8.

ABORDARI IN REALIZAREA SISTEMELOR

INFORMATIONALE SI A INFRASTRUCTURII
TEHNICE HARDWARE SI SOFTWARE

Obiective
1.Realizarea SI cu parcurgerea tuturor etapelor ciclului de viata.
2.Realizarea SI prin alte abordari :
- prototipizare;
- utilizarea pachetelor de programe aplicative standard;
- utilizarea resurselor proprii ale beneficiarului;
- servicii externalizate (outsourcing).
3.Componenta hardware si de prelucrare a datelor in SI
4.Componenta software in SI :
- Software–ul de sistem
- Software-ul aplicativ
5.Organizarea si gestiunea datelor in SI :
- Organizarea datelor in fisiere
- Organizarea datelor in baze de date
6.Sisteme de comunicatii si retele de calculatoare
 În realizarea S.I. pot exista diferite abordări, atât în ceea ce priveşte
etapizarea, cât şi infrastructura tehnică, ca structură/arhitectura hardware şi
software. Până acum, în capitolele precedente, s-a prezentat realizarea prin
parcurgerea tuturor etapelor care definesc ciclul de viaţă al S.I., sugerându-se şi
alte posibilităţi care depind de caracteristicile şi obiectivele firmei/organizaţiei,
inclusiv de existenţa unor aplicaţii şi a unei infrastructuri tehnice (ca hardware şi
software), atunci când se doreşte realizarea unui S.I. nou sau
dezvoltarea/modernizarea celui existent. Se impune deci o analiză a diferitelor
abordări, cu evidenţierea avantajelor şi dezavantajelor fiecăreia, pentru a oferi
posibilitatea unei selecţii atunci când este cazul.

8.1. Realizarea S.I. cu parcurgerea tuturor etapelor ciclului de viaţă

În capitolul 6, unde realizarea S.I. a fost abordată ca mod de a planifica
schimbări într-o organizaţie, ne-am referit la şase etape necesare dezvoltării de
ansamblu a S.I. (Figura 8.1).

Fazele Produsele finale

Analiza şi studiul Raport cu obiective şi

sistemului existent cerinţe de proiectare

Proiectarea
Specificaţii de proiectare
sistemului nou

Elaborarea Specificaţii de programare

programelor şi surse cod

Integrarea
Teste de performanţă
şi testarea

Instalarea Evaluarea de ansamblu ,

şi conversia în exploatare

Operarea şi
Audit post -implementare
întreţinerea

t
Întreţinerea Decizia asupra Acceptarea Decizie de
proiectului specificaţiilor de specificaţiilor instalare şi
proiectare operare

Anul 1 Anul 2 Perioada de utilizare (3-8 ani)

Figura 8.1. Realizarea S.I. prin parcurgerea tuturor etapelor ciclului de viaţă
 Fiecare din aceste etape formale din ciclul de viaţă al S.I., au un specific şi o
finalitate, care se urmăreşte în timp, marcând reperele temporale şi de conţinut ale
execuţiei S.I. Prin acest sistem se ajunge la un timp mediu de realizare a
proiectului de S.I. de cca. 2 ani şi cu o durată a vieţii lui de cca. 3 – 8 ani [KELA
00]. Etapele care se parcurg sunt, în general următoarele:
1. Analiza sistemului existent, cu scopul definirii proiectului care se
urmăreşte şi a unui studiu prin care se arată transformările care trebuie făcute în
sistemul existent. În această etapă se scot în evidenţă problemele care trebuie
rezolvate şi modul în care ele pot fi rezolvate prin noul sistem, sau prin schimbarea
celui existent (rezultă din studiu, care trebuie să ofere alternative). Finalitatea
acestei etape se realizează prin:
• definirea obiectivelor sistemului;
• variante de soluţii la problemele existente;
• propunerea unui plan de realizare şi a cerinţelor de proiectare.
2. Proiectarea noului sistem, în care se realizează specificaţiile de
proiectare logică şi fizică, prin care se rezolvă problemele sistemului existent,
folosind metodologiile şi instrumentele/tehnologiile prezentate.
3. Elaborarea programelor, în care specificaţiile de proiectare sunt
transpuse în programe sursă (cod), prin tehnologiile specifice în software
engineering.
4. Integrarea şi testarea modulelor realizate în faza de programare, prin
realizarea unor teste de performanţă.
5. Instalarea şi conversia, constă în punerea în funcţiune şi operarea noului
sistem sau a celui dezvoltat, odată cu instruirea personalului şi trecerea de la
vechiul la noul sistem în utilizarea de zi cu zi, cu o primă evaluare a
performanţelor.
6. Operarea şi întreţinerea, constă în utilizarea noului sistem în care se
scot în evidenţă eventuale anomalii, iar în cadrul unei activităţi de audit se poate
evalua modul în care noul sistem îndeplineşte obiectivele stabilite în faza de
analiză şi studiu. În timp, anomaliile pot fi corectate şi consolidate în versiuni noi
ale programelor aplicative şi de sistem. Atunci când sistemul ajunge la sfârşitul
ciclului de viaţă, se poate trece la realizarea unui nou sistem cu un nou ciclu de
viaţă.
Acest mod de realizare a S.I. este utilizat de obicei atunci când avem de-a
face cu aplicaţii şi sisteme complexe în care cerinţele sunt bine structurate şi
definite. În aceste cazuri se impune o analiză riguroasă a cerinţelor, a specificaţiilor
precum şi un control riguros al realizării sistemului. În această abordare costurile
sunt ridicate, durata execuţiei este mare, iar realizarea în sine greoaie, inflexibilă,
prin faptul că orice revenire asupra cerinţelor şi specificaţiilor iniţiale este greu de
acceptat.

8.2. Alte tipuri de abordări în realizarea S.I.

Alte abordări în realizarea S.I. pot diminua sau reduce dezavantajele
prezentate ale abordării clasice, tradiţionale. Între aceste abordări amintim pe cele
mai cunoscute: prototipizarea, utilizarea pachetelor standard, dezvoltări proprii ale
clientului şi outsorcing-ul

8.2.1. Prototipizarea
Prototipizarea se poate defini prin realizarea unui sistem experimental
(prototip), cu costuri reduse şi într-un timp scurt pentru a convinge
clientul/beneficiarul asupra avantajelor S.I. Prototipul este o versiune model a
sistemului care trebuie implementat, prin dezvoltări succesive, până la momentul
în care beneficiarul consideră că sunt realizate cerinţele. În această abordare
procesul de realizare este iterativ, repetitiv, acceptând modificări în proiectare,
până se ajunge la atingerea obiectivelor urmărite. Aşa cum se arată în Figura 8.2,
paşii făcuţi în abordarea de tip prototipizare sunt:
• Identificarea cerinţelor de bază pentru aplicaţii sau sistem.
• Realizarea unui prototip de lucru, prin care se pot verifica cerinţele de
bază formulate de beneficiar.
 Dezvoltă
prototipul

Identificarea Realizarea Utilizatorul

Utilizarea NU
cerinţelor unui prototip este
prototipului
de bază de lucru satisfăcut?

DA Prototip
operaţional

Figura 8.2. Procesul de realizare a S.I. prin prototipizare

În această fază se pot folosi metodologii şi instrumente CASE de tipul celor

prezentate în Capitolul 7.
• Utilizarea prototipului cu scopul obţinerii unor confirmări din partea
beneficiarului de sistem sau a propunerii unor modificări/dezvoltări.
• Dezvoltarea prototipului prin rafinare şi revenire la pasul precedent, până
la obţinerea prototipului operaţional, acceptat de beneficiar.
Această abordare prin prototipizare se pretează cel mai bine pentru aplicaţii
şi sisteme de mici dimensiuni sau atunci când nu se pot defini de la început foarte
precis cerinţele sistemului sau specificaţiile de proiectare. De asemenea,
prototipizarea este adecvată proiectării sistemelor orientate pe interfaţă – utilizator
(end – user – interface) de tip interactiv.

8.2.2. Utilizarea pachetelor de programe aplicative standard

Pachetele de programe aplicative standard, reprezintă o strategie
alternativă în realizarea S.I., prin achiziţionarea acestor produse – program, care
sunt disponibile pentru vânzare sau închiriere pe piaţă. Aceste programe pot fi de
mici dimensiuni, dar şi complexe, cu multe sute de mii de linii de cod care se
implementează pe servere de aplicaţii sau de baze de date. Această abordare s-a
extins foarte mult, datorită aplicaţiilor comune, utilizate în toate organizaţiile
(stocuri, salarii, contabilitate etc.) acoperind funcţii şi proceduri standard, multe
rezultând şi din cadrul legislativ specific mediului de afaceri. Având pachete de
programe gata proiectate, cu cod integrat şi testat, intervalul de timp (necesar)
pentru implementate şi utilizare efectivă se reduce foarte mult. Furnizorii se ocupă
mai mult de întreţinerea şi asistenţa în utilizare, eventual în dezvoltarea aplicaţiilor
şi mai puţin în analiza şi proiectarea lor.
În realizarea S.I. complexe, cu cerinţe speciale care nu se regăsesc în
funcţiile disponibile în pachetele standard, trebuie făcute adaptări la cerinţele
clientului (customizări). Din această cauză, furnizorii de pachete prevăd facilităţi
de personalizare/customizare, prin care se pot realiza modificări în pachete, fără a
distruge integritatea pachetului. În alte situaţii se impune elaborarea unor programe
de adaptare şi interfaţare, aşa cum s-a prezentat în capitolul 5. În oricare din
situaţii, costul implementării creşte foarte mult, cu procentul de modificare a
codului sursă, aşa cum se arată în Figura 8.3.
Costul
implementării

12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2 Extinderea customizării
1 (% de modificare a
0 codului sursă al
0 1 2 3 4 5 pachetului)

Figura 8.3. Costul implementării prin creşterea modificării sursei de cod a

pachetului
Opţiunea pentru un pachet de programe standard se face pe baza unei
selecţii, care presupune evaluarea ofertelor existente pe piaţă, care se bazează pe
mai multe criterii: funcţiile realizate, flexibilitatea, interfaţa – utilizator, resursele
hardware şi software cerute ca suport, cerinţele pentru baza de date necesară,
efortul de instalare şi întreţinere, documentaţia, calitatea şi cotarea furnizorului,
costul. Pentru evaluare este nevoie de realizarea unei cereri de ofertă (RFP –
Request for Proposal), care cuprinde o listă de întrebări referitoare la criteriile
prezentate la care furnizorul trebuie să dea răspunsuri. Procesul de achiziţie a unui
pachet de programe constă în parcurgerea a cinci etape:
• Definirea cerinţelor aplicaţiei/sistemului, cu estimarea volumului de
tranzacţii necesar pe termen scurt şi mediu, precum şi cu necesitatea
interfaţării cu alte aplicaţii din sistem, în vederea integrării, conform
analizei din cap.5. Pe baza acestei definiri a cerinţelor se face cererea de
ofertă (RFP).
• Identificarea furnizorilor potenţiali, ca furnizori de software(software
houses) în exclusivitate sau ca furnizori de soluţii, care îşi asumă întreaga
responsabilitate pentru implementare (adaptare, instalare, instruire,
întreţinere). În alegerea furnizorului trebuie abordat şi efortul de proiectare
a adaptărilor necesare pentru satisfacerea cerinţelor: fie prin adaptarea
pachetului la cerinţe, fie prin adaptarea cerinţelor la facilităţile oferite de
pachet, ceea ce presupune adaptarea organizaţiei la procedurile impuse de
software.
• Evaluarea alternativelor, prin determinarea gradului de satisfacere a RFP,
estimat prin punctaje. Se poate recurge şi la încercarea pachetului
(benchmark test), prin măsurarea timpului necesar în execuţia unui număr
de tranzacţii (tpm – tranzacţii pe minut) şi a costului pe tranzacţie
(€/tranzacţie).
• Cumpărarea pachetului, ca licenţă software de utilizare, deoarece prin
cumpărare nu devii proprietarul acelui pachet (ca sursă şi drept de utilizare
nelimitat). Procedura de licenţiere se negociază cu furnizorul , pe baza unor
elemente de evaluare furnizate de cumpărător (numărul de utilizatori la
staţii de lucru, configuraţia serverului de aplicaţie etc.).
• Instalarea pachetului pe echipamentele existente sau pe unele noi (în
completare/extindere) cu punerea în funcţiune şi operarea la nivel de
utilizator final.
8.2.3 Realizarea S.I. cu resurse proprii utilizatorului
În multe organizaţii, în special cu mai mulţi ani în urmă, realizarea S.I. se
făcea cu resursele proprii utilizatorului, cu asistenţă tehnică redusă, minimă, din
partea firmelor specializate. Utilizatorii pot avea însă la dispoziţie o serie de
metode, tehnici şi instrumente care să le permită să obţină mai repede decât
tradiţional realizarea aplicaţiilor şi sistemului dorit.
Dezvoltările bazate pe resurse proprii utilizatorului au o serie de avantaje:
• definirea mai precisă şi înţelegerea mai exactă a cerinţelor, fiind legate de
propriile necesităţi;
• implicarea mai mare a beneficiarului şi creşterea satisfacţiei în utilizarea
propriei dezvoltări;
• reducerea gradului de corecţii, prin reveniri pentru precizarea cerinţelor.
În schimb, pot apărea şi o serie de dificultăţi, datorită neasigurării unor
standarde de calitate adecvate, iar testările şi documentaţia pot fi
necorespunzătoare. Uneori se poate pierde controlul asupra datelor, prin
dificultatea determinării localizării datelor pentru a asigura că aceeaşi
dată/informaţie este utilizată consistent în toată organizaţia.
Managementul dezvoltării sistemului de către utilizator presupune crearea unui
centru informaţional (CI), prin care se realizează instruirea şi suportul tehnic
necesar al utilizatorilor aplicaţiilor sau sistemului. CI poate dispune de o serie de
instrumente, de consultanţi, prin care se asigură o creştere a productivităţii, a
reducerii paralelismelor în realizarea de aplicaţii (printr-o viziune de ansamblu, pe
organizaţie), asigurând integritatea sistemului. Prin CI se poate asigura un standard
de calitate,un control al costurilor şi o justificare a lor.

8.2.4 Realizarea S.I. prin servicii externalizate (outsourcing)

Dacă o organizaţie nu este dispusă să utilizeze resurse proprii pentru
realizarea şi operarea SI, atunci se poate angaja/închiria organizaţii specializate în
realizarea serviciilor presupuse de realizarea şi utilizarea SI. Această operaţie de
transferarea a responsabilităţilor realizării şi operării SI unui furnizor extern se
numeşte externalizare sau outsourcing, ea fiind motivată de creşterea costurilor
pentru servicii similare realizate de utilizator. Acest concept a apărut şi s-a
dezvoltat odată cu creşterea costurilor de menţinere a unor resurse umane cu înalt
nivel profesional cerute de realizarea şi operarea aplicaţiilor şi SI. Furnizorii de
servicii externalizate beneficiază de faptul că utilizează resursele de care dispun
din plin, partajând aceste resurse pentru mai mulţi clienţi. Un beneficiar de servicii,
plăteşte numai acele servicii de care are nevoie, în anumite intervale de timp, în
raport cu cerinţele şi nu permanent, dacă ar dispune tot timpul de propriile resurse,
care ajung astfel să nu fie utilizate din plin. Menţinerea nivelului profesional al
specialiştilor în TIC în condiţiile evoluţiei lor rapide, au început să coste foarte
mult, impunând şi din acest motiv externalizarea.
Prin externalizare, organizaţia poate pierde controlul asupra funcţiilor SI, de
aceea beneficiarul trebuie să dispună de expertiză în negocierea condiţiilor de
externalizare. În ciuda multor dificultăţi în acceptarea externalizării, această
opţiune oferă însă o serie de avantaje, în final:
• reducerea costurilor de operare a SI, analizând cu profunzime ce

aplicaţii se externalizează, menţinând controlul asupra unor activităţi şi

procese critice pentru organizaţie;
• asigurarea accesului organizaţiei la servicii bazate pe tehnologii

avansate, la zi, care ar fi foarte costisitoare şi incomplet utilizate, prin

utilizarea lor în exclusivitate;
• asigurarea creşterii contribuţiei TIC la performanţa organizaţiei,

deoarece furnizorii de servicii externalizate sunt profesionişti, cu o

expertiză deosebită în domeniu;
• obţinerea unor surse suplimentare pentru beneficii şi profit, prin

reducerea cheltuielilor proprii şi obţinerea unor servicii bazate pe TIC de

înalt nivel.
Serviciile externalizate aşa conduc la succes atunci când se bazează pe
încrederea reciprocă a partenerilor, pe o structurarea a relaţiilor astfel încât să fie în
echilibru bunele sentimente şi controlul propriu, practicat de beneficiar. Furnizorii
de servicii externalizate se orientează pe elaborarea de soluţii tipizate pe diferite
domenii, în cadrul unor centre de soluţii, în care echipe de experţi elaborează
soluţii la probleme, modele, arhitecturi, etc.
În sinteză, o comparaţie între diferitele abordări prezentate în realizarea SI
(paragrafele 8.1, 8.2.1, 8.2.2, 8.2.3, 8.2.4) se prezintă în Tabelul 8.1 [KELA00].
Tabelul 8.1
Caracteristici de
Abordarea Avantaje Dezavantaje
bază
1. Clasică (cu Abordarea este • Realizare de
• Specificaţii scrise
ciclul de viaţă necesară în durată cu costuri
complet) pentru şi aprobate; realizarea de mari
S.I. • Realizare în etapeaplicaţii şi sisteme • Nu stimulează
succesive; complexe realizarea
• Rol limitat pentru schimburilor
beneficiar în • Documentaţia
realizarea SI
voluminoasă
2. Prototipizare • Specificaţiile au • Execuţie rapidă şi • Nu se foloseşte în
(proiecte pilot) natură dinamică, necostisitoare cazul aplicaţiilor
elaborate şi • Se recomandă şi sistemelor
definitivate în atunci când complexe
timp, pe baza specificaţiile nu • Nu este riguroasă
experimentală se pot defini clar în fazele de
• Realizare de la început şi analiză, testare şi
iterativă, când interfaţa cu elaborarea
informală, rapidă, utilizatorul este documentaţia
cu utilizatorii importantă
implicaţi
permanent
3. Utilizarea • Timp şi resurse • Poate satisface
pachetelor de umane reduse numai parţial
programe standard • Produse – pentru analiză, cerinţele
program proiectare, organizaţiei
disponibile pe programare, • Necesitatea unor
piaţă, care implementare adaptări
satisfac cerinţele • Reduce necesarul (customizări)
unei organizaţii de resurse IT • Adaptări extinse
pentru aplicaţii şi pot majora mult
sistem costurile
4. Realizarea SI cu • Realizarea SI cu • Realizarea este • Pot apărea erori şi
resurse proprii resurse proprii, controlată de necoerenţe
 folosind metode, utilizator sistemice în
tehnici şi • Timp de realizare utilizarea datelor
instrumente şi corecţii reduse • Nu se asigură
moderne niveluri de
• Cerinţe bine calitate şi
cunoscute standarde ridicate
5. Externalizare • Nu presupune • Dependenţă mare
(outsourcing) • SI realizat şi asistenţa unui de furnizor şi o
uneori, operat de personal calificat, cedare a unei
un furnizor de costisitor, în părţi a controlului
servicii TIC organizaţie pentru funcţiile
exterioare • Poate oferi S.I.
organizaţiei costuri reduse,
controlabile

8.3. Infrastructura tehnică a S.I.

Sistemele informaţionale moderne, realizate sub impactul noilor tehnologii
informaţionale şi de comunicaţii (TIC) utilizează o mare diversitate de componente
hardware şi software, folosesc colecţii de date centralizate sau distribuite
geografic, sisteme de comunicaţii şi de interconectare de tip reţea, toate
constituindu-se în ceea ce vom denumi în acest capitol infrastructura tehnică a
S.I. În acest sens, vom prezenta într-o abordare top-down, strictul necesar de
cunoştinţe la zi şi în perspectivă, pe care trebuie să le posede un manager, privind
infrastructura tehnică a S.I. Aceste cunoştinţe permit evaluarea şi înţelegerea
obiectivă a construcţiei şi operării unui S.I modern, în toată complexitatea sa. În
mod deosebit este util să demonstrăm faptul că managerii trebuie să conştientizeze
importanţa valorificării noile tehnologii şi necesitatea unui efort continuu de
menţinere în parametrii şi dezvoltare a tuturor componentelor infrastructurii
tehnice, la costuri care sunt specifice posesiei unei asemenea infrastructuri (TCO –
Total Cost of Ownership).
8.3.1. Componenta hardware şi de prelucrare a datelor
Diversitatea, arhitectura şi structura sau performanţele componentelor
hardware din S.I. moderne, în procesul de proiectare. În acest paragraf ne vom
referi la elementele şi conceptele fundamentale care stau la baza acestor
componente, descrise pe larg în literatura de specialitate (GUDR86, GUDR97,
GUDR01, PATT02).
Calculatorul modern, indiferent de clasa din care face parte (monoutilizator,
cel mai simplu, sau multiutilizator, cel mai complex) cuprinde trei unităţi
funcţionale de bază şi un sistem de interconectare a lor în interiorul calculatorului
şi cu lumea exterioară [Figura 8.4]:
1. Unitatea centrală de prelucrare (CPU), în care se execută toate

instrucţiunile, aduse prin procesul de compilare de la nivelul programului

sursă, scris de programatori în limbaje de nivel înalt, la nivelul specific
fiecărei mărci de calculator (aşa numitul „limbaj maşină”). În cadrul CPU,
execuţia instrucţiunilor în limbaj maşină se realizează cu ajutorul a două
unităţi:
• Unitatea aritmetică şi logică, în care se execută toate operaţiile
aritmetice şi logice
• Unitatea de control, prin care se asigură controlul execuţiei
instrucţiunilor

Unitatea de memorare

Mediul extern:
- utilizatori
Magistrala de Unitatea de
- periferice
interconectare intrare şi ieşire
- reţele de
calculatoare

Unitatea centrală de
prelucrare

Figura 8.4. Structura funcţională a unui calculator

 2. Unitatea de memorare, pentru programe (instrucţiuni şi date ), pe timpul

execuţiei lor, în realitate structurată ca o ierarhie.

3. Unitatea de intrare-ieşire, prin care se asigură legătura cu mediul extern,

reprezentat de utilizator, o mare diversitate de dispozitive periferice pentru

introducere, extragere şi memorare (de date, instrucţiuni), precum şi cu alte
calculatoare amplasate la distanţe mici („în local” ) sau mari („la distanţă”),
care, la rândul lor pot fi conectate în structuri de tip reţea sau în regim
autonom.
Unităţile funcţionale de bază sunt interconectate printr-un sistem de magistrale,
care au un rol deosebit în asigurarea unei productivităţi mari, de ansamblu, în
prelucrarea automată a datelor, pe un calculator. În calculatoarele moderne există o
ierarhie de magistrale, care satisfac cererile de transfer folosind unităţi de control
ataşate fiecărui tip de magistrală (proprie, locală, de sistem, de I/O).
Detalii privind unităţile funcţionale şi sistemul de interconectare prin
magistrale, se prezintă în [ GURN04, PATT02, GUDR01] În decursul anilor,
calculatoarele s-au dezvoltat rapid, după al 2-lea Război Mondial, în cadrul a
patru generaţii, fiecare caracterizată de o componentă tehnologică (reprezentată
de circuitul electronic de bază) şi de o componentă de utilizare a resurselor
hardware (reprezentată de software-ul de bază, prin sistemul de operare):
- Generaţia I (1946-1956), bazată pe tuburi electronice cu o capacitate redusă
a memoriei principale (cca. 2 KB), cu o viteză de execuţie a instrucţiunilor
foarte mică (cca. 10 ips ), fără existenţa unui software de suport tehnic
pentru utilizatori (ca sistem de operare).
- Generaţia II (1957-1963), bazată pe tranzistor, care a înlocuit tubul
electronic, în asociere cu ferita ca mediu de memorare pentru memoria de
bază, cu o capacitate de memorare de cca. 32 KB. Apar rudimente de
software ca suport tehnic în execuţia programelor, cu productivităţi de cca.
2-3 * 105 ips.
- Generaţia III (1964-1979), bazată pe circuite integrate (CI ) cu diferite
grade de integrare şi miniaturizare (SSI, MSI, LSI) Memoriile de tip RAM
 cu tranzistoare ating 2 MB capacitate, iar productivitatea în execuţia
instrucţiunilor cca. 5 M ips. Apar primele sisteme de operare, orientate pe
bandă magnetică (MTOS) şi pe disc magnetic (DOS).
- Generaţia IV (1980-prezent), bazate pe circuite integrate cu o mare
densitate de componente pe cip, de tip VLSI, care ajung să încorporeze
milioane de componente active/pasive pe un cip. În această perioadă devine
obişnuită utilizarea „calculatorului realizat într-un circuit integrat”
(microprocesorul/ computer on a cip). Memoria atinge capacităţi de ordinul
GB şi TB iar productivitatea prelucrării depăşeşte 2 Gips, cu asistenţă din
partea software-ului de bază care permite o automatizare foarte avansată a
execuţiei programelor cu un minimum de intervenţie a utilizatorului.
În prezent s-au atins densităţi în echivalentul a sute de milioane de
tranzistoare pe un circuit integrat reprezentând microprocesoarele de ultimă
generaţie, cu lungimea cuvântului-calculator de 64 biţi. În plus s-a dezvoltat foarte
mult paralelismul în prelucrarea datelor (folosirea a zeci şi sute de CPU în
acelaşi sistem de calcul) şi capacităţile de memorare, ajungându-se la realizarea
unor performanţe de peste 100 Tflop (operaţii în virgulă mobilă) şi 30 TB în cadrul
Proiectului ASCI Blue Pacific (Accelerated Strategic Computing Initiative),
promovat de UC – Laurence Livermore National Laboratory şi IBM.
Între dispozitivele periferice, un rol şi o dezvoltare deosebite au memoriile
de tip disc, ca o prelungire a memoriei de bază.
Discurile magnetice, cu denumirile comerciale de „floppy disk” şi „hard
disk”, cu performanţe diferite ca timp de acces şi capacitate de memorare, sunt cele
mai utilizate la calculatoarele de tip mono-utilizator (PC, WS).
Sisteme de discuri RAID (Redundant Array of Inexpensive Disks), care au
cca. 100 discuri pe un dispozitiv, cu un singur echipament, asigurând capacităţi de
memorare de ordinul zecilor de Tb.
Discurile optice, cunoscute sub denumirea de discuri compacte (CD) sau
discuri optice cu laser, au o capacitate de memorare superioară discurilor
magnetice, de aceea sunt folosite în aplicaţii multimedia (text, sunet imagini). Cele
mai cunoscute sunt CD-ROM-urile (Compact Disk – Read Only Memory), cu
peste 600 MB capacitate de memorare. În aceeaşi clasă de discuri, mai există:
• Discurile WORM (Write Once/ Read Many);
• Discurile CR-R (Compact Disk - Recordable) şi noile CD-RW (CD -
reWritable), bazate pe o tehnologie care să permită rescrierea
discurilor optice;
• Discurile DVD (Digital Video Disks), sau discuri digitale versatile, cu
capacităţi mult mai mari decât cele ale CD-ROM-urilor (minimum 4,7
GB), de aceea sunt folosite în special pentru memorarea filmelor şi
aplicaţiilor multimedia.
Benzile magnetice, prin utilizarea lor tradiţională sunt depăşite, însă capătă
o utilizare în ceea ce se numeşte memorie de masă cartridge cu bandă magnetică,
cu o mare capacitate de memorare (cca. 35 GB), însă în cadrul unui sistem de tip
cabinet care depozitează sute şi mii de asemenea casete accesate în vederea
utilizării prin manipulatoare, amplasate în interiorul cabinetelor. Aceste sisteme se
folosesc pentru arhivare, unde datele sunt necesare rapid, însă nu „instantaneu”
(cca. 20 sec.), în aplicaţii bancare, radio-televiziune, pentru arhivele sonore şi de
imagini.
Dispozitivele de intrare/ieşire, constituie o categorie de dispozitive
periferice de o mare diversitate, care corespund cerinţelor de utilizare a
calculatoarelor şi omului în relaţie cu sistemul de calcul.
Ca dispozitive de intrare, cele mai cunoscute sunt claviaturile, pentru
introducerea de texte şi date numerice sau comenzi sub formă de structuri de
simboluri (litere, cifre, semne speciale). În plus, claviatura este completată cu alte
dispozitive:
• mouse-ul, dispozitivul manetă (track ball), sau tableta cu contact
(touch pad, numită iniţial Rand tablet), folosite la controlul cursorului
pe display (CRT) şi a face opţiuni privind alegerea unor elemente de
comandă asociate cu pictograme, text etc.;
 • cititoare optice sau magnetice de caractere (OCR, MICR), scrise în
grafic/cod special cu cerneală/tuş sau cerneală magnetică;
• tabletele, acţionate prin atingerea cu un „creion” (pen-based input),
care este detectat ca poziţie de o reţea fină de conductoare (matrice) şi
care emite un semnal sub forma unui „punct”, translatat digital şi
asociat cu alte puncte, putând fi memorate , prelucrate şi analizate;
• scanerele digitale, translatează imaginile sau documentele în formă
digitală (prin puncte), care poate fi prelucrată;
• dispozitive de prelucrare a vocii şi a imaginilor (microfoane,
videocamere), transformă forma analogică a vorbirii sau imaginile
prin puncte în formă digitală, care poate fi memorată, prelucrată,
transmisă etc.;
• sisteme de achiziţie a datelor (data aquisition) prin care sunt
prelucrate valorile parametrilor tehnologici cu senzori specifici
(temperaturi, presiuni, forţe, momente, deplasări etc.), memorate în
formă digitală, prelucrate, în vederea intervenţiei în special pentru
conducerea proceselor.
Dispozitivele de ieşire sunt reprezentate de terminale de diferite tipuri: cu
tub catodic (CRT), cu panouri plate (led-uri, plasmă) care, în funcţie de aplicaţii au
anumite performanţe (rezoluţie în pixeli, dimensiuni etc.) mai ales în sisteme
CAD/CAM. Alte tipuri de dispozitive de intrare/ieşire sunt:
• imprimantele, pentru obţinerea rezultatelor pe hârtie sau alte tipuri de
suport, folosind diferite tehnologii: impact, laser, cerneală, transfer
termic etc.;
• plotterele, pentru obţinerea ieşirilor sub forma unor desene, imagini,
alte ieşiri grafice de înaltă fidelitate, inclusiv în culori;
• dispozitivele de reproducere a vocii, care pot transforma o ieşire
digitală într-o exprimare de forma vorbirii inteligibile.
Microprocesoarele şi miniaturizarea, au permis în ultimii ani ca un
calculator sa fie „foarte mic”, rapid şi ieftin, putând fi utilizat în aproape toate
domeniile: automobile, ceasuri, jucării, aparate foto, echipamente de uz casnic,
calculatoare portabile (laptop, palmtop), telefoane etc. O utilizare explozivă o vor
avea şi cardurile inteligente (smart card) într-o mulţime de aplicaţii (legitimaţii,
agende, fişe de sănătate, plăţi, credite etc.)

8.3.2. Componenta software

Punerea în valoare a componentei hardware într-un S.I. depinde în cea mai
mare măsură de componenta software şi de abilitatea managementului de a evalua
şi controla utilizarea software-ului în organizaţie, considerându-l ca un bun de
inventar (resursă) major. Software-ul (S) în sine, reprezintă totalitatea
instrucţiunilor prin care se controlează, în detaliu, funcţionarea şi operarea
infrastructurii hardware a S.I. În principal, se poate spune că S îndeplineşte trei
funcţii de bază:
1. dispecerizează utilizarea resurselor infrastructurii hardware;
2. asigură instrumentele prin care utilizatorii valorifică aceste resurse, prin
alocare, la cerere;
3. acţionează ca un intermediar între cei care solicită informaţii (inclusiv
organizaţii partenere, clienţi etc.) şi depozitul de informaţii constituit în
cadrul unei organizaţii, la realizarea S.I.
Software-ul se regăseşte în calculatoare în forma unor programe, formate ca
unităţi logice de declaraţii sau instrucţiuni, asociate cu date deseori, executate de
către calculator, atunci când se găsesc în memoria principală într-o formă specială,
recunoscută de fiecare tip de calculator (program obiect executabil). În funcţie de
destinaţi, în raport cu utilizatorul, S se împarte în două categorii (Figura 8.5):
 Figura 8.5. Componentele majore ale software-ului în raport cu utilizatorii şi
infrastructura hardware

I. Software-ul de sistem, reprezentând un set de programe de uz general,

destinate gestionării resurselor calculatoarelor (CPU, Memory System,

Peripheral Devices, Communication etc.), care au legătură directă cu
infrastructura hardware, prin sistemul de întreruperi ce aparţine de aşa
numita componentă fizică a sistemului de operare, precum şi cu software-
ul aplicativ, prin componenta logică a sistemului de operare (comenzi şi
macro-comenzi, limbaje de programare, mesaje etc.)
II. Software-ul aplicativ, reprezentând programe realizate de utilizator sau

pentru utilizator, în vederea utilizării infrastructurii hardware în anumite

scopuri. Programele aplicative sunt scrise în diferite limbaje sau sunt
generate în aceste limbaje, formând ceea ce se numeşte programul sursă
(codul sursă), preluat de software-ul de sistem şi translatat (prin
compilatoare, interpretare) în programe obiect direct executabile pe un
anume calculator (în „limbaj maşină”, un limbaj specific pentru fiecare
tip de procesor).
Utilizatorul are posibilitatea să interacţioneze cu ambele categorii de
software în exploatarea/operarea infrastructurii şi execuţia programelor aplicative.
8.3.2.1. Software-ul de sistem
Componenta de bază a software-ului de sistem o reprezintă sistemul de
operare (SO), cel care asigură automatizarea execuţiei unui program aplicativ, cu
alocarea resurselor necesare şi cu un minimum de intervenţie din partea
operatorului sau utilizatorului. Principalele funcţii ale SO sunt:
• Alocarea resurselor cerute de execuţia programelor aplicative, care se află
într-un „şir” de execuţie, asigurând spaţiu de memorare pentru programe şi
date şi controlând execuţia intrărilor/ieşirilor în raport cu dispozitivele
periferice, inclusiv liniile de comunicaţii în sisteme de tip reţea.
• Planificarea şi programarea execuţiei programelor sau job-urilor, precum
şi a unor acţiuni sau task-uri presupuse de această execuţie. SO realizează
planificarea pe baza unor priorităţi asociate job-urilor şi programarea, la
momentul execuţiei, în funcţie de condiţiile impuse şi de disponibilitatea
resurselor la acel moment.
• Monitorizarea, sau supravegherea de ansamblu a funcţionării
calculatorului, prin ţinerea evidenţei job-urilor din momentul preluării în
execuţie şi până la final, protejând această execuţie şi rezultatul faţă de
încercări neautorizate de accesare a sistemului.
Sistemul de operare, fiind un program de mari dimensiuni, are o parte
memorată permanent în memoria principală (cu diferite denumiri supervizor,
monitor, executiv, kernel etc.) şi restul pe discul sistem, de unde este adus atunci
când este nevoie în execuţia programelor. În întregime SO este memorat permanent
pe discul sistem, iar la pornirea calculatorului el este încărcat (booting the system)
prin execuţia unui program care se află pe o structură firmware (circuit integrat de
tip ROM cu micro-instrucţiuni ale programului de încărcare cunoscut ca BIOS –
Binary Input-Output System).
Sistemele de operare, în diversitatea lor, se clasifică pe baza a două criterii:
• Numărul de utilizatori simultani ai calculatorului;
• Numărul de programe executate la un moment dat pe un calculator dat.
În acest fel, putem vorbi de patru tipuri de sisteme de operare, prezentate în
Tabelul 8.2, fiecare cu anumite caracteristici proprii, care sunt avute în vedere la
achiziţia calculatorului.
SO de tip monoutilizator (mono user), asigură execuţia unui singur
program pe o unitate centrală de prelucrare (CPU sau procesor) la un moment dat.
Acest tip de SO permit şi prelucrări de tip multitasking, în cazul în care un
program este considerat un ansamblu de sarcini sau taskuri (grup de acţiuni care
formează o unitate logică pentru SO, identificabilă printr-un descriptor).
SO de tip multiprograme, asigură execuţia simultană a mai multor
programe. Aceste SO pot fi considerate multitasking însă în condiţiile deservirii
mai multor utilizatori (multi-user).

Tabelul 8.2.
Tipul de SO SO cu un
Nr. de singur SO cu
SO cu SO pentru
program multiprograma
Programe sau de multiprelucrare maşini virtuale
(SO mono- re
utilizatori user)
Numărul de Mai mult de un
programe în Mai multe program pe Mai mult de
Un program
execuţie programe fiecare un program
simultană procesor sau utilizator
Numărul de Mai mult de un pe fiecare SO
utilizatori Mai mulţi utilizator pe din structura
Un utilizator
deserviţi utilizatori fiecare maşinii
simultan procesor

Un caz particular al SO cu multiprogramare, îl reprezintă sistemul time-

sharing (timp partajat), în care procesorul alocă fiecărui program în execuţie un
timp (de regulă câteva milisecunde), în care fiecare utilizator asociat acelui
program dispune de întreg calculatorul. În acest fel, foarte mulţi utilizatori,
partajează resursele unui sistem de calcul, chiar dacă timpul alocat fiecăruia este
mic (productivitatea procesorului fiind foarte mare, în câteva milisecunde se pot
executa chiar sute de mii de instrucţiuni în limbaj maşină).
SO de tip multiprelucrare, asigură execuţia mai multor programe simultan
în structuri de tip multiprocesor, fiecare procesor putând executa simultan mai
multe instrucţiuni ale unui program. În acest sistem, dacă un procesor este scos din
uz, cu un defect (este „în pană”), atunci alt procesor poate lua sarcina lui în
execuţia programelor, realizându-se ceea ce se numeşte sistem tolerant la defecte.
SO de tip maşină virtuală (VM-OS), asigură funcţionarea unui sistem de
calcul de mari dimensiuni, cu două sau mai multe sisteme de operare. VM-OS
alocă resursele sistemului de calcul fiecărui SO, creând aparenţa utilizatorului că
lucrează pe un calculator al său (separat de celelalte). De exemplu un VM-SO
poate gestiona un sistem cu SO cu prelucrare batch a programelor în aşteptare pe
un şir.
Sistemele de operare asigură calculatoarelor moderne facilitatea de memorie
virtuală, ca memorie organizată pe un singur nivel (logic, virtual), chiar dacă
memoria este structurată ca o ierarhie (registre, cache, principală, auxiliară: discuri,
benzi, CD, etc.). În condiţiile coexistenţei mai multor programe în execuţie, rezultă
necesitatea formării şi tratării adreselor independent de valoarea lor la momentul
execuţiei, în memoria principală, nerestricţionând programele realizate de/pentru
utilizator în funcţie de capacitatea memoriei principale. În acest fel, un program
poate avea adrese atât în memoria principală cât şi în cea auxiliară, de capacitate
mult mai mare. Capacitatea memoriei virtuale este mult mai mare decât a
memoriei principale, iar gestionarea ei s-ar face foarte greu la nivel de adresă, de
aceea memoria este divizată în pagini ca blocuri de bytes de lungime fixă (2÷4
KB), Sistemul de operare alocă memoria principală diferitelor programe în
execuţie pe pagini, iar realocarea ei se face tot pe pagini, în funcţie de cererea de
execuţie a programelor. La momentul execuţiei unui program, instrucţiune cu
instrucţiune, asociate fiecare cu adrese în memoria principală, prin SO se face
translatarea adreselor din spaţiul virtual (logice) foarte mare, în adrese din spaţiul
real (fizice), limitat de capacitatea memoriei principale.
 Dispozitiv
a iєA a jєB
Procesor de MP
translatare

A= {a1, a2,...,ai,...an}
MA
B= {b1, b2 ,...,bj ,...bm}

Figura 8.5 : Translatarea adreselor logice (A) în adrese fizice (B) prin sistemul de
operare

În figura 8.6. se prezintă translatarea adreselor logice, reprezentate de

mulţimea A, în adrese fizice, reprezentate de mulţimea B, ce corespunde capacităţii
memoriei principale (MP). Dispozitivul de translatare, gestionat de SO,
semnalează prezenţa paginilor necesare în execuţia curentă a programelor în MP
sau când acestea nu sunt în MP, asigură transferul acestora din memoria auxiliară
(MA), cuprinsă în spaţiul virtual, în MP.
În cadrul software-ului de sistem sunt incluse o serie de programe care
asigură funcţia de asistenţă pentru SO prin:
• compilări şi translatări de programe sursă;
• editarea legăturilor între diferitele module ale programului;
• crearea, organizarea şi întreţinerea bibliotecii de programe;
• efectuarea unor servicii utilitare: sortări, interclasări, transferuri de date
între periferice;
• asigurarea interfeţei cu utilizatorul (GUI - graphical user interface).
Marile firme de calculatoare dispun de sisteme de operare proprii sau
recomandă/asigură sisteme de operare realizate de firme sau grupuri software, cum
sunt: Windows, UNIX şi LINUX (de tip UNIX), de tipul software-ului sursă
deschisă (open-source), care poate fi accesat şi încărcat de orice utilizator în forma
codului sursă, cu posibilitatea de a descoperi erorile şi a face dezvoltări.
8.3.2.2 Software-ul aplicativ
 Software-ul aplicativ (SA) este cel care interesează pe utilizatorul final al
unui calculator. Cataloage cu SA existente pe piaţă pot conţine peste 20.000
produse-program (software packages), care se împart în două categorii:
• SA pentru utilizare generală, indiferent de domeniul de activitate
(industrie, servicii) sau organizaţia beneficiară, numit şi SA de
orizontală, cum ar fi cel pentru aplicaţii financiare, de contabilitate, de
salarii etc.
• SA pentru utilizare în domenii specifice, sau SA de verticală, realizat
pentru un domeniu îngust de utilizare, pentru cerinţele acelui domeniu,
cum ar fi SA pentru proiectare sau fabricaţie asistată de calculator
(CAD/CAM), pentru rezervare de locuri la hoteluri, companii aeriene etc.
Aşa cum a fost prezentat la începutul acestui capitol, în cadrul abordărilor
posibile la realizarea SI, mai poate fi evidenţiată o nouă categorie de SA:
• SA realizat la cererea unui utilizator, pentru o organizaţie şi domenii
cu cerinţe particulare, care nu sunt satisfăcute de produsele existente pe
piaţă. În această categorie intră SA pentru controlul proceselor în diferite
ramuri industriale, dispecerizarea traficului, comunicaţiilor etc. Această
categorie, presupune cunoaşterea profundă a domeniului şi realizarea SA
conform cu specificaţiile impuse de procese şi utilizator.
Software-ul aplicativ, fiind, în general, mult mai scump decât software-ul de
sistem, datorită numărului mic de exemplare în care se vinde, este supus unui
proces de analiză înainte de a fi cumpărat, parcurgând câteva etape obligatorii,
prezentate în paragraful 8.2.2
Din primele două categorii de SA, cele mai reprezentative tipuri de produse
existente pe piaţă acoperă următoarele cerinţe de utilizare:
1. Pentru SA standard, de uz general (pe orizontală):

• SA pentru prelucrarea textelor (ex. MS Word şi WordPerfect)

• SA pentru prelucrarea datelor în tabele (spreadsheets) în care datele sunt
corelate (ex. MS Excel şi IBM-Lotus 1,2,3)
• SA pentru managementul datelor (ex. MS Access, IBM-DB2, Oracle )
 • SA pentru prezentări grafice profesionale a rapoartelor, expunerilor etc.
(ex. MS Power-Point, IBM-Lotus Freelance Graphics, etc.)
• SA pentru managementul proiectelor (ex. Primavera, Timeline, etc.)
• SA pentru poştă electronică (ex. Pegasus, Outlook, Eudora, etc.)
• SA pentru căutarea/accesarea resurselor pe Internet (ex. MS Internet
Explorer, Netscape Navigator, etc.)
• SA pentru funcţii şi servicii în activităţi de colaborare a unor grupe de
lucru (groupware) (ex. IBM-Lotus Notes)
2. Pentru SA cu utilizare în domenii specifice, există o ofertă foarte mare
şi diversă. Ne limităm în a prezenta câteva produse în domeniul CAD/CAM:
CATIA, EUCLID, UNIGRAPHICS, AUTOCAD, I-DEAS, SOLIDWORKS,
PRO/ENGINEER etc. Pentru aplicaţii de tip e-Business, produsul IBM-
WebSphere, sau în aplicaţii care au cerinţe speciale de protecţie şi securitate,
produsul IBM-Tivoli, pentru domeniul educaţiei, WebCT, IBM-Lotus e-Learning
etc.
Ca tendinţe în realizarea SA se observă generalizarea limbajelor şi
instrumentelor de realizare orientate obiect, precum şi a noi limbaje, ca Java,
HTML (Hypertext Markup Language) şi XML (Extensible Markup Language),
adecvat aplicaţiilor pe medii distribuite de memorare şi prelucrare.

8.3.3. Organizarea şi managementul datelor în S.I.

Datele, care prin prelucrare dau informaţiile, iar prin sinteza acestora
cunoaşterea, în cadrul unui S.I. constituie o resursă importantă, de unde şi interesul
pentru modul în care este gestionată, prin tehnologii specifice.
În termenii generali, datele se referă la o reprezentare în sistemele da calcul
a unei porţiuni a lumii reale continuând individualităţi de acelaşi fel, numită
populaţie, prin care se face o descriere a unor proprietăţi pe care le are fiecare
membru/individ al populaţiei. Individualii ce compun o populaţie pot fi entităţi,
obiecte fizice, sau persoane, în funcţie de aplicaţia pe care o dorim s-o
implementăm.
8.3.3.1. Organizarea datelor în fişiere
În calculator datele sunt organizate într-o ierarhie, care începe cu bitul sau
byte-ul, apoi cu câmpul sau înregistrarea şi se termină cu fişierul sau baza de date:
- Bit-ul: reprezintă “0”sau “1” logic.
- Byte-ul: reprezintă o formaţie de 8 biţi, reprezentând o literă, o cifră sau un
semn special, conform unui standard (ASCII, EBCGIC). Ex. formaţia de biţi
“01001010” reprezentând litera J în ASCII.
- Câmpul (field): reprezintă o grupare de caractere într-un cuvânt sau un grup
de cuvinte, cum ar fi de ex. “IONESCU ION” (câmp de nume de persoană).
- Înregistrare (record): reprezintă o grupare de câmpuri corelate, cum ar fi
câmpul de nume al unui student, asociat cu alte câmpuri care prezintă cursul
urmat de acesta şi creditul asociat acelui curs.
- Fişierul (file) : reprezintă un grup de înregistrări de acelaşi tip, cum ar fi
gruparea studenţilor care urmează un curs (fişierul studenţilor care urmează
un curs) şi care se poate asocia cu alte grupe de înregistrări (fişiere), pentru a
prezenta situaţia completă a unui student la un moment dat (cursuri şi
examene, taxe/burse, date personale, etc.)
Înregistrarea dintr-un fişier este asociată cu o entitate, care poate fi o persoană,
un loc, un eveniment, un lucru sau un obiect, în legătură cu care, în calculator,
există şi se menţin date/informaţii. Orice caracteristică a unei entităţi se numeşte
atribut. Fiecare înregistrare dintr-un fişier trebuie să conţină cel puţin un câmp,
care identifică în mod unic înregistrarea, cu scopul regăsirii ei în fişier, în legătură
cu operaţiuni de actualizare a datelor/informaţiilor din atribute, al sortării ei sau al
ştergerii din fişier. Acest câmp se numeşte “câmp cheie” (Key field). În Figura 8.6
se prezintă entitatea reprezentând o comandă pentru fabricaţia unui reper, cu
atributele specifice.
 Atribute

Numărul comenzii Data Codul reperului Cantitatea Valoarea (€)

Câmpuri 15005 12.05.2005 R 1582 164 328

Câmp cheie

Figura 8.6 Înregistrarea entităţii “comandă”, cu “atribute” şi “câmp-cheie”

Fişierele sunt memorate de obicei pe suporţi standard, care sunt utilizaţi pe

dispozitive periferice, folosind diferite moduri de organizare a înregistrărilor pe
aceşti suporţi, în funcţie de tipul şi caracteristicile lor:
• Organizarea secvenţială, în care datele sunt regăsite în aceeaşi secvenţă
fizică în care au fost înregistrate. Această metodă este singura utilizabilă pe
suporţi de tip bandă magnetică, în care accesarea înregistrărilor se face în
aceeaşi secvenţă în care au fost înregistrate.
• Organizarea directă sau randomizată, în care datele sunt regăsite în orice
secvenţă dorită, fără a se ţine seama de amplasarea înregistrărilor pe mediul
de memorare. Această organizare se poate realiza pe discuri magnetice (în
cilindri, constituiţi din pistele/traks de pe fiecare faţă a unui disc cu aceeaşi
rază). Accesarea înregistrărilor se poate realiza prin două metode:

1. Metoda indexat – secvenţială (ISAM – Indexat Sequential Acces

Method), foloseşte un index pentru câmpurile cheie, pentru a localiza

o înregistrare, aşa cum se arată în Figura 8.7. Înregistrările se
realizează pe disc în ordine secvenţială, conform câmpurilor – cheie.
Un index al cilindrilor ce compune un disc arată numărul maxim de
câmpuri – cheie care se află pe acel cilindru, iar indexul pistei
numărul maxim de câmpuri – cheie care se află pe acea pistă. Această
metodă se foloseşte în aplicaţii care cer prelucrarea secvenţială a unui
 număr mare de înregistrări şi uneori, se cere şi un acces direct la
înregistrări particulare.
Indexul cilindrilor
Înregistrarea

Nr. Cheia
230 Alte câmpuri cilindru maximă

1 200
2 392
Cheia 3 598
. .
. .

Indexul pistei Indexul pistei Indexul pistei

Cilindru 1 Cilindru 2 Cilindru 3

Cheia Cheia Cheia

Nr.pistei Nr.pistei Nr.pistei
maximă maximă maximă
1 9 1 208 1 399
2 19 2 238 2 419
3 29 3 259 3 440
4 39 4 280 4 460
. . . . . .
. . . . . .
. . .

Figura 8.7. Metoda de acces indexat – secvenţială

2. Metoda directă, se bazează pe organizarea directă a fişierelor, în care

se foloseşte un câmp – cheie pentru a localiza adresa fizică a

înregistrării, prin folosirea unui algoritm de transformare directă a
cheii în adresa înregistrării de pe disc. Această metodă se foloseşte în
aplicaţii în care înregistrările individuale trebuie localizate direct şi în
scurt timp.
Organizarea şi utilizarea datelor în fişiere, indiferent de metoda de acces,
constituie un mediu de folosire a calculatoarelor tradiţional, în care modul de
colectare şi utilizare a datelor/informaţiilor se face pe compartimente funcţionale,
care îşi realizează şi întreţin propriile fişiere. Acest sistem are o serie de
dezavantaje, între care:
• O mare redundanţă a înregistrărilor, prin faptul că aceeaşi
înregistrare se poate regăsi în mai multe fişiere. Dacă înregistrarea nu
 este actualizată simultan în fiecare fişier, se pot crea confuzii în
utilizare, datorită semnificaţiei diferite pe care o poate avea aceeaşi
înregistrare însă cu conţinuturi diferite.
• Dependenţa programelor de date, prin crearea unor legături strânse
între înregistrările din fişiere şi diferite programe specifice care cer
actualizarea şi întreţinerea acelor înregistrări, operaţie care trebuie
făcută în cadrul fiecărui program, ceea ce poate duce la costuri mari
de exploatare şi la erori în operaţia de întreţinere a fişierelor.
• Lipsa de flexibilitate şi securitate scăzută, prin faptul că nu se pot
obţine rapoarte date actualizate decât la anumite intervale de timp
(nu ad-hoc), fără un control asupra diseminării informaţiei corecte. În
acelaşi timp nu se poate realiza un acces facil, controlat, în partajarea
datelor care se află în diferite unităţi funcţionale din organizaţie.
Toate aceste neajunsuri au condus la orientarea spre un alt sistem de
organizare şi utilizare a datelor/informaţiilor, bazele de date.

8.3.3.2. Organizarea datelor în baze de date

Baza de date constituie o colecţie de date organizate astfel încât să permită
mai multor aplicaţii să le folosească în acelaşi timp, prin memorarea şi gestionarea
lor părând că se află la aceeaşi locaţie şi reducând redundanţa datelor în sistem.
Acest concept se prezintă în Figura 8.8, comparativ cu cel bazat pe fişiere, în care
se folosesc notaţiile:
- AP – programe aplicative;
- AM – metodă de acces la date (înregistrări);
- BD – bază de date;
- DBMS – sistem de gestiune a bazei de date.
 F F
I I
S S
I AP
I
E E 2
F R F R AP
I
S
I 3
S
I
I
E
AM E
R AM
AM1 2 R AM
AM2 1 DBMS

AM AP AP AM
2 AM AP
2 1 3 1

AM
AM
F
I
S
Software-ul
I de sistem Software-ul
F
E I
de sistem
R S
I Fisiere
E
R

Hardware
Hardware

Figura 8.8. Sisteme de organizare şi utilizare a datelor prin fişiere (a) şi baze de
date (b)

Sistemul de gestiune a bazelor de date (SGBD) este un produs – program

complex, care permite organizarea centralizată a datelor, cu scopul utilizării lor
eficiente prin mai multe cerinţe de definire a datelor din sistemele de lucru cu
fişiere, acţionând ca o interfaţă între programele aplicative şi fişierele cu
înregistrările fizice ale datelor necesare aplicaţiei. În principal SGBD are trei
componente de bază:
• un limbaj de definire a datelor, prin care se defineşte fiecare
element al datelor aşa cum se află în BD înainte de a fi transferat
aplicaţiei, deci un limbaj formal, la dispoziţia programatorilor, pentru
a specifica conţinutul şi structura BD.
• un limbaj de manipulare a datelor, folosit de utilizatorul final şi
programator prin comenzi care permit extragerea datelor din BD
pentru a satisface cerinţele de informaţii şi a dezvolta aplicaţii. Cel
mai cunoscut limbaj de manipulare este SQL (Structured Query
Language).
• un dicţionar de date, reprezentând un fişier, prin care se memorează
definiţia/definirea elementelor de date, precum şi unele caracteristici
specifice: reprezentarea fizică, posesorul/responsabilul din
 organizaţie care dispune de acea dată/informaţie, autorizarea de
utilizare şi elementele de securitate, modul de utilizare. În dicţionar,
în afara listei de nume standard, mai sunt memorate liste de nume
care leagă un element de sisteme specifice, indicând persoanele,
poziţia, programele şi rapoartele care folosesc acest element (de date,
ca un câmp).
Diferenţa majoră între un SGBD şi sistemul tradiţional, constă în separarea
nivelurilor logic şi fizic pentru date, prin eliberarea programatorului/utilizatorului
de sarcina sa privind înţelegerea despre unde şi cum sunt memorate datele.
Reprezentarea logică este legată de perceperea de către utilizator şi specialiştii
legaţi de aplicaţie, pe când reprezentarea fizică arată felul în care datele sunt
organizate şi structurate pe un suport standard de memorare.
SGBD – urile convenţionale folosesc trei modele logice de BD pentru a
menţine şi urmări entităţile, atributele şi relaţiile dintre ele:

Modelul de tip ierarhic al datelor, în care datele sunt structurate arborescent, cu

înregistrarea divizată în segmente, conectate, fiecare cu altele, în relaţii de tipul
„unul – cu – mai mulţi” („părinte - copil”): cu un segment rădăcină/părinte (root),
conectat cu alte segmente de nivel inferior (copii) etc., aşa cum se arată în Fig. 8.9.

Modelul de tip reţea al datelor reprezintă o variantă a modelului ierarhic, cu

relaţii de tipul „mai mulţi – cu – mai mulţi”, în care se poate micşora redundanţa în
prezentarea datelor în compensare cu creşterea numărului de conexiuni (pointers)
utilizate.
 Rădăcină Angajat Curs 1 Curs 2 Curs n

Copii Venit Beneficii Încadrare

Prime Salariu Asigurări Pensie Student 1 Student 2 Student 3 Student i Student m

- Model de tip arbore - - Model de tip reţea -

Comanda
Număr comandă Data comenzii Data livrării Codul piesei Cantitatea Costul total (€ )
2005 05.05.05 05.05.05 1105 2 160
1999 16.05.05 21.05.05 1771 3 90

Piesa
Coloane
Codul piesei Denumirea piesei Preţul unitar Codul furnizorului (câmpuri)
Tabele 1105 Ventil 85 5051
(relaţii ) 4041 Cric 33 4041
Rând
(înregistrare
triplă)
Furnizorul
Codul furnizorului Numele furnizoruluiAdresa furnizorului
5051 Armătura str. Răsăritului 5, B.
4041 Mecanica str. Apusului 15, PL.

- Model de tip relaţional -

Figura 8.9. Modele pentru tipurile de baze de date

Modelul de tip relaţional, cel mai nou, caută să suplinească dezavantajele

modelelor prezentate (Figura 8.9.). Datele sunt reprezentate în tabele cu două
dimensiuni (coloane, rânduri) denumite relaţii. Fiecare tabel este o relaţie şi
fiecare rând (înregistrare) este o tuplă, fiecare coloană corespunzând unui câmp din
înregistrare.
Pentru realizarea unei raportări, utilizatorul are nevoie de date din mai multe relaţii
(tabele), ceea ce se poate realiza prin acest model, care poate lega datele din
diferite tabele, deoarece aceste tabele partajează elemente comune, cum ar fi
„codul piesei” sau „codul furnizorului” în exemplul din Figura 8.9. În aceste
modele se pot realiza trei operaţiuni de bază:
• selectarea (select), prin care se creează subseturi, cu înregistrări din fişiere
care îndeplinesc anumite criterii (de selecţie);
• reuniunea (joint), prin care se combină tabele pentru a furniza utilizatorului
mai multe date decât cele care se află într-un tabel;
 • proiecţia (project), prin care se creează un subset, constând din coloane ale
unei tabele, fapt ce permite crearea unei tabele noi.
O comparaţie a avantajelor şi dezavantajelor celor trei modele de date se
prezintă în Tabelul 8.2.
Tabelul 8.2
Caracteri
Apropierea
stici Eficienţa Complexitate
Flexibilitatea interfeţei de
Tipul prelucrării a programării
utilizator
de BD
Ierarhică Mare Mică Scăzută Mare
Reţea Medie - Mică - Medie Scăzută - Mare
Mare Medie
Mică – dar în
Relaţională Mare Mare Mică
creştere

Chiar dacă modelul relaţional are o eficienţă mică la prelucrări, se pot

realiza prin proiectare unele redundanţe a datelor, pentru a face mai eficientă
regăsirea. În acest mod BD ierarhice rămân favorite în prelucrări tranzacţionale cu
mare volum de date. În acest sens, sunt mult folosite SGBD-urile, IBM (DB2) şi
Oracle.
Realizarea bazelor de date se face în două faze ale unui proces de proiectare:
I. Proiectarea logică sau conceptuală, ca model abstract al BD din
perspectiva aplicaţiilor prin care se descrie modul de grupare a
elementelor datelor cu identificarea relaţiilor între aceste elemente şi
modul cel mai eficient de satisfacere a cerinţelor de informare.
II. Proiectarea fizică, realizată de specialişti în baze de date, care
stabilesc modul în care datele sunt plasate pe suporţi standard de
memorare cu acces direct.
Proiectanţii documentează modelul conceptual al bazei de date cu
„diagramele - de - relaţii - între – entităţi”, aşa cum se arată în Figura 8.10, pentru
modelul de tip relaţional prezentat în Figura 8.9: dreptunghiurile reprezentantă
entităţile iar romburile relaţiile între entităţi. Cifrele care însoţesc rombul
reprezintă relaţiile între entităţi de tipul unul – la – unul, unul – la – mai mulţi, sau
mai mulţi – la – mai mulţi. Interpretarea din figură este: entitatea „comandă” se
poate referi la o „piesă” (reper), iar o piesă poate avea un „furnizor”, iar mai multe
piese (n) pot fi date de acelaşi furnizor. Pentru o utilizare mai eficientă a BD
relaţionale, se practică conceptul de normalizare, prin care se realizează grupări
mici, stabile de structuri de date în cadrul unor grupări complexe.

1 Poate 1 Piesa n Poate 1

Comandă Furnizor
avea (reper) avea

Figura 8.10. Diagrama de relaţii între entităţi

Evoluţiile din ultimii ani a bazelor de date, impun concepte şi modele noi,
prin care se valorifică noile tehnologii informaţionale şi de comunicaţii:
1 – Bazele de date distribuite, sunt legate de extinderea utilizării reţelelor
de calculatoare şi a prelucrării distribuite a datelor. Baza de date distribuită este
definită ca o BD care se regăseşte (este memorată) în mai mult de o locaţie fizică.
Distribuirea BD se poate face în două variante:
a) prin partiţionare, astfel ca procesoarele la distanţă, să dispună local de
datele necesare, iar schimbul de date cu BD centrală se face în timp diferit (batch –
processing) în intervale de timp mai puţin solicitate (pe timpul nopţii de exemplu).
b) prin replicarea BD centrale în toate locaţiile unde se fac prelucrări de
date, având la dispoziţie, în local, toate datele disponibile în BD centrală.
2 – Bazele de date orientate – obiect, sunt cele care conţin înregistrări mai
complexe decât „numere şi caractere structurate” impuse mai ales de aplicaţii
multimedia. Sistemele de gestiune a BD orientate – obiect (OODBMS) devin
populare fiindcă gestionează componente multimedia sau aplete Java, utilizate în
aplicaţii Web, în care sunt integrate părţi de informaţii din diferite surse. În acelaşi
sens se dezvoltă şi BD hipermedia, prin care se memorează „bucăţi” de informaţii
în noduri, conectate prin legături stabilite de utilizator, în cadrul unei aplicaţii.
Nodurile şi legăturile pot fi prezentate pe ecran. Site-urile web utilizează în mod
obişnuit BD hipermedia pentru a memora pagini cu text, sunete, imagini şi
reprezentări grafice.
3 – Baze de date multidimensionale, pentru aplicaţii speciale, în care
datele structurate clasic, sunt asociate cu locaţii geografice şi agende de timp, de
tipul „on – line analytical processing” (OLAP).
4 – Depozite de date, sunt BD asociate cu instrumente, care memorează
datele curente şi istorice de interes pentru manageri, în formă standardizată şi
consolidată.
În condiţiile în care datele/informaţiile/cunoaşterea devin o resursă
importantă a unei organizaţii se impun cerinţe speciale pentru utilizarea şi
gestionarea ei, prin ceea ce se numeşte administrarea bazei de date, care
presupune:
• definirea şi organizarea structurii şi conţinutului;
• realizarea procedurilor de securitate pentru a proteja BD;
• realizarea documentării BD;
• întreţinerea software-ului SGBD-ului.
În acest fel putem sublinia importanţa deosebită a SGBD-urilor care implică
elemente conceptuale, tehnologice, de administrare şi pregătire a utilizatorilor.

8.3.4. Sisteme de comunicaţii

Sistemele de comunicaţii şi reţelele de calculatoare constituie elemente de
bază ale infrastructurii tehnice a S.I., fiind fundamentale pentru perspectiva
oricărei organizaţii, într-o societate care se bazează pe informaţii şi cunoaştere. În
timp, odată cu apariţia sistemelor time-sharing, a început şi integrarea
calculatoarelor cu sistemele de telecomunicaţii (comunicaţii electronice la
distanţă), pentru asigurarea serviciilor de prelucrare şi memorare a datelor
utilizatorilor amplasaţi la distanţe mai mari sau mai mici faţă de resursele de
calcul. În acest fel au apărut sistemele cu teleprelucrare, interactive, în raport cu
cererea utilizatorului, care, prin liberalizarea serviciilor de comunicaţii, a produs o
adevărată revoluţie în modul de a comunica al oamenilor şi de a utiliza
calculatoarele conducând la realizarea magistralelor informaţionale (information
superhighway), cu posibilitatea transmisiei la orice distanţă a vocii, textului şi
imaginii.
Un sistem de teleprelucrare este o colecţie de echipamente şi software
compatibile, care permit realizarea unei comunicaţii între două locaţii amplasate la
distanţă în vederea prelucrării datelor. Principalele componente ale unui sistem de
teleprelucrare sunt:
• calculatoarele, ca resurse de prelucrare şi memorare a
datelor/informaţiilor/cunoaşterii;
• teminalele sau orice dispozitiv prin care face introducerea/trimiterea
(emiţătoare) sau primirea/recepţia (receptoare) datelor în sistem;
• canalele de comunicaţii, care asigură legătura între componentele
emiţătoare şi receptoare, prin utilizarea a diferite mijloace media (linii
telefonice clasice, fibră optică, cablu coaxial, unde electromagnetice);
• echipamente de comunicaţii, care asigură realizarea comunicării prin
canalul de comunicaţii: modemul, multiplexorul/demultiplexorul,
controlerul, procesorul frontal de comunicaţii (front-end processor)
• software-ul de comunicaţii, prin care se realizează toate funcţiile cerute
de o comunicare sigură/fiabilă, reprezentat de proceduri şi protocoale de
standard sau asigurate la cerere, prin specificaţii de realizare.

În Figura 8.11 se prezintă componentele fizice ale unui sistem de

teleprelucrare şi elementele software care asigură comunicaţiile într-un calculator,
care sunt incluse în software-ul de sistem (prin Sistemul de operare).

Pentru a transmite şi primi date între două locaţii, un sistem de

telecomunicaţii trebuie să îndeplinească mai multe funcţii:
 Staţia sursă/ Staţia

Interfaţă

Interfaţă
Canal de comunicaţii
emiţător Modem Modem recepţie
pentru date pentru date

Circuit de date

Legături de date

Sistem de teleprelucrare
(a)

Interfaţa cu programul
Sistemul de operare
Canal de
Programul comunicaţii
aplicativ

Software-ul de tip
control al reţelei

driver pentru 1/0

control al liniei
aplicativ Modem

Modulul de
Modulul de

hardware
Interfaţa
(utilizator)

(b)

Figura 8.3.11 Reprezentarea simplificată a componentelor fizice (a) şi software-

ului pentru un sistem de teleprelucrare

• transmiterea datelor şi realizarea unor interfeţe între partea emiţătoare şi

cea receptoare;
• asigurară integritatea şi corectitudinea datelor transmise , prin detectarea şi
corecţia erorilor de transmisie;
• asigurară transformarea formei digitate a semnalului (din calculatoare) în
forma analogică, acceptată de canalele de comunicaţii, adaptând şi vitezele
de transmisie diferite (din canale şi din calculatoare);
• gestionează fluxul de date şi asigură prezentarea datelor în formatul necesar
(transmiterii şi prelucrării).
Aceste funcţii sunt realizate fie prin software, fie prin hardware, aşa cum se
arată în Figura 8.11 la nivelul circuitului de date (canal+modem), al legăturii de
date (prin interfaţa şi driver, în calculator) şi al sistemului,care include şi pe
utilizator (prin interfaţa cu programul aplicativ).
În sistemele de transmisie a datelor, pentru realizarea funcţiilor amintite,
trebuie respectate anumite reguli şi proceduri, care asigură comunicarea între
locaţii, cunoscute sub numele de protocoale de comunicaţii. Orice dispozitiv din
cadrul unui sistem trebuie să interpreteze protocolul dispozitivului cu care
comunică, identificând fiecare dispozitiv, verificând corectitudinea mesajului
receptat, iar dacă este nevoie să realizeze o retransmisie când nu poate fi interpretat
corect sau când este nevoie să corecteze o eroare de transmisie.
Semnalele utilizate în sistemele de comunicaţii sunt semnale
electromagnetice, reprezentate în două moduri:
- semnale analogice, reprezentate de o formă continuă a câmpului
electromagnetic, specifică canalelor de comunicaţii (pentru voce la
început şi pentru date ulterior);
- semnale digitale, reprezentate de forme discrete ale câmpului
electromagnetic, care se regăsesc în două stări discrete: ″1 logic″
(prezenţa semnalului) şi ″0 logic″ (absenţa semnalului).
Modemul, ca prescurtare pentru MOdulator/DEModulator, este dispozitivul
care asigură translatarea semnalelor digitale şi analogice, cerută de un sistem de
teleprelucrare.
Canalul de comunicaţii reprezintă mijlocul prin care se realizează
comunicarea/transmisia semnalelor între două locaţii folosind diferiţi suporţi
media:
- fire răsucite/torsadate (twisted wire pair - TP) realizate prin fire de cupru
răsucite în perechi, pentru a scădea nivelul interferenţelor
electromagnetice (crosstalk), care poate fi cromat (shielded - STP) sau
necromat (unshielded - UTP);
- cablu coaxial, constând dintr-un fir de cupru izolat electric de o plasă
metalică, protejat cu o acoperire de folie de plastic;
- fibra optică, constând dintr-un fir de fibră de sticlă de mare puritate
(diametrul de 62,5 microni) cu un strat protector, pe care se poate reflecta
unda de lumină emisă de un LED (Light Emitting Diode) sau LID
(Injection Light Diode), având un diametru exterior dublu faţă de fibră
(125 micron); transmisia luminii poate fi monomod, cu fascicol focalizat
 fără dispersie (diametrul fibrei 5-10 microni), sau multimod, în care
există atât o undă axială directă, cât şi una reflectată;
- undele electromagnetice sau transmisia fără fir (wireless), în care
mediul de propagare este aerul (spaţiu deschis), cu un spectru de
frecvenţă, alocat prin reglementări la nivel internaţional, care cuprinde:
• undele radio, în gama 105 ÷108 Hz;
• undele folosite în TV, telefonie celulară şi fără fir, în gama 108 ÷1010 Hz;
• microunde, folosite în transmisia prin satelit şi sisteme de radar, în gama
1010 ÷ 1012 Hz;
• unde infraroşii, folosite în controlul la distanţă, în gama 1013 ÷ 1014 Hz.
Un canal de comunicaţii, indiferent de mediul de transmisie folosit, este
caracterizat de capacitatea de a transmite un anumit volum de date (exprimat în
biţi) în unitatea de timp (exprimat în secunde), ajungându-se la parametrul viteză
de transmisie, exprimată în biţi pe secundă (bps), sau în band/band rate, folosit
în sistemele clasice, analogice de transmisie. Canalul de comunicaţii trebuie să
asigure şi un nivel acceptabil, ca normă internaţională, pentru erorile de transmisie,
exprimate ca proporţia de biţi recepţionaţi eronat (la transmisia prin canal) faţă de
volumul total de biţi transmişi. De exemplu, este acceptabil un bit eronat la un
milion de biţi transmişi (rata de eroare 10-6). De asemenea, un canal de comunicaţii
este caracterizat şi de lărgimea de bandă (bandwidth) exprimată prin gama de
frecvenţă (în Hz) care pot fi transmise prin canal, oferind şi o valoare a capacităţii
de transmisie (bandă largă, capacitate mare).
Tabelul 8.3
Mediul de transmisie în Viteza de transmisie Costul (cantitativ)
canale
Fire torsadate 300 bps ÷10 Mbps Scăzut
Microunde 256 Kbps ÷100 .
Sateliţi de comunicaţie Mbps Mediu
Cablu coaxial 256 Kbps ÷100 .
Fibră optică Ridicat
 Mbps
56 Kbps ÷ 200
Mbps
500 Kbps ÷
10Gbps

O prezentare comparativă a vitezei de transmisie şi costurilor pentru diferite

medii de transmisie folosite în canale, se prezintă în Tabelul 8.3.
În canalele de comunicaţii, transmisia datelor se poate realiza în mai multe
feluri:
1) După sensul de transmisie:
- simplex: pe un sens, de la sursă la destinaţie, pe o sin gură cale fizică;
- semiduplex: bidirecţional dar nu simultan, sau alternativ, pe două căi
fizice, între sursă şi destinaţie;
- duplex: în ambele sensuri, simultan, pe două sau patru căi fizice.
2) După procedeul de transmisie:
- asincronă (de tipul START - STOP);
- sincronă (cu impulsuri de sincronizare realizate de un generator de
bază de timp sau ceas);
- paralelă, care poate fi asincronă sau sincronă, pe distanţe scurte, cu
transmisia simbolurilor în serie, însă cu biţi ce reprezintă codul lor în
paralel.
3) După numărul de puncte de destinaţie:
- punct - la – punct: o sursă şi o destinaţie;
- multi – punct: o sursă şi mai multe destinaţii, în diferite configuraţii:
stea, magistrală, buclă.
În componenţa canalelor de comunicaţie, extinse, dincolo de modemuri,
incluzând legătura de date şi conexiunea cu calculatorul, mai intră o serie de
echipamente, între care:
 1) Calculatorul frontal (Frond – End - Processor), ataşat în general

calculatoarelor de mare capacitate (main - frame), ca un calculator

specializat, care realizează gestiunea conexiunilor şi transmisiei de date,
pentru zeci şi sute de linii.
2) Concentratorul, ca un calculator specializat, care colectează şi memorează

temporar mesajele care sosesc pe mai multe canale, pentru a le transmite

ulterior, pachet, în mare viteză, calculatorului central.
3) Multiplexorul/Demultiplexorul, ca echipament care permite transmiterea

pe un singur canal de comunicaţie datele care sosesc de la mai multe surse,

sau de a prelua aceste date şi a le transmite destinaţiilor prevăzute la sursele
de origine.
4) Reţelele publice de comutare a liniilor de comunicaţie (PSTN – Public

Switching Telecom Network), prin care se asigură conexiuni la mare distanţă

(Km, sute şi mii de Km) între terminale de diferite tipuri şi resursele de
calcul sau alte destinaţii, în sistem de linie comutată, obişnuită (mai ieftină)
sau linie rezervată pe bază de abonament/contract cu operatorul PSTN (mai
scumpă), atunci când sunt cerinţe pentru trafic mai mare şi siguranţă în
funcţionare mai bună.
O prezentare a tehnologiilor moderne folosite în sistemele de comunicaţii şi a
tendinţelor de utilizare în sistemele multimedia a lor se prezintă în [BAJE01], mai
ales punerea în valoare, cu noi tehnologii, a infrastructurilor tradiţionale prin
digitizare (DSL).

8.3.5. Reţele de calculatoare şi servicii de tip reţea

În ultimii ani se vorbeşte tot mai frecvent de reţelizarea întreprinderii
(enterprise networking), prin care se înţelege o interconectare a resurselor harware,
software, de date şi comunicaţii, cu scopul facilitării accesului acestor resurse şi
utilizării lor eficiente de către toate categoriile de salariaţi , de către parteneri şi
clienţi etc., indiferent de locaţia în care se află (în local sau la distanţă). Practic, se
pune problema interconectării mai multor reţele locale cu reţele de arie largă (tip
Internet) sau cu alte tipuri de reţele (pentru comunicaţii fixe sau mobile), urmărind
în final creşterea productivităţii şi competitivităţii. Această conectivitate se poate
asigura în prezent prin tehnologiile de tip Internet şi Java [GUCT00, GURN05],
utilizând diferite soluţii, pe baza unor modele şi standarde de referinţă.
În primul rând, se are în vedere conceptul de sistem deschis (open system),
prin care se înţelege un sistem software care operează pe diferite platforme
hardware, deci are proprietatea de probabilitate, fără a fi limitat la o platformă
particulară („proprietară”, a unui fabricant, de o anumită capacitate). Prin
tehnologiile Java se poate crea un mediu de sistem deschis, la fel prin
UNIX/LINUX etc. Ca modele de referinţă în realizarea conectivităţii, la nivelul
unei organizaţii, care au devenit standarde, sunt:

I. Modelul OSI (Open System Interconection) dezvoltat în cadrul ISO,

ca standard de interconectare pentru diferite tipuri de calculatoare şi

reţele, destinat unor reţele globale, caracterizate de un volum mare de
tranzacţii. Acest model reprezintă un mecanism prin care se
realizează şi explică procesul de comunicaţii în cadrul unei reţele,
prin divizarea procesului în subprocese, care se desfăşoară în cadrul a
şapte straturi (layers) sau niveluri:
1. Fizic, cu rol funcţional, de plasare şi preluare a semnalelor din mediul de

transmisie, care este separat (numit uneori şi strat/nivel zero), fără

mecanisme pentru determinarea semnificaţiilor biţilor (luaţi sau plasaţi
din/în mediu şi plasaţi) preluaţi la/de la nivelul 2.
2. Legături de date (data link control - DLC), prin care se asigură transmisia

şi recepţia, asigurând validitatea cap – la – cap a datelor transmise, prin

gruparea lor în cadre, care conţin informaţii privind transmisia.
3. Reţea (network), prin care se asigură ruta (rutarea) între sursă şi destinaţia

comunicării, amplasate la distanţă, pe baza unor protocoale de reţea.

Comunicarea se face prin grupări de date/informaţii numite pachet.
 4. Transport, cu rol similar DLC, prin care se asigură mecanismelor din

nivelul inferior (3) fiabilitate şi integritate la nivel de pachet, garantând

livrări fără erori şi calitate serviciilor pe baza unui protocol de control a
transmisiei.
5. Sesiune, asigură gestiunea fluxurilor de comunicaţii pe timpul unei

conexiuni, cunoscută ca sesiune (fluxuri uni sau bidirecţionale), asigură

satisfacerea unei cereri (ACK) înainte de începerea unei noi sesiuni.
6. Prezentare, asigură codificarea datelor, translatarea lor între diferite

moduri de codificare (ASCII, EBCDIC), criptarea/decriptarea datelor etc.

7. Aplicaţie, asigură interfaţa între aplicaţii şi diferite servicii oferite în reţea.

Modelul OSI este utilizat prin parcurgerea pe verticală a straturilor/nivelurilor,

fiecare nivel adăugând sau extrăgând informaţii proprii (header), care pot fi
recunoscute şi utilizate numai de un nivel similar amplasat în cadrul unei stive de
pe alt calculator.

II. Modelul Transmission Control Protocol/Internet Protocol

(TCP/IP), a fost dezvoltat pentru a fi utilizat în Internet, fiind definit
prin cinci straturi :
1. Aplicaţia, care asigură utilizatorul final cu translatarea mesajelor, pentru a

fi utilizate de acesta, cu resursele de care dispune.

2. TCP, realizează transportul, transformând datele/mesajele din aplicaţie în

pachete, denumite şi datagrame (datagrams).

3. IP primeşte pachetele/datagramele de nivelul TCP şi le pregăteşte pentru a

fi transmise pe mediul specific reţelei, la distanţă.

4. Interfaţa reţea, preia problema adresării şi asigură interfaţarea între

calculator care iniţiază transmisia şi reţea.

5. Reţeaua fizică, reprezentată de mediul de comunicaţii cu caracteristici

electrice şi de semnal specifice.

 O comparaţie a celor două modele se prezintă în Figura 8.12, prin echivalarea
straturilor.

Modelul OSI Nivel Modelul TCP/IP

Aplicaţie 7
Aplicaţie/Proces
Prezentare 6
Sesiune 5
Transport 4 TCP

Reţea 3 IP
Legătură de date 2 Interfaţă de reţea

Mediu fizic 1 Reţeaua fizică

Figura 8.12. Prezentarea modelelor OSI şi TCP/IP

Pe baza celor două modele se pot realiza diferite reţele de calculatoare. Cele
mai cunoscute sunt cele care se referă la aria geografică acoperită cu servicii:
reţele de arie geografică restrânsă, sau reţele locale (Local Area Networks -
LANs) şi reţele de arie geografică mare(Wide Area Networks - WANs).
Reţele locale (LAN) sunt definite prin componentele lor fizice (ca resurse),
prin topologie şi prin metodele de acces în partajarea resurselor. Tipurile cele mai
cunoscute de LAN-uri sunt cele care se raportează la topologia lor:
LAN de tip magistrală, în care toate nodurile sunt interconectate printr-un
cablu deschis la capete (cu un rezistor terminal) denumit magistrală. Mai este în
mod obişnuit denumită Ethernet (prima LAN denumită în proiectul Xerox ca
Ethernet), realizată conform standardului IEEE802.3 şi metodei de acces
CSMA/CD (Carier Sens Multiple Access/Collision Detection). Există dezvoltări
cunoscute ca Fast Ethernet (viteze de transmisie de ~ 100Mbps) şi Giga Ethernet
(cu viteze de ~ Gbps). Echipamentele şi dispozitivele specifice părţii de
interconectare sunt:
• placa de interfaţă cu reţeaua (NIC – Network Interface Card);
• repetoare, care operează la nivelul 1 OSI, fără rol funcţional, pentru
extinderi, cu legături între magistrale;
 • concentratoare (hub-uri), ca dispozitive multiport, de amplificare şi
repetare a semnalului;
• punţi (bridges), care asigură un mecanism de nivel 2 OSI pentru conectarea
a două segmente LAN;
• ruter (router), dispozitiv de conectare cu reţele externe, care asigură un
mecanism de comunicaţie prin pachete, de nivel 3 OSI;
• comutator (switch), dispozitiv complex de interconectare, de mare viteză,
cu mecanisme de nivel 2 sau 3 în OSI.
LAN de tip inel (ring), în care fiecare staţie (nod) are două conexiuni, câte
una cu fiecare din staţiile vecine, formând un inel, prin care datele sunt trimise
unidirecţional (Standard IEEE802.5). Reţelele Token – Ring, cu metodă circulară
de acces, folosind un cadru de date numit jeton, se implementează cu o topologie
stea, folosind un comutator (concentrator), în ceea ce se numeşte topologie
concentrată.
LAN de tip reţea, în care fiecare dispozitiv (staţie) accesează
direct/independent resursele, partajând banda de frecvenţă a concentratorului,
ataşat resurselor comune. Tipică este configuraţia client/server, unde serverul are
toate resursele partajate de diferiţi utilizatori, prin staţii.
LAN bazată pe topologie comutată, implementată cu un comutator (switch),
ca dispozitiv multiport de 2 OSI, care „învaţă” adresele (MAC – Media Acces
Control) şi le memorează într-o tabelă de căutare internă. Între emiţător şi receptor
este creată o cale comutată temporar iar cadrul (informaţia) este trimis pe această
cale. Fiecare port are propria bandă de frecvenţă comutată.
LAN bazată pe tehnologie FDDI (Fiber Distributed Data Interface), care se
constituie din două inele, parcurse în sensuri opuse, care pot acoperi distanţe foarte
mari (cca. 200Km), folosind jetoane ca la „token ring”. Cu această tehnologie, se
pot realiza diferite topologii: inel dual, inel dual cu arbori, arbore unic, bază duală,
etc.
În Figura 8.14 sunt prezentate câteva topologii reprezentative pentru reţelele
locale. Indiferent de componenţa şi structura hardware, performanţa se defineşte şi
prin sistemul de operare (NOS – Network Operating System), care poate fi
rezident pe oricare din calculatoarele conectate în reţea, sau pe un singur server,
alocat pentru toate aplicaţiile reţelei, ca resursă comună, aşa cum pot fi şi alte
echipamente (plotere, imprimante, scanere etc.). NOS gestionează conexiunile şi
comunicaţiile în reţea, precum şi alocarea resurselor.

Resurs
Server comun
Resurse
Server Server Resurse
comune
comune

LAN tip magistrală LAN tip inel LAN tip stea

Inel
dual
FDDI

Concentrator
cu comutare
......
Concentrator Concentrator

...... cu comutare
......
cu comutare

Resurse Resurse
Server Server
comune comune

LAN tip comutată LAN tip dual cu arbori (concentratoare ) bazată pe

tehnologia FDDI

Figura 8.14. Topologii pentru reţele locale (LAN)

Cele mai cunoscute NOS sunt NetWare (firma Novel) şi Windows NT (firma
Microsoft), deasemenea, NetBIOS şi NetBEIJI (firma IBM), printre primele
realizate, însă mai puţin folosite în prezent. Serviciile tradiţionale ale unui NOS
sunt:
-partajarea resurselor hardware şi software;
-configurarea şi utilizarea facilă;
 -asistenţa tehnică după vânzare.
Reţelele de arie largă (WAN) acoperă arii geografice mari, de la diametre
de câţiva kilometrii, până la un continent sau întregul glob. În WAN, se folosesc
diferite mijloace şi tehnologii specifice comunicaţiilor: liniile telefonice
(dedicate/comutate), microunde sateliţi de comunicaţii etc. Tehnologia de bază
WAN include instalaţiile de transmisie, echipamentele de comunicaţii, sistemul de
adresare inter – reţea şi protocoalele de rutare.
•Instalaţiile de transmisie pot asigura o anumită lărgire de bandă (de

la 9,6 Kbps la 44,736 Mbps), cu caracteristici şi performanţe diferite:

-Instalaţii pentru comutarea de circuite, cu varianta de linie înclinată (în USA,
T1 cu 1,544 Mbps şi în EU, T3 cu 44,736 Mbps), inclusiv serviciile de tip ISDN
(Integrated Services for Digital Network)pentru voce şi date.
-Instalaţii cu comutarea de pachete, în care se foloseşte un format variabil de
biţi (pachet), parte a unui mesaj, încapsulat, care se transmite prin reţea PSN
(Packet – Switched Network), cu două sisteme: X.25 şi Frame Relay, caracterizate
de performanţe diferite (timp, fiabilitate).
-Instalaţii cu celule comutate (cell switching), în care formatul de biţi este de

lungime fixă, iar viteza de transmisie mai mare (Tehnologie ATM – Asynchronous
Transfer Mode).
•Echipamente de comunicaţii se încadrează în trei categorii:

echipamente asigurate de abonat (CPE – Customer Provided Equipament),

cunoscute ca CSU/DSU (CSU – Channel Service Unit, DSU – Data Service Unit)
sau PAD, echipamente de margine pentru conectarea clientului la CPE (de obicei
un ruter sau comutator inteligent) şi echipamente pentru sisteme de comunicaţii de
date (DCE – Data Communication Equipment) ce aparţin firmelor de comunicaţii.
•Sistemul de adresare inter – reţea, se realizează la nivelul 3 din

OSI, iar structura adreselor este determinată de protocolul rutabil utilizat în WAN
(IPV4, IPX2, IPV6). Se asigură o adresă unică, cu un singur punct final asociat
oricărei adrese date. Există domenii rezervate de IANA (Internet Assigned Number
Authority) pentru utilizarea în reţele particulare. Cei care folosesc aceste adrese şi
accesează internetul, folosesc ca intermediar un server proxy: un server care
expediază cererile în numele altuia, cu o adresă IP unică, înregistrată.
Conectarea reţelelor cu protocoale diferite ( multiprotocol ) se face prin două
mijloace:
­prin tunel (tunnel), care asigură transferul datelor printr-o zonă de reţea

incompatibilă, prin încapsularea pachetelor, cu informaţii recunoscute în acea

zonă şi care sunt reţinute la ieşirea din zonă;
­prin poartă (gateway), care asigură translatarea între structurile de adrese a

două zone de reţea incompatibile, fiind realizată prin orice dispozitiv capabil să
realizeze această funcţie, ca de exemplu un ruter proiectat în acest fel.
•Protocoale de rutare, folosite de rutere, ca protocoale cu rutarea

dinamică, pentru a realiza trei funcţii:

­descoperirea de noi rute în reţea;

­comunicarea informaţiei despre rută altor rutere;

­expedierea pachetelor folosind acele rute.

Ruterele programate(destinate) rutării statice, expediază pachetele prin
porturi predefinite, în situaţiile specifice unor reţele de mici dimensiuni, care au o
singură cale către orice destinaţie dată.
Topologia reţelelor WAN arată modul în care echipamentele de transmisie
şi celelalte mijloace şi tehnologii prezentate mai sus, sunt plasate în raport cu
locaţiile pe care le interconectează. Topologiile sunt apreciate după preţ,
performanţă şi scalabilitate, pe baza unor criterii de performanţă. Cele mai
cunoscute topologii sunt:
-topologiile peer–to–peer, inel şi stea, în care diferite locaţii–

utilizator(U) sunt conectate prin rutere (R) şi canale de comunicaţii (T1, de

1,544 Mbps sau T3, de 44,736 Mbps) – Figura 8.15 a,b,c;
-topologiile plasă integrală (full - mesh), plasă parţială (partial - mesh),

pe mai multe niveluri şi hibride (Figura 8.15 d, e, f).

 u u
u
R R
R
T1 T1

T1 T1 T1 T1 T1
u R R u

T1 T1
u R R u R R R
R
u u u
u

a) b) c)

T3 Nivel
u u R R
coloană
T3 T3 principală
R R T1 R
T1 (backbone)
T1 T1 T1 T1 T1
T1 T1
u R R u u R R u Nivel
R u R u R u concentrator
T1 T1
T1 T1 T1 T1 T1
T1 T1
R R
Nivel
u u R R R R
utilizator
u u u u

d) e) f)

Figura 8.15 Topologii specifice WAN

Criteriile de performanţă pe baza cărora sunt apreciate reţelele WAN sunt, în

general, următoarele:
-durata de funcţionare a componentelor (up - time);
-volumul traficului, variabil în general şi volumul suportat de
solicitarea maximă (volumul de vârf);
-întârzierea şi latenţa, ca timp care se scurge între două evenimente,
determinat de modul în care se propagă semnalele pe canalul de
comunicaţii;
-rata de utilizare a resurselor disponibile în reţea (servere, rutere,
comutatoare, echipamente de transmisie, etc.)
Problematica retelelor de calculatoare si a serviciilor de tip retea se trateaza
pe larg in lucrarea ( NORK02 ).
*****************************
Termeni si notiuni de baza
• Ciclu de viata al SI
• Etape in ciclul de viata
• Prototipizare
• Pachete de programe standard
• Adaptare/Customizare
• Cerere de oferta (RFP –Request for Proposal)
• Licenta de utilizare (software)
• Centru de calcul/Centru informational
• Serviciu externalizat
• Unitate centrala de prelucrare (CPU)
• Unitate de memorare
• Unitatea de intrare/iesire
• Sistem de interconectare (magistrale de comunicatii)
• Dispozitive periferice
• Sistem de operare
• Memorie virtuala
• Software utilitar
• Software aplicativ de uz general
• Software aplicativ specific
• Sofware aplicativ la cerere
• Fisier ;Baza de date(BD)
• Organizarea datelor (modele)
• Metoda de acces
• Sistem de gestiune a bazei de date (SGBD/DBMS)
• BD distribuite ;BD orietate obiect ;BD multidimensionale
• Depozit de date ( Data Warehouse )
• Sisteme cu teleprelucrare
• Canale de comunicatii
• Moduri de transmisie a datelor :
 -simplex,duplex, semiduplex;
-asincron,sincron, paralel;
-punct-la-punct, multi-punct.
• Calculator frontal
• Concentrator
• Multiplexor / Demultiplexor
• Rete publica de comunicatii (PSTN)
• Modelul de interconectare a sistemelor deschise (OSI)
• Modelul TCP/IP
• Retele de calculatoare :
-Retele de arie larga (WAN)
-Retele locale (LAN)
******************************
Intrebari si teme recapitulative
1.Evaluati realizarea SI prin parcurgerea tuturor etapelor ciclului de
viata.
2.Prezentati avantajele si dezavantajele diferitelor abordari in
realizarea SI.
3.Care sunt elementele de baza ale componentelor hardware la SI ?
4.Care sunt caracteristicile si functiile de baza ale software-ului de
sistem in SI.
5.Care sunt etapele de achizitie ale software-ului aplicativ ?
6.Prezentati sistemul de organizare, memorare si gestiune a datelor
in cadrul unui SI.
7.Cum definiti sistemul de comunicatii si care sunt caracteristicile
unui canal de comunicatii ?
8.Prezentati principalele tipuri de retele de calculatoare si topologia
acestor retele.
*********************************
Tema de casa
Structurati o cerere de oferta pentru infrastructura tehnica a SI :
componentele hardware, software si de cominicatii.
*********************************