Rudolf H.

Storch, Împăratul Constantin cel Mare în viziunea lui

Eusebiu al Cezareei,
articol apărut în revista Church History, vol. 40, nr. 2, iunie
1971, p. 145-155

Eusebiu pretinde faptul că l-a însoţit pe împăratul

Constantin în activităţile publice şi în viaţa socială. El este în
măsură să ofere informaţii de primă mână referitoare la modul
în care ambasadorii străini erau primiţi la curte. Cu două ocazii,
Eusebiu introduce informaţii în lucrarea De Vita Constantini
despre care pretinde că ar proveni de la însuşi împăratul şi,
bineînţeles, relatarea lui Eusebiou referitoare la viziunea lui
Constantin, relatată lui de către împărat mult mai târziu.
Apropierea deosebită a lui Eusebiu faţă de împărat nu
trebuie să pără neobişnuită atâta timp cât a fost relatat faptul
că împaratul era însoţit mereu de clerici. După viziunea sa,
Constantin a trimis după cei care deţineau tainele învăţăturilor
lui Dumnezeu şi i-a făcut pe preoţii Bisericii consilierii săi. Când
l-a trimis pe Hosius pentru a rezolva problema ariană, l-a ales
pe acest episcop "dintre episcopii aflaţi la curtea sa". Clericii,
care erau în mod continuu preocupaţi de persoana împăratului,
erau întreţinuţi de împărat, "accpetaţi la masa sa" şi invitaţi să
îl însoţească în călătorii şi chiar în campaniile militare.
Constantin a tratat clerul cu cel mai înalt respect şi onoare şi le-
a arătat favoruri atât în cuvânt, cât şi în faptă. Eusebiu
precizează că întreaga responsabilitate pentru casa imperială
era încredinţată slujitorilor lui Dumnezeu, iar de pregătirea
fiilor săi se ocupau creştini.
Datorită legăturii strânse dintre Eusebiu şi Constantin şi
datorită marii sale admiraţii pentru împărat, "Eusebiul
Constantinian", după cum este prezentat în lucrarea "De Vita

1
Constantini", trebuie să fie influenţat în mod direct de însuşi
textul panegiricului. Această sugestie deine cu mult mai
evidentă din perspectiva înţelegerii faptului că propriile scrisori
şi edicte ale lui Constantin proiectează aceiaşi imagine
imeprială, după cum este conţinută în panegiricul lui
Constantin.
În mod repetat, Constantin evidenţiază intervenţiile divine
în administraţia statului. El privea providenţa divină ca fiind
operativă în înlăturarea lui Liciniu şi spera în ajutor divin pentru
eliminarea problemei donatiste. El considera că bunăstarea
imperiului provenea datorită bunătăţii divine, la care se referă
sub forma de "autor şi părinte al tuturor lucrurilor". Constantin
considera respectarea legilor divine ca fiind esenţială pentru
obţinerea binecuvântărilor abundente şi caută să obţină cele
mai înalte beneficii pentru a întări statul, atunci când clerul,
instruit fiind în slujirea divină, oferă un respect real. Într-o
declaraţie remarcabilă, Constantin indică faptul că îşi datorează
credinţa, viaţa sa, fiecare răsuflare şi cele mai intime gânduri
datorită bunăvoinţei supreme a lui Dumnezeu.
Este important pentru Constantin, în efortul său de a păstra
ajutorul divin, actul neofensării divinităţii. Disensiunile trebuie
să fie evitate, pentru că ele vor provoca mişcarea lui Dumnezeu
împotriva neamului omenesc şi împotriva împăratului însuşi. El
s-a temut că acţiunile donatiştilor vor provoca mânia divinităţii
şi vor rezulta în ceva dezgustător pentru Dumnezeu şi în
detriment cu reputaţia imperială. Constantin avertizează
împotriva neglijării cinstirii divinităţii, în perspectiva marilor
pericole ce urmau să apară.
Impulsul care a condus la divinizarea împăraţilor romani a
venit din Răsărit. Faraonii şi Ptolemeii, Licurg şi Lisandru în

2
Sparta, precum şi Alexandru cel Mare, au fost cinstiţi ca
divinităţi atât în timpul vieţii, cât şi după ce au murit. Când
Roma a cucerit Răsăritul, aceleaşi onoruri divine le-au fost
transferate proconsulilor romani. În mod natural, prin urmare,
când a apărut figura unui conducător unic al imperiului, el a fost
proclamat ca dumnezeu în provinciile răsăritene. Între timp,
calea a fost pregătită pentru cinstirea imperială în înseşi minţile
romanilor. Eroii legendelor romane, precum Eneas, Latinus sau
Romulus, pe care romanii i-au acceptat drept personaje istorice
care au fondat naţiunea, erau consideraţi ca având descendenţă
ivină şi erau ei înşişi onoraţi ca zei. Era natural, prin urmare, ca
fondatorul imperiului, o Romă nouă şi mult mai măreaţă, să fie
privit ca fiind zeu, în concordanţă cu acelaşi principiu al
omagiului imperial.
Un alt precursor al cultului imperial a fost cinstirea Zeiţei
Roma. Această divinitate, personificarea puterii crescânde a
Romei în Orient, era o invenţie grecească. Au fost construite
temple în cinstea sa pentru prima oară în cel de-al doilea secol
î. Hr., în Asia Mică, iar cultul său a început să fie asociat cu cel
al împăratului atât în Răsărit, cât şi în Apus, în timpul domniei
lui Augustus, primind recunoaştere definitivă în capitala
imperiului prin construcţia marelui templu al lui Hadrian,
dedicat zeiţei Venus şi zeiţei Roma.
Însă sursa fundamentală a cinstirii imperiale poate fi
descoperită în una din tendinţele primare ale gândirii romane,
şi anume venerarea spiritului uman individual, adorarea
Geniului. Romanul primitiv a cinstit, în modul său utilitarist,
spre a nu spune comercial, nu numai forţele naturii exterioare
care îi influenţau viaţa, însă şi puterea care este activă în
interiorul fiecărei fiinţe umane, Geniul uman. Aceşti termeni par

3
că s-ar referi la puterea de reproducere, însă vin să desemneze
perosnalitatea integrală a individului, sau mai bine spus să
indice personalitatea, identică cu sinele, care are rostul de a
determina destinul său pământesc. Din cele mai vechi şi până în
cele mai recente timpuri, Geniul lui paterfamilias a fost cinstit
în fiecare familie în legătură cu ceilalţi zei ai casei, Lares şi
Penates. Însă concepţia conducătorului ca părinte al naţiunii îi
era familiară fiecărui roman. Pater Patriae a fost unul dintre
primele titluri imperiale.
Însă, Geniul desemna spiritul individului strict în existenţa
sa individuală. Aşa cum a fost născut cu acest Geniu, care îl
însoţea de-a lungul vieţii şi murea împreună cu el. Totuşi,
romanul primitiv era un credincios ferm nu numai în existenţa
continuă, ci şi în natura divină pe care o luau sufletele umane
după moarte. Acest sentiment era simţit în modul cel mai
puternic în legătură cu spiritele propriilor strămoşi. Cicero
citează o formulă antică în acest sens: „Fiecare să îşi privească
propria moarte ca fiind divină”. Din moment ce despre spiritele
înaintaşilor se credea că pot influenţa vieţile urmaşilor în bine
sau în rău, le erau oferite jertfe pentru a li se obţine favoarea,
în calendarul oficial roman fiind fixate o serie de zile pentru
asemenea ofrande. Este evident faptul că dacă cinstirea
Geniului uman a facilitat introducerea cultului cinstirii
împăratului încă din timpul vieţii.
Cinstirea conducătorilor romani a început cu Iulius Cezar.
Onorurile divine i-au fost oferite încă din timpul vieţii. Înaintea
întoarcerii spre Roma după victoria de la Pharsalus, a fost
ridicată statuia pe dealul Capitolin purtând un titlu de semizeu,
pe care, totuşi, a ordonat să fie şters.

4
 O altă statuie a primit inscripţia Deo Invicto. Jocuri au fost
stabilite în onoarea sa, ca şi când ar fi fost un zeu.
Acest omegiu exagerat i-a iritat pe inamicii săi şi, fără
îndoială, a fost unul dintre motivele care au condus la
asasinarea sa. Entuziasmul popular faţă de realizările sale şi
indignarea acestora faţă de moartea sa au găsit expresie în
adorarea religioasă. Populaţia romană a fost cea care l-a ridicat
pe Cezar la rangul de zeu. Oamenii de rând, după spusele lui
Suetoniu, erau convinşi de divinitatea sa. Însă Octavian, care i-a
urmat lui Cezar, s-a identificat imediat cu această imagine
populară. Senatul i-a oferit în mod formal titluri divine, fapt
pentru care a ordonat ridicarea unui templu în cinstea sa.
Când Octavian şi-a înfrânt duşmanii, ceea ce a marcat
aducerea întregului Imperiu Roman sub sabia sa, a fost în mod
universal proclamat ca zeu. Titlul de „augustus”, „venerabilul”,
conferit de către senat şi adoptat asemenea unui prenume,
avea o semnificaţie religioasă care indica supunerea şi
reverenţa. Însă augustus a refuzat să accepte onorurile divine
în Roma. Nu a permis ridicarea templelor în cinstea sa în oraş.
Deşi Augustus a refuzat în mod continuu onorurile divine în
Roma în timpul vieţii, imediat după moartea sa, survenită în
anul 14 d. Hr., Senatul a emis un decret prin care i se confereau
onoruri divine. Nepopularitatea lui Tiberiu, Caligula, Nero şi
Domiţian au prevenit zeificarea acestora în timpul vieţii, în
special în provinciile răsăritene. Este demn de notat faptul că
creştinismul nu a întrerupt acordarea de calităţi divine
împăraţilor, deşi acest cult îşi pierduse între timp caracterul
religios.
Divinizarea împăratului decedat a fost autorizată printr-un
decret formal emis de senat, care a avut puterea de a introduce

5
noi forme de închinare. Totuşi, Senatul a acţionat în
conformitate cu dorinţele împăratului care conducea imperiul,
fapt pentru care onorurile divine erau arareori refuzate.
Ceremonia de consacrare era oficiată, de obicei, la câteva zile
după moartea împăratului, după ce trupul a fost deja incinerat
sau aşezat într-un sarcofag, fapt pentru care era reprezentat
printr-o imagine din ceară.
Adorarea privată a împăraţilor din partea familiilor şi a
indivizilor era simplă, constând în mod simplu din arderea de
tămâie în faţa imaginii împăratului şi în oferirea de jertfe de
hrană şi băutură, în legătură cu adorarea zeilor casnici.
Adorarea publică era elaborată şi consta cel mai des din jocuri
sportive publice, extrem de costisitoare. Cheltuielile erau
suportate în parte de către guvernul imperial, precum şi prin
taxele publice ale oraşelor.
Adorarea imperială publică a luat diferite forme distincte,
ce pot fi desemnate sub titlul generic de cult roman. Adorarea
împăraţilor divinizaţi a înflorit în mod natural în Roma, unde a
cunoscut o organizare deosebită.
Preoţii cultului imperial, cu excepţia celor ce slujeau
cultului popular, purtau titlul de „flameni”, un titlu vechi şi
venerabil, deţinut din cele mai vechi timpuri de către marii
preoţi ai lui Jupiter, Marte şi ai celorlalte divinităţi.
De-a lungul timpului, cultul împăratului aflat în viaţă a
căpătat o notă deosebit de personală. Distingerea elementului
religios în adorarea împăraţilor reprezintă un aspect mult mai
dificil. Se pune întrebarea dacă înşişi împăraţii au crezut în
statutul lor divin. Totuşi, împăratul nu era privit, de-a lungul
vieţii sale, în sensul literal, ca fiind de sorginte divină.

6
 Cultul împăraţilor divinizaţi prezentau problema într-o
formă diferită. Cultul imperial a atins înălţimea popularitatea în
cel de-al doilea secol, însă şi-a pierdut gradual importanţa de-
abia în secolul al patrulea, când a fost complet secularizată.
Declinul adorării imperiale a fost legat, în general, cu decadenţa
religiei păgâne, în general. Totuşi, o parte largă a vechiului
ceremonial, datorită importanţei sale politice, a supravieţuit
pentru încă două secole. Atitudinea atât a creştinilor, cât şi a
creştinilor referitoare la adorarea împăraţilor, a fost
întotdeauna ostilă, după cum se poate aştepta. Totuşi, creştinii
nu au fost atât de norocoşi, poziţiile lor nefiind în mod
consistent păstrate.
Creşterea importanţei adorării împăratului a fost
contemporană cu apariţia şi răspândirea doctrinei creştine
referitoare la divinitatea lui Iisus Hristos.
Punctele de contrast sunt în mod evident izbitoare.
Împăratul era divinizat prin decret imperial referitor la
întruparea puterii politice şi a caracterului său.
Iisus, respins de către ţărani şi condamnat de către stat, a
fost venerat de către discipolii ca ideal al purităţii, spiritualităţii
şi iubirii divine. Totuşi, după cum creştinii deveneau din ce în ce
mai cunoscuţi în imperiu, acceptarea divinităţii lui Iisus de către
convertiţii de la păgânism la creştinism a putut fi facilitată prin
familiaritatea cultulu imperial, în care viaţa unui om era
destinată să supravieţuiască şi după moarte.