Izvoarele dreptului administrativ roman

Definiţia dreptului administrativ

Dreptul românesc este un drept unitar. Această unitate rezultând din unicitatea sursei sale
de creaţie se prezintă într-o diversitate a domeniilor de reglementare a relaţiilor sociale. Normele
juridice, în principiu, se grupează în funcţie de specificul relaţiilor pe care le reglementează.
Dacă avem în vedere cele două mari diviziuni ale dreptului, în drept public şi drept privat, vom
înţelege mai repede de ce dreptul administrativ se plasează, ca ramură de drept, în cadrul
dreptului public. Instituţiile juridice nu sunt toate de acelaşi fel, ele se diferenţiază prin natura
lor, prin scopul urmărit, prin mijloacele care li se pun la dispoziţie. Natura interesului
reglementat de fiecare instituţie juridică (privită ca ansamblu de norme juridice cu obiect de
reglementare aproape omogen, în cadrul unei ramuri de drept - n.a.) au o mare valoare în
stabilirea limitelor unei ramuri de drept sau a dreptului public ori a dreptului privat.
Dreptul administrativ, ca dreptul aplicabil administraţiei, poate fi definit ca ramură a
dreptului public formată din normele juridice ce reglementează relaţiile sociale privind
constituirea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice, în regim de
putere publică, statutul funcţionarilor publici şi responsabilitatea administraţiei.
Evoluţia dreptului administrativ român
Faţă de alte ramuri ale dreptului, dreptul administrativ este de dată relativ recentă, este un
drept tânăr. El a apărut şi s-a dezvoltat începând cu secolul al XIX-lea, după Revoluţia franceză
de
la 1789 când a fost abolit regimul absolutist sau poliţienesc, fiind înlocuit cu regimul legalităţii,
care
admite concepţia modernă că statul este condus de lege, că totul se face conform legii, nimeni nu
este deasupra legilor1. Şcoala dreptului administrativ românesc s-a constituit tot în secolul trecut
în
special după Unirea Principatelor Române, când se formează atât cadrul legislativ, cât şi cel
instituţional modern românesc. Importanţa acordată de la început cunoaşterii normelor juridice
1Paul Negulescu, op. cit. pag. 1.
Capitolul 2 – Dreptul aplicabil administraţiei
aplicabile administraţiei este evidenţiată de faptul că printr-o lege din 25 noiembrie 1864 s-au
introdus cursuri de drept administrativ român, nu numai în învăţământul superior juridic dar şi ca
materie de cultură generală în învăţământul secundar şi în cel elementar2.
S-au ţinut cursuri de drept administrativ, integrate în materia "dreptului public", care
cuprindea şi dreptul constituţional.
Primele lucrări de drept administrativ, au fost "Dreptul administrativ român" ce aparţine lui
Giorgie C. Alexandrescu - Urechia, Iaşi, 1895, "Elemente de drept administrativ" - Bucureşti,
1896,
are ca autor pe Cristodul I. Suliatis. Însă cea mai valoroasă lucrare de la finele secolului al XIX-
lea
aparine profesorului Constantin Disescu din 1891.
După anul 1900 au apărut lucrări în materie deosebit de valoroase a căror contribuţie
ştiinţifică a influenţat, alături de jurisprudenţă, reglementările juridice ulterioare, putând cita în
acest sens autori de prestigiu ca: Paul Negulescu, Anibal Teodorescu, Constantin Rarincescu, V.
aceste acte, prin aceasta dreptul administrativ dobândind o precizie mai mare.3printr-un act
administrativ, nu puteau solicita anularea actului administrativ ci numai daune, actul
rămânând în vigoare. Ulterior, particularul avea posibilitatea să reformuleze o cerere în justiţie
pentru eventuale daune, fapt ce genera destule neajunsuri, cheltuieli împovărătoare
În anul 1925 este adoptată legea contenciosului administrativ, după legea privind statul
funcţionarilor publici din 1923, care crease deja un cadru legal pentru activitatea funcţionarilor
publici, ca agenţi ai puterii administrative.
După anul 1948, în condiţiile schimbării formei de guvernământ şi a regimului politic, toate
aceste norme juridice valoroase au fost abrogate, Statutul funcţionarilor publici cunoscând un
proces de transformare fundamentală, aceştia devenind angajaţi ai instituţiilor administraţiei de
stat,
desfăşurând activitate pe bază contractuală, nu de funcţie; a dispărut responsabilitatea statului şi
a
organelor sale.

Izvoarele dreptului administrativ român

1. Regula de drept - Administraţia trebuie să-şi desfăşoare activitatea numai pe baza şi
în executarea legilor, a regulilor de drept în vigoare. Regula de drept operează sinteza şi
echilibrul
dintre exigenţele libertăţii oamenilor şi eficienţa activităţii administraţiei. În regula de drept,
acţiunea administraţiei îşi găseşte atât sursa activităţilor cât şi limita acesteia5. Ce înseamnă de
fapt
regula de drept? Ea reprezintă fără îndoială cadrul permis de normele juridice în care
administraţia
poate să acţioneze, este limita acţiunii administraţiei până la care să nu-şi angajeze răspunderea.
Ţinând seama de această cerinţă căreia administraţia trebuie să i se conformeze, apare evident
problema sursei regulilor de drept, a izvoarelor dreptului administrativ. Doctrina juridică
occidentală, dar şi cea română6, în mod constant împarte izvoarele dreptului administrativ în
izvoare
scrise şi izvoare nescrise.
În categoria izvoarelor scrise sunt cuprinse: Constituţia, legile, ordonanţele şi hotărârile
Guvernului, ordinele, regulamentele, tratatele internaţionale etc., iar în categoria izvoarelor
nescrise: cutuma, jurisprudenţa, principiile generale, doctrina.
Dacă administraţia trebuie să-şi desfăşoare activitatea potrivit regulilor de drept, putem
spune că izvorul de drept reprezintă tocmai procedura prin care se elaborează aceste reguli de
drept.
Regulile de drept iau naştere prin adoptarea lor de către autorităţile publice competente, sunt
create
în practica jurisdicţională sau în mod spontan, administraţia, elaborează o regulă de drept pentru
soluţionarea unei situaţii, regulă pe care o va multiplica (repeta) în alte situaţii asemănătoare.
2. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ. Sunt create de autorităţile publice,
Parlament, Preşedintele României, Guvern, ministere, autorităţi administrative autonome centrale
sau locale etc., potrivit competenţei legale atribuite fiecăreia dintre acestea luând forma
Constituţiei,
a legilor, a ordonanţelor şi hotărârilor de Guvern, a ordinelor miniştrilor sau conducătorilor altor
organe centrale sau locale administrative, a tratatelor internaţionale.
Constituţia reglementează principalele autorităţi publice, Preşedinte, Guvern, autorităţile
locale, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi etc. Pentru unele dintre acestea normele
constituţionale merg la detaliu – Preşedinte, Guvern etc. sau le enunţă numai ministere şi altele.
Legile – se elaborează de Parlament pe baza Constituţiei, reglementează marea majoritate a
raporturilor de drept administrativ, organizarea şi funcţionarea principalelor autorităţi
administrative, competenţele acestora, funcţionarea contenciosului administrativ, a administraţiei
locale, a Guvernului etc.
Ordonanţele şi hotărârile guvernului.
Ordonanţele sunt emise pe baza unei legi de abilitare a Guvernului de către Parlament şi
numai în materia rezervată reglementării prin lege ordinară. Ordonanţa de urgenţă este un act al
guvernului ce poate fi emis numai în situaţii deosebite, Hotărârile (Regulamentele) Guvernului,
reprezintă cea mai mare parte a actelor Guvernului.

3. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ.

Dintre izvoarele nescrise amintim cutuma dacă reprezintă o practică îndelungată într-un
anume domeniu şi există convingerea de caracter obligatoriu. Practica îndelungată presupune un
mod de acţiune al administraţiei care vine să acopere o lacună a legii, care altfel ar prejudicia
interesele cetăţenilor, iar sub cel de-al doilea element, convingerea de caracter obligatoriu, s-a
impus printr-o jurisprudenţă îndelungată, acceptată de autorităţile administrative şi de cetăţeni.8
În condiţiile descentralizării administraţiei, a diversificării modurilor de acţiune a
autorităţilor administraţiei publice, în zone diverse cu un specific aparte, se pot constitui cutume.
Jurisprudenţa are un rol important, influent în activitatea autorităţilor administrative, alături
de doctrină.