Tema romanului este prezentarea lumii satului transilvănean de la începutul secolului al

XX-lea, prin intermediul figurii ţăranului român. Romanul creează tipologii, asemenea
doctrinei realiste, conform căreia arta literatura imită realitatea.
Ion reprezintă tipul ţăranului sărac, tânăr, harnic, care trăieşte într-o lume în care
pământul este valoarea centrală. Satul în care trăieşte este subordonat problematicii
pământului, întrucât ţăranii fără pământ aparţin categoriei „sărăntocilor". Iniţial, Ion Pop
al Glanetaşului este privat de pământ din cauza viciilor tatălui său, fiind nevoit să-1
recupereze:
încadrată în aceeaşi tipologie a ţăranului român, Ana, fiica lui Vasile Baciu, este „fată cu
stare, harnică, supusă, ruşinoasă, prototipul femeii de la ţară. Spre deosebire de Ion, Ana
se încadrează în categoria ţăranilor înstăriţi fiind „făgăduită de tatăl ei lui George Bulbuc,
deoarece: „Ea, fată cu stare, el fecior de bocotan, se potriveau". Ana devine un centru
deinteres pentru Ion, pentru că pământurile lui Vasile Baciu reprezintă pentru Ion un
mijloc de a-şi câştiga demnitatea în sat şi de a-şi contura identitatea.
Tema cuplului este ilustrată în acest roman prin intermediul celor două personaje, aflate
în raport de subordonare reciprocă: Ion este subordonat Anei în numele pământului, iar
Ana este subordonată lui Ion în numele iubirii. Ascultându-şi glasul pământului", care îi
macină continuu fiinţa, Ion se căsătoreşte cu Ana, fără s-o iubească, pentru că sufletul Iui
era destinat Floricăi, ceea ce naşte un puternic conflict interior:
Pământul devine ţinta supremă a acţiunilor sale, iar iubirea pentru Florica trece pe locul
al doilea. Pentru Ion, pământul este totul: obiect al muncii sale, mijloc de a obţine
demnitatea în sat, scop al acţiunilor sale, mijloc de a obţine demnitatea în sat, scop al
acţiunilor sale, posibilitatea de a-şi recupera identitatea, un mod de a-şi înlătura
frustrările. De asemenea, „glasul pământului" devine din ce în ce mai puternic, astfel
încât acesta „pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-1. Se
simţea mic şi slab, cât un vierme pe care-1 calci în picioare sau ca o frunză pe care vântul
o vâltoreşte cum îi place". Pământul dă sens existenţei lui, dar intensitatea dorinţei sale de
a avea pământ este exagerată, devine o obsesie care îl acaparează, asemenea unei porniri
instinctuale: „II cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrăţişeze huma, să o crâmpoţească în
sărutări. întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi umede.. Mirosul acru,
proaspăt şi răcoritor îi aprindea sângele". Pământurile sunt pentru el nişte „ibovnice
credincioase" care îl ajută s-o uite pe-Florica şi s-o distrugă pe Ana.
Dacă Ion îşi recapătă identitatea pe măsură ce obţine pământurile, Ana şi-o pierde. Fiind
predestinată unei existenţe tragice, Ana trăieşte în numele iubirii, sperând că va primi
vreodată dragostea lui Ion.
Autorul o surprinde în trei ipostaze: cea de fiică a lui Vasile Baciu, cea de soţie a lui Ion,
cea de mamă. Firavă, cu o slăbiciune interioară continuă, fără personalitate, Ana acceptă
atât reproşurile aprige ale tatălui său, cât şi umilinţa din partea lui Ion. Treptat, se
înstrăinează de familie, fiind tot timpul îngândurată, repetându-şi cu supunere bocetul:
„norocul meu, norocul meu...". Ajunge să simtă totul mult intens, să-şi conştientizeze
destinul şi să fie stăpânită de „o silă grea pentru tot ceea ce o înconjura", iar copilul i se
pare o povară. îi apare în minte obsesiv imaginea lui Avram, cârciumarul satului care se
spânzurase, ceea ce reprezintă pentru ea un pretext ce-i declanşează decizia finală. Alege
să se sinucidă, episod descris minuţios de prozator.
în viziunea lui G. Călinescu, pentru personajul principal din romanul omonim scris de L.
Rebreanu, „femeia reprezintă două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii".
Moartea Anei, anulează obsesia pentru pământ. Chiar dacă îşi pierde familia, Ion se simte
puternic, mândru, învingător. în schimb, Ana este învinsă atât de cinismul lui Ion, cât şi
de propria slăbiciune, împlinindu-şi scopul, Ion revine Ia „glasul iubirii" şi, în cele din
urmă, este învins de iubire. Astfel, situaţia finală a personajului este dramatică, chiar
surprinzătoare, întrucât personajul este condus toată viaţa de „glasul pământului", dar
moare în numele glasului iubirii".
în acest roman, L. Rebreanu a creat un personaj contradictoriu, care, în lupta sa pentru
pământ, a dat dovadă de o cruzime ce nu-i poate fi iertată. Dacă pentru G. Călinescu „Ion
nu e însă decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune", în viziunea Iui E.
Lovinescu „Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia o
inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă
imensă: nimic nu-i rezistă...", fiind un personaj controversat, complex, supus
dezumanizării.