respectarea legislaţiei aferente.
Elaborarea legislaţiei de protecţie a avut la bază o serie de principii care au structurat
ansamblul de prevederi, reglementări, directive şi instrucţiuni de aplicare care permit realizarea
unui control cât mai eficient al relaţiilor interactive ale societăţii umane în geosistem. Sursa
menţionată citează o serie de principii interne şi externe care se regăsesc în spiritul şi litera legilor
specifice, ca şi în organizarea şi funcţionarea infrastructurii instituţionale. Spre exemplu, pe plan i
n t e r n legislaţia şi aplicarea ei se bazează pe principiul conform căruia protecţia mediului
înconjurător este un element esenţial al politicii economice şi politice a statului, pe principiul
utilizării suverane de către stat a resurselor sale naturale dar fără să aducă prejudicii mediului din
alte state, al priorităţii sănătăţii şi bunăstării populaţiei faţă de alte scopuri ale utilizării resurselor,
al apărării factorilor naturali prin utilizarea responsabilă a resurselor în funcţie de nevoi, în interesul
generaţiilor prezente şi viitoare, al participării populaţiei la protecţia şi ameliorarea mediului său de
viaţă, al interzicerii oricăror forme de poluare şi al obligării poluatorului să suporte costurile
daunelor produse. Multe dintre principiile prezentate au prefigurat sau sunt reflexii ale unor
principii de drept internaţional al mediului. Astfel, se regăsesc şi pe plan e x t e r n principiul
utilizării resurselor proprii fără prejudicierea altor state, al bunei vecinătăţi, al interzicerii poluării.
Funcţionează, de asemenea, o serie de principii cu caracter mai restrâns : al notificării şi consultării,
al nediscriminării în asigurarea protecţiei ş.a.
Cu baza în constituţiile statelor şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului legislaţia
de protecţie şi conservare se concretizează în legi, decrete cu putere de lege, hotărâri şi ordonanţe
ale guvernelor, tratate şi convenţii internaţionale ratificate. Instrumente de r e g l e m e n t a r e,
între care cele mai larg răspândite sunt standardele de mediu şi instrumente e c o n o m i c e
(taxe, subsidii, permise comercializabile de emisii, sisteme de colectare-refinanţare) asigură
eficienţă legilor. Adoptarea şi aplicarea lor, formularea directivelor-cadru, iniţierea unor programe
pe plan naţional, subregional, regional etc. revine infrastructurilor interne şi externe specializate.
Pe plan i n t e r n Parlamentul iniţiază şi dezbate proiecte de protecţie, adoptă legi,
veghează la aplicarea lor şi iniţiază măsuri punitive pentru încălcarea acestora. Guvernul
promovează iniţiativele legislative primite de la ministerele implicate în probleme de protecţie şi
conservare şi emite hotărâri de organizare şi funcţionare a ministerelor respective, precizându-le
atribuţiile în domeniu.
Organul central de specialitate al administraţiei publice este Ministerul Apelor şi Protecţiei
Mediului. Ca atribuţii principale, acesta stabileşte priorităţile programelor de cercetare, control al
calităţii (aerului, apelor, ecosistemelor, poluării de fond şi accidentale etc.) şi dezvoltare în
domeniile sale de activitate, efectuează studii şi elaborează prognoze de dezvoltare şi urmăreşte
aplicarea lor în calitate de titular al investiţiilor finanţate din bugetul de stat sau garantate de către
stat ; reprezintă Guvernul în relaţiile cu organisme interne şi internaţionale din acelaşi domeniu,
iniţiază şi dezvoltă programe de educaţie şi formare a specialiştilor în domeniul său, colaborează cu
celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, cu instituţiile de învăţământ, ştiinţă
şi cultură, cu mijloacele de comunicare în masă, avizează licenţele de import-export pentru unele
produse, tehnologii, echipamente, aparatură şi asistenţă tehnică aferentă domeniului său de
specialitate. Prin atribuţii specifice se implică în protecţia apelor şi în protecţia de ansamblu a
mediului, în scopul menţinerii echilibrului ecologic şi al securităţii nucleare. In teritoriu acţionează
prin infrastructura sa specializată, Inspectoratele Judeţene de Protecţie a Mediului. Potrivit Legii
Mediului, mai au competenţe generale în domeniul protecţiei şi o serie de organe ale administraţiei
publice locale - prefecturi şi primării, iar R.A. Apele Române şi R.A. Romsilva acţionează ca
organe cu competenţe speciale.
Pe plan e x t e r n, cele mai reprezentative instituţii ale protecţiei şi conservării aparţin
O.N.U.: Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.), Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.),
Organizaţia Internaţională Maritimă (I.M.O), Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.),
Organizaţia Meteorologică Mondială (O.M.M.), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.),
Programele pentru Dezvoltare şi pentru Mediu (P.N.U.D. şi P.N.U.E.), Organizaţia pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.). Acţionează din 1948, cu rezultate de excepţie13, ca
organizaţie neguvernamentală reunind organizaţii din 80 de ţări, Uniunea Internaţională pentru
Conservarea Naturii (U.I.C.N.). Cu statut de organizaţii regionale acţionează în vederea protecţiei
şi conservării mediului Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa (C.E.E.), Consiliul
Europei (C.E.), Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) iar cu statut şi
anvergură subregională Comisia Dunării, Comisia Rinului, Comisia pentru aplicarea Convenţiei de
la Oslo din 1972 şi Comisia pentru aplicarea Convenţiei de la Helsinki din 1974 care veghează
asupra calităţii apelor fluviale şi marine, transmit informaţii, reglementează protecţia apelor,
rezolvă diferendumuri etc.
Ratificarea unor documente-cadru elaborate de către aceste organisme, activităţile filialelor
subregionale şi naţionale, eforturile de aliniere la standardele de calitate a protecţiei şi conservării
din comunităţi de state (spre exemplu din Uniunea Europeană) determină atitudini şi acţiuni
naţionale şi internaţionale solidare, care exprimă conturarea treptată a unei poziţii raţionale a
întregii societăţi umane faţă de problemele geosistemului.

2.2.1.4. Educaţia, informaţia, formaţia profesională în domeniul protecţiei şi conservării

geosistemului

Structura complexă şi funcţionalitatea corespunzătoare a geosistemului, constituit din

ansambluri naturale şi social-economice de vârste diferite, aflate în diferite grade de întrepătrundere
sistemică şi prezentând o mare variabilitate spaţială, nu se descifrează uşor. Natura dinamică a
problemelor lor esenţiale, (genetice, evolutive, de calitate etc.) le reduce mult accesibilitatea. La
nivelul general al cunoaşterii sunt sesizate aspectele statice, simple, efectele unei funcţionalităţi
echilibrate sau tulburate, mai ales când acestea exprimă un impact negativ asupra confortului
locuirii, al rentabilităţii unor activităţi umane sau aspra unor forme de viaţă naturală. Caracterul
reductiv al acestui mod de înţelegere a geosistemului este explicabil şi, deşi simplist, este
important, constituind o primă treaptă a conştientizării ambianţei. Se remarcă, de asemenea,
componenta sa afectivă, frecvent altruistă, ceea ce reprezintă un avantaj excepţional pe drumul
cunoaşterii : pe baza acesteia se pot implanta informaţii motivate puternic, pot acţiona mecanisme
educaţionale, se pot construi atitudini şi comportamente. Fiinţa umană îşi poate realiza treptat
condiţia de participant raţional, responsabil la coexistenţa geosistemică.
În cazul problemelor de protecţie şi conservare, o aserţiune logică reaminteşte că nu poate
fi protejat eficient decât ceea ce este foarte bine cunoscut. In felul acesta, cunoaşterea geosistemului
se impune de la sine. Evident, la scara întregii societăţi umane nivelul de cunoaştere poate fi extrem
de diferit, dar formele de organizare ale procesului instructiv-educativ sunt un bun demult câştigat,
ameliorat mereu, în acord cu cerinţele specifice fiecărei etape a evoluţiei societăţii umane. Aceasta
permite ca, în perioada actuală, un segment din ce în ce mai bine conturat al educaţiei şi informaţiei
să fie orientat spre problematica generală a "mediului" şi în special spre probleme de protecţie şi
conservare. Deşi prin natura lor necesităţile de educaţie şi informaţie cu privire la "mediu" nu au
bariere de vârstă, tip de activitate ş.a., în general acţiunile educative se orientează preponderent
către copii şi tineri, a căror personalitate este asistată specializat în cursul formării sale. Fără ca
acţiunile de acest gen să fie absolut noi, consensul mondial asupra "casei comune" care este
Pământul le-a impulsionat puternic în ultimele două decenii. Numai ca urmare a celor două
reuniuni mondiale dedicate stării geosistemului de la Rio-de-Janeiro, din 1992 şi de la
Johannesburg, din 2002 au proliferat benefic reţele şi asociaţii de învăţământ şi educaţie în aproape
toată lumea, care îşi propun să organizeze structuri coerente orientate către cunoaşterea şi protecţia
ambianţei umane. Programe speciale de tipul celor franceze C.E.D. (Civism, Mediu, Dezvoltare),
E.N. (Şcoala şi Natura) , programe şcolare de tipul "orele verzi", "orele de mediu", "orele de
descoperire" (a zăpezii, a mării, a oraşului, a vieţii la ţară, a vieţii în alte ţări - vecine sau mai
îndepărtate), excursii şcolare de tipul sejur se regăsesc în misiunile asumate de către ministerele
educaţiei din nenumărate ţări şi în colaborările interministeriale pe linia educaţiei şi aplicaţiei, a
cunoaşterii cât mai detaliate a stării mediului, a transparenţei tuturor categoriilor de activitate cu
impact asupra mediului sau cu posibilităţi de ameliorare a lui.
Acţiuni susţinute se desfăşoară şi în sensul educării şi formării unei atitudini conştiente faţă
de mediul de muncă, în care toată populaţia activă este sensibilizată pentru eliminarea risipei de apă
şi de energie, pentru recuperarea hârtiei şi recipientelor din materiale plastice în vederea reciclării,
pentru trierea riguroasă a deşeurilor şi respectarea regimului celor toxice, pentru controlul nivelului
de zgomot, pentru calitatea şi tipul mai mult sau mai puţin "ecologic" al finisajelor în spaţiul
profesional ş.a.m.d.
Pentru întreaga societate umană, o serie de "sărbători" comune au devenit repere educative
excepţionale. Astfel, Ziua Pământului, Ziua Internaţională a Mediului, Ziua Internaţională a
Stratului de Ozon, Ziua Internaţională a Apei etc. implică în fiecare an milioane de persoane. Cu
aceste ocazii se transmit cantităţi imense de informaţie la zi şi este contactat direct mediul concret
din orizontul local sau regional. Au acelaşi impact educativ larg toate acţiunile organizaţiilor
neguvernamentale internaţionale (Greenpeace, World Wildlife Fund) sau naţionale (Fondation
Cousteau , Les Amis de la Terre, France nature environnement ş.a., sau The Nature Concervancy,
Environmental Defense Fund - S.U.A. ş.a.). Avantajelor formative cu valoare
îndelungată/definitivă li se adaugă acţiuni asociate de ecologizare şi monitorizare ecologică extrem
de utile : curăţenia de primăvară sau toamnă în parcuri, pe litoral, pe malurile râurilor şi lacurilor, în
păduri de agrement şi pe trasee turistice montane etc.
În desfăşurarea acestui proces vast de educaţie pentru protecţia şi conservarea geosistemului
un volum important de informaţie este vehiculat atât în cadre educaţionale şi formative consacrate
(şcolar, universitar şi postuniversitar, de reciclare profesională), cât şi prin intermediul mijloacelor
de comunicare în masă. Milioane de abonaţi ai reţelelor de radiofonie, televiziune, presă cotidiană
şi periodică, comunicaţii electronice primesc şi caută din ce în ce mai asiduu informaţii despre
elementele şi structurile naturale ale geosistemului, despre problemele demografice şi impactul
antropic asupra naturii, despre starea "mediului" în diferite regiuni ale lumii şi au acces permanent
la informaţii despre calitatea ambianţei locale. In multe ţări, relaţia aceasta între oferta de
informaţie şi beneficiari este urmărită îndeaproape, sondaje minuţioase relevând nu numai
preferinţele în sine, ci şi discrepanţele între cantitatea şi tipul de informaţie oferită şi structura
aşteptărilor faţă de informaţia de mediu. Pe această cale, rolul informaţiei specializate se
accentuează şi randamentul său creşte. In mod frecvent beneficiarii selectează paginile/rubricile
referitoare la mediu din ziare şi reviste, optează pentru programele şi emisiunile de televiziune
consacrate problematicii sistemelor naturale, calităţii vieţii etc. şi frecventează. sit-urile electronice
ale unor organizaţii, fundaţii, instituţii de stat, institute de cercetare ştiinţifică ş.a. orientate spre
aceleaşi probleme.
Pentru ca atitudinea conştientă şi responsabilă a societăţii umane faţă de geosistem să se
manifeste prin efecte calitative concrete, ea trebuie să beneficieze de un potenţial uman specializat
şi de infrastructura aferentă .În ultimele decenii, într-un ritm bine susţinut, formaţia profesională în
domeniul mediului se regăseşte în câteva sute de specializări, obţinute prin studii superioare şi
medii. O dinamică remarcabilă a acestei formări profesionale, ca şi a cercetării ştiinţifice în
domeniu, se poate constata în S.U.A. şi Anglia. Structural, această gamă de specializări se
încadrează în câteva categorii : t e h n o l o g i i şi aparatură de testare, prevenire şi combatere a
poluării, e x p e r t i z ă şi c o n s u l t a n ţ ă, g e s t i u n e / m a n a g e r i a t / s t u d i i de i m
p a c t, p r o t e c ţ i a
n a t u r i I (activişti, animatori, instructori), a m e n a j a r e a t e r i t o r i u l u i, t e l e d e t e c ţ i
e şi i n f o r m a t i c ă aplicate în domeniul mediului. Oferta de locuri de muncă corespunde însă
numai relativ acestor profile, formate în instituţii de învăţământ superior specializat, sau adaptate
plecând de la alte formaţii iniţiale, nespecializate (biologie, chimie, informatică, economie). La
început, angajatorii s-au orientat aproape exclusiv către formaţii profesionale mai înguste, care
aveau o ţintă precisă şi limitată (spre exemplu, poluarea apelor cu metale grele, exploatarea
imaginilor satelitare etc.). Ulterior, interese economice directe au determinat preferinţa pentru
formaţii mereu mai complexe (spre exemplu, în domeniul activităţilor industriale sunt bineveniţi
solicitanţii specializaţi nu numai în problematica poluării în profilul de producţie, ci şi în domeniul
igienei şi securităţii muncii, al normativelor comunitare de mediu ş.a.). Fără să beneficieze de o
piaţă prea accesibilă a locurilor de muncă, un număr de cadre se formează şi activează în domeniul
cercetării ştiinţifice a geosistemului, în cadrul unor formaţiuni, laboratoare etc. ale universităţilor
sau ale institutelor de cercetare şi ministerelor implicate direct sau indirect în problematica acestui
domeniu.

CONCLUZII

Complexitatea structurală şi funcţională a geosistemului deschide câmp larg de investigaţie

specifică. Aceasta este motivaţia întregului demers ştiinţific contemporan, fundamental şi aplicativ,
antrenat în analiza/diagnoza şi prognoza "mediului".
Aparent suficientă scopului propus, abordarea analitică a ansamblului de către diferite
ramuri şi discipline ştiinţifice nu este însă suficientă pentru cunoaşterea reală a acestei structuri
sistemice. Implinirea acestui deziderat presupune ca demersul analitic să fie urmat de investigarea
legăturilor interactive şi a efectelor coexistenţei interactive - elemente şi legături noi, capabile să
determine noi ritmuri şi decupaje spaţiale.
Fără să anuleze însemnătatea şi necesitatea strictă a abordărilor sectoriale, prin obiectul
său de studiu, prin experienţa acumulată din cercetarea de specialitate şi din analiza eşecurilor
economice şi sociale induse de decizii exclusiv sectoriale, geografia are datele necesare unui
demers ştiinţific echilibrat, orientat spre inserţia societăţii umane în ambianţa naturală fără
absolutizări poziţionale, excluzând optimismul exagerat ca şi viziunea sumbră asupra viitorului.
Capacitatea de observaţie a variabilităţii spaţiale şi cronologice a structurilor interactive eterogene
(naturale/sociale/economice), obişnuinţa şi capacitatea de investigaţie a aceluiaşi/aceloraşi
fenomene (legături) la diferite scări, conferă investigaţiilor sale comparative şi concluziilor sale o
valoare diagnostică şi prognostică deosebită.
 În domeniul general numit al "mediului", al utilizării resurselor naturale şi potenţialului
uman, al cunoaşterii şi introducerii corecte în analiză a gradului de antropizare, a raporturilor de
reţea, de vecinătate, a caracterelor spaţiale şi cronologice tranzitorii, atît în abordările individuale
cât şi colaborările interdisciplinare geografia este de neînlocuit. Spre exemplu, amenajarea
teritoriului în cunoştinţă geografică de cauză (cu aportul tehnicienilor, dar excluzând tehnocraţia),
se poate realiza mai corect şi mai rentabil prin orientarea distribuţiei echipamentelor şi modului de
utilizare a terenurilor nu spre repartiţii egalitare, ci spre accesul cât mai uşor, al cât mai multor
persoane la facilităţile respective. Ierarhizarea reţelei urbane pe baza unei documentaţii geografice
corecte, cu respectarea posibilităţilor şi capacităţilor reale de polarizare, va întări reţeaua, îi va
asigura longevitate şi perspective de dezvoltare, va servi în mod real grupuri importante de
populaţie, mai bine inserate în arealul lor de existenţă, mai motivate în păstrarea structurilor utile
moştenite, tradiţionale, mai puţin atrase de o mobilitate forţată, traumatizantă. Prin aceeaşi
ierarhizare corectă se pot evita dispersii perdante (spre exemplu, de tipul unor numeroase unităţi de
învăţământ superior răspândite în centre minuscule, fără potenţial de cadre şi cu o infrastructură
absolut insuficientă, care falsifică în mod păgubitor raţiunea pregătirii superioare, consumând
fonduri financiare, derutând efective importante de tineri şi inducând impostură. De asemenea,
buna cunoaştere geografică a naţiunilor şi a teritoriilor pe care acestea trăiesc, a relaţiilor interne şi
a legăturilor cu alte popoare, din teritorii învecinate sau mai îndepărtate, poate asigura nu numai
respectarea naţiunilor, ci şi evitarea naţionalismelor. In acelaşi fel, unele probleme spinoase ale
disparităţilor economice regionale, care au suscitat şi întreţin în continuare frustrări şi tensiuni
ajunse până la manifestări conflictuale dure, pot fi abordate mult mai raţional de pe poziţii
geografice, prin intermediul schimburilor multiple, organizate prin instituţionalizare politică şi
economică.
Nu în ultimul rând, propagarea fermă a viziunii globale a geografiei asupra lumii
naturale/sociale/economice, pe linie didactică, instructivă şi formativă, asigură personalităţii umane
premisele unei evoluţii echilibrate, bine ancorate în realitatea materială şi temporală a spaţiului în
care trăieşte şi pe care trebuie să ştie să-l utilizeze înţelept, netulburată de un materialism exclusiv
şi minimalizator. . . Căci, aşa cum se ştie de la începuturile cunoaşterii geografice şi creştine a
lumii, ce folos ar mai avea oamenii făcându-şi ţel unic din stăpânirea Universului, dacă pentru a-l
dobândi astfel ar trebui să-şi piardă sufletul?
 BIBLIOGRAFIE

1. Apostol, D. (1988) - Neştiuta natură, Edit. Ion Creangă, Bucureşti

2. Allheim, K.,Egger, K, Bäsler, J., Teufel, D. - Die Umwelt des Menschen, Meyer Lexicon
Verlag, Mannheim
3. Amariţei Şt. (1999) - Economia protecţiei mediului în agricultură, Edit. Terra Nostra, Iaşi
4. von Bertalanffy, L. (1960) - Problems of Life, Harper Torch books, New York
5. Bertrand, G. (1972) - La "science du paysage", une science diagonale, R.G.P.S.-O, 43
6. Blache, J. (1933) - L'homme et la montagne, Libr. Gallimard, Paris
7. Bogdan, Octavia, Niculescu Elena (2000) - Riscurile climatice din România, Academia
Română, Institutul de Geografie, Bucureşti
8. Bonnefous, E. (1976) - Omul sau natura ? Edit. Politică, Bucureşti
9. Brown, L. (l990-1998) - Probleme globale ale omenirii, Edit. Tehnică, Bucureşti
10. Brunet, G. (1968) - Les phénomenes de discontinuité en géographie, Edit. C.N.R.S, Paris
11. Bunge, M. (1984) - Ştiinţă şi filozofie, Edit. Politică, Bucureşti
12. Ciplea, L.I., Ciplea Al. (19789 - Poluarea mediului ambiant, Edit.Tehnică, Bucureşti
13. Cojocaru, I. (1995) - Surse, procese şi produse de poluare , Edit. Junimea, Iaşi
14. Commoner, B. (1980) - Cercul care se închide, Edit. Politică, Bucureşti
15. Constantinescu, N.N. (1976) - Economia protecţiei mediului natural, Edit. Politică, Bucureşti
16. Demangeot, J. (1989) - Les milieux "naturels" du globe, Edit. Armand Colin, Paris
17. Dinu, V. (1979) - Mediul înconjurător în viaţa omenirii contemporane, Edit. Ceres, Bucureşti
18. Dollfus, O. (1971) - L'analyse géographique, Edit. P.U.F., Paris
19. Donisă, I. (1977) - Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
20. Dorst, J. (1970) - Înainte ca natura să moară, Edit. Politică, Bucureşti
21. Dumolard, P. (1975) - Région et régionalisation, une approche systémique, L'Espace
Géogr.,2, Paris
22. Durand, D. (1990) - La syistémique, Edit. P.U.F., Paris
23. Gâştescu, P. (1998) - Ecologia aşezărilor umane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti
24. Georgescu-Roegen, N. (1979) - Legea entropiei şi progresul economic, Edit. Politică,
Bucureşti
25. Guigo, Maryse et alii (1991) - Gestion de l'environnement, Edit. Masson, Paris
26. Haidu, I., Haidu C. (1998) - S.I.G. Analiză spaţială, Edit. H.G.A., Bucureşti
27. Hârjoabă, I. (1976) - Câteva probleme ale exploatării mediului geografic, B.S.S.G., IV,
Bucureşti
28. von Humboldt, A. (1845-1862) - Kosmos, Stuttgart
29. Institut Français de l?Environnement (1999) - L?environnement en France, Edit. La
Découverte, Paris
30. Ionescu, Al. (1973) - Efectele biologice ale poluării mediului, Edit. Academiei Române,
Bucureşti
31. Ionescu, Al., Săhleanu, V.,Bându, C. (1989) - Protecţia mediului înconjurător şi educaţia
ecologică, Edit. Ceres, Bucureşti
32. Leone, U. (1990) - Geografia per l'ambiente, Edit. La Nuova Italia Scientifica, Roma
33. Lovelock, J,F. (1993) - La Terre est un etre vivant, Edit. Flammarion, Paris
34. Maliţa, M. coord. (1979) - Sisteme în ştiinţele naturii, Edit. Academiei Române, Bucureşti
35. Marinescu, Daniela (1993) - Dreptul mediului înconjurător, Casa de edit. Şansa, Bucureşti
36. Mehedinţi, S. (1894) - Locul geografiei între ştiinţe, B.S.R.R.G., IV, Bucureşti
37. Mehedinţi, S. (1931) - Terra, Edit.Tipografiile Române Unite, Bucureşti
38. Mehedinţi, S. (1933) - Discordanţe antropogeografice, B.S.R.R.G., LII, Bucureşti
39. Mihăilescu, V, (1968) - Geografia teoretică, Edit. Academiei Române, Bucureşti
40. Mihăilescu, V. (1974) - Le géosysteme - objet non dissocié et non dissociable de la géographie,
R.R.G.G.G., XXXVIII, 1
41. National Radiological Protection Board (1987) - Trăim cu radiaţii, Edit. Tehnică, Bucureşti
42. Odum, E.P. (1971) - Fundamentals of Ecology, Edit. Sunders, Londra
43. Onicescu, O. (1982) - Ştiinţa şi problemele omenirii, în Problemele globale şi viitorul
omenirii, Edit. Politică, Bucureşti
44. Pinchemel, Ph. et G. (1997) - La face de la Terre , Edit. Armand Colin, Paris
45. Pitte, J.-R. (1997) - Géographie et civisme, în Apologie pour la Géographie .Mélanges offerts
a Alice Saunier-Seité, Presse de Brevanne, Paris
46. Posea, Gr. (1976) - Geografia şi mediul înconjurător. Privire introductivă, B.S.S.G., IV,
Bucureşti
47. Prestipino, G. (1980) - Natură şi societate, Edit. Politică, Bucureşti
48. Popovici, Eveline (1998) - Studiul mediului înconjurător. Dimensiuni europene, Edit.
Universităţii "Al.I.Cuza", Iaşi
49. Roberts, N. coord. (2002) - Schimbările majore ale mediului, Edit. All Educational,
Bucureşti
50. Roşu, Al., Ungurenu, Irina (1977) - Geografia mediului înconjurător, Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
51. Roşu, Al. (1987) - Terra - geosistemul vieţii, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
52. Rougerie, G., Béroutchachvili (1991) - Géosystemes et paysages, Edit. Armand Colin, Paris
53. Societatea Română de Radioprotecţie (1994) - Radioactivitatea naturală în România, Centrul
Regional de Mediu pentru Europa Centrală şi de Est, Bucureşti
54. Stugren, B. (1994) - Ecologie teoretică, Edit. Sarmis, Cluj
55. Teodoreanu, Elena (2002) - Bioclimatologie umană, Edit. Academiei Române, Bucureşti
56. Tufescu, V., Tufescu, M. (1981) - Ecologie şi activitatea umană , Edit. Albatros, Bucureşti
57. Ungureanu, Irina (1984) - Analiza şi protecţia mediului înconjurător, Centrul de multiplicare
al Universităţii "Al.I.Cuza", Iaşi
58. Veyret, Yvette, Pech, P. (1993) - L'homme et l'environnement, Edit. P.U.F., Paris
59. Waliser, B. (1977) - Systemes et modeles, Edit. du Seuil, Paris
60. Zamfir, Gh. (1974) - Poluarea mediului ambiant, Edit. Junimea, Iaşi

1 Solul este un efect şi al acţiunii pedogenetice a comunităţilor vii vegetale şi animale, constituind
simultan un suport vital al acestora.
2.In episodul paroxistic din 18 mai 1980, St.Helens a eliberat o cantitate de energie termică şi
mecanică echivalentă cu cea a unei bombe termonucleare de 400 Mt (de 18 ori mai mare decât
energia celei mai mari bombe cu hidrogen care a fost testată). Cum însă această energie nu se
disipează într-o secundă (ca în cazul armelor nucleare), procesul durând ore şi zile, calculul corectat
atestă că erupţia analizată a echivalat energetic cu 27.400 bombe atomice de tip Hiroshima, adică
1 bombă/s pe durata celor 9 ore ale episodului paroxistic.
3 Unele dintre acestea au fost puternic invazive şi consecinţele introducerii lor au fost extrem de
păgubitoare. Spre exemplu, numită şi "flagelul verde", zambila-de-apă originară din America
tropicală şi introdusă ca plantă de ornament în bazinele din parcuri şi grădini în Louisiana, din
1884, a invadat rapid sudul S.U.A., stânjenind navigaţia pe Mississipi ; importată în Djawa s-a
extins apoi în toată aria tropicală a oceanelor Pacific şi Indian, iar în apele litorale şi interne ale
Africii face ravagii din 1950. Controlul asupra proliferării şi răspândirii ei este aleatoriu şi extrem
de scump. Exemple identice, prin efecte intrasistemice greu controlabile ale introducerii lor, sunt şi
crapul, ajuns în America de Nord în 1876, crabul chinezesc, adus în Europa din 1912, iepurele,
introdus în Australia în 1787 ş.a.
4 Situaţie tipică agriculturii statelor din estul socialist al Europei în deceniile 6-9 ale secolului
trecut, ca urmare a absorbţiei forţei de muncă masculine în procesul de industrializare abuzivă.
5 Spre exemplu, un interval cu ploi abundente în perioada topirii zăpezilor - pentru declanşarea
unei alunecări de teren, intrarea în funcţiune a unui spaţiu comercial modern - pentru construirea
sau cumpărarea de locuinţe în cartiere excentrice etc.
6 In 1933, S. Mehedinţi utiliza sintagma "discordanţă antropogeografică" nu doar pentru a pentru a
denumi, ci şi pentru a explica aspecte statice ale degradării, prin dinamica proceselor social-
economice (relaţii şi forme sociale de proprietate, politică agrară ş.a.).
7 In accepţiunea de "complex teritorial natural", specifică geografiei ruse/sovietice (V.I.Soceava . .
. . ş.a.), ca şi în cea de "peisaj", cu un sens mai larg, natural şi - parţial - antropic, promovată în
geografia franceză (G.Bertrand, 1968, 1972, M. Delpoux, 1972, J.-F. Richard et alii, 1985, J.-C.
Wieber, 1980) geosistemul este caracterizat prin zeci de indicatori cantitativi (peste 80 în
studiile lui J.-C. Wieber), în vederea identificării şi caracterizării cât mai detaliate a diferitelor
sale unităţi spaţiale.
8In mod frecvent, pluralităţile de poziţie în ceea ce priveşte sensul noţiunii de geosistem substituie
această realitate extrem de complexă noţiunii de peisaj. Cel puţin pentru raţiuni practice presante,
evaluarea acestuia (operaţie care presupune cuantificări riguroase) ar trebui să se bazeze pe o
metodologie validată ştiinţific. In realitate, promotorii acestei evaluări n-au stabilit încă dacă
valorile peisajului care trebuie măsurate sunt economice, sociale, funcţionale, ecologice,
patrimoniale, estetice, percepute etc.
9 S.I.G. reprezintă categoria cea mai eficientă a S.I.S., deoarece sunt capabile să integreze şi să
prelucreze produsele tuturor celorlalte categorii - C.A.D. (desenarea obiectelor şi formelor din
spaţiul analizat), S.C.C. (cartografie computerizată), S.I.T. (teledetecţie informatizată), S.I.V.
(vizualizare informatizată) - (I.Haidu, C.Haidu, 1998).
10 Imbinând informaţia cantitativă precisă, obţinută simultan, asupra mai multor elemente
meteorologice, cu expresia convenţional animată a dinamicii atmosferei, hărţile meteo-sinoptice
obţinute prin programare pe calculator sunt şi ele reprezentări de sinteză a unui sector al
geosistemului.
11 Rapiditatea accesului succesiv la fiecare dintre stratele (layers) de informaţie introduse prin
programare pe hărţi sau alte produse informatizate este o falsă rezolvare a problemei,
deoarece, deşi fiecare strat devine astfel clar, toate rămân aceleaşi elemente ale unei sume de
date, pe care manipularea informatizată n-o transformă automat în sinteză. Chiar în cazul
aplicării tehnicilor de suprapunere şi combinare (overlay) a mai multor straturi de informaţii,
veridicitatea rezultatelor este condiţionată strict de pertinenţa programelor, adică, în primul rând,
de calitatea conceptului (geografic ş.a.) care a stat la baza realizării lor şi care identifică angrenaje
genetice, etapizări, direcţionează selecţia procedeelor etc.
12 Pentru a selecta un singur exemplu, reglementarea depozitării deşeurilor, a situării unor surse de
gaze şi ape poluate şi a intervalului pentru traficul producător de zgomot a fost abordată
sectorial în Atena din timpul lui Pericle ca şi în zilele noastre.
13 A elaborat Strategia Mondială a Conservării (1980), a avut un rol esenţial în elaborarea
Convenţiei Africane (1968) şi a Convenţiei de la Washington asupra comerţului internaţional cu
specii de floră şi faună pe cale de dispariţie, precum şi a Convenţiei de la Bonn (1979) asupra
conservării speciilor migratoare. De asemenea, a elaborat prima redactare a Cartei Mondiale a
Naturii adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite (1982).