R O B E RL TU D L U M

MANUSCRISUL
LUI CHANCELLOR
Traducere: Viorel Ciocan
EDITURA LIDER
I.S.B.N. 973-8117-08-9
THE CHANCELLOR MANUSCRIPT
Copyright © 1977 by Robert Ludlum
Toate drepturile asupra acestei ediţii sînt
rezervate Editurii LIDER - Bucureşti
PROLOG
3 iunie, 1968
Bărbatul brunet privea ţintă peretele din faţa lui.
Fotoliul în care stătea, ca şi restul mobilierului, avea
un aspect plăcut, fără să fie confortabil. Era reprezentativ pentru
stilul american timpuriu, cu motive spartane, de parcă aceia care
urmau să intre în audienţă la ocupantul biroului alăturat ar fi
trebuit să mediteze la acea şansă teribilă într-o ambianţă austeră.
Bărbatul avea aproape treizeci de ani, un chip colţuros,
cu trăsături ascuţite, bine conturate, dăltuite parcă de un cre-
ator mai atent la detalii decît la ansamblu. O figură aflată într-o
tăcută contradicţie cu sine, izbitoare şi totuşi neliniştită. Avea
ochi frumoşi, adînciţi în orbite, de un albastru luminos, cu o
privire deschisă, chiar întrebătoare. în acel moment, păreau
ochii unui animal temător, gata s-o ia la fugă în orice direcţie.
Numele tînărului era Peter Chancellor, iar chipul său avea
o expresie rigidă, care îşi pusese amprenta şi asupra ţinutei
sale. În ochi i se citea furia.
Se mai afla cineva în birou: o secretară între două vîrste,
cu buze subţiri, nefardate, şi un păr încărunţit strîns şi răsucit
într-un coc ce părea un coif de un galben stins. Era Pretorianul,
1
cîinele de pază ce proteja din spatele biroului ei sanctuarul
bărbatului aflat dincolo de uşa de stejar.
în clipa în care Chancellor se uită la ceas, secretara îi
aruncă o privire dezaprobatoare. Orice semn de nerăbdare ar
fi părut deplasat în acel birou, unde audienţa reprezenta un
lucru de maximă importanţă.
Ceasul arăta ora şase fără un sfert; toate celelalte birouri
erau închise. Micul campus al Universităţii Park Forest se
pregătea pentru o nouă seară de primăvară tîrzie, zarva
înăbuşită fiind amplificată de apropierea examenelor de
absolvire.
Park Forest se străduia să atenueze neliniştea ce se făcea
simţită în alte campusuri universitare. Era o insulă de calm
într-un ocean agitat. Izolată, bogată, împăcată cu sine, lipsită
în fond de conflicte. Sau de strălucire.
Se spunea că tocmai această detaşare absolută faţă de
lumea înconjurătoare îl adusese pe bărbatul din spatele uşii
de stejar la Park Forest. El căuta un loc inaccesibil, dacă nu
chiar anonimatul, ceea ce, desigur, ar fi fost imposibil de
garantat. Munro St. Claire fusese subsecretar de stat în timpul
lui Roosevelt şi Truman; ambasador extraordinar pe vremea
lui Eisenhower, Kennedy şi Johnson. în această calitate
cutreierase globul de la un capăt la celălalt pentru a face
cunoscute preocuparea preşedintelui său şi propria experienţă
în regiunile tulburi ale lumii. Faptul că se decisese să petreacă
un semestru de primăvară la Park Forest în calitate de profesor
invitat al guvernului - organizîndu-şi în acelaşi timp
materialele ce aveau să formeze baza memoriilor sale - era
un subterfugiu care-i uluise pe sponsorii acestei bogate, însă
mici universităţi. îşi înăbuşiseră suspiciunile şi-i asiguraseră
lui St. Claire izolarea imposibil de găsit la Cambridge, New
Heaven sau Berkeley.
Aşa se zvonea.
Iar Peter Chancellor se gîndise la aspectele esenţiale ale
poveştii lui St. Claire, pentru a uita de propriile probleme.
Dar nu în totalitate. în acel moment, problemele sale
existenţiale erau extrem de grave. Douăzeci şi patru de luni
irosite, condamnarea la uitare dinspre partea universităţilor.
Doi ani din viaţa lui!
Teza lui de doctorat fusese respinsă cu opt voturi la unu
de către colegiul universitar de la Park Forest. Fireşte, votul
împotrivă fusese al îndrumătorului său şi, prin urmare, nu
exercitase nici o influenţă asupra celorlalte. Lui Chancellor i se
adusese acuzaţia de frivolitate, desconsiderare nejustificată a
faptelor istorice, cercetare neglijentă şi, în fine, de
iresponsabilitate, căci înlocuise datele concrete cu ficţiunea.
Chancellor eşuase; fără putinţă de tăgadă; nu se putea reveni
asupra deciziei, deoarece eşecul era absolut.
De pe culmile euforiei, se prăbuşise într-o adîncă
depresie. Cu şase săptămîni în urmă, Foreign Service Jour-
nal, de la Universitatea Georgetown, acceptase să publice
paisprezece extrase din teză. Un total de vreo treizeci de
pagini. îndrumătorul lui trimisese cîte o copie a lucrării
prietenilor săi universitari de la Georgetown, care
consideraseră teza deopotrivă edificatoare şi înspăimîntătoare.
Journal era echivalentul lui Foreign Affairs, cititorii săi
numărîndu-se printre cei mai influenţi oameni ai ţării. Nu se
putea să nu iasă ceva de aici; cineva trebuia să facă o ofertă.
Dar editorii revistei puseseră o condiţie: avînd în vedere
subiectul tezei, acceptarea ei de către comisia de doctorat era
obligatorie, înainte de publicarea manuscrisului. Altfel nu
admiteau lucrarea.
Acum, desigur, tipărirea oricărui fragment ieşea din
discuţie.
Teza purta titlul „Originile unui conflict planetar".
Conflictul era al doilea război mondial, iar originile - o
interpretare plină de fantezie a oamenilor şi forţelor care se
confruntaseră în perioada catastrofală dintre 1926 şi 1939.
Nu avea nici un rost să explice comitetului istoric al colegiului
universitar că teza era o interpretare a faptelor, nu un docu-
2
ment oficial. Comisese un păcat grav atribuind unor figuri
istorice dialoguri inventate. O asemenea absurditate era
inacceptabilă pentru ceata de dascăli de la Forest Park.
Dar Chancellor ştia că membrii comitetului îi imputau
lucruri mai grave. îşi scrisese teza simţindu-se ultragiat şi
profund angajat afectiv, iar această atitudine era nepotrivită
pentru autorul unei dizertaţii de doctorat.
Ipoteza că magnaţii finanţelor rămăseseră pasivi în vreme
ce o şleahtă de psihopaţi inventa Germania de după Weimar
era ridicolă. Şi, în egală măsură, falsă. Corporaţiile
multinaţionale nu puteau alimenta suficient de repede haita
nazistă de lupi; cu cît devenea mai puternică haita, cu atît
creştea apetitul pieţelor de desfacere.
Obiectivele şi metodele haitei germane de lupi erau
mascate de afacerile ce se derulau în cadrul unei economii în
expansiune. Mascate, pe dracu'! Erau tolerate, pînă la urmă
acceptate, împreună cu graficele ascendente ale profitului şi
pierderilor. Bancherii acordau certificate de sănătate
economică unei Germanii naziste bolnave. Iar printre coloşii
finanţelor internaţionale care hrăneau vulturul Wehrmachtului
se numărau cîţiva dintre cei mai onorabili industriaşi ai
Americii.
Aici era problema. Nu putea să dezvăluie şi să exemplifice
acele corporaţii, fiindcă nu dispunea de dovezi convingătoare.
Oamenii care-i dăduseră informaţii şi-l îndrumaseră către alte
surse nu-i permiseseră să le citeze numele. Acei indivizi bătrîni,
speriaţi şi obosiţi trăiau din pensii de stat sau obţinute de la
diverse companii. Ce se întîmplase cîndva era de domeniul
trecutului; n-ar fi riscat să piardă generozitatea binefăcătorilor
lor. Dacă Chancellor ar fi făcut publice conversaţiile lor
particulare, oamenii le-ar fi dezavuat. Simplu ca bună ziua.
Dar nu era simplu ca bună ziua. Acele lucruri se
întîmplaseră. Povestea nu fusese spusă, iar Peter ţinea foarte
mult s-o facă cunoscută. E adevărat, nu voia să distrugă nişte
bătrîni care nu făcuseră decît să aplice nişte tactici compli-
3
cate, concepute de alţii, aflaţi prea sus pe scările ierarhice ale
corporaţiilor, deci mai puţin accesibili ca persoane. Dar
nesocotirea istoriei neoficiale reprezenta o greşeală.
Aşa că Chancellor optase pentru singura posibilitate ce-i
rămăsese: schimbase denumirile corporaţiilor gigantice, dar
în aşa fel încît să nu existe nici o îndoială în legătură cu
identitatea lor. Orice cititor de ziare ar fi înţeles imediat despre
cine era vorba.
Aceasta fusese eroarea lui de neiertat. Pusese întrebări
provocatoare, pe care prea puţină lume le socotea îndreptăţite.
Universitatea Park Forest se bucurase de consideraţie cîtă
vreme corporaţiile şi fundaţiile asigurau subvenţii; nu era un
centru universitar primejdios. Şi-atunci de ce să fie ameninţat
acest statut - fie şi vag - de activitatea unui singur doctorand?
Iisuse! Doi ani. Sigur, mai existau şi alte variante. Putea
să se adreseze altei universităţi pentru a-şi susţine lucrarea.
Dar la ce bun? Merita? Să rişte un refuz sub altă formă? Unul
ascuns chiar în propriile-i îndoieli? Fiindcă Peter era sincer cu
sine. Nu scrisese chiar o lucrare unică sau strălucită.
Descoperise doar o perioadă a istoriei nu prea îndepărtate,
care îl înfuriase din cauza paralelismelor cu prezentul. Nimic
nu se schimbase; minciunile de acum patruzeci de ani
continuau să fie invocate şi în clipa de faţă. Dar el nu voia să
renunţe cu uşurinţă la asta; nu trebuia să renunţe. Se simţea
obligat să dea cărţile pe faţă. într-un fel sau altul.
Totuşi, înverşunarea nu era un substitut pentru o cercetare
de calitate. Preocuparea de a proteja sursele aflate în viaţă nu
reprezenta o soluţie pentru o investigaţie obiectivă. împotriva
voinţei sale, Peter se vedea nevoit să recunoască justeţea
poziţiei comitetului. Lucrarea lui era concepută parţial din
fapte, parţial din fantezie.
Doi ani! Pierduţi!
Telefonul secretarei bîzîi, nu sună. Zgomotul îi aminti lui
Chancellor de zvonul potrivit căruia fusese instalată o linie
specială de comunicaţii cu Washingtonul, pentru ca Munro
4
St. Claire să poată fi contactat în orice moment din zi sau
noapte. Se spunea că această instalaţie era singura excepţie
de la autoimpusa lui izolare.
-Da, domnule ambasador, zise secretara. O să-l poftesc
înăuntru... E foarte bine. Dacă aveţi nevoie de mine, pot să
rămîn. Răspunsul fu negativ, şi Peter avu impresia că asta i
n-o făcea fericită. Pretorianul era trimis la plimbare. Sînteţi
programat să vă întîlniţi cu decanul la ora şase treizeci,
continuă ea. Urmă o scurtă pauză, apoi feme:^ răspunse:
Da, domnule. O să-i transmit scuzele dumneavoastră. Noapte
bună, domnule St. Claire.
Se uită la Chancellor.
- Acum puteţi să intraţi, spuse ea, cu o privire
întrebătoare.
-Mulţumesc.
Peter se sculă din fotoliul incomod, cu spătar drept.
- Nici nu ştiu de ce mă aflu aici, spuse el. ,
înăuntrul biroului cu lambriuri de stejar şi vitralii, Munro
St. Claire se ridică din spatele mesei antice care-i servea drept
birou. E bătrîn, îşi zise Chancellor, apropiindu-se de mîna,
întinsă peste tăblia mesei. Mult mai bătrîn decît părea de la
distanţă, atunci cînd traversa campusul cu pas sigur. Aici, în
biroul lui, trupul zvelt, înalt şi profilul acvilin cu părul de un
blond şters păreau să facă eforturi considerabile pentru a salva
aparenţele. Totuşi, omul stătea drept, de parcă ar fi refuzat
să se lase îngenuncheat de infirmităţi. Avea ochi mari, de o
culoare incertă, cu o privire intensă, dar nu lipsită de umor.
Sub mustaţa albă, îngrijită, buzele lui subţiri schiţară un
zîmbet.
- Intră, intră, domnule Chancellor. E o plăcere să te
revăd.
- Nu cred că ne-am mai întîlnit.
- Felicitări! Să nu mă laşi nepedepsit. St. Claire rîse şi-i
arătă un fotoliu în faţa mesei.
- Nu voiam să vă contrazic, doar... Chancellor se opri,
înţelegînd că, orice-ar fi spus, ar fi sunat stupid. Se aşeză.
4
- De ce nu? întrebă St. Claire. Să mă contrazici ar fi o
nimica toată faţă de tot ce le-ai făcut dumneata multor savanţi
contemporani.
-Poftim?
- Dizertaţia dumitale. Am citit-o.
- Sînt flatat.
- Am fost foarte impresionat.
- Mulţumesc, domnule. Majoritatea sînt de altă părere.
- Da,#nţeleg. A fost respinsă de colegiul universitar. Mi
s-a spus.
-Da.
- O ruşine teribilă. S-a depus muncă, nu glumă, la
redactarea ei. Şi cuprinde cîteva idei foarte originale.
Cine eşti dumneata, Peter Chancelor? Ai cea mai vagă
idee despre ce-ai făcut? Oameni uitaţi de semenii lor au
scos la suprafaţă amintiri şi le-au şoptit temători.
Georgetown e plin de zvonuri. Un document exploziv a fost
primit de la o universitate obscură din Midwest. Un
doctorand neînsemnat ne-a amintit deodată un lucru pe care
toată lumea voia să-l uite. Domnule Chancellor, Inver Brass
nu-ţi poate permite să continui.
Peter observă că privirea bătrînului deveni încurajatoare,
totuşi neutră. N-avea nimic de pierdut dacă trecea direct la
subiect.
- Sugeraţi că aţi putea să...?
- A, nu, îl întrerupse imediat St. Claire, ridicînd palma
mîinii drepte. Cu siguranţă, nu. N-aş îndrăzni să pun la îndoială
justeţea unei asemenea decizii; nu prea e de competenţa mea.
Şi bănuiesc că refuzul s-a întemeiat pe criterii adecvate. Nu,
nu mă amestec. însă aş dori să-ţi pun cîteva întrebări, even-
tual să-ţi ofer gratuit cîteva sugestii.
Chancellor se aplecă peste masă.
- Ce întrebări?
St Claire se rezemă de spătarul fotoliului.
- în primul rînd, despre dumneata. Sînt doar curios. Am
5
vorbit cu îndrumătorul dumitale, dar astea sînt informaţii la
mîna a doua. Tatăl dumitale e ziarist?
Chancellor zîmbi.
- El ar spune că a fost. Urmează să se pensioneze în
ianuarie.
- Şi mama dumitale scrie, nu-i aşa?
- De toate. Articole în reviste, editoriale în publicaţiile
pentru femei. Cu ani în urmă, a scris povestiri scurte.
- Prin urmare, cuvîntul scris nu te înspăimîntă.
- Ce vreţi să spuneţi?
- Fiul unui mecanic auto se apropie cu mai puţină teamă
de un carburator defect decît vlăstarul unui maestru de balet.
Vorbind în general, desigur.
- La modul general, sînt de acord.
- întocmai. St. Claire dădu din cap.
- Vreţi să spuneţi că dizertaţia mea e un carburator de-
fect?
St. Claire rîse.
- Să nu depăşim cadrul discuţiei. Ţi-ai luat masteratul în
jurnalism, cu intenţia evidentă de a deveni gazetar.
- De fapt, pentru a lucra într-un domeniu al comunicării.
Nu eram sigur unde.
- Cu toate astea, ai reuşit să convingi conducerea
universităţii să-ţi accepte înscrierea la doctorat în istorie. Deci
te-ai răzgîndit.
- Nu tocmai. Nu mă hotărîsem pe ce cale s-o apuc. Pe-
ter zîmbi iarăşi, de astă dată stingherit. Părinţii mei susţin că
sînt de profesie student. Nu că asta i-ar deranja cumva. Am
primit bursă pe toată durata studiilor pînă la masterat. Am
luptat în Vietnam, aşa că statul m-a ajutat să-mi susţin
doctoratul. Dau şi nişte meditaţii. Ca să fiu sincer, deşi am
aproape treizeci de ani, încă nu m-am hotărît ce vreau să fac
în viaţă. Dar presupun că mai sînt şi alţii în aceeaşi situaţie.
- Lucrarea dumitale de licenţă părea să indice o preferinţă
pentru activitatea ştiinţifică.
6
- între timp mi-am revizuit atitudinea.
St. Claire îi aruncă, o privire.
- Vorbeşte-mi despre dizertaţie. Există acolo insinuări
surprinzătoare şi afirmaţii mai degrabă terifiante. în esenţă,
acuzi pe mulţi dintre liderii lumii libere - şi instituţiile pe care
le conduc - fie pentru că ar fi nesocotit ameninţarea pe care
o reprezenta Hitler acum patruzeci de ani, fie, mai rău, că ar
fi finanţat, direct şi indirect, Al Treilea Reich.
- Nu din raţiuni ideologice. Pentru avantaje economice.
- Scila şi Caribda?
- Cam aşa ceva. Chiar acum, în zilele noastre, are loc o
repetare...
- Cu tot sprijinul colegiului universitar, îl întrerupse calm
St. Claire, trebuie să fi făcut multe investigaţii. Cît de multe?
Ce te-a determinat să procedezi astfel? Asta trebuie să
aflăm, fiindcă noi ştim că nu vei continua. Ai fost cumva
manipulat de oameni ce caută să se răzbune după atîţia ani?
Sau, mult mai rău, a fost vorba despre un accident care ţi-a
stîrnit indignarea? Noi putem controla sursele; avem
posibilitatea să dovedim că sînt false. Nu putem controla
accidentele. Sau o ofensă provocată de un accident. Dar îţi
interzicem să continui, domnule Chancellor. Trebuie să găsim
o cale de a te opri.
Chancellor făcu o pauză; întrebarea vîrstnicului diplo-
mat era neaşteptată.
- Investigaţii? Mult mai multe decît crede comitetul şi
incomparabil mai puţine decît lasă să se înţeleagă anumite
concluzii. Nu pot fi mai sincer de-atît.
- Eşti sincer. Poţi să-mi dai amănunte? Există foarte puţin
material documentar în legătură cu sursele.
Peter se simţi brusc neliniştit. Ceea ce începuse ca o
discuţie se transformase într-un interogatoriu.
- Ce importanţă are? Documentaţia e insuficientă pentru
că aşa au dorit oamenii cu care am vorbit.
- Atunci respectă-le dorinţa. Nu folosi nume. Bătrînul
zîmbi; avea un farmec extraordinar.
6
Noi nu avem nevoie de nume. Acestea pot fi descoperite
uşor, dacă aflăm zonele lor de acţiune. Dar ar fi mai bine să
nu dăm nume. Mult mai bine. Am alimenta din nou zvonurile.
Există o modalitate mai eficientă.
- Foarte bine. Am stat de vorbă cu oameni care au fost
activi în perioada 1923-1939. Făceau parte din guvern - mai
ales la Departamentul de Stat - din industrie şi finanţe. Am
vorbit şi cu vreo şase foşti ofiţeri superiori din cadrul
Colegiului de Război şi cu oameni din serviciile de informaţii.
Nici unul, domnule St. Claire, nici unul nu mi-a permis să-i
folosesc numele.
- Ţi-au furnizat mult material?
- O sumedenie de date erau înglobate în subiectele despre
care nu voiau să discute. Fraze ciudate, remarce întîmplătoare,
uneori ilogice, dar adesea pline de semnificaţii. Sînt oameni
în vîrstă, în prezent, toţi - sau aproape toţi - pensionaţi. Minţile
lor rătăceau, ca şi amintirile lor. Sînt un fel de colecţie tristă;
sînt... Chancellor se opri. Nu găsea cuvintele potrivite.
- în general, directori mărunţi şi birocraţi înrăiţi, trăind
din pensii modeste, continuă St.Claire. Astfel de condiţii
favorizează izbucnirile de mînie şi, prea ades, generează
amintiri deformate.
- Nu cred că aveţi dreptate. Ce am aflat, ce am scris eu
e purul adevăr. De aceea, oricine citeşte teza înţelege care
sînt acele companii şi cum au operat.
St. Claire nu luă în seamă afirmaţia interlocutorului său.
- Cum ai ajuns la oamenii ăştia? Cum de-au acceptat să
se întîlnească cu dumneata?
- M-a ajutat tatăl meu, iar de la cîteva persoane, am
ajuns la altele. Un fel de progresie naturală; nişte oameni
şi-au amintit de alţi oameni.
- Şi tatăl dumitale?
- La începutul anilor cincizeci, era corespondent la
Washington pentru Seripps-Howard...
St. Claire îl întrerupse cu blîndeţe:
- Deci, în felul acesta, ai obţinut o listă iniţială.
7
- Da. Cam o duzină de nume de oameni care făceau"
afaceri în Germania antebelică. Cu guvernul şi în afara lui.
Cum spuneam, aceştia m-au îndrumat spre alţii. Şi, desigur,
am citit tot ce au scris Trevor-Roper, Shirer şi apologeţii
germani. Totul e documentat.
- Tatăl dumitale ştia ce urmăreşti?
- Teza de doctorat era de-ajuns. Chancellor rînji. Tatăl
meu a început să muncească după primul an de colegiu. Nu
avea bani.
- Dar, ca să zic aşa, e conştient de ceea ce ai aflat? Sau
crezi că ai aflat.
- Nu prea. Mă gîndeam că părinţii mei or să citească
teza după ce o s-o termin. Acum, nu ştiu dacă vor fi de acord;
o să fie ca o bombă în faţa casei. Peter zîmbi stins. îmbătrînitul,
veşnicul student n-a ajuns nicăieri.
- Mi s-a părut că spuneai studentul de profesie, îl corectă
diplomatul.
- E vreo diferenţă?
- La o examinare mai atentă, cred că este. St. Claire se
aplecă în faţă tăcut, îndreptîndu-şi ochii mari spre Peter. Cu
permisiunea dumitale, am să încerc să rezum situaţia actuală,
aşa cum o văd eu.
- Vă rog.
- în esenţă, dumneata dispui de materialele necesare
pentru o analiză teoretică perfect valabilă. Interpretările
istoriei, de la cele doctrinare pînă la cele revizioniste, sînt
subiecte interminabile de dezbatere. Eşti de acord?
- Fireşte.
- Da, desigur. în primul rînd, nu ţi-ai fi ales acest subiect
dacă ai fi fost de altă părere. în timp ce vorbea, St. Claire
privea afară pe fereastră. Dar o interpretare neortodoxă a
evenimentelor - mai ales dintr-o perioadă a istoriei recente -
bazată numai pe scrierile altora nu prea justifică o asemenea
abordare, nu-i aşa? Vreau să spun că anumiţi istorici s-ar fi
folosit de acest material cu mult înaintea dumitale dacă l-ar fi
8
considerat concludent. Dar, de fapt, nu se putea, aşa că
dumneata ai trecut dincolo de sursele recunoscute şi ai stat
de vorbă cu bătrîni acriţi şi cu cîţiva specialişti discutabili în
informaţii, pentru a formula nişte judecăţi de valoare.
• - Da, dar...
- Da, dar, îl întrerupse St. Claire, întorcîndu-şi privirea
de la fereastră. Conform propriilor dumitale afirmaţii, aceste
judecăţi se bazau adesea pe „remarce întîmplătoare" şi
„ilogice". Iar sursele dumitale refuză să fie citate. După cum
spuneai, cercetarea dumitale nu justifica numeroase concluzii.
- Ba da. Concluziile sîmt justificate.
- Nu vor fi niciodată acceptate. Nu de vreo autoritate
recunoscută, ştiinţifică sau juridică. Şi pe bună dreptate, după
părerea mea.
- Atunci greşiţi, domnule St. Claire. Fiindcă eu nu
greşesc. Nu mă interesează cîte comitete or să-mi spună că
n-am dreptate. Faptele sînt acolo, dar nimeni nu vrea să
vorbească despre ele. Nici măcar acum, după patruzeci de
ani. Pentru că totul se întîmplă din nou! Cîteva companii obţin
profituri de milioane în toată lumea aprovizionînd guverne
militare, pe care le numesc prietenii noştri, „prima noastră
linie de apărare". Cîtă vreme ei urmăresc doar profitul, numai
de asta le pasă... în regulă, poate că documentaţia e
nesatisfăcătoare, dar n-am de gînd să arunc la gunoi doi ani
de muncă. N-o să mă opresc la jumătatea drumului fiindcă
un comitet îmi spune că aserţiunile mele sînt inacceptabile
din punct de vedere ştiinţific. îmi pare rău, dar asta e
inacceptabil.
Şi asta trebuie să aflăm noi. Pînă la urmă, ai alege răul
cel mai mic şi-ai pleca? Alţii cred că da, însă eu mă îndoiesc.
Ştii că ai dreptate, iar asta-i o tentaţie prea mare pentru un
tînăr. Trebuie să te anihilăm.
St. Claire se uită la Peter şi-i susţinu privirea.
- Te afli într-o zonă diferită. Soliciţi recunoaşterea de la
nişte oameni care nu ţi-o pot acorda. Caut-o în altă parte.
8
Acolo unde chestiuni precum adevărul şi documentaţia sînt
lipsite de importanţă.
- Nu înţeleg.
- Dizertaţia dumitale e înţesată de splendide ficţiuni. De
ce nu te-ai concentra asupra acestui aspect?
- Poftim?
- Scrie un roman. Nimănui nu-i pasă dacă un roman
respectă adevărul istoric. Pur şi simplu asta nu contează. St.
Claire se aplecă din nou în faţă, cu ochii fixaţi asupra lui Chan-
cellor. Scrie ficţiune. Ai putea fi în continuare ignorat, dar
cel puţin ţi se oferă şansa de a fi ascultat. Să perseverezi în
sensul actual e inutil. Vei mai pierde un an, sau doi, sau trei.
La urma urmei, pentru ce? Scrie mai bine un roman. Exprimă-ţi
indignarea în paginile lui, apoi trăieşte-ţi viaţa.
Peter îl privea ţintă pe diplomat; era pierdut, cu gîndurile
rătăcite, aşa că repetă doar un cuvînt:
-Ficţiune?
- Da. Cred că trebuie să ne întoarcem la carburatorul
defect, deşi analogia ar putea să ţi se pară groaznică. St. Claire
se lăsă pe spătarul fotoliului. Am căzut de acord că nu ţi-e
teamă de cuvinte; ai văzut toată viaţa pagini albe pline de ele.
Acum, rescrie-ţi lucrarea cu alte cuvinte, dintr-o perspectivă
diferită, care elimină necesitatea susţinerii ştiinţifice.
Peter răsuflă încet; preţ de cîteva clipe, îşi ţinuse
respiraţia, buimăcit de analiza lui St. Claire.
- Un roman? Nu mi-a trecut niciodată prin minte...
- S-ar putea să-ţi fi trecut în mod inconştient, îl întrerupse
diplomatul. N-ai ezitat să inventezi acţiuni - şi reacţii - atunci
cînd serveau scopului urmărit. Şi numai bunul Dumnezeu
ştie că deţii ingredientele unei istorii fascinante. Exagerată,
după părerea mea, dar nu lipsită de merite pentru o lectură
duminicală în hamac. Repară carburatorul; aici e vorba despre
un motor diferit. Unul mai puţin concret, poate, dar foarte
amuzant. Şi s-ar putea să te asculte cineva. În zona în care te
afli, n-o va face nimeni. Sincer vorbind, nici n-ar trebui.
- Un roman. Fir-aş al naibii.
9
Munro St. Claire zîmbi. Privirea lui continua să fie ciudat
de neutră.
Soarele după-amiezei dispăru sub linia orizontului; umbre
lungi se întindeau peste pajişti. St. Claire stătea la fereastră,
privind spre curtea pătrată. Priveliştea avea o anume aroganţă
în seninătatea sa; era deplasată într-o lume atît de agitată.
Acum putea părăsi Park Forest. îşi terminase treaba,
formulînd o concluzie orchestrată cu atenţie, nu perfectă, dar
suficientă, pe marginea acelei zile.
Suficientă aproape de limita amăgirii.
Se uită la ceas. Trecuse o oră de cînd Chancellor părăsise
biroul cu un aer răvăşit. Diplomatul se întoarse la birou, se
aşeză şi ridică receptorul telefonului. Formă codul zonal 202,
apoi încă şapte cifre. După cîteva clipe, se auziră două declicuri
pe linie, urmate de un ţiuit. Pentru cine nu cunoştea codurile,
sunetul acela nu putea proveni decît de la un instrument defect.
St. Claire mai formă cinci cifre. Urmă un singur declic,
apoi o voce răspunse.
- Inver Brass. Banda a pornit. în voce se distingea a-u\
grav al vorbirii celor din Boston, însă frazarea era proprie
unui central-european.
- Sînt Bravo. Fă-mi legătura cu Genesis.
- Genesis se află în Anglia. Acolo e trecut de miezul
nopţii.
- Nu mă interesează asta. Poţi să faci legătura? E un loc
curat acolo?
- Dacă mai e la ambasadă, e curat, Bravo. Nu ca la
Dorchester. Acolo nu există garanţii.
- încearcă la ambasadă, te rog.
Operatoarea de la Inver Brass stabili legăturile. Trei
minute mai tîrziu, se auzi altă voce; era clară, fără distorsiuni,
de parcă ar fi vorbit de vizavi, nu de la 6000 de kilometri
distanţă. Vocea prescurta cuvintele, era agitată, dar nu lipsită
de respect. Şi de o anume teamă.
- Sînt Genesis. Tocmai plecam. Ce s-a întîmplat?
10
- S-a rezolvat.
- Slavă Domnului!
- Dizertaţia a fost respinsă. Le-am explicat membrilor
comitetului, în particular, desigur, că friza absurdul. Că s-ar
face de rîsul comunităţii universitare dacă ar accepta-o.
Oamenii sînt sensibili; trebuie să fie. Nu-şi pot depăşi propria
mediocritate.
- Sînt încîntat. Urmă o pauză la Londra. Care a fost
reacţia lui?
- Cea previzibilă. Are dreptate şi ştie asta; de aceea se
simte frustrat. Nu intenţiona să se oprească aici.
- Dar acum?
- Cred că da. A muşcat momeala. La nevoie, o să-l
urmăresc indirect, să-l pun în contact cu nişte oameni. Dar
s-ar putea să nu fie necesar. Are imaginaţie; iar indignarea lui
e sinceră.
- Eşti convins că-i cea mai bună cale?
- Cu siguranţă. Alternativa ar fi să-şi continue cercetările şi
să scoată la suprafaţă controverse latente. Nu mi-ar plăcea ca
lucrul ăsta să se întîmple la Cambridge sau la Berkeley. Dar dumitale?
- Nici mie. Şi poate că nimeni nu va manifesta interes
faţă de cartea lui. Cred că am putea să ne ocupăm de asta.
Ochii lui St. Claire se îngustară.
- Sfatul meu e să nu ne amestecăm. L-am frustra şi mai
mult, l-am readuce în punctul de plecare. Să lăsăm lucrurile
să decurgă firesc. Dacă transformă totul într-un roman, nu
ne rămîne decît să sperăm că va apărea într-un tiraj restrîns,
ca orice carte de amator. El îşi va exprima punctul de vedere,
iar istoria se va dovedi o ficţiune lipsită de importanţă, cu
obişnuitele dezminţiri privind persoanele în viaţă sau decedate.
Amestecul nostru ar putea stîrni nedumeriri; nu avem nici un
interes să fim deconspiraţi.
- Ai dreptate, desigur, spuse bărbatul de la Londra. Ca
de obicei, Bravo.
- Mulţumesc. Şi la revedere, Genesis. O să plec de aici
peste cîteva zile.
10
- Unde te duci?
- Nu sînt sigur. Poate înapoi în Vermont. Poate undeva
departe. Nu mă amuză ce văd în peisajul naţional.
- Un motiv în plus să păstrăm legătura, zise vocea de la
Londra.
- Ştiu şi eu ? Pe de altă parte, mă simt împovărat de
trecerea anilor. Cred că-ţi dai seama de lucrul ăsta.
- Nu poţi dispărea. Ştii asta, nu?
- Da. Noapte bună, Genesis.
St. Claire închise telefonul fără să aştepte o urare similară
de la Londra. Pur şi simplu nu voia să mai audă nimic.
Fu străbătut de o senzaţie de repulsie; nu era pentru prima
oară, şi n-avea să fie nici ultima. Inver Brass îşi asumase rolul
de a lua decizii pe care alţii nu le puteau adopta, de a proteja
oamenii şi instituţiile de acuzaţiile de ordin moral apărute
după înţelegerea ulterioară a evenimentelor. Ceea ce fusese
corect cu patruzeci de ani în urmă, acum era un blestem.
Oameni speriaţi le şoptiseră altor oameni speriaţi că Pe-
ter Chancellor trebuie oprit. Nu era bine ca acest obscur
doctorand să pună întrebări lipsite de sens după patruzeci de
ani. Vremurile erau diferite, iar împrejurările - cu totul altele.
Totuşi, existau anumite zone gri. Responsabilitatea nu
reprezenta o doctrină limitată. Pînă la urmă, erau cu toţii
răspunzători. Inver Brass nu făcea excepţie. De aceea, lui
Peter Chancellor trebuia să i se ofere şansa să-şi dea frîu liber;
indignării, într-o manieră menită să-l ferească de consecinţe.
Sau de o catastrofă.
Sţ. Claire se ridică de la masă şi privi hîrtiile împrăştiate ]
pe ea. în ultimele săptămîni, expediase majoritatea lucrurilor
personale. Rămăseseră foarte puţine ale lui în birou; aşa şi
trebuia să fie.
Mîine urma să plece.
Se îndreptă către uşă. Cu un gest automat întinse mîna
după întrerupător, apoi îşi dădu seama că lumina nu era]
aprinsă. Stătuse în picioare, se plimbase, se aşezase şi se gîndise
în semiîntuneric.
11
The New York Times Back Review
10 mai 1969, pagina 3
Reichstag! este în egală măsură o carte uluitoare
şi sensibilă, incomodă şi incredibilă. Primul roman al
lui Peter Chancellor vrea să ne facă să credem că, la
începuturile sale, partidul nazist a fost finanţat, nici mai
mult, nici mai puţin decît de un cartel de bancheri şi
industriaşi internaţionali - americani, englezi şi francezi -,
cu aprobarea tacită a respectivelor guverne. Pe măsură
ce ne cufundăm în lectură, Chancellor ne obligă să-i
dăm crezare. Naraţiunea lui îţi taie răsuflarea;
personajele lui prind viaţă cu un fel de forţă primară
care le dezvăluie puterile şi slăbiciunile, într-o manieră
care ar fi putut fi alterată de un stil mai disciplinat.
Domnul Chancellor îşi spune povestea profund indignat
şi prea melodramatic, dar, în afară de asta, cartea e o
„lectură" minunată. Şi, pînă la urmă, ajungi să te întrebi:
e posibil oare să se fi întîmplat aşa?...
The Washington Post Book World
22 aprilie 1970, pagina 3
În Sarajevo! Chancellor se ocupă de criminalii din
august aşa cum făcuse cuBlitzkrieg-ul Fiihrerului anul
trecut.
Forţele care s-au ciocnit în timpul crizei din iulie
1994, precedată de asasinarea, în iunie, a lui Ferdinand
de către conspiratorul Gavrilo Princip, sînt disociate,
rearanjate şi orientate pe o pistă solidă de către domnul
Chancellor, astfel încît în final, totul se transformă într-un
triumfal răului. Pe tot parcursul cărţii, protagonistul - în
acest caz, un englez infiltrat într-o organizaţie
12
clandestină sîrbo-croată, numită melodramatic Unitatea
morţii - îndepărtează învelişul minciunilor răspîndite
de provocatorii Reichstagului, ai Foreign Office-ului şi
ai Camerei Deputaţilor. Marionetele sînt deconspirate;
sforile lor conduc la mari industriaşi ai tuturor părţilor
aflate în conflict.
Ca şi în multe alte cazuri, aceste coincidenţe rareori
comentate continuă să se manifeste.
Domnul Chancellor pare dominat de un adevărat
complex al conspiraţiei. Şi îl foloseşte într-o manieră
fascinantă, pe înţelesul tuturor. Sarajevo! Ar putea
deveni chiar mai popular decît Reichstag!
The Los Angeles Times Daily Review of Books
4 aprilie 1971, pagina 20
Contraofensiva! este cea mai bună lucrare a lui
Chancellor de pînă acum, deşi, din raţiuni care-i scapă
cititorului, urzeala complotului porneşte de la o
extraordinară eroare de documentare, neaşteptată la
acest autor. Este vorba despre operaţiunile clandestine
ale CIA legate de instituirea unui regim de teroare de
către o putere străină într-un oraş universitar din New
England. Domnul Chancellor ar trebui să ştie că prin
statutul său din 1947, Agenţiei Centrale de Investigaţii
îi este interzis în mod expres orice amestec în afacerile
interne.
în afara acestei obiecţii, Contraofensiva! are
succesul asigurat. Cărţile anterioare ale lui Chancellor
au fost citite cu sufletul la gură, însă de această dată
autorul a conferit personajelor sale o profunzime
nemaiîntîlnită pînă acum.
Vastele sale cunoştinţe privind contraspionajul sînt,
după părerea celor avizaţi, absolut remarcabile.
Exceptînd eroarea de care am pomenit mai sus.
12
El pricepe gîndurile şi metodele tuturor celor
implicaţi într-o situaţie absolut înspăimîntătoare, făcînd
o paralelă cu tulburările rasiale care au dus la o serie de
crime la Boston, cu mai mulţi ani în urmă. Chancellor
apare drept un romancier de prima mînă care se ocupă
de evenimente, rearanjează faptele şi prezintă noi
concluzii uimitoare.
Intriga e de o simplitate înşelătoare: un bărbat e
ales să îndeplinească o sarcină pentru care nu pare să
fie potrivit. Este antrenat intens de către CIA, însă nu
se face nici o încercare de a i se întări punctul slab.
Concluzia se impune de la sine: acest defect e menit să-i
aducă moartea. Cercuri în interiorul altor cercuri
conspirative. Şi, încă o dată, ca şi în cazul cărţilor
anterioare, ne întrebăm: E adevărat? S-au întîmplat
aievea toate acestea?...
Toamnă. Regiunea Bucks County era scăldată în tonuri
de galben, verde şi auriu. Chancellor se sprijinea de capota
unui Mark IV Continental argintiu, ţinîndu-şi braţul pe umerii
unei femei.. Avea faţa mai plină acum, cu trăsături mai
armonioase, oarecum îmblînzite, însă totuşi aspre. îşi aţintise
privirea spre o casă albă, aflată la capătul unui drum ce şerpuia
peste pantele line ale cîmpurilor, străjuit în ambele părţi de
un gard alb, înalt.
în timp ce-l ţinea de mîna atîrnată peste umărul ei, fata
de lîngă Chancellor părea la fel de absorbită ca şi el de
priveliştea din faţa lor. Era înaltă; părul castaniu, moale,
încadra un chip delicat, exprimînd o stranie forţă. Se numea
Catherine Lowell.
- E întocmai cum aiAdescris-o, spuse ea, strîngîndu-i mîna
cu putere. E minunată. într-adevăr minunată.
- Sincer să fiu, mă simt al naibii de uşurat.
Ea ridică ochii spre el.
13
- Ai cumpărat-o, nu-i aşa? Nu eşti doar „interesat", chiar
ai cumpărat-o!
Peter dădu aprobator din cap.
- Dar am avut concurenţă. Un bancher din Philadelphia
era gata să plătească un avans. A trebuit să mă hotărăsc. Dacă
nu-ţi place, sînt sigur că el o s-o cumpere de la mine.
-Nu fi absurd, e senzaţională!
- N-ai văzut interiorul.
- Nici nu trebuie.
- Bine. Fiindcă aş prefera să ţi-l arăt cînd o să ne
întoarcem. Vineri după-amiază o să primesc un colet impor-
tant de la Washington, care o să vină aici.
-Transcrierile?
- Douăsprezece cutii de la Biroul Guvernamental de
Imprimate. Morgan trebuia să trimită un camion. întreaga
istorie a proceselor de la Nürnberg, aşa cum a fost consemnată
de tribunalele Aliaţilor. Ghiceşti care-o să fie titlul cărţii?
Catherine rîse.
- Parcă-l văd pe Tony Morgan, plimbîndu-se prin birou
ca un cotoi deşelat, într-o flanelă gri. Deodată, bate cu pumnul
în masă şi răcneşte, îngrozindu-i pe toţi cei care-l pot auzi,
adică aproape toată clădirea: „M-am prins! O să facem altfel!
O să scriem Nürnberg cu semnul exclamării!"
Peter rîse şi el.
- îl iei peste picior pe sacrosanctul meu editor.
-Deloc. Dacă n-ar fi fost el, am fi locuit la etajul cinci al
unui bloc fără lift, nu într-o fermă construită pentru un moşier.
- Şi pentru soţia moşierului.
- Şi pentru soţia moşierului. Catherine îl strînse de braţ.
Apropo de camioane, n-ar trebui să se vadă pe drum nişte
furgonete pentru mutări?
Chancellor zîmbi încurcat.
- în afară de cîteva lucruri mărunte, menţionate pe o
listă, a trebuit să cumpăr casa mobilată. Proprietarii pleacă în
Caraibe. Poţi să arunci totul, dacă vrei.
- E nemaipomenit.
14
- Nu sîntem bogaţi, răspunse Peter, pe un ton egal. Te
rog, fără comentarii. Haide, să mergem. Avem de făcut vreo
trei ceasuri pe autostradă şi încă două şi jumătate după aceea.
O să se întunece curînd.
Catherine se întoarse către el, ridicîndu-şi faţa, cu buzele
aproape de gura lui.
- Cu fiecare kilometru parcurs, o să fiu din ce în ce mai
nervoasă. O să capăt ticuri nervoase şi-o să las impresia unei
idioate bîlbîite. Credeam că ritualul întîlnirii părinţilor s-a
desfiinţat acum zece ani.
- Cînd i-am cunoscut eu pe ai tăi erai de altă părere.
- O, ce Dumnezeu! Ei au fost atît de impresionaţi doar
fiindcă se aflau în aceeaşi încăpere cu tine încît tu n-ai avut
altceva de făcut decît să stai şi să primeşti omagii.
- Ceea ce n-am făcut. îmi plac părinţii tăi. Cred că şi ţie
or să-ţi placă ai mei.
- Dar ei or să mă placă? Asta-i întrebarea.
- Ör să te îndrăgească, spuse Peter, trăgînd-o spre el.
Aşa cum te iubesc eu. O, Doamne, cît te iubesc!
Exact, Genesis. Acest Peter Chancellor deţine toate
documentele referitoare la Nürnberg, copiate de Biroul
Guvernamental de Imprimate. Editorul a aranjat să fie
transportate la o adresă din Pennsylvania. .
Asta nu ne afectează, Banner. Venice şi Cristopher au
căzut de acord. N-o să trecem la acţiune. Asta e decizia.
E o greşeală! O să pună din nou pe tapet chestiunea
germană.
S-a scurs atîta timp de cînd s-au comis erorile. Nu există
nici o legătură. Cu mulţi ani înainte de Nürnberg am înţeles
clar ceea ce nu sesizasem de la început. Nu există nici o
legătură cu noi. Cu nici unul dintre noi, inclusiv cu tine.
Nu poţi fi sigur.
Sîntem siguri.
Ce crede Bravo?
Bravo a plecat. N-a fost înştiinţat. Nici nu va ji.
14
De ce nu?
Pentru motive care nu te privesc. Povestea asta s-a
întîmplat cu mulţi ani în urmă. înainte ca tu să fii chemat la
Inver Brass.
E o greşeală, Genesis.
Iar tu eşti surescitat în mod inutil. N-ai fi fost niciodată
convocat, dacă neliniştea ta ar fi avut vreun temei, Banner.
Eşti un om extraordinar. Nu ne-am îndoit niciodată de asta.
Totuşi e periculos.
Circulaţia pe autostrada Pennsylvania părea să se
intensifice pe măsură ce se lăsa întunericul. Perdele de ceaţă
apăreau din senin, estompînd luminile farurilor. Deodată, o
teribilă ploaie torenţială, bătînd pieziş, împroşcă parbrizul.
Ştergătoarele nu-i puteau face faţă.
Pe autostradă, nebunia era în toi. Vehicule treceau în
viteză, aruncînd rafale de apă; şoferii păreau să simtă
apropierea mai multor furtuni de vestul Pennsylvaniei, iar
instinctele îi mînau spre casă.
Vocea de la radioul Continentalului era clară,
poruncitoare:
Serviciul de supraveghere a autostrăzilor solicită tuturor
automobiliştilor să evite şoselele din zona Jamestown- Warren.
Dacă vă aflaţi pe drum, opriţi-vă la cea mai apropiată
parcare. Repetăm: s-a confirmat apariţia unorfurtuni dinspre
Lacul Erie, cu vînturi de forţa uraganului...
- E o bifurcaţie la vreo şase kilometri mai sus, zise Pe-
ter, uitîndu-se prin parbriz. O s-o luăm pe acolo. E un restau-
rant după trei sute de metri.
- De unde ştii?
- Tocmai am trecut pe lîngă un indicator de Pittsfield:
pentru mine era un semn. însemna că mai am de mers o oră
pînă acasă.
Châncellor nu înţelese niciodată cum de se întîmplase:
15
era o întrebare care avea să-i frămînte mintea toată viaţa.
Dealul abrupt era acoperit de o pătură opacă de ploaie
torenţială, căzînd în rafale puternice şi provocînd legănarea
maşinii grele în jurul axei sale, asemenea unei bărcuţe pe o
mare înfuriată.
Apoi apărură brusc farurile orbitoare prin geamul din
spate, reflectîndu-se violent în oglinda retrovizoare. Pete de
lumină îi jucau în faţa ochilor, ascunzîndu-i vederii pînă şi
torentele de ploaie de dincolo de geam. Vedea numai
strălucitoarea lumină albă.
Apoi ajunse lîngă el! Un imens camion cu remorcă îl
depăşea pe panta periculoasă, acoperită de apă! Peter ţipă la
şofer prin geamul închis; individul era nebun. Nu vedea ce
făcea? Nu vedea Continentalul în furtună? îşi ieşise din minţi?
Se întîmplă ceva incredibil. Camionul uriaş viră spre el!
Se produse impactul: şasiul de oţel se izbi de maşina lui.
Metalul se ciocni de metal. Nebunul îl obliga să iasă de pe
şosea! Omul era beat sau speriat de furtună! Prin perdeaua
de apă, Chancellor zărea silueta şoferului cocoţat pe scaunul
din cabină. Nu văzuse maşina lui! Nu ştia ce făcea!
Al doilea impact se produse cu asemenea forţă încît
geamul maşinii lui Peter se făcu ţăndări. Roţile i se blocară;
automobilul se răsuci spre dreapta, către abisul întunecat aflat
dincolo de marginea şoselei.
în ploaia torenţială, caroseria se înălţă; apoi maşina se
hurducă peste carosabil, răsturnîndu-se.
Ţipetele lui Catherine acoperiră zgomotele de sticlă
spartă şi oţel strivit, în timp ce Continentalul se rostogolea în
neştire. Acum, metalul scrîşnea izbindu-se de metal, de parcă
fiecare fîşie, fiecare tăblie se lupta să supravieţuiască
impacturilor succesive ale maşinii cu pămîntul.
Peter se aruncă spre sursa ţipetelor - spre Catherine -,
însă era blocat de o bară de oţel. Automobilul se răsuci iarăşi,
se rostogoli şi plonja peste parapet.
Ţipetele încetară. Se aşternu liniştea.

1
Acincea limuzină mergea încet pe străzile întunecate,
străjuite de arbori, din Georgetown. Se opri în faţa
unor trepte de marmură ce urcau printre balustrade sculptate
spre porticul unei intrări, la douăzeci de metri distanţă. Ca şi
restul casei, intrarea avea o grandoare discretă, accentuată
de luminile difuze care se zăreau deasupra coloanelor ce
susţineau balconul.
Celelalte patru limuzine sosiseră una după alta la intervale
de trei pînă la şase minute, calculate cu atenţie. Fuseseră
închiriate de la cinci agenţii diferite, răspîndite de la Arling-
ton pînă la Baltimore.
Dacă un observator aflat pe acea stradă liniştită ar fi dorit
să afle identitatea vreunuia dintre cei cinci pasageri ce
călătoriseră separat în fiecare vehicul, n-ar fi reuşit. Deoarece
numele nici unuia nu figura în documentele de închiriere a
limuzinelor şi nici unul nu putea fi văzut de şoferi. Un geam
opac îl despărţea pe fiecare şofer de clientul său şi în timp ce
acesta urca sau cobora din automobil, conducătorului auto îi
era interzis să-şi părăsească scaunul de la volan. Şoferii
fuseseră aleşi cu grijă.
Nu se omisese nici un detaliu. Două limuzine fuseseră
29
trimise la aerodromuri particulare, unde rămăseseră timp de
o oră, încuiate şi neocupate, în locuri dinainte stabilite din
parcări. După trecerea acelei ore, şoferii se întorseseră, ştiind
că pasagerii lor îşi ocupaseră locurile. Celelalte trei vehicule
fuseseră lăsate în acelaşi fel în trei locuri diferite: Washington's
Union Station, complexul comercial din McLean, Virginia,
şi clubul fermierilor din Chevy Chase, Maryland - care nu
erau locurile de baştină ale respectivilor călători.
In sfîrşit, dacă vreun observator aflat pe acea stradă
liniştită din Georgetown ar fi încercat să le iasă în întîmpinare
pasagerilor ce coborau, ar fi fost împiedicat de un bărbat blond
ce stătea în umbră pe balconul de deasupra porticului aflat în
capătul scărilor de marmură. De gîtul bărbatului atîrna un
microfon tranzistorizat, de mare impedanţă, prin care putea
transmite comezi oamenilor săi aflaţi în clădire, într-o limbă
care nu era engleza. în mîini ţinea o puşcă, avînd ataşat un
amortizor la ţeava.
Al cincilea pasager ieşi din limuzină şi urcă scările de
marmură. Automobilul se îndepărtă încet; n-avea să se mai
întoarcă. Bărbatul blond de pe balcon vorbi în şoaptă în
microfon; uşa de sub el se deschise.
Sala de şedinţe se afla la etajul doi. Lumina cădea indi-
rect pe pereţii cu lambriuri întunecate. în centrul peretelui
dinspre est se vedea un şemineu stil Franklin, în care, deşi era
o seară de primăvară blîndă, licărea un foc în spatele grilajului
de fier.
în mijlocul încăperii se afla o mare masă circulară, în
jurul căreia stăteau şase bărbaţi, cu vîrste cuprinse între
cincizeci şi optzeci de ani. Doi dintre ei intrau în prima
categorie: un bărbat încărunţit, cu păr ondulat şi trăsături
hispanice şi altul cu un ten foarte palid, cu faţă de nordic şi cu
părul negru şi drept pieptănat pe spate, deasupra unei frunţ'
înalte. Cel din urmă stătea în stînga purtătorului de cuvînt a
grupului, care polariza atenţia tuturor celor prezenţi
Purtătorul de cuvînt avea aproape optzeci de ani; ţeast
17
pleşuvă îi era încadrată de şuviţe de păr şi chipul lui părea
obosit. în faţa purtătorului de cuvînt se afla un bărbat suplu,
cu aer aristocratic, păr alb, rar şi o mustaţă albă perfect
îngrijită; şi el avea peste şaptezeci de ani. La dreapta lui stătea
un negru masiv, cu un cap imens şi o faţă ce părea dăltuită în
mahon ghanez, iar la stînga lui stătea, cel mai bătrîn şi mai
slab om din cameră; era evreu şi purta o tichie pe ţeasta fără
păr.
Toţi vorbeau încet, într-un limbaj elevat şi aveau priviri
ferme, pătrunzătoare. Fiecare bărbat avea o vitalitate calmă,
izvorîtă dintr-o extraordinară putere.
Şi fiecare dintre ei era cunoscut printr-un singur nume,
ce avea o semnificaţie anume pentru toţi cei aflaţi în jurul
mesei. în unele cazuri, cîte un membru îşi păstra numele de
aproape patruzeci de ani; în altele, fusese transmis, pe măsură
ce predecesorii mureau şi erau aleşi succesorii lor.
Niciodată nu fuseseră mai mult de şase bărbaţi. Purtătorul
de cuvînt era cunoscut drept Genesis - fiind al doilea om
care deţinea acest nume. înainte, răspundea la apelativul Paris,
preluat acum de bărbatul hispanic cu păr ondulat şi încărunţit.
Ceilalţi purtau numele de Christopher, Banner, Venice.
Şi mai era şi Bravo.
Ei constituiau Inver Brass.
în faţa fiecăruia se afla cîte o mapă identică, cu o singură
foaie de hîrtie deasupra. Cu excepţia numelui scris în colţul
din stînga sus al paginii, celelalte cuvinte, bătute la maşină,
n-aveau nici un înţeles pentru altcineva în afara acelor oameni.
Genesis vorbi:
- Dosarele trebuie luate şi distruse cu orice preţ. în
privinţa acestei chestiuni nu pot exista obiecţii. Am aflat în
cele din urmă că sînt depozitate într-un seif vertical, construit
în peretele de oţel al unui dulap masiv aflat în spatele şi la
stînga biroului din cameră.
- încuietoarea dulapului e acţionată de un buton ascuns
în sertarul central, zise Banner calm. Seiful e protejat de o
17
serie de dispozitive electronice, primul dintre ele urmînd să
fie declanşat de la reşedinţa omului nostru. Fără această primă
operaţiune, nici unul dintre celelalte dispozitive nu va fi pus
în funcţiune. Ar fi nevoie de zece butoaie de dinamită pentru
a deschide seiful; cu o flacără acetilenică, treaba s-ar rezolva
în vreo patru ore, iar alarmele ar suna la prima modificare de
temperatură.
De partea cealaltă a mesei, cu faţa lui neagră ascunsă în
lumina vagă, Venice întrebă:
- Localizarea primului dispozitiv a fost confirmată?
- Da, răspunse Banner. în dormitor. E pe poliţa de la
capătul patului.
- Cine a confirmat-6? întrebă Paris, membrul hispanic
al lui Inver Brass.
- Varak, veni replica lui Genesis din partea sudică a mesei.
Cîteva capete se înclinară uşor. Bătrînul evreu, aflat în
dreapta lui Banner, întrebă:
-Şi restul?
- Fişele medicale ale subiectului au fost obţinute din La
Jolla, California. După cum ştii, Christopher, refuză să fie
examinat la Bethesda. Cele mai recente investigaţii
cardiologice indică o hipocloremie minoră, 0 slabă
concentraţie de potasiu, în nici un caz primejdioasă. Totuşi,
faptul în sine ar putea fi suficient pentru a justifica
administrarea dozei solicitate de digitalină, însă există riscul
descoperirii sale la autopsie.
- E un om vîrstnic.
Afirmaţia fusese făcută de Bravo, un bărbat mai bătrîn
decît subiectul în discuţie.
- De ce trebuie avută în vedere o autopsie?
- Din cauza rangului său, spuse Paris, membrul hispanic,
cu un accent amintind de tinereţea sa petrecută în Castilia.
Ar putea fi inevitabilă. Agitaţia provocată de alt asasinat ar
da prea multor oameni periculoşi scuza de a acţiona, de a
pune în practică o serie de orori în numele patriotismului. ;
18
- îndrăznesc să afirm, îl întrerupse Genesis, că, dacă
aceiaşi oameni periculoşi - şi mă refer fără echivoc la O mie
şase sute Pennsylvania Avenue - dacă aceşti oameni periculoşi
ajung la o înţelegere cu subiectul, ororile despre care vorbeşti
ar fi, relativ, minore. Cheia, domnilor, se află în dosarele
subiectului. Sînt oferite precum carnea crudă unor şacali
înfometaţi. în mîinile lui O mie şase sute, acele dosare ar
inaugura o guvernare prin constrîngere şi şantaj. Ştim cu toţii
că asta se întîmplă chiar acum. Trebuie să acţionăm.
- Deşi fără tragere de inimă, sînt de acord cu Genesis,
interveni Bravo. Informaţiile noastre confirmă că O mie şase
sute a depăşit limitele neplăcute experimentate în
administraţiile anterioare." A devenit ceva aproape
incontrolabil. Cu greu mai găseşti o agenţie sau departament
care să nu fi fost contaminat. Dar o investigaţie a fiscului sau
un raport de supraveghere al serviciilor speciale îşi pierd
relevanţa în faţa acestor dosare. Atît sub aspectul naturii, cît
şi - mult mai serios - în privinţa calităţilor celor vizaţi. Nu
cred că există alternativă.
Genesis se întoarse spre membrul mai tînăr de lîngă el.
- Banner, vrei, te rog, să rezumi faptele?
- Da, sigur. Bărbatul suplu, trecut de cincizeci de ani,
dădu din cap, făcu o pauză şi îşi aşeză mîinile pe masă. Sînt
foarte puţine lucruri de adăugat. Aţi citit raportul. Procesele
mintale ale subiectului s-au deteriorat rapid; un internist
bănuieşte că e vorba despre arterioscleroză, însă diagnosticul
nu poate fi confirmat. Fişele medicale din La Jolla sînt
supravegheate de subiect. La sursă. El examinează datele
medicale. Totuşi, din punct de vedere psihiatric, există un acord
deplin: sindromul maniaco-depresiv a evoluat pînă la stadiul
de paranoia acută. Bărbatul se opri, cu capul întors uşor
spre Genesis, dar fără să-i excludă pe ceilalţi aflaţi la masă.
Sincer vorbind, e tot ce voiam să ştiu ca să-mi dau votul.
- Cine a ajuns la această concluzie? întrebă evreul,
cunoscut drept Christopher.
- Trei psihiatri care nu se cunosc între ei, din zone diferite
19
şi cărora li s-a cerut să întocmească rapoarte independente.
Acestea au fost interpretate de omul nostru. Paranoia acută a
reprezentat singurul diagnostic plauzibil.
- Cum s-a ajuns la acest diagnostic?
Venice se aplecă în faţă, împreunîndu-şi mîinile în timp
ce punea întrebarea.
- Timp de treizeci de zile s-au folosit camere video
telescopice filmînd şi în infraroşu în toate situaţiile posibile.
La restaurante, la biserica prezbiteriană, la sosirile şi plecările
în toate deplasările oficiale şi particulare. Doi specialişti în
descifrarea vorbelor din mişcarea buzelor au furnizat
informaţii complete; cele două versiuni au fost identice. Mai
există rapoarte detaliate, aş zice complete, de la sursele noastre
din cadrul biroului. Nu încape nici o îndoială asupra
verdictului. Omul e nebun.
- Ce-i cu O mie şase sute? Bravo îl privea cu atenţie pe
bărbatul mai tînăr.
- Se apropie tot mai mult, fac progrese în fiecare
săptămînă. Au ajuns chiar să sugereze formarea unei comisii
oficiale, interne, avînd drept obiectiv evident obţinerea
dosarelor. Omul nostru e prudent; el le-a văzut pe toate, iar
cei de la O mie şase sute nu se numără printre cei mai buni.
Dar le admiră aroganţa, aerul macho, care l-au frapat. în
paranteză fie spus, chiar ăsta a fost cuvîntul folosit. Frapat.
- Cît se poate de adecvat, replică Venice. Au făcut vreun
progres substanţial?
- Mă tem că da. Există dovezi clare că subiectul a pus la
dispoziţia Biroului Oval mai multe dosare - sau cele mai
dăunătoare informaţii conţinute în ele. S-a ajuns la nişte
înţelegeri atît în domeniul contribuţiilor politice, cît şi în cel
al alegerilor propriu-zise. Doi contracandidaţi la funcţia de
preşedinte au fost de acord să se retragă din cursă - unul din
cauza epuizării resurselor financiare, celălalt din motive de
instabilitate.
- Fii mai explicit, îl îndemnă Genesis.
19
- O mare eroare de exprimare sau de acţiune, menită să-l
elimine din cursa prezidenţială, dar nu atît de serioasă încît
să-i ameninţe statutul de congresman. în cazul de faţă, o
manifestare de comportament iraţional în timpul alegerilor
primare. Aceste lucruri sînt bine gîndite.
- Mi se pare înfricoşător, zise Paris înfuriat.
.- Sînt inspirate de către subiect, spuse Bravo. Dar să
revenim la autopsie. Poate fi controlată?
- E posibil să nu fíe nevoie, spuse Banner, cu mîinile
depărtate şi cu palmele pe masă. Am adus un medic din Texas,
specialist în medicină cardiovasculară! El crede că dă
consultaţii unei familii importante din Maryland. Că e vorba
despre capul acestei familii, care a înnebunit şi e capabil să
facă pagube extraordinare, avînd simptome organice şi psihice
insesizabile. Există un derivat chimic âl digitalinei care,
combinat cu o injecţie intravenoasă cu aer, poate fi de
nedepistat.
- Cine supraveghează acest aspect? Venice nu era
convins.
- Varak, zise Génesis. El controlează întregul proiect,
încă o dată, capetele se înclinară aprobator.
- Mai sînt întrebări? spuse Génesis.
Tăcere.
- Atunci, să trecem la vot, continuă Génesis, scoţînd un
carneţel din mapă. Rupse şase pagini din el şi împărţi cinci
spre stînga lui. Cifra romană unu înseamnă da; doi, nu. Ca de
obicei, egalitate de voturi înseamnă nu.
Oamenii de la Inver Brass îşi consemnară votul,
împăturiră hîrtiile şi le dădură lui Génesis. Acesta le desfăcu.
- Votul este unanim, domnilor, proiectul continuă. Se
întoarse către Banner. Te rog să-l aduci pe domnul Varak.
Bărbatul mai tînăr se sculă din fotoliu şi se îndreptă spre
uşă. O deschise, făcu un semn din cap către silueta de pe hol,
apoi se întoarse la masă.
Varak intră, închizînd uşa în urma sa. Era bărbatul care
20
stătuse de pază pe balconul întunecat de deasupra intrării situ-
ate la capătul treptelor de marmură. Nu mai avea arme în
mîini, dar microfonul tranzistorizat atîrna încă la gîtul său,
iar un fir subţire se ridica spre urechea stìnga. Avea o vîrstă
nedeterminată, undeva între treizeci şi cinci şi patruzeci şi
cinci de ani - acea vîrstă atît de bine ascunsă de bărbaţii activi
cu trupuri puternice, musculoase. Părul său blond deschis era
tăiat scurt. Faţa lată, cu pomeţi proeminenţi, împreună cu
ochii uşor oblici, trădau originea lui slavă. Totuşi, în contrast
cu înfăţişarea lui, vorbea blînd, cu un vag accent bostonian şi
o cadenţă central-europeană.
- S-a luat vreo decizie? întrebă el.
- Da, răspunse Génesis. Afirmativ.
- N-aveţi de ales, spuse Varak.
- Ai stabilit un program? Bravo se aplecă în faţă, cu o
privire fermă, neutră.
- Da. în trei săptămîni. în noaptea de întîi mai; cadavrul
va fi găsit a doua zi dimineaţă.
- Deci ştirea va apărea pe doi mai. Génesis se uită la
membrii lui Inver Brass. Pregătiţi declaraţii acolo unde credeţi
că vor fi solicitate. Unii dintre noi ar trebui să fie plecaţi din
ţară.
- Moartea va fi anunţată ca de obicei, zise Varak, ridicînd
uşor vocea pentru a sugera contrariul.
- De ce? întrebă Venice.
- Cred că O mie şase sute va intra în panică. Gaşca aia
ar fi în stare să congeleze cadavrul în dulapul de haine al
preşedintelui dacă în felul acesta ar cîştiga timp pentru a obţine
dosarele.
Exemplul lui Venice fu întîmpinat cu zîmbete strîmbe de
cei din jurul mesei. Génesis spuse:
- Atunci, garantează treaba asta, domnule Varak. Noi
vom avea dosarele.
- Foarte bine. Asta-i tot?
-Da.
- Mulţumesc, zise Génesis, înclinîndu-şi capul. Varak
21
plecă imediat. Génesis se ridică din fotoliu şi luă singura pagină
cu cuvintele codificate bătute la maşină. Apoi se întinse şi
adună cele şase pagini de carnet, toate marcate vizibil cu cifra
romană I. Ca de obicei, fiecare va pleca pe cont propriu.
Dacă v-aţi luat notiţe, distrugeţi-le.
Unul cîte unul, oamenii din Inver Brass se apropiara de
şemineul stil Franklin. Primul care ajunse îndepărtă grilajul
cu cleştele agăţat de perete, apoi aruncă foaia de hîrtie în
vatra cu cărbuni încinşi. Ceilalţi îi minară exemplul.
Ultimii doi bărbaţi care îndepliniră ritualul fiiră Génesis şi
Bravo. Rămaseră la distanţă faţă de ceilalţi. Génesis vorbi
încet:
- îţi mulţumesc că te-ai întors.
- Mi-ai spus acum patru ani că nu puteam să dispar,
replică Munro St. Claire. Ai avut dreptate.
- Mă tem că mai e ceva, zise Génesis. Nu mă simt bine.
Mai am foarte puţin de trăit.
- O, Doamne...
- Te rog. Eu sînt norocosul.
-Ce? Cum?...
- Doctorii spuneau că mai am două sau trei luni. Acum
zece săptămîni. Sigur, am insistat să nu-mi ascundă adevărul.
Sînt ciudat de exacţi; simt asta. E ceva absolut, care îmi aduce
o anume alinare.
- îmi pare rău. Mai mult decît pot spune vorbele. Venice
ştie?
Ochii lui St. Claire se opriră asupra negrului masiv ce
vorbea încet într-un colţ cu Banner şi Paris.
- Nu. Am vrut ca nimic să nu intervină sau să influenţeze
decizia noastră din seara asta.
Génesis aruncă pagina dactilografiată în flacăra galbenă
a căminului. Apoi mototoli cele şase voturi ale lui Inver Brass,
facîndu-le ghem şi punîndu-le pe foc.
- Nu ştiu ce să spun, şopti St. Claire cu compasiune,
privind ochii ciudat de liniştiţi ai lui Génesis.
- Eu ştiu, răspunse muribundul, zîmbind. Acum te-ai
21
întors. Resursele tale sînt mai mari decît ale lui Venice. Sau
ale oricăruia dintre cei prezenţi aici în seara asta. Să zicem că
tu o să duci treaba asta la bun sfîrşit. în eventualitatea că eu
voi fi înlăturat de la început, cum s-ar spune.
St. Claire privi pagina din mîna lui şi numele scris în
stingă, sus.
- A încercat să te distrugă cîndva. Aproape că a reuşit.
O s-o duc la bun sfîrşit.
- Nu în felul ăsta> Vocea lui Genesis era fermă,
dezaprobatoare. Nu trebuie să existe ranchiună, nici
răzbunare. Acesta nu e şi nu poate fi niciodată stilul nostru.
- în anumite perioade e posibil ca obiective diferite să
fie compatibile. Nu fac decît să recunosc acest lucru. Omul
reprezintă o ameninţare.
Munro St. Claire privi încă o dată pagina din mîna sa.
Numele scris în colţul din stînga, sus.
John Edgar Hoover.
Mototoli hîrtia în mînă şi o lăsă să cadă în foc.
Peter Chancellor zăcea pe nisipul ud, lăsîndu-se în
voia valurilor care îi loveau trupul cu blîndeţe. Privea
cerul; nuanţele cenuşii se estompau, fâcînd loc albastrului pur.
Pe plaja de la Malibu se lumina de ziuă.
îşi înfipse coatele în nisip şi se ridică în capul oaselor.
Simţea o apăsare în ceafă, iar peste cîteva clipe avea să-l sîcîie
durerea din tîmple. Se îmbătase aseară. Şi acum două seri,
fir-ar să fie.
îşi mută privirea spre piciorul stîng, mai jos de şort.
Cicatricea subţire, care pornea de la gambă, trecea peste rotulă
şi urca spre interiorul coapsei, era o linie albă şerpuită, înconjurată
de pielea bronzată. O mai simţea la pipăit, însă complicata operaţie
fusese încununată de succes. Acum putea merge aproape nor-
mal, iar durerea cedase locul unei încordări amorţite.
22
Cu umărul stîng era altceva; durerea nu înceta niciodată,
doar se mai atenua uneori. Doctorii îi spuseseră că-i fuseseră
sfîşiate majoritatea ligamentelor şi îşi strivise diverse tendoane;
avea să dureze ceva vreme pînă să se vindece.
Ridică distrat mîna dreaptă şi pipăi pîrîiaşul uşor umflat
de piele care se întindea de la linia părului, peste urechea
dreaptă, pînă la ceafă. Părul îi acoperea acum cea mai mare
parte a cicatricei, tăietura de pe frunte putîndu-se observa
doar de aproape. In ultimele săptămîni, mai multe femei care
nu-l interesau în mod special o remarcaseră. Doctorii îi
spuseseră că ţeasta îi fusese decupată aşa cum ai tăia un pepene
cu o lamă de ras; o jumătate de centimetru mai sus sau mai
jos i-ar fi fost fatală. Săptămîni la rînd îşi dorise din tot sufletul
să se fi întîmplat aşa. Ştia că starea asta avea să treacă. Nu
voia să moară; dar nici nu era sigur că putea să trăiască fără
Cathy.
Timpul o să vindece rănile, pe cele lăuntrice şi pe cele
exterioare; nu se îndoise niciodată de asta. Spera doar ca
acest lucru să se întîmple mai repede. Pentru ca energia
nestăvilită să-i revină şi orele matinale ale zilei să poată fi
rodnice, fără tîmple care să-i zvîcnească dureros, fără umbra
de nelinişte stîrnită de comportamentul din seara trecută.
Dar chiar dacă rămînea treaz" anxietatea nu-l părăsea.
Nu se simţea la largul lui; găştile din Beverly Hills şi Malibu îl
zăpăceau. în înţelepciunea sa, agentul lui considera că era
bine pentru el să vină la Los Angeles - Hollywood, dar el nu-i
împărtăşea părerea. La Hollywood - pentru a fi coautorul
scenariului după romanul său Contraofensiva! Faptul că nu
se pricepea să scrie un scenariu părea să nu conteze.
Redutabilul Joshua Harris, singurul agent pe care-l cunoscuse
vreodată, îi spusese că era o deficienţă minoră, care avea să
fie compensată de foarte mulţi bani.
Logica asta îi scăpase lui Peter. Dar acelaşi lucru i se
întîmpla şi coautorului său. Cei doi se întîlniseră de trei ori,
totalizînd vreo patruzeci şi cinci de minute de conversaţie,
dintre care doar zece fuseseră consacrate scenariului. Şi,
23
desigur, nu scriseseră nimic. Cel puţin, nu în ceea ce-l priveşte.
, Cu toate astea, el era în Malibu, locuia într-o casă de pe
plajă de o sută de mii de dolari, conducea un Jaguar şi încărca
studioul de film cu note de plată emise de magazine din New-
port Beach pînă în Santa Barbara.
Nu trebuia să te îmbeţi ca să te simţi oarecum vinovat
într-o situaţie ca asta. în nici un caz băieţaşul doamnei Chan-
cellor, căruia i se spusese din fragedă vîrstă că fiecare îşi merită
soarta, iar felul în care trăieşti te reprezintă.
Pe de altă parte, traiul era obiectivul suprem în mintea
lui Joshua Harris atunci cînd negocia contractul. Peter nu
trăise în casa din Pennsylvania; de-abia dacă existase.
în acele trei luni după ieşirea din spital, nu scrisese
aproape nimic la cartea despre Nürnberg.
Nimic. Cînd avea să scrie ceva? Orice.
Acum îşi simte capul greu. Ochii îi lăcrimează de durere,
iar stomacul îi trimite semnale de alarmă. Peter se ridică în
picioare şi intră clătinîndu-se în apă. Poate că n-ar strica să
înoate puţin.
Se cufundă în apă, apoi se ridică brusc în picioare, privind
înapoi spre casă. La urma urmei, ce căuta el pe plajă? Noaptea
trecută adusese acasă o fată. Era sigur de asta. Sau aproape.
Merse şchiopătînd cu dificultate pe nisip, spre treptele
casei de pe plajă. Se opri la balustradă gîfîind şi îşi ridică
ochii spre cer. Apăruse soarele, risipind ceaţa. Avea să fie
încă o zi fierbinte şi umedă. Se întoarse şi văzu doi localnici,
la vreo patru sute de metri distanţă, care îşi plimbau cîinii la
marginea apei.
Nu se cădea să umble în şort pe plajă. Decenţa îl obligă
să se întoarcă spre casă.
Decenţa şi curiozitatea. Şi vaga senzaţie că ceva neplăcut
se întîmplase în noaptea trecută. Se întreba cum arăta fata.
Blondă, îşi amintea, cu sîni mari. Şi cum reuşiseră să conducă
de unde fuseseră în Beverly Hills pînă la Malibu? Amintirea
vagă a unui incident neplăcut avea oarecare legătură cu fata,
însă nu-şi putea aminti cum sau de ce.
23
Se prinse de balustrade şi urcă treptele pînă la veranda
din lemn de pin. Lemnul de pin, stuc alb şi grinzi masive din
lemn - asta era casa de pe plajă. Versiunea unui arhitect din
Malibu imitînd stilul Tudor.
Uşile de sticlă din dreapta, care dădeau spre dormitor,
erau întredeschise; pe masa de lîngă uşă se afla o sticlă de
Pernod pe jumătate goală. Şezlongul de alături era răsturnat.
Nişte sandale fără barete fuseseră puse lîngă el, într-o ordine
contrastantă cu restul priveliştii.
începea să-şi aducă aminte. Făcuse dragoste cu fata cu
sîni epatanţi - lamentabil, după părerea sa -, apoi, dezgustat
sau ca să se apere, ieşise pe uşă şi stătuse singur afară, bînd
Pernod direct din sticlă.
De unde apăruse sticla de vin? Ce dracu' mai conta pentru
el dacă făcuse amor acceptabil sau nu cu un trup binevoitor,
agăţat în Beverly Hills? Nu-şi putea aminti, aşa că se ţinu de
balustradă şi se îndreptă spre şezlongul răsturnat şi uşa
deschisă.
în vin erau muşte moarte; una vie dădea ocol şovăielnic
pe buza sticlei. Chancellor vru să ridice şezlongul căzut, dar
se răzgîndi. Iar îl chinuia capul; nu doar tîmplele, ci şi toată
suprafaţa dintre cicatricea de pe frunte şi ceafă. Durerea venea
în valuri, de parcă ar fi fost ghidată de o rază nevăzută.
Un avertisment. Trebuia să se mişte încet.
Se tîrî cu grijă pînă la uşă. în cameră domnea o
harababură de nedescris, haine aruncate pe mobilă, scrumiere
răsturnate, cu conţinutul lor împrăştiat pe podea, telefonul
smuls din priză.
Fata era în pat, zăcînd pe o parte, cu sînii presaţi unul de
altul, dilataţi, umflaţi ca două sfere cu vîrfuri ascuţite. Părul
blond îi cădea peste faţa îngropată în pernă. Cearşaful îi
acoperea jumătatea inferioară a trupului; un picior era dezvelit,
lăsînd să se vadă pielea bronzată a coapsei. Privind-o, Peter
îşi simţea excitaţia din vintre. Trase adînc aer în piept, tulburat
ilc priveliştea sinilor fetei, de piciorul dezgolit, de faţa ascunsă
de cascada de păr blond.
24
Era încă beat. Voia să facă dragoste cu un obiect; nu
dorea să devină conştient de existenţa unei persoane.
Făcu un pas spre pat şi se opri; în calea lui se aflau cioburi
de sticlă; aşa se explica de ce erau sandalele afară. Cel puţin
el avusese prezenţa de spirit să le poarte. Pe urmă, telefonul,
îşi amintea că ţipase la telefon.
Femeia se întoarse pe spate. Avea o faţă drăguţă, într-un
mod inofensiv, tipic californian. Nostimă, bronzată de soare,
cu prea puţine particularităţi şi de o firească armonie. Sînii ei
mari se despărţiră, iar cearşaful căzu într-o parte, scoţîndu-i
la iveală părul pubian şi coapsele pline. Peter se duse la piciorul
patului şi îşi dădu jos şortul umed. Simţea nisipul de pe vîrfurile
degetelor. îşi puse genunchiul drept în pat, avînd grijă să-şi
ţină piciorul stîng întins, şi se lăsă pe aşternut.
Femeia deschise ochii. Vorbi cu o voce moale, modulată
şi somnoroasă:
- Hai sus, iubitei. Te simţi mai bine?
Chancellor se cuibări lîngă ea. Fata îşi întinse mîna spr
semierecţia lui, şi-l mîngîie uşor.
- îţi datorez scuze? întrebă el.
-Nici vorbă! Poate ţie, nu mie. Mi-ai tras-o ca un berbec •
dar nu cred că ţi-a plăcut. Te-ai înfuriat şi-ai ieşit ca o vijelie
- îmi pare rău.
întinse mîna spre sînul ei stîng; sfîrcul era tare su1
apăsarea degetelor lui. Fata gemu şi începu să-l tragă c
mişcări iuţi. Fie că era o bună actriţă, fie o parteneră evoluat
sexual, care se mulţumea cu un preludiu scurt.
- Şi-acum mă simt înfierbîntată. Pur şi simplu nu te ma
opreai. îi dădeai înainte şi nu te bucurai deloc. însă, Doamne
ce plăcere am simţit!... Trage-mi-o, puiule. Hai, trage-mi-o
şopti ea.
Peter îşi îngropa faţa între sînii ei. Picioarele ei s
desfâcură, invitîndu-l să pătrundă. Dar tortura din capul 1
se intensificase; săgeţi de durere i se înfigeau în ţeastă.
- Nu pot. Nu pot.
De-abia reuşea să vorbească.
25
- Nu-ţi face griji. Zău, nu-ţi face griji din cauza asta,
zise fata. îl dădu jos de pe ea, astfel că umerii lui se aflară iar
pe aşternut. Ţine-te tare, iubitei. Ţine-te tare şi lasă-mă pe
mine.
Clipele se estompară. Simţea cum se albeşte la faţă, apoi
mişcările iuţi ale mîinilor fetei şi umezeala mîinilor ei, mîngîind,
provocînd. Revenise la viaţă. Avea nevoie de asta.
Fir-ar să fie. Trebuia să fie şi el bun la ceva.
îi trase capul spre vintre. Ea gemu şi îşi depărta picioarele;
totul era umezeală dulce şi carne moale. El o înhaţă de sub
braţe şi o trase paralel cu el. Respiraţia ei se transformă în
gemete sacadate, sonore, răguşite.
Nu se putea opri acum. Nu putea permite durerii să
intervină. La naiba!
- Ah, Pete, eşti grozav. Ah, Doamne, eşti cel mai tare
amant! Hai, puiule! Acum! Acum!
Tot trupul fetei începu să se zvîrcolească. Şoaptele ei se
transformaseră în ţipete.
- Ah, Hsuse! Iisuse Hristoase! Mă-nnebuneşti, iubitule!
Eşti cel mai bun! Nu mai e altul ca tine!... Ah, mamă! Ah,
Doamne!
El explodă în ea, udîndu-se; trupul i se destinse, iar
durerea din tîmple se retrase. Măcar era bun la ceva. îi
deşteptase simţurile, o făcuse să-l dorească.
Apoi îi auzi vocea de profesionistă.
- Aşa, iubitei. N-a fost prea greu, nu-i aşa?
El o privi. Avea atitudinea unui actor aplaudat. Ochii îi
erau nesinceri, fără viaţă.
- îţi rămîn dator, spuse el încet, cu răceală.
- Nu, nu-mi rămîi. Rîse. Nu iau bani de la tine. Mă
plăteşte el destul.
Chancellor îşi aminti totul. Petrecerea, cearta, beţia
drumului de la Beverly Hills, furia lui de la telefon.
Aaron Sheffield, producător de film, proprietarul
Contraofensivei!
Sheffield fusese la petrecere, împreună cu tînăra lui soţie.
25
De fapt, Sheffield îl sunase, invitîndu-l să vină şi el. N-avea
motive să refuze, dimpotrivă; gazda era evazivul coautor al
scenariului Contraofensivei!
Nu-ţiface griji, ai scris o carte de succes, dulceaţă.
Dar seara trecută avusese un motiv de îngrijorare. Voiseră
să i-l comunice într-un cadru plăcut. Mai mult decît plăcut.
Ceva mai mult.
Studioul primise mai multe telefoane „foarte serioase"
de la Washington, în legătură cu filmarea Contraofensivei!
Se menţiona faptul că în carte exista o eroare majoră: Agenţia
Centrală de Investigaţii nu opera în interior. Nu se implica în
operaţiuni pe teritoriul Statelor Unite. Statutul din 1947 al
CIA interzicea în mod expres acest lucru. De aceea, Aaron
Sheffield trebuia să modifice acest aspect în scenariu. CIA lui
Chancellor avea să devină un corp de elită format din foşti
specialişti nemulţumiţi ai serviciilor de informaţii, acţionînd
în afara canalelor oficiale.
Ce dracu', spusese Aaron Sheffield. E chiar mai bine,
ca dramatism. Avem douăfeluri de ticăloşi, iar Washingtonul
e mulţumit.
Dar Chancellor spumega de furie. El ştia despre c
vorbea. Discutase cu oameni într-adevăr nemulţumiţi care
lucraseră pentru Agenţie şi erau îngroziţi de ceea ce fuseser
siliţi să facă. îngroziţi deoarece comiseseră o ilegalitate ş~
fiindcă nu existau alternative. Un maniac pe nume J. Edga
Hoover blocase toate canalele de informaţii dintre FBI şi CIA.
Oamenii de la CIA trebuiau să obţină singuri informaţiile care
li se refuzau. Cui puteau să se plînga? Lui Mitchell? Lui Nixon?
Impactul pe care îl exercita Contraofensiva! se dator
în principal dezvăluirii acestui aspect al activităţii Agenţiei
Eliminarea ei însemna anularea unei mari părţi din carte. Pe
ter obiectase vehement şi, cu cît devenea mai furios, cu atî
mai vîrtos trăgea la măsea. Şi cu cît bea mai mult, cu atît ma
provocatoare devenea fata de lîngă el.
Sheffield îi condusese acasă. Peter stătuse cu fata p
bancheta din spate. Fusta i se ridicase deasupra şoldurilo
26
bluza era descheiată, iar sînii ei enormi îl înnebuneau. îl
îmbătaii şi mai tare.
Apoi intraseră împreună în casă şi Sheffield plecase. Fata
adusese două sticle de Pernod, un dar de la Aaron, şi jocurile
începuseră. Jocuri sălbatice, la beţie, în pielea goală.
într-un tîrziu durerile atroce de cap îl opriseră, oferindu-i
cîteva clipe de luciditate. Se năpustise la telefon, căutase ca
un turbat printre notele lui de pe noptieră numărul lui Sheffield
şi-l sunase înfuriat.
Răcnise la el şi-i spusese toate obscenităţile ce-i trecuseră
prin minte, obiectase ţipînd - şi învinovăţindu-l - că fusese
manipulat. Nu avea să facă modificări în Contraofensiva!
Zăcînd în pat, cu fata lîngă el, Chancellor îşi aminti
cuvintele lui Sheffield la telefon: „Las-o mai moale, puştiule.
Ce contează pentru tine? Tu nu ai aprobarea de scenariu.
Noi am vrut doar să fim politicoşi. Nu te mai da aşa mare.
Eşti doar un pîrlit oarecare, ca noi toţi, de altfel".
Fata blondă care stătea întinsă în pat lîngă Peter era
nevasta lui Sheffield.
Chancellor se întoarse spre ea. Ochii stupizi străluceau
mai tare, dar erau tot pustii. Gura i se deschise şi o limbă
experimentată se strecură afară, apoi linse buzele, transmiţînd
un mesaj clar.
Aplaudata actriţă era gata să interpreteze un nou rol.
Cui îi păsa? îşi zise Peter întinzîndu-se spre ea.
Omul cu unul din cele mai cunoscute chipuri din ţară
stătea singur la masa numărul zece din restaurantul
Mayflower, pe Connecticut Avenue. Masa era aşezată lîngă
fereastră, iar ocupantul ei privea absent pe geam, dar nu fără
o vagă ostilitate, la pietonii de pe stradă.
Sosise exact la ora unsprezece treizeci şi cinci; trebuia
să termine de mîncat şi să plece la douăsprezece şi patruzeci.
27
Era un obicei pe care-l respecta cu sfinţenie de mai bine de
douăzeci de ani. Ora şi cele cinci minute ţineau de obicei, nu
de restaurant. Mayflower era o modificare recentă, după
închiderea lui Harvey's, aflat la cîteva străzi distanţă.
Faţa, cu fălci enorme, o gură dilatată şi ochi uşor
exoftalmici, se descompusese. Fălcile se transformaseră într-o
guşă căzută; o carne pătată şi plină de riduri acoperea fantele
unde fuseseră ochii; şuviţele de păr vopsit erau dovada unei
firi cumplite, potrivită cu expresia chipului său de o agresivitate
accentuată.
Comeseanul său obişnuit nu era de faţă. O sănătate î
şubredă şi două infarcturi îl împiedicaseră să-i ţină companie.
Chipul său blînd, de copil răsfăţat - străduindu-se să pară
bărbat - fusese zeci de ani floarea cactusului ţepos. Omul pe
cale să prînzească privi peste masă, de parcă s-ar fi aşteptat
să-l vadă pe atrăgătorul său alter ego. Faptul că nu văzu pe
nimeni păru să-i provoace tremurai degetelor şi un spasm
repetat al gurii. Părea învăluit în singurătate; privirea îi rătăcea
în toate părţile, atentă la necazurile reale sau imaginare ce-l
înconjurau.
Chelnerul lui preferat era indispus în acea zi; considera
atitudinea lui un afront personal. îi dădu de înţeles lucrul ăsta.
Salata de fructe cu brînză de vaci era marcată pentru
masa zece. Fusese preparată pe banda metalică de la bucătărie
şi trimisă la casa de marcat. Adjunctul blond al bucătarului-
şef, angajat temporar, marca platourile, apreciindu-le aspectul
cu un ochi versat. Se opri la salata de fructe pentru masa
zece, cu un cornet în mînă şi cu privirea aţintită asupra tăvilor
din faţă.
Sub cornet se afla un cleştişor din argint, ţinut orizontal j
între dinţii cleştelui era o capsulă albă şi moale. Bărbatul blond
zîmbi unui chelner tracasat ce venea pe uşa sălii restaurantului;!
în aceeaşi clipă, afundă cleştişorul din argint în grămăjoara
de brînză, îl scoase şi plecă.
Cîteva clipe mai tîrziu, reveni pentru a se ocupa de
comanda pentru masa zece, dădu din cap şi aranja grămăjoara
de brînză cu o furculiţă.
în capsula pusă acolo se afla o doză medie de acid lisergic
dietilamid. După topirea învelişului, avea să fie eliberat
narcoticul în şapte pînă la opt ore din momentul ingerării.
La autopsie nu se vor descoperi nici un fel de urme în sînge.
Femeia între două vîrste stătea într-o cameră fără ferestre.
Asculta vocea venită din difuzoarele montate în perete, apoi
repeta cuvintele în microfonul unui magnetofon, încercînd
să imite cît mai bine vocea devenită de-acum familiară. Fiecare
alunecare de ton, fiecare nuanţă, scurtele pauze specifice care
urmau după siflanta^.
Vocea din difuzor îi aparţinea lui Helen Gandy, de ani
de zile secretara personală a lui John Edgar Hoover.
în colţul micului studio se aflau două valize. Peste patru
ore, femeia şi bagajele aveau să fie într-un avion cu destinaţia
Zürich. Era primul pas al unei călătorii ce urma s-o ducă în
cele din urmă în sudul Insulelor Baleare, la o casă pe plaja
din Majorca. Dar cea dinfcîi haltă o constituia Zürich, unde
Staats-Banque avea să plătească la Barclays, sub semnătură,
o sumă negociată, ce urma să fie transferată în două tranşe la
o filială din Palma. Prima plată avea să fie făcută imediat, iar
cea de-a doua, după optsprezece luni.
Varak o angajase. El credea că pentru fiecare treabă exista
un om corect şi priceput. Banca de date a Consiliului Naţional
de Securitate fusese accesată în secret, doar de Varak, pînă
cînd descoperise omul potrivit.
Era o văduvă, o fostă actriţă de teatru radiofonic. Ea şi
cu soţul ei fuseseră prinşi în vîrtejul nebuniei Canalelor Roşii
din 1954 şi nu-şi mai reveniseră niciodată. Fusese o nebunie
aprobată şi sprijinită de Biroul Federal de Investigaţii. Soţul
ei, considerat de mulţi un mare talent, nu lucrase timp de
şapte ani. La sfîrşitul acestei perioade, inima lui cedase de
supărare. Murise într-o staţie de metrou, în drum spre o slujbă
de funcţionar la o bancă centrală. Acum, femeia îşi încheiase
46
47
cariera de optsprezece ani; durerea, frustrarea şi singurătatea
o împiedicaseră să mai lucreze.
Dar acum nu era vorba despre un examen. Nu i se
dăduseră nici un fel de explicaţii. I se spusese doar că scurta
ei conversaţie urma să aibă drept răspuns un „da" la celălalt
capăt al firului.
Primitorul mesajului era un bărbat pe care femeia îl
detesta cu toată fiinţa. Un element fundamental al nebuniei
care-i distrusese viaţa.
Abia trecuse de ora nouă seara, iar camionul companiei
telefonice nu constituia o prezenţă neobişnuită în Thirtieth
Street Place, din nord-vestul Washingtonului. Strada scurtă
era o fundătură, ce sfîrşea la porţile impunătoare ale reşedinţei
ambasadorului peruan, stema naţională fiind expusă la vedere
pe stîlpii din piatră. La două treimi din lungimea străzii, pe i
stînga, se afla casa din cărămidă roşie a directorului Biroului
Federal de Investigaţii. Una sau amîndouă reşedinţele aveau
permanente facilităţi de comunicare de înaltă performanţă.
Iar la intervale regulate, furgonete remorcate patrulau]
în zonă, cu antene ieşind prin tavan. Se spunea că John Edgar ■
Hoover ordonase astfel de patrule, pentru a preîntîmpina vreo
supraveghere electronică nedorită din partea guvernelor
străine inamice.
La Departamentul de Stat fuseseră înregistrate plîngeri
frecvente din partea ambasadorului peruan. Era o situaţie
jenantă; Departamentul nu putea face nimic în acea situaţie.
Viaţa particulară a lui Hoover reprezenta o extensie a celei
profesionale.
Oricum, Peru nu era o ţară prea importantă.
Camionul companiei telefonice coborî strada, întoarse
şi reveni pe Thirtieth Street, unde coti la dreapta şi merse
cincizeci de metri, apoi făcu iarăşi la dreapta, spre un şir de
garaje. La capătul complexului de garaje se afla un zid de
piatră ce mărginea terenul din spate al adresei 4936 Thirtieth
Street Place, reşedinţa lui Hoover. Dincolo de garaje, mai
29
sus, existau alte case, cu ferestre ce dădeau spre proprietatea
lui Hoover. Omul din camionul companiei telefonice ştia că
la una dintre ferestre stătea un agent FBI, unul dintr-o echipă
însărcinată cu supravegherea timp de douăzeci şi patru de
ore. Echipele erau secrete şi se schimbau în fiecare săptămînă.
Şoferul camionului mai ştia că, oricine s-ai fi aflat la una
dintre ferestrele de dincolo de garaj, trebuia să dea un telefon
de rutină la un număr special al companiei telefonice,
întrebarea trebuia să fie simplă, pusă după un huruit ciudat
pe linie: Cu ce problemă fusese trimis camionul de reparaţii
în zonă la acea oră?
Operatoarea urma să verifice programările şi să răspundă
aşa cum i se spusese.
La o cutie de racord se produsese un scurtcircuit. Sus-
pect: o veveriţă curioasă, care avariase izolaţia putrezită. Din
cauza acestei defecţiuni se auzea un bîzîit pe fir. Cel ce sunase
nu-l auzea?
Da, îl auzea.
Varak învăţase cu ani în urmă, în tinereţea sa petrecută
la Consiliul de Securitate Naţională, că nu trebuia dat un
răspuns prea simplu unor întrebări ce le puteau fi adresate
într-o zonă supravegheată. N-ar fi fost acceptat, după cum şi
un răspuns prea complicat ar fi stîrnit reticenţe. Există
întotdeauna o cale de mijloc.
Radiotelefonul de înaltă frecvenţă din camion bîzîi: era
un semnal. Un apel iscoditor fusese trimis la compania
telefonică de către un om vigilent al FBI-ului. Şoferul opri
camioneta, se întoarse din nou şi merse înapoi treizeci şi cinci
de metri, pînă la stîlpul telefonic. Cîmpul vizual al reşedinţei
era clar. Parcă şi aşteptă, cu planurile întinse pe scaunul din
faţă, ca şi cum le-ar fi studiat.
Agenţii patrulau deseori noaptea prin zonă. Toate
aparenţele trebuiau salvate.
Camionul se afla acum la optzeci de metri nord-vest de
adresa 4936, Thirtieth Street Place. Şoferul se ridică de pe
scaun, se strecură în spatele camionetei şi dădu drumul
29
aparaturii. Avea de aşteptat exact patruzeci şi şase de minute,
în acest timp, trebuia să urmărească fluctuaţia curentului în
reşedinţa lui Hoover. Sarcinile mai mari caracterizau circuitele
sistemului de alarmă; cele mai mici proveneau de la iluminat,
aparate de radio şi televizoare. Observarea sistemului de alarmă
era esenţială, ca şi măsura în care se utiliza curent în aripa din
dreapta, la parter, unde se afla camera menajerei. Era de
importanţă vitală să ştie acest lucru. Armie Fields, menajera
personală a lui Hoover de cînd lumea, se afla acolo în acea seară.
Limuzina o luă la dreapta din Pennsylvania Avenue, intră
pe Tenth Street şi încetini în faţa intrării dinspre vest în sediul
FBI. Maşina era identică cu aceea care-l aducea zilnic pe
director la birou - pînă şi bara de protecţie uşor zgîriată pe
care Hoover o lăsase aşa, mulţumindu-se să-i amintească
mereu şoferului său, James Crawford, de neglijenţa omului.
Desigur, nu se folosise acelaşi automobil; originalul era păzit
zi şi noapte. Dar nimeni, nici măcar Crawford, n-ar fi putut
remarca deosebirea.
Şoferul rosti parola în microfonul de la bord şi porţile
uriaşe de oţel se deschiseră. Gardianul de noapte salută în
vreme ce limuzina trecea prin cele trei intrări succesive din
beton, îndreptîndu-se spre aleea circulară. Al doilea gardian
al Departamentului de Justiţie alergă dinspre intrarea sudică,
puse mîna pe mînerul uşii din dreapta spate şi o deschise.
Varak ieşi repede şi-i mulţumi gardianului uluit. Şoferul
şi al treilea om - care stătuse în faţă - coborîră din maşină şi-l
salutară în treacăt pe portar.
- Unde e directorul? întrebă gardianul. Asta e maşina
particulară a domnului Hoover.
- Am venit aici la ordinele lui, spuse calm Varak. Vrea
să-l ducem direct la Securitatea Internă. Ei urmează să-l sune.
Au numărul; e pe o linie protejată. Cred că e vorba de o
urgenţă. Te rog să te grăbeşti.
Gardianul îi privi pe cei trei bărbaţi bine îmbrăcaţi şi buni
de gură. îngrijorarea lui slăbi; oamenii ăia cunoşteau codurile
30
strict secrete de intrare, care se schimbau în fiecare seară; în
afară de asta, aveau instrucţiuni să-l sune chiar pe director.
Pe o linie protejată din biroul Securităţii Interne. Numărul
acela de telefon nu era niciodată folosit.
Gardianul dădu din cap, îi lăsă pe oameni în biroul de pe
coridor şi se întoarse la postul său de afară. în spatele panoului
mare din oţel, cu mii de fire şi mici ecrane de televiziune, se
afla un ofiţer superior, îmbrăcat asemănător cu cei trei bărbaţi
care se apropiau de el. Varak scoase o legitimaţie plastifiată
din buzunar.
- Agenţii Longworth, Krepps şi Salter, zise el, punînd
legitimaţia pe poliţă. Dumneata trebuie să fii Parke.
- Aşa e, răspunse agentul, luînd legitimaţia lui Varak şi
întinzînd mîna după celelalte două. Ne-am cunoscut,
Longworth?
- Acum vreo zece sau doisprezece ani, la Quantico.
Agentul examina rapid legitimaţiile, le puse pe poliţă şi
făcu un efort să-şi amintească.
- Da, ţin minte numele. Al Longworth. E mult de-atunci.
întinse^mîna, iar Varak i-o dădu pe-a lui. Pe unde-ai mai fost?
- în La Jolla.
- Iisuse, ai cîştigat un prieten!
- De-aceea mă aflu aici. Ei sînt cei mai buni oameni ai
mei din sudul Californiei. El m-a sunat aseară. Varak se aplecă
uşor peste poliţă. Am o veste proastă, Parke. Nu-i bine deloc,
spuse el, aproape în şoaptă. S-ar putea să ajungem „teritoriu
deschis".
Expresia de pe chipul agentului se schimbă brusc; şocul
era evident.
Printre ofiţerii superiori ai Biroului, expresia teritoriu
deschis însemna ceva de neconceput: directorul era bolnav.
Grav bolnav, poate chiar pe moarte.
- O, Doamne... murmură Parke.
- Vrea să-l suni pe linia protejată.
- O, Iisuse! în condiţiile date, acela era ultimul lucru pe
care ar fi vrut să-l facă agentul. Ce doreşte? Ce-ar trebui să-i
spun? O, Iisuse!
31
-Vrea să-l ducem la Flags. Spune-i că sîntem aici; verifică
dispoziţiile lui şi instruieşte-l pe unul dintre oamenii mei cum
să preia schimbul.
- Schimbul? Pentru ce?
- întreabă-l pe el.
Parke îl fixă pe Varak o clipă, apoi întinse mîna după
telefon.
La cincisprezece blocuri spre sud, în subsolul unei
companii telefonice, un bărbat stătea pe un taburet, în faţa
unui panou înţesat de fire. Purta o legitimaţie din plastic cu
fotografia lui, iar sub ea era scris cu litere mari cuvîntul In-
spector, în urechea dreaptă avea o cască mică, legată la un
amplificator aşezat pe podea; lîngă amplificator se afla un
casetofon mic. Firele răsucite care ieşeau din el urcau spre
panoul central.
Becul mic al amplificatorului se aprinse. Telefonul
protejat din biroul de pază al FBI-ului intrase în funcţiune.
Omul îşi aţinti privirea asupra unui buton al casetofonului;
asculta concentrat, ca un profesionist experimentat. Apăsă
brusc butonul; caseta începu să se deruleze, dar individul o
opri aproape imediat. Aşteptă cîteva clipe, apoi apăsă din
nou butonul şi rolele începură iarăşi să se învîrtească.
La cincisprezece blocuri spre nord, Varak îl asculta pe
Parke. Cuvintele fuseseră copiate, înregistrate şi prelucrate
de pe mai multe benzi. Se convenise ca vocea de la celălalt
capăt al firului să se audă mai tare decît o voce normală;
trebuia să fie vocea unui om ce nu dorea să admită că era
bolnav, străduindu-se să salveze aparenţele şi, din această
cauză, vorbind pe un ton nefiresc. Nu numai că faptul acesta
se potrivea cu profilul psihologic al subiectului, dar avea şi o
semnificaţie mai profundă. Sonoritatea glasului conferă
autoritatea, iar aceasta reduce posibilitatea depistării
înşelătoriei.
- Da, ce e? Vocea răguşită se auzea clar.
- Domnule Hoover, sînt ofiţerul Parke, de la Securitatea
31
Internă. Agenţii Longworth, Krepps şi... Parke se opntu un
aer zăpăcit - uitase numele.
- Salter, îi şopti Varak.
- Şi Salter, domnule. Longworth, Krepps şi Salter. Au
venit aici şi mi-au spus că trebuie să vă sun pentru a primi.
instrucţiuni. Au mai cerut să fie conduşi la biroul
dumneavoastră, unul dintre ei urmînd să preia schimbul.
- Oamenii ăia, îl întrerupse vocea aspră, sînt aici din
ordinul meu. Fă cum îţi spun ei. Trebuie să li se acorde tot
sprijinul, fără ca nimeni să afle ceva. Ai înţeles?
- Da, domnule.
- Cum spuneai că te cheamă?
- Ofiţer Lester Parke, domnule.
Urmă o pauză; Varak îşi încorda muşchii abdomenului
şi îşi ţinu respiraţia. Pauza era prea lungă!
- O să ţin minte, se auzi în cele din urmă. Noapte bună,
Parke. Un declic final se auzi pe linie.
Varak răsuflă uşurat. Pînă şi rostirea numelui ofiţerului
fusese desăvîrşită; o copiaseră dintr-o conversaţie a
subiectului, în timpul căreia se plînsese de rata criminalităţii
din Rock Creek Park.
- Are un glas teribil, nu-i aşa? Parke puse receptorul în
furcă şi întinse mîna sub ghişeu după trei legitimaţii de trecere.
- E un om foarte curajos, spuse Varak. A întrebat cum
te cheamă?
-Da, răspunse ofiţerul, introducîndpermisele în aparatul
de pontaj.
- în cel mai rău caz, te-ai putea trezi cu o primă, adăugă
Varak, întorcîndu-şi capul de la însoţitorii săi.
- Ce? Parke ridică privirea.
- O moştenire personală. Nimic oficial.
- Nu înţeleg.
-Nici nu trebuie. Dar ai auzit ce spunea; şi eu l-am auzit.
Ţine-ţi gura, cum scrie la carte. Altfel, o să ai de-a face cu
mine... Directorul e cel mai bun prieten al meu.
Parke îl fixă pe Varak.
- Din La Jolla, zise el.
- Din La Jolla, răspunse Varak.
32
Asta însemna mult mai mult decît numele unui oraş
califomian de pe ţărmul oceanului. De ani de zile circulau
zvonuri - despre marile planuri ale unui monarh retras, despre
o reşedinţă cu vedere spre Pacific, despre un guvern clandestin
ce deţinea secretele unei naţiuni.
Femeia între două vîrste, cu chipul trist, urmărea limba
minutarului pe cadranul ceasului aflat pe peretele micului stu-
dio. Mai erau cincizeci şi cinci de secunde. Telefonul se afla
pe masă, în faţa magnetofonului pe care-l folosise pentru a
repeta cuvintele. încă o dată şi încă o dată, o săptămînă
întreagă de repetiţii pentru o singură interpretare, care nu
avea să dureze mai mult de un minut.
Repetiţii. Interpretare.
Cuvinte dintr-un vocabular aproape uitat.
Nu era proastă. Ciudatul bărbat blond care o angajase îi
spusese foarte puţine lucruri, însă destul ca să-i dea de înţeles
că ceea ce urma să facă era o treabă bună. Dorită de oameni
cu mult mai buni decît cel cu care urma să vorbească la telefon
pesteA... patruzeci de secunde.
în timp ce privea calm acul minutarului apropiindu-se
încet, încet de momentul decisiv, femeia îşi amintea. Spuseseră
cîndva că soţul ei era un mare talent; aşa zicea toată lumea.
Era pe cale să devină un star, unul adevărat, nu un oarecare
individ fotogenic. Toţi împărtăşeau această părere. Apoi
apăruseră ceilalţi şi ziseseră că el figura pe o listă. O listă
foarte importantă, ceea ce însemna că nu era un bun cetăţean.
Iar cei de pe listă primeau o etichetă.
Erau subversivi.
Şi eticheta avea legitimitate.Tineri tăcuţi, în costume de
culoare închisă, începură să apară în studiouri şi în birourile
producătorilor.
Biroul Federal de Investigaţii.
Se retrăgeau dincolo de uşile închise şi purtau conversaţii
particulare.
Subversiv. Era un cuvînt asociat cu omul cu care urma
să vorbească.
33
întinse mîna după telefon.
- Asta-i pentru tine, dragul meu. Era pregătită; adrenalina
îi crescuse, ca în vremurile bune. Apoi o copleşi o senzaţie de
calm. Era încrezătoare, stăpînă pe meserie. Avea să fie rolul
vieţii ei.
John Edgar Hoover zăcea în pat, încercînd să se
concentreze asupra televizorului din cameră. Schimba mereu
canalele cu telecomanda; toate imaginile îşi pierduseră
claritatea. Starea lui era agravată de un gol ciudat pe care-l
simţea în gît. Nu mai trăise niciodată o asemenea senzaţie;
parcă i se făcuse o gaură în ceafă, ce lăsa să intre prea mult
aer în plămîni. Dar nu-l durea, ci era doar o senzaţie de
disconfort ce părea cumva legată de sunetele distorsionate
care veneau dinspre televizor.
Veneau şi dispăreau. Mai tare, apoi mai încet.
Şi, destul de straniu, îi era foame. Nu fusese niciodată
flămînd la ora aia; se antrenase în acest sens.
Totul i se părea sîcîitor, impresie accentuată de ţîrîitul
estompat al telefonului său privat. Doar zece oameni din
Washington cunoşteau numărul; nu era în stare să facă o criză.
Ridică receptorul şi vorbi înfuriat:
- Da. Ce este?
- Domnule Hoover, îmi pare rău că vă deranjez, dar e
ceva urgent.
- Domnişoara Gandy? Ce se întîmplase cu auzul lui?
Vocea lui Gandy părea să plutească - se auzea, apoi se stingea,
mai tare, pe urmă mai încet. Care-i problema, domnişoară
Gandy?
- Preşedintele a telefonat de la Camp David. E în drum
spre Casa Albă. Şi-a exprimat dorinţa să vă întîlniţi cu domnul
Haldeman în seara asta.
- în seara asta? De ce?
- Mi-a zis să vă comunic că e o chestiune de cea mai
mare importanţă, în legătură cu informaţiile adunate de CIA
în ultimele patruzeci şi opt de ore.
John Edgar Hoover nu-şi putu reprima mînia ce-i străbătu
33
întreaga fiinţă. Agenţia Centrală de Investigaţii era o ruşine,
o gaşcă de lingăi condusă de liberalii ortodocşi. Nu prezenta
níci o încredere.
Din moment ce deţinea date care aparţineau de drept
Biroului Oval şi erau suficient de importante pentru a trimite
un om - pe acel om - în puterea nopţii să le furnizeze, nu
avea rost să se opună.
Hoover îşi dorea ca golul din gît să dispară. Era de-a
dreptul iritant. Şi-l mai deranja ceva.
- Domnişoară Gandy, preşedintele are numărul ăsta. De
ce n-a sunat chiar el?
- A înţeles că cinaţi în oraş. Ştie că nu vă place să fiţi
deranjat la restaurant. Urma ca eu să aranjez întîlnirea.
Hoover privi prin lentilele ochelarilor ceasul de pe
noptieră. Era de-abia zece şi cincisprezece. Trebuia să-şi fi
dat seama de asta. Plecase de la Toisón 's la ora opt, pretextînd
că se simţea obosit. Nici informatorii preşedintelui nu erau
infailibili. Nu fusese la restaurant, ci fusese cu Clyde.
Era atît de obosit încît se culcase mai devreme decît de
obicei.
- O să mă întîlnesc cu Haldeman. Aici.
- Am bănuit asta, domnule. Preşedintele a presupus că
s-ar putea să dictaţi nişte note şi instrucţiuni unor birouri din
teritoriu. M-am oferit să-l conduc eu pe domnul Haldeman.
O să vină maşina Casei Albe să mă ia.
- Eşti foarte atentă, domnişoară Gandy. Trebuie să fie
ceva interesant.
- Preşedintele nu vrea să se afle de vizita pe care urmează
să v-o facă domnul Haldeman. Spunea că ar fi o încurcătură
teribilă.
- Foloseşte intrarea laterală, domnişoară Gandy. Ai o
cheie. Sistemul de alarmă o să fie închis. O să-i avertizez pe
cei de la supraveghere.
- Foarte bine, domnule Hoover.
Femeia între două vîrste puse receptorul în faţa
magnetofonului şi se lăsă pe spătarul fotoliului.
34
Reuşise! Reuşise cu adevărat! Intrase în ritm, imitase
nuanţa fiecărui ton, pauzele imperceptibile, inflexiunile uşor
nazale. Perfect!
Remarcabil fusese faptul că nu avusese nici o clipă de
ezitare. De parcă teroarea trăită în ultimii douăzeci de ani
dispăruse în cîteva clipe.
Mai avea de dat un telefon. Acum putea folosi orice
tonalitate, cu cît mai neutră, cu atît mai bine. Formă numărul.
- Casa Albă, spuse vocea de pe fir.
- Aici e FBI, scumpo, zise actriţa între două vîrste, cu
un uşor accent sudic. Am doar o informaţie pentru registru,
nimic urgent. In seara asta, la ora nouă, directorul a primit
mesajul domnului Haldeman. Vreau doar confirmarea primirii,
asta-i tot.
- în regulă, o să notez. Sufocantă zi, nu-i aşa?
- Totuşi, e o noapte minunată, replică actriţa. Cea mai
frumoasă noapte din lume.
- Cineva are o întîlnire importantă.
- Am ceva mai bun decît asta. Mult mai bun. Noapte
bună, Casa Albă.
- Noapte bună, FBI.
Femeia se ridică din fotoliu şi întinse mîna după
portmoneu.
- Am făcut-o, dragul meu, şopti ea. Ultimul ei rol fusese
şi cel mai bun. Se simţea răzbunată. Era liberă.
Şoferul din furgoneta companiei telefonice studia cu
atenţie graficul cîmpului electric afişat pe ecranul aparatului
de control. în circuitele de mare intensitate din partea stîngă
a clădirii - la parter şi la etaj - apăruseră întreruperi. Asta
însemna că sistemele de alarmă fuseseră oprite în acele zone:
intrarea dinspre alee, uşa din zidul de piatră şi cărarea ce
ducea spre spatele casei.
Totul se desfăşurase conform programului. Şoferul se
uită la ceas; se apropia momentul cînd trebuia să se caţere pe
stîlpul telefonic. Verifică restul echipamentului. Cînd o să
răsucească un buton, curentul electric din reşedinţa lui Hoover
35
o să se întrerupă. Luminile, televizoarele şi aparatele de ra-
dio urmau să se stingă şi să se aprindă într-o serie de distorsiuni
rapide. Totul avea să dureze nu mai mult de douăzeci de
secunde. Perioada de timp era suficientă, iar confuzia creată
- îndeajuns de mare.
Dar, înainte ca acel buton să fie răsucit, mai trebuia făcut
ceva. Dacă un obicei vechi de ani de zile se va perpetua şifri
seara aceea, un obstacol putea fi îndepărtat cu eficienţă. îşi
privi din nou ceasul.
Acum.
Deschise uşa din spatele furgonetei şi sări pe pavaj.
Traversă rapid spre stîlp, desfăcu un cîrlig al lungii centuri de
siguranţă şi-l trecu pe după lemn, prinzîndu-l de clema de la
brîu. îşi ridică ghetele pe rînd şi fixă pe ele crampoanele.
Privi înjur. Nu era nimeni. Puse centura de siguranţă pe
stîlp şi începu să se caţere. în mai puţin de treizeci de secunde
ajunse aproape de vîrf.
Fasciculul lămpii de pe stîlp era prea puternic, prea
periculos. Atîrna de un braţ metalic scurt, chiar deasupra lui.
Vîrî mîna în buzunar şi scoase un pistol cu aer comprima'
încărcat cu alice de plumb. Privi spre sol, pe alee şi cătr
ferestrele de deasupra şirului de garaje. înclină ţeava pistolulu'
spre bulbul de sticlă luminată şi apăsă pe trăgaci.
Se auzi un şuierat, urmat imediat de explozia înăbuşită
filamentelor electrice. Lumina se stinse.
Aşteptă în tăcere; nu se auzea nimic. în întuneric, dad-
la o parte clapa trusei de scule şi scoase un clindru metalic d
patruzeci şi cinci de centimetri. Era ţeava unei puşti cu as
pect ciudat. Din alt compartiment extrase o tijă grea de oţel ş
o ataşă la cilindru; în capăt avea o proptea curbată. Din u.
treilea buzunar al cutiei de scule, şoferul scoase o lunetă c
infraroşii, de treizeci de centimetri, care fusese potrivită ex
act cu capătul cilindrului; se fixa automat şi era de ma
precizie. în sfîrşit, omul vîrî mîna în buzunarul hainei unde s
afla dispozitivul de tragere. îl fixă în deschizătura de sub ţeav
şi verifică închizătorul silenţios; totul era pregătit, cu excepţi
muniţiei.
35
Sprijinind ciudata armă pe braţul sting, îşi strecură mîna
dreaptă în buzunar, de unde luă o săgeată de oţel, cu vîrful
înmuiat în vopsea luminescentă. O introduse în încărcător şi
trase închizătorul. Percutorul era ridicat, iar arma pregătită
să tragă.
Ceasul lui arăta ora zece şi patruzeci şi patru; urma să
afle curînd dacă vechiul obicei avea să fíe respectat în acea
seară. Suspendat la zece metri deasupra solului, omul se
încorda şi strînse centura de siguranţă pînă cînd corpul i
se lipi de stîlp. înălţă arma şi apăsă propteaua curbată în
umăr.
Se uită prin cercul verde luminos din lunetă şi mişcă
arma încet, pînă cînd avu în vizor uşa din spatele casei
directorului. In pofida întunericului, imaginea era clară; în
centrul catarii se aflau treptele de la intrare.
Aşteptă. Minutele treceau încet. Aruncă o privire spre
cadranul ceasului; era ora zece şi cincizeci şi trei. Nu mai
putea aştepta; trebuia să se întoarcă la furgoneta şi să
răsucească butonul.
Ce noapte! Obiceiul n-avea să fie respectat.
Apoi văzu lumina de la poartă! Uşa se deschise; şoferul
răsuflă uşurat.
Prin luneta cu infraroşii, văzu uriaşul animal venind în
cătarea armei. Era enormul bull mastiff al lui Hoover, despre
care se spunea că ar fi unul dintre cei mai răi cîini. După toate
probabilităţile, directorului îi plăcea comparaţia care se făcea
între chipul stăpînului şi cel al animalului.
Obiceiul vechi de ani de zile era respectat cu stricteţe. în
fiecare seară, între orele zece patruzeci şi cinci şi unsprezece,
Hoover sau Annie Fields lăsa cîinele afară să se zbenguie
prin curtea reşedinţei, excrementele fiindu-i adunate a doua
zi de dimineaţă.
Uşa se închise, dar lumina rămase aprinsă. Omul de pe
stîlp îşi îndreptă arma spre vinarul său. Crucea catarii se afla
pe gîtul imens al animalului.
Şoferul apăsă pe trăgaci; se auzi un slab declic metalic.
36
Prin lunetă, văzu ochii mastiffului holbaţi de surpriză; fălcile
uriaşe se deschiseră, dar nu se auzi nici un sunet.
Cîinele căzu la pămînt, narcotizat.
Automobilul vopsit într-un gri indescriptibil opri lîngă
bordura trotuarului, la treizeci de metri de aleea ce ducea la
adresa 4936, Thirtieth Street Place. Un bărbat înalt, într-un
costum de culoare închisă, coborî de lîngă şofer şi mătură
strada cu privirea. Lîngă curtea ce împrejmuia reşedinţa
ambasadorului peruan, o femeie se plimba cu un dalmaţian.
în direcţia opusă, la vreo două sute de metri distanţă, un cuplu
urca pe o alee, spre o uşă luminată.
Alte mişcări nu se vedeau.
Bărbatul se uită la ceas şi simţi mica umflătură din
buzunarul hainei.
Avea exact o jumătate de minut - treizeci de secunde -
şi după aceea i-ar mai fi rămas fix douăzeci de secunde. Dădu
din cap spre şofer şi porni grăbit înapoi, pe alee, păşind fără
zgomot pe tălpile de crep ale pantofilor săi. Coti pe aleea
întunecoasă fără să încetinească ritmul, se apropie de uşa din
zid şi scoase de la centură un mic pistol cu aer comprimat, pe
care-l mută în mîna stîngă. Săgeata era încărcată; spera să nu
fie nevoit s-o folosească.
îşi privi din nou ceasul. Unsprezece secunde; avea să
adauge încă trei, pentru siguranţă. Verifică poziţia cheii din
mîna dreaptă.
Acum.
Introduse cheia, o răsuci, deschise uşa şi intră în curte,
lăsînd-o întredeschisă cu vreo cincisprezece centimetri. Cîinele
imens era pe iarbă, cu fălcile deschise şi capul lipit de pămînt.
Şoferul furgonetei îşi făcuse bine treaba. Urma să-i scoată
săgeata la plecare; pînă dimineaţă, n-avea să rămînă nici urmă
de narcotic. îşi vîrî pistolul în buzunar.
Se duse în viteză spre uşa de la primul etaj, numărînd în
minte secundele. Vedea licărul intermitent al luminilor di
toată casa. După estimarea lui, mai avea nouă secunde arunc'
cînd introduse a doua cheie.
37
Dar broasca nu se deschidea! Butucul se blocase. Răsuci
cheia înfuriat.
Patru secunde, trei...
Degetele lui - degete de chirurg în mănuşi chirurgicale -
manevrau delicat şi rapid metalul zimţat din orificiul crestat,
de parcă ar fi fost un bisturiu tăind în came vie.
Două secunde, una...
Se deschise!
Bărbatul înalt păşi înăuntru, lăsînd şi această uşă
întredeschisă.
Se opri în hol şi ascultă. Luminile nu mai pîlpîiau. Se
auzeau zgomote de la televizorul din camera menajerei, aflat
în celălalt capăt al casei. Sunetele ce veneau de sus erau mai
slabe, dar se puteau distinge; erau ştirile de la ora unsprezece.
Doctorul se întrebă în treacăt cum aveau să sune ştirile de la
unsprezece, a doua zi. I-ar fi plăcut să se afle în Washington
ca să le audă.
Traversă holul spre scări şi începu să urce. Cînd ajunse
sus, se opri în faţa uşii din dreapta, în centrul palierului. Uşa
ce ducea spre omul pe care aşteptase timp de două decenii
să-l întîlnească.
Aşteptase plin de ură. O ură profundă, imposibil de
domolit.
Răsuci clanţa cu grijă şi deschise uşa. Directorul aţipise,
cu capul enorm înclinat, cu guşa revărsîndu-i-se peste gîtul
gros. In mîinile durdulii, feminine, ţinea ochelarii pe care
orgoliul îl împiedica să-i folosească în public.
Doctorul se duse la televizor şi-l dădu mai tare, astfel că
sunetele umplură încăperea. Se întoarse la piciorul patului şi
privi în jos, spre obiectul aversiunii sale.
Capul directorului căzu în piept, apoi se ridică brusc.
Avea chipul schimonosit.
-Ce?
- Pune-ţi ochelarii, zise doctorul, acoperind zgomotul
televizorului.
- Ce-i asta? Domnişoara Gandy?... Cine eşti? Nu eşti...
Tremurînd, Hoover îşi puse ochelarii.
38
-Uită-te cu atenţie. Sînt douăzeci şi doi de ani de-atunci.
Ochii bulbucaţi între straturile de carne flască priviră
intens. Imaginea pe care o receptară îl lăsă pe Hoover cu
gura căscată.
-Tu! Cum...?
- De douăzeci şi doi de ani, continuă mecanic doctorul,
destul de tare ca să acopere zgomotele sirenelor şi ale muzicii
de la televizor. Vîrî mîna în buzunar şi scoase un ac hipodermic.
Acum am alt nume. Practic medicina la Paris, unde pacienţii
mei au auzit nişte zvonuri, dar nu-i interesează. Le médecin
américain e considerat unul dintre cei mai buni din spital...
Brusc, directorul îşi răsuci mîna spre măsuţa de noapte.
Doctorul se năpusti spre pat şi ţintui încheietura moale pe
saltea. Hoover începu să ţipe; doctorul îşi îndesă cotul între
fălcile lui, amuţindu-l. Apoi îi ridică braţul gol, ce tremura.
Doctorul scoase cu dinţii capătul de cauciuc al acului,,
apoi îl înfipse în carnea elastică de la subsuoară.
- Asta-i pentru soţia mea şi fiul meu. Mi-ai furat tot ce
aveam mai de preţ pe lumea asta.
Şoferul automobilului gri se răsuci în scaun, cu ochii
aţintiţi la ferestrele etajului doi al clădirii. Luminile se stinseră
timp de cinci secunde, apoi se aprinseră din nou.
Medicul necunoscut îşi făcuse treaba; mecanismul de
decuplare de la capătul patului fusese găsit şi activat. începea
numărătoarea inversă. Şoferul scoase microfonul din staţi
radio şi apăsă pe un buton.
- Faza Unu e încheiată, zise el concis, cu un pronunţa
accent britanic.
încăperea avea o lungime de aproape doisprezec
metri. Biroul mare din mahon, amplasat într-un capă
al camerei, era uşor înălţat în faţa unor fotolii joase di
piele, cu tapiţerie groasă, astfel că vizitatorii trebuia
să-şi înalţe privirea spre ocupantul său. Dincolo de biro
peretele din fund era în întregime acoperit de ma
multe steaguri, drapelul Biroului Federal de Investigaţi
38
fiind amplasat în centru, alături de cel al Statelor Unite.
Varak stătea nemişcat în faţa biroului, cu ochii aţintiţi
asupra celor două telefoane. Unul din ele avea receptorul
scos din furcă, linia astfel deschisă fiind conectată la un telefon
din subsolul clădirii şi făcînd legătura cu un om din cameţa
releelor, de unde se exercita controlul asupra tuturor
sistemelor de alarmă. Celălalt telefon se afla în poziţie normală;
era o linie exterioară ce trecea prin centrala instituţiei. Pe
eticheta circulară din mijlocul discului nu fusese trecut nici
un număr.
Sertarul din mijloc al biroului era deschis. Lîngă el se
afla al doilea bărbat, iar fasciculul veiozei îi lumina mîna
dreaptă, care era înclinată, cu palma în sus, în spaţiul deschis
al sertarului. Degetele sale atinseră un mic întrerupător ascuns
în tăblia biroului.
Telefonul începu să sune. Varak îl ridică imediat. Rosti
calm un singur cuvînt:
-Flags.
- Faza Unu e încheiată, se auzi replica de pe fir.
Varak dădu din cap. în clipa următoare, omul din faţa
lui răsuci întrerupătorul între degete.
Patru etaje mai jos, într-o cameră betonată, un al treilea
bărbat privea un panou cu taste întunecate, fixat în perete.
Auzi fluieratul în receptorul deschis, aşezat pe masa de oţel
de lîngă el.
Deodată, un clopot sfîşie tăcerea încăperii. O lumină
roşie, strălucitoare, se aprinse în centrul panoului.
Bărbatul apăsă tasta de sub lumina roşie.
Tăcere.
Un gardian în uniformă năvăli pe uşa dinspre coridor,
cu o privire înnebunită.
- Facem probe, zise bărbatul din faţa panoului, punînd
receptorul în furcă. Ţi-am spus deja.
-Iisuse! explodă gardianul, răsuflînd adînc. Voi, slujbaşii
dc noapte, o să mă îmbolnăviţi de inimă.
- Să nu ne laşi să facem asta, zise bărbatul, zîmbind.
39
Varak îl urmărea pe Salter deschizînd uşa încăperii din
spatele steagurilor şi aprinzmd lumina înăuntru. Cele două
telefoane aveau receptoarele în furcă. Mai trebuia transmis
un mesaj. De la Varak spre Bravo.
Nu spre Génesis. Acela murise.
Acum, şeful era Bravo. Lui trebuia să i se comunice că
treaba fusese dusă la bun sfîrşit.
La cîţiva metri în faţa şirului de steaguri se aflau două
coşuri din plasă metalică, pe roţi. Erau o imagine familiară pe
holurile instituţiei, unde zeci de astfel de ustensile cărau munţi
de hîrtii de la un birou la altul. în cîteva minute aveau să fie
pline cu sute, poate cîteva mii de dosare şi trimise jos, pe
lîngă un ofiţer pe nume Parke, la o limuzină ce-i aştepta.
Dosarele lui John Edgar Hoover urmau să fie încredinţate
flăcărilor unui cuptor.
Iar ascensiunea unui Al Patrulea Reich avea să fie
paralizată.
- Varak! Repede!
Strigătul venea din încăperea aflată în spatele steagurilor^
Varak se grăbi într-acolo.
Seiful de oţel era deschis, iar încuietorile dulapurilor,
desfăcute. Cele patru sertare fuseseră trase afară.
Primele două sertare din stînga erau înţesate de hîrtii^
Dosarele de la A la L se aflau la locul lor.
Sertarele din dreapta erau goale. Pereţii despărţitori se
ciocniră, dar între ei nu se vedea nimic.
Dosarele de la Mia Z lipseau. Jumătate din dulapurile
iui Hoover pline cu ticăloşii dispăruse.
Chancellor zăcea sub soarele fierbinte şi citea Lo
Angeles Times. Titlurile păreau aproape ireale, d
parcă evenimentul nu s-ar fi petrecut cu adevărat, ci ar fi fos
mai curînd rodul vreunei fantezii.
39
în sfîrşit, omul era mort. J. Edgar Hoover avusese parte
de o moarte banală, în patul lui, aşa cum mor milioane de
bătrîni. Fără dramatism, fără urmări. Reprezenta doar eşecul
unei inimi în încercarea de a ţine pasul cu vîrsta. Dar aflînd
de acea moarte, întreaga ţară respirase uşurată. Chiar şi ziarul
care relata decesul părea să împărtăşească starea de spirit
generală.
Declaraţiile Congresului şi ale administraţiei erau, cum
se aştepta toată lumea, ipocrite şi mustind de laude slugarnice,
însă dincolo de acele cuvinte alese cu grijă se ghiceau lacrimile
de crocodil. Relaxarea părea generală.
Chancellor împături ziarul şi-l vîrî în nisip ca să nu fie
luat de vînt. Nu mai voia să citească nimic.
Mult mai important era că n-avea chef nici să scrie. O,
Doamne! Cînd avea să iasă din starea asta? O să dorească
vreodată? Dacă exista pe lume o legumă hedonistă, aceea
trebuia să fie el.
Ironia sorţii o constituia faptul că se îmbogăţea. Joshua
Harris îl sunase de la New York, cu o jumătate de oră în
urmă, să-i spună că studioul îi făcuse altă plată, conform
programării.
Peter cîştigase o grămadă de bani fără să depună nici cel
mai mic efort. De cînd avusese aventura cu nevasta lui
Sheffield, nu se mai deranjase să se ducă la studio sau să sune
pe cineva în legătură cu Contraofensiva!
Nu-ţiface griji. Ai scris o carte de succes, dulceaţă.
Aşa să fie.
îşi ridică mîna şi se uită la ceas. Era aproape opt şi
jumătate; dimineaţa venise devreme la Malibu. Aerul era
umed, soarele prea puternic şi nisipul prea fierbinte. Se ridică
încet în picioare. Avea să intre în casă, să se instaleze într-o
cameră cu aer condiţionat şi să bea ceva.
De ce nu? Cum suna fraza aia? Nu beau niciodată înainte
de ora cinci după-amiază. Slavă Domnului, undeva în lume
e deja ora cinci!
Trecuse ora cinci - dimineaţa - în est? Nu, mereu le
40
încurca; lucrurile stăteau exact invers. în est abia bătuse de
ora unsprezece şi jumătate.
■ Cerul era mohorît, iar aerul - greu, înăbuşitor. O burniţă
persistentă ameninţa să se transforme într-o ploaie torenţială.
Mulţimea din Capitol Piaza era liniştită; lozincile scandate în
surdină de către adversarii războiului, aflaţi în spatele
baricadelor, dominau murmurele gloatei, ameninţînd, ca şi
burniţa, să se amplifice o dată cu înteţirea ploii.
Ici-colo, se deschidea cîte o umbrelă; cercuri striate de
ţesătură neagră se desfăceau brusc, întinzîndu-se deasupra
unor chipuri placide. Ochii erau mohorîţi, nemulţumiţi; feţele
păreau lipsite de viaţă. Se simţea o teamă ascunsă, aceasta
fiind poate ultima moştenire lăsată de omul al cărui corp
neînsufleţit era transportat pe imensul car mortuar care întîrzia
de douăzeci şi cinci de minute să sosească. Deodată îşi făcu
- apariţia, părăsind şoseaua cu trei benzi şi intrînd pe pavajul
din beton al pieţei.
Ştefan Varak avea impresia că mulţimea se retrăgea, deşi
nimeni nu se afla în drumul carului mortuar. Altă dovadă a;
moştenirii lăsate, îşi zise el.
Mai multe şiruri de soldaţi stăteau în poziţie de drepţi de
fiecare parte a treptelor rotondei. Era ora unsprezece douăzeci?
şi cinci. Corpul lui John Edgar Hoover avea să fie expus pe
catafalcul de onoare toată ziua şi în timpul nopţii următoare.;
O asemenea onoare nu mai fusese acordată vreunui funcţionar
civil în toată istoria ţării.
Sau poate că naţiunea dorea să-şi dovedească sieşi, ca şi
întregii lumi, că omul era cu adevărat mort - acest om care
apăruse dintr-o dată, asemeni unui titan, din mocirla corupţie'
ce fusese iniţial Biroul de Investigaţii pentru a forma
organizaţie de o eficienţă extraordinară, pe care, cu trecere
anilor, o destramase, crezînd mereu în propria sa infailibilitate
Măcar de s-ar fi oprit înainte ca febra asta să pună stăpînir
pe el, îşi spuse Varak.
Opt militari ieşiseră solemn dintre rînduri şi se opriser
41
în spatele carului mortuar, cîte patru de fiecare parte. Portiera
grea se deschise; sicriul acoperit cu drapelul naţional alunecă
afară, înclinîndu-se uşor cînd mîinile soldaţilor prinseră
mînerele de oţel şi-l traseră din vehicul. Militarii porniră spre
scări într-un marş lent, ocolit, prin burniţa tot mai deasă.
Apoi începură chinuitorul urcuş al celor treizeci şi cinci
de trepte spre intrarea în rotondă. Ochii inexpresivi priveau
înainte, fără să vadă nimic; feţele erau ude de transpiraţie şi
de ploaie; sub manşetele uniformelor li se vedeau venele
umflate de efort; gulerele se înnegriseră de sudoarea ce le
curgea pe gîturile încordate.
Mulţimea păru să-şi ţină răsuflarea, pînă cînd coşciugul
ajunse la capătul scărilor. Soldaţii se opriră în poziţie de drepţi;
apoi porniră din nou, ducîndu-şi povara prin uşile masive din
bronz ale rotondei..
Varak se întoarse către cameramanul de lîngă el. Stăteau
umîndoi pe o mică platformă înălţată de la pămînt. Iniţialele
metalice de sub lentilele groase ale obiectivului aparţineau
unui post de televiziune din Seattle, Washington. Postul făcea
parte dintr-un cartel de pe Coasta de Vest, care nu-şi trimisese
oamenii în acea dimineaţă la Capitol Piaza.
- Ai filmat tot? întrebă Varak în franceză.
- Fiecare grup, fiecare rînd, fiecare faţă pe care am prins-o
în obiectiv, replică francezul.
- Lumina slabă - ploaia - o să fie o problemă?
- Exclus. Am folosit cel mai bun film existent pe piaţă.
- Bine. Eu mă duc sus.
Varak, purtînd la rever legitimaţia Consiliului Naţional
de Securitate, îşi croi drum prin mulţime către o intrare, trecu
de gardieni şi se duse la biroul de pază. Vorbi cu bărbatul în
uniformă care era de serviciu.
- Scara de la Documente a fost închisă?
- Nu ştiu, domnule. Gardianul se uită pe pagina cu
instrucţiuni din faţa lui. Aici nu scrie nimic despre închiderea ei.
- Ce naiba, ar fi trebuit să facă o precizare, spuse Varak.
Te rog să-ţi notezi.
42
Varak trecu mai departe. Nu exista vreun motiv serios
pentru ca acea scară să fie închisă, dar, ordonîndu-i să
procedeze aşa, Varak îşi demonstrase autoritatea în faţa
gardianului. Dacă echipamentul de comunicaţii s-ar fi defectat,
ar fi avut nevoie de un telefon, fără să mai piardă vremea cu
legitimarea. Acele momente preţioase nu erau pierdute;
gardianul avea să-şi amintească de el.
Urcă scara, cîte două trepte odată, şi se aşeză la coada
de la intrarea în rotondă. Un congresman transpirat încerca
să-şi croiască drum printre oameni; era beat şi se împiedică
de două ori. Un bărbat mai tînăr, ce părea asistentul său, se
apropie de el, îl luă de cotul stîng şi-l scoase din mulţime.
Congresmanul se răsuci şovăielnic şi se lovi cu umerii de" zidi
In timp ce privea faţa năucită şi transpirată, Varak îşi
aminti cum acel congresman acuzase public FBI-ul că-j
înregistra convorbirile, punîndu-l în încurcătură pe director.
Apoi, dintr-o dată, acuzaţiile încetaseră. Dovezile promise
nu mai apăruseră; omul părea să nu mai aibă nimic de zis.
Unul dintre dosarele lipsă e al lui, bănui Varak în vreme!
ce cobora pe coridor spre o uşă. Dădu din cap spre gardian;
care se uită la legitimaţia lui din piept şi-i deschise uşa. ÎB
interior, treptele înguste, şerpuite duceau la cupola rotondei,
Trei minute mai tîrziu, Varak îngenunche lîngă al doiles
cameraman, aflat la cincizeci de metri deasupra pavajului
rotondei. Se aflau pe pasarela de sub cupolă, interzisă turiştiloi
de mulţi ani. Bîzîitul surd al camerei de luat vederi de-abia se
auzea. Avea o triplă izolaţie, iar teleobiectivul era înşurubat
şi fixat cu cleme solide. Nici aparatul, nici operatorul nu puteai
fi văzuţi de jos. în apropiere se aflau trei cutii cu filme.
Dedesubt, în rotondă, militarii depuseseră sicriul pe
catafalc. Dincolo de careul delimitat de corzi, se înghesuiai
neprotocolar liderii naţiunii, încercînd să atragă atenţia asupn
lor. Garda de onoare, compusă din reprezentanţi ai fiecare
arme, îşi ocupă poziţiile. De undeva, din holul impunător, ui
telefon sună de două ori. Instinctiv, Varak vîrî mîna în buzuna
şi scoase unica staţie radio care era legătura lui cu ceilalţi. C
42
duse la ureche, răsuci butonul şi ascultă. Nu auzi nimic şi
răsuflă uşurat.
Edward Elson, capelanul Senatului şi preot al Bisericii
Prezbiteriene, rosti rugăciunea de deschidere a ceremoniei.
Urmă Warren Burger, care îşi începu oraţia funebră. Varak îi
asculta cuvintele cu maxilarele încordate.
-... un om curajos, care nu ar şi-ar fi abandonat principiile
sub presiunea protestelor publice... care şi-a servit ţara şi a
cîştigat admiraţia tuturor celor care credeau în libertatea
organizată.
Ale cui principii? Ce însemna libertatea organizată?
cugeta Varak în timp ce urmărea scena de jos. Dar nu era
timp pentru asemenea gînduri. Vorbi în şoaptă cu
cameramanul; limba pe care o folosea era ceha.
- Totul e în regulă.
- Sper să nu mă apuce crampele.
- întinde-te din cînd în cînd, dar nu te ridica. O să te
schimb eu la interval de patru ore, timp de treizeci de minute.
Poţi să mergi în camera de pe al doilea culoar. O să-ţi aduc
ceva de mîncare.
- Şi în timpul nopţii?
- Pentru asta eşti plătit. Vreau să filmezi fiecare faţă care
intră pe uşile alea de bronz. Fiecare blestemată de faţă.
Dincolo de cuvintele rostite cu voce gravă ce reverberau
sub cupolă, auzea alte sunete. în depărtare, afară, în spatele
baricadelor bătute de ploaie din vecinătatea pieţei, adversarii
războiului începuseră propria lor litanie pentru cei morţi. Nu
pentru corpul neînsufleţit din rotondă, ci pentru miile de morţi
din celălalt capăt al lumii. O dramă liturgică se desfăşura afară,
cu accente de amară ironie ecleziastică.
- Fiecare faţă, repetă Varak.
Stropii de apă împrăştiaţi de fîntîna arteziană cădeau în
bazinul circular din grădina aflată în faţa Bisericii
Prezbiteriene. Dincolo de fîntînă, turnul alb de marmură se
înălţa maiestuos. La dreapta era drumul cu două benzi de
43
circulaţie ce trecea pe sub un portic de piatră, ale cărui uşi
din stînga duceau spre biserică. Lăsa mai curînd impresia unéi
temniţe, nu a unei intrări fortifícate în casa Domnului.
Varak îşi poziţionase aparatele de filmat, mînuite de cei
doi operatori epuizaţi, îndopaţi cu cafea şi benzedrină. în
cîteva ceasuri, totul se va încheia. Cei doi cameramani vor
deveni mult mai bogaţi decît fuseseră cu cîteva zile în urmă;
amîndoi aveau să plece acasă. Unul la Praga, celălalt la
Marsilia.
Limuzinele începură să sosească la-ora nouă şi patruzeci
şi cinci; serviciul funerar fusese programat pentru ora
unsprezece. Cehul se retrăsese în camera de pe culoar.
Francezul era acum în pericol să fie apucat de crampe; stătea
în genunchi pe pragul înălţat al unei uşi din stînga altarului.
El şi camera lui erau ascunşi de draperii grele; legitimaţia cu
aparenţă oficială, agăţată de buzunarul de la piept, avea
ştampila Departamentului Arhivelor.
Nimeni nu puse întrebări; nimeni nu ştia ce semnificaţie
avea.
Persoanele îndoliate coborîră din maşini şi pătrunseră
înăuntru; aparatele de filmat intrară în funcţiune. Tonurile
grave ale orgii umplură biserica. Un cor al armatei, format
din douăzeci şi cinci de bărbaţi în tunici negre cu dungi aurii,
mărşălui ca în transă către spaţiul din jurul altarului.
Serviciul religios începu. Vorbe nesfîrşite, rostite
deopotrivă de cei care iubeau şi cei care urau. Rugăciuni şi
psalmi, fragmente biblice şi recitări. Oarecum reci, prea
controlate, îşi zise Varak. Nu că i-ar fi păsat: camerele-
înregistrau tot.
Apoi auzi glasul familiar, fals evlavios al preşedintelui
Statelor Unite, cu ritmul său specific potrivit pentru acea
ocazie. Un ecou sec, fără volum.
- Orientarea spre toleranţă, o tendinţă care a erodat în
modprimejdios tradiţia noastră de popor care respectă legea,
a fost acum inversată. Poporul american s-a săturat să nu<
respecte legea. America vrea să se întoarcă la lege ca la un'
drum de urmat în viaţă... i
44
Varak se întoarse şi ieşi din biserică.
Avea lucruri mai importante de făcut. Traversă pajiştea
îngrijită, trecu pe lîngă un strat de flori şi intră pe o alee
pietruită ce ducea spre fîntînă. Se aşeză pe marginea ei, simţind
stropii de apă pe faţă. Scoase o hartă rutieră din buzunar şi o
studie.
Ultima oprire era Cimitirul Congresului. Ei aveau să
sosească înaintea cortegiului şi să-şi instaleze camerele în
locuri ferite de ochii curioşilor. Urmau să fotografieze
momentele finale, cînd trupul lui J. Edgar Hoover avea să fie
încredinţat pămîntului.
Dar nu şi spiritul său. Acesta avea să dăinuiască atîta
timp cît nu se găseau dosarele dispărute.
Dosarele de la Mia Z. Numărul lor probabil: 3000. Trei
mii de dosare care puteau dirija guvernul, puteau modifica
legile şi opiniile din ţară.
Cine se afla în posesia lor? Cine era acela?
Oricine ar fi fost, era înregistrat pe film. Trebuia să fie;
nu exista alternativă. Nici un străin de Washington nu putea
străpunge sistemul complex de securitate ca să le fure.
Undeva, în miile de metri de peliculă filmată, exista un
chip. Şi un nume asociat acelui chip. Avea să descopere acel
chip şi numele lui, îşi zise Varak înfuriat. Trebuia s-o facă.
Ar fi fost de neconceput să eşueze.

5
Filmul rula în aparat, proiectînd imagini pe perete.
Chipuri mărite apăreau unul după altul. Varak îşi
frecă ochii obosiţi; în ultimele trei luni, văzuse filmul de cel
puţin cincizeci de ori.
De la M la Z. Paisprezece litere. După toate proba-
bilităţile, era vorba de o faţă avînd un nume ce începea cu
una dintre aceste litere. Omul care furase documentele n-ar
ii permis ca dosarul lui să se afle printre ele. Dar care om?
44
Matematica, posibilităţile păreau infinite, fiind complicate şi
de eventualitatea folosirii unor nume de cod. Un om al cărui
nume începea cu un K sau un G - un Kleindienst sau un Grey -
putea fi cunoscut de FBI drept „Nelson" ori „Stark". în
realitate, „Nelson" şi „Stark" erau Kleindienst şi Grey.
Subsolul casei din Georgetown fusese transformat în stu-
dio, cu un birou alăturat şi o cameră de zi. Filmele, fotografiile,
cutiile cu hîrtii - fişe personale şi medicale, dosare
guvernamentale, interviuri, facturi telefonice şi cărţi de credit -,
toate acestea existau în cantităţi uriaşe. Şi nu se putea să fi
existat o echipă care să le sorteze şi să le coreleze. Un singur ;
om putuse avea acces la materiale. Doar un om ridica la pătrat, '
la cub şansele de reuşită.
Era exclus ca treaba asta s-o fi făcut un străin! La început ]
trebuie să fi fost un prieten, unul apropiat, un asociat. Altfel j
n-avea sens; erau prea multe bariere de depăşit pentru un
străin. Nici un străin n-ar fi putut debranşa dispozitivele de ;
securitate; nici un străin n-ar fi putut răsuci butoane nevăzute j
pentru a deconecta alarmele din camere interzise, păzite zi şi
noapte.
Dar ce prieten? Ce asociat? Treisprezece săptămîni de
studiere a unor maldăre de dosare voluminoase, documente,
filme şi fotografii nu-l duseseră nicăieri. Fiecare faţă
neobişnuită de la Mia Z, cea mai mică informaţie mai ciudată \
dintr-un dosar, interviu sau cec determinaseră o examinare
exhaustivă a subiectului. însă toate astea se dovediseră in-
utile. 1
Varak intră în biroul mic, fără ferestre. Părea că nu văzuse j
vreodată soarele şi că nu mai respirase pînă atunci aer curat. \
Se uită la tabla de plută de pe perete; lampa de birou era ]
orientată spre o fotografie mărită a testamentului lui Hoover.
Valoarea totală a moştenirii, consemnată în colţul din j
dreapta sus, cu un pix cu vîrful de pîslă, se ridica la 551 500
dolari. ]
Suma includea contravaloarea locuinţei din Thirtieth \
Street Place, conturi bancare, acţiuni, obligaţiuni şi
' j
45 |
indemnizaţii ale Serviciului Civil, în valoare totală de 326 500
de dolari. Casa familiei din Georgetown era estimată la 100 000
de dolari, şi la aceasta se mai adăugau nişte concesiuni de
terenuri petrolifere, cu gaze şi minerale, în valoare de 125 000
de dolari. Total: 551 500 de dolari.
Principalul beneficiar era prietenul său de aproape
cincizeci de ani şi, totodată, adjunctul său la FBI, Clyde
Tolson. După moartea acestuia, moştenirea urma să fie
împărţită între cluburile de băieţi şi Fundaţia Damon Runyon.
O fundătură.
Sume minore - 2000, 3000 şi 5000 de dolari - erau
lăsate, în ordine, şoferului său, James Crawford, menajerei,
Annie Fields şi redutabilei Helen Gandy, secretara lui. Trei
oameni care îl serviseră cu credinţă o viaţă întreagă rămăseseră
cu bani de buzunar. O concluzie neplăcută, însă tot o
fundătură.
Şi mai erau cei care nu fuseseră deloc menţionaţi, cei
opt supravieţuitori ai „strîns unitei" familii Hoover. Patru
nepoate şi patru nepoţi, dintre care unul lucrase zece ani la
FBI. Cei mai mulţi veniseră la înmormîntare.
Nici unul nu fusese menţionat în testamentul lui Hoover.
Altă fundătură, în spatele căreia s-ar fi putut afla un spaţiu
încărcat de furie şi acuzaţii, dar în nici un caz cu dosare.
Cam atît despre testamentul lui John Edgar Hoover, ti-
tan şi mit. Cam atît despre orice altceva.
Fir-arsăfie!
Varak se duse în camera de zi. Cameră de zi, dormitor,
sufragerie, pivniţă. Bravo se^dovedise generos, oferindu-i
mai mult decît avea nevoie. în plus, îi dăduse instrucţiuni
exacte în eventualitatea în care diplomatul ar fi murit. Inver
Brass trebuia protejată cu orice preţ.
Era ciudat; niciodată nu se gîndise la Bravo ca la Munro
St. Claire. Nu asociase nici o clipă persoana vreunuia dintre
ei cu adevăratul lui nume. Bravo era pur şi simplu Bravo.
Sună telefonul; linia exterioară.
- Domnul Varak?
46
Era Bravo.
- Da, domnule.
- Mă tem că a început. Sînt în oraş. Rămîi unde te afli. O
să ajung acolo cît pot de repede.
St. Claire se lăsă pe spătarul fotoliului său din piele şi
respirare cîteva ori adînc. Aşa aborda el o criză: cu calm.
- în ultimele douăzeci şi patru de ore au fost înaintate
două demisii surprinzătoare, spuse el. Generalul-locotenent
Bruce MacAndrew, de la Pentagon, şi Paul Bromley, de la
Administraţia Serviciilor Generale. II cunoşti pe vreunul dintre ei?
- Da, pe MacAndrew. Nu-l cunosc pe Bromley.
- Ce părere ai despre general?
- îl stimez. Are deseori opinii contradictorii faţă de acelea
ale multora de-acolo.
- Exact, Exercită o influenţă moderată şi e totuşi foarte
respectat. însă brusc, tocmai cînd se află la apogeul carierei,
renunţă la tot.
- Ce vă face să credeţi că demisia lui are legătură cu
dosarele?
- Faptul că ipoteza se confirmă în cazul lui Bromley.
Tocmai m-am întîlnit cu el. Paul Bromley e un birocrat de
şaizeci şi cinci de ani, de la Administraţia Serviciilor Generale,
îşi ia slujba în serios.
- îl cunosc, îl întrerupse Varak. Sau cel puţin am auzit
de el. Cu aproximativ un an în urmă, a depus mărturie la o
audiere a Senatului în legătură cu depăşirea cheltuielilor. El a
criticat plăţile C-patruzeci.
- Lucru pentru care i s-au adus critici severe. A fost
retrogradat şi pus să facă revizii contabile la bufetele
i

Congresului sau altceva la fel de important. Dar şefii de la

ASG au comis o greşeală acum o lună. I-au întocmit un raport
de serviciu nesatisfăcător, care făcea imposibilă orice avansare.
Bromley i-a dat în judecată. Şi-a bazat pledoaria pe mărturia
lui în legătură cu plăţile C-patruzeci... Acum s-a terminat totul.
Demisia i-a fost acceptată.
46
- Ţi-a spus ceva despre motivele sale?
- Da. A primit un telefon. Bravo făcu o pauză. închise
ochii. Bromley are o fiică. De vreo treizeci de ani, căsătorită
şi trăieşte în Milwaukee. E la a doua căsnicie şi pare să fie
una fericită. Prima a fost un eşec. Era încă adolescentă, iar
soţul ei n-avea decît douăzeci de ani. Se drogau amîndoi şi
trăiau pe străzi. Ea se prostitua ca să plătească drogurile.
Bromley nu şi-a văzut fata aproape trei ani. Pînă cînd a venit
un om la el acasă şi i-a spus că fusese arestată pentru uciderea
soţului ei.
Lui Varak nu mai trebuia să i se povestească restul.
Avocaţii fetei pledaseră pentru pierderea temporară a
discernămîntului. Urmaseră mai mulţi ani de refacere sub
supraveghere psihiatrică. Exista un dosar pentru crimă plin
cu detalii monstruoase. Soţia lui Bromley şi-a dus fiica la
părinţii ei, în Wisconsin. S-a revenit la o anume normalitate.
Fata s-a restabilit, a cunoscut şi s-a căsătorit cu un inginer
care lucra pentru concern în Midwest, apoi a început să facă
copii.
Acum, după zece ani, un telefon dădea de înţeles că
trecutul ei ar putea fi dat la iveală. Făcut public. Asta n-ar fi
distrus-o doar pe fiică, ci ar fi stigmatizat o întreagă familie în
situaţia în care Paul Bromley nu renunţa la proces şi nu
demisiona de la Administraţia Serviciilor Generale.
Varak se aplecă pe canapea.
- Soţul ei actual ştie povestea?
- Esenţialul, da; poate nu chiar toate detaliile. Desigur,
nu se pune numai problema lui. Ar trebui să se mute, s-o ia
de la început. Dar ar fi zadarnic. Mai devreme sau mai tîrziu
ar fi descoperiţi.
- Fireşte, admise Varak. Bromley a descris vocea de la
telefon?
- Da. Era o şoaptă...
- Pentru a impresiona, îl întrerupse calm Varak. Metoda
nu dă greş niciodată.
- Sau pentru a mări deruta. Nu putea spune dacă fusese
o voce de bărbat sau de femeie.
47
- înţeleg. A remarcat ceva neobişnuit în felul de a vorbi?
-Nu. Bromley a fost atent la asta. E contabil, şi se simte
atras de ciudăţenii. Spunea că cel mai straniu lucru i s-a părut
a fi un anume timbru metalic al vocii.
- Putea să fi fost înregistrată? Pe o bandă?
-Nu. Răspundea la replicile lui, care n-aveau cum să fie
anticipate.
Varak se lăsă pe spate.
- De ce a venit la dumneavoastră?
Bravo făcu o pauză. Cînd vorbi, avea o anume tristeţe
în voce, ca şi cum, din cine ştie ce motiv abstract, s-ar fi
considerat răspunzător de cele întîmplate.
- După mărturia lui Bromley în faţa Senatului, am vrut
să-l cunosc. Pe acest birocrat de rang mediu care era dornic
să se bată cu Pentagonul. L-am invitat la cină.
-Aici?
- Nu, sigur că nu. Ne-am întîlnit la un han din Mary-
land. Bravo se opri.
- Tot nu mi-aţi spus de ce a luat legătura cu
dumneavoastră.
- Fiindcă eu i-am cerut lucrul ăsta. N-am crezut nici o
clipă că avea să scape uşor după ce se amestecase în treburile
Pentagonului. I-am spus să mă contacteze dacă ar fi urmat
represalii.
- De ce sînteţi convins că omul care l-a sunat pe Bromley
deţine dosarele lui Hoover? Problemele fetei lui sînt
înregistrate în arhiva tribunalului.
- Din cauza unui lucru pe care I-a specificat vocea. I-a
spus lui Bromley că avea toată „carnea crudă" necesară pentru
a-i face necazuri lui şi familiei sale. Cunoşti semnificaţia
expresiei „carne crudă"?
- Da, răspunse Varak, cu un dispreţ evident. Era una
dintre expresiile favorite ale lui Hoover. Totuşi, există o
inadvertenţă. Numele lui Bromley începe cu B.
- Bromley mi-a explicat asta, deşi, evident, n-am pomenit
un cuvînt despre dosare. Atît la Pentagon, cît şi la birou, avea
un nume de cod: Vipera.
48
- Ca şi cum ar fi fost un agent inamic.
- Exact.
- Dar MacAndrew? Avem ceva despre el?
- Aşa s-ar părea. Persoana lui ne-a interesat vreme de
mai mulţi ani. Era unul dintre puţinii soldaţi care credeau cu
tărie în controlul civil asupra armatei. Sincer vorbind, ar fi
putut deveni într-o bună zi candidat pentru Inver Brass.
L-am studiat; asta se întîmpla înainte de venirea dumitale.
Exista o întrerupere în dosarul lui de serviciu. Simbolurile
arătau că documentele perioadei în discuţie - opt luni din
1950 - fuseseră transferate la G-Doi, ASP.
- Analiza Sistemelor Psihiatrice, zise Varak. La gradul
lui, asta presupune comiterea unui act de trădare.
- Da. Fireşte, am fost uimiţi. Am căutat rezumatul la
G-Doi şi am aflat că şi acela dispăruse. Era consemnată doar
fraza: „Livrat prin curier, la Serviciul Intern, FBI". Sînt sigui
că ghiceşti restul.
- Da, spuse Varak. Aţi obţinut dosarul lui de la FBI, dai
acolo nu era nimic. Aţi verificat la Serviciul Intern. Tot nimic.
„Carne crudă."
- Exact. Fiecare hîrtie, fiecare insert, fiecare anexă legată
de securitate trecea pe la biroul lui Hoover. Şi după cum ştim,
„securitatea" acoperea cel mai întins domeniu posibil. Viaţă
sexuală, atitudine faţă de alcool, secrete de familie, cele mai
intime detalii din vieţile subiectelor - nimic nu părea să fie
nesemnificativ. Hoover era fascinat de dosarele alea precum
Cresus de aurul lui. Trei preşedinţi au vrut să-l înlocuiască.
Nici unul n-a făcut-o.
Varak se aplecă în faţă.
- întrebarea este: ce se află în dosarul de serviciu al lui
MacAndrew? Acum nimic nu ne mai împiedică să-l întrebăm.
-Noi?
- Se poate aranja.
- Printr-un intermediar?
- Da. Un anonim. Nu se va face legătura.
- Sînt sigur de asta, zise Bravo. Şi pe urmă? Presupunînd
48
că descoperi vreo slăbiciune de caracter, sexuală sau de alt
gen, ce-ai obţinut? MacAndrew tot n-ar fi absolut curat dacă
s-ar pune problema unei stări de lucruri permanente.
- Am avea mai multe informaţii. Intr-un anume loc,
datele deţinute ne vor dezvălui slăbiciunea lanţului, iar acesta
se va rupe.
- Pe asta ai contat, nu-i aşa?
- Da. Aşa se va întîmpla. Cel care a furat dosarele are o
minte sclipitoare, dar aşa se va întîmpla.
Cei doi bărbaţi tăcură - Varak aşteptînd aprobarea, Bravo
cufundat în gînduri.
- Lanţul ăla n-o să se rupă uşor, zise St. Claire. Eşti cel
mai bun şi totuşi nu te afli mai aproape acum decît erai în
urmă cu trei luni. Spui că e vorba despre „o minte sclipitoare",
dar nu ştim dacă avem de-a face cu o minte sau cu minţi; cu
un om sau mai mulţi.
- Dacă e unul, admise Varak, nici măcar nu sîntem siguri
că e un bărbat.
- Dar oricine-ar fi, primele mutări au fost făcute.
- Atunci lăsaţi-mă să trimit pe cineva la MacAndrew.
- Stai puţin... Bravo îşi încleşta palmele sub bărbie. Un
intermediar? Un anonim?
- Da. Imposibil de depistat.
- Ai puţină răbdare. Nu m-am gîndit la asta. în fond, e
strategia dumitale.
Varak se uită la St. Claire. Diplomatul continuă:
- Să înţeleg că un anonim, folosind termenul în legătură
cu interogatorii ori supraveghere e cineva care află ce vrei să
ştii fără ca dumneata să fii implicat?
- Aşa e. Anonimul are propriile sale motive să dorească
aceeaşi informaţie. Trucul e s-o obţii de la el fără să-şi dea
seama ce faci.
- Prin urmare, anonimul e ales cu maximă atenţie. Era o
afirmaţie.
- în general, trebuie găsită o persoană cu aceleaşi
interese, răspunse Varak. Poate fi dificil.
- Ce-ar fi să ne adresăm unei agenţii de investigaţii?
49
Practic, ne stă în putere să alertăm autorităţile - sau chiar un
ziar - în legătură cu posibilitatea ca dosarele lui Hoover să-i
fi supravieţuit.
- Cu siguranţă. Drept rezultat, deţinătorul lor s-ar
ascunde şi mai bine.
Bravo se ridică din fotoliu şi începu să se plimbe prin
cameră.
- Ziarele aproape că nu pomenesc de aceste dosare. E
ciudat, fiindcă existenţa lor era cunoscută. De parcă nimeni
n-ar vrea să vorbească despre ele.
- Exact. Şi asta în tot Washingtonul. Pînă şi în mass-
media. Nimeni nu ştie dacă apare în dosare sau nu. Prin urmare -
tăcere. Şi cînd oamenii tac, răulrtriamfâ. Burke avea dreptate
în privinţa asta. Vedem cu ochii noştri că aşa se întîmplă.
- Pe de altă parte, îl contrazise specialistul în informaţii,
ruperea tăcerii nu e întotdeauna un răspuns.
-Depinde de cine o rupe. Bravo se opri din mers. Spune-mi,
sub cel mai performant microscop, ar putea fi descoperit
vreunul dintre cei implicaţi în moartea lui Hoover?
-Nici unul, veni replica fermă.
-Unde se află?
- Cei doi de la compania telefonică sînt în Australia, în
regiunea Kimberly; nu se vor întoarce niciodată. Sînt acuzaţi
de omucidere de către marină. Bărbatul, care-şi zicea Salter e
la Tel Ăviv; nimic nu are pentru el întîietate faţă de Ţara Sfîntă
sau războiul sfînt. îi furnizăm date despre teroriştii palestinieni.
Trăieşte doar pentru cauza lui, iar noi îl ajutăm s-o pună în
practică. Actriţa e în Majorca; are un cont în bancă şi nu vrea
mai mult. Englezul care a condus maşina şi a transmis încheierea
Fazei Unu s-a întors la Ml-Şase. A luat bani de la ruşi, fiind
dublu curier în Berlinul de Est; ştie că deţin date care l-ar putea
duce la execuţie. Despre doctorul din Paris ştiţi - e cea mai
mică grijă a noastră. Fiecare a avut un motiv, nici unul nu poate
fi depistat. Se află la mii de kilometri depărtare.
St. Claire îl fixă pe Varak.
- Ai uitat pe cineva. Ce e cu omul din camera sistemelor
de alarmă? Cel care a folosit numele „Krepps"?
50
Varak se uită în ochii lui Bravo.
- L-am ucis. Decizia îmi aparţine şi, la nevoie, aş proceda
la fel.
St. Claire dădu din cap.
- Deci, susţii faptul că toate persoanele, toate faptele
sînt ascunse şi imposibil de descoperit. Moartea lui Hoover
n-ar putea fi atribuită decît unor cauze naturale.
- întocmai.
- Aşadar, dacă am folosi un anonim, n-ar exista nici un
risc ca jieel om să descopere adevărul. Asasinarea lui Hoover
e imposibil de demonstrat.
- Imposibil de demonstrat.
Bravo începu iarăşi să se plimbe.
- Nu te-am întrebat de ce nu s-a făcut autopsie.
- Ordin de la Casa Albă. Transmis foarte discret, din
cîte înţeleg.
-De la Casa Albă?
- Aveau un motiv. Eu l-am sugerat.
St. Claire nu ceru amănunte; ştia că Varak studiase
structura Casei Albe şi îşi putea imagina strategia lui, care
trebuie să fi fost de un profesionalism absolut.
- Imposibil de demonstrat, repetă Bravo. E extrem de
important.
- Pentru cine?
- Pentru un anonim care nu se limitează la fapte. Pentru
un om interesat doar de concepte. E o teorie care nu trebuie
dovedită la fiecare mutare. Un astfel de om ar putea da alarma
şi l-ar determina pe cel care se află în posesia dosarelor să le
scoată la lumină.
-Nu vă înţeleg. Fără indicii concrete, nu există motivaţie
pentru un anonim. Ce-ar putea spera să afle? Ce-am putea
noi afla?
- Poate că multe lucruri. Cuvîntul-cheie este fapt.
St. Claire privea ţintă peretele de deasupra lui Varak.
Era ciudat, medita el. Nu se mai gîndise la Peter Chancellor
de multă vreme. Cînd se gîndise - atunci cînd îi vedea numele
50
A

în vreun ziar sau supliment literar - o făcuse avînd în minte

imaginea unui absolvent zăpăcit care se agăţa de cuvinte, cu
şase ani în urmă. între timp, Chancellor îşi găsise cuvintele.
Foarte multe dintre ele.
- Mă tem că nu vă înţeleg, zise Varak.
Bravo îşi coborî privirea.
- Ai auzit de un scriitor pe nume Peter Chancellor?
- Contraofensiva! spuse Varak. Am citit-o. A speriat o
mulţime de oameni la Langley.
- Totuşi, e o ficţiune.
- Era prea aproape de adevăr. Acest Chancellor a folosit
o mulţime de termeni greşiţi şi a evocat proceduri ireale, dar,
pînă la urmă, a descris ce s-a întîmplat în realitate.
- Fiindcă nu s-a limitat la fapte. Chancellor abordează
un concept, găseşte o situaţie elementară, extrage fapte
selectate şi le rearanjează pentru a se potrivi cu realitatea pe
care o percepe el. Nu e legat de cauză şi efect; el le recreează.
Spui că a speriat o mulţime de oameni la Langley. Cred asta: are
o mulţime de cititori. Şi cercetează problemele în profunzime.
Să presupunem că lumea aflase de studiile făcute de el pentru a
scrie o carte despre Hoover, despre ultima lui perioadă.
- Despre dosare, adăugă Varak, aplecîndu-se înainte.
Să-l folosim pe Chancellor drept anonim. Să-i spunem că
dosarele au dispărut. Cînd o să înceapă cercetările, o să
declanşeze alarma, iar noi vom fi acolo.
- Du-te la New York, domnule Varak. Află tot ce poţi
despre el. Despre oamenii din jurul lui, stilul de viaţă, metodele
de lucru. Tot ce e de actualitate. Chancellor are un complex
al conspiraţiei. O să-i oferim o conspiraţie pe care o va găsi
irezistibilă.
6
^^^omnul Peter Chancellor? întrebă opera luai c«.
f Peter îşi scoase mina de sub cuvertură şi încerci vN
51
privească atent cadranul ceasului. Era aproape zece; briza
dimineţii umfla draperiile din faţa uşilor deschise.
-Da.
- O convorbire interurbană cu New York-ul. Vă caută
domnul Anthony Morgan. Un moment, vă rog.
- Sigur.
Se auzi un declic, urmat de un bîzîit pe fir. Apoi se opri.
- Bună, domnul Chancellor?
Peter i-ar fi recunoscut oricînd vocea. Era a secretarei
editorului său. Nimeni nu ştia dacă i se întîmpla să aibă şi zile
proaste.
- Bună, Radie. Ce mai faci? Chancellor spera să fie într-o
stare mai bună decît a lui.
- Bine. Cum e acum în California?
- Lumină, umezeală, strălucire, verdeaţă. Alege.
Fata rise. Era un rîs plăcut.
- Nu v-am trezit, nu-i aşa? Vă sculaţi întotdeauna
devreme.
- Nu, Radie. Eram în apă, minţi Chancellor fără motiv.
- Nu închideţi. Vi-l dau pe domnul Morgan.
Se auziră două declicuri.
- Salut, Peter.
- Ce mai faci, Tony?
- Iisuse, lasă-mă pe mine. Ce mai faci tu? Marie spunea
că m-ai căutat aseară. îmi pare rău că n-am fost acasă.
Chancellor îşi aminti.
- îmi cer scuze. Eram beat.
- N-a precizat lucrul asta, dar spunea că erai teribil de
furios.
- Eram. Sînt. Eram şi beat. Cere-i scuze lui Marie din
partea mea.
- Nu-i nevoie. Ce i-ai spus a supărat-o şi pe ea. Am fost
întîmpinat la uşă cu un discurs despre protejarea autorilor
mei. Spune-mi, ce se aude cu Contraofensiva!?
Peter îşi potrivi capul pe pernă şi îşi drese glasul. încercă
să-şi alunge amărăciunea din voce.
52
- Ieri după-amiază, la ora patru şi jumătate, un curier de
la studio mi-a adus primul proiect complet de scenariu. Nici
nu ştiam că începuseră să lucreze la ei.
-Şi?
- A fost întors pe dos. E exact opusul a ceea ce am' scris eu.
Morgan făcu o pauză, apoi zise cu blîndeţe:
- Ţi-a fost rănit orgoliul, Peter?
- Doamne Sfinte, nu. Doar mă cunoşti. N-aş zice că e
scris rău; multe părţi sînt chiar al naibii de bune. E frapant.
M-aş fi simţit mai bine dacă n-ar fi fost aşa. Dar e o minciună.
- Josh mi-a spus că au schimbat numele agenţiei...
Au schimbat tot! îl întrerupse Chancellor, clipind de
durere cînd simţi cum i se urca sîngele la cap. Oamenii
guvernului sînt cu toţii nişte îngeri. Nu le trece nici un gînd
necurat prin cap! Cei care manipulează sînt... „ăia". Exponenţi
ciudaţi ai violenţei şi revoltei şi - să mă bată Dumnezeu - cu
„vag accent european". Tot ce scrie în carte a fost întors cu
fundu-n su§. De ce dracu' au mai cumpărat-o?
- Josh ce spune?
- Din cîte îmi amintesc, vag, am dat de el pe la miezul
nopţii, ora locală. Cred că la New York era trei dimineaţa.
- Stai pe-acasă. O să vorbesc cu Josh. Unul din noi o să
te sune.
- în regulă. Peter se pregătea să-i transmită încă o dată
scuze soţiei lui Morgan, cînd înţelese că discuţia nu se
încheiase. Era una din acele tăceri dintre ei care însemna că
mai trebuia spus ceva.
- Peter?
-Da.
- Să presupunem că Josh rezolvă situaţia. Vreau să spun,
contractul tău cu studioul.
-Nu e nimic de rezolvat, îl întrerupse iarăşi Chancellor.
N-au nevoie de mine; nu mă vor.
- S-ar putea să vrea numele tău. Plătesc pentru asta.
-Nu sînt de acord. îţi spun, e exact opusul a ceea ce am
scris eu.
52
- Şi asta e important pentru tine?
- Ca literatură - la dracu', nu. Dar ca propria mea
mărturie - la dracu', da. Nimeni altcineva nu pare dispus s-o
facă.
- Chiar mă gîndeam că poate eşti pregătit să începi cartea
despre Nürnberg.
Peter îşi fixă privirea în tavan.
rNu încă, Tony. în curînd, nu acum. Vorbim mai tîrziu.
închise telefonul, uitînd de scuze. Se gîndea la întrebarea
lui Morgan şi la răspunsul lui.
De i-ar fi trecut durerea. Şi amorţeala. Amîndouă se mai
estompaseră, dar erau încă prezente, iar cînd îl încerca vreuna
i l i n ele. sau amîndouă, amintirile îi reveneau în minte. Geamul
s p a r t , lumina orbitoare, metalul strivit. Ţipetele. Şi ura lui
J
atä de un om cocoţat în cabina unui camion care dispăruse
în furtună. Lăsînd în urmă un mort şi pe celălalt la un pas de
moarte.
Chancellor îşi răsuci picioarele peste marginea patului şi
le puse pe podea. Se ridică şi îşi căută slipul. Era tîrziu pentru
partida matinală de înot; dimineaţa se transformase în amiază.
Se simţea oarecum vinovat, de parcă ar fi încălcat un ritual
important. Cel mai tare îl deranja însă constatarea că ritualul
luase^locul muncii.
îşi văzu slipul pe spătarul unui fotoliu şi se îndreptă spre
el. Telefonul sună. îşi schimbă direcţia şi răspunse.
- Sînt Joshua, Peter. Tocmai am încheiat o discuţie de o
oră cu Aaron Sheffield.
- El e o somitate. Apropo, scuze pentru aseară.
- Pentru azi-dimineaţă, îl corectă agentul, fără răutate.
Nu-ţi face probleme. Erai foarte obosit.
- Eram beat.
- Şi asta. Hai să vorbim despre Sheffield.
- Foarte bine Presupun că ai priceput ce ţi-am spus
aseară.
- Cred că aproape toată lumea din Malibu Beach ar putea
repeta cuvînt cu cuvînt cele mai reuşite fraze.
- Care-i poziţia lui? Eu rămîn de neclintit.
- Din punct de vedere legal, asta n-are nici o importanţă
pentru el. Tu n-ai de ce să te agiţi. N-ai aprobarea pentru
scenariu.
- înţeleg asta. Dar pot vorbi. O să dau interviuri. O să
cer eliminarea numelui meu. Aş putea chiar să obţin în instanţă
schimbarea titlului. Sînt convins că mi s-ar da cîştig de cauză
- E puţin probabil.
- Josh, au schimbat complet înţelesul cărţii mele!
- Instanţa ar putea să afle cîţi bani ai încasat şi să nu fie
impresionată.
Chancellor se opri iarăşi, apoi se frecă la ochi şi oftă
plictisit.
- înţeleg că, după părerea ta, n-ar fi impresionată. Punct.
Eu nu sînt Soljeniţîn, autorul cărţilor despre lagărele din Si-
beria, nici Dickens care descria moartea copiilor în ateliere
mizerabile. De acord, însă ce pot face?
- Vrei să ţi-o spun deschis?
- Cînd adopţi un asemenea ton, nu mă aştept la nimic
bun.
- S-ar putea să iasă ceva bun din asta.
- Acum ştiu că e chiar cumplit. Dă-i drumul.
- Sheffield vrea să evite disputele; la fel şi studioul. Nu
vor să dai interviuri sau să te duci la talk show-uri. Ei ştiu că
poţi face asta, dar le-ai crea lor probleme.
- înţeleg. Intrăm în miezul chestiunii: încasările majore
de pe piaţa filmului. Suprema lor mîndrie, dovada lor de
bărbăţie.
Harris tăcu preţ de o clipă, apoi continuă cu voce blîndă:
- Peter, genul ăsta de controverse n-ar afecta nici cu o
iotă încasările. în cel mai rău caz, le-ar spori.
- Atunci de ce sînt îngrijoraţi?
- Fiindcă doresc sincer să evite încurcăturile.
- Aici trăiesc într-o permanentă încurcătură. Nici măcar
nu sînt în stare să recunoască una ca asta.
- Ei vor să-ţi plătească întregul contract, să-ţi scoată
54
semnătura de pe textul scenariului, dacă doreşti - nu şi titlul,
desigur - şi să-ţi ofere o primă echivalentă cu cincizeci la
sută din vînzările cărţii.
-Iisuse... Chancellor amuţise de uimire. Cifra pe care o
sugera Joshua Harris era înjur de un sfert de milion de dolari.
Pentru ce?
- Pentru ca tu să-ţi vezi de drum şi să nu faci valuri în
legătură cu adaptarea.
Peter se uită la draperiile umflate de vînt din faţa uşilor
de sticlă. Ceva nu se potrivea deloc, era o eroare teribilă.
- Mai eşti la telefon? întrebă Harris.
- Stai puţin. Spuneai că disputele n-ar face decît să
mărească încasările. Totuşi, Sheffield acceptă să dea atîta bănet
ca să evite controversele. O să piardă. N-are nici o noimă.
- Nu sînt psihanalistul lui. Poate că vrea să-şi protejeze
boaşele.
- Nu. îl cunosc pe Sheffiled, crede-mă; ştiu modul în
care operează. Boaşele lui sînt gonflabile. Deodată, Chan-
cellor înţelese. Sheffield are un partener, Josh. Şi nu e studioul.
E guvernul. Washingtonul! Ei sînt cei care nu vor dispute. Ca
să citez un scriitor mult mai bun decît o să fiu eu vreodată, ei
„nu pot suporta lumina zilei". Fir-ar să fie, asta e.
- Mi-a trecut şi mie prin minte, admise Harris.
- Spune-i lui Sheffield să-şi bage banii în fund. Nu mă
interesează!
Agentul făcu iarăşi o pauză.
- O să-ţi relatez şi restul poveştii. Sheffield a adunat
declaraţii din întregul Los Angeles şi din zonele învecinate
de la nord şi sud. Imaginea rezultată nu e deloc măgulitoare.
Eşti descris drept un alcoolic înrăit, reprezentînd întrucîtva o
ameninţare.
- Bravo lui Sheffield! Disputele sporesc încasările. O să
vindem de două ori mai multe cărţi!
- El spune că asta nu-i tot, continuă Harris. Susţine că
are depoziţii luate sub jurămînt unor femei care te acuză de
viol şi molestare fizică. Are fotografii - făcute de poliţie - în
care se văd rănile pe care le-ai provocat. Una dintre reclamante
54
e o puştoaică de paisprezece ani. Omul are prieteni care sînt
gata să jure că ţi-au confiscat drogurile pe care le ofereai
cînd te aflai în casele lor. Afirmă chiar că i-ai agresat soţia,
lucru pe care n-ar dori să-l facă public, însă la nevoie ar da în
vileag lucrurile. Spune că gazdele tale au făcut curăţenie după
tine timp de mai multe săptămîni.
- Astea-s minciuni, Josh! Asta-i o nebunie! Nimic nu-i
adevărat!
- Asta ar putea fi problema. Există, probabil, un sîmbure
de adevăr. Nu mă refer la viol, abuzuri sau droguri; astea-s
uşor de înscenat. Dar ai băut, n-ai răspuns la telefon, au existat
şi nişte femei. Iar eu o cunosc pe nevasta lui Sheffield. N-o
exclud de pe listă, dar sînt sigur că nu tu ai provocat-o.
Chancellor sări din pat. Capul i se învîrtea, durerea îi
pulsa în tîmple.
- Nu ştiu ce să spun! Nu-mi vine să cred!
- Eu ştiu ce să spun; ştiu ce să cred, zise Joshua Harris.
Ăştia joacă după nişte reguli de care nici eu, nici tu n-am
auzit vreodată.
Stînd pe canapeaua din catifea, Varak se aplecă şi
deschise servieta pe măsuţa din faţa lui. Scoase două dosare,
le puse pe masă şi aşeză geanta alături. Soarele dimineţii
pătrundea prin ferestrele ce dădeau spre Central Park South,
scăldînd elegantul apartament de hotel într-o lumină alb-
gălbuie.
în partea opusă a camerei, Munro St. Claire îşi turna
cafea dintr-o carafă aflată pe o tavă de argint. Omul se afla în
faţa specialistului în informaţii.
- Eşti sigur că nu vrei o ceaşcă de cafea? întrebă Bravo.
- Nu, mulţumesc. Am băut deja cîteva în dimineaţa asta.
Apropo, vă mulţumesc că aţi venit încoace. în felul acesta
cîştigăm timp.
- Fiecare zi e importantă, răspunse St. Claire. Pînă nu
găsim dosarele, nu ne putem permite să pierdem nici măcar o
oră. Ce-ai aflat?
55
- Aproape tot ce ne trebuie. Cele mai importante surse
au fost editorul lui Chancellor, Anthony Morgan, şi agentul
lui literar, un oarecare Joshua Harris.
- Au cooperat aşa de uşor?
- N-a fost greu. I-am convins că era vorba despre o
procedură standard pentru o verificare de rutină.
- Verificare de rutină pentru ce?
Varak scoase o pagină din dosarul aflat în stînga.
- înainte de accident, Chancellor a cerut Biroului de
Imprimate al Guvernului să-i trimită dosarele procesului de
la Nürnberg. Scrie o carte pe tema asta. El crede că la
Nürnberg au fost puse la cale numeroase conspiraţii juridice.
Că mii de nazişti au dispărut în mod inexplicabil, în virtutea
dreptului de a emigra în întreaga lume şi că au transferat sume
imense în localităţile unde ajungeau.
- Se înşală. în orice caz, a fost vorba de excepţii, nu de
o regulă, preciza Bravo.
- Oricum, unele dintre dosare au şi acum statut de
documente secrete. Nu le-a primit pe acelea, dar el nu ştie.
Am sugerat totuşi că le-ar fi primit şi că mie îmi revenea
obligaţia de a face o verificare de rutină. Nimic important.
Am mai spus că sînt un fan al lui Chancellor şi că mă bucuram
să vorbesc cu oameni care îl cunosc.
-> A scris cartea despre Nürnberg?
- Nici măcar n-a început-o.
- De ce oare?
Varak examina altă pagină în timp ce vorbea.
- Toamna trecută, Chancellor a fost la un pas de-a fi
ucis, într-un accident de automobil. Femeia care era cu el a
murit. Potrivit datelor din fişele medicale, dacă hemoragia
internă şi septicemia ar mai fi durat zece minute, ar fi murit şi
el. A stat cinci luni în spital. A fost cusut bucată cu bucată; se
estimează o refacere de optzeci şi cinci pînă la nouăzeci Ia
sută. Ăsta e aspectul fizic. Varak făcu o pauză şi întoarse o
foaie de hîrtie.
- Cine era femeia? întrebă calm Bravo.
Varak îşi îndreptă atenţia spre dosarul din dreapta lui.
56
- Numele ei era Catherine Lowell; trăiau împreună de
aproape un an şi plănuiseră să se căsătorească. în ziua
accidentului, se duceau să se întîlnească cu părinţii lui, în nord-
vestul Pennsylvaniei. Moartea ei a fost un şoc teribil pentru
Chancellor. A trecut printr-o lungă perioadă de depresie
psihică. încă n-a depăşit-o cu totul, după cum afirmă editorul
şi agentul lui.
- Morgan şi Harris, preciza Bravo.
- Da. L-au ajutat să se refacă; mai întîi fizic, apoi psihic.
Amîndoi au recunoscut că, în timpul ultimelor luni, au fost
momente cînd au crezut că omul e terminat ca scriitor.
- O presupunere rezonabilă. N-a mai scris nimic în
ultimul timp.
- Acum ar trebui să lucreze. Se află în California şi e
coautor al scenariului după Contraofensiva!, deşi nimeni nu
se aşteaptă să facă minuni. Nu se pricepe la filme.
- Atunci de ce l-au angajat?
- După spusele lui Harris, pentru faima numelui său. Şi
fiindcă studioul ar putea fi avantajat faţă de altele la obţinerea
drepturilor de ecranizare a viitoarei lui cărţi. De fapt, în aceşti
termeni a conceput Harris contractul.
- Ceea ce înseamnă că voia să-i dea ceva de făcut lui
Chancellor.
- După părerea lui Harris, casa din Pennsylvania şi
amintirile îl ţineau pe loc pe Chancellor. De aceea l-a trimis
în California. Varak întoarse cîteva pagini. Aici sînt
consemnate chiar cuvintele lui Harris. El voia ca omul lui „să
trăiască excesele foarte normale ale unui rezident temporar
în Malibu".
Bravo zîmbi.
- Şi au vreun efect pozitiv?
- Există un oarecare progres. Nu major, dar se simte.
Varak îşi ridică privirea de pe hîrtie. E un lucru pe care nu ni-l
putem permite.
- Ce vrei să spui?
- Chancellor e mult mai preţios pentru noi într-o stare
de labilitate psihică. Specialistul în informaţii arătă spre cele
56
două dosare. în rest, e descris ca un bărbat cît se poate de
normal înainte de accident. Ostilitatea sau excesele sale au
fost transferate în propriile cărţi. Nu le manifesta în viaţa
cotidiană. Dacă revine la acea normalitate, va deveni în mod
firesc prudent, retractil, ceea ce n-am vrea să se întîmple. E
preferabil să-l menţinem dezechilibrat, într-o stare de nelinişte.
St. Claire sorbi din cafea, fără comentarii.
- Continuă, te rog. Descrie-mi stilul lui de viaţă.
- Nu prea sînt multe de spus. Are un apartament într-un
bloc de pe East Seventy-first Street. Se scoală devreme, de
obicei înainte de a se lumina de ziuă, şi lucrează. Nu foloseşte
o maşină de scris; scrie pe coli galbene, xeroxează paginile şi
le trimite unui birou de dactilografiat din Greenwich Village.
Varak ridică din nou privirea. Ăsta âr putea fi un avantaj pentru
noi. Putem intercepta originalele şi să ne facem copii.
- Dar dacă lucrează în Pennsylvania şi trimite
manuscrisele de acolo? Prin mesager?
- Atunci o să pătrundem în biroul din Village.
- Desigur. Continuă.
- Au rămas puţine aspecte importante. Preferă cîteva
restaurante, unde e cunoscut. Schiază, joacă tenis - dar nu
va mai fi în stare de aşa ceva. Prietenii lui, în afară de Morgan
şi Harris, sînt în general scriitori, ziarişti şi, destul de ciudat,
cîţiva avocaţi din New York şi Washington. Cam asta-i tot.
Varak închise dosarul din dreapta lui. Acum, aş vrea să aduc
în discuţie o chestiune.
- Te ascult.
- Din cîte am aflat aici, cred că ştiu cum să-l manevrez
pe Chancellor, dar am nevoie de un sprijin. O să folosesc
identitatea lui Longworth: e imbatabilă. Longworth se ascunde
în Hawaii. Semănăm destul de mult - pînă şi cicatricele arată
la fel -, iar dosarul lui de la FBI poate fi depistat. Totuşi, ne
mai trebuie o momeală pentru Chancellor.
- Te rog să fii mai explicit.
Varak făcu o pauză, apoi zise cu convingere:
- Avem un delict, dar nu şi pe făptaşi. Nici o persoană
pe care s-o putem identifica. El va trebui să se rezume la
57
propriile speculaţii. Noi nu avem ce să-i oferim. în caz contrar,
nu l-am mai folosi pe el.
- Ce propui? întrebă St. Claire, observînd ezitarea din
ochii lui Varak.
- Vreau să cooptez încă un membru din Inver Brasş.
După părerea mea, pe singurul om de talia dumneavoastră. îi
spuneţi Venice. Adică judecătorul Daniel Sutherland. Aş vrea
să-l pot trimite pe Chancellor la el.
Diplomatul rămase tăcut cîteva clipe.
- Pentru a conferi greutate spuselor tale în faţa lui Chan-
cellor? Irezistibila confirmare?
- Da. Pentru a confirma povestea noastră cu dosarele
dispărute. Asta-i tot ce-mi trebuie. Opinia lui Sutherland o să
fie momeala pe care Chancellor trebuie s-o muşte.
- E periculos, zise Bravo calm. Nici unul dintre membrii
lui Inver Brass nu trebuie să cunoască vreuna din aceste
strategii.
- Timpul ne presează. V-am exclus pe dumneavoastră
din cauza relaţiei mai vechi pe care aţi avut-o cu Chancellor.
- înţeleg. Coincidenţa ar ridica semne de întrebare. O să
vorbesc cu Venice... Acum aş vrea să revenim la ceva ce
spuneai adineauri. Despre starea psihică a lui Chancellor. Dacă
te-am înţeles corect...
- M-aţi înţeles, îl întrerupse calm Varak. Lui Chancellor
i se poate permite să revină la nivelul raţional anterior. Trebuie
să atragă atenţia asupra sa, asupra cercetărilor pe care le
întreprinde. Dacă rămîne un uşuratic, devine o ameninţare,
în cazul în care ameninţarea e suficient de mare, cel care
deţine dosarele va fi silit s-o elimine. Iar cînd o va face - sau
o vor face - noi vom fi acolo.
Bravo se aplecă în faţă, cu o figură îngrijorată.
- Cred că situaţia asta depăşeşte parametrii pe care-i
stabilisem.
- Nu ştiam că stabilisem nişte parametri.
- Se subînţelegeau. Peter Chancellor poate fi folosit doar
în anumite limite, fără a-i periclita viaţa.
- îndrăznesc să afirm că e o extensie logică a strategiei
58
SISIIBillB
.'■a
r
Şi,!*:.*

'P i
noastre. Vorbind foarte deschis, respectiva strategie ar putea
deveni inutilă fără acest factor. Eu cred că am fi dispuşi să
renunţăm la viaţa lui Chancellor în schimbul acelor dosare.
Dumneavoastră nu?
St. Claire nu rosti nici un cuvînt.
Aşezat în faţa uşilor ce dădeau spre plajă, Chancellor
trase din nou draperiile. Bărbatul blond se afla tot
acolo. Era acolo de mai bine de o oră, plimbîndu-se în sus
şi-n jos prin soarele fierbinte al după-amiezei, cu cămaşa
descheiată la gît şi haina aruncată pe umăr.
Mergea pe porţiunea îngustă de plajă la cincizeci de metri
distanţă, între poarta din lemn de pin şi apă, aruncînd din
cînd în cînd cîte o privire spre casa lui Peter. Era de înălţime
medie, puţin sub un metru optzeci, şi bine făcut. Avea umeri
largi, puternici, peste care cămaşa stătea întinsă.
Chancellor îl văzuse prima dată în jurul prînzului. Stătea
nemişcat pe nisip, uitîndu-se la poarta din lemn de pin, fixîndu-l-
Peter era sigur de asta - pe el.
De-acum imaginea bărbatului nu mai era deconcertantă,
devenise de-a dreptul iritantă. în primul moment, lui Chan-
cellor îi trecu prin minte gîndul că Aaron Sheffield hotărîse
să-i pună un cîine de pază în faţa casei. Contraofensiva!
însemna acum o grămadă de bani. Şi mai mulţi fuseseră oferiţi
în împrejurări care dădeau naştere unor întrebări stînjenitoare.
Lui Peter nu-i plăceau cîinii de pază. Nu cei de acest
gen. Trase draperia, deschise uşa şi se îndreptă spre poartă.
Bărbatul se opri din mers şi rămase nemişcat pe nisip.
Cei doi se priviră, iar îndoielile lui Peter se risipiră. Omul
venise acolo pentru el, îl aştepta. Iritarea lui Peter se
transformă în furie. Se apropie de trepte şi coborî pe plajă.
Bărbatul rămase unde se afla, fără să schiţeze nici o mişcare
spre el.
59
Lua-te-ar dracu', rosti în gînd Chancellor. Erau foarte
puţini oameni în acea zonă privată din Malibu; dar dacă cineva
urmărea scena, imaginea siluetei ce şchiopăta în pantaloni
largi, cu bustul gol, apropiindu-se de un bărbat complet
îmbrăcat, stînd nemişcat în faţa unei case de pe plajă trebuie
şă fi părut ciudată. Aşa şi era; străinul blond avea ceva bizar,
în pofida trăsăturilor sale plăcute, chiar blînde în aparenţă,
exista ceva ameninţător în înfăţişarea lui. Apropiindu-se mai
mult, Chancellor descoperi explicaţia: omul avea o privire
inteligentă. Nu era privirea unui cîine de pază angajat de
directorul neliniştit al unui studio.
- E o zi toridă, începu Peter direct. Nu mă pot opri să nu
întreb de ce te plimbi prin arşiţa asta.. Mai ales că nu scapi o
clipă din priviri casa mea.
- Casa dumitale închiriată, domnule Chancellor,
- Cred că îmi eşti dator o explicaţie, răspunse Peter, de
vreme ce îmi cunoşti numele şi, evident, condiţiile în care
stau aici. Nu cumva cei care te-au angajat îmi plătesc chiria?
-Nu.
- Unu la zero pentru mine. N-aş fi crezut. Acum, ai de
ales. Ori îmi satisfaci curiozitatea, ori chem poliţia.
- Aş vrea să faci mai mult decît atît. Ai relaţii la Wash-
ington. Vreau să suni la una dintre ele şi să verifici numele
meu în dosarele personalului Biroului Federal de Investigaţii.
- Ceee?! Peter era uluit. Deşi vorbise calm, cuvintele
omului trădau o anume insistenţă.
- Sînt pensionat, adăugă repede omul. Nu mă aflu aici
într-o misiune oficială. Dar numele meu există în dosarele
Biroului. Verifică.
Chancellor îl fixă pe bărbat, neliniştit.
- De ce-aş face-o?
- Ţi-am citit cărţile.
- Asta-i treaba dumitale, nu a mea. Nu e un motiv.
- S-ar putea să fie. Din cauza asta am avut o grămadă de
necazuri pînă să te găsesc. Omul ezită, de parcă n-ar fi ştiut
cum să continue.
59
- Dă-i drumul.
- în fiecare dintre cărţile dumitale, demonstrezi că
anumite evenimente s-ar putea să nu se fi întîmplat aşa cum
crede lumea. Un eveniment care a avut loc cu mai puţin de
un an în urmă intră în această categorie.
- Care-i acela?
- Un om a murit. Un om foarte puternic. S-a afirmat că
a murit din cauze naturale. Nu e adevărat. A fost asasinat.
Peter îl privi ţintă pe străin.
- Du-te la poliţie.
- Nu pot. Dacă mă verifici, o să înţelegi de ce.
- Eu sînt romancier. Scriu ficţiuni. De ce ai venit la mine?
- Ţi-am spus. Ţi-am citit cărţile. Cred că singurul loc în
care poate fi relatată această întîmplare e o carte. De genul
celor pe care le scrii.
- Romane.
-Da.
- Ficţiune. Peter făcea o afirmaţie.
-Da.
- Dar dumneata spui că nu e vorba despre ficţiune. Sînt
fapte; sugerezi că ar fi fapte reale.
- Aşa cred eu. Nu sînt sigur că pot dovedi.
- Şi nu poţi să mergi la poliţie.
-Nu.
- Du-te la un ziar. Găseşte un reporter dornic să facă
investigaţii. Sînt mulţi ziarişti buni.
- Nici un ziar n-ar aborda subiectul ăsta. Crede-mă pe
cuvînt.
- Şi de ce dracu' aş face-o eu?
- S-ar putea s-o faci dacă m-ai verifica. Numele meu e
Alan Longworth. Timp de douăzeci de ani, am fost agent
special la FBI. M-am pensionat acum cinci luni. Aveam biroul
la San Diego... şi la nord de oraş. Acum trăiesc în Hawaii. Pe
insula Maui.
- Longworth? Alan Longworth? înseamnă ceva pentru
mine numele ăsta?
60
- Nici măcar pe departe. Verifică-mă. E tot ce-ţi cer.
- Să zicem că o fac. Şi pe urmă?
- O să revin mîine dimineaţă. Dacă vrei să mai discutăm,
e-n regulă. Dacă nu, o să plec. Bărbatul blond ezită din nou,
iar insistenţa i se citea clar în ochi în timp ce vorbea încet.
Am făcut un drum lung ca să te găsesc. Mi-am asumat riscuri
incalculabile. S-ar putea să fi încălcat o înţelegere care m-ar
putea costa viaţa. Aşa că vreau să-ţi mai cer un-lucru. Vreau
cuvîntul dumitale că o să-l faci.
- Şi în caz contrar?
- Nu mă verifica. Nu face nimic; uită că am venit aici,
uită că am stat de vorbă.
- Dar ai venit aici. Am discutat. E cam tîrziu să mai pui
condiţii.
Longworth făcu o pauză.
- N-ai fost niciodată înspăimîntat? întrebă el. Mai mult
ca sigur că nu. Nu în felul ăsta. E ciudat, fiindcă dumneata
scrii despre frică; pari s-o înţelegi.
- Nu laşi impresia unui om care se sperie uşor.
- Nici eu nu cred asta. Dosarul meu de la birou o poate
confirma.
- Care e condiţia?
- întreabă de mine. Află tot de poţi, spune orice vrei.
Dar te rog să nu declari că ne-am întîlnit; nu repeta ce ţi-am
zis eu.
- Asta-i o nebunie. Şi-atunci ce să spun?
- Sînt sigur că o să găseşti ceva. Eşti scriitor.
- Asta nu înseamnă că ştiu să mint.
- Călătoreşti mult. Poţi să spui că ai auzit de mine în
Hawaii. Te rog.
Peter îşi mişcă tălpile în nisip. Intuiţia îi spunea să se
îndepărteze de acel om; era ceva dubios în expresia viguroasă,
stăpînită ă feţei lui şi în ochii prea ageri. Dar instinctele lui nu
permiteau intuiţiei să ia vreo decizie.
- Cine e omul care a murit? Cel despre care susţii că a
fost asasinat.
61
- N-o să-ţi spun acum. O s-o fac mîine, dacă mai vrei să
discutăm.
- De ce nu acum?
- Eşti un scriitor cunoscut. Sînt sigur că mulţi oameni
vin la dumneata şi-ţi spun lucruri care par nişte nebunii.
Probabil că scapi de ei repede, cum e şi firesc. Nu vreau să
păţesc şi eu la fel. Sper să te convingi că am nişte calităţi
rezonabile.
Peter asculta. Cuvintele lui Longworth nu erau lipsite
de sens. în ultimii trei ani - de la apariţia volumului Reichstag! -
oamenii îl trăgeau prin colţuri la petreceri sau se aşezau la
masa lui în restaurante, pentru a-i împărtăşi informaţii ciudate,
despre care ştiau că ţineau exact de domeniul lui. Lumea e
plină de conspiraţii. Şi de aşa-zişi conspiratori.
- în linii mari ai dreptate, zise Chancellor. Numele
dumitale e Alan Longworth. Ai fost timp de douăzeci de ani
agent special; te-ai pensionat acum cinci luni şi trăieşti în
Hawaii.
- în Maui.
- Toate astea ar trebui să se afle în dosarul dumitale.
La auzul cuvîntului dosar, Longworth se trase înapoi.
- Da. Ar trebui să fie. în dosarul meu.
- Asta înseamnă că oricine ar putea afla conţinutul unui
anume dosar. Dă-mi un element de identificare.
-Mă întrebam dacă o să-mi ceri asta.
- în cărţile mele, încerc să fiu convingător; e vorba despre
o logică pas cu pas, fără spaţii goale. Dacă vrei să mă convingi,
umple spaţiile goale.
Longworth îşi mută haina de pe umărul drept pe cel stîng,
iar cu mîna dreaptă desfăcu nasturii cămăşii, apoi o dădu la o
parte. Pe piept, coborînd pînă sub talie, se vedea o cicatrice
curbată, hidoasă.
- Nu cred că vreuna din rănile dumitale se compară cu
asta.
Peter reacţiona la cuvintele străinului printr-un scurt
acces de mînic. N-avea rost să pună la îndoială afirmaţia lui.
61
Dacă Longworth era cine zicea că e, avusese timp să adune
faptele laolaltă. Fără îndoială, printre ele se aflau multe
elemente din viaţa lui Chancellor.
- La ce oră o să vii mîine dimineaţă?
- Ce oră e potrivită?
- Mă scol devreme.
- O să vin devreme.
- La ora opt. Ne vedem la opt.
Longworth se întoarse şi se îndepărtă pe plajă.
Peter rămase unde era şi-l urmări cu privirea, constatînd
că durerea din picior îi dispăruse. O simţise toată ziua, dar
acum cedase. Avea să-l sune pe Joshua Harris la New York.
Pe Coasta de Est era aproape patru şi jumătate; mai avea
timp. în Washington se afla un avocat, un prieten comun,
care putea să obţină informaţii despre Alan Longworth. Josh
spusese cîndva în glumă că avocatul ar fi trebuit să ceară
drepturi de autor pentru Contraofensiva!, atît de util îi fusese
lui Chancellor în cercetările sale.
în timp ce urca scările de la poartă, Peter observă că se
grăbea. Trăia o senzaţie ciudat de agreabilă, pe care nu şi-o
putea explica.
Un eveniment a avut loc cu mai puţin de un an în urmă...
Un om a murit. Un om foarte puternic. S-a afirmat că a
murit din cauze naturale. Nu e adevărat. A fost asasinat...
Peter se îndreptă în fugă către uşile de sticlă şi telefonul
din casă.
Cerul dimineţii era mohorît. Nori întunecaţi pluteau
deasupra oceanului; ploaia avea să înceapă curînd. Chancellor
se îmbrăcase corespunzător: purta o jachetă din material sintetic
şi nişte pantaloni kaki. Era ora şapte şi patruzeci şi cinci - zece
patruzeci şi cinci la New York. Joshua îi promisese să-l sune
pe la şapte şi jumătate - zece şi jumătate pe Coasta de Est. De
ce întîrzia? Longworth urma să apară pe la opt.
Peter îşi mai turnă o ceaşcă de cafea, a cincea în acea
dimineaţă.
62
Telefonul sună.
- Ai dat peste un tip ciudat, Peter, zise Harris de la New
York.
- De ce spui asta?
- După cum susţine prietenul nostru din Washington,
acest Alan Longworth a făcut un lucru la care nu se aştepta
nimeni. S-a pensionat într-un moment nepotrivit.
- Avea cei douăzeci de ani de activitate?
- Aproape.
- E suficient pentru o pensionare, nu?
- Sigur. Dacă suplimentezi pensia cu alt salariu. El nu-l
are, însă nu asta-i problema.
-Dar care?
- Longworth are un dosar excepţional. Mai mult, a fost
desemnat de însuşi Hoover pentru a fi promovat în eşaloanele
superioare. El personal i-a ataşat la dosar o recomandare
favorabilă scrisă de mîna. Te-ai gîndi că ar fi dorit să-şi con-
tinue activitatea.
- Pe de altă parte, cu un asemenea dosar, ar fi putut găsi
o slujbă al naibii de bună în afara Biroului. Mulţi oameni ai
FBI procedează aşa.
- Puţin probabil. Păstrează dosarele complete ale
agenţilor pensionaţi. Şi dacă ar fi aşa, de ce trăieşte Ia Maui?
Nu prea are ce face pe-acolo. în orice caz, nu e înregistrat
nici un patron actual al lui. Taie frunză la cîini.
Peter se uită pe fereastră; o ploaie slabă începu să cadă
din cerul întunecat.
- Celelalte elemente se verifică?
- Da, răspunse Harris. Avea biroul la San Diego. Pare
să fi fost legătura personală a lui Hoover cu La Jolla.
- La Jolla. Ce-i asta?
- Era refugiul preferat al lui Hoover. Longworth se ocupa
de sistemele de comunicaţii.
- Şi cicatricea?
- E înregistrată la „semne particulare", dar nu există nici
o explicaţie, iar aici începe cea mai stranie parte a dosarului
63
lui. Lipsesc ultimele fişe medicale cu ultimele două controale
anuale. E cu totul neobişnuit.
- E cu totul incompletă, cugetă Peter cu voce tare.
întreaga afacere.
- Exact, fu de acord Joshua.
- Cînd s-a pensionat?
- Anul trecut, în martie, pe doi.
Chancellor făcu o pauză, frapat de acea dată. De-a lungul
ultimilor ani, datele ajunseseră Să aibă înţelesuri speciale pentru
el. Se antrenase să caute concordanţe şi inadvertenţe atunci
cînd era vorba despre date. Acum ce se întîmplase? De ce îl
neliniştea acea dată?
Prin fereastra de la bucătărie, văzu silueta lui Alan
Longworth mergînd pe plajă prin ploaie, îndreptîndu-se către
casă. Din cine ştie ce motiv, acea imagine îi aduse în minte o
alta. A sa. Pe plajă, în lumina intensă a soarelui. Şi a unui
ziar.
Doi mai. J. Edgar Hoover murise pe doi mai.
Un om a murit. Un om foarte puternic. S-a afirmat că a
murit din cauze naturale. Nu e adevărat. A fost asasinat.
Iisuse Hristoase, zise Peter încet în receptor.
Mergeau pe plajă, pe lîngă apă, în briza dimineţii.
Longworth n-ar fi discutat în casă ori în vreun spaţiu închis
care putea fi supravegheat electronic. Era prea experimentat
ca să comită o asemenea greşeală.
- M-ai verificat? întrebă bărbatul blond.
- Ştiai că o s-o fac, spuse Peter. De-abia am închis
telefonul.
- Eşti mulţumit?
- în privinţa identităţii dumitale, da. în legătură cu faptul
că ai avut un dosar bun, că talentele ţi-au fost recunoscute de
însuşi Hoover şi că te-ai pensionat acum cinci luni - de
asemenea, da.
- N-am pomenit de vreo susţinere personală din partea
lui Hoover.
- Există.
63
- Sigur că există. Am lucrat chiar pentru el.
- Aveai biroul în San Diego, cum spuneai. Ai fost legătura
lui pentru - sau cu - La Jolla.
Longworth rînji feroce, fără haz.
- Am petrecut mai mult timp la Washington decît la San
Diego. Sau în La Jolla. N-o să găsiţi asta în dosarul meu.
- De ce nu?
- Fiindcă directorul nu voia să se ştie.
- încă o dată, de ce nu?
- Ji-am spus. Am lucrat pentru el. Personal.
-In ce fel?
- Cu dosarele lui. Acestea reprezentau proprietatea lui.
Eu eram mesager. La Jolla a însemnat mult mai mult decît
numele unui sat de pe ţărmul Pacificului.
- Asta-i prea cifrat pentru mine.
Blondul se opri.
- Aşa şi trebuie să rămînă. Orice date suplimentare le
vei afla de la altcineva.
- Acum devii arogant. Ce te face să crezi că voi fi
interesat de persoana ta?
- Imposibilitatea de a înţelege de ce m-am pensionat.
Nimeni n-a reuşit să găsească o explicaţie; era lipsit de sens.
Am o pensie minimă, fără venituri suplimentare. Dacă
rămîneam în cadrul Biroului, puteam deveni asistent, chiar
asociat sau director.
Longworth porni iarăşi la drum. Peter ţinea pasul cu el,
fără să simtă nici o durere în picior.
- Bine, atunci de ce te-ai pensionat? De ce nu ai o slujbă?
- Adevărul e că nu m-am pensionat. Am fost transferat
în mod oficial şi mi s-au dat anumite garanţii. Instituţia oficială -
pe care n-o s-o găseşti consemnată în nici un dosar - e
Departamentul de Stat. Serviciul Extern, operaţiunile din
Pacific. La nouă mii de kilometri distanţă de Washington.
Dacă aş fi rămas la Washington, aş fi fost ucis.
- Bine, acum opreşte-te! Chancellor rămase pe loc.
Mi-am făc\it o idee a naibii de bună despre obiectivul dumitale
şi mă dezgustă la culme porcăria asta. Sugerezi că J. Edgar
64
Hoover a fost omorît. El e „omul puternic" de care ai pomenit.
- Deci ai pus elementele cap la cap, zise agentul.
- E o concluzie logică, în care nu cred deloc. Mi se pare
ridicolă.
- N-am spus că o pot dovedi.
- Nici nu speram s-o faci. E absurdă. El era un om bătrîn
cu probleme cardiace.
- Poate. Dar poate că nu. Nu cunosc pe nimeni care să-i fi
văzut vreodată fişele medicale. Originalele îi erau trimise di-
rect lui, şi nu se făceau copii. Reuşea întotdeauna să-şi impună
pretenţiile. N-a fost permisă autopsierea cadavrului.
- Avea peste şaptezeci de ani. Peter îşi scutură capul,
dezgustat. Ai o imaginaţie a naibii de bogată.
- Nu aşa se scriu toate romanele? Nu începi cu un con-
cept? O idee?
- Bineînţeles. Dar cele pe care le scriu eu trebuie să fie
cel puţin credibile. Trebuie să existe o realitate elementară
sau aparenţa ei.
- Dacă prin realitate înţelegi fapte, există mai multe.
-Enumeră-le!
- Primul e legat de mine însumi. Anul trecut, în martie,
am fost contactat de un grup de oameni care nu trebuie
identificaţi, dar care erau suficient de influenţi pentru a acţiona
cele mai puternice şi secrete pîrghii la Departamentul de Stat,
în scopul efectuării unui transfer pe care Hoover nu l-ar fi
permis niciodată. Nici măcar nu ştiu cum au procedat. Oamenii
respectivi erau preocupaţi de anumite informaţii pe care le
strînsese Hoover. Dosare privind cîteva mii de subiecţi.
- Sînt aceiaşi oameni care ţi-au oferit garanţiile? Din
cauza acelor servicii nu vrei să intri în amănunte?
- Da. Cred - nu pot fi sigur - dar cred că ştiu identitatea
unuia dintre ei. Sînt dispus să ţi-o comunic.
Longworth se opri; era, ca şi în ziua precedentă, nesigur,
în privire i se citea din nou insistenţa.
- Dă-i drumul, zise Chancellor nerăbdător.
- îmi dai cuvîntul că n-o să pronunţi niciodată numele
meu în faţa lui?
65
- Da, ce dracu'. Ca să fiu sincer, am impresia că o să ne
luăm rămas-bun în cîteva minute şi nici măcar n-o să mă mai
gîndesc la dumneata.
- Ai auzit vreodată de Daniel Sutherland?
Uimirea se aşternu pe chipul lui Peter. Daniel Sutherland
reprezenta un gigant, atît la propriu, cît şi la figurat. Un negru
uriaş, ale cărui realizări extraordinare erau pe măsura staturii
sale. Un om care ieşise pe brînci din sărăcia cîmpiilor din
Alabama, cu cincizeci de ani în urmă, ajungînd pînă în cele
mai înalte cercuri ale sistemului juridic al ţări. Refuzase de
două ori preşedinţia Curţii Supreme, preferind viaţa mai activă
din tribunale.
- Judecătorul?
-Da.
- Bineînţeles. Cine n-a auzit de el? De ce crezi că face
parte din grupul care te-a contactat?
- I-am văzut numele pe un document al Departamentului
de Stat despre mine. Eu nu trebuia să-l văd, dar mi-a căzut în
mînă. Du-te la el. întreabă-l dacă există un grup de oameni
preocupaţi de ultimii doi ani din viaţa lui Hoover.
îndemnul era irezistibil. Poveştile despre Sutherland
căpătaseră o aură de legendă. Peter îl lua acum mult mai în
serios pe Alan Longworth decît în urmă cu cîteva clipe.
- S-ar putea să fac asta. Care sînt celelalte fapte?
- Doar unul mai contează cu adevărat. Restul sînt
chestiuni minore. Poate în afară de încă un om. Un general
pe nume MacAndrew. Generalul Bruce MacAndrew.
-Cine e?
- Pînă de curînd, un om foarte important din Pentagon.
Avea totul la picioarele sale; probabil că şeful Marelui Stat
Major i se supunea fie şi dacă făcea un semn din cap. Şi
deodată, fără vreun motiv evident, a renunţat la tot. La
uniformă, carieră, Marele Stat Major, la tot.
- Oarecum ca şi dumneata, se aventură să afirme Chan-
cellor. Doar la un nivel ceva mai înalt.
- Cu totul altfel decît mine, replică Longworth. Am
informaţii despre MacAndrew. Haideţi să ne întoarcem la acele
65
servicii oferite. Ceva s-a întîmplat cu el acum douăzeci şi
unu, douăzeci şi doi de ani. Nimeni nu pare să ştie ce - sau
dacă da, nu spune -, cert este însă că a fost ceva destul de
serios pentru a fi înlăturat din dosarele lui de serviciu. E vorba
despre opt luni din 1950 sau '51, asta-i tot ce-mi amintesc.
S-ar putea să aibă legătură cu acel singur fapt de care nu se
ţine cont - faptul dumitale esenţial, Chancellor-, iar asta mă
sperie foarte tare.
- Despre ce e vorba?
- Despre dosarele lui Hoover. MacAndrew s-ar putea
să figureze acolo. Peste trei mii de dosare, o secţiune
transversală prin societatea americană. Guvern, industrie,
universităţi, armată; de la cei mai puternici pînă la cei mai
umili. S-ar putea să afli altceva, dar eu îţi spun adevărul. Acele
dosare au dispărut, Chancellor. N-au mai fost găsite de la
moartea lui Hoover. Cineva le are, iar acum acel cineva le
foloseşte.
Peter îl fixă pe Longworth.
- Dosarele lui Hoover? E o aberaţie.
- Gîndeşte-te puţin. Asta-i teoria mea. Posesorul acelor
dosare l-a ucis pe Hoover ca să pună mîna pe ele. M-ai
verificat; ţi-am dat două nume de oameni la care să ajungi.
Nu-mi pasă ce-i spui lui MacAndrew, dar mi-ai promis că
n-o să pomeneşti de mine în faţa judecătorului. Şi nu vreau
nimic de la dumneata. Gîndeşte-te doar la treaba asta, atîta
tot. Examinează posibilităţile.
Fără nici o formulă de încheiere, fără să-l salute măcar,
Longworth se întoarse şi, aşa cum făcuse cu o zi îh urmă, se
îndepărtă pe plajă. Uimit, Peter rămase în ploaia slabă şi-l
urmări cu privirea pe agentul pensionat care începuse să alerge
spre şosea.

»
Chancellor stătea la barul restaurantului de pe East
Fifty-sixth Street. Localul voia să treacă drept birt
66
englezesc, iar asta-i plăcea lui Peter. Oamenii erau volubili,
iar atmosfera propice unor prînzuri prelungite.
îi sunase pe Tony Morgan şi Joshua Harris şi le fixase
acolo o întîlnire. Apoi luase din Los Angeles o cursă aeriană
de după-amiază. Pentru prima oară după luni de zile, dormise
în apartamentul lui - ce bine se simţise! Trebuia să se fi întors
mai devreme acasă. Falsul lui refugiu din California se
transformase într-o adevărată închisoare.
Şi minunea se produsese. Ceva trosnise în mintea lui, o
baricadă fusese sfărîmată, eliberînd energia latentă. Habar
n-avea dacă spusele lui Longworth aveau vreo semnificaţie.
Nu, era prea absurd! însăşi ideea asasinatului sfida cea mai
elementară logică. Dar premisa i se părea fascinantă. Şi orice
poveste începea de la o premisă. Probabilităţile erau la fel de
tentante ca toate subiectele pe care le abordase pînă atunci.
Ar fi admis oare acel om extrordinar, pe nume Sutherland,
că exista fie şi o vagă probabilitate ca Hoover să fi fost ucis?
Putea avea legătură cu această ipoteză un capitol de mult
dispărut din dosarul umilitor al unui general numit
MacAndrew?
O sclipire de lumină străbătu ferestrele dinspre stradă,
abătîndu-i atenţia spre lumea de afară. Apoi zîmbi, văzînd
siluetele lui Anthony Morgan şi Joshua Harris îndreptîndu-se
către intrare. Cei doi bărbaţi se certau, însă numai cine-i
cunoştea bine ar fi înţeles asta. Un observator oarecare i-ar fi
luat drept nişte oameni care vorbeau calm, fără să acorde
atenţie celor din jur şi, probabil, unul altuia.
Tony Morgan întruchipa absolventul unei mari
universităţi americane, transformat într-un editor newyorkez.
Era suplu şi înalt, uşor adus de spate după prea mulţi ani de
simulare politicoasă a interesului faţă de opiniile celor mai
puţin importanţi; avea o faţă slabă, cu trăsături bine conturate,
iar ochii căprui erau puţin distanţi, însă niciodată neatenţi.
Haina neagră la un rînd, vesta englezească de tweed şi
inevitabilii pantaloni gri din lînă reprezentau uniforma lui. El
şi marca Brooks Brothers se înţeleseseră de minune în
67
majoritatea celor patruzeci şi unu de ani ai săi, aşa că nici
unul din ei nu avea vreun motiv să schimbe lucrurile.
Dar hainele şi înfăţişarea nu dezvăluiau temperamentul
vulcanic al lui Anthony Morgan. Acesta putea fi detectat în
exploziile sale de entuziasm, în susţinerea unui manuscris aflat
în lucru sau în descoperirea unui formidabil nou talent. Mor-
gan era un director desăvîrşit şi un editor înzestrat cu o rară
intuiţie.
Iar dacă omul Morgan apăruse dintre zidurile înalte ale
universităţilor din New England, Joshua Harris părea să fi
plutit peste veacuri, venind dintr-o elegantă curte regală de
Iar începutul secolului al optsprezecelea. Cu o circumferinţă
generoasă, Harris avea o ţinută imperială. Trupul lui masiv
se mişca cu graţie, păşind cu mare grijă, de parcă s-ar fi aflat
într-un cortegiu de nobili. Şi el avea vreo patruzeci de ani,
vîrstă pe care şi-o ascundea sub o barbă neagră ce dădea un
aspect oarecum funest unui chip altfel plăcut.
Peter ştia că existau în New York zeci de editori şi agenţi
de valoare egală, poate chiar mai mare*decît a lor, şi înţelegea
că nici Morgan, nici Harris nu se bucurau de prea multă
simpatie. Auzise destule remarce critice: despre aroganţa şi
entuziasmul adesea nefondat al lui Tony, despre înclinaţia lui
Josh de a se angaja în dispute jenante, bazate îndeosebi pe
acuzaţii neîntemeiate de înşelăciune. Dar detractorii nu contau
pentru Chancellor. Din punctul lui de vedere, aceşti oameni
erau cei mai buni. Fiindcă aveau grijă de el.
Peter îşi plăti consumaţia la bar şi se îndreptă spre hol.
Josh pătrunse pe uşa din faţă, pe care o ţinea deschisă Tony,
care, cu un gest firesc, lăsă un cuplu să intre înaintea lui.
Cuvintele de salut fură rostite pe un ton prea voit nepăsător.
Peter văzu îngrijorarea din ochii celor doi; fiecare din ei îl
privea de parcă ar fi examinat un frate rătăcit.
Se aşezară la masa unde stăteau de obicei. Comandară
aceeaşi băutură, iar Chancellor fu în egală măsură amuzat şi
iritat văzîndu-i pe Josh şi Tony cum îl priveau cu atenţie atunci
cînd sosiră paharele cu whisky.
67
- Nu mai fiţi alarmaţi. Promit să nu dansez pe masă...
- Zău, Peter... începu Morgan.
- Ei, lasă... îl completă Harris.
Le păsa. Asta era important. Şi după ce momentul trecu,
admiseră ceea ce nu fusese rostit. Aveau de discutat afaceri:
Chancellor începu.
- Am cunoscut un tip; nu mă întrebaţi cine e, că n-o să
vă spun. Să zicem că l-am cunoscut pe plajă, unde mi-a făcut
rezumatul unei istorii pe care n-o cred deloc, dar care ar putea
sta la baza unei cărţi grozave.
- înainte de a continua, îl întrerupse Harris, spune-mi
dacă ai stabilit vreo înţelegere cu el.
- Nu vrea nimic. I-am dat cuvîntul că n-o să-i dezvălui
identitatea. Peter se opri, cu ochii aţintiţi asupra lui Joshua
Harris. Agentul literar făcuse ancheta; el telefonase la Wash-
ington. La drept vorbind, dumneata eşti singurul îi cunoşti
numele. Dar o să te împiedic să-l dezvălui.
- Continuă, spuse Joshua Harris.
- Cu cîţiva ani în urmă, nişte oameni din Washington au
fost alarmaţi de o situaţie pe care ei o considerau foarte
periculoasă. Poate chiar mai mult decît atît, de-a dreptul
catastrofală. J. Edgar Hoover a întocmit cîteva mii de dosare
consacrate celor mai influenţi oameni ai ţării. Din Camera
Reprezentanţilor, Senat, Pentagon, Casa Albă. Consilieri
prezidenţiali şi ai Congresului, autorităţi din diferite domenii.
Pe măsură ce Hoover îmbătrînea, îngrijorarea lui sporea. De
la FBI începură să se răspîndească zvonuri, conform cărora
Hoover folosea efectiv acele dosare, pentru a-şi intimida
adversarii.
- Stai puţin, Peter, îl întrerupse Morgan. Povestea asta -
şi variante ale ei - circulă de ani de zile. Relatarea ta nu aduce
nici un element nou.
Chancellor îşi îndreptă privirea spre Morgan.
- O să sar peste asta. Hoover a murit acum patru luni,
iar autopsierea cadavrului a fost interzisă. Şi acele dosare au
dispărut.
68
La masă se făcu tăcere. Morgan se aplecă în faţă,
învîrtindu-şi încet paharul în care cuburile de gheaţă se roteau
în whisky.
- Grozavă săritură! Hoover avea aproape optzeci de ani;
suferea de inimă.
- Cine spune că au dispărut dosarele acelea? întrebă
Harris. Puteau să fie distruse, rupte. Sau arse.
- Ai dreptate, încuviinţă Peter.
- Dar sugerezi că cineva l-a ucis pe Hoover pentru acele
dosare, zise Morgan.
- Nu sugerez. Afirm. Ca o premisă fictivă, nu ca un fapt.
N-am spus că eu cred asta, dar presupun că aş putea s-o fac
credibilă.
Din nou se aşternu tăcerea. Morgan se uită la Harris,
apoi la Peter.
- E o idee senzaţională, spuse el prudent. O ipoteză
solidă. Poate prea solidă, prea actuală. Va trebui să construieşti
o bază temeinică şi nu ştiu dacă e posibil.
- Omul ăla de pe plajă, zise Joshua. Omul a cărui
identitate n-o s-o dezvăluim. El aşa crede?
Chancellor îşi privea fix paharul. îşi dădu seama, cînd îi
răspunse lui Harris, că vocea îi era la fel de nesigură ca şi
raţionamentul.
- Nu ştiu exact. Bănuiesc - şi e doar o bănuială - că
după părerea lui asasinatul era planificat undeva. Mi-a oferit
două surse pe care ar urma să le verific.
- Legate de Hoover? întrebă Morgan.
- Nu, n-a mers atît de departe încît să pretindă asta.
Spunea că era doar o speculaţie. Unul din nume are legătură
cu grupul din Washington care şi-a manifestat îngrijorarea în
legătură cu existenţa dosarelor şi folosirea lor de către Hoover.
Celălalt e mai îndepărtat de chestiune. E vorba despre
informaţii pierdute cu mai bine de douăzeci de ani în urmă.
Morgan îi atrase atenţia lui Peter:
- Asta ar putea fi baza de plecare.
- Sigur. Dar dacă există ceva adevăr în legătură cu acel
69
grup, va trebui să-l ascund complet sub ficţiune. Ăsta e genul
de om. Despre celălalt nu ştiu nimic.
- Vrei să ne spui cine sînt cei doi? întrebă Joshua.
- Nu încă. Mă interesează doar părerea voastră despre
un roman avînd drept subiect asasinarea lui Hoover. Ucis de
nişte oameni care ştiau de existenţa acelor dosare şi doreau
să le obţină pentru propriile lor interese.
- E senzaţional, repetă Morgan.
- Asta s-ar putea să te coste scump, zise Harris, uitîndu-se
la editor.
9
Congresmanul Walter Rawlins, vlăstarul familiei
Rawlins din Roanoke, o dinastie neînsemnată de
politicieni escroci din statul Virginia, stătea în biblioteca
locuinţei sale de la periferia Arlingtonului. Era trecut de miezul
nopţii; singura sursă de lumină o reprezenta o veioză din bronz
aflată pe birou, sub nişte fotografii mărite înfăţişîndu-i pe
diverşi membri ai familiei călărindu-şi caii în diferite etape
ale vînătorii.
Era singur în casă. Soţia lui plecase la Roanoke să-şi
petreacă week-end-ul, iar menajera avea ziua ei liberă, ceea
ce însemna şi noaptea; tîrfa aia neagră nu putea aştepta pînă
joi seară să-şi urnească fundul negru de-acolo. Rawlins rînji
şi duse la buze un pahar, luînd cîteva înghiţituri zdravene de
poşircă acră. Era un fund de negresă al naibii de apetisant, iar
el i-ar fi cerut fetei să rămînă, numai că n-avea încredere în
cealaltă tîrfă din casă. Nevastă-sa îi spusese că avea să ia
avionul Cessna pînă la Roanoke, dar putea foarte uşor să-i
ceară pilotului să întoarcă şi să revină la aerodromul din
McLean. Tîrfa aia afurisită de nevastă-sa putea să fie chiar
acum într-o maşină de pe stradă, aşteptînd momentul potrivit
să intre în casă.
Ar fi fost încîntată să-l prindă regulînd-o pe negresă.
69
Rawlins clipi. Apoi îşi îndreptă privirea spre birou, mai
exact spre telefonul de pe birou. Chestia aia blestemată suna.
Era linia de la birou, legătura privată cu Washingtonul. Ce
dracu'!
Telefonul continua să sune. Nu se mai oprea. La naiba!
Detesta să vorbească la telefon după ce trăgea cîte o duşcă.
Se ridică din fotoliu, ţinînd strîns paharul în mînă, şi se duse
clătinîndu-se spre birou.
- Da. Ce este?
- Bună seara.
Vocea de la telefon era o şoaptă, ascuţită şi monotonă.
Nu-şi putea da seama dacă era un bărbat sau o femeie.
- Cine dracu' eşti? De unde ai numărul ăsta?
- Nici una din întrebări nu e relevantă. Dar eu am să-ţi
spun ceva important.
- N-o să-mi spui nimica. Nu vorbesc cu...
- Newport News, Rawlins! Vocea şoptită rosti cuvintele
răspicat. în locul tău, eu n-aş închide.
k Rawlins îngheţă. Privi ca prin ceaţă receptorul din mîna
sa. îl duse încet la ureche, cu răsuflarea tăiată.
- Cine eşti? Ce vrei să spui? Newport... Vocea i se stinse;
nu reuşi să pronunţe numele pînă la capăt.
- Acum trei ani, domnule congresman. Sînt sigur că,
dacă te gîndeşti bine, o să-ţi aminteşti. Medicul legist din
Newport News a estimat că ora morţii a fost douăsprezece şi
jumătate noaptea. Cam pe la ora asta, în data de douăzeci şi
doi martie.
- Cine dracu' eşti? Rawlins simţea că i se face rău.
- Ţi-am spus că nu are importanţă. Nu mai mare decît
fetiţa neagră din Newport News. Cîţi ani avea, domnule
congresman? Paisprezece? Atît? A fost ceva grotesc, nu-i aşa?
Se spune că a fost rănită, bătută rău.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti! N-are nimica de-a face cu
mine!
Rawlins duse încet paharul la gură şi bău. Mai toată
poşirca îi curse pe bărbie.
70
- Nu eram pe lîngă...
-NewportNews? îl întrerupse şoapta ascuţită. în noaptea
zilei de douăzeci şi doi martie 1969? Eu cred că erai acolo;
De fapt, am în faţa mea un plan de zbor amănunţit al unui
avion Cessna care a făcut o cursă pînă la şi de la un aerodrom
particular, aflat la cincisprezece kilometri de Newport News.
Există şi o descriere a pasagerului: îmbrăcat în haine pătate
de sînge şi beat. Să-ţi citesc?
Rawlins scăpă din mînă paharul, care se sparse pe podea.
- Tu... să... încetezi!
- Nu trebuie să-ţi faci griji. Eşti şeful unei comisii din
Camera Reprezentanţilor, care mă interesează în mod spe-
cial. Fiindcă eu nu sînt de acord cu opoziţia ta la proiectul de
lege H.R. trei-şapte-cinci. O să-ţi revizuieşti atitudinea,
Rawlins. Vei susţine necondiţionat acel proiect de lege...
Phyllis Maxwell trecu prin faţa recepţiei de la Hay-
Adams, îndreptîndu-se spre Salonul Lafayette. Acolo găsi
mulţimea obişnuită de clienţi, aşteptînd să se aşeze la mese;
ea nu-şi făcea probleme. Şeful de salon avea s-o zărească şi
s-o conducă la masa ei. întîrziase cincisprezece minute; asta
era bine. Cel cu care urma să ia prînzul o să fie nervos,
îngrijorat la gîndul că ea s-ar fi putut să uite; era foarte bine.
Omul avea să fie în defensivă.
Se opri în faţa unei oglinzi mari, încîntată de ceea ce
vedea. Nu arăta rău pentru o fată care fusese cîndva urîtă,
supraponderală, pe nume Paula Mingus din Chillicothe, Ohio,
şi care avea acum patruzeci şi şapte de ani bătuţi pe muchie,
întreaga ei ţinută exprima eleganţă. Era suplă, cu picioare
frumoase, sînii drepţi, gîtul lung - aproape grecesc, zău -
subliniat delicat de colierul de perle. Şi avea un chip plăcut.
Şi aici, cuvîntul elegant era cel mai nimerit. Iar ochii, desigur,
reprezentau punctul ei forte; toată lumea îi remarca. Irizaţi,
curioşi, erau ochii unei jurnaliste experimentate. Se folosea
cu pricepere de ei, sfredelindu-i pe cei cărora le lua interviuri,
transmiţîndu-le mesajul: Nu te cred deloc. Va trebui să fii
mai sincer.
71
Cu ochii ei, smulsese adevăruri de la mulţi mincinoşi.
Uluise nu o dată oficialităţile cu fapte confirmate, despre care
mulţi ştiau că sînt reale, dar nimeni nu credea că aveau să fie
tipărite. îşi obligase interlocutorii să mărturisească, adesea
rămînînd tăcută şi lăsîndu-şi ochii să-şi facă treaba.
Sigur, existau situaţii în care ochii exprimau mai mult
decît îndoială; deseori promiteau. însă ei nu-i plăcea să se
autoamăgească. Patruzeci şi şapte de ani nu erau douăzeci şi
şapte, oricît ar fi fost de elegantă. O dată cu trecerea anilor,
ochii deveneau mai mult scrutători decît promiţători. Din mai
multe motive.
Phyllis Maxwell era numele ei, nu Paula Mingus din
Chillicothe; primul patron de ziar care i-a dat drept de
semnătură i l-a schimbat cu douăzeci şi cinci de ani în urmă.
Iar ea era bună; îşi lua meseria în serios. Căuta ştirile
importante.
Ca şi acum. Era ceva putred, foarte putred în campania
electorală în curs de desfăşurare. Banii proveniţi de la
contribuabili şovăitori se adunau în sume uriaşe. Ameninţări
tulburi şi promisiuni imposibil de onorat erau folosite drept
arme.
- Domnişoară Maxwell! Mă bucur că aţi venit la noi.
Era şeful Salonului Lafayette.
- Mulţumesc, Jacques.
- Pe aici, domnişoară Maxwell. Partenerul dumnea-
voastră a sosit.
Acolo era. Un tînăr cu chip de înger, cu un aer stupid,
cu tenul curat şi o privire nerăbdătoare, îndreptată spre intrare.
Alt mincinos spilcuit; erau peste tot. Răsfaţ-o. Phyllis avea
impresia că-i aude gîndurile.
- Scuze pentru întîrziere, spuse ea.
- Cine a întîrziat? Eu de-abia am ajuns. Bărbatul zîmbi.
- Atunci, dumneata, nu-i aşa, ai întîrziat. Afirmaţia fu
primită cu un zîmbet stîngaci. Nu contează, Paul. Bea ceva.
Ai nevoie, iar eu îţi promit că n-o să strîmb din nas.
El bău. Trei pahare. Şi de-abia dacă se atinse de ouăle â
la Benedict. în schimb, nu-şi putu stăpîni nerăbdarea.
71
- Crede-mă, Phyl, mă acuzi pe nedrept! Nu vrei să-ţi tai
craca de sub picioare!
- Amesteci metaforele. Mereu faceţi asta, Paul. De obicei
cînd aveţi ceva de ascuns.
- N-avem nimic de ascuns.
- Atunci să trecem la afaceri, îl întrerupse ea.
Flecăreala o irita, dar încurajarea ei se dovedise una dintre
tacticile sale cele mai eficiente.
-Deţin următoarele informaţii: Două companii aeriene
care vor să înfiinţeze noi rute au fost înştiinţate - fără prea
multe menajamente - că Biroul Aviaţiei Civile ar putea privi
chestiunea nefavorabil etcetera, etcetera, dacă nişte contribuţii
corespunzătoare etcetera. O firmă importantă de transporturi
a fost contactată de sindicatul şoferilor de camioane. Ori se
plăteşte o contribuţie masivă, ori va avea loc o grevă. Cea
mai mare companie farmaceutică de pe Coasta de Est a fost
ameninţată cu o anchetă a Oficiului pentru Controlul
Alimentelor şi Medicamentelor, la două zile după ce i s-au
cerut bani. Compania a plătit. Nu va mai fi nici o anchetă.
Patru bănci. Patru bănci importante, Paul. Două din New
York, una din Detroit, una din Los Angeles - toate
intenţionînd să fuzioneze - au fost atenţionate să ia legătura
cu oameni înţelegători dacă nu vor ca solicitările lor să aştepte
ani de zile. S-au conformat şi au primit răspunsuri favorabile.
Toate cazurile astea sînt documentate. Am nume, date şi cifre.
Intenţionez să lansez un semnal de alarmă foarte puternic,
dacă nu-mi dai nişte răspunsuri menite să izoleze - subliniez
să izoleze - aceste opt exemple de restul campaniei electorale.
N-o să cumpăraţi alegerile astea, nici altele. Doamne, ce proşti
sînteţi! Nu trebuie s-o faceţi!
îngerul păli.
- Ai înţeles complet greşit! Atitudinea radicală a opoziţiei
va dezbina ţara. îi va slăbi însăşi temelia, libertăţile
fundamentale...
- Ah, încetează, deşteptule!
- Domnişoară Maxwell. Era Jacques. în mînă ţinea un
telefon.
72
- Un apel pentru dumneavoastră. Să vă fac legătura?
- Te rog.
Şeful de sală introduse firul în priză. îşi înclină capul şi
plecă.
- Sînt Phyllis Maxwell.
- îmi cer scuze că te deranjez de la masă.
- Poftim? Nu se aude.
- O să încerc să vorbesc mai clar. /
-Cinee?
Vocea de la telefon era o şoaptă. Ciudat de monotonă şi
într-un registru acut.
- E cumva o glumă?
- Hotărît, nu, domnişoară Mingus.
- Maxwell e pseudonimul meu. Faptul că-mi cunoşti
numele adevărat nu mă miră. Se află şi-n paşaportul meu.
- Da, ştiu, se auzi şoapta oribilă. L-am văzut înregistrat
la Biroul de imigrări din insula Saint Vincent. în arhipelagul
Grenada, domnişoară Mingus.
Faţa lui Phyllis Maxwell se albi; simţi o durere teribilă în
creştet. Mîna îi tremura. Crezu că o să i se facă rău.
- Mai eşti la telefon? întrebă şoapta sinistră.
- Cine eşti?
De-abia putea vorbi.
- Cineva în care poţi avea încredere. Fii sigură de asta.
Oh, Doamnei Insula! Cum era posibil? Cui putea să-i
pese aşa dejnult? Ce minte ticăloasă îşi dăduse atîta
osteneală?... în apărarea virtuţii! Dar virtuoşii greşeau. Era
vorba despre eliberare. De suspiciune şi de salvarea
aparenţelor. Pe cine ofensaseră?
în fiecare an, timp de trei săptămîni, Phyllis Maxwell
părăsea Washingtonul, aparent pentru a se izola complet
într-un refugiu din Caracas. Dar Paula Mingus nu rămînea la
Caracas; ea - şi altele - zburau spre Grenada, spre insula lor.
Şi acolo redeveneau ele însele. Femei care găsiseră deplina
expresie a iubirii. Cu alte femei.
Paula Mingus era lesbiană. Phyllis Maxwell - din interes
73
profesional şi cu mari, mari sacrificii pentru fericirea ei -
respingea acest cuvînt.
- Eşti obscen, îi şopti ea cumplitului şuierat.
- Multă lume ţi-ar adresa ţie acest cuvînt. Ai ajunge atunci
o glumă proastă, cu cariera distrusă. Dacă povestea asta de
necontestat ar fi dată publicităţii.
-Ce vrei?
- Trebuie să-i dai asigurări tînărului foarte sincer cu care
eşti la masă că nu vei mai cerceta subiectele pe care le-ai
discutat cu el pînă acum. Nu vei publica nimic.
Phyllis Maxwell închise telefonul. Lacrimi amare îi
curgeau din ochii irizaţi. Vorbi aproape în şoaptă:
- Există vreun lucru pe care n-o să-l faci?
-PhyLîţijur...
- O, Doamne! Poţi să furi toată ţara!
Se ridică şi ieşi în fugă din restaurant.
Carroll Quinlan O'Brien, cunoscut drept Quinn de colegii
săi, intră în încăpere şi se aşeză la birou. Era aproape ora opt;
schimbul de noapte îşi îndeplinise atribuţiile aşa că jumătate
dintre birouri rămăseseră goale.
Dar şaizeci şi patru la sută din delictele cu violenţă aveau
loc între orele şapte treizeci seara şi şase dimineaţa, reflectă
O'Brien, iar cea mai importantă instituţie însărcinată cu
respectarea legii funcţiona cu jumătate din efectiv în acel in-
terval.
Această obiecţie putea fi combătută. Biroul nu era o
agenţie cu activitate de teren, ci o instituţie de centralizare a
datelor; iar informaţiile se obţineau mai uşor atunci cînd toată
lumea era trează. Nu, obiecţia nu i se părea deloc rezonabilă,
deşi o vastă reorganizare era în curs de desfăşurare; aşa ziceau
toţi.
Ar fi putut începe cu termenul ridicol, inventat de
Hoover, Reşedinţa Guvernului, R.H. Puteai la fel de bine să
spui FBI şi pe deasupra suna şi mai puţin pretenţios.
Erau atît de multe lucruri depăşite, îşi zise O'Brien.
74
Regulamente de organizare confuze. Zone de responsabilitate
contradictorii şi suprapuse; întăriri acolo unde situaţia nu le
impunea, poziţii slabe acolo unde forţa era obligatorie.
Restricţii de vestimentaţie, parametri de comportament - so-
cial, sexual şi de gîndire. Pedepse aplicate pentru greşeli
nesemnificative, mustrări îndreptăţite evitate prin linguşiri şi
slugărnicie. Frică, fric&,frică. De cînd venise Quinn la Wash-
ington, îi simţise prezenţa în întregul Birou.
Vreme de patru ani, nu scosese o vorbă. El şi încă vreo
cîţiva care credeau sincer că aduceau o brumă de normalitate
la nivelurile superioare ale Biroului Federal de Investigaţii. In
plus, erau împiedicaţi să vadă adevăratele nereguli şi pericolele
posibile. Lăsîndu-i pe alţii să afle ceea ce arfi trebuit să ştie ei.
El însuşi furnizase date comunităţii serviciilor de
informaţii, la intervale aproape regulate, pînă cînd directorul,
înfuriat de nişte insulte reale ori imaginare, interzisese aceste
legături. îşi aminti de acele vremuri cînd îi căzuseră ochii pe
micul trifoi de argint ce atîrna de lanţul din jurul trusei sale de
scris. Era un dar de la Ştefan Varak, care lucra la CNS. îl
cunoscuse pe Varak cu doi ani în urmă, atunci cînd Hoover
refuzase să ofere date de profil privind personalul din lagărul
socialist al Naţiunilor Unite. Consiliul Naţional de Securitate
avea nevoie de acele date. O'Brien se dusese pur şi simplu la
Secţia I, făcuse copii şi i le dăduse lui Varak în timpul primei
cine pe care o luau împreună. Pe viitor aveau să fie numeroase
asemenea ocazii. Iar el învăţase multe de la Varak.
Acum, Hoover era mort şi situaţia urma să se schimbe.
Asta ziceau toţi. Quinn nu credea pînă cînd nu vedea
directivele. Poate că atunci, decizia luată cu patru ani în urmă
avea să capete sens.
Nu-şi amăgise niciodată soţia, nici pe sine. Numirea sa
la FBI reprezenta o cosmetizare politică. Era procuror ad-
junct în Sacramento cînd fusese trimis vafvîrtej în războiul
din Vietnam, invocîndu-se statutul său de ofiţer în rezervă.
Nu fusese numit într-o funcţie juridică; în schimb, i se ceruse
să facă muncă de informaţii, din motive ce aveau o vagă
74
legătură cu activitatea de urmărire penală. Un jurist de
patruzeci şi ceva de ani transformat brusc în anchetator pentru
Serviciul de Informaţii al Armatei. Asta se întîmpla în 1964.
Au urmat nişte lupte neprevăzute în sectoarele de nord,
prizonieratul, doi ani de supravieţuire în cele mai primitive
condiţii şi evadarea.
Fugise în martie 1968, croindu-şi drum prin ploile
torenţiale spre sud-vest, printre liniile inamice, către teritoriul
con' s! -t de Naţiunile Unite. Slăbise douăzeci de kilograme;
abia se mai ţinea pe picioare. Şi se întorsese cu aură de erou.
Era o perioadă care tînjea după eroi. Se simţea o nevoie
disperată de ei. Nemulţumirea sporea, miturile se destrămau.
FBJ-ul nu făcea excepţie, iar talentele de investigator ale lui
Qu.an fuseseră remarcate; Hoover era impresionat de eroi.
Aşa că i se făcuse o ofertă. Şi eroul o acceptase.
Raţionamentul lui fusese simplu. Dacă reuşea să urce
suficient de sus pe scara ierarhică şi să înveţe repede şi bine,
puteau apărea şi alte ocazii favorabile în cadrul
Departamentului de Stat. Mult mai multe decît la Sacramente
Acum era un fost erou de patruzeci şinouă de ani, care
învăţase foarte bine şi nu scosese o vorbă. învăţase într-adevăr
foarte bine şi asta-l neliniştea.
Ceva nu era în regulă. Un element de o importanţă vitală
din timpul regimului directorial al lui Hoover nu fusese scos
la iveală, nici lămurit.
J. Edgar Hoover avea în posesie sute - poate mii - de
dosare incendiare, care conţineau informaţii compromiţătoare
despre cei mai influenţi şi puternici oameni ai ţării.
Totuşi, după moartea lui Hoover, nu se suflase o vorbă
despre acele dosare. Nu fuseseră formulate cereri pentru
confirmarea existenţei lor, nici nu se ceruse distrugerea lor.
De parcă nimeni nu dorea să se implice în scoaterea lor la
iveală. Teama de a figura în acele documente era prea mare;
dacă nu se pomenea nimic despre ele, poate că aveau să fie
date uitării.
Dar o asemenea atitudine se dovedea nerealistă; acele
75
dosare trebuiau să se afle undeva. Aşa încît Quinn începu să
pună întrebări. Pornise de la camerele în care se distrugeau
documentele. Dar acolo nu primiseră nimic de la biroul lui
Hoover de luni de zile. Verificase laboratoarele de microfilme
şi reproduceri fotografice. Nimeni nu-şi mai amintea de cînd *
nu mai fuseseră fotocopiate nişte dosare. Apoi cercetase
registrele de intrări - tot ce avea legătură directă cu Hoover
în compartimentele de livrări autorizate sau recepţia actelor.
Nimic.
Găsise prima urmă în registrele serviciului de pază. Era
vorba despre o intrare tîrzie, autorizată prin linia telefonică
protejată, în seara zilei de întîi mai, cea de dinaintea morţii lui
Hoover. Fusese surprins. Trei agenţi de teren - Salter, Krepps
şi un bărbat numit Longworth - fuseseră primiţi la ora
unsprezece cincizeci şi şapte, dar fără o verificare a
departamentului. Exista doar o autorizaţie, transmisă prin linia
protejată a directorului. Din casa lui Hoover.
N-avea nici un sens. Quinn îl contactase apoi pe ofiţerul
care-i primise pe cei trei, Lester Parke. Nu fusese uşor. Parke
se pensionase la o lună după moartea lui Hoover, cu o pensie
minimă, dar dispusese de suficienţi bani pentru a-şi cumpăra
o proprietate frumuşică la Fort Landerdale. Şi asta era o treabă
lipsită de sens.
Parke nu-l lămurise deloc. Ofiţerul îi spusese lui Quinn
că vorbise chiar cu Hoover în acea seară. El îi dăduse
instrucţiuni exacte în legătură cu primirea agenţilor. Nu era
nevoie să mai fie verificaţi.
Prin urmare, Quinn încercase să găsească trei agenţi de
teren numiţi Salter, Krepps şi Longworth. însă „Krepps" şi
„Salter" erau acoperiri uzuale, nume şi biografii folosite de
diverşi agenţi în anumite momente, pentru operaţiuni clan-
destine. Aceste numeww erau înregistrate cu vreo însărcinare
în timpul lunii mai.
Informaţia despre Longworth ajunsese la el cu ceva mai
mult de o oră în urmă. Era atît de surprinzătoare, încît Quinn
îşi sunase soţia, spunîndu-i că n-o să ajungă acasă la cină.
Longworth se pensionase cu două luni înainte de moartea
76
lui Hoover! Trăia acum în Insulele Hawaii. De vreme ce
informaţia era verificată, se punea întrebarea ce căuta
Longworth la Washington, la biroul intrării de vest în seara
zilei de întîi mai?
O'Brien îşi dădu seama că descoperise nişte discrepanţe
grave, inexplicabile, în registrele oficiale şi era convins că
aveau legătură cu dosarele despre care nu vorbea nimeni.
Mîine dimineaţă avea.să se ducă la procurorul general.
Spre surprinderea sa, telefonul lui sună. Luă receptorul
în mînă.
- O'Brien, zise el cu o voce surprinsă; telefonul lui suna
rareori după ora cinci după-amiază.
- Han Chow!
La auzul acelei şoapte i se strînse inima.
- Aminteşte-ţi de morţii de la Han Chow.
Carroll Quinlan O'Brien rămase cu răsuflarea tăiată.
Ochii priveau în gol; pete de întuneric şi lumină luară locul
imaginilor familiare.
-Ce? Cine-i acolo?
- Te-au implorat. îţi aminteşti cît te-au implorat?
- Nu! Nu ştiu despre ce vorbeşti! Cine e?
- Ba ştii foarte bine, continuă şoapta îngheţată.
Comandantul vietnamez a ameninţat cu represalii - chiar cu
execuţii - în caz că evada cineva de la Han Chow. Foarte
puţini erau în stare să încerce. Şi au fost de acord să n-o facă,
gîndindu-se la ceilalţi. Nu însă şi tu, maior O'Brien.
- Asta-i o minciună! N-a existat nici o înţelegere! Nici una!
- Ştii prea bine că a existat. Dar n-ai luat-o în seamă.
Grupa ta se compunea din nouă oameni. Tu erai cel mai
sănătos. Le-ai spus că o să pleci, iar ei te-au implorat să n-o
faci. A doua zi dimineaţă, după ce ai plecat, au fost duşi pe
cîmp şi împuşcaţi.
O, Iisuse! O, Sfîntă Fecioară, Maica Domnului! Nu aşa
trebuia să se întîmple! Prin ploaie, puteau auzi artileria trăgînd
la distanţă. Nu s-ar mai fi întîlnit niciodată cu o şansă ca aia!
Atît de aproape! Tot ce avea de făcut era să ajungă la tunuri!
76
La tunurile americane! Ar fi arătat pe hartă unde se afla Han
Chow, şi locul ar fi fost cucerit. Oamenii - muribunzii - ar fi
scăpat cu viaţă. Dar ploaia, boala şi întunericul i-au jucat nişte
feste teribile. N-a găsit tunurile, iar oamenii au murit.
- îţi aminteşti? Şoapta devenise blîndă. Opt oameni
executaţi, pentru ca maiorul să se poată împăuna în Sacra-
mente Ştiai că Han Chow a fost cucerit două săptămîni mai
tîrziu?
Nu, O'Brien! N-o face! Dacă ai noştri sînt aşa de
aproape, vietnamezii or să fugă şi or să ne lase aici! N-or să
ne ia cu ei. I-am împovăra! Nici n-or să ne ucidă! Dacă nu
le dai tu un motiv. Nu face asta! Nu acum! E un ordin,
maiorule!
Cuvintele fuseseră rostite în întuneric de un locotenent-
colonel înfometat, celălalt ofiţer din baracă.
-N-ai înţeles nimic, zise el la telefon. Ai răstălmăcit totul.
Nu aşa s-a întîmplat!
- Ba aşa, maiorule, îl contrazise şoapta. Cîteva luni mai
tîrziu, s-a găsit o hîrtie la un vietnamez mort. Pe ea era scrisă
ultima declaraţie a unui locotenent-colonel, care ştia ce-i
aştepta pe prizonierii de la Han Chow. Opt oameni au fost
împuşcaţi pentru că tu nu te-ai supus unui ordin direct al
superiorului tău.
- Nu s-a spus nimic... De ce?
- Parada se încheiase. Era suficient.
Quinn O'Brien îşi duse mîna la frunte. Simţea un gol în
piept.
- Şi de ce-mi spui toate astea?
- Pentru că te-ai amestecat în nişte treburi care nu te
privesc. Pune capăt tuturor cercetărilor.

W
Silueta imensă a lui Daniel Sutherland se afla în capătul
îndepărtat al biroului judecătoresc, în faţa rafturilor
cu cărţi. Stătea în profil, avînd ochelarii cu rame din baga
77
ridicat, pe creştet şi ţinînd în mîinile masive o carte groasă. Se
întoars 3 şi vorbi; avea o voce profundă, cu o rezonanţă plăcută.
- Precedente, domnule Chancellor. Legea e determinată
prea ades;a de precedente, care la rîndul lor, sînt de multe
ori imperfecte.
Sutherland zîmbi, închise cartea şi o puse cu grijă pe
raft. Se duse către Peter cu mîna întinsă. în ciuda vîrstei, avea
pasul sigur şi o ţinută demnă.
- Fiul şi nepoata mea sînt cititori înfocaţi ai cărţilor
dumitale^Au fost foarte impresionaţi cînd au aflat că vrei să
mă vezi. îmi pare foarte rău că încă n-am avut posibilitatea
să-ţi citesc romanele.
- Mă simt copleşit, domnule, răspunse Peter cu
convingere, strîngîndu-i mîna. Vă mulţumesc că mi-aţi acordat
o întîlnire. N-o sa vă reţin mult.
Sutherland zîmbi, făcîndu-l imediat pe Peter să se simtă
la largul lui. îi indică un scaun dintre cele aflate în jurul unei
mese.
- Te rog să iei loc.
- Mulţumesc. Peter aşteptă pînă cînd judecătorul îşi alese
un loc din capătul mesei. Se aşezară amîndoi.
- Acum, spune-mi ce pot să fac pentru dumneata.
Sutherland se lăsă pe spătarul scaunului, cu o expresie
amabilă întipărită pe chipul său negru, nu lipsită de umor.
Mărturisesc că am fost surprins. I-ai spus secretarei mele că
e vorba de o chestiune personală, însă noi nu ne-am întîlnit
niciodată.
- Nu ştiu de unde să încep.
- Cu riscul de a aduce o ofensă bunului-simţ propriu
oricărui scriitor, de ce n-ai începe cu începutul?
- Tocmai asta e. Nu cunosc începutul. Nu sînt sigur că
există vreunul. Şi dacă există, aţi putea crede cu tărie că
n-am dreptul să-l cunosc.
- în cazul ăsta ţi-aş spune, nu?
Peter dădu din cap.
78
- Am cunoscut un bărbat. Nu vă pot dezvălui nici
identitatea lui, nici locul unde ne-am cunoscut. A menţionat
numele dumneavoastră în legătură cu un mic grup de oameni
influenţi de aici, din Washington. Zicea că acest grup a fost
alcătuit cu mai mulţi ani în urmă, cu scopul exact de a
monitoriza activităţile lui J. Edgar Hoover. El credea că
dumneavoastră sînteţi răspunzător de existenţa acestui grup.
Aş vrea să vă întreb dacă este adevărat.
Sutherland rămase nemişcat. Ochii lui negri, măriţi de
lentilele ochelarilor erau lipsiţi de expresie.
- Omul acela a menţionat şi alte nume?
- Nu, domnule. Nu în legătură cu grupul. Susţinea că
nu-i cunoaşte pe ceilalţi.
- Pot să ştiu în ce context mi-a invocat numele?
- Vreţi să spuneţi că e adevărat?
- Ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai răspunde mai întîi la
întrebare.
Peter rămase o clipă pe gînduri. Cîtă vreme nu menţiona
numele Longworth, putea răspunde.
- L-a văzut pe ceea ce el numea un chestionar. Asta
presupunea că urma să primiţi nişte informaţii exacte.
- Despre ce?
- Despre el, îmi închipui. Şi despre acei oameni care
fuseseră puşi sub supraveghere negativă de către Hoover.
Judecătorul răsuflă adînc.
- Bărbatul cu care ai vorbit se numeşte Longworth. Un
fost agent de teren, Alan Longworth, actualmente înregistrat
drept funcţionar al Departamentului de Stat.
Chancellor îşi încorda muşchii abdomenului, încercînd
să-şi ascundă uimirea.
- Mi-e greu să fac un comentariu, zise el cu stîngăcie.
- Nici nu trebuie, răspunse Sutherland. Ţi-a spus domnul
Longworth şi faptul că era agentul special însărcinat cu această
supraveghere negativă?
- Omul cu care am vorbit s-a referit la asta. Dai- a fost
doar o referire.
78
-Atunci, dă-mi voie să dezvolt eu subiectul. Judecătorul
îşi schimbă poziţia pe scaun. Mai întîi să-ţi răspund la prima
întrebare. Da, a existat un astfel de grup de oameni preocupaţi,
şi subliniez timpul verbului. A existat. în ce priveşte
participarea mea, ea a fost minoră şi limitată la anumite aspecte
legale ale chestiunii.
- Nu înţeleg, domnule. Ce chestiune?
- Domnul Hoover excela printr-o regretabilă
productivitate atunci cînd era vorba să aducă acuzaţii
nefondate. Mai rău, le învăluia în aluzii perfide, folosind
generalităţi provocatoare, împotriva cărora se întrevedeau
puţine şanse legale de atac. Avînd în vedere poziţia lui,
manifesta o lipsă de judecată inacceptabilă.
- Deci acest grup de bărbaţi preocupaţi...
- Şi femei, domnule Chancellor, îl întrerupse Sutherland.
- Şi femei, continuă Peter, fusese format pentru a proteja
victimele atacurilor lui. Hoover.
- în esenţă, da. în ultimii lui ani de viaţă, devenise
răutăcios. Vedea duşmani peste tot. Oameni de treabă erau
siliţi să dispară, din motive obscure. Mai tîrziu, multe luni
mai tîrziu, se descoperea că fusese intervenţia directorului.
Noi am încercat să stăvilim acest val de abuzuri.
- Puteţi să-mi spuneţi cine mai făcea parte din acest grup?
- Sigur că nu. Sutherland îşi scoase ochelarii, ţinînd
delicat unul din braţe între degete. E suficient să spun că erau
oameni capabili să ridice obiecţii serioase, voci care nu puteau
fi ignorate.
- Acest om despre care vorbeaţi, acest agent de teren
pensionat...
-N-am spus pensionat, îl întrerupse din nou Sutherland.
Am zis fost.
Peter ezită, apoi acceptă rectificarea.
- Spuneaţi că acest fost agent de teren era însărcinat cu
supravegherea?
- Cu anumite supravegheri. Hoover era impresionat de
79
Longworth. îl pusese să coordoneze datele despre indivizi
cu o antipatie dovedită sau potenţială faţă de Birou ori faţă
de Hoover. Lista era lungă.
- Dar e limpede că a încetat să lucreze pentru Hoover.
încă o dată, Chancellor se opri. Nu ştia cum să formuleze
întrebarea. Tocmai spuneaţi că acum lucrează la
Departamentul de Stat. Asta înseamnă că a părăsit Biroul în
împrejurări foarte ciudate.
Sutherland îşi puse din nou ochelarii, lăsîndu-şi mîna
sub bărbie.
- îmi dau seama unde vrei să ajungi. Spune-mi care e
scopul vizitei dumitale din această după-amiază?
- încerc să stabilesc dacă există o bază pentru o carte
despre ultimul an de viaţă al lui Hoover. Mai exact, despre
moartea lui.
. Judecătorul îşi lăsă mîna în poală; rămase complet
nemişcat, uitîndu-se la Peter.
- Nu cred că înţeleg. De ce ai venit la mine?
Fu rîndul lui Peter să zîmbească.
- Romanele pe care le scriu presupun o anume
credibilitate. E vorba despre ficţiune, desigur, dar mă
străduiesc să invoc cît mai multe fapte ce pot fi recunoscute,
înainte de a începe o carte, stau de vorbă cu mulţi oameni,
încerc să intuiesc situaţii conflictuale.
- E limpede că ai mult succes în abordarea subiectelor.
Fiul meu e de acord cu concluziile dumitale; aseară era foarte
sigur în privinţa asta. Judecătorul se aplecă în faţă, punîridu-şi
mîinile pe masă. Licărul amuzat îi reveni în ochi. Iar eu sînt
de acord cu aprecierea fiului meu. E un bun avocat, deşi face
cam multă gălăgie în instanţă. Dumneata respecţi
confidenţele, nu-i aşa, domnule Chancellor?
- Desigur.
- Şi secretul identităţii persoanelor. Sigur că da. N-o să
recunoşti că ai stat de vorbă cu Alan Longworth.
- N-aş folosi niciodată numele unei persoane fără
permisiunea sa.
80
- Ca om al legii, chiar ţi-aş sugera să n-o faci. Sutherland
zîmbi. Mă simt de parcă aş fi inclus într-un act de creaţie.
- N-aş merge aşa departe.
- Nici Biblia n-o face. Judecătorul se lăsă din nou pe
spătarul scaunului. Foarte bine. E deja o istorie încheiată. Şi
nu mi se pare ceva extraordinar; se întîmplă zilnic în Wash-
ington. E o componentă inerentă a bilanţului guvernului
nostru, după cum cred uneori. Sutherland se opri şi ridică
delicat palma dreaptă spre Peter. Dacă vei folosi ceva din ce-ţi
spun, va trebui s-o faci cu discreţie.
- Da, domnule.
- în luna martie a anului trecut, lui Alan Longworth i s-a
propus o pensionare timpurie de la un departament al
guvernului, fiind transferat sub acoperire în altul. Mutarea s-a
făcut pentru a-l îndepărta de atenţia Biroului. Motivele erau
evidente. Cînd noi am aflat că Longworth coordona această
supraveghere negativă-apropo, e o expresie foarte nimerită-
i-am atras atenţia asupra primejdiilor ce decurgeau din
abuzurile lui Hoover. Omul a cooperat; timp de două luni, a
examinat cu atenţie sute de nume, amintindu-şi-le pe cele
incluse pe listă, ca şi informaţiile compromiţătoare. A călătorit
mult, alertîndu-i pe toţi cei despre care noi credeam că trebuiau
avertizaţi. Pînă la moartea lui Hoover, Longworth a
reprezentat mijlocul nostru de intimidare, arma noastră de
apărare, cum s-ar spune. S-a dovedit foarte eficient.
Peter începea să-l înţeleagă pe ciudatul bărbat blond de
la Malibu. în acest om exista un conflict generat de loialitatea
sa disperată; agentul trebuie să fi fost sfîşiat de remuşcări.
Asta explica straniul său comportament, acuzaţiile bruşte,
retractările abrupte.
- Prin urmare, cînd a murit Hoover, treaba lui s-a
încheiat?
- Da. O dată cu moartea bruscă şi, trebuie să spun,
neaşteptată a lui Hoover, n-a mai fost nevoie de o asemenea
operaţie defensivă. Ea s-a terminat la înmorrnîntarea lui.
- Şi cu el ce s-a întîmplat?
80
- Am înţeles că a fost recompensat cu generozitate.
Departamentul de Stat l-a transferat într-o funcţie care nu-i
dă mare bătaie de cap. îşi desfăşoară activitatea în condiţii
agreabile, cu eforturi minime.
Peter îl privi cu atenţie pe Sutherland. Trebuia să pună
întrebarea; n-avea nici un motiv să n-o facă acum.
- Ce-aţi zice dacă v-aş spune că informatorul meu a pus
sub semnul întrebării moartea lui Hoover?
- Moartea e moarte. Cum poate fi pusă sub semnul
întrebării?
- Felul în care a murit. Din cauze naturale.
- Hoover era bătrîn. Un om bolnav. Aş zice că
Longworth - dumneata n-o să-i rosteşti numele, dar eu o voi
face - ar putea fi influenţat de imensele presiuni psihologice
la care a fost supus. Remuşcări, sentimentul vinovăţiei - n-ar
fi ceva neobişnuit. A avut o relaţie apropiată cu Hoover. Poate
că într-un fel, simte că l-a trădat.
- La asta mă gîndeam şi eu.
- Atunci, ce te nelinişteşte?
- O afirmaţie făcută de omul cu care am vorbit. El zicea
că dosarele aflate în posesia lui Hoover n-au mai fost găsite.
Au dispărut după moartea lui Hoover.
Surprinse un licăr - Chancellor nu ştia din ce cauză;
mînie, poate - în ochii negrului.
- Au fost distruse. Toate documentele personale ale lui
Hoover au fost rupte şi arse. Am primit asigurări în acest
sens.
- De la cine?
- Nu pot să-ţi dau această informaţie. Noi sîntem
mulţumiţi; asta-i tot ce pot să-ţi spun.
- Şi dacă n-au fost distruse?
Daniel Sutherland îl privi pe Peter.
- Ar fi o complicaţie extraordinară. Una asupra căreia
n-aş vrea să insist, zise el hotărît.
Apoi zîmbetul îi reveni pe buze. Dar nu prea e posibil.
- De ce nu?
81
- Fiindcă am şti şi noi, nu-i aşa?
Peter era tulburat. Pentru prima dată, spusele lui
Sutherland nu sunau convingător.
Trebuia să fie atent, îşi aminti sieşi Peter în vreme ce
cobora scările tribunalului. Nu căuta fapte concrete, ci doar
credibilitate. Asta urmărea el. Evenimente de susţinere, rupte
din context şi folosite pentru a umple inevitabilul gol dintre
realitate şi fantezie.
Acum putea s-o facă. Daniel Sutherland îi dăduse cheia
enigmei esenţiale: Alan Longworth. Judecătorul descrisese
comportamentul agentului federal cu o simplitate plină de
bun-simţ. Explicaţia se afla într-un singur cuvînt: remuşcare.
Longworth se întorsese împotriva mentorului său, directorul
care îl răsplătise cu cele mai confidenţiale însărcinări şi care
scrisese o recomandare personală în dosarul lui de serviciu.
Era normal ca Longworth să se simtă vinovat şi să încerce să
se răzbune pe cei care-l îndemnaseră să trădeze. Şi ce cale
mai bună putea găsi decît să pună sub semnul întrebării
moartea lui Hoover?
înţelegerea acestei situaţii stimula imaginaţia lui Peter.
înlătură orice obligaţie ar fi putut simţi faţă de Longworth.
Situaţia putea fi acceptată ca atare: o idee fascinantă pentru
scrierea unei cărţi. Nu mai avea nevoie de nimic. Era un joc,
un joc formidabil, iar scriitorul din Chancellor începea să se
bucure de el.
Coborî de pe trotuar şi cheamă un taxi.
- La hotelul Hay-Adams, spuse el şoferului.
- îmi pare rău, domnule, dar acest număr nu e înregistrat,
spuse operatoarea, cu acea bunăvoinţă pe care o manifestă
angajaţii companiei Bell System cînd oferă asemenea
informaţii.
- înţeleg. Mulţumesc.
Peter închise telefonul şi se lăsă pe pernă. Nu era surprins;
nu reuşise să găsească numele lui MacAndrew în cartea de
82
telefon din Rockville, Maryland. Un reporter din Washing-
ton pe care-l cunoştea îi spusese că generalul pensionat trăia
de mai mulţi ani într-o casă închiriată la ţară.
Dar Chancellor moştenise de la tatăl său instinctele"unui
jurnalist. Se ridică de pe pernă şi deschise cartea de telefon
de lîngă el. Găsi numărul pe care-l căuta, formă nouă, apoi
numărul.
- Armata Statelor Unite, Serviciul Operaţiuni al
Pentagonului, zise vocea masculină de la celălalt capăt al
firului.
- Cu generalul-locotenent Bruce MacAndrew, te rog.
Peter rostise într-un ritm rapid gradul şi numele generalului.
- Aşteptaţi puţin, domnule, veni răspunsul, urmat după
cîteva clipe de un anunţ clar. Generalul MacAndrew nu
figurează în evidenţa noastră, domnule.
- Acum o lună figura, soldat, spuse Chancellor pe un
ton autoritar. Fă-mi legătura cu centrala.
- Da, domnule.
- Centrala Pentagonului. Bună ziua. Era o voce feminină.
- Pare să fie o încurcătură pe undeva. Sînt colonelul
Chancellor. Tocmai m-am întors de la comandamentul din
Saigon şi încerc să dau de generalul MacAndrew, general-
locotenent B. MacAndrew. Am o scrisoare de la el datată
doisprezece august. Din Arlington. A fost transferat?
Operatoarea găsi informaţia în mai puţin de treizeci de
secunde.
- Nu, domnule colonel. Nu transferat. Pensionat.
Peter lăsă să se scurgă momentul corespunzător de tăcere.
- înţeleg; avea răni serioase. îl găsesc la Walker Reed?
- N-am idee, domnule colonel.
- Atunci, dă-mi, te rog, telefonul şi adresa lui.
- Nu ştiu dacă pot...
- Dragă doamnă, o întrerupse Peter. Tocmai, am aterizat
după un zbor de şaisprezece mii de kilometri. Generalul îmi
este prieten apropiat; sînt foarte îngrijorat. Am fost destul de
clar?
82
- Da, domnule. Adresa nu e înregistrată. Numărul de
telefon este...
Chancellor îl scrise în vreme ce femeia îi dicta. Apăsă
furca telefonului, apoi îi dădu drumul şi formă numărul.
- Reşedinţa generalului MacAndrew. Glasul tărăgănat
din receptor era, evident, al unei menajere.
- Spune-mi, te rog, pot să vorbesc cu generalul?
- Nu e acasă. Urmează să se întoarcă peste o oră. Puteţi
să-mi spuneţi numele dumneavoastră?
Peter se gîndi repede. N-avea rost să piardă timpul.
- Serviciul de Mesagerii al Pentagonului. Avem de făcut
o livrare pentru general, dar adresa pe care o deţinem nu e
clară. Care e numărul străzii din Rockville?
- RFD douăzeci şi trei, Old Mill Pike.
- Mulţumesc.
închise şi se lăsă iarăşi pe pernă, amintindu-şi ce-i spusese
Longworth despre MacAndrew. Agentul afirmase că
generalul renunţase la o carieră strălucită, incluzînd poate şi
şefia Marelui Stat Major, fără vreun motiv evident. Longworth
sugerase că ar fi putut exista o legătură între anumite informaţii
ce lipseau din dosarul lui MacAndrew şi pensionarea acestuia.
îl fulgeră un gînd. La urma urmei, de ce adusese
Longworth vorba despre MacAndrew? Ce însemna
MacAndrew pentru el?
Chancellor se ridică brusc în picioare. Nu cumva mînat
de dorinţa de a să răzbuna pe cei care-l manipulaseră, îl
manipulase la rîndul lui pe general? Folosise oare agentul
informaţii defăimătoare despre MacAndrew?
Dacă aşa stăteau lucrurile, Longworth era prins într-un
joc serios. Unul care trecea mult dincolo de limitele remuşcării.
Dar asta depindea de general; de calitatea lui umană.
Era de talie medie, cu umeri largi şi constituţie solidă;
purta uniformă şi o cămaşă albă, deschisă la gît. Chipul era al
unui militar de carieră; avea un ten îngrijit, cu riduri adînci şi
o privire neutră. Stătea în pragul uşii unei case vechi de pe un
83
drum lăturalnic de ţară, un bărbat de vîrstă medie, oafe
surprins de prezenţa unui străin cu trăsături vag familia"
Peter era obişnuit cu această reacţie. Ea se datora
apariţiilor sale ocazionale la talk show-uri de televiziune:
Oamenii ştiau rareori cine era, însă puteau să jure că'* mai
văzuseră undeva.
- Generalul MacAndrew?
- Da.
- Nu ne-am cunoscut, spuse el, întinzînd mîfla- ~:a
numesc Peter Chancellor. Sînt scriitor. Aş vrea să staU
vorbă cu dumneavoastră. ^9
Oare ceea ce văzu el în ochii generalului era teatf1*- „
- Dar sînt sigur că te-am văzut. La televiziuiie> ^
fotografii. Cred că am citit una din cărţile dumitale. Intra'
domnule Chancellor. Iartă-mi surprinderea, însă eu - mâ f °§ ~
aşa cum spuneai, nu ne-am cunoscut niciodată.
Peter păşi în hol. ^
- Un prieten comun mi-a dat adresa dumneavoastră-L)ar
telefonul nu apare în evidenţe.
- Un prieten comun? Cine e acela?
Chancellor îl privi în ochi pe general.
- Longworth. Alan Longworth.
Chipul îi rămase impasibil. . w
- Longworth? Nu cred că-l cunosc. Dar aşa trebi*le sa
fíe. A fost în subordinea mea?
- Nu, domnule general. Cred că e un şantajist.
-Poftim? .
Era teamă. Omul îşi aruncă ochii spre scară, apoi catre
Peter.
-Putem discuta? .
- Cred că ar fi bine. Ori vorbim, ori te dau afară în :
MacAndrew se întoarse şi arătă spre un culoar boltit. în t>lroul
meu,jzise el tăios.
încăperea era mică, cu fotolii din piele neagră, un pirou
solid din lemn de pin şi amintiri din cariera generalului
atîfnate
pe pereţi.
84
- Stai jos, spuse MacAndrew, arătîndu-i un fotoliu din
faţa biroului. Era un ordin. Generalul rămase în picioare.
- Poate că am fost nedrept, zise Peter.
- Ai fost cumva, replică MacAndrew. Acum spune-mi
despre ce e vorba.
- De ce v-aţi pensionat?
-Nu e treaba dumitale.
- Poate că aveţi dreptate. Chiar dacă n-ar fi a mea,
chestiunea aceasta mai priveşte şi pe altcineva în afară de
dumneavoastră.
- Ce dracu' tot spui acolo?
- Am auzit de dumneavoastră de la un om pe nume
Longworth. El sugera că v-aţi pensionat forţat. Că s-a
întîmplat ceva în urmă cu mai mulţi ani; iar acea informaţie a
fost înlăturată din dosarul dumneavoastră militar. Tot el insinua
că informaţia respectivă face parte dintr-o colecţie de dosare
dispărute, care conţin date privitoare la nişte fapte ce i-ar
putea distruge pe subiecţii respectivi. El mi-a dat de înţeles
că aţi fost ameninţat cu dezvăluirea unor fapte din trecutul
dumneavoastră. Şi că vi s-a pus în vedere să vă retrageţi din
armată.
Mult timp, MacAndrew rămase tăcut, nemişcat, privirea
sa exprimînd un amestec ciudat de ură şi frică. Atunci cînd
vorbi, vocea îi era monotonă.
- Acest Longworth a precizat şi natura informaţiei?
- Pretindea că nu ştie. După toate probabilităţile, era atît
de dăunătoare încît a trebuit să vă supuneţi presiunilor. Ca să
zic aşa, reacţia dumneavoastră ar părea să confirme această
presupunere.
- Nemernicule! Dispreţul era total. Habar n-ai despre
ce vorbeşti.
Peter se uită în ochii lui.
- Orice v-ar tulbura, nu e treaba mea şi poate că n-ar fi
trebuit să vin aici. Dar eram curios; curiozitatea e boala
scriitorilor. Vă asigur însă că nu vreau să vă cunosc problema;
credeţi-mă, ar fi o povară mult prea grea. Doream doar să
84
ştiu de ce mi-a fost menţionat mie numele dumneavoastră,
iar acum cred că am aflat răspunsul. Sînteţi doar un înlocuitor.
Constituiţi un exemplu destul de înfricoşător.
Privirea lui MacAndrew deveni mai puţin ostilă.
- înlocuitor pentru ce?
- Pentru cineva aflat în bătaia puştii. Dacă acele dosare
au dispărut într-adevăr şi se află în mîinile unui fanatic, iar
acel fanatic vrea să folosească informaţiile pe care le deţine
împotriva altei persoane - ei bine, acea altă persoană ar trebui
să fie cam de rangul dumneavoastră.
- Nu te înţeleg. De ce ţi s-ar fi dat dumitale numele meu?
- Fiindcă Longworth vrea să mă facă să cred ceva atît
de tare încît să scriu o carte pe tema asta.
- Dar de ce eu?
- Pentru că s-a întîmplat ceva cu mai mulţi ani în urmă,
iar Longworth a avut acces la acea informaţie. Acum ştiu
asta. înţelegeţi, domnule general, eu cred că ne-a folosit pe
amîndoi. Mi-a oferit numele dumneavoastră, dar înainte de
asta v-a ameninţat că dă totul în vileag. Voia o victimă, cred...
Atît reuşi să mai spună Chancellor. Cu o viteză exersată
în sute de bătălii, MacAndrew parcurse dintr-un salt distanţa
care-i separa. îşi înfipse mîinile în hainele lui Peter, apăsîndu-l
în jos, apoi trăgîndu-l în sus şi smulgîndu-l din fotoliu.
- Unde e?
-Hei! Ce naiba...
-Longworth! Unde e? Spune-mi, nemernicule!
- Ticălos nebun. Lasă-mă-n pace! Peter era mai masiv
decît militarul, dar nu avea forţa acestuia. Ce dracu', ai grijă
de capul meu!
Era o prostie, dar nu-i veni altceva în minte. Generalul îl
ţintui la perete, apropiindu-şi faţa aspră, cu ochi furioşi, la
cîţiva centimetri de a lui.
- Ţi-am pus o întrebare. Răspunde-mi! Unde-l găsesc
pe Longworth?
- Nu ştiu! L-am cunoscut în California.
- Unde în California?
85
- Nu locuieşte acolo. Locuieşte în Hawaii. Ce dracu',
lasă-mă^ipace!
- După ce o să-mi spui ce vreau să ştiu! MacAndrew îl
trase pe Chancellor spre el, apoi îl izbi iarăşi de perete. E în
Honolulu?
- Nu! Lui Peter îi plesnea capul, durerea întinzîndu-se
de la tîmpla dreaptă pînă la ceafă.
- E în Maui. Ce Dumnezeu, trebuie să mă laşi în pace!
Nu înţelegi...
- Pe dracu' nu înţeleg! Treizeci şi cinci de ani pe apa
sîmbetei. Cînd e nevoie de mine.E nevoie. Poţi înţelege asta!
Nu era o întrebare.
- Da... Peter înhaţă încheieturile militarului cu toată forţa
pe care-o mai avea. Durerea îl chinuia teribil. Vorbi încet.
Ţi-am cerut să mă asculţi. Nu-mi pasă ce s-a întîmplat; nu-i
treaba mea. Dar îmi pasă că acest Longworth te-a folosit pe
dumneata ca să ajungă la mine. Nu merită scrisă o carte în
condiţiile astea. îmi pare rău.
- îţi pare rău? E cam tîrziu pentru aşa ceva! Generalul
explodă iarăşi, trîntindu-l pe Peter de perete. Asta s-a întîmplat
din cauza unei blestemate de cărţi?
- Te rog! Nu poţi...
Se auzi o izbitură dincolo de uşă. Din camera de zi. Fu
urmată de un geamăt teribil - pe jumătate cîntec, pe jumătate
litanie, o psalmodiere fără melodie. MacAndrew îngheţă, cu
ochii la uşă. îi dădu drumul lui Peter, împingîndu-l spre birou,
apoi dispăru în camera de zi.
Chancellor se sprijini de marginea biroului. Camera se
învîrtea cu el. Respiră adînc, repetat, încercînd să-şi revină,
să atenueze durerea de cap.
Auzi din nou. Geamătul, litania dementă. Creştea în
intensitate; putea distinge cuvintele.
... afară e de groază, dar arde focu-n casă şi nu avem
unde pleca... Să cadă nea! Să cadă nea! Să cadă nea!
Peter merse şchiopătînd pînă la uşa biroului. Aruncă o
privire în camera de zi şi în aceeaşi clipă îşi regretă gestul.
86
MacAndrew era aşezat pe podea, ţinînd în braţe o femeie.
Aceasta purta un capot rupt şi murdar, care acoperea parţial
o cămaşă de noapte decolorată, veche şi ponosită. Pe jos erau
împrăştiate cioburi de pahare sparte. Piciorul unei cupe de
vin sfărîmate se rostogolea fără zgomot pe covoraş.
MacAndrew deveni brusc conştient de prezenţa lui Chan-
cellor.
- Acum ştii care-i informaţia dăunătoare.
...şi nu avem unde pleca... Să cadă nea! Să cadă nea!
Peter înţelesese. Aşa se explica traiul în casa veche de pe
drumul lăturalnic, telefonul neînregistrat şi absenţa adresei la
centrala Pentagonului. Generalul Bruce MacAndrew trăia
izolat fiindcă soţia lui era nebună.
- Ştiu, zise Chancellor încet. Dar nu înţeleg. Din cauza
asta?
- Da. Oşteanul ezită, apoi se întoarse şi îşi privi soţia,
ridicîndu-i capul lîngă faţa lui. A fost un accident; doctorii
spuneau că trebuia internată într-un sanatoriu. Eu n-am fost
de acord.
Peter înţelese. Generalii de rang înalt ai Pentagonului
nu aveau voie să trăiască anumite drame. De alt gen, da.
Moartea sau mutilarea pe cîmpul de luptă, de pildă. Dar nu
asta, nu o soţie cu mintea rătăcită. Soţia trebuia să rămînă în
umbra vieţii unui oştean, nu să-l tulbure.
... şi cînd ne-om săruta la despărţire, n-o să suport să
ies în vijelie...
Soţia lui MacAndrew îl privea ţintă pe Peter. Făcu ochii
mari, deschise gura cu buze subţiri, palide şi ţipă. Strigătul fu
urmat de altul. Şi altul. îşi răsuci gîtul şi îşi arcui spinarea, iar
ţipetele deveniră sălbatice, de necontrolat.
MacAndrew o strînse cu putere în braţe şi ridică privirea
spre Chancellor. Peter se întoarse în birou.
- Nu! răcni generalul. întoarce-te! Du-te în lumină! Du-te
lîngă lampă; scoate-ţi faţa din umbră! în lumină, lua-te-ar
dracu'!
Peter execută orbeşte ce i se ceruse. Se duse spre o lampă
86
aflată pe o măsuţă joasă şi îndreptă fasciculul de lumină către
faţa lui.
- E-n regulă, Mal. E-n regulă. Totul e-n regulă.
MacAndrew se legăna pe podea, cu obrazul lipit de faţa
soţiei lui, încercînd s-o calmeze.
Ţipetele încetară. Fură înlocuite cu suspine. Adînci,
îndurerate.
- Acum pleacă de-aici, îi zise' militarul lui Chancellor.

11
Oíd Mili Pike coti spre vest la ieşirea din Rockville,
apoi întoarse spre sud, către autostrada din Maryland
ce ducea la Washington. Şoseaua se afla la circa treizeci de
kilometri de casa lui MacAndrew, drumul vechi de ţară şerpuind
printre roci masive şi dealuri presărate cu stînci. Nu era o regiune
bogată. în schimb, avea avantajul depărtării şi al izolării.
Cît trebuie să fi căutat MacAndrew un astfel de loc! îşi
zise Chancellor. Soarele ce apunea se afla chiar în faţa lui,
trimiţînd prin parbriz o lumină orbitoare. Lăsă parasolarul,
dar nu-i fu de mare ajutor. Gîndurile i se întoarseră la scena
la care tocmai asistase.
De ce reacţionase atît de isteric femeia bolnavă la vederea
lui? El se afla în umbră cînd îl văzuse prima oară. Se calmase
după ce îndeplinise ordinul lui MacAndrew de a ieşi în lumină.
Semăna el oare atît de mult cu altcineva? Imposibil. Casa
veche avea ferestre mici, iar arborii înalţi şi stufoşi de afară
ascundeau soarele de după-amiază tîrzie. Soţia generalului
nu putea să-l vadă prea bine. Dar poate că nu chipul lui îi
provocase o asemenea reacţie. Totuşi, ce altceva putea să
fie? Şi ce coşmaruri îi deşteptase el?
Longworth era demn de tot dispreţul, însă îşi atinsese
scopul. Şi ce cale mai bună putea găsi pentru asta decît să-i
indice figura dramatică a lui MacAndrew drept victimă a celui
mai nemilos şantaj? Admiţînd presupunerea lui Longworth
că dosarele personale ale lui Hoover existau şi puteau fi folosite
87
in scopuri josnice, generalul reprezenta exemplul ideal. Omul
din Chancellor se simţea ofensat, scriitorul - interesat. Se
putea scrie un roman pornind de la această premisă. începutul
s-ar fi bazat pe evenimente recente; iar Daniel Sutherland îi
furnizase faptele. Şi avea un exemplu concludent cu privire
la ce s-ar fi putut întîmpla; îl văzuse cu ochii lui.
Se simţea plin de energie. Voia să scrie din nou.
O maşină argintie apăru pe partea laterală; Peter încetini,
lăsînd-o să treacă în lumina orbitoare a soarelui. Probabil că
şoferul cunoştea drumul, îşi spuse Chancellor. Numai cine
ştia configuraţia fiecărei curbe putea să facă depăşiri, mai
ales cu soarele bătînd în parbriz.
însă maşina argintie nu-l depăşi. Rămase lîngă el şi, dacă
ochii nu-i jucau feste lui Peter, spaţiul dintre vehicule se
îngusta. Chancellor se uită la prăpastia de lîngă drum, a cărei
adîncime se micşora. Poate că şoferul încerca să-l facă atent.
Dar nu încerca, mai bine zis ea nu încerca. Şoferul era o
femeie. Părul negru peste care purta o pălărie cu boruri largi,
îi cădea pe umeri. Avea ochelari de soare, iar buzele rujate îi
accentuau paloarea tenului. Avea înnodată la gît o eşarfă oranj.
Privea drept înainte, de parcă n-ar fi interesat-o automobilul
de lîngă ea.
Peter claxona de mai multe ori; maşinile se aflau la
cîţiva centimetri una de alta. Femeia nu reacţiona. O curbă
strînsă apăru la dreapta drumului. Dacă frîna, ştia că ar fi
intrat în maşina argintie. Apucă strîns volanul pentru a vira,
uitîndu-se cînd la drum, cînd la automobilul periculos de
aproape de el. Vedea acum mai bine; căci soarele se
ascunsese după copaci.
Era o curbă în formă de S; răsuci volanul spre stînga,
ţinînd prudent piciorul pe frînă. Lumina orbitoare inundă iarăşi
parbrizul; la dreapta, distingea cu greu şanţul aflat dincolo de
marginea drumului. îşi amintea că-l văzuse cînd trecuse pe-
aici, cu o oră în urmă.
Se produse impactul! Maşina argintie îl lovi lateral. îl
obliga să iasă de pe drum.
88
Se repeta episodul din Pennsylvania! Maşina argintie era
un Marc IV Continental. Aceeaşi marcă pe care o condusese
el în acea seară teribilă, pe furtună, cu Cathy.
La poalele dealului se vedea o porţiune de drum întins.
Apăsă pedala de acceleraţie şi porni în viteză înainte.
Continentalul îl urmă; Chevroletul lui închiriat nu-i putea
face faţă. Ajunseră la poalele dealului la porţiunea de drum
întins. Panica îl împiedica pe Chancellor să gîndească limpede,
iar el ştia asta. Trebuia pur şi simplu să oprească maşina...
opreşte blestemata asta de maşină... dar nu putea. încerca
cu disperare să se îndepărteze de oribila apariţie argintie.
Respira agitat, ţinînd pedala apăsată pînă la podea. Trecu
uşor în faţa Continentalului, însă masa argintie de oţel ţîşni
înainte, izbind cu masca lucitoare portiera.
Femeia cu păr negru privea netulburată înainte, de parcă
n-ar fi fost conştientă de jocul său teribil.
- încetează! Ce faci? Peter ţipase prin geamul deschis.
Femeia nu reacţiona.
Dar maşina rămase iarăşi în urmă. Să se fi auzit ţipetele
lui? Strînse volanul cu toată forţa; transpiraţia îi curgea pe
mîini şi pe frunte, iar soarele îl orbea.
Fu izbit dinapoi; capul îi căzu pe spate, apoi se lovi de
parbriz. Prin oglinda retrovizoare vedea caroseria sclipitoare
a Continentalului. Acesta mai izbi o dată, şi încă o dată
portbagajul Chevroletului. Răsuci volanul spre partea stingă
a drumului; automobilul argintiu făcu la fel. Loviturile
continuara. Peter se clătina în faţă şi-n spate. Dacă s-ar fi
oprit acum, maşina mai mare şi mai grea l-ar fi zdrobit.
Nu avea altă soluţie. învîrti brusc volanul spre dreapta;
Chevroletul părăsi drumul hurducîndu-se. O ultimă izbitură
provocă o rotire laterală a maşinii închiriate; aceasta se clătină,
întorcîndu-se cu spatele spre stînga, apoi se lovi de un gard
din sîrmă ghimpată.
Dar ieşise de pe drum!
Apăsa din nou pedala de acceleraţie. Trebuia să se
îndepărteze. Maşina porni în viteză pe cîmp.
88
Se auzi bufnitura teribilă a unei ciocniri. Peter fu aruncat
peste volan, cu corpul săltat din scaun. Motorul era ambalat
la maximum, dar Chevroletul se oprise.
Se ciocnise de o stîncă masivă de pe cîmp. Capul îi căzu
involuntar pe spate; din nări îi curgea sînge, amestecîndu-se
cu transpiraţia de pe faţă.
Prin geamul deschis, văzu Continentalul argintiu
îndepărtîndu-se spre vest, pe porţiunea de drum drept. Fu
ultimul lucru pe care-l observă înainte de a-şi pierde
cunoştinţa.
N-ar fi putut spune cît stătuse aşa, prăbuşit în nesimţire.
Auzea în depărtare sunetul unei sirene. Curînd după aceea, o
siluetă în uniformă apăru la geamul maşinii. Un braţ se întinse
şi răsuci cheia în contact.
- Poţi să vorbeşti? întrebă poliţistul.
Peter dădu din cap.
- Da. N-am nimic.
-Arăţi jalnic.
- îmi curge sînge din nas, răspunse Chancellor, căutînd
o batistă.
- Vrei să chem o ambulanţă?
- Nu. Ajută-mă să ies. O să merg singur.
Poliţistul îl ajută. Peter păşi şchiopătîndpe cîmp, se şterse
pe faţă şi îşi veni în fire.
- Ce s-a întîmplat, domnule? Vreau să vă văd permisul
şi talonul.
- E o maşină închiriată, spuse Chancellor, luîndu-şi
portactul din buzunar şi scoţînd permisul. Cum de m-ai găsit
aici?
- Am primit un telefon la secţie de la proprietarul
terenului. Stă acolo. La ferma aia. Poliţistul arătă spre o casă
care se zărea în depărtare.
- A sunat? N-a ieşit din casă?
- E o femeie. Soţul ei nu e acasă. A auzit izbitura şi
motorul mergînd. Era o situaţie ciudată, aşa că cei de la secţie
au sfatuit-o să stea în casă.
89
Chancellor îşi scutură capul, surprins.
- Şi şoferul era o femeie.
- Care şofer?
Peter îi povesti ce se întîmplase. Poliţistul asculta; scoase
un carneţel din buzunar şi îşi notă totul. După ce Chancellor
îşi încheie relatarea, omul legii îşi consultă notele.
- Ce cauţi în Rockville?
Peter nu voia să-l implice pe MacAndrew.
- Sînt scriitor. Mă plimb mult cînd am de lucru. îmi
limpezesc mintea.
Poliţistul ridică privirea.
-Aşteaptă aici. O să vorbesc prin staţie.
Cinci minute mai tîrziu, omul se întoarse de la maşina
poliţiei, dînd din cap.
- Iisuse! Cîte s-au întîmplat în ultima vreme pe şosea!
Au depistat-o, domnule Chancellor. Tot ce mi-ai spus s-a
confirmat.
- Ce vrei să spui?
- Căţeaua aia turbată a fost observată la ieşirea din
Gaithersburg. Făcea figuri cu un camion de poştă! îţi dai
seama? Cu un camion de poştă! Au băgat-o în dubă şi l-au
chemat pe soţul ei.
-Cine-i femeia?
-Nevasta unui anume negustor de maşini din Pikesville.
Are dosar pentru conducere în stare de ebrietate; i-a fost ridicat
permisul acum cîteva luni. O să se aleagă cu o amendă şi-o să
fie eliberată. Bărbatul ei e mare grangur.
Peter sesiză ironia situaţiei. La cincisprezece kilometri
în spate, un bărbat terminat, un militar de carieră fără viitor
legăna în braţe o femeie cu mintea rătăcită. La cincisprezece
sau treizeci de kilometri înainte, nevasta unui negustor de
automobile gonea pe autostradă şi necazurile erau abia la
început.
- Ar trebui să găsesc un telefon şi să sun agenţia de
închirieri în legătură cu maşina, zise Chancellor.
- Nici o problemă, spuse poliţistul şi întinse mîna spre
90
bordul Chevroletului. O să iau eu cheile. Dă-le numele meu,
iar eu o să trimit un camion s-o remorcheze. Spune-le să
întrebe de Donnelly. Ofiţerul Donnelly din Rockville.
- Eşti foarte amabil.
- Să mergem, o să te duc la Washington.
- Poţi să faci asta?
- Cei de la secţie au lămurit lucrurile. Accidental a avut
loc în zona controlată de noi.
Peter îl privi pe poliţist.
- De unde ştii că stau la Washington?
Preţ de o clipă, omul privi în gol.
- Văd că te resimţi de pe urma accidentului. Dumneata
mi-ai spus acum cîteva minute.
Continentalul argintiu se opri dincolo de curbă. Vaierul
sirenei se pierdea în depărtare. Urma să înceteze curînd, iar
omul în uniformă avea să-şi facă treaba. Un bărbat angajat să
joace rolul unui poliţist inexistent, pe nume Donnelly, pentru
a-i furniza lui Peter Chancellor informaţii eronate. Făcea parte
din plan - ca şi Continentalul argintiu, a cărui vedere trebuie
să-l fi terorizat pe romancier, amintindu-i de noaptea în care
fusese la un pas de moarte.
Totul trebuia regizat rapid şi minuţios; adevărurile,
jumătăţile de adevăr şi minciunile urmau să fie întreţesute în
grabă, astfel încît Chancellor să nu fie în stare să le discearnă.
Totul trebuia încheiat în cîteva zile.
Mintea lui Chancellor era cheia. Viaţa lui nu conta.
Dosarele reprezentau totul.
Şoferul îşi scoase pălăria cu boruri largi şi ochelarii de
soare. Mîinile deşurubară la iuţeală capacul unui borcan de
cremă, apoi scoaseră nişte şerveţele dintr-o cutie, le înmuiară
în cremă şi frecară buzele pînă cînd rujul dispăru. Eşarfa şi
jacheta fură date jos şi aruncate pe podeaua maşinii. La urmă,
Varak îşi scoase peruca neagră, cu părul pînă la umeri. Ateriza
şi ea pe podea. Se uită la ceas; era ora şase şi zece.
Vestea ajunsese la Bravo. S-ar putea ca şoapta ascuţită
90
să fi luat legătura cu alt subiect al dosarelor lui Hoover. Era
vorba despre un congresman pe nume Walter Rawlins,
preşedintele puternicului Subcomitet de Redistribuire. în
ultimele săptămîni, comportamentul său la lucrările
Congresului îi şocase pe colegii lui. Rawlins era un rasist
nemărturisit, a cărui intransigenţă faţă de mai multe proiecte
de legi - îndeosebi faţă de unul - dispăruse în mod inexplicabil.
Lipsise de la cîteva şedinţe importante şi sesiuni de votare la
care jurase să fie prezent.
Dacă Rawlins fusese contactat, urma să i se furnizeze
lui Peter Chancellor alt nume.
Apropiindu-se de ascensoare, Peter se văzu într-o oglindă
din hol. Arăta, aşa cum bine zisese poliţistul, jalnic. Haina
era ruptă, pantofii murdari, iar faţa acoperită de sînge închegat
şi praf. Nu avea nici pe departe înfăţişarea respectabilă cu
care erau obişnuiţi cei de la Hay-Adams; i se păru că
funcţionarii de la recepţie doreau şă-l vadă dispărînd cît mai
curînd, ceea ce nici nu-l deranja. Ñu voia decît să facă un duş
fierbinte şi să bea ceva rece.
în timp ce aştepta ascensorul, văzu o femeie apropiindu-se.
Era jurnalista Phyllis Maxwell, al cărei chip îi era cunoscut
de la zecile de conferinţe de presă televizate.
- Domnul Chancellor? Peter Chancellor?
- Da. Domnişoara Maxwell, nu-i aşa?
- Sînt flatată, zise ea.
- Şi eu, răspunse el.
- Ce Dumnezeu ai păţit? Ai fost atacat?
Peter zîmbi.
- Nu, nu atacat. Am avut doar un accident minor.
-Arăţi jalnic.
- Se pare că toată lumea e de acord în privinţa asta. Mă
duc la mine în cameră să mă spăl.
Sosi liftul; uşile se deschiseră. Phyllis Maxwell vorbi
repede:
- Pe urmă eşti de acord să-mi dai un interviu?
91
- Doamne Sfinte, pentru ce?
- Fiindcă sînt jurnalistă.
- Eu nu sînt vedetă.
- Cum să nu fii? Eşti autorul unor cărţi de succes şi
probabil că te afli la Washington ca să aduni material pentru
un nou roman precum Contraofensiva! Te văd şchiopătînd
în holul de la Hay-Adams, arătînd de parcă te-ar fi călcat un
camion. Toate astea sînt posibile ştiri.
- Şchiopătând nu-i o noutate, iar accidentul a fost mi-
nor. Peter zîmbi din nou. Iar dacă lucrez la ceva, n-aş vorbi
despre asta.
- Chiar dacă ai face-o şi n-ai dori să se afle, eu n-aş scrie
nimic.
Peter ştia că spunea adevărul. îl auzise pe tatăl lui
numind-o unul dintre cei mai buni ziarişti din Washington.
Ceea ce însemna că era expertă în tainele Washingtonului; ar
fi putut să-i spună lucruri pe care el voia să le afle.
- în regulă, spuse el. Acordă-mi o oră, bine?
- Foarte bine. La bar?
Chancellor încuviinţă.
- Da. Ne vedem peste o oră.
Intră în lift cu un aer buimac. Fusese pe cale să-i sugereze
că putea să-l aştepte în apartamentul lui. Phyllis Maxwell era
o femeie formidabilă.
Stătu sub duş aproape dbuăzeci de minute, mai mult decît
de obicei. Era una dintre metodele lui de recuperare, atunci
cînd se simţea agitat sau deprimat. învăţase în ultimele luni
cîteva mici trucuri, care-l ajutau să-şi recapete echilibrul
pierdut temporar. Se întinse apoi gol pe pat, fixînd cu privirea
tavanul şi respirînd adînc.
Timpul trecea; calmul îi revenise. Se îmbrăcă într-un
comod costum cafeniu şi coborî pe scări.
Ea stătea la o masă mică din colţ. încăperea era atît de
slab luminată încît de-abia o văzu, dar licărul luminărilor îi
lumina chipul său frumos. Fără să fie cea mai tînără, Phyllis
Maxwell era cea mai arătoasă femeie de acolo.
92
începutul conversaţiei fu relaxant şi plăcut. Peter
comandă un rînd de băutură, apoi pe al doilea. Vorbiră despre
carierele lor, începute în Erie, Pennsylvania, respectiv
Chillicothe, Ohio, şi pînă la New York şi Washington. Peter
ceru al treilea rînd de pahare.
- Eu n-ar mai trebui să beau, zise Phyllis hotărîtă, dar nu
îndeajuns de ferm. Nu-mi amintesc de cînd n-am mai băut
trei pahare la o singură masă. Mă împiedică să stenografiez
corect. Dar nici nu-mi amintesc să ii luat un interviu unui
tînăr romancier atît de... atrăgător.
Vocea îi coborîse într-un registru grav. Cu oarecare
nervozitate, îşi zise Chancellor.
- Nu atît de atrăgător şi, Domnul ştie, nu atît de tînăr.
- Adevărul e că nici eu nu mai sînt aşa. Mi-am trăit tinereţea
zbuciumată pe vremea cînd dumneata învăţai algebra.
- Asta e o condescendenţă defăimătoare, dar şi falsă.
Priveşte în jurul dumitale, doamnă. Nu văd pe nimeni care să
arate la fel de bine.
- Slavă Domnului că nu prea e lumină, altfel aş zice că
eşti un mincinos fermecător.
Sosiră băuturile, apoi chelneriţa plecă. Phyllis scoase un
carneţel.
- Nu vrei să discuţi despre cartea la care lucrezi acum.
în regulă. Spune-mi ce crezi despre literatura de azi. A revenit
divertismentul în romanul modem?
Peter se uită peste masă la ochii ei irizaţi, neliniştiţi. Lu-
mina luminării îi făcea să pară mai mari şi-i atenua ridurile de
pe chip.
- Nu ştiam că scrii pentru rubrica de umor. Sau am greşit
domeniul?
- Te simţi ofensat? Cred că-i un subiect interesant. Ce
crede un scriitor bine cotat şi cu succesla public? Se ştie că ai
idei clare. Şi nu prea sînt amuzante.
Chancellor rîse maliţios. Phyllis Maxwell discuta la
obiect; fără îndoială că ar fi derutat orice scriitor care s-ar fi
luat prea în serios. In vreme ce el vorbea, ea îşi nota în grabă
totul. Era expertă în interviuri, aşa cum se şi aşteptase.
92
îşi termină băutura. Peter făcu semn spre pahare.
- încă un rînd?
-Nu, mulţumesc! Tocmai am scris greşit articolul hotărît.
- II foloseşti cînd stenografiezi?
- încă un motiv pentru a refuza.
- Unde mănînci diseară?
Phyllis ezită.
- Am o întîlnire.
- Nu te cred.
- De ce nu?
- Nu te-ai uitat la ceas. Femeile organizate se uită la
ceas cînd sînt invitate la masă.
- Nu toate femeile sînt la fel, tinere.
Peter întinse mîna peste masă, acoperindu-i încheietura
mînii.
- La ce oră e întîlnirea?
La atingerea lui, ea se încorda. Apoi reluă imediat jocul:
- Nu e corect.
- Hai, spune-mi, la ce oră?
Ea zîmbi, închizînd ochii.
-Opt şi jumătate?
- Las-o baltă, spuse el, retrăgîndu-şi mîna. Omul a
renunţat şi a plecat. E nouă şi zece. Va trebui să cinezi cu
mine.
- Eşti incorigibil.
- Mîncăm aici, e bine?
Ea ezită din nou.
- E bine.
- Ai prefera să mergem în altă parte?
- Nu, aici e bine.
- S-ar putea să nu vedem deosebirea.
Făcu un semn chelneriţei, cerîndu-i să umple paharele.
- Ştiu, ştiu, sînt incorigibil, zise el. Acum pot să-ţi pun
eu cîteva întrebări? Cunoşti Washingtonul la fel de bine ca
orice altă cunoştinţă de-a mea.
- Unde este blocnotesul?
Pe al ei şi-l pusese în poşetă.
93
- Am o bandă care mi se învîrte în cap.
- Nu e ceva sigur. Ce vrei să ştii?
- Vorbeşte-mi despre J. Edgar Hoover.
La auzul numelui, ochii lui Phyllis se îngustară, privindu-l
cu furie. Şi totuşi, părea ceva mai mult decît furie, îşi spuse
Chancellor.
- Era un monstru. Vorbesc de rău despre morţi fără cea
mai mică remuşcare.
- Chiar aşa?
- Din cîte îmi amintesc eu, da. Mă aflu la Washington de
şaisprezece ani. Nu ştiu să se fi scurs vreun an în care el să nu
fi distrus un om de o valoare extraordinară.
- O spui cu toată convingerea.
- Aşa simt. L-am dispreţuit. Am văzut ce-a făcut. Dacă
se poate da un exemplu de teroare exacerbată prin ordine, el
e acela. Istoria asta n-a fost relatată. Nici nu cred că va fi
vreodată.
- De ce nu?
- Biroul îl va proteja. El a fost monarhul. E limpede că
moştenitorii nu vor permite să-i fie pătată imaginea. Se tem
să nu aibă de suferit descendenţii, şi pe bună dreptate.
- Cum s-ar putea opune?
Phyllis rîse ironic.
- Au şi făcut-o. Cuptoarele, dragule; mici roboţi în cos-
tume negre au răscolit toată clădirea aia blestemată şi-au ars
tot ce-ar fi putut dăuna, fie şi vag, precursorului lor decedat.
Intenţionează să facă din el un sfînt; e cea mai bună protecţie
a lor. Şi pe urmă e vorba de afaceri, ca de obicei.
-Eşti sigură?
- Gurile rele spun că faimosul Clyde a apărut acasă la
Eddie înainte ca trupul lui să se răcească. Se pare că el şi
cîţiva curteni au umblat din cameră în cameră, cu nişte
tocătoare de hîrtie portabile.
-Clyde Toisón?
- Da, însăşi Laleaua. Ce nu a ars, a depozitat în bănci.
- Există martori?
- Aşa cred.
94
Phyllis tăcu. Chelneriţa veni la masă; luă paharele goale
şi le puse pe cele pline. Peter ridică ochii spre fată.
- Trebuie să rezervăm o masă în restaurant?
- O să mă ocup eu, domnule, zise chelneriţa, retrăgîndu-se.
- Pe numele...
- Ştiu, domnule. Maxwell.
Chelneriţa plecă.
- Sînt impresionat, spuse Chancellor cu un zîmbet,
remarcînd satisfacţia pe care o exprimau ochii lui Phyllis.
Continuă. Există martori?
în loc să răspundă, ea se aplecă în faţă. Porţiunea din
jurul decolteului se umflă, iar sînii i se ridicară. Peter era
fascinat de ei; femeia părea să ignore interesul lui.
- Lucrezi la o carte despre Hoover, nu-i aşa?
- Nu tocmai despre el. Nu e povestea vieţii lui, deşi asta-i o
parte esenţială. Trebuie să aflu cît mai multe lucruri. Spune-mi
ce ştii. Pe urmă o să-ţi explic, îţi promit.
Ea începu la bar şi continuă la cină. Povestea înfuriată,
mînia fiindu-i accentuată de profesionalismul ei. Phyllis n-ar
fi publicat ceva ce nu putea fi susţinut cu documente, iar
documentarea era imposibilă, indiferent de adevărul existent.
Vorbi despre senatori, congresmeni şi membri ai
cabinetului, obligaţi fie să se supună regulilor lui Hoover, fie
să-i înfrunte mînia. Descrise oameni puternici reduşi la tăcere,
deşi nu erau laşi din fire. Relată amănunţit acţiunile lui Hoover
de după asasinatele comise asupra celor doi Kennedy şi a lui
Martin Luther King. Avusese un comportament obscen, se
bucurase vădit şi negase orice responsabilitate.
- Presa e convinsă că i-a ascuns Comisiei Warren o serie
de informaţii esenţiale. Dumnezeu ştie cît de importante erau;
poate că ar fi modificat evoluţia procesului de la Dallas. Şi de
la Los Angeles, şi de la Memphis. N-o să ştim niciodată.
Jurnalista schiţă modul în care Hoover folosea
supravegherea telefonică şi electronică; Gestapoul s-ar fi
mîndrit cu performanţele lui. Nu avea nimic sfînt: inamicii şi
potenţialii inamici erau ţinuţi în şah. Fragmente de benzi
magnetice fuseseră puse cap la cap şi înregistrate; vinovăţia
95
se contura prin asocieri vagi, aluzii perfide, zvonuri şi dovezi
măsluite.
în vreme ce ea vorbea, Peter clocotea de furie. Femeia
bău vin în timpul mesei; după aceea, bău coniac. Cînd termină,
rămase tăcută cîteva clipe, apoi încercă să zîmbească. Alcoolul
îi topise în bună parte mînia; se stăpînea, deşi nu era prea
trează.
- Acum mi-ai promis ceva. Iar eu ţi-am promis să nu
public nimic. La ce lucrezi? La o nouă Contraofensivă!?
- Presupun că există o asemănare. E vorba despre un
roman bazat pe* ipoteza că Hoover a fost asasinat.
- Fascinant. Dar incredibil. Cine ar fi îndrăznit s-o facă?
- Cineva care a avut acces la dosarele lui personale. De
aceea te-am întrebat dacă există martori ai arderii sau ruperii
documentelor lui Hoover. Cineva care să le fi văzut distruse.
Phyllis încremenise, cu ochii pironiţi asupra lui.
- Şi dacă n-au fost distruse?...
- Asta-i presupunerea. Lucrez la ea. Ca ficţiune.
- Ce vrei să spui?
Vocea îi devenise impersonală, aproape glacială.
- Că oricine ar fi cel care - fictiv - l-ar fi ucis pe Hoover,
în prezent se află în posesia acelor dosare şi e capabil de şantaj,
exact ca şi Hoover. Nu numai teoretic, dar şi practic.
Contactînd oameni influenţi şi obligîndu-i să facă ce vrea el.
Hoover era obsedat de sex, aşa că asta ar fi o armă esenţială.
E întotdeauna eficientă. Un şantaj simplu şi foarte puternic.
Phyllis se lăsă pe spătarul scaunului, cu mîinile sprijinite
de tăblia mesei. Peter o auzi cu greu.
- Şoptind ceva la telefon, domnule Chancellor? Spune-mi
dacă nu cumva e o glumă sinistră.
- Ce să fie?
Ea îl fixa cu ochi mari, plini de o teamă ciudată.
- Nu, nu se poate, continuă ea pe acelaşi ton distant,
rece. Eram aici, în hol; eu am vrut să vin aici. Eu te-am văzut,
nu dumneata m-ai observat pe mine...
-Phyllis, care-i problema?
95
- O, Doamne Sfinte, îmi pierd minţile.
El se întinse peste masă şi-i luă mîna. Era rece şi tremura.
-Hai, vino-ţi în fire. Zîmbi încurajator. Cred că ultimul
coniac te-a dat peste cap.
Ea închise ochii pe jumătate.
- Chiar îţi par atrăgătoare?
- Sigur că da.
- Vrei să mergem în camera dumitale?
El o privi, încercînd să înţeleagă.
-Nu trebuie să-mi sugerezi asta.
- Nu mă doreşti, nu-i aşa?
Nu era o întrebare în vorbele ei, nici în felul cum le rostise.
- Cred că te doresc foarte mult. Eu...
Ea se aplecă deodată în faţă şi-i strînse mîna aproape cu
răutate, întrerupîndu-l.
- Du-mă sus, zise ea.
Stătea în faţa lui, goală, lîngă pat. Sînii ei drepţi îi
contraziceau vîrsta. Şoldurile i se rotunjeau ademenitor sub
talia zveltă; coapsele îi erau prelungi, sugerînd o amforă
grecească. El îi luă mîna, invitînd-o în pat.
Ea se aşeză cu graţie, ezitînd. El începu să-i mîngîie sînii.
Femeia tremura, ţinîndu-şi răsuflarea; apoi, pe neaşteptate,
se întoarse şi.îşi lăsă mîna să alunece peste abdomenul lui.
Fără cuvinte, îşi răsuci trupul gol peste el şi îşi lipi faţa
de obrazul lui. El îi simţea umezeala lacrimilor. Femeia se
răsuci din nou, oprindu-se alături de el, îşi desfăcu picioarele
şi-l trase peste ea.
- Fă-o repede! Fă-o repede!
Fu cel mai straniu act sexual pe care-l trăise vreodată
Peter. în următoarele cîteva minute - confuz, uluit, fără să
priceapă - făcu dragoste cu un trup frumos, dar total inert.
Era ca o masă de carne rece.
Totul se încheie, iar el se întoarse uşor, dîndu-şi picioarele
la o parte, deziipindu-şi abdomenul de al ei şi pieptul de sînii
ei drepţi, însă neexcitaţi. Se uită în jos spre ea, simţind dintr-o
dată compasiune şi stupefacţie. Ea îşi arcuise ceafa şi stătea
96
cu faţa îngropată în pernă. Ţinea ochii închişi, iar lacrimile îi
curgeau pe obraji. Din pieptul ei ieşeau suspine înăbuşite.
El întinse mîna şi-o mîngîie pe păr, trecîndu-şi degetele
prin el. Ea începu să tremure şi îşi apăsă faţa mai tare în pernă.
Vocea ei sună nefiresc:
- Cred că o să mi se facă rău.
- îmi pare rău. Să-ţi aduc un pahar cu apă?
- Nu! îşi întoarse faţa scăldată de lacrimi spre el. Fără să
deschidă ochii, strigă, iar vorbele ei umplură încăperea. Dar
poţi să le spui! Poţi să le spui acum!
- Coniacul e de vină, şopti el. Era tot ce mai putea
spune.

12
Chancellor auzi mai întîi păsările. Deschise ochii şi îşi
îndreptă privirea spre luminatorul pe care-l
construise în tavan, între grinzile groase ale dormitorului.
Lumina era filtrată de arborii înalţi.
Se afla acasă. I se părea că plecase de acolo de ani de
zile. Iar acea dimineaţă era una specială. Pentru prima dată în
viaţa lui dorea să lucreze la el acasă.
Se dădu jos din pat, îşi puse halatul şi coborî la parter.
Casa era aşa cum o lăsase, dar mult mai curată. Se bucura că
păstrase mobila fostului proprietar; arăta plăcut, era construită
cu lemn din belşug şi părea confortabilă.
Traversă camera spre uşa ce ducea la bucătărie. Acolo,
totul era imaculat şi fiecare lucru se afla la locul său. îi purta
o vie recunoştinţă doamnei Alcott, menajera cu chip sever,
însă neobosită, pe care o moştenise o dată cu casa.
îşi prepară nişte cafea şi o luă cu el în birou. Era camera
de lucru a fostului proprietar, în partea de vest a casei, cu
ferestre enorme pe zidul dinspre grădină şi cu pereţii lambrisaţi
cu lemn de stejar.
Cutiile cu documentele de la Nürnberg erau stivuite în
97
colţul de lîngă uşă, în vecinătatea copiatorului. Era sigur că
nu aşa Ie lăsase; le deschisese la întîmplare, împrăştiindu-le
conţinutul pe podea. Se întrebă cine-şi dăduse osteneala să le
împacheteze la loc. Se gîndi tot la doamna Alcott. Sau poate
că Josh şi Tony veniseră acolo, încercînd să pună în ordine
încă o parte din viaţa lui?
Cutiile aveau să rămînă în colţ. Documentele de la
Nürnberg puteau să mai aştepte. Avea altceva de făcut. Se
duse spre masa lungă, cu pupitru, de lîngă fereastra din capătul
opus. Acolo se găsea tot ce-i trebuia. La stînga, lîngă telefon,
se aflau două teancuri de hîrtie galbenă, iar lîngă ele era cana
din cositor cu creioane ascuţite. îşi luă ustensilele şi le puse
pe masa largă din faţa canapelei de piele, apoi se aşeză. Nu
avea nici o ezitare. Ideile îi veneau în ritmul scrisului.
Către Anthony Morgan, editor
Plan: Manuscrisul lui Hoover - Carte fără titlu
în prolog, o bine cunoscută personalitate militară-
un om înţelegător, un gînditor în tradiţia lui George
Marshall - s-a întors dintr-o inspecţie efectuată în Asia
de sud-est. Se pregăteşte să prezinte autorităţilor militare
de la Washington dovezi ale supralicitării succeselor
de pe cîmpul de luptă şi, mai mult, probe ale
incompetenţei şi corupţiei celor aflaţi la comandă.
Masacrarea trupelor a reprezentat consecinţa
incapacităţii profesionale şi a mitomaniei şefilor militari
de la Saigon. Cei cîţiva colegi ai săi care ştiu ce are de
gînd să facă omul nostru încearcă să-l convingă să
renunţe, pretinzînd că momentul e cît se poate de
nepotrivit. în replică, el le vorbeşte despre caracterul
dezastruos al războiului.
Militarul este contactat de un necunoscut, care îi
transmite un mesaj în legătură cu un eveniment petrecut
cu ani în urmă; un incident datorat unei tulburări mintale
temporare, în condiţii de stres maxim, totuşi, un act de
97
o asemenea incorectitudine - chiar indecenţă - încît
dezvăluirea lui l-ar discredita pe oştean şi i-ar distruge*
reputaţia, cariera, soţia şi familia.
Necunoscutul, îi cere militarului să distrugă raportul
de la Saigon, să nu învinuiască pe nimeni şi să tacă din
gură. In esenţă, i se puse în vedere să nu influenţeze
situaţia existentă în armată - prin urmare, să lase
masacrele să continue. în caz contrar, ar urma
dezvăluirea informaţiei defăimătoare. I se acorda
douăzeci şi patru de ore ca să ia o decizie.
Dilema militarului e agravată de sosirea de la
Saigon a celei mai lungi liste de victime din ultimele
luni. Se apropie momentul deciziei. Omul e chinuit de
remuşcări, însă pînă la urmă nu poate să nesocotească
ordinul necunoscutului.
La el acasă, scoate un teanc de hîrtii din servietă
(dovezile acuzatoare pe care le-a adus din Asia de sud-
est), rupe paginile şi le pune pe foc.
Urmează o schimbare de decor. Necunoscutul
pătrunde într-o pivniţă uriaşă de sub clădirea Biroului
Federal de Investigaţii. Se opreşte în faţa unui dulap, îl
deschide şi scoate dosarul militarului. împinge la loc
sertarul şi încuie dulapul.
Pe eticheta aflată pe sertar e scris:
A-L - Proprietatea directorului.
Peter se lăsă pe spătarul canapelei şi citi ce scrisese. Se
întrebă dacă MacAndrew avea să se recunoască în acel
personaj. în raport cu ceea ce ştia despre el, portretul fictiv
era bun. Asemănarea cu generalul ar fi trecut cu greu
neobservată la Pentagon. Dar nu şi de Pentagon.
în primul capitol, patru sau cinci oameni influenţi -
din cadrul guvernului sau din afara lui - sînt prezentaţi
în diverse faze ale şantajului. Cei care-i persecută nu
98
vor decît să-i reducă la tăcere pe opozanţi. Sînt atacaţi
conducătorii unor organizaţii legale ale persoanelor
nemulţumite, defavorizate sau ale minorităţilor.
Acuzaţiile, bazate pe asocieri îndepărtate, aluzii perfide,
zvonuri şi probe măsluite, sînt lansate împotriva
opozanţilor, diminuîndu-le eficienţa. Ţara e pe cale să
devină un stat poliţienesc.
Peter se opri, surprins de cuvintele folosite. Asocieri
îndepărtate, aluzii perfide, zvonuri şi probe măsluite. Erau
vorbele lui Phyllis Maxwell.
îşi reluă lucrul.
Personajul principal se deosebeşte de eroul obişnuit
al romanelor de acţiune. Mi-l imaginez ca pe un avocat
arătos, de vreo patruzeci şi cinci de ani, însurat şi cu
doi sau trei copii. Numele lui eAlexander Meredith- A
evoluat lent, de-abia acum începînd să devină conştient
de valoarea sa. A venit la Washington pentru o slujbă
temporară la Departamentul de Justiţie. Specialitatea
lui e dreptul penal. Este un tip meticulos, cu vaste
cunoştinţe profesionale.
A fost angajat pentru a evalua procedurile utilizate
de către anumite departamente ale Biroului Federal de
Investigaţii - studiu determinat de creşterea alarmantă
a metodelor discutabile folosite de birourile teritoriale
ale FBI. S-au dat publicităţii acuzaţii nefondate; s-au
înmulţit percheziţiile şi confiscările ilegale. Procurorii
de la Justiţie se tem că anumite cauze îndepărtate ar
putea fi respinse de instanţe din cauza violării drepturilor
constituţionale.
Meredith lucrează la Washington de un an, iar ceea
ce părea la început o însărcinare ţinînd oarecum de
rutina profesională a generat o serie de revelaţii
cutremurătoare.
în interiorul Biroului Federal de Investigaţii, se află
în curs de desfăşurare o operaţiune secretă, avînd ca
98
scop strîngerea de informaţii incendiare cu privire la
un spectru larg de persoane publice şi particulare.
Meredith face imediat legătura între anumite relatări
din presă despre oameni influenţi ce acţionează în mod
surprinzător şi numele pe care le-a descoperit în
documentele Biroului. Acestea sînt, desigur, victimele
descrise în primul capitol. Două dintre ele i se par
surprinzătoare. Prima e un judecător de la Curtea
Supremă - un om despre care se ştie că e detestat de
Hoover - care demisionează dintr-o dată din
,magiştratură. A doua - un militant pentru drepturile
civile ale negrilor, criticat în mod public de către
Hoover, care îşi curmă singur viaţa.
Alarmat, Meredith începe să caute dovezi concrete
ale practicilor ilegale folosite de FBI. Intră în graţiile
personalului executiv apropiat lui "Hoover. Simulează
simpatii pe care nu le are. Sapă tot mai adînc, iar ceea
ce descoperă îl înspăimîntă şi mai tare.
La cel mai înalt nivel al Biroului există un mic grup
de fanatici, devotaţi orbeşte lui Hoover. Ei pun în
aplicare metode şi îndeplinesc ordine transmise de di-
rector, ştiind foarte bine că multe dintre ele încalcă
grosolan legea. Meredith află de existenţa unui om,
detaşat la biroul din La Jolla, California, care
îndeplineşte misiunea de pistolar al lui Hoover. îşi face
frecvent apariţia atunci cînd are loc o acţiune neaşteptată
a unei personalităţi de importanţă naţională. Descrierea
lui se va potrivi cu cea a necunoscutului din prolog.
Chancellor puse creionul deoparte şi îşi termină de băut
cafeaua. Se gîndi la Alan Longworth, „pistolarul" lui Hoover
din realitate. Omul rămînea o enigmă. Presupunînd că
remuşcarea provocată de trădarea lui Hoover îl dusese pe
agent la Malibu, de ce şi-ar fi periclitat situaţia actuală din
Hawaii? De ce ar fi încălcat o înţelegere cu riscul vieţii? De
ce, la urma urmei, îl trimisese pe Peter la Daniel Sutherland,
care-l identificase imediat pe fostul om al FBI-ului?
99
Se simţea Longworth atît de vinovat încît nu mai ţinea
seama de instinctul de conservare? Era dorinţa lui de
răzbunare atît de puternică încît nimic altceva nu mai conta?
Aparent, aşa stăteau lucrurile. Nu ezitase să-l distrugă pe
MacAndrew în timpul acestui demers. Şi fiindcă Longworth
o făcuse, Chancellor nu avu mustrări de conştiinţă atunci cînd
se hotărî să includă un portret al individului în romanul său.
Meredith adună dovezi; ele sînt înspăimîntătoare,
J. Edgar Hoover a întocmit cîteva mii de dosare despre
cei mai importanţi oameni ai ţării. Conţin tot felul de
zvonuri, jumătăţi de adevăr şi minciuni. în plus, ţinînd
seama de natura umană, supusă greşelii, dosarele sînt
înţesate de fapte extrem de compromiţătoare. Sînt
descrise pe larg obiceiuri şi deviaţii sexuale a căror
dezvăluire ar distruge sute de bărbaţi şi femei care, altfel,
au un comportament responsabil, fiind adesea
personalităţi strălucite.
Existenţa acestor dosare constituie o ameninţare
pentru întreaga naţiune. Cumplit e însă faptul că Hoover
chiar le foloseşte. El contactează sistematic zeci de
subiecţi despre care crede că se opun metodelor pe care
le aplică, ameninţîndu-i cu darea în vileag a păcatelor
personale dacă nu-şi revizuiesc atitudinea.
Meredith ştie că trebuie găsit răspunsul la cea mai
gravă întrebare: Hoover acţionează singur sau are aliaţi?
Deoarece, dacă a încheiat un pact cu susţinătorii săi
ideologici din comunitatea specialiştilor în informaţii,
din Congres ori de la Casa Albă, republica s-ar putea
afla în pargul colapsului.
Meredith se hotărăşte să prezinte dovezile pe care
le-a strîns unui adjunct al procurorului general. Din acel
moment, viaţa lui devine pur şi simplu un coşmar.
Adjunctul este un om cumsecade, deşi întreaga situaţie
îl sperie la culme. Cu toate acestea, el devine o armă;
membri ai echipei Iui trimit pe adresa Biroului fragmente
din raportul lui Alex. Adjunctul procurorului general
100
le ia de acolo şi, în singura lui acţiune curajoasă, le
expediază în secret unui senator.
Peter se lăsă pe canapea şi se întinse. Avea un model
pentru senatorul lui. Cu mai puţin de un an în urmă, omul
fusese principalul candidat al partidului său la funcţia de
preşedinte. Milioane de oameni se lăsaseră cuceriţi de
onestitatea exemplară a privirii sale. Preşedintele în exerciţiu
era departe de limpezimea ideilor senatorului, de profunzimea
viziunii sale şi de aptitudinea sa de a comunica. Discursul său
raţional, calm i-a cucerit rapid pe alegătorii din întreaga ţară.
Apoi i s-a întîmplat ceva. în numai cîteva minute, într-o
dimineaţă de iarnă cu ninsoare, campania a eşuat. Un discurs
nepotrivit fusese înmînat spre lectură de către un membru
extenuat al campaniei; senatorul a fost efectiv descalificat.
Chancellor se aplecă şi luă alt creion din cană.
O mostră de hărţuire psihologică se declanşează
împotriva lui Meredith. Este urmărit la fiecare mişcare;
e pus sub supraveghere continuă. Soţia sa primeşte
telefoane - unele obscene, altele de ameninţare cu
agresiunea fizică. Copiii lui sînt chestionaţi în legătură
cu tatăl lor de către agenţi FBI, în timpul orelor şi după
terminarea cursurilor. Automobile aşteaptă noaptea în
faţa casei lui Meredith; lanterne luminează ferestrele
întunecate. Fiecare zi devine un coşmar; nopţile sînt şi
mai cumplite.
Scopul urmărit îl constituie subminarea
credibilităţii lui Meredith, discreditarea lui în viaţa
particulară. Omul se duce la autorităţi; încearcă să-i
înfrunte pe agenţii Biroului, ca şi pe cei care-l urmăresc;
ia legătura cu congresmanul. Toate eforturile lui de a-şi
salva ancheta de spectrul terorii eşuează. Ajunge în
pragul demisiei. Nici măcar adjunctul procurorului gene-
ral nu mai vrea să aibă de-a face cu el. Omul a fost avertizat.
Controlul perfid al lui Hoover se exercită peste tot.
Vei observa că am folosit numele lui Hoover. Cum
101
se spune, îi vorbesc de rău pe morţi, dar o fac fără cea
mai mică remuşcare...
Nu „lumea" spunea asta, îşi zise Chancellor, oprindu-se
o clipă, ci Phyllis Maxwell.
... şi, Temperatule Domn, am de gînd să-l utilizeze
în carte. Nu văd nici un motiv ca să-i maschez, fie şi
vag, identitatea sau să i-o ascund sub vreun nume stu-
pid gen J. Edwin Haverford, pretor al Branşei Federale
de Informaţii. Vreau să-l descriu aşa cum a fost: un
megaloman periculos, care trebuia dat afară încă de
acum douăzeci de ani. Un monstru...
Din nou Phyllis Maxwell. îşi zise că jurnalista îi făcuse
un portret atît de memorabil - şi grotesc - încît îl stimulase în
egală măsură ca şi Longworth. Furia ei era contagioasă.
... ale cărui tactici se potriveau mai degrabă cu
metodele celui de-al Treilea Reich decît cu cele ale unei
societăţi democratice. Vreau ca oamenii să fie ultragiaţi
de manipulările lui J. Edgar Hoover. (Mai bine ai arăta
textul ăsta biroului juridic - Steve o să aibă probabil un
atac de apoplexie şi-o să înceapă un fel de anchetă
socială, să afle dacă există rude de-ale defunctului care
* he-ar putea da în judecată.)
Materialul introductiv va necesita şase capitole,
adică aproximativ o treime din carte. în acest punct,
accentul se va deplasa de la Meredith spre victimele
şantajelor lui Hoover. Mai întîi spre senator, care se
dovedeşte una dintre ţintele lui Hooyer.
Deoarece aceste victime sînt oameni de importanţă
considerabilă pentru guvern, e plauzibil ca doi dintre ei
să se întîlnească. Aceştia vor fi senatorul şi un membru
onest al cabinetului, care s-a opus preşedintelui şi, ca
atare, e obligat să demisioneze. îmi imaginez o scenă
în care două personalităţi puternice recunosc că sînt
101
neajutorate în faţa asaltului lui Hoover. Sînt oameni de
mare valoare, încolţiţi de un şacal bătrîn.
Totuşi, mtîlnirea lor are un rezultat pozitiv. Ei
recunosc un fapt evident: dacă Hoover îi poate reduce
la tăcere, acelaşi lucru îl va face şi cu alţii. Aşa că adună
un mic grup de bărbaţi...
Peter ridică creionul de pe hîrtie. îşi aminti cuvintele lui
Daniel Sutherland despre grupul din Washington: „Şi femei,
domnule Chancellor". Dar ce femei ar fi fost recrutate? Sau
selectate? Zîmbi pentru sine. De ce nu o jurnalistă? Un
personaj după modelul lui Phyllis Maxwell. Totuşi, deosebită
de ea; în carte, femeia trebuia să fie o victimă înainte de a
deveni membră a grupului. Era esenţial.
... şi femei, cu scopul de a înălţa un sistem de
apărare împotriva atacurilor perfide ale lui Hoover. Au
un punct de plecare: pistolarul lui Hoover. Pătrund în
comunitatea specialiştilor în informaţii şi obţin în mod
discret toate informaţiile ce pot fi dezvăluite despre acest
om. Dosare, documente de serviciu, rapoarte bancare,
referinţe la credite - tot ce se găsea.
Chancellor se opri din scris. Iarăşi apăruse enigma numită
Longworth. Sutherland spusese că ei făcuseră apel la
conştiinţa agentului şi-l răsplătiseră cu o slujbă uşoară în Maui,
garantîndu-i securitatea. Toate astea erau, probabil, plauzibile,
dar ce făcuse Hoover în tot acest timp? Stătuse pe scaun şi
zisese: „Sigur, Alan, băiatule. Ai muncit douăzeci de ani şi îţi
meriţi pensia, iar eu îţi urez să te bucuri de ea în tihnă"?
Puţin probabil. Acel Hoover care-i fusese descris l-ar fi
ucis pe Longworth în loc să-l lase să plece.
Trebuia să existe altă explicaţie.
Pistolarul e contactat de grupul senatorului. în
urma exercitării unor presiuni combinate, omul e
recrutat şi se pune la cale un fals medical. Pistolarul se
102
plînge de dureri abdominale prelungite şi e trimis la
Walter Reed Hospital. „Raportul" e înaintat lui Hoover:
agentul e ros de un cancer duodenal. S-a întins în or-
ganism fâcînd inutilă o intervenţie chirurgicală; speranţa
lui de viaţă nu e mai mare de cîteva luni.
Hoover nu are de ales. îl lasă în pace pe om, crezînd
că agentul se duce acasă să moară.
Astfel, Nucleul anti-Hoover e format. Agentul
„pensionat" e izolat şi pus la treabă. Se va constata nu
numai că el avea acces la dosare, dar, fiind mai degrabă
un oportunist decît un sfînt, le şi studia cu atenţia unul
funcţionar al KGB-ului în toiul unei campanii de
epurare.
El furnizează grupului anti-Hoover sute de nume
şi biografii. Nume şi fapte care atrag după ele alte nume
şi fapte suplimentare. Se pregăteşte o listă de bază a
victimelor potenţiale, a cărei lungime este înfricoşătoare.
Ea include nu numai oameni puternici din cele trei
departamente ale guvernului, dar şi lideri din industrie,
ai muncitorilor, din lumea academică şi din presă.
Nucleul - numele grupului din Washington -
trebuie să acţioneze imediat.
Sînt aranjate întîlniri confidenţiale. Agentul este
trimis la zeci şi zeci de subiecţi, pentru a-i avertiza asupra
dosarelor lui Hoover.
Strategia lor va fi descrisă în scene rapide. N-o să
insist asupra amănuntelor. Ar fi prea derutant să introduc
o întreagă serie de personaje noi.
Apropo de personaje, o să ajung la ele imediat.
Vreau mai întîi să termin de prezentat subiectul.
Peter luă un alt creion.
Punctul de cotitură e marcat de două evenimente:
primul este contactarea lui Alexander Meredith de către
Nucleu; al doilea îl constituie decizia luată de doi sau
trei membri ai Nucleului de a-l asasina pe Hoover.
102
*La această decizie se va ajunge treptat, deoarece
oamenii respectivi nu sînt nişte criminali. Ei sfîrşesc prin
a considera asasinatul o soluţie acceptabilă, iar acesta
este inacceptabilul lor defect. Cînd află şi Meredith,
ştiind că hotărîrea aparţine unor minţi superioare,
întregul său sistem de valori e supus unui test final.
Pentru el, crima nu poate fi o soluţie. Se zbate acum
între forţe opuse: fanaticii Biroului şi cei ai Nucleului.
încercările eroului de a opri asasinatul şi de a
dezvălui ilegalităţile Biroului reprezintă impulsul care
conduce povestea spre final.
Din punct de vedere narativ, cel mai dificil aspect
al povestirii va fi exact ceea ce-l îngrozeşte pe Alexander
Meredith: decizia celor doi sau trei oameni extraordinari
de a accepta crima ca pe o soluţie.
Eşafodajul logic va trebui construit cu atenţie,
pentru ca nici o altă soluţie să nu pară a fi la îndemînă.
Cred că acceptarea asasinatului se va produce prin două
evenimente „rearanjate" din istoria recentă: retragerea
din cursa prezidenţială a celui mai capabil om şi demisia
unui judecător reformator de la Curtea Supremă.
Nucleul îşi dă seama că cele două catastrofe sînt
opera lui J. Edgar Hoover. Statul a suferit o pierdere
ireparabilă.
Vîrful creionului se rupse sub forţa presiunii sale. Se
înfuriase din nou, dar mînia trebuia folosită mai tîrziu, atunci
cînd avea să scrie cartea.
Istoria oferise o soluţie paşnică. Moartea unui nebun şi
distrugerea otrăvurilor pe care le adunase permiseseră
Nucleului - dacă Sutherland avea dreptate - să se dizolve.
Starea de alarmă încetase.
Acestea erau faptele. Dar el nu se ocupase de realitatea
istorică. Ce-ar fi făcut un grup de astfel de oameni importanţi
dacă s-ar fi confruntat cu dispariţia separării puterilor în stat, atît
de importantă pentru o formă democratică de guvernare? Ar fi
analizat un astfel de grup posibilitatea execuţiei? A asasinatului?
103
într-un sens, n-ar fi avut de ales. Totuşi, aprobînd această
acţiune, s-ar fi situat pe aceeaşi poziţie ca şi omul ucis. Aşadar,
nu toţi ar fi subscris la o asemenea soluţie, drept care aceasta
n-ar fi fost propusă pe faţă.
Dar doi, poate trei oameni ar putea-o considera drept
unica decizie care se putea lua. Şi aici s-ar afla fisura Nucleului.
Crima e crimă, iar definiţia ei este modificată doar de condiţiile
specifice războiului. Cei care apreciază crima drept o soluţie
nu sînt, pînă la urmă, mai buni decît victimele lor. Nucleul
trebuie să cuprindă doi sau trei membri care aveau să-şi asume
rolul de ucigaşi.
în Nucleu există doi bărbaţi şi poate o femeie (aici,
posibilităţile dramatice sînt interesante*), cu calităţi
deosebite, devotaţi principiilor împărtăşite de restul
grupului. Totuşi, se observă o schimbare treptată a
perspectivei lor. Ea se datorează frustrării, sjncerei
detestări a activităţii lui Hoover şi evidentei ineficiente
a Nucleului în contextul manipulării unor alegeri
prezidenţiale şi al dirijării represive a instanţelor. Au
fost puşi la zid, nu mai există alternativă. In afară de
asasinat.
Dar în felul acesta ar îndepărta numai jumătate
din tumoare, cealaltă jumătate fiind dosarele lui Hoover.
Nu-şi puteau permite să le lase în mîirnle succesorului
după moartea directorului.
Nucleul concepe un plan de ucidere şi jaf. Cred că
partea asta trebuie scrisă într-un stil sec, documentar,
suspansul fiind amplificat de plarml însuşi şi de
înţelegerea faptului că, în orice moment, o eroare de
sincronizare sau de reacţie ar putea fi fatală.
Deocamdată pînă aici vreau să merg cu firul epic.
Peter întinse braţele, dar sări ca ars cînd simţi o durere
ascuţită săgetîndu-i umărul stîng. Nu se gîndise nici o clipă la
ea. Se concentrase asupra paginii din faţa lui. Acum avea să
înceapă. Cu oamenii.
104
Creiona nişte umbre, arătări fără formă ce se materializau
încet. Pe urmă, numele. După cum obişnuia, avea să schiţeze
lista de personaje, acordînd fiecăruia cîte două pagini, ştiind
că fiecare urma să-l conducă la prietenii şi duşmanii lui sau ai
ei, cunoscuţi şi necunoscuţi. Personajul genera alte personaje;
deseori se întîmpla aşa.
Pe lîngă acela la care se gîndise deja - militarul din prolog,
Alexander Meredith, pistolarul lui Hoover, senatorul şi
membrul guvernului -, trebuia în primul rînd să dea viaţă
grupului - Nucleul. Cîţiva urmau să fie din afara guvernului:
un savant, poate şi un avocat. Şi, fără discuţie, un judecător,
dar nu unul negru - asta nu putea face. Nu exista decît un
Daniel Sutherland. Şi femeile: trebuia să se gîndească la ele
cu mare atenţie. îşi impuse să reziste tentaţiei de a inventa un
personaj prea asemănător lui Phyllis Maxwell. Dar unele
trăsături ale ei aveau să intre în carte.
Se aplecă peste foaia de hîrtie şi începu să scrie.
Un bărbat de vreo şaptezeci de ani, un avocat care
se numeşte...
Nu putea spune de cînd scria. Soarele străbătuse un sfert
din traiectoria sa pe cer, trimiţîndu-şi razele prin fereastra de
la nord.
Privi paginile adunate lîngă teancul galben; schiţase nu
mai puţin de nouă personaje. Se simţea în plină formă; nu
ştia cum să-şi exprime recunoştinţa pentru că-i revenise, în
sfirşit, inspiraţia.
Telefonul sună, luîndu-l prin surprindere. Traversă came-
ra, ca să răspundă.
-Alo.
- E acolo un scriitor pe nume Chancellor? Un anume
Peter Chancellor?
Bărbatul de la telefon vorbea cu un puternic accent din
sud.
- Da. Eu sînt Peter Chancellor.
- Ce încerci sa faci cu mine? N-ai dreptu'...
104
-Cine eşti?
- Ştii al dracu' de bine cine-s.
- Mă tem că nu.
- Ciu-daat. Prietenu' tău Longworth a venit să mă vadă
la Washington.
- A lan Longworth?
- Te-ai prins. Da' mergi într-o direcţie greşită! Vrei să
iei de la capăt povestea din 1861 cu cioroii, n-ai decît! Da' ar
fi bine să ştii în ce te bagi.
- Habar n-am despre ce vorbeşti. Cine dracu' eşti?
- Congresmanul Walter Rawlins. Azi e miercuri. O să
fiu la New York duminică. O să ne-ntîlnim acolo.
-Serips?
- Da. înainte să ne zboare la amîndoi afurisitele astea de
capete.
^Eacuse un lucru neobişnuit pentru el: începuse să scrie
P cartea înainte ca Morgan să aprobe planul. Dar nu
se putea stăpîni. Cuvintele se aşterneau de la sine pe hîrtie.
Cu o anume mustrare de cuget, Peter admise faţă de
sine că asta nu conta. Subiectul era totul. Se relata povestea
unui monstru numit Hoover. Pentru Chancellor era impor-
tant - întrucîtva mai important decît tot ce încercase să facă
pînă atunci - ca mitul lui Hoover să fie prezentat în adevărata
sa lumină. Cît mai repede cu putinţă, pentru ca istoria să nu
se repete.
Dar trebuia să-şi întrerupă munca timp de o zi. Fusese
de acord să se întîlnească cu Rawlins. Ii spusese acestuia că,
indiferent de ceea ce-i zisese Alan Longworth, sau de
ameninţările proferate, Longworth nu era prietenul lui.
Totuşi, Longworth fusese la Washington cu patru zile în
urmă, atunci cînd îl sunase Rawlins. Nu se întorsese în Ha-
waii. Enigma reapăruse. De ce?
Chancellor hotărî să rămînă peste noapte în apartamentul
105
său din New York. îi promisese lui Joshua Harris să ia masa
cu el.
Conduse spre nord, pe vechiul drum paralel cu ţărmurile
rîului Delaware, prin oraşul Lambertville, apoi coti spre vest,
peste dealul lung, către Autostrada 202. Dacă traficul nu era
prea intens spera să ajungă la autostradă în patruzeci şi cinci
de minute; de la Varianta 14, mai avea de mers jumătate de
oră pînă la New York.
Aproape că nu exista trafic. Cîte un camion cu fin sau
lapte ieşea prudent de pe drumuri prăfuite şi intra pe
autostradă, iar maşini în plină viteză îl depăşeau intermitent-
negustori care acoperiseră zona în acea zi şi se grăbeau spre
cel mai apropiat motel. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să depăşească
tot ce se afla pe şosea, îşi zise mîngîind volanul gros. Maşina
lui era un Mercedes 450 SEL.
Teama influenţase alegerea automobilului. Optase pentru
cel mai greu. Se întîmplase ca maşina imediat disponibilă să
fie de un albastru închis. Era bine; orice, numai să nu fie...
Argintie?
Argintie! Nu-i venea să-şi creadă ochilor!
în spatele lui! în oglinda retrovizoare exterioară, cu
imaginea mărită de convexitatea sticlei, imensa mască
lucitoare! Era un automobil argintiu! Continentalul argintiu!
Ochii îi jucau feste. Nu se putea altfel! Aproape că-i era
frică să se uite la şofer; nici nu trebuia. Maşina argintie veni
lîngă el, conducătorul auto aflîndu-se chiar în raza lui vizuală.
Era femeia! Aceeaşi femeie! La trei sute de kilometri
distanţă! Pălăria cu boruri largi, părul negru şi lung, ochelarii
de soare, tenul palid contrastînd cu buzele de un roşu intens,
eşarfa oranj. Era o nebunie!
Apăsă pedala de acceleraţie; Mercedesui ţîşni înainte.
Nici un automobil pe şosea nu se putea pune cu el!
Dar Continentalul reuşi. Fără efort. Fără efort! Iar
macabrul şofer privea drept înainte. De parcă n-ar fi fost nimic
ireal, nimic neobişnuit. Drept înainte. în gol!
Peter aruncă o privire spre vitezometru. Acul tremura
106
peste cifra o sută. Era o autostradă dublă; maşinile de pe banda
cealaltă păreau nişte umbre. Maşini. Camioane! Erau două
camioane în faţă! Intraseră unul după altul într-o curbă lungă
de pe şosea. Chancellor ridică piciorul de Pe acceleraţie; avea
să aştepte pînă cînd o să ajungă mai aproape.
Acum! Apăsă pe frînă; Continentalul ţîşni în faţă şi coti
spre partea dreaptă a autostrăzii, pentru a-l bloca.
Din nou, acum! Trînti piciorul pe acceleraţie şi întoarse
volanul, luînd-o spre stînga drumului cu motorul huruind în
timp ce trecea în viteză pe lîngă teribila chestie argintie şi
femeia dementă care o conducea.
Depăşi în goană cele două camioane aflate în curbă,
uluindu-i pe şoferi, cu roţile Mercedesului pe jumătate în iarba
din centrul şoselei şi cauciucurile scrîşnind.
Ringos! Pe indicatorul de la marginea drumului scria
Ringos!
Existase un Ringos cu ani în urmă, într-un loc unde
începuse un pistolar să tragă într-un acces de furie.
Bătaie cu pistoale la O.K. Corral.
De ce se gîndise la asemenea lucruri? De ce? De ce îl
durea capul atît de tare?
Buf/alo Bill e
mort...
Iisus
era un bărbat frumos
... e.e. cummings. De ce se gîndea la e.e. cummings? Ce
dracu' se întîmpla?
Ii crăpa capul.
La distanţă, poate la vreo doi kilometri, vedea un cerc
luminos, de culoarea chihlimbarului, suspendat în aer. în
primul moment, nu înţelese ce reprezenta-
Era un semafor de la intersecţia autostrăzii. Trei maşini
din faţă încetiniră, una la stînga, două la dreapta. Nu putea să
treacă. Se afla la vreo opt sute de metri distanţă- Reduse viteza
Mercedesului.
106
O, Doamne! Apăruse iarăşi!
Continentalul se apropia în viteză. Dar semaforul se afla
chiar în faţă; cele două maşini erau nevoite să oprească.
Trebuia să se stăpînească şi să treacă la fapte, să pună
capăt acestei nebunii.
Trase maşina pe partea dreaptă a drumului şi aşteptă să
vadă cum reacţiona Continentalul. Acesta intră pe banda din
stìnga, în spatele singurei maşini de acolo, dar opri exact alături
de Mercedes.
Chancellor apucă mînerul portierei şi sări afară. Alergă
spre Continental şi înhaţă mînerul uşii, trăgînd cu toată forţa.
Portiera era încuiată. Bătu în fereastră.
- Cine eşti? Ce ai de gînd să faci?
Faţa impenetrabilă - o mască macabră - privea drept
înainte în spatele geamului.
Peter scutură mînerul portierei şi izbi fereastra cu mîna.
-Nu-mi poţi face asta!
Şoferii celorlalte maşini priveau scena prin geam.
Culoarea semaforului era verde, însă nimeni nu se mişca.
Chancellor înconjură maşina, ducîndu-se la geamul
şoferului, şi trase de mîner, lovind fereastra.
- Căţea turbată! Cine eşti? Ce vrei?
Faţa de o paloare teribilă, ascunsă de plete, de ochelari
şi de pălărie, se întoarse şi-l privi. Era o mască, oribilă şi cu
totul de nepătruns. Pudră albă şi buze strìnse, nemişcate,
conturate cu un ruj ţipător. Peter privea o uriaşă insectă
dezgustătoare, machiată pentru a arăta ca un clovn
înspăimîntător.
- La naiba, răspunde-mi! Răspunde-mi!
Nimic. Doar privirea aia teribilă de pe masca acelei feţe
terifiante.
Maşinile din faţă porniră. Peter auzea huruitul
motoarelor. Se ţinea de mînerul portierei, fascinat de imaginea
lugubră din spatele geamului; bătu din nou în geam.
-Cine...?
Motorul Continentalului fu ambalat. îşi luă mîinile de pe
107
portieră, iar automobilul ţîşni înainte, trecînd în viteză prin
intersecţie şi depărtîndu-se pe autostradă.
Peter vru să citească numărul de înmatriculare. Nu avea.
- Jigodie turbată! O să-ţi sparg capul. Javră!
Vorbele, răcnite cu furie, nu erau ale lui. Primul din cele
două camioane pe care le depăşise nebuneşte în curbă oprise
la douzeci de metri distanţă. Deasupra scării cabinei se
deschise o uşă şi un camionagiu cu pieptul bombat sări jos,
cu o manivelă în mînă.
- Ticălosule! Aproape că m-ai scos de pe şosea!
Peter se duse şchiopătînd spre Mercedes. Se aruncă pe
scaun, trînti portiera şi o încuie. Camionagiul era la cîţiva
paşi, cu manivela ridicată.
Motorul Mercedesului era pornit. Chancellor apucă
schimbătorul de viteze şi-l trase înapoi, apăsînd cu putere
pedala de acceleraţie, cu mîinile pe volan. Motorul se
dezlănţui; Peter răsuci volanul, evitînd impactul cu parapetul.
Apoi îl îndreptă şi porni în viteză pe şosea.
Era un coşmar. Un blestemat de coşmar!
De mai bine de o oră, stătea singur în camera de zi a
apartamentului său. Veioza de pe pian reprezenta singura sursă
de lumină; prin fereastra întredeschisă pătrundeau zgomotele
nopţii newyorkeze. Avea nevoie de aer, iar zgomotele îl
linişteau. Era încă transpirat şi în cameră se făcuse răcoare.
Trebuia să-şi stăpînească panica. Cineva încerca să-l
scoată din minţi. El trebuia să reziste să dea de urma unei feţe
cu o mască sinistră. Avea să se întoarcă în timp - la un drum
de ţară din Maryland, unde apăruse prima dată cumplita
creatură.
Cum îl chema pe poliţistul din Rockville? Connelly?
Donovan? îl menţionase la agenţia de închiriat maşini de la
Aeroportul Dallas; o să-i sune şi va afla. Apoi o să ia legătura
cu poliţistul şi o să-l întrebe...
Telefonul sună. Tresări şi se ridică din fotoliu. Trebuia
să fie congresmanul din Virginia. Altcineva nu ştia că se afla
108
în oraş. Rawlins spusese că o să-l sune seara, ca să stabilească
ora şi locul întîlnirii.
-Alo.
- Peter?
Era Joshua Harris. Chancellor uitase complet de el.
- Salut. îmi pare rău, prietene. Am avut nişte probleme.
Tocmai am ajuns acasă.
- Ce probleme?
îngrijorarea era evidentă în vocea lui Harris.
- Am... Nu, n-o să-i spună lui Joshua. Nu acum. Totul
era mult prea neclar. Nimic serios. O reparaţie la maşină. A
durat mai mult decît speram. Unde eşti?
- Mă pregăteam să plec la restaurant. La Richelieu, îţi
aminteşti?
Da, îşi amintea. Dar nu s-ar fi putut acomoda cu
atmosfera tihnită a unei mese luate la un restaurant elegant.
- Te deranjează dacă amînăm cu o zi întîlnirea? în cazul
în care n-ai alt program. Ca să fiu sincer, am lucrat de la
patru şi jumătate dimineaţa pînă la patru după-amiază. Apoi
am condus maşina. Sînt frînt.
- Prin urmare, cartea despre Hoover merge bine?
- Mai bine şi mai repede decît mi-am închipuit.
- Asta-i grozav, Peter. Mă bucur pentru tine. Ciudat,
Tony nu mi-a spus nimic.
Chancellor îl întrerupse calm.
- Nu ştie. E cel mai surprinzător plan pe care i l-am
trimis vreodată; o să dureze cîteva zile pînă o să-l citească.
De ce nu spunea că începuse deja afurisita aia de carte?
- Sper că o să-mi trimiţi o copie, zise Harris. N-am
întotdeauna încredere în voi doi, ca să nu mai vorbesc de
toate cuvintele alea.
- Mîine seară, îţi promit.
- Atunci, pe mîine seară. O să anulez rezervarea. Noapte
bună, Peter.
- Noapte bună.
Chancellor închise telefonul şi se duse la fereastra ce
dădea spre Seventy-first Street. Era o zonă liniştită, străjuită
108
de arbori, genul de cartier pe care oamenii îl asociau cu altă
epocă a oraşului.
în vreme ce privea afară, o imagine îi apăru în faţa
ochilor. Ştia că nu era reală, însă reuşea s-o alunge. Revăzu
faţa lugubră din Continental. Era în geam, uitîndu-se la el cu
ochii nevăzuţi din spatele lentilelor întunecate, cu rujul aprins
conturat exact pe masca de pudră albă.
Peter închise ochii şi îşi duse mîna la frunte. Ce voise să
facă înainte de a suna Josh? Era ceva în legătură cu sinistra
imagine din geam. Şi cu telefonul. Şi acesta sună. Dar tocmai
sunase cu cîteva clipe în urmă. Nu putea să sune din nou.
Suna. A, Iisuse! Trebuia să se întindă pe pat; tîmplele îi
zvîcneau şi nu era sigur... Răspunde la telefon. Traversă
camera şchiopătând.
- Chancellor?
-Da.
- Sînt Rawlins. Cît eşti de matinal?
- Ce glumă mai e şi asta?
-Hm?
- Lucrez dimineaţa.
- Nu mă interesează.
- Ştii un loc din New York de-i zice Mănăstirea?
- Da. Peter îşi ţinu răsuflarea. Să fi fost şi asta o glumă
sinistră? Mănăstirea fusese un loc preferat de Cathy. In cîte
duminici de vară se plimbaseră pe pajiştile de-acolo! Dar
Rawlins n-avea de unde să ştie asta. Cel puţin aşa credea.
- Să fii acolo mîine dimineaţă, la cinci jumătate. Te duci
la intrarea de vest; poarta o să fie deschisă. E o alee cam la o
sută de metri spre nord, care duce la o curte. Ne vedem acolo.
Telefonul se închise.
Sudistul alesese un loc ciudat şi o oră bizară. Era opţiunea
unui om speriat. Alan Longworth declanşase încă o dată frica;
trebuia să fie oprit cît mai curînd acest agent „pensionat",
acest pistolar plin de remuşcări.
Dar n-avea timp să se gîndească la Longworth. Nu mai
era mult pînă la patru şi jumătate.
Se duse în dormitor, îşi azvîrli pantofii din picioare şi îşi
descheie cămaşa. Stătea aproape de marginea patului.
109
Involuntar, corpul îi căzu încet pe spate, iar capul se cufundă
în pernă.
Şi visele apărură. Coşmarurile.
Iarba era umezită de rouă, iar soarele dimineţii lumina
cerul la răsărit. Peste tot se vedeau relicve şi statui, iar arborii
noduroşi păreau să fi înfruntat secolele. Singurul lucru care
lipsea era muzica unei lăute sau nişte voci plăcute cîntînd
madrigaluri.
Chancellor găsi aleea. Era mărginită de flori şi urca pe o
colină mică spre un zid de piatră care se dovedi a fi împrejmuirea
reconstruită a unei mănăstiri franceze din secolul al
treisprezecelea. Se apropie şi se opri în faţa unei vechi arcade,
în curte erau bănci de marmură şi copaci miniaturali, amplasaţi
cu rafinament. Locul părea ciudat de liniştit. începu să aştepte.
Trecură zece minute; lumina dimineţii deveni mai intensă,
destul cît să se reflecte pe albul lucitor al marmurei. Peter se
uită la ceas. Era şase fără zece. Rawlins întîrziase deja douăzeci
de minute.
Sau se răzgîndise? Era frica atît de mare?
- Chancellor.
Peter se întoarse, surprins. Şoapta venise dinspre un pîlc
de tufe aflat la vreo zece metri distanţă, care înconjura o
coloană groasă, ce ieşea din iarbă. în vîrful ei era montat
capul sculptat al unui sfînt medieval. Din umbră, prinse contur
silueta unui bărbat.
- Rawlins? De cînd stai acolo?
- De vreo trei sferturi de oră.
Rawlins se îndreptă spre Peter. Nu-i întinse mîna.
- De ce ţi-a trebuit atît de mult pînă să apari? întrebă
Peter. Eu sînt aici de la cinci şi jumătate.
- Cinci cinzeştrei, zise sudistul. Am aşteptat să văd dacă
eşti singur.
- Sînt. Să stăm de vorbă.
- Să mergem.
Coborîră pe aleea ce pornea de la coloană.
- Ai necazuri cu picioru'? întrebă Rawlins.
110
- Un vechi accident de la fotbal. Sau o rană din război.
Alege. Nu vreau să mă plimb. Spune ce ai de zis. Nu eu am
cerut întîlnirea asta şi mai am şi de lucru.
Faţa lui Rawlins se înroşi.
- E o bancă acolo.
- Erau bănci şi în curte.
- Poate şi microfoane.
- Eşti nebun. Ca şi Longworth.
Congresmanul nu răspunse pînă cînd nu ajunseră la o
bancă albă din fier forjat.
- Longworth e partenera' tău, nu? La şantaju' ăsta.
în timp ce vorbea, Rawlins se aşeză. Faţa îi era scăldată
de lumina slabă. Bravada afişată cu cîteva clipe în urmă
dispărea.
- Nu, răspunse Peter. Eu nu am partener şi nu sînt un
şantaj ist.
- Da' scrii o carte.
- Din asta trăiesc. Scriu romane.
- Sigur. Aşa se face că băieţii de la CIA şi-au dus o
grămadă de chiloţi murdari la spălătorie. Am auzit de unu'.
Chestia aia de-i zice Contraofensiva!
- Cred că exagerezi. Ce voiai să spui?
- Las-o moartă, Chancellor. Congresmanul vorbea pe
un ton monoton. Informaţia pe care-o ai nu face nici cît o
ceapă degerată. Drace, mă poţi ruina, da' o să ies din rahat
legal; pot s-o fac. P-ormă o să răspunzi de ce-o să urmeze.
- Ce informaţie? Orice ţi-ar fi spus Longworth e o
minciună. N-am informaţii despre dumneata.
- Nu mă prosti pe mine. Recunosc, am probleme. Ştiu
ce gîndesc oamenii ca tine despre mine. Folosesc în particu-
lar cuvîntu' cioroi mai des decît ai vrea să-l auzi; cînd sînt
matol, am o slăbiciune pentru găoazele de negrese - da' fir-aş
al dracu', cred că asta-i în favoarea mea; sînt însurat cu o
tîrfa care poate să mă toarne oricînd şi să-mi ducă toată averea
la nord de Roanoke. Suport toate astea, băiete, da-mi fac
treaba în Congresu' ăla! Şi nu-s ucigaş! înţelegi!
- Sigur. E doar familia ta de pe plantaţie. Foarte trăsnită
şi drăguţă. Mi-ai spus destul. Plec.
111
- Nu, nu pleci. Rawlins se ridică în picioare, blocîndu-i
drumul lui Peter. Te rog. Ascultă-mă. Oi avea eu multe păcate,
da' nu se poate zice că-s un pîrlit de sudist. Nu mai există
nici unu' care să aibă atîta minte încît să nu se-mbete cu apă
rece. Pen' că rezultatele şi cauzele nu mai sînt ce erau.
Lumea-ntreagă e-n schimbare şi, dacă nu vezi asta, provoci
o blestemată de baie de sînge. Nimeni nu cîştigă; toată lumea
pierde.
- Cauzele? Chancellor privea cu atenţie faţa omului din
sud. Nu se prefăcea.
- Unde vrei să ajungi?
- Nu m-am opus niciodată schimbărilor responsabile.
Da' m-am luptat ca un leu în cuşcă atunci cînd erau
iresponsabile. Să acorzi milioane de dolari unor nepricepuţi,
care nu au suficientă minte ca să nu se-mbete cu apă rece,
asta înseamnă să baţi pasul pe loc.
Peter era fascinat, aşa cum fusese ori de cîte ori aparenţa
nu se potrivea cu realitatea.
- Şi ce legătură are asta cu ceea ce crezi că am făcut eu?
- La Newport News a fost o înscenare! Mi-au băgat pe
gît un butoi de bere şi m-au dus pe alei întunecoase de nu
le-am văzut în viaţa mea. Oi fi regulat-o pe puştoaica aia, da'
n-am omorît-o! Nu m-aş fi priceput să-i fac ce i-au făcut ăia!
Da' ştiu cine sînt făptaşii. Şi jigodiile alea negre şi-au dat
seama că eu ştiu. Sînt mai răi decît nişte javre; sînt nişte cioroi
nazişti, de-i omoară pe-ai lor şi se-ascund în spatele...
Se auzi un şuierat, undeva în depărtare. Apoi incredibilul -
inimaginabilul - se întîmplă. Chancellor holbase ochii
îngrozit, incapabil să se mişte.
Gura lui Rawlins era căscată. Un cerc roşu apăruse
deasupra sprîncenei drepte. De acolo ieşea sînge, ţîşnind mai
întîi, apoi curgînd în şiroaie peste tenul pămîntiu şi ochiul
larg deschis. Totuşi, corpul stătea în picioare, împietrit în
moarte. Pe urmă, lent, ca într-un balet macabru, picioarele lui
Rawlins cedară şi trupul îi căzu, prăbuşindu-se în iarba udă.
O răsuflare înăbuşită ieşi din gîtlejul lui Peter; trebuia să
fie un strigăt, însă nu se auzi nici un sunet, căci forţa şocului
anihilase ţipătul de groază.
111
Urmă un alt şuierat; valuri de aer plesniră deasupra lui.
Şi încă o dată; se auzi un ping, iar pămîntul explodă sub el.
Un glonţ ricoşase din bancă! Rămăşiţe de instincte îl aruncară
la pămînt; plonja spre stînga, rostogolindu-se în iarbă şi ieşind
din cîmpul vizual al trăgătorului. Urmară alte şuierături şi
alte explozii de iarbă şi pămînt. O aşchie de piatră îi vîjîi pe
lîngă ureche; dacă ar fi fost cu cîţiva centimetri mai aproape,
l-ar fi orbit sau l-ar fi ucis. Deodată, fruntea lui se lovi de o
suprafaţă aspră, iar palma îi fu înţepată cînd o apăsă pe piatra
cu crestături. Se ascunsese după un fel de monument din piatră
înconjurat de tufişuri.
Se răsuci pe spate. Nu putea fi văzut, dar înjur se auzeau
pocnetele sinistre ale gloanţelor.
Urmară nişte strigăte, aproape nebuneşti, isterice. Veneau
de acolo, de acolo şi de acolo! în mişcare, alergînd,
estompîndu-se. Şi la sfîrşit o voce, un răcnet, puternic şi
gutural, cerînd supunere.
- Ieşi de-aici! O mînă puternică îl înşfacă de haină,
prinzîndu-i în strînsoare cămaşa şi pielea de sub ea şi-l ridică
de lîngă adăpostul de piatră. A doua mînă ţinea un pistol
automat mare, cu un cilindru gros în capătul ţevii. Era
îndreptat spre direcţia de unde veneau împuşcăturile; gura
ţevii scuipa foc şi fum.
Peter rămase fără grai. Deasupra lui se afla blondul
Longworth. Dispreţuitul Alan Longworth îi salvase viaţa!
Trecu printre tufe, cu corpul aplecat, aruncîndu-se printre
ghimpii ascuţiţi în iarba din faţă. Rîcîia pămîntul cu mîinile şi
cu picioarele, croindu-şi drum înainte. Nu mai avea aer în
plămîni, dar important era să scape. O luă la fugă printre
grădini.

14
Mergea pe străzi ca un somnambul. Timpul şi spaţiul
fuseseră abolite; era complet dezorientat. Primul
său gînd fu să caute ajutor, să cheme poliţia, să găsească pe
112
cineva care să pună ordine în haosul din care de-abia scăpase.
Dar nu văzu pe nimeni. Se apropie de cîţiva pietoni; aceştia
se uitară la înfăţişarea lui ciudată şi se îndepărtară în grabă.
Merse împleticindu-se pe mijlocul străzii, răsunară claxoane,
şoferii îl ocoliră înfuriaţi. Nu se zăreau poliţişti, nici maşini
de patrulare în acea zonă liniştită a oraşului.
Tîmplele îi zvîcneau, umărul stîng îl durea, îşi simţea
fruntea de parcă i-ar fi fost frecată cu o pilă. Se uită la palma
mîinii drepte; era roşie, cu zgîrieturi însîngerate.
încet, după ce rătăcise mai mulţi kilometri, Chancellor
începu să-şi vină în fire. Era un proces straniu de limpezire,
înţelegea şi nu înţelegea, dar era conştient de starea mintală
foarte periculoasă în care se afla. îşi dădea vag seama că
sistemul său defensiv se dovedea incapabil să respingă atacurile
la care era supus, aşa că se străduia din răsputeri să-şi pună
ideile în ordine. Avea de luat nişte decizii.
Se uită la ceas, simţindu-se ca un călător pierdut într-o
ţară străină, căruia i se spusese că, dacă nu avea să ajungă
într-un loc anume, la o anumită oră, ar fi greşit drumul. O
luase pe multe drumuri greşite. Ridică privirea spre semnul
indicator al străzii; nu auzise niciodată de acel nume.
Poziţia soarelui îi spunea că era dimineaţă. Slavă
Domnului! Rătăcise pe străzi vreme de patru ceasuri.
Patru ceasuri. O, Doamne, am nevoie de ajutor.
Maşina lui! Mercedesul rămăsese la Mănăstire, parcat
pe strada din faţa intrării de vest. Vîrî mîna în buzunarul
pantalonilor şi scoase portmoneul. Avea bani pentru un taxi.
- Asta-i partea de vest, amice, zise şoferul cu faţa
purpurie. Nu văd nici un Mercedes. Cînd l-ai lăsat aici?
- Azi-dimineaţă, devreme.
- N-ai văzut semnul? Şoferul îl arătă pe geam. Asta-i o
stradă aglomerată.
Parcase într-o zonă interzisă.
- Era întuneric, se scuză Peter. Apoi îi dădu adresa lui
din Manhattan.
Taxiul întoarse la stînga, spre Seventy-first Street, venind
113
dinspre Lexington Avenue; Chancellor rămase cu gura
căscată. Mercedesul lui era parcat lîngă clădirea din gresie,
chiar în faţa locuinţei lui. Avea o stranie splendoare, cu
caroseria bleumarin strălucind în lumina soarelui. Nu se mai
vedea alt automobil asemănător în zonă. ^
într-un moment de nebunie, Peter se întrebă cum de
fusese mutat vizavi de locul unde-l parcase cu o seară în urmă.
Cathy trebuie să fi făcut asta. Deseori proceda aşa, din cauza
restricţiilor de parcare. Maşinile trebuiau mutate începînd cu
ora opt seara.
Cathy? O, Doamne, ce se întîmpla cu el?
Aşteptă pe trotuar pînă cînd taxiul dispăru. Se apropie
de Mercedes, privindu-l cu atenţie, de parcă ar fi studiat un
obiect pe care nu-l mai văzuse de ani de zile. Fusese spălat şi
lustruit, interiorul şi bordul curăţate, iar părţile metalice
străluceau.
îşi scoase legătura de chei; urcatul scărilor părea să nu
se mai termine. Pe uşa exterioară se afla o notă bătută la
maşină, prinsă de lemn cu un ac.
Situaţia a scăpat de sub control. Nu se va mai
întîmpla. Şi n-o să mă mai vezi niciodată.
Longworth.
Chancellor smulse nota de pe uşă. Apoi privi cu atenţie
hîrtia. O-urile erau uşor înălţate; hîrtia groasă, fusese ruptă
dintr-un blocnotes.
Individul dactilografiase nota la maşina lui de scris. Hîrtia
era din topul lui cu antet, iar numele lui fusese şters.
- îl cheamă Alan Longworth. Josh a aflat cîte ceva despre
el. Peter se aplecă pe fereastră, privind la Mercedesul de pe
stradă.
Anthony Morgan stătea într-un fotoliu de piele, în partea
opusă a camerei, cu silueta lui zveltă nefiresc de rigidă.
- Arăţi ca dracu'. Ai băut mult aseară?
- Nu. N-am dormit bine. Cît am aţipit, am avut numai
coşmaruri. Asta-i altă poveste...
113
- Dar fără pileală, îl întrerupse Morgan.
- Ţi-am spus, fără!
- Şi Josh e la Boston? Cei de la birou mi-au spus că
urmează să revină cu trenul de ora patru. O să cinăm împreună
diseară.
Morgan se ridică din fotoliu, aparent convins, şi-i spuse
răspicat:
- Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, de ce n-ai chemat
poliţia? Ce dracu' crezi că o să faci? Ai asistat la comiterea
unei crime. Un congresman a fost ucis în faţa ta!
- Ştiu, ştiu. Vrei să auzi ceva şi mai rău? M-am pierdut.
Am rătăcit aproape patru ceasuri ca prin ceaţă. Nici măcar
nu ştiu unde mă aflam.
- Ai auzit ceva la radio? Vestea trebuie să se fi aflat pînă
acum.
-N-am deschis aparatul.
Tony se duse la radioul din bibliotecă şi-l potrivi pe un
post de ştiri, dînd volumul încet. Apoi se apropie de scriitor,
obligîndu-l să se întoarcă de la fereastră.
- Ascultă-mă. N-aş fi vrut să suni pe altcineva în afară
de mine. Cu excepţia poliţiei. Spune-mi de ce n-ai făcut-o!
Chancellorîşi căută cuvintele.
- Nu ştiu. Nu cred că pot să-ţi spun.
- Foarte bine, foarte bine, zise Morgan cu blîndeţe.
- Nu e vorba de isterie. încerc să mă acomodez cu
situaţia. E vorba despre altceva. îi arătă palma zgîriată. Am
mers cu maşina la Fort Tryon. Uită-te la mîna mea.
Amprentele mele, poate şi picături de sînge, ar trebui să fie
pe volan. Era noroi pe jos. Priveşte pantofii mei, haina. Ar
trebui să fie urme în maşină. Dar automobilul a fost curăţat;
arată ca nou. Nici măcar nu ştiu cum a ajuns aici. Şi nota de
pe uşă. A fost bătută la maşina mea de scris, pe hîrtia mea. Şi
la atîtea ceasuri după... nebunie, după demenţa asta, nu pot
să-mi explic ce s-a întîmplat!
- Peter, încetează! Morgan îl prinse de umeri pe Chan-
cellor, ridicînd vocea. Asta nu e ficţiune. Tu nu eşti unul
114
dintre personajele tale! E realitate. în clipa următoare coborî
tonul. O să sun la poliţie.
Cei doi detectivi de la secţia de poliţie douăzeci şi doi
întrerupeau din cînd în cînd relatarea lui Peter cu întrebări.
Bărbatul mai vîrstnic avea vreo cincizeci de ani, părul ondulat
şi încărunţit; cel mai tînăr era negru, cam de vîrsta lui Chan-
cellor. Profesionişti cu experienţă, îl ascultau cu atenţie pe
Peter încercînd să-i alunge încordarea.
Cînd Chancellor termină relatarea, poliţistul mai vîrstnic
se duse la telefon, iar cel tînăr vorbi despre Sarajevo! îi plăcuse
foarte mult.
De-abia cînd bărbatul încărunţit reveni lîngă ei înţelese
Chancellor că negrul îl împiedicase să asculte conversaţia
telefonică. Peter îi admiră profesionalismul. Avea să-l ţină
minte.
- Domnule Chancellor, începu cu prudenţă poliţistul în
vîrsta, se pare că e o problemă. Atunci cînd ne-a sunat domnul
Morgan, am trimis un echipaj la Fort Tryon. Ca să cîştigăm
timp, am convocat şi un medic legist; pentru a ne asigura că
nimeni nu va pătrunde în zonă, am sunat la secţia din Bronx
şi le-am spus să trimită patrule de stradă acolo. Nu există
nimic anormal în zonă.
Peter îl fixa neîncrezător pe bărbat.
- Asta-i o nebunie. Nu-i adevărat! Eu am fost acolo!
- Oamenii noştri au cercetat aria cu mare atenţie.
- N-au fost suficient de atenţi! Dumneata crezi că eu am
născocit o asemenea poveste?!
- E chiar una bună, spuse negrul, zîmbind. Poate că aţi
vrut să testaţi o idee de roman.
- Hei, stai puţin! Morgan făcu un pas înainte. Peter n-ar
fi în stare de aşa ceva.
- Ar fi o prostie, zise poliţistul vîrstnic, dînd din cap,
însă fără convingere. E ilegal să dai declaraţii false despre o
infracţiune. Oricare-ar fi ea, ca să nu mai vorbim despre
omucidere.
115
- Sînteţi nebuni... Vocea lui Peter se stinse. Dumneata
primeşti un raport la telefon, îl crezi pe de-a-ntregul şi tragi
concluzia că eu sînt ţăcănit. Ce fel de ofiţeri de poliţie sînteţi?
- Unii foarte buni, spuse negrul.
-Nu cred asta. N-o cred deloc, fir-ar să fie! Chancellor
se duse şchiopătînd spre telefon. Există o cale de a lămuri
treaba asta; s-a întîmplat acum cinci-şase ore.
Formă un număr şi vorbi imediat:
- Serviciul de informaţii Washington? Aş dori numărul
de telefon de la biroul congresmanului Walter Rawlins, Came-
ra Reprezentanţilor.
Rosti cu voce tare cifrele, pe măsură ce i le dădea operatoarea;
Tony Morgan dădu din cap. Detectivii îl priveau în tăcere.
Formă numărul primit. Aşteptarea fu nesfîrşită; pulsul i
se accelerase. în ciuda faptului că era sigur de afirmaţia sa,
trebuia s-o şi dovedească în faţa celor doi profesionişti.
Pe fir se auzi vocea unei femei, calmă şi cu un pronunţat
accent din sud. El ceru să vorbească cu congresmanul.
Iar cînd îi auzi vorbele, durerea îi reveni în tîmple şi nu
mai văzu nimic în faţa ochilor.
- E ceva cumplit, domnule. Familia îndoliată a transmis
vestea acum cîteva minute. Congresmanul a decedat azi-
noapte. A murit în timpul somnului în urma unui atac de cord.
-Nu.TVw/
- Cu toţii simţim la fel, domnule. Data şi locul ceremoniei
funerare vor fi anunţate...
- Nu! E o minciună! Nu-mi spune asta! Acum cinci-
şase ore - la New York! O minciună!
Peter simţi nişte braţe strîngîndu-l de umeri, luîndu-i
receptorul din mînă şi trăgîndu-l înapoi. El se opuse cu
înverşunare, izbindu-l cu coatele pe poliţistul din spatele lui.
Avea mîna dreaptă liberă; înhaţă cel mai apropiat cap, îi înfipse
mîna în păr şi aproape că i-l smulse de pe ţeastă, trăgîndu-l în
sus. Omul căzuse în genunchi.
In faţa lui vedea chipul lui Tony Morgan, tresărind de
durere, care nu schiţa însă nici o mişcare ca să se apere.
115
Morgan. Morgan, prietenul lui. Ce naiba făcea?
Peter se prăbuşi; alte braţe îl culcară la podea.
- Nu-ţi vor aduce nici o învinuire, spuse Morgan, intrînd
în dormitor cu două pahare de băutură. Au fost foarte
înţelegători.
- Ceea ce înseamnă că eu sînt nebun, comentă Chancellor
din pat, avînd pe frunte o pungă cu gheaţă.
- Da' de unde. Eşti doar epuizat. Ai lucrat prea mult.
Doctorii te-au avertizat în privinţa asta...
- Pentru numele Domnului, Tony, nu e cazul! Peter se
ridică în capul oaselor. Tot ce-am spus era adevărat!
- în regulă. Ţine paharul ăstav
Chancellor îl luă, dar nu bău. îl puse pe noptieră.
- Nu, nu mă crezi, prietene. Arătă spre un fotoliu. Stai
jos. Vreau să lămuresc cîteva lucruri.
-Foarte bine.
Morgan pomi agale spre fotoliu şi se afundă în el. Apoi
îşi întinse picioarele în faţă; nepăsarea afişată de acesta nu-l
înşela pe Peter. Ochii editorului trădau o profundă îngrijorare.
- Cu calm şi în mod rezonabil, continuă Chancellor. Cred
că ştiu ce s-a întîmplat. Şi nu se va mai repeta, aşa cum reiese
şi din mesajul lui Longworth. Vrea să mă facă să cred asta;
altfel e convins că o să urlu ca lupii la lună.
- Cînd ai avut timp să te gîndeşti la toate astea?
- în astea patru ceasuri cît am rătăcit pe străzi. La început
n-am înţeles, dar elementele disparate se îmbinau perfect. Şi
în vreme ce tu discutai la parter cu poliţiştii, am văzut modelul
rezultat.
Morgan ridică privirea din pahar.
- Nu vorbi ca un scriitor. „Modele", „elemente care se
îmbină". Astea-s prostii.
- Nu, nu sînt. Fiindcă Longworth e obligat să gîndească
asemenea unui scriitor. Trebuie să gîndească la fel ca mine,
nu pricepi?
- Nu, dar continuă.
116
-Longworth trebuie oprit; el şi-a dat seama că eu ştiu
asta. Mi-a coptat interesul furnizîndu-mi frinturi de informaţii
şi un exemplu patetic despre eventualele consecinţe în cazul
în care dosarele lui Hoover mai există. Aminteşte-ţi că el
cunoştea acele dosare; a reţinut din ele o sumedenie de
informaţii dăunătoare. Apoi, pentru a fi sigur că m-a prins în
plasă, mi-a mai dat un exemplu, acela al unui congresman
din sud cu probleme, implicat în violarea unei tinere negrese
şi într-o crimă pe care n-a comis-o. Longworth a pus toate forţele
în mişcare şi pe mine la mijloc. Dar după ce a pornit toată treaba,
şi-a dat seama că mersese prea departe. Capcana era o crimă; nu
se gîndise la asta. Cînd a înţeles, mi-a salvat viaţa.
- Şi implicit cartea ta?
-Da.
- Nu! Morgan se ridică în picioare. Vorbeşti ca un puşti
în jurul unui foc de tabără. Şi de ce nu? Asta-i meseria ta; toţi
scriitorii sînt nişte puşti în jurul unui foc de tabără. Dar, pentru
numele lui Dumnezeu, nu confunda poveştile cu realitatea.
Chancellor privi cu atenţie chipul lui Morgan cu un aer
îndurerat.
- Nu mă crezi, nu-i aşa?
- Vrei să-ţi spun adevărul?
- Cînd am vrut altceva?
- Foarte bine. Tony îşi goli paharul. Cred că ai fost la
Mănăstire. Nu ştiu cum ai ajuns acolo; probabil că te-ai căţărat
pe un zid. Ştiu cît de mult îţi plac dimineţile, iar Mănăstirea în
zori trebuie să fie ceva deosebit... Probabil că ai auzit de
moartea lui Rawlins...
- Cum aşa? De la birou ni s-a spus că tocmai aflaseră
despre ea!
- Scuză-mă, dar tu ai auzit asta, nu eu.
- Ah, Iisuse!
- Peter, nu încerc să te rănesc. Acum un an, nimeni nu
ştia dacă o să supravieţuieşti; erai cu un picior în groapă. Ai
suferit o pierdere teribilă; Cathy a însemnat totul pentru tine,
ştim cu toţii asta... Cu şase luni în urmă, noi credeam - eu
credeam - că eşti terminat ca scriitor. Te părăsise inspiraţia;
dorinţa murise; puştiul de lîngă focul de tabără fusese ucis pe
117
Autostrada Pennsylvania. Chiar după ce ai ieşit din spital, au
fost zile întregi - săptămîni - cînd nu scoteai o vorbă. Nimic.
Apoi au început beţiile. Pe urmă, cu mai puţin de trei săptămîni
în urmă, vulcanul tău lăuntric erupe. Vii de pe Coasta de Est
mai entuziasmat ca niciodată, plin de energie, dornic să-ţi
reiei munca. Nu pricepi?
- Ce să pricep?
- Mintea funcţionează ciudat. Nu poate ajunge atît de
repede de la zero kilometri pe oră la viteza sunetului. Ceva
trebuie să se rupă. Chiar tu spuneai că nu ştii pe unde ai rătăcit
timp de aproape patru ceasuri.
Chancellor rămase nemişcat. Gînduri contradictorii îi
treceau prin minte. Era supărat pe editor fiindcă nu-l credea,
dar, în mod paradoxal, se simţea uşurat. Tot răul spre bine,
Morgan era un tip protector din fire; evenimentele petrecute
în ultimul an îi accentuaseră acest instinct. Dacă l-ar fi crezut
pe Peter, Morgan i-ar fi cerut să înceteze lucrul la carte.
- în regulă, Tony. S-o lăsăm baltă. S-a terminat. Eu nu
sînt complet restabilit. Nu pot pretinde asta. Nu ştiu.
- Eu ştiu, răspunse Morgan cu blîndeţe. Hai să bem ceva.
Munro St. Claire îl privi cu atenţie pe Varak, în timp ce
acesta se strecura pe uşa bibliotecii diplomatului din
Georgetown. Braţul drept al agentului era prins într-o eşarfă,
iar în partea stîngă a gîtului avea un bandaj de tifon. Varak
închise uşa şi se apropie de biroul la care stătea Bravo.
- Ce s-a întîmplat?
- Situaţia e sub control. Avionul lui Cessna era la
aeroportul din Westchester. L-au dus la Arlington şi au luat
legătura cu un doctor care lucrează şi pentru CNS. Soţia lui
a fost pusă în faţa faptului împlinit. Rawiins nu avea asigurare
în caz de ucidere. In plus, individa e o mare poamă. Am
descifrat-o imediat.
- Şi ceilalţi? întrebă Bravo.
- Erau trei; unul a fost ucis.După plecarea lui Chancellor,
n-au mai tras, aşa că m-am ascuns în capătul îndepărtat al
zonei. Rawiins era mort; ce mai voiau? Au plecat, luînd şi
117
cadavrul colegului lor cu ei. Am pătruns în zonă, am strîns
tuburile de cartuşe şi am aranjat iarba. N-au rămas urme.
Bravo se ridică din fotoliu, evident înfuriat.
- Ceea ce ai făcut dumneata depăşeşte îngăduinţa
noastră! Ai luat decizii pe care ştiai că nu le-am fi aprobat,
acţiunea dumitale a costat vieţile a doi oameni şi aproape că
l-ai ucis pe Chancellor.
- Unul din cei doi era el însuşi un criminal, răspunse
Varak simplu. Iar Rawlins figura pe listă. Reprezenta doar o
chestiune de timp. Cît despre Chancellor, aproape că mi-am
pierdut viaţa salvîndu-l. Cred că am plătit destul pentru eroarea
mea de judecată.
- Eroare de jduecată? Cine ţi-a dat dreptul să judeci?
- Dumneata. Voi toţi.
- Existau nişte interdicţii subînţelese. Dumneata ai
priceput asta.
- Am priceput că există sute de dosare dispărute, care ar
putea transforma această ţară într-un stat poliţienesc! Te rog
să-ţi aminteşti acest lucru.
- Iar eu îţi cer să-ţi aminteşti că nu ne aflăm în
Cehoslovacia. Nici la Lidice, în 1942. Dumneata nu eşti un
băiat de treisprezece ani, ce se tîrăşte printre cadavre şi omoară
toţi potenţialii duşmani. N-ai fost adus aici cu treizeci de ani
în urmă ca să te transformi într-un anarhist.
- M-aţi adus aici pentru că tatăl meu a lucrat pentru Aliaţi!
Familia mea a fost masacrată din cauza colaborării cu voi.
Privirea lui Varak se întunecă. Aproape că nu-şi putea
reţine lacrimile ori de cîte ori se gîndea la acea dimineaţă
însorită a zilei de 10 iunie 1942. O dimineaţă a morţii peste
tot, urmînd unor nopţi în care stătuse ascuns în mine; acestea
au fost urmate de zile şi nopţi în care, la vîrsta de treisprezece
ani scrijelea pe peretele unui puţ de mină cîte un X pentru
fiecare german omorît. Un copil ce se transformase de nevoie
într-un ucigaş. Pînă cînd îl găsiseră englezii.
- Ţi s-a oferit totul, spuse Bravo, coborînd vocea. Ne-am
asumat obligaţii, nimic n-a fost neglijat. Cele mai bune şcoli,
toate avantajele...
- Şi amintirile, Bravo. Nu le uita pe astea.
118
- Şi amintirile, admise Munro St. Claire.
- Nu mă înţelegi, zise repede Varak. N-am nevoie de
compasiune. Ceea ce vreau să spun e că îmi amintesc şi acum.
Făcu un pas spre marginea biroului. Am plătit timp de
optsprezece ani privilegiul de a avea aceste amintiri. L-am
plătit de bună voie. Sînt cel mai bun din CNS, o să-i caut pe
nazişti sub orice formă ar reapărea ei şi-o să-i urmăresc. Iar
dacă dumneata crezi că există vreo deosebire între ceea ce
reprezintă acele dosare şi obiectivele celui de-al Treilea Reich,
te înşeli amarnic.
Varak se opri. Faţa i se congestionase; era pe punctul de
a ţipa, însă, desigur, aşa ceva ar fi fost inadmisibil. Munro St.
Claire îl privea tăcut pe agent, încet, încet, mînia i se domolea.
- Eşti foarte convingător. O să-i convoc pe cei din Inver
Brass. Trebuie să ştie şi ei.
- Nu încă.
- Pentru luna asta e deja programată o întrunire. Trebuie
să alegem un nou Genesis. Eu sînt prea bătrîn; la fel, Venice
şi Christopher. Mai rămîn Banner şi Paris. E o copleşitoare...
- Te rog. Varak îşi apăsă degetele pe marginea biroului.
Nu convoca întrunirea.
St. Claire îşi îngustă ochii.
- De ce nu?
- Chancellor a început să lucreze la carte. Prima parte a
manuscrisului a fost trimisă alaltăieri. Am pătruns în biroul
firmei de dactilografiat. Am citit-o.
-Şi?
-Teoria dumitale poate fi mai bună decît ai crezut. Chan-
cellor a imaginat nişte lucruri care nu mi-au trecut niciodată
prin minte. Iar Inver Brass apare în carte.

1*
Vremea se răci brusc, anunţînd sosirea iernii.
Campania electorală se încheiase, cu rezultate la
fel de previzibile ca şi gerul ce se lăsase peste Pennsylvania.
119
Ipocrizia şi industria publicitară triumfaseră asupra amatorilor
ezitanţi. Nimeni nu cîştigase ceva de preţ, cu atît mai puţin ţara.
Peter nu acordase o atenţie prea mare politicii. De îndată
ce jucătorii intrau pe teren, nu-l mai interesa nimic altceva,
în schimb, era mistuit de patosul cu care scria romanul. Fiecare
dimineaţă era o aventură personală. Ameliorase intriga;
personajele prinseseră viaţă.
Se afla la capitolul şapte, acolo unde nişte oameni de
treabă ajungeau treptat la o hotărîre reprobabilă: crima.
Asasinarea lui J. Edgar Hoover.
înainte de scrierea propriu-zisă a unui capitol, făcea
totdeauna un plan al acestuia; apoi îl punea deoparte şi rareori
îl mai consulta. Era o tehnică pe care i-o sugerase Anthony
Morgan, cu ani în urmă:
Hotărăşte încotro te îndrepţi, stabileşte o direcţie ca să
nu te încurci; dar nu-ţi limita înclinaţia naturală de a divaga.
Era ceva ciudat în legătură cu Tony, îşi zise Chancellor
aplecîndu-se peste masă. Vorbiseră de mai multe ori de la
incredibilul incident de la Mănăstire, petrecut cu cîteva
săptămîni în urmă, dar Morgan nu pomenise niciodată despre
el. Era ca şi cum nici nu se întîmplase.
Totuşi, Morgan citise prima sută de pagini din roman.
Spunea că depăşea tot ce scrisese pînă atunci. Asta conta.
Cartea era totul.
Capitolul 7 - Plan
Un apartament de hotel din Washington într-o
după-amiază ploioasă. Senatorul stă în faţa unei ferestre,
privind ploaia ce bate în geam. Gîndurile îi zboară cu
treizeci de ani în urmă, la perioada petrecută la colegiu,
cînd avusese loc incidentul care, dacă ar fi fost dezvăluit
trei decenii mai tîrziu, l-ar fi scos din cursa pentru
fotoliul prezidenţial. Era vorba despre gafa pe care o
comisese înfruntîndu-l pe mesagerul lui Hoover. Nu-şi
putea aminti cum sau cînd se întîmplase. îşi făcuse de
cap şi fusese indiscret. Dar asta era: îşi pusese semnătura
pe carnetul de membru alunei organizaţii ce se dovedise
119
mai tîrziu a fi de orientare comunistă. Fapta era
inofensivă, desigur; cu siguranţă, uşor de justificat - la
urma urmei, chiar amuzantă. Dar nu în cazul unui
candidat la preşedinţie. Era suficient ca să-l descalifice.
Şi n-ar fi fost aşa dacă directorul Biroului Federal de
Investigaţii ar fi privit cu interes actuala sa filozofie
politică.
Meditaţia senatorului e întreruptă de sosirea
jurnalistei, editorialista redusă la tăcere de Hoover,
integrată acum în Nucleu. Senatorul se ridică şi-i oferă
ceva de băut.
Femeia îi răspunde că, dacă ar fi acceptat să bea,
nu s-armai fi aflat acolo. îi mărturiseşte că era alcoolică;
n-a mai băut de peste cinci ani, dar înainte se îmbăta
cîteva zile la rînd. Era capcana în care-o prinsese
Hoover. în timpul unui chef, i se făcuseră fotografii.
- în vreme ce comiteam acte nefireşti cu diverşi
domni dezgustători - cam aşa aş descrie acele imagini.
Dar jur că nu-mi amintesc nimic. Doamne Sfinte, cum
aş fi putut?
Hoover avea fotografiile. Opoziţia faţă de politica
directorului a fost efectiv anulată.
Soseşte al treilea membru al Nucleului. E fostul
membru al guvernului, descris în primul capitol, a cărui
meteahnă constă în aceea că este un homosexual
nemărturisit.
Omul aduce veşti alarmante. Hoover a încheiat
un pact temporar cu Casa Albă. Fiecare contracandidat
serios din opoziţie va fi contactat şi eliminat. în cazul
în care nu există fapte, vor fi folosite ipoteze fabricate
de FBI. Numele Biroului e suficient ca să facă ravagii
printre politicieni. Pînă să fie invocate argumente în
apărarea victimei, defăimarea avea să-şi spună cuvîntul.
Opoziţia va arunca în cursă pe cel mai slab
candidat; realegerea actualului preşedinte e asigurată.
O particularitate a acestei înţelegeri o constituie faptul
că Hoover deţine arme la fel de periculoase şi împotriva
120
Casei Albe. în esenţă, directorul va controla în curînd
punctele nevralgice ale ţării; în realitate, el o va conduce.
-A mers prea departe. Cadavrele se înmulţesc într-un
ritm ameţitor şi primejdios. Trebuie înlăturat, nu-mi pasă
cum. Chiar dacă asta înseamnă lichidarea lui.
Senatorul e îngrozit de cuvintele funcţionarului
guvernamental. Ştie ce înseamnă să simţi cuţitul lui
Hoover la os, dar există căi legale pentru a purta această
luptă. Scoate din servietă raportul lui Meredith.
Se ia decizia contactării mesagerului, omul care
lucrează cu dosarele personale ale lui Hoover. Va fi
folosit orice mijloc pentru recrutarea lui; mai presus de
orice, trebuie obţinute dosarele.
- Mai întîi dosarele. Dacă pot fi utilizate aşa cum
o face Hoover, e posibilă şi folosirea lor într-un scop
contrar. Pentru a face bine! Apoi urmează executarea.
Nu există altă cale.
Funcţionarul guvernamental nu va şovăi.
Senatorul refuză să ia în considerare această
afirmaţie. Pleacă, spunînd doar că se duce să aranjeze
o întîlnire cu Meredith.
Peter se opri. Pentru început, era de-ajuns; putea să se
apuce de scrierea capitolului.
Uitase de trecerea timpului, pierdut în paginile ce se
adunau. Se lăsă pe spătarul canapelei şi ridică privirea spre
fereastră, oarecum surprins să vadă fulgi mici de zăpadă
plutind spre pămînt. îşi aduse aminte că era sfîrşitul lui
decembrie. Cînd trecuseră atîtea luni?
Doamna Alcott îi adusese ziarul cu o oră în urmă, iar el
simţea nevoia să facă o pauză. Era zece şi jumătate; scria de
la cinci fără un sfert. întinse mîna după ziarul de pe marginea
măsuţei pentru cafea, apoi îl deschise.
Titlurile erau cele obişnuite. Negocierile de la Paris
ajunseseră într-un impas - orice-ar fi însemnat asta. Oameni
mureau; ştia ce însemna asta.
121
Deodată, ochii lui Peter căzură pe titlul unui articol de
pe prima pagină, în colţul din dreapta jos. O durere ascuţită îl
săgeta în tîmple.
GENERALUL BRUCE MACANDREW A FOST
VICTIMA UNUI ASASINAT
Trupul a fost aruncat de valuri pe plaja din Waikiki
Waikiki! O, Doamne! Hawaii!
Relatarea era macabră. Cadavrul lui MacAndrew fusese
străpuns de gloanţe în două locuri, primul cartuş perforîndu-i
gîtul, iar al doilea pătrunzînd în craniu pe sub ochiul stîng.
Moartea se produsese instantaneu şi survenise cu zece sau
douăsprezece zile în urmă.
Se părea că nimeni nu ştia de plecarea generalului în
Hawaii. Nu existau rezervări pe numele lui la hoteluri sau
companii aeriene. Interogarea militarilor din insulă nu dusese
la nici un rezultat; generalul nu luase legătura cu nimeni.
Citind mai departe, Peter fu din nou surprins de titlul
unui paragraf din josul paginii.
Soţia lui a murit cu cinci săptămîni în urmă.
Informaţia era lapidară. Femeia murise „după o lungă
boală, care-i restrînsese cîmpul de activitate în ultimii ani".
Dacă reporterul ştia mai multe, omisese cu mărinimie să scrie.
Povestea luă o stranie întorsătură. Dacă reporterul fusese
generos cu doamna MacAndrew, el avea să ridice semne de
întrebare în legătură cu împrejurările morţii generalului, în
termenii romanului despre Hoover.
Se pare că poliţia din Hawai cercetează
veridicitatea unor zvonuri potrivit cărora un fost ofiţer
american de rang înalt avea legături cu elemente
criminale ce operau în Peninsula Malay prin Honolulu.
în insulele Hawaii trăiesc mulţi pensionari militari cu
familiile lor. Nu se poate stabili dacă victima omuciderii
are sau nu legătură cu aceste zvonuri.
121
Atunci de ce să mai includă informaţia asta? se întrebă
Peter înfuriat, aminţindu-şi de imaginea patetică a militarului
legănîndu-şi soţia. întoarse paginile ziarului, ca să găsească
continuarea articolului. Era publicată o scurtă biografie,
extrasă din dosarul militar al lui MacAndrew, culminînd cu
brusca şi neaşteptata sa demisie şi cu disputa avută cu Marele
Stat Major. Se făceau apoi speculaţii despre experienţa amară
reprezentată de boala soţiei lui şi se insinua subtil că generalul
rebel fusese supus unor mari presiuni psihologice. Legătura
dintre aceste „presiuni" şi „zvonurile" menţionate anterior
trebuia făcută de cititor, şi nimeni n-ar fi rezistat unei asemenea
tentaţii.
Ultima parte a articolului aborda alt aspect, care îl
surprinse pe Peter. Nu ştia că MacAndrew avea o fiică adultă.
Potrivit descrierii din ziar, era o femeie independentă şi
nervoasă.
Contactată la locuinţa sa din New York, fiica
generalului, Alison MacAndrew, de 31 de ani, grafician
la Welton Greene Agency, o firmă de publicitate de pe
Third Avenue, a ripostat înfuriată la speculaţiile din jurul
morţii tatălui ei. „L-au dat afară din armată, iar acum
încearcă să-i distrugă reputaţia. Am vorbit la telefon cu
autorităţile din Hawaii în ultimele douăsprezece ore.
Au ajuns la concluzia că tatăl meu a fost ucis în timp ce
respingea un atac al unor bandiţi înarmaţi. I s-au furat
portmoneul, ceasul, inelul cu sigiliu şi banii."
întrebată cum explica absenţa rezervărilor pentru
hotel sau avion, domnişoara MacAndrew a răspuns:
„El şi cu mama mea călătoreau de obicei sub alte nume.
Dacă militarii din Hawai ar fi ştiut că îşi petrece vacanţa
acolo, l-ar fi hăituit."
Peter înţelegea sensul acestei declaraţii. Dacă
MacAndrew călătorea undeva cu soţia lui bolnavă mintal,
folosea, desigur, un nume fals pentru a o proteja. Dar soţia
122
lui MacAndrew murise. Iar Chancellor ştia că generalul nu
se dusese în Hawaii ca să-şi petreacă vacanţa. Plecase să
găsească un om pe nume Longworth.
Şi Longworth îl ucisese.
Peter lăsă ziarul din mînă. îl copleşea revolta, o furie
amestecată cu un sentiment de vinovăţie. Ce făcuse? Un om
cumsecade fusese ucis! Pentru ce?
Pentru o carte.
în pornirea sa mesianică de a-şi ispăşi propria vină,
Longworth omorîse din nou. Din nou. Fiindcă tot el era
răspunzător şi de moartea lui Rawlins, la Mănăstire, la fel de
sigur cum apăsase trăgaciul pentru a-i lua viaţa
congresmanului. Şi acum, la mii de kilometri distanţă, avusese
loc o altă crimă.
Chancellor se ridică şovăielnic de pe canapea şi începu
să se plimbe prin cameră, sanctuarul său protejat în care se
plăsmuia ficţiunea, viaţa şi moartea fiind doar produse ale
imaginaţiei. Dar în afara acelei încăperi, viaţa şi moartea erau
reale. Şi îl afectau, deoarece făceau parte din povestea lui;
semnele de pe hîrtie derivau din motivaţiile ce dirijau alte
vieţi şi provocau alte morţi. Vieţi adevărate şi morţi adevărate.
Ce se întîmpla? Un coşmar, mai real şi mai grotesc decît
tot ce ar fi putut visa el, se derula pe un fundal imaginar. Un
coşmar.
Se opri în faţa telefonului, de parcă îi ceruse cineva să
rămînă nemişcat. Gîndul la MacAndrew îi reîmprospăta
imaginea unui Mark IV Continental şi a unei feţe mascate
din spatele volanului.
Deodată, Peter îşi aduse aminte ce intenţionase să facă
acum cîteva luni, înainte de a primi telefonul de la Walter
Rawlins ce culminase cu nebunia de la FortTryon. Dorise să
sune la poliţia din Rockville, Maryland! N-o mai făcuse; nu
dăduse niciodată acel telefon! Se protejase prin omisiune.
Dar acum îşi amintise. Pînă şi numele poliţistului. Era
Donnelly.
Formă numărul serviciului de informaţii din Rockville.
După treizeci de secunde, vorbea cu un sergent pe nume
123
Manero. îi descrise incidentul de pe drumul lăturalnic, îi dădu
data şi numele poliţistului Donnelly.
Manero ezită.
- Sînteţi sigur că doriţi să vorbiţi cu poliţia din Rockville,
domnule?
- Sigur că da.
- Ce culoare avea maşina patrulei, domnule?
- Culoare? Nu ştiu. Negru cu alb sau albastru cu alb. Ce
contează?
- Nu există nici un poliţist cu numele Donnelly în
Rockville, domnule. Maşinile noastre sînt verzi cu dungi albe.
- Atunci, era verde! Poliţistul spunea că se numeşte
Donnelly. M-a dus pînă la Washington.
- V-a dus la... Numai o clipă, domnule.
Se auzi un declic pe fir. Chancellor privea pe fereastră
fulgii de zăpadă purtaţi de vînt, întrebîndu-se dacă nu cumva
îşi pierduse minţile. Manero reveni la telefon.
- Domnule, am verificat registrul din săptămîna
respectivă. Nu e menţionat nici un accident cu un Chevrolet
şi un Lincoln Continental.
- Era un Mark Patru argintiu! Donnelly mi-a spus că a
fost reţinut! Şoferul era o femeie cu ochelari fumurii şi a lovit
un camion de poştă.
- Vă repet, domnule. Nu există nici un poliţist Donnelly...
- Ba există, ce dracu'! Peter nu se putea stăpîni să nu
ţipe. Transpiraţia îi curgea pe frunte; durerea din tîmple era
tot mai mare. Amănuntele acelui episod i se precipitau în
memorie. îmi amintesc! Spunea că femeia era o beţivă! Cu
un dosar plin de amenzi, aşa zicea. Că era soţia unui vînzător
de Lincoln-Mercury din... din Pikesville!
- Numai o clipă! Sergentul ridică vocea. Vă arde de
glume? Rudele mele prin alianţă locuiesc la Pikesville. Nu
există nici un vînzător de Lincoln acolo. Cin§, dracu' şi-ar
permite să cumpere aşa ceva? Iar la secţia asta nu e nici un
poliţist numit Donnelly. Acum închideţi telefonul. Ne reţineţi
de la treburi importante!
Legătura se întrerupse. Chancellor rămase nemişcat,
123
nevenindu-i să creadă vorbele pe care le auzise. încercau să-l
convingă că fusese victima unei închipuiri.
Agenţia de închirieri de la Aeroportul Dallas! Telefonase
de la Hay-Adams şi vorbise cu directorul. Acela îl asigurase
că totul avea să se aranjeze: agenţia urma să-i treacă factura
în cont. Formă numărul.
- Da, desigur, îmi amintesc discuţia noastră, domnule
Chancellor. Ultima dumneavoastră carte mi-a plăcut foarte...
- Aţi primit maşina înapoi?
-Da, am primit-o.
- înseamnă că cineva s-a dus cu un camion de remorcare
pînă la Rockville. S-a întîlnit acea persoană cu un poliţist pe
nume Donnelly? Puteţi afla asta?
- Nu e nevoie. A doua zi dimineaţă, maşina se afla în
garajul nostru. Spuneaţi că s-ar putea să fie nişte stricăciuni,
dar nu erau. îmi amintesc chiar că dispecerul a menţionat-o
printre cele mai curate automobile returnate.
Peter încercă să se stăpînească.
- Cel care a adus maşina a trebuit să semneze undeva?
- Da, sigur.
- Cine era persoana?
- Dacă aşteptaţi puţin, pot să aflu.
-Aştept.
Peter strînse receptorul cu toată forţa; îl dureau muşchii
braţelor. Mintea i se goli. Afară ningea.
- Domnul Chancellor?
-Da.
- Mă tem că a fost o greşeală. Cei de la garaj spun că
semnătura de pe factură e a dumneavoastră. Evident, a
survenit o neînţelegere. Deoarece maşina a fost închiriată de
dumneavoastră, omul care a adus-o s-a gîndit probabil că...
• - N-a fost nici o greşeală, îl întrerupse Peter calm.
-Poftim?
- Mulţumesc, zise el şi închise telefonul.
Dintr-o dată, totul deveni limpede. Totul. Teribila mască.
Continentalul argintiu. Un Chevrolet reparat şi curat, într-un
garaj din Washington. Un Mercedes imaculat în faţa
apartamentului său din New York. O notă pe uşă.
124
Era Longworth. Peste tot fusese mîna lui Longworth.
Faţa pudrată grotesc, părul negru şi lung, ochelarii fumurii...
şi amintirile unei oribile nopţi a morţii, cu un an în urmă, pe
furtună. Longworth făcuse investigaţii; încerca să-l scoată
din minţi. Dar de ce?
Chancellor se întoarse pe canapea; trebuia să stea jos şi
să aştepte să-i treacă durerea din tîmple. Ochii îi căzură pe
ziar şi înţelese ce avea de făcut.
Alison MacAndrew.
1 6
Ii găsi numele în cartea de telefon a New York-ului pe
care o avea acasă, dar numărul fusese schimbat. Ceea
ce însemna că primise un număr nou, neînregistrat.
Sună la Welton Greene Agency; o secretară îi spuse că
domnişoara MacAndrew era plecată de la birou pentru cîteva
zile. Nu i se dădu nici o explicaţie, nici el nu ceru.
Dar avea^adresa ei. Stătea într-un bloc de pe East Fifty-
fourth Street. îl ştia; se afla pe ţărmul fluviului. Nu mai avea
altceva de făcut. Trebuia s-o vadă pe femeia asta, să vorbească
cu ea.
Zvîrli cîteva haine în Mercedes, puse manuscrisul în
servietă şi porni spre oraş.
Ea deschise uşa. Ochii ei mari, căprui exprimau
inteligenţă şi curiozitate. Şi, poate, o umbră de mînie, în ciuda
tristeţii aşternute pe chip. Era înaltă şi părea să aibă reţinerea
tatălui său, însă trăsăturile le moştenise de la mamă. Fragile,
precis conturate, cu osatură elegantă şi un aer distant. Părul
castaniu era pieptănat neglijent. Purta pantaloni bej şi o bluză
galbenă, deschisă la gît. Sub ochi avea cearcăne întunecate;
efectele durerii erau evidente, dar nu trebuiau arătate.
- Domnul Chancellor? întrebă ea, fără să-i întindă mîna.
- Da, încuviinţă el. Mulţumesc că ai acceptat să ne întîlnim.
- Cînd ai sunat din hol, ai fost foarte convingător. Intră,
te rog.
125
El pătrunse în micul apartament. Camera de zi era
modernă şi funcţională, dominată de contururi ferme din sticlă
şi metal. Părea camera unui decorator, impersonală şi rece,
îmblînzită întrucîtva de prezenţa proprietarului. Dincolo de
francheţea ei, avea o căldură lăuntrică pe care nu şi-o putea
ascunde. Făcu semn spre fotoliu; Peter se aşeză. Ea luă loc
pe canapeaua din faţa lui.
- Ţi-aş oferi ceva de băut, dar n-aş vrea să stai prea
mult.
- înţeleg.
-Totuşi, sînt impresionată. Chiar puţin şocată, presupun.
- Doamne Sfinte, de ce?
- Prin tatăl meu, am „descoperit" cărţile dumitale acum
cîţiva ani. Ai în mine un fan, domnule Chancellor.
- De dragul editorului meu, sper să mai existe vreo doi
sau trei. Dar nu din cauza asta mă aflu aici.
- Şi tatăl meu te aprecia, zise Alison. Avea toate cărţile
dumitale; îmi spunea că eşti foarte bun. A cititContraofensiva!
de două ori. După părerea lui, era ceva înspăimîntător şi,
foarte probabil, adevărat.
Peter fu surprins. Generalul nu manifestase asemenea
sentimente faţă de el. Nici un fel de admiraţie, în afara unei
vagi - foarte vagi - recunoaşteri.
- Nu ştiam asta. Nu mi-a spus nimic.
-Nu era obişnuit să flateze.
- Am vorbit despre altceva. Lucruri mult mai importante
pentru el.
- Aşa spunea şi la telefon. Cineva ţi-a dat numele lui,
insinuînd că a fost obligat să se retragă din armată. De ce?
Cum? Cred că e ridicol. Nu fiindcă n-ar fi fost destui care
doreau asta, dar nu-l puteau obliga.
- Dar mama dumitale?
- Ce-i cu ea?
- Era bolnavă.
- Era bolnavă, admise fata.
- Armata voia ca tatăl dumitale s-o interneze într-un
sanatoriu. El nu şi-a dat consimţămîntul.
- A fost alegerea lui. E discutabil dacă ar fi primit o
125
îngrijire mai atentă acolo. Numai Dumnezeu ştie că a ales
cea mai dificilă soluţie pentru el. A iubit-o, asta era important.
Chancellor o privi cu atenţie. înfăţişarea severă, cuvintele
rostite răspicat erau doar de suprafaţă. Dedesubt, ghicea o
vulnerabilitate, pe care ea se străduia din răsputeri s-o ascundă.
Nu se putea stăpîni, trebuia să se convingă.
- Asta sună ca şi cum dumneata n-ai fi iubit-o.
Un licăr de mînie străluci în ochii ei.
- Mama mea s-a... îmbolnăvit pe cînd eu aveam şase
ani. N-am cunoscut-o niciodată cu adevărat. Pentru mine a
fost o străină femeia cu care s-a însurat tatăl meu, cea pe care
el şi-o amintea atît de bine. Asta te lămureşte în vreun fel?
Peter rămase tăcut pentru o clipă.
- îmi cer scuze. Sînt un nătîng. Sigur că mă lămureşte.
- Nu un nătîng. Un scriitor. Am trăit cu un scriitor
aproape trei ani. Voi vă jucaţi cu oamenii; nu vă puteţi stăpîni.
- Nu asta am de gînd, protestă el.
- Am spus că nu vă puteţi stăpîni.
- Mi-ar face plăcere să-l cunosc pe prietenul dumitale.
- Scrie pentru televiziune; acum trăieşte în California.
Nu-i dădu nici un nume. în schimb, luă de pe masa de lîngă
ea un pachet de ţigări şi o brichetă. De ce crezi că tatăl meu a
fost obligat să părăsească armata?
Chancellor era încurcat.
- Tocmai ţi-am spus. Din cauza mamei dumitale.
Ea puse bricheta pe masă, privindu-l în ochi.
-Cum?
- Armata voia ca el s-o interneze. într-un sanatoriu. El a
refuzat.
- Şi dumneata crezi că ăsta-i motivul?
- Da, aşa cred.
- Atunci te înşeli. După cum sînt sigură că ai presupus,
mi-au displăcut multe lucruri legate de armată, dar nu şi
atitudinea acesteia faţă de mama mea. Mai bine de douăzeci
de ani, oamenii din jurul tatălui meu, atît superiorii, cît şi
inferiorii, au fost foarte înţelegători. L-au ajutat de cîte ori au
putut. Pari surprins.
Aşa şi era. Generalul spusese limpede. Acum ştii care e
126
informaţia dăunătoare.., doctorii au spus că trebuie internam
în sanatoriu... eu n-am făcut asta. Acelea fuseseră cuvintele lui!
- Cred că sînt. Se aplecă în faţă. Atunci de ce a
demisionat tatăl dumitale? Dumneata ştii?
Ea trase din ţigară. Privea în gol, văzînd lucruri pe care
Peter nu le întrezărea.
- Spunea că era terminat, că nu-i mai păsa de nimic.
Cînd mi-a zis asta, am înţeles că o parte din el renunţase.
Cred că m-am gîndit că şi restul avea să se stingă curînd. Nu
aşa cum s-a întîmplat, desigur, ci în vreun fel anume. Dar
chiar şi aşa. împuşcat în timpul unui atac - m-am gîndit la
asta. Se potriveşte atît de bine. Un ultim protest. La sfîrşit,
dovedindu-şi sieşi ceva.
- Ce vrei să spui?
Alison îşi întoarse privirea spre el.
-Mai simplu formulat, tatăl meu şi-a pierdut voinţa de a
lupta. în acel moment, cînd mi-a spus cuvintele alea, era cel
mai trist om pe care l-am întîlnit vreodată.
Pentru moment, Peter nu răspunse. Era tulburat.
- Chiar acestea au fost cuvintele pe care le-a rostit? Că
„nu-i mai păsa de nimic"?
- în esenţă, da. Se săturase de toate. Conflictele din
interiorul Pentagonului sînt foarte dure. Nu încetează
niciodată. Se aruncă în luptă armamentul greu. Tatăl meu
spunea că e ceva de înţeles. Cei care conduc acum armata
erau cîndva tineri ofiţeri într-un război care conta cu adevărat,
cîştigat cu armamentul greu. Dacă ar fi pierdut acel război,
n-ar mai fi fost nimic.
- Cînd spui „un război care conta cu adevărat", înţelegi...
- înţeleg, domnule Chancellor, îl întrerupse fata, că,
vreme de cinci ani, tatăl meu s-a opus politicii noastre în Asia
de sud-est. A profitat de fiecare ocazie pentru a-şi exprima
punctul de vedere. Era o poziţie foarte izolată. Cuvîntul
potrivit cred că e proscris.
- Dumnezeule mare...
Gîndurile lui Peter se întoarseră involuntar la romanul
despre Hoover. La prolog. Generalul inventat de el era
127
proscrisul pe care Alison MacAndrew tocmai îl descrisese.
- Tatăl meu nu era politician; gîndirea lui n-avea nici o
legătură cu politica. Era strict militară. Ştia că războiul nu
putea fi cîştigat prin mijloace convenţionale, iar folosirea celor
neconvenţionale i se părea de neconceput. Nu puteam cîştiga
deoarece nu exista o implicare reală a celor pe care-i
sprijineam. De la Saigon veneau mai multe minciuni decît se
rostiseră în toate curţile marţiale din istoria armatei - aşa zicea
el. Caracteriza situaţia drept, o enormă pierdere de vieţi
omeneşti.
Chancellor se lăsă pe spătarul fotoliului. Trebuia să-şi
limpezească gîndurile. Auzea cuvinte pe care el le scrisese,
care erau ficţiune.
- Ştiam că generalul se opusese anumitor aspecte. Nu
mi-a trecut prin minte că pusese accentul pe corupţie şi
minciună.
- Asupra acestor aspecte a insistat. Cu multă vehemenţă.
Lucra la un document care menţiona sute de rapoarte
contradictorii, reprezentări logistice eronate, cheltuieli
militare. Mi-a spus odată că, dacă acele cheltuieli ar fi fost pe
jumătate corecte, am fi cîştigat războiul din '68.
- Cum ai spus? întrebă Peter, nevenindu-i să-şi creadă
urechilor.
Acelea erau cuvintele folosite de el în carte.
- Care-i problema? întrebă Alison.
-Nici una. Continuă.
- Nu mai e nimic de spus. A fost exclus de la discuţiile la
care el ştia că trebuia să participe, ignorat la întrunirile cadrelor
de conducere. Cu cît se zbătea el mai mult, cu atît mai tare îl
desconsiderau ei. în cele din urmă, a înţeles că totul era
zadarnic.
- Dar rapoartele pe care le menţiona? Reprezentările
eronate? Minciunile de la Saigon?
Alison privi în gol.
- Au fost ultimele lucruri despre care am vorbit, zise ea
calm. Cred că nu eram în apele mele. I-am spus nişte vorbe pe
care acum le regret profund. N-am înţeles cît de înfrint se simţea.
- Şi rapoartele?
128
Alison înălţă capul şi se uită la el.
- Cred că au devenit un simbol pentru el. Reprezentau
luni, poate ani de luptă continuă, îndreptată împotriva celor
lîngă care stătuse. Nu se mai simţea în stare s-o poarte. Nu
mai putea face faţă. A renunţat.
Peter se aplecă iarăşi în faţă. Vorbi apăsat, cu bună ştiinţă:
- Asta nu-i o atitudine care să-l definească pe omul cu
care am stat de vorbă.
- Ştiu că nu e. De-aceea am ţipat la el. înţelegi, puteam
să mă cert cu el. Eram mai mult decît tată şi fiică. Devenisem
prieteni. Pe picior de egalitate, într-un fel. A trebuit ca eu să
mă maturizez rapid; el nu avea pe altcineva cu care să discute.
Momentul era plin de amintiri dureroase. Chancellor îl
lăsă să treacă.
-Acum cîteva minute, spuneai că mă înşel. Acum e rîndul
meu. Ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l facă tatăl dumitale
era să demisioneze. Iar în Hawaii nu s-a dus în vacanţă. A
plecat acolo ca să-l găsească pe omul care l-a obligat să se
retragă din armată.
- Cum?
- Cu mai mulţi ani în urmă, tatălui dumitale i s-a întîmplat
ceva. Ceva despre care nu voia să afle nimeni. Cineva a aflat
şi l-a ameninţat. L-am apreciat foarte mult pe tatăl dumitale.
Mi-a plăcut ceea ce susţinea şi mă simt al naibii de vinovat.
Ţi-o spun cît se poate de sincer. Aş vrea să-ţi vorbesc despre
asta.
Alison MacAndrew rămase neclintită, privindu-l ţintă
cu ochii ei mari.
- Acum ai dori să bei ceva? întrebă ea.
Ii relată povestea - tot ce-şi putea aminti. De la străinul
blond de pe plaja din Malibu şi pînă la uluitoarea conversaţie
pe care-o avusese în acea dimineaţă cu poliţia din Rockville.
Omise doar crima de la Fort Tryon; dacă exista vreo legătură,
nu voia s-o împovăreze cu ea.
în timp ce povestea, se simţi stingherit - autorul de
romane comerciale în căutarea unei mari conspiraţii. Se
128
aştepta ca ea să se revolte, să-l condamne fiindcă provocase
moartea tatălui ei. într-un sens foarte concret, chiar îşi dorea
ca ea^să-l acuze, atît de profund vinovat se simţea.
însă ea părea să înţeleagă adîncimea sentimentelor lui.
în mod cu totul remarcabil, ea încercă să-i atenueze vina,
spunîndu-i că, dacă tot ce-i relatase era adevărat, el nu-i apărea
ca un ticălos, ci ca o victimă. Dar indiferent de ceea ce credea
el, ea n-ar fi acceptat ideea că în trecutul tatălui ei se petrecuse
un incident atît de grav încît dezvăluirea lui l-ar fi putut obliga
să demisioneze.
- N-are nici un sens. Dacă ar fi existat aşa ceva, ar fi fost
folosit împotriva lui cu mulţi ani în urmă.
- în interviul din ziar spuneai că l-au dat afară.
- Da, dar nu în felul ăsta. Prin uzură morală, prin
nesocotirea deciziilor lui. Asta era metoda. Eu am înţeles.
Chancellor îşi aduse aminte de prologul său; aproape că
se temea să pună întrebarea.
- Dar raportul despre corupţia din Saigon?
- Ce-i cu el?
- Nu e posibil ca ei să fi încercat să-l oprească?
- Sînt sigură că au fâcut-o. Dar nu era prima dată cînd el
acţiona aşa. Rapoartele sale de pe cîmpul de luptă aveau
întotdeauna accente critice. Iubea armata; o dorea cît mai
bună cu putinţă. N-ar fi făcut niciodată public vreun raport,
dacă aici vrei să ajungi.
-Aici.
- Niciodată. N-ar fi făcut asta.
Peter nu înţelegea, dar nici nu voia să insiste în găsirea
unei explicaţii. Dar trebuia să lămurească un lucru.
- De ce s-a dus în Hawaii?
Ea îl privi fix.
- Ştiu ce crezi. Nu te pot contrazice, însă ştiu ce mi-a
spus mie. Zicea că voia să plece, să se ducă într-o lungă
excursie. Nu-l mai reţinea nimic. Mama murise.
Nu era un răspuns; întrebarea rămînea suspendată.
Discutară timp de mai multe ceasuri. în cele din urmă, ea îi
spusese. în după-amiaza zilei următoare, corpul tatălui ei urma
să sosească la New York, adus de un avion comercial de la
129
Hawaii. O escortă militară avea să întîmpine aeronava la
Aeroportul Kennedy, sicriul urmînd să fie transferat într-un
avion militar şi trimis în Virginia. Funeraliile aveau loc în ziua
următoare. Ea nu era sigură că putea face faţă acestei corvezi.
- N-o să fie nimeni cu dumneata?
-Nu.
- Pot să vin eu?
- N-are nici un rost...
- Cred că are, zise Peter hotărît.
Stăteau împreună pe suprafaţa enormă din beton a zonei
de încărcare a aeroportului. Doi ofiţeri în poziţie de drepţi se
aflau la cîţiva metri în stînga lor. Vîntul bătea cu putere,
ridicînd în aer bucăţi de hîrtie şi frunzele copacilor din
depărtare. Uriaşul DC-l0 se opri. Imediat, panoul de sub
fuselajul gigantic fu coborît; un motostivuitor se apropie şi în
cîteva secunde sicriul fu descărcat.
Chipul lui Alison păli deodată, iar trupul îi deveni rigid,
începură să-i tremure buzele, apoi mîinile; ochii căprui priveau
ţintă, fără să clipească; lacrimile îi şiroiau pe obraji. Peter îi
înlănţui umerii cu braţul.
Ea se stăpîni cît putu - mai mult decît era firesc. Chan-
cellor simţea spasmele ce-i zguduiau braţele; o strînse mai
tare. Pînă la urmă, ea nu mai rezistă. Se întoarse şi se lipi de
el, cu capul îngropat în haina lui, suspinînd înăbuşit, pradă
unei suferinţe cumplite.
- îmi pare rău... îmi pare rău, şopti ea. îmi promisesem
să mă stăpînesc.
El o trase mai aproape şi-i spuse cu blîndeţe:
- Ei, haide. Ai tot dreptul să plîngi.

17
Peter luase o hotărîre, dar ea îl făcu să se răzgîndească.
Avea să abandoneze cartea; fusese manipulat, iar
preţul acestei manipulări îl simboliza moartea lui MacAndrew.
Cam asta îi sugerase lui Alison cu o seară în urmă.
130
- Să zicem că ai dreptate, îi spusese ea. Nu cred că ai,
dar să presupunem că aşa stau lucrurile. Nu e un motiv
suficient pentru a continua?
Aşa era.
In avion stătea vizavi de ea, pe parcea cealaltă a
coridorului. Ea voia să fie singură; el simţise asta şi înţelesese.
Dedesubt, în magazia aeronavei, se aflau rămăşiţele pămînteşti
ale tatălui ei. Fata era cufundată în gînduri, iar el n-avea cum
s-o aline. Alison avea o fire independentă; înţelegea şi asta.
Era şi imprevizibilă. îşi dăduse seama de acest lucru cînd
o luase, mai devreme, cu taxiul. El îi spusese că sunase mai
devreme la hotel Hay-Adams din Washington şi rezervase
camere pentru ei.
- Nu fi stupid. Casa din Rockville e plină de camere. O
să stăm acolo. Cred că aşa ar trebui.
De ce trebuia? Nu stăruise asupra întrebării.
Chancellor deschise servieta şi scoase carnetul cu coperte
din piele pe care-l lua cu el oriunde mergea. Era un dar, primit
de la Joshua Harris cu doi ani în urmă. In buzunarul interior
erau mai multe creioane ascuţite. Scoase unul şi scrise pe
blocnotesul alăturat.
Capitolul 8-Plan
înainte de a începe, se gîndi la remarca făcută de Alison
cu o seară în urmă.
... să presupunem că aşa stau lucrurile. Nu e un motiv
suficient pentru a continua?
Se uită la cuvintele pe care tocmai le scrisese: Capitolul
8 - Plan. Coincidenţa era tulburătoare. în acel capitol
Meredith ajunsese în pragul nebuniei, din cauza teribilului
secret pe care-l deţinea.
Alex părăseşte biroul său de la FBI mai devreme
decît de obicei. Ştie că e urmărit, aşa că încearcă să se
piardă în mulţime, luînd-o pe străzi scurte şi alei, printre
mai multe blocuri, pătrunzînd pe o intrare şi ieşind pe
130
alta. Se aruncă într-un autobuz, care îl duce lîngă blocul
în care locuieşte adjunctul procurorului general. Cei
doi conveniseră să se întîlnească.
în holul blocului, portarul îi înmînează un bilet
de la adjunct. Acesta contramanda întrevederea. Nu
mai voia să colaboreze cu el. Dacă Meredith va
insista, omul va fi obligat să raporteze altora
comportamentul său ciudat. îl consideră pe Alex un
tip dezechilibrat, cu o viziune paranoică asupra unor
abuzuri imaginare.
Meredith e uluit, iar avocatul din el - furios.
Dovada există. Adjunctul procurorului general a fost
contactat, ca şi mulţi alţii. Agenţii lui Hoover au reuşit
să blocheze fiecare mişcare a lui Meredith. Forţa brutală
a FBI-uIui se manifestase peste tot.
în faţa blocului, observă o maşină a Biroului care
îi luase urma. înăuntru se află un şofer şi, alături de el,
un bărbat; amîndoi îl privesc în tăcere pe Alex. Este o
parte a strategiei fricii, aplicată atunci cînd un om ştie
că e urmărit, mai ales noaptea. Este una dintre metodele
lui Hoover.
Meredith ia un taxi pînă la garajul unde are parcată
maşina. Poate fi văzut coborînd în viteză pe Memorial
Parkway, intrînd şi ieşind din trafic, conştient că e
urmărit de maşina FBI-ului.
Din instinct, schimbă direcţia, ieşind de pe
autostradă pe o şosea mai puţin circulată din Virginia.
Soţul şi tatăl care era s-a revoltat. N-o să-i ducă iarăşi
pe cei care-l urmăresc la casa lui, la soţia şi copiii lui.
Teama a cedat locul mîniei.
Are loc o urmărire pe drumuri lăturalnice. Goana,
peisajul trecîndu-i în viteză prin faţa ochilor, scrîşnetul
roţilor la curbele strìnse, toate acestea sporesc panica
lui Alex. E unpm singur, alergînd în neştire pentru a
supravieţui. înţelegem că deruta provocată de
evenimentele ultimelor săptămîni e accentuată de
nebunia acestei curse. Meredith începe să cedeze.
131
în întunericul tot mai adînc, Alex intră greşit într-o
curbă apărută dintr-o dată. Apasă pedala frînei; maşina
se răsuceşte, iese de pe şosea şi plonjează prin parapet
în cîmp.
Plin de vînătăi, cu fruntea sîngerînd după impactul
cu parbrizul, Meredith se strecoară afară din maşină.
Vede automobilul FBI-ului oprit pe şosea. Aleargă ţipînd
spre el. Starea lui. de spirit îl îndeamnă la violenţă, la
confruntare fizică.
Nu reuşeşte să acţioneze aşa cum ar fi vrut. în
schimb, cei doi agenţi ies din maşină şi-l imobilizează
imediat. Apoi se prefac că aplică procedura legală de
percheziţionare.
Şoferul îi vorbeşte cu răceală:
-Nu ne provoca, Meredith. Nu prea avem ce face
cu oameni ca tine. Oameni care stau într-o tabără şi
lucrează pentru cealaltă.
Alex clachează nervos. E vorba despre secretul
îngropat în trecutul lui. Cu mulţi ani în urmă, în timpul
războiului din Coreea, pe cînd era un locotenent de
vreo douăzeci de ani, fusese capturat şi forţat să trădeze
secrete militare inamicului. Nu numai el, ci sute de
prizonieri. Oameni aduşi în pragul demenţei de torturi
fizice şi psihice necunoscute în războiul modern.
Conducerea armatei înţelesese; fusese violată Convenţia
de la Geneva. Cei care trădaseră primiseră asigurări că
toate dosarele ce menţionau ^coşmarul prin care
trecuseră aveau să fie distruse. îşi serviseră patria în
mod onorabil; se confruntaseră cu situaţii pentru care
armata nu-i pregătise niciodată. Fiecare dintre ei îşi
putea relua viaţa fără a fi pedepsit.
Acum, Alex înţelege că cel mai întunecat moment
al vieţii lui e cunoscut de nişte oameni care îl vor folosi
fără milă împotriva lui, poate chiar împotriva soţiei şi
copiilor lui.
Agenţii FBI îi dau drumul. El rătăceşte pe drumul
de ţară în lumina crepusculară.
132
Peter închise carnetul şi se uită la Alison. Ea privea drept
înainte, cu ochii larg deschişi, fără să clipească. Cei doi militari
din escortă stăteau în faţă, acolo unde atenţia nu le putea fi
distrasă de mîhnirea ei.
îi simţi privirea şi se întoarse către el, încercînd să schiţeze
un zîmbet.
- Lucrezi?
- Am lucrat. Acum, nu.
- Mă bucur că ai lucrat. Mă face să mă simt mai bine.
Mai puţin vinovată că te-am întrerupt.
- Nu prea e cazul. Tu m-ai determinat să merg mai
departe, îţi aminteşti?
- O să ajungem curînd, zise ea mecanic.
- Cred că nu mai devreme de zece sau cincisprezece
minute.
-Da.
Se cufundă iarăşi în gînduri, privind prin hublou cerul
luminos de afară.
Avionul începu coborîrea spre Aerodromul Andrews.
Apoi ateriza, iar lor li se spuse să aştepte în biroul ofiţerilor
de laterminalul şase.
în birou se afla doar un tînăr preot militar, căruia de
bună seamă i se ordonase să-i aştepte. Se simţi uşurat şi
oarecum surprins cînd află că prezenţa lui era inutilă.
- Sînteţi amabil că aţi venit aici, zise Alison pe un ton
autoritar, dar tatăl meu a murit acum cîteva zile. Şocul s-a atenuat.
Preotul le strinse mîinile ceremonios şi plecă. Alison se
întoarse către Peter.
- Am programat serviciul funerar mîine dimineaţă la ora
zece, la Arlington. Am cerut să fie foarte discret; doar cortegiul
ofiţerilor de aici. E aproape şase. Ce-ar fi să luăm cina undeva
şi pe urmă să mergem spre casă?
- în regulă. Să închiriez o maşină?
- Nu e nevoie. Or să ne dea ei una.
- Asta înseamnă şi un şofer, nu?
- Da. Alison se încruntă. Ai dreptate. E o complicaţie.
A i permisul la dumneata?
132
- Sigur.
- Poţi să semnezi pentru maşină. Te deranjează?
- Deloc.
- O să fie mai simplu fără a treia persoană, spuse ea.
Şoferii militari sînt iscoadele ofiţerilor superiori. Chiar dacă
nu l-am invita în casă, sînt sigură că ar primi ordin să stea
prin preajmă pînă la venirea schimbului.
Cuvintele lui Alison puteau fi interpretate în mai multe
feluri.
- Ce vrei să spui? întrebă el.
Alison observă precauţia lui.
- Dacă i s-a întîmplat ceva tatălui meu cu ani în urmă,
un lucru pe care îl considera atît de teribil încît i-ar fi putut
schimba viaţa, atunci s-ar putea să găsim dezlegarea enigmei
în casa din Rockville. El avea amintiri din locurile pe unde s-a
perindat. Fotografii, ordine de serviciu, lucruji care erau
importante pentru el. Cred că ar trebui să le cercetăm pe toate.
- înţeleg. Putem lucra mai bine în doi decît în trei, adăugă
Peter, ciudat de mulţumit pentru că asta voise Alison să spună.
Poate că ai prefera să le studiezi singură. Eu o să stau deoparte
şi-o să iau notiţe pentru tine.
Ea îl privi, cu acea rezervă ciudată care-i amintea de
tatăl ei. Dar vocea-i era plină de căldură.
- Eşti foarte prevenitor. E o calitate pe care o admir
foarte mult. Eu nu sînt. Aş fi vrut să fiu, dar nu cred că mi se
potriveşte, cum s-ar spune.
- Am o idee, zise el. Sînt înzestrat cu un talent deosebit:
gătesc al naibii de bine. Eşti nerăbdătoare să ajungi la
Rockville. Şi eu. De ce nu ne-am opri la un magazin, să
cumpărăm cîte ceva? Nişte came, cartofi şi whisky.
Eazîmbi.
-Am cîştiga o grămadă de timp.
- S-a făcut.
O luară pe drumurile spre est, apoi către nord şi vest în
ţinutul Maryland, oprindu-se la un magazin din Randolph
Hills, ca să facă cumpărături.
133
întunericul sporea. Soarele de decembrie coborîse după
dealuri; umbre se alungeau peste parbrizul maşinii militare,
alcătuind forme ciudate ce apăreau şi dispăreau cu iuţeală.
Cînd ieşiră de pe autostradă, intrînd pe drumul de ţară
şerpuitor care ducea la casa generalului, ajunse la porţiunea
netedă de teren, apoi văzu conturul gardului de sîrmă
ghimpată şi cîmpul de dincolo de el, unde cu trei luni în urmă
crezuse că avea să-şi piardă viaţa.
Drumul cotea brusc. Ţinu piciorul pe acceleraţie, de
teamă să nu reducă viteza. Trebuia să se îndepărteze. Durerea
cobora acum de la tîmpla dreaptă spre gît, pulsînd la baza
craniului. Mai repede!
- Peter! Pentru numele lui Dumnezeu!
Roţile scrîşniră; ţinînd volanul strîns, Peter intră în curbă,
apoi trecu de ea. Apăsă pe frînă, reducînd viteza.
- E vreo problemă? întrebă ea.
- Nu, minţi el. îmi pare rău. Nu mă gîndeam la drum.
Simţea că ea îl privea lung; nu reuşise s-o păcălească. Nu e
adevărat, continuă el. Mi-am amintit că am mai trecut pe-aici
după ce i-am văzut pe părinţii tăi.
- Şi eu mă gîndeam la ultima mea vizită, spuse ea. Din
vara trecută. Am venit încoace pentru cîteva zile. Trebuia să
stau o săptămînă, dar nu s-a putut. M-am ridicat şi am plecat
după nişte cuvinte pe care îmi doresc din toată inima să nu le
fi rostit.
- Atunci cînd ţi-a spus că avea de gînd să demisioneze?
- Demisionase. Cred că asta m-a supărat mai mult ca
orice. întotdeauna am discutat chestiunile importante. Şi
deodată, a apărut cea mai însemnată decizie a vieţii lui, iar eu
am rămas interzisă. I-am spus nişte lucruri teribile.
- Luase o hotărîre extraordinară, fără să-ţi dea explicaţii.
Reacţia ta era firească.
Rămaseră tăcuţi; pe parcursul ultimilor cincisprezece
kilometri, nici unul din ei nu mai făcu vreun comentariu.
Noaptea venise repede; răsărise luna.
- Acolo e. Cutia poştală albă, spuse Alison.
Chancellor încetini şi intră pe aleea ascunsă de frunzişul
134
bogat al tufelor şi de ramurile joase ale copacilor. Dacă n-ar
fi fost cutia poştală, nici n-ar fi observat drumul spre casă.
Aceasta era ciudat de izolată - o clădire obişnuită, solitară
şi tăcută. Lumina lunii se filtra printre arbori, aruncînd umbre
pe faţadă. Ferestrele erau mai mici decît îşi amintea Peter, şi
acoperişul mai jos. Alison ieşi din maşină şi merse încet pe
cărarea îngustă spre uşă. Chancellor o urmă, ducînd sacoşa
cu whisky şi alimente cumpărate la Randolph Hills. Ea descuie
uşa.
Amîndoi simţiră imediat mirosul. Nu era foarte puternic,
nici măcar neplăcut, dar îmbibase atmosfera. Un miros ca de
mosc, uşor aromat, o mireasmă vagă ce ieşea din casă în aerul
nopţii. Alison privi printre gene în lumina nopţii, rămînînd pe
gînduri, cu capul aplecat. Peter se uita la ea; preţ de o clipă, i
se păru că fata tremura.
- E al mamei, zise ea. '
- Parfumul?
- Da. Dar ea a murit acum o lună.
Chancellor îşi aminti ce zisese ea în maşină.
- Spuneai că ai fost aici vara trecută. Nu veniseşi...
- Pentru înmormîntare?
-Da.
- Nu. Fiindcă nu ştiam că murise. Tatăl meu m-a sunat
după ce se terminase totul. N-a anunţat pe nimeni, nu s-a
oficiat nici un serviciu funerar. A fost o înmormîntare discretă -
doar el şi femeia pe care şi-o amintea aşa cum nimeni nu şi-o
amintise. Alison intră în holul întunecat şi aprinse lumina.
Vino, o să punem sacoşele în bucătărie.
Trecură prin mica sufragerie, către o uşă batantă ce ducea
la bucătărie. Alison aprinse becul, luminînd încăperea cu poliţe
şi dulapuri de modă veche, contrastînd cu frigiderul modern.
De parcă armonia unei bucătării din anii' 30 putea fi tulburată
de o instalaţie futuristă. Peter era şocat de amintirea pe care
o păstra acelei case. Cu excepţia biroului generalului, tot ce
văzuse din acea locuinţă era demodat, ca şi cum ar fi fost
decorată în mod deliberat după gusturile altei epoci.
Alison părea să-i citească gîndurile.
135
- Tatăl meu a refăcut, acolo unde a fost posibil, ambianţa
din copilăria ei.
- E o poveste de dragoste extraordinară.
Era tot ce putea să spună.
-A fost un sacrificiu extraordinar, zise ea.
- Nu puteai s-o suferi, nu-i aşa?
Ea nu evită răspunsul.
- Ba da. El era un om excepţional. S-a întîmplat să fíe
tatăl meu, dar asta n-are importanţă. Era un om de idei. Am
citit undeva că o idee e un monument mai mare decît o
catedrală, iar eu cred asta. Dar catedrala lui - sau catedralele -
nu s-au construit niciodată. Obligaţiile pe care şi le-a asumat
l-au abătut întotdeauna de la drumul său. Nu şi-a făcut
niciodată timp să meargă pînă la capăt. O avea pe ea în raniţă.
Chancellor se uită în ochii ei furioşi.
- Spuneai că oamenii din jurul lui au fost înţelegători.
Că l-au ajutat ori de cîte ori au putut.
- Sigur că da. Nu era singurul care avea o soţie cu
probleme. E ceva aproape tipic, din cîte se şopteşte la West
Point. Dar el era deosebit. Avea de spus ceva original. Şi
atunci cînd nu voiau să-l asculte, îl copleşeau cu compasiunea
lor. „Bietul Mac! Uite cum e nevoit să trăiască!"
- Ai fost fiica, nu soţia lui.
-Amfost soţia lui! în toate privinţele, cu excepţia patului!
Şi uneori mă întrebam dacă asta..A Nu contează. Am plecat.
Strînse cu putere marginea poliţei. îmi cer scuze. Nu te cunosc
prea bine. Nu cunosc pe nimeni prea bine.
Se aplecă peste poliţă tremurînd. Peter rezistă impulsului
de a o lua în braţe.
- îţi închipui că eşti singura fată din lume care simte
asta? Eu nu cred, Alison.
- E rece. îşi îndreptă puţin spatele; totuşi, el n-o atinse.
S-a făcut frig. Cred că s-a stins cuptorul. Se îndreptă şi îşi
şterse lacrimile cu dosul palmei. Te pricepi la cuptoare?
- Cu benzină sau cu motorină?
- Nu ştiu.
- Aflu eu. Asta-i uşa către pivniţă?
135
Arătă spre o uşă săpată în peretele din dreapta.
-Da.
Găsi întrerupătorul şi coborî treptele înguste, oprindu-se
la capătul lor. Cuptorul era în centrul unei încăperi cu tavanul
jos; un rezervor se vedea pe peretele din stînga. Era frig; în
pivniţă stăruia un aer rece şi umed, ca şi cum ar fi fost lăsată
deschisă o uşă spre exterior.
Dar uşa ce dădea afară era zăvorîtă. Verifică indicatorul
rezervorului; arăta că acesta era pe jumătate plin, deşi putea
foarte bine să fie defect. De ce s-o fi stins cuptorul?
MacAndrew n-ar fi lăsat o casă la ţară fără căldură în timpul
iernii. Bătu în rezervor. Gol deasupra, plin în partea de jos.
Indicatorul era bun.
Săltă capacul mecanismului de aprindere şi descoperi
cauza. Lampa de semnalizare era stinsă. In condiţii normale,
doar o rafală puternică de vînt ar fi fost cauza. Sau un blocaj
pe conductă. Dar cuptorul fusese verificat recent. Se vedea o
mică etichetă adezivă, pe care era înregistrată data ultimului
control, efectuat cu şase săptămîni în urmă.
Peter citi instrucţiunile. Erau aproape identice cu cele
de Ia cuptorul părinţilor lui.
Apăsaţi butonul roşu timp de un minut. Ţineţi chibritul sub...
Deodată, auzi un huruit ascuţit; zgomotul îi tăie respiraţia.
Muşchii abdomenului i se încordară; îşi înclină capul, surprins
de acel rat-tat-tat ce venea de undeva de sub el. Apoi se opri.
în clipa următoare se auzi din nou. Peter se întoarse şi
porni spre scări. Ridică privirea.
La capătul zidului pivniţei era deschisă o fereastră, la
nivelul solului; vîntul de afară o bătea cu putere.
Asta era explicaţia. Vîntul intrat pe fereastră stinsese
lampa de semnalizare. Chancellor se apropie de zid, şi se
sperie din nou.
Geamul de sticlă fusese spart. Simţea cioburile sub
picioarele lui. Cineva intrase în casa lui MacAndrew.
Se întîmplase prea repede. în primul moment, trupul nu
mai asculta comenzile minţii.
136
De sus se auzeau ţipete. Iar şi iar! Alison!
Alergă pe treptele înguste spre bucătărie. Alison nu era
acolo, dar ţipetele continuau, animalice, îngrozite.
-Alison! Alison!
Fugi în sufragerie.
-Alison!
Ţipetele încetară brusc, fiind înlocuite de gemete joase
şi suspine. Veneau din partea cealaltă a casei, prin hol şi camera
de zi. Din biroul lui MacAndrew!
Peter o luă la goană prin camere, lovind un scaun în
drum, răsturnînd altul. Se năpusti pe uşa biroului,
Alison era în genunchi, ţinînd în mîini o cămaşă de noapte
ponosită, pătată de sînge. Peste tot în jurul ei se vedeau sticle
de parfum sparte, împrăştiind un miros atît de puternic încît
devenise greţos.
Iar pe perete, scrise cu email sîngeriu, se vedeau
cuvintele:
CUŢITARUL MAC. UCIGAŞUL DIN CHASONG.

ÎS
Zugrăveala de pe pereţi era moale la pipăit, fără să fie
umedă. Nu acelaşi lucru se putea spune despre
sîngele de pe cămaşa de noapte zdrenţuită. Profesioniştii
percheziţionaseră meticulos camera de lucru a generalului.
Biroul fusese desfăcut, tapiţeria din piele - tăiată cu grijă,
poliţele pervazurilor şi tocurile ferestrelor desprinse, biblioteca -
golită de conţinut şi copertele cărţilor tăiate cu precizie.
Peter o duse pe Alison înapoi în bucătărie, unde umplu
două pahare cu whisky. Se întoarse în pivniţă, porni cuptorul
şi astupă fereastra spartă cu cîrpe. în camera de zi, descoperi
că şemineul funcţiona; în dreapta lui, într-un coş de nuiele, se
aflau mai mulţi buşteni. Făcu focul şi se aşeză cu Alison pe
canapeaua din faţa lui. Spaima dispăruse, dar întrebările
stăruiau.
137
- Ce e Chasong? întrebă el.
-Nu ştiu. Cred că e un loc din Coreea, dar nu sînt sigură.
- Cînd o să aflăm, poate vom înţelege ce s-a întîmplat.
Ce căutau aici.
- Orice s-ar fi putut întîmpla. Era război şi...
Se opri, cu ochii la flăcări. ^
- Iar el era un militar care trimitea alţi militari la luptă.
Poate fi vorba despre asta. Cineva care a pierdut un fiu sau
un frate; cineva dornic de răzbunare. Am auzit de asemenea
situaţii.
- Dar de ce tocmai el? Au fost sute ca el. Au fost sute de
oameni asemenea lui. Şi era cunoscut faptul că îşi conducea
oamenii, nu stătea în spatele lor. Nimeni nu i-a contestat
ordinele lui. Nu în felul ăsta.
- Cineva a făcut-o, spuse Peter. Cineva foarte bolnav.
Ea îl privi cîteva clipe, fără să răspundă.
- Ştii ce spui, nu-i aşa? Bolnavă sau nu, indiferent ce-ar
şti persoana aia, sau ar crede că ştie, e adevărat.
- N-am mers cu gândul aşa departe. Nu sînt sigur că se
leagă.
- Trebuie să se lege. Tatăl meu n-ar fi ignorat cu bună
ştiinţă ceva în care credea, orice-ar fi fost. Se înfiora. Ce-ar fi
putut să facă?
- A fost ceva în legătură cu mama dumitale.
- Imposibil.
- Oare? Am văzut-o îmbrăcată cu cămaşa aia de noapte
în după-amiaza în care am fost aici. Căzuse. înjurai ei erau
pahare^sparte.
- întotdeauna spărgea cîte ceva. Distrugea multe lucruri.
Cămaşa de noapte e o ultimă glumă sinistră. Cred că
reprezenta o aluzie la impotenţa tatălui meu. Nu era un se-
cret pentru nimeni.
- Unde era mama dumitale în timpul războiului din
Coreea?
- La Tokyo. Cu mine.
- Asta era prin cincizeci sau cincizeci şi unu?
- Cam aşa. Eram foarte mică.
137
- De vreo şase ani?
-Da.
Peter luă o înghiţitură de whisky.
- Atunci s-a îmbolnăvit mama dumitale?
- Da.
- Tatăl dumitale spunea că a fost un accident. îţi aminteşti
ce s-a întîmplat?
- Ştiu ce s-a întîmplat. S-a înecat. Pur şi simplu s-a înecat.
Au readus-o la viaţă cu şocuri electrice, însă din cauza
neoxigenării creierului a suferit leziuni cerebrale.
- Cum s-a întîmplat?
- A fost prinsă de un curent submarin la Funabashi Beach
şi dusă de valuri. Salvatorii n-au găsit-o la timp.
O vreme, rămaseră amîndoi tăcuţi. Chancellor îşi termină
băutura, se ridică de pe sofa şi scormoni focul.
- Să pregătesc ceva de mîncare? Pe urmă, putem sa...
- Nu mă mai întorc acolo! îl întrerupse ea cu asprime,
privind focul. Apoi ridică ochii spre el. Iartă-mă. Eşti ultimul
om la care ar trebui să ridic tonul.
- Sînt singurul de aici, răspunse el. Dacă simţi nevoia să
ţipi...
- Ştiu, îl întrerupse, e voie.
- Cred că da.
- Toleranţa dumitale n-are limite?
Puse întrebarea încet, cu un licăr amuzat în ochi. El îi
simţise căldura. Şi vulnerabilitatea.
- Nu cred că sînt deosebit de tolerant. Nu-mi amintesc
ca această calitate să fie asociată prea des cu persoana mea.
- Aş putea să verific afirmaţia asta. Alison se ridică de
pe canapea şi se apropie de el, punîndu-şi mîinile pe umerii
lui. Cu degetele mîinii drepte, îi atinse delicat obrazul sting,
ochii şi, în final, buzele. Eu nu sînt scriitor. Eu creez imagini.
Astea sînt cuvintele mele. Şi nu sînt capabilă să desenez ceea
ce gîndesc sau simt acum. Aşa că îţi cer îngăduinţă, Peter. O
să mi-o acorzi?
Se aplecă spre el, cu degetele tot pe buzele lui,
îndepărtîndu-le doar cînd îşi lipi gura de a lui, cu buzele
desfăcute.
138
Cînd fata se apropie mai mult, el îi simţi trupul tremurînd.
Dorinţa ei izvorăşte din epuizare şi o copleşitoare singurătate,
îşi zise Peter. Tînjea cu disperare după o manifestare a iubirii,
deoarece una din iubiri îi fusese răpită. Ceva - orice, poate -
trebuia s-o înlocuiască, fie şi pentru o clipă.
O, Doamne, înţelegea! Şi, fiindcă înţelegea, o dorea. Într-un
fel, era confirmarea propriilor chinuri. Şi ele se născuseră
din aceeaşi epuizare, din aceeaşi singurătate şi complex de
. vinovăţie. Brusc, îşi dădu seama că, luni de zile, nu vorbise
icu nimeni despre asta, nu permisese nimănui să se apropie
!.[ de el.
- Nu vreau să mergem sus, şopti ea, respirînd precipitat
lîngă gura lui, cu degetele înfipte în spinarea lui, lipită de el.
- Nu o să mergem sus, răspunse el încet, căutîndu-i
! nasturii de la bluză.
Ea se depărta puţin de el şi duse mîna la gît. Dintr-o
singură mişcare, smulse bluza de pe ea; apoi îi descheie în
grabă cămaşa. Trupurile li se întîlniră.
1 Se simţea răvăşit, aşa cum nu mai fusese de mult. De
cînd era cu Cathy. O conduse pe canapea şi-i desfăcu blînd
sutienul. îl dădu deoparte, dezvelindu-i sînii arcuiţi delicat,
cu sfîrcurile tari, excitate. Ea îi trase capul în jos şi, în vreme
de gura lui rătăcea pe trupul ei, fata îi desfăcu centura. Se
întinseră pe canapea, iar încîntarea fu deplină.
Alison se cufundă într-un somn adînc, iar Peter înţelese
că n-avea rost s-o ducă sus, într-un pat. Aduse în schimb
pături şi perne. Focul se micşorase în cămin. O ridică pe
Alison, aşezîndu-i sub cap cea mai moale pernă, şi-i acoperi
trupul gol cu o pătură. Ea nu făcu nici o mişcare.
Puse două pături pe podea, în faţa şemineului, şi se întinse
acolo. înţelesese cîteva lucruri în ultimele ceasuri, dar nu-şi
dăduse seama cît era de obosit. Adormi imediat.
Se trezi brusc, neştiind pentru moment unde se afla,
speriat de trosnetul unui buştean din vatră. Dinspre ferestrele
mici din faţă venea o lumină slabă; se crăpa de ziuă. Se uită
spre canapea, la Alison. Dormea, respirînd adînc, în acelaşi
139
ritm. Ridică mina, să se uite la ceas. Era şase tară zece.
Dormise aproape şapte ore.
Se ridică, îşi puse pantalonii şi se îndreptă spre bucătărie.
Scotocind prin dulapurile de modă veche, găsi o cafetieră.
Era un filtru de cafea, în armonie cu ambianţa; trebuie să fi
fost fabricat cu patruzeci de ani în urmă. în frigider găsi o
pungă de cafea, iar Peter încercă să-şi amintească cum se
utilizează cafetieră şi boabele. Se descurcă aşa cum putu şi
lăsă filtrul la foc mic pe maşina de gătit.
Se întoarse în camera de zi. îşi puse în linişte şi restul
hainelor pe el, reveni în hol şi ieşi din casă pe uşa din faţă.
N-avea nici un rost să lase în maşină cele două valize şi servieta
lui.
Aerul era rece şi umed. Iarna din Maryland nu se putea
hotărî să-şi intre în drepturi. Umezeala îl pătrundea pînă la
piele. Peter deschise portiera maşinii şi întinse mîna după
bagajele de pe bancheta din spate.
Brusc, şocul îl făcu să rămînă cu ochii holbaţi. Priveliştea
era înfiorătoare, grotescă.
Găsise explicaţia pentru provenienţa sîngelui de pe pereţii
biroului lui MacAndrew şi de pe cămaşa de noapte.
Pe geamantanul lui, aflat pe banchetă, deasupra valizei
de pe podea a lui Alison, se aflau picioarele posterioare rupte
ale unui stîrv de animal, cu tendoanele hidoase ieşite din blana
pătată de sînge. Iar pe pielea valizei, fusese scris, cu degetul
muiat în sînge, cuvîntul:
CHASONG
Peter fu străbătut de un fior de teamă şi repulsie. Ieşi cu
spatele din maşină şi îşi aruncă privirea spre frunzişul des şi
către drum. Ocoli cu prudenţă automobilul. îngenunche şi
luă o piatră, neştiind sigur de ce procedase aşa, dar simţindu-se
oarecum în siguranţă cu acea arma primitivă în mînă.
Se auzi trosnetul unei crengi! O ramură se rupsese
undeva. Acolo, sau acolo, sau... paşi.
Cineva alerga. începuse deodată să alerge! Pe pietriş.
Peter nu ştia dacă frica îi dispăruse din cauza zgomotului
139
sau a îndepărtării paşilor, dar fugi şi el cît putu de repede
după ei. Pe urmă, paşii nu se mai auziră; ajunseseră acum pe
o suprafaţă tare, ieşind de pe pietriş. La şosea!
Se năpusti prin frunzişul des, fără să ia în seftmă crengile
ce-l loveau peste faţă, sau rădăcinile şi buturugile care-i
îngreuiau înaintarea. Ajunse la şosea; la cincizeci de metri
distanţă, o siluetă alerga în lumina palidă spre un automobil.
Fumul se amestecă cu ceaţa dimineţii; motorul fusese pornit.
O mînă nevăzută din interiorul maşinii deschise uşa din
dreapta; silueta sări înăuntru, iar automobilul dispăru în
semiîntunericul zorilor.
Peter rămase pe şosea, cu transpiraţia curgîndu-i pe
frunte. Aruncă piatra şi îşi şterse faţa.
îşi aminti cuvintele rostite de o femeie înfuriată, în lu-
mina luminărilor de la Hay-Adams, în Washington.
Teroare la ordin.
La asta fusese martor acum. Cineva voia s-o
înnebunească de spaimă pe Alison MacAndrew. Dar de ce?
Tatăl ei era mort. Ce avea de cîştigat terorizîndu-i fiica?
Hotărî s-o ferească pe Alison de teroare. Totul se
întîmplase prea repede, însă ştia că un loc gol fusese ocupat.
Alison intrase în viaţa lui.
Se întrebă dacă relaţia lor avea să dureze. Chestiunea
asta deveni dintr-o dată foarte importantă pentru el. Se
întoarse şi se îndreptă spre maşină, luă picioarele de animal şi
le aruncă în pădure. Scoase cele două valize şi servieta, apoi
le duse în casă. Se bucură că Alison nu se trezise.
Lăsă valizele fetei în hol, iar bagajele sale le cără în
bucătărie. îşi aminti de undeva că apa rece curăţa sîngele mai
bine decît cea caldă. Deschise robinetul, găsi nişte şerveţele
de hîrtie şi timp de cincisprezece minute frecă pielea valizei
pînă cînd îndepărtă petele. Scrijeli cu un cuţit urmele rămase,
răzuind suprafaţa pînă cînd dispăru conturul literelor.
Apoi, din motive pe care nu şi le putea explica, deschise
servieta, îşi scoase blocnotesul şi-l puse pe masa din bucătăria
de modă veche. Filtrul de cafea bolborosea. îşi turnă o ceaşcă
de cafea şi se întoarse la masă. Deschise blocnotesul şi privi
140
pagina galbenă, pe jumătate scrisă. Nu era doar un impuls al
acelei dimineţi. Simţea nevoia să-şi examineze gîndurile şi să
le aştearnă pe hîrtie prin intermediul altei minţi. Deoarece
tocmai trecuse printr-o experienţă pe care o atribuise unui
personaj creat de el. Fusese urmărit în întuneric.
Agenţii FBI îi dau drumul lui Meredith. El rătăceşte
pe drumul de ţară în lumina crepusculară.
Trece un interval de timp.
Meredith ajunge acasă, fi spune soţiei că a avut un
accident pe Memorial Parkway şi că maşina a fost dusă
la reparaţii. Ea nu-l crede.
- în casa asta nu se mai spune adevărul! ţipă ea.
Nu mai suport! Ce se întîmplă cu noi?
Alex ştie ce se petrece. Strategia fricii aplicată de
Hoover e foarte eficientă. Tensiunile au devenit
insuportabile; pînă şi solida lor căsnicie e în pericol de
a se destrăma. E învins. Acceptă ultimatumul soţiei sale:
vor părăsi Washingtonul. El va pleca de la
Departamentul de Justiţie şi îşi va relua libera practică,
cu o parte din el distrusă. Cea de profesionist. Hoover
a învins.
Alt decor. E trecut de miezul nopţii. Familia lui
Alex doarme. El a rămas în camera de zi, cu o singură
veioză aprinsă, a cărei lumină slabă aşterne umbre peste
tot. A băut mult. Teama lui e amestecată cu înţelegerea
faptului că ideile în care a crezut sînt lipsite de sens.
în beţia lui, trece pe lîngă o fereastră. înspăimîntat,
dă perdeaua la o parte şi priveşte afară. Vede o maşină
a FBI-ului parcată în faţa blocului. înăuntru sînt oameni
care îi supraveghează casa.
Are mintea răvăşită. Alcoolul, frica, depresia şi
neliniştea se combină pentru a declanşa isteria. Aleargă
la uşa din faţă şi iese afară. Nu ţipă, nu urlă; îşi impune
o tăcere grotescă, conspirativă. în beţia lui, vrea să
ajungă la călăii săi şi să se predea, să se lase în voia lor,
să devină unul de-al lor. Panica lui nu se deosebeşte cu
141
nimic de prăbuşirea psihică din timpul războiului, cu
ani în urmă.
Aleargă la parter. Maşina a plecat; aude voci în
întuneric, dar nu vede nimic. Aleargă pe străzi după
vocile nevăzute, întrebîndu-se, pe de o parte, dacă a
înnebunit, iar pe de altă parte dorind cu disperare doar
să se predea, să se lase în voia învingătorilor şi să pledeze
pentru iertarea lor.
Nu ştie de cît timp aleargă, dar aerul nopţii,
respiraţia îngreuiată şi efortul fizic reduc efectele
alcoolului. începe să-şi recapete stăpînirea de sine.
Porneşte înapoi spre casă, fără să ştie unde se află.
Trebuie să fi alergat cîţiva kilometri.
La un moment dat, observă maşina FBI-ulfti după
un colţ, în umbră. Nu e nimeni înăuntru; oamenii care
l-au urmărit, supravegheat, terorizat merg pe jos, pe
străzile întunecate şi liniştite.
Aude paşi în întuneric. în spatele lui, în faţa lui, la
dreapta, la stînga. Intră în ritmul bătăilor lui de inimă,
devin mai sonori, pînă cînd ajung să rămînă ca nişte
tobe uriaşe; ameninţători, asurzitori.
Recunoaşte un indicator rutier; ştie acum unde se
află. începe iarăşi să fugă; paşii menţin ritmul,
provocîndu-i din nou panică. Fuge pe mijlocul străzii,
ocolind colţurile, alergînd ca un nebun.
Vede casa lui. Deodată, se simte, copleşit de o nouă
teamă. Lăsase uşa din faţă deschisă. Şi acolo se află un
automobil ciudat, parcat în faţa trotuarului.
Aleargă mai repede spre strania maşină, pregătit
să facă moarte de om la nevoie.
Dar omul din automobil a sosit doar cu cîteva
minute în urmă. L-a aşteptat acolo, crezînd că poate
Alex şi-a scos cîinele la plimbare, lăsînd uşa deschisă.
- Mîine după-amiază, la ora cinci treizeci, du-te
la hotelul Carteret. Camera 1201. Ia liftul pînă la ultimul
etaj, apoi coboară pe scări pînă la etajul doisprezece.
Nişte oameni vor sta de pază. Dacă te urmăreşte cineva,
o să scăpăm de el.
141
- Ce-nseamnă asta? Cine eşti?
- Un om vrea să se întîlnească cu dumneata. E
senator.
- Peter, unde eşti?
Era Alison, a cărei voce uimită se auzea din camera de
zi. Zgomotul îl readuse în cealaltă lume, în cea reală.
- în bucătărie, strigă el, cu ochii la valiză; pielea era încă
umedă şi se vedeau zgîrieturile. Vin imediat acolo.
- Nu te grăbi, răspunse Alison uşurată. Trebuie să fie
cafea în frigider, iar cafetiera e în dulăpiorul din dreapta, sus.
- Le-am găsit, spuse el, luînd valiza, întorcînd-o şi
aşezînd-o în colţ. Cafeaua n-a ieşit prea bună. O să mai fac o
încercare.
Se duse repede la masă, puse filtrul de cafea în chiuvetă
şi începu să desfacă vechiul mecanism. Aruncă boabele folosite
într-o pungă goală şi deschise robinetul.
Cîteva clipe mai tîrziu, Alison intră pe uşă, înfăşurată
într-o pătură. Ochii li se întîlniră, mesajul - comunicarea -
fiind limpede. La vederea ei, Peter simţi o durere plăcută,
fierbinte.
- Ai intrat în viaţa mea, zise ea încet. Mă întreb dacă o
sărămîi.
- Şi eu m-am întrebat acelaşi lucru despre tine.
- O să vedem, nu-i aşa?
arak intră în camera de lucru a lui Bravo fără să mai
V bată la uşă.
- Nu e numai un om, zise el. Sau dacă-i vorba doar de
unul, acela îi comandă pe ceilalţi. Au făcut prima lor mişcare
pe faţă. Chancellor crede că e îndreptată împotriva fetei. Nu-i
aşa, desigur; el e cel vizat.
- Deci vor să-l oprească.
1 9
142
Bravo făcuse o afirmaţie.
- Şi dacă nu va fi oprit, adăugă Varak, or să-l lase să
adulmece momeala. Ca să-l prindă în capcană.
- Te rog să fii mai clar.
- Am înregistrat benzile. Poţi să le auzi dacă vrei. Şi să
le vezi - sînt benzi audio şi video. Au răsturnat cu fundu-n
sus biroul lui MacAndrew, căutînd ceva... sau creînd această
impresie. înclin în favoarea ultimei ipoteze. Momeala constă
într-un nume. Chasong. Vor să-l facă să creadă că asta e cheia
enigmei.
- Chasong? întrebă Bravo, pe gînduri. Asta s-a întîmplat
de mult, dacă nu mă înşel. îmi amintesc că Truman a sărit în
sus din cauza asta. Bătălia de la Chasong, din Coreea.
- Da. Acum cinci minute, am pus computerul să
înregistreze nişte informaţii din arhivele serviciilor secrete.
La Chasong am suferit cea mai grea înfrîngere la nord de
paralela treizeci şi opt. A fost un atac neautorizat...
- Pentru un petic de pămînt, îl întrerupse St. Claire.
Cîteva dealuri lipsite de importanţă. A fost primul dintr-o
serie de eşecuri care au condus pînă la urmă la destituirea lui
MacArthur.
- Informaţiile mele nu sună chiar aşa.
- Desigur. Şi?
- MacAndrew era colonel pe-atunci. Se număra printre
comandanţi.
Bravo se gîndi.
- Chasong corespunde în timp cu perioada care lipseşte
din dosarul de serviciu al lui MacAndrew?
- Aproximativ. Dacă asta e momeala, ar trebui să
corespundă. Oricine deţine dosarele lui Hoover nu poate şti
exact ce i-a spus MacAndrew lui Chancellor. Un om alarmat,
trăind cu teama de a fi descoperit, îşi va baza acoperirea pe o
cronologie exactă şi informaţii false.
- în timp ce banca era jefuită acum zece zile, eu vedeam
un film.
- Exact.
143
- Iar la nivelul despre care vorbim, devine chiar un joc
al minţii, nu?
- Turneul de şah a început. Cred că ar trebui să vezi
benzile.
- Foarte bine.
Cei doi bărbaţi ieşiră în grabă din biroul lui Bravo,
îndreptîndu-se către ascensorul cu grilaj de bronz de la capătul
holului central. Un minut mai tîrziu, St. Claire şi Varak intrară
în micul studio de la subsolul complexului. Echipamentul era
pregătit.
- O s-o luăm de la început. E o videocasetă. Varak porni
proiectorul video. începutul benzii formă un pătrat alb pe
perete. Camera era prea vizibilă ca s-o amplaseze în casă.
Apropo, e declanşată electronic. Te rog să nu uiţi asta.
Imaginea casei lui MacAndrew fu proiectată pe perete.
Dar nu apărea în lumina după-amiezei tîrzii, atunci cînd
sosiseră acolo Chancellor şi fata. Dimpotrivă, soarele strălucea
pe cer.
Agentul apăsă un buton. Banda se opri; o imagine
nemişcată rămase pe perete.
- Da, spuse Varak. Camera a fost declanşată. E foarte
sensibilă. Cronometrul arată ora trei după-amiază. Cineva a
intrat în casă, evident prin spate, în afara razei vizuale a
camerei.
Apăsă din nou butonul; banda continuă să se deruleze.
Apoi se opri din nou. Proiectorul se opri automat. Din nou,
St. Claire îl privi nedumerit pe Varak.
- Sîntîn casă acum. Declanşatorul s-a dezactivat. Trecem
pe audio. Agentul apăsă un buton al magnetofonului.
Se auziră zgomote de paşi, o uşă deschizîndu-se, scîrţîitul
unei balamale, deschiderea unei a doua uşi.
- Sînt doi bărbaţi, zise Varak. Sau poate un bărbat şi o
femeie solidă. După nivelul decibelilor, fiecare cîntăreşte peste
şaptezeci de kilograme. Urmară nişte foşnete neclare, apoi
un behăit ciudat. Se auzi din nou, mai tare, cumplit în felul
său. Varak vorbi. E un animal. Asemănător cu oaia, cred.
Dar poate fi şi un porc. O să verific mai tîrziu.
143
Următoarele minute fură dominate de sunete aspre,
ascuţite. Hîrtie tăiată, piele şi ţesătură sfîşiată, sertare deschise.
La sfîrşit se auzi un pahar spărgîndu-se, împreună cu
scheunatul animalului necunoscut, care se transformă brusc
într-un ţipăt înfiorător.
- Au ucis animalul, spuse Varak simplu.
- Doamne Sfinte! exclamă St. Claire.
Apoi, în difuzoare se auzi vocea unui om. Două cuvinte.
Să mergem.
Caseta se opri. Varak închise aparatul.
- S-au scurs aproximativ trei ore. Ne aflăm în momentul
sosirii lui Chancellor şi a fiicei lui MacAndrew. Pe caseta video
urmează douăzeci de secunde cu imaginea casei; e secvenţa
în care pleacă intruşii - tot prin spate, aşa că nu-i vedem.
Agentul făcu o pauză, de parcă n-ar fi ştiut cum să explice
ceva. Am scos de pe bandă o porţiune şi, cu permisiunea
dumitale, o s-o distrug. E irelevantă. Dezvăluie doar faptul
că Chancellor şi fata au format un cupliuTemporar, probabil.
- înţeleg şi-ţi mulţumesc, spuse Bravo.
Casa apăru iarăşi pe perete. Acum era noapte. Se vedea
o maşină urcînd pe aleea pietruită ce ducea la uşa din faţă.
Alison coborî şi rămase o clipă să se uite la casă. Apoi urcă
pe alee. Apăru şi Chancellor, cărînd sacoşele. Se opriră în
faţa porţii mici, schimbară cîteva cuvinte, iar fata îşi deschise
geanta şi căută cheia. O scoase şi descuie uşa.
Cei doi păreau surprinşi de ceva. Urmă o discuţie, mai
animată decît înainte, după care intrară în casă. O dată cu
închiderea uşii, videocaseta se opri. Fără un cuvînt, Varak se
întinse şi apăsă butonul magnetofonului.
Vino, o să punem sacoşele în bucătărie. Fata. Paşi, foşnet
de hîrtie, scîrţîitul unei balamale, apoi urmă o tăcere prelungită,
în cele din urmă, femeia vorbi din nou.
Tatăl meu a refăcut, acolo unde s-a putut, ambianţa
din copilăria ei.
Chancellor: E o poveste de dragoste extraordinară.
A fost un sacrificiu extraordinar. Fata.
Nu puteai s-o suferi, nu-i aşa? Chancellor.
144
Aşa e. El era un om excepţional...
Deodată, Varak întinse mîna şi apăsă butonul.
- Asta e cheia. Mama. Aş paria pe orice. Chasong e o
momeală. Ascultă foarte, foarte atent următoarea jumătate
de oră. Scriitorul din Chancellor a tras-o de limbă instinctiv,
dar ea l-a dezamăgit. Nu intenţionat, fiindcă nu cred că ştie.
- O să ascult cu atenţie, domnule Varak.
De cîteva ori, Bravo îşi aţinti privirea în gol, ca reacţie la
situaţii neaşteptate: la ţipetele fetei din biroul tatălui ei, la
suspinele şi lacrimile care urmară, la compasiunea şi întrebările
precise ale lui Chancellor. Imaginaţia scriitorului n-avea limite.
Ipoteza lui iniţială era corectă, reflectă St. Claire. în mai puţin
de nouă săptămîni, Chancellor făcuse progrese extraordinare.
Nici el, nici Varak nu ştiau cum sau de ce, dar asasinarea lui
Walter Rawlins era cumva legată de dosare, iar acum
apăruseră acest general rebel, sincera lui fiică şi o momeală
numită Chasong. Şi mai presus de orice, fusese făcută mişcarea
pe faţă. Nişte oameni ieşiseră din umbră, iar zgomotele acţiunii
lor fuseseră înregistrate.
St. Claire nu ştia unde-i ducea Chancellor, intuia însă că
se aflau mai aproape de dosarele lui Hoover.
Imaginile apărură din nou pe perete: Chancellor ieşind
din casă, deschizînd uşa maşinii, apoi sărind înapoi. Păşind
cu prudenţă în jurul maşinii, luînd o piatră, alergînd prin
frunziş, întorcîndu-se, aruncînd din maşină două obiecte greu
de definit, scoţînd valizele şi intrînd în casă.
Apoi sunete: apă curgînd şi un scrijelit.
- Acum o oră, am oprit caseta şi am studiat cadrul. Chan-
cellor curăţă numele Chasong de pe valiză, explică Varak.
Nu vrea să-l vadă fata.
Urmă o pauză. Microfoanele înregistrară scîrţîitul unui
creion pe hîrtie. Varak derula caseta pînă se auziră din nou
voci.
Peter, unde eşti?
în bucătărie...
O discuţie despre pregătirea cafelei, paşi iuţi, o mişcare
imperceptibilă.
145
Ai intrat în viaţa mea. Mă întreb dacă o să rămîi.
Vorbe rostite încet de Alison MacAndrew.
Şi eu m-am întrebat acelaşi lucru despre tine.
O să vedem, nu-i aşa?
Asta era tot. Varak închise aparatul şi se ridică în picioare,
Bravo rămase în fotoliu, cu mîiniîe lui aristocratice împreunate
sub bărbie.
- Scîrţîitul pe care l-am auzit, zise el. S-ar putea
presupune că scria?
- Aşa cred. Se potriveşte cu obiceiurile lui.
- Remarcabil, nu? Făcînd abstracţie de întreaga situaţie,
se întoarce la romanul lui.
- Mai curînd neobişnuit. Nu ştiu cît de remarcabil. Dacă
facem ceea ce trebuie, romanul o să devină foarte real pentru el.
Bravo îşi desfăcu degetele şi îşi puse mîinile pe braţele
fotoliului.
- Ceea ce ne readuce la acel roman şi la interpretarea pe
care i-ai dat-o dumneata. Oricît de incredibil mi s-ar părea
acest lucru, tot mai perseverezi în ideea că omul căutat de
noi e un membru al lui Inver Brass?
- Mai întîi dă-mi voie să-ţi pun o întrebare. După ce
ţi-am cerut să convoci o întrunire acum două seri, le-ai dat
membrilor informaţia pe care o consideram potrivită? Mă
refer la întîlnirea lui Chancellor cu fata.
- Ţi-aş fi spus dacă n-aş fi procedat aşa.
- Ştiam că n-ai fost de acord.
- Dezacordul era întemeiat pe convingerea mea. Aceeaşi
convingere m-a determinat să-ţi urmez instrucţiunile, fie şi
pentru a dovedi că n-ai dreptate.
Replica lui Bravo fu răspicată, la limita dezaprobării.
- Acum, care e răspunsul dumitale? Tot mai eşti convins
că un membru al Inver Brass deţine acele dosare?
- O să ştiu într-o zi sau două.
- Ăsta nu-i un răspuns.
- E cel mai bun pe care-l pot da. Sincer vorbind, cred că
am dreptate; totul mă îndreptăţeşte să gîndesc aşa.
St. Claire îşi îndreptă spatele.
145
- Pentru că le-am spus celorlalţi despre Chancellor şi
fată şi le-am dat numele lui MacAndrew?
- Nu e vorba doar de nume, răspunse Varak, ci şi de
faptul că o perioadă de opt luni lipseşte din dosarul lui de
serviciu.
- Neconcludent! Posesorul dosarelor lui Hoover ştie asta.
- Exact. Acea momeală - diversiunea Chasong - a apărut
în timpul celor opt luni. în concluzie, orice s-ar fi întîmplat la
Chasong, orice decizie militară a luat sau a refuzat să ia
MacAndrew, nu putea fi suficient de dăunătoare pentru a-l
determina să demisioneze. Dacă asta se dorea, existau destui
oameni la Pentagon care l-ar fi obligat să părăsească armata
cu mult timp în urmă.
- Poate că a fost un accident dezagreabil, admise Bravo,
dar nu unul dezastruos. Un fragment nesemnificativ din dosar.
- O acoperire, fu de acord Varak. Altceva s-a întîmplat,
legat sau nu de acel incident. Presupunînd că există o
conexiune iniţială - ceea ce trebuie să admitem -, acel altceva
ne poate conduce la deţinătorul dosarelor lui Hoover.
- Prin urmare, vrei să spui - ochii lui St. Claire priviră în
gol - că, în intervalul de douăzeci şi patru de ore dintre
întrunirea lui Inver Brass şi sosirea lui Chancellor la casa lui
MacAndrew, a fost extrasă momeala din dosare. Membrii
Inver Brass au auzit pentru prima dată de Chancellor în seara
cînd ne-am întîlnit, ca să nu mai vorbesc de MacAndrew.
- Prima dată cînd Inver Brass - ca grup - a auzit de
Chancellor. Deţinătorul dosarelor ştia însă, fiindcă
Chancellor luase legătura cu două dintre victime. MacAndrew
şi Rawlins. Cred că nu încape nici o îndoială că erau victime.
- De acord. Bravo se ridică din fotoliu. Prin urmare,
totul se rezumă la o informaţie anume: Peter Chancellor a
luat legătura cu fata generalului. Ei se aflau în drum spre casa
din Rockville. Şi, în loc ca întîlnirea lor să nu aibă nici un
efect, se pune la cale trucul cu Chasong. Pentru a-l orienta pe
Chancellor în altă direcţie.
- Asta e, zise Varak hotărît. Altfel, de ce ar fi folosit
numele Chasong?
146
- Totuşi, de ce-ar fi implicat un membru al Inver Brass?
- Fiindcă nimeni altcineva nu ştia că Chancellor a luat
legătura cu fata. îţi pot da asigurări în această privinţă. Cu
excepţia benzilor noastre, telefoanele lui sînt „curate", nu e
supravegheat decît de noi. Totuşi, în intervalul de
douăsprezece ore de la întrunirea lui Inver Brass se elaborează
o înscenare minuţioasă vizîndu-l pe Chancellor. Acele
douăsprezece ore au fost suficiente pentru a examina dosarul
lui MacAndrew şi a găsi momeala cu Chasong.
St. Claire dădu din cap cu tristeţe.
- Eşti foarte convingător.
- Faptele sînt cît se poate de grăitoare. Aş fi vrut să nu fie.
- Şi eu, numai Dumnezeu ştie. Un membru al Inver Brass!
Cei mai respectaţi oameni ai ţării. Vorbeşti despre posibilităţi.
Asta e una pe care ar trebui să o consider inexistentă.
- Chancellor a fost de altă părere. De altfel, el a precizat
din start lucrul ăsta. Chiar dumneata spuneai la început: el nu
e limitat de fapte sau condiţionări. Apropo, în carte, Inver
Brass se numeşte Nucleul.
St. Claire privea ţintă peretele pe care fuseseră proiectate
imaginile.
- Realitatea şi ficţiunea. E extraordinar.
Vocea i se stinse.
- E ceea ce am vrut noi, zise Varak. Ceea ce am sperat.
- Da, desigur. Spui că vei şti într-o zi sau două?
- Voi fi sigur dacă o să mai convoci o întrunire. După
înmormîntarea lui MacAndrew. Vreau să-i mai oferi lui Inver
Brass încă două nume.
-Da? Ale cui?
-Prima e o jurnalistă, Phyllis Maxwell. Este...
- Ştiu cine e. De ce?
- Nu sînt sigur - n-a ieşit la iveală pînă acum. Dar Chan-
cellor s-a întîlnit cu ea şi a creat un personaj în romanul lui
care seamănă izbitor cu ea.
- înţeleg. Cine e celălalt?
Varak ezită. Era evident că se aştepta să întîmpine
rezistenţă.
147
- Paul Bromley. Omul de la Administraţia Serviciilor
Generale.
- Nu! Diplomatul reacţiona violent. N-o să permit asta.
I-am dat cuvîntul lui Bromley! în primul rînd, e lipsit de sens.
Bromley începe cu B. Noi căutăm numele de la Mia Z!
- Aminteşte-ţi că numele de cod al lui Bromley e Vipera,
răspunse Varak. A fost folosit permanent la Pentagon, G-Doi
şi Birou, timp de peste douăzeci de luni. I s-a pierdut urma
din august; practic, a dispărut. Prezintă pericol pentru o
mulţime de oameni din Washington, dar nimeni n-a auzit de
el. Vipera e omul uitat, aşadar ideal pentru scopurile noastre.
Bravo păşi încet prin cameră.
- Bromley a suferit destul. îmi ceri prea mult.
- E puţin, în raport cu obiectivele noastre. Din cîte am
aflat despre Bromley, cred că ar accepta fără ezitare.
St. Claire închise ochii, gîndindu-se la chinurile prin care
trecuse Bromley. Contabilul vîrstnic, irascibil, care avusese
curajul să se bată de unul singur cu Pentagonul. Răsplata lui
fusese o fiică dependentă de droguri, care după o dispariţie
de trei ani, revenise în chip de ucigaş dezechilibrat; iar acum,
cînd lumea lui părea din nou stabilă, coşmarul ameninţa să se
întoarcă. Urma să fie folosit drept momeală.
Dar în domeniul lui, în zonele întunecate ale profesiunii
sale bizare, Ştefan Varak era strălucit. Şi avea dreptate.
- Apucă-te de treabă, spuse St. Claire. O să convoc Inver
Brass diseară.
Bătăile de tobă se auzeau slab. Ca nişte ecouri înăbuşite
de tunet, purtate de vîntul din decembrie. Mormîntul se afla
în partea de nord a Cimitirului Arlington. Garda de onoare
era aşezată pe flancul de vest. Grupul nemişcat transmitea
ordinul nerostit al armatei: Sicriul va fi dus pînă acolo, nu
mai departe. Apoi va fi. coborît în pămînt. Ne aflăm aici, în
toată splendoarea militară, pentru a impune respect. Onorul
va fi acordat, dar în tăcere. Nu vor exista semne de durere
personală, fiindcă nu sînt decente. Acesta e un teritoriu al
armatei. Noi sîntem bărbaţi. Bărbaţi morţi.
148
Era înspăimîntător, îşi spuse Chancellor, aflat la cîţiva
paşi în spatele lui Alison, care stătea pe singurul scaun negru
de lîngă zona delimitată de un cordon. Nu trebuia atins, nici
asociat cu altceva în afară de ritual.
Stăm la odihnă pe numere. Numerotaţi!
în jurul mormîntului, dincolo de cordon, se aflau ofiţerii
superiori ai Pentagonului. Vreo zece dintre ei veniseră la
Alison, vorbindu-i încet şi strîngîndu-i mîinile. Ea era corul
antic care-i dezvăluia Iui Peter legătura dintre actori şi tatăl
ei. Iar el privea cu atenţie. Era foarte posibil ca vreunul dintre
cei de lîngă mormînt să deţină secretul despre Chasong. Nu-i
rămînea decît să le studieze chipurile şi să dea frîu liber
imaginaţiei.
Un bărbat, cam de aceeaşi vîrstă cu MacAndrew, îi atrase
atenţia lui Peter. Era maior şi avea un ten măsliniu. Origine
mediteraneană, îşi zise Chancellor. Stătu nemişcat în timpul
scurtei ceremonii, fără să vorbească cu nimeni. Atunci cînd
sicriul fu luat din carul mortuar şi dus spre mormînt, omul
continuă să privească înainte; ignora prezenţa corpului
neînsufleţit.
Doar în timpul slujbei funebre a preotului, maiorul dădu
un semn de emoţie. Fu scurt - doar un licăr în ochi şi o umbră
la colţurile gurii. Era o expresie de ură.
Peter continua să-l privească. Preţ de o clipă, maiorul
păru să-şi dea seama că era observat şi se uită în ochii lui
Chancellor. Ura sticli din nou, apoi dispăru. Omul îşi întoarse
privirea.
După ce se încheie serviciul funerar şi drapelul fu înmînat
fiicei militarului îngropat, ofiţerii veniră pe rînd să-şi exprime
condpleanţele.
însă maiorul brunet se întoarse şi plecă, fără să-i adreseze
un cuvînt. Peter îl urmări cu privirea. Omul ajunse pe panta
unei coline aflate dincolo de rîndurile de monumente funerare
şi se opri. Se întoarse încet şi se uită înapoi, o siluetă izolată,
deasupra pietrelor de mormînt.
Chancellor simţi instinctiv că maiorul voise să arunce o
ultimă privire mormîntului Iui MacAndrew, ca pentru a se
148
convinge că obiectul urii sale murise cu adevărat. Era un
moment deprimant şi straniu.
- îţi simţeam ochii în spatele meu, zise Alison după ce
urcară în limuzina care urma să-i ducă la Washington. M-am
uitat la tine o dată. Studiai mulţimea. Şi ştiu că ai auzit fiecare
cuvînt care mi s-a spus. Ai văzut ceva - sau pe cineva -
interesant?
- Da, răspunse Peter. Un maior. Un tip cu aer de italian
sau spaniol. N-a venit la tine să-şi exprime condoleanţele. A
fost singurul ofiţer care n-a făcut-o.
Alison privi pe geam şirurile de morminte. Vorbi încet,
ca să nu fie auzită de şofer sau de escortă.
- Da, l-am văzut.
- Atunci trebuie să fi văzut şi cum a reacţionat. A fost
ciudat.
- Era normal. Pentru el. îşi poartă resentimentele ca pe
decoraţii. Fac parte dintre decoraţiile lui.
-Cine e?
- îl cheamă Pablo Ramírez. E din San Juan, unul dintre
primii selectaţi din teritoriu la West Point. Cred că ai putea
să-l numeşti ciuma hispanică, fără să priceapă cineva ce
înseamnă asta.
- L-a cunoscut pe tatăl tău?
- Da. Au luptat împreună. Ramírez era cu doi ani în
urma lui la West Point.
Peter îi atinse braţul.
- Au luptat împreună şi în Coreea?
- Adică la Chasong?
-Da.
- Nu ştiu. în Coreea, da. Şi în Africa de Nord, în al
doilea război mondial, şi acum cîţiva ani în Vietnam. Dar nu
ştiu dacă şi la Chasong.
- Aş vrea să aflu. De ce-l detesta pe tatăl tău?
-Nu sînt sigură că-l detesta. Mai mult decît pe alţii. Eu
vorbeam de resentimente. La plural.
- De ce?
- E tot maior. Cei mai mulţi dintre colegii lui sînt colonei,
generali, sau generali de brigadă.
149
- E justificat resentimentul lui? A fost ignorat fiindcă e
portorican?
- Probabil într-o oarecare măsură. Militarii constituie o
societate închisă. Şi am auzit glumele făcute pe seama lui:
„Aveţi grijă dacă-l luaţi pe Ramirez la o petrecere a flotei. Or
să-i dea imediat un veston de chelner". în marină, portoricanii
sînt oameni de serviciu. Ceva de genul ăsta.
- O asemenea situaţie justifică o grămadă de
resentimente.
- Sînt sigură, dar asta nu-i tot. Lui Ramirez i s-au oferit
multe ocazii - mai multe decît altora - poate fiindcă e membru
al unei minorităţi. El n-a profitat de ele.
Peter privea pe geam, vag tulburat. Privirea pe care o
observase la Ramirez denota o anume ură, îndreptată spre
nişte obiecte anume. Sicriul lui MacAndrew. Mormîntul lui
MacAndrew. MacAndrew.
- Ce credea tatăl tău despre el?
- Cam ce ţi-am spus eu. Că era neserios, nechibzuit şi
prea emotiv. Absolut nedemn de încredere. Tata a refuzat de
două ori să susţină promovarea lui. în afară de asta, nu mi-a
mai zis mare lucru.
- Ce înţelegea el prin „absolut nedemn de încredere"?
Alison se încruntă.
- Trebuie să mă gîndesc. Cred că era ceva despre
recapitulări şi recunoaşteri.
- Grozav. Habar n-am despre ce vorbeşti.
Ea rîse.
- Scuze. Sînt rapoarte scrise adresate cartierului gene-
ral. Rezumate ale luptelor şi misiunilor de recunoaştere.
- Nu mă ajută prea mult, dar cred că am înţeles ce vrei
să spui. Tatăl tău pretindea că Ramirez e un mincinos. Fie din
cauza emoţiilor, fie intenţionat.
- Aşa cred. Omul e insignifiant, Peter. Alison îşi puse
mîna peste a lui. S-a încheiat. Terminat, trecut, încheiat. îţi
mulţumesc mai mult decît pot spune.
-Noi n-am „încheiat", zise el.
Ea îl privi în ochi.
150
- Sper că nu. Apoi zîmbi. Un hotel e o idee minunată. O
să lenevim o zi întreagă, fără să ne gîndim la nimic. M-am
săturat să mă tot gîndesc. Pe urmă, mîine o să mă duc la
avocat, să-mi rezolv problemele. Nu trebuie să te simţi obligat
să rămîi. Mă întorc la New York peste cîteva zile.
Chancellor era surprins; se întrebă dacă ea uitase. Atît
de brusc, cu totul. O luă de mînă, dorind să o reţină.
- Dar mai e şi casa din Maryland. Cineva a spart-o şi...
- Ah, Doamne! Dă-o-ncolo! El e mort. Iar ăia şi-au făcut
treaba, oricare-ar fi fost.
- O să vorbim despre asta mai tîrziu, zise el.
- Foarte bine.
Peter înţelegea. Alison trăise durerea provocată de
moartea tatălui ei şi chinul de a cerceta împrejurările în care
avusese loc. La înmormîntare stătuse în faţa oamenilor care
încercaseră să-l distrugă. Ceremonia funerară de la Arling-
ton era un simbol pentru ea: nodul gordian fusese tăiat; era
liberă să-şi caute propria ei lume. Şi acum el îi cerea să se
întoarcă în trecut.
Trebuia s-o facă. Fiindcă nu se încheiase. El ştia la fel de
bine ca şi ea.
Chancellor mai ştia ceva. Alison zisese că Ramirez era
insignifiant.
Dar se înşela.

20
TXin nou, limuzinele sosiră la casa din Georgetown la
Ir'ore diferite, venind din diverse locuri. Din nou şoferi
tăcuţi îşi conduseră pasagerii fără să-i vadă. Se întrunea Inver Brass.
Cei mai vîrstnici - Bravo, Venice şi Christopher -
stabiliseră de mai multe săptămîni o înţelegere secretă, con-
form căreia alegerea unui nou Genesis urma să se facă dintre
cei doi bărbaţi mai tineri: Banner şi Paris.
Banner venise la Inver Brass cu şase ani în urmă. Fusese
cel mai tînăr preşedinte al unei universităţi importante de pe
150
Coasta de Est, pe care o părăsise pşntru a prelua preşedinţia
fundaţiei internaţionale Roxton. Se numea Frederick Wells şi
era specializat în finanţe internaţionale. în ciuda impactului
mondial al deciziilor sale, nu neglijase niciodată esenţiala
nevoie umană de respect, demnitate şi libertate de opţiune şi
exprimare. Wells avea o profundă încredere în fiinţa umană,
cu toate defectele ei, iar cei care încercau să reprime oamenii,
să-i manipuleze sau să-i domine îşi atrăgeau asupra lor mînia sa.
Aşa cum şi-o atrăsese, fără să ştie, John Edgar Hoover.
Paris era cel mai nou recrut; se alăturase celor de la Inver
Brass c*doar patru ani în urmă. Strămoşii lui se trăgeau din
Castilia, dar propriile lui rădăcini erau adînc înfipte în solul
Americii, unde se stabilise familia lui pentru a scăpa de
falangişti. Se numea Carlos Montelán. In prezent, ocupa
catedra Maynard de relaţii internaţionale la Harvard şi era
considerat cel mai receptiv analist al gîndirii geopolitice a
secolului douăzeci. Vreme de doisprezece ani, administraţiile
succesive încercaseră să-l aducă pe Montelán la
Departamentul de Stat, dar el se opusese. El era un savant,
nu un activist. Cunoştea primejdiile care îi pîndeau pe
teoreticieni atunci cînd intrau în lumea aspră a negocierilor
pragmatice.
Totuşi, Montelán nu se oprise niciodată din studiu, nu
încetase niciodată să-i analizeze pe oameni şi motivaţiile lor
- fie ele personale sau derivate din cauze mai importante. Şi
atunci cînd constatase că sînt lipsite de valoare sau chiar
distructive, nu ezitase să ia hotărîri energice.
Aşa cum nu ezitase în cazul lui John Edgar Hoover.
Bravo amînase alegerea unuia dintre candidaţi, în ciuda
insistenţelor lui Christopher. Christopher era Jacob Dreyfus,
bancher şi ultimul dintre patriarhii evrei, a cărui familie rivaliza
cu cele ale lui Baruch şi Lehman. Christopher avea optzeci
de ani şi ştia că n-o să mai trăiască mult; pentru el era foarte
important ca Inver Brass să-şi numească liderul. O familie
fără stăpîn înceta să mai fie o familie. Iar pentru Jacob Dreyfus
nu exista „familie" mai importantă în această ţară iubită decît
cea la întemeierea căreia pusese umărul - Inver Brass.
151
Cam asta îi zisese şi lui Bravo, iar Munro St. Claire ştia
că nimeni n-o spunea mai bine decît Jacob. Şi St. Claire fusese
acolo de la început, ca şi Daniel Sutherland, uriaşul negru, a
cărui inteligenţă extraordinară îl propulsase de pe plantaţiile
din Alabama în cele mai înalte cercuri juridice ale ţării. Dar
nici Bravo, nici Venice n-ar fi reuşit să găsească vorbele care
să definească Inver Brass atît de bine cum o făcea Christo-
pher.
După cum spunea Jacob Dreyfus, Inver Brass se născuse
în haos, într-o vreme cînd naţiunea se afla în pragul
autodistrugerii. Pieţele se prăbuşiseră, afacerile erau la pămînt;
fabricile fuseseră închise, vitrinele astupate cu scînduri, fermele
lăsate în paragină^ în timp ce vitele mureau, iar maşinile
agricole rugineau. începuseră să apară inevitabile explozii de
violenţă.
La Washington, lideri stupizi erau incapabili de acţiune.
Aşa că, în ultimele luni ale anului 1929, luase fiinţă Inver
Brass. Primul Genesis fusese un scoţian, un bancher investitor
care urmase sfatul lui Baruch şi Dreyfus şi părăsise piaţa de
capital. El dăduse şi numele grupului, după denumirea unui
mic lac dintr-un ţinut mlăştinos al Scoţiei ce nu era menţionat
pe nici o hartă. Deoarece existenţa lui Inver Brass trebuia să
rămînă secretă. Opera în afara birocraţiei guvernamentale,
pentru ca să poată acţiona rapid, fără piedici.
Sume importante de bani fuseseră transferate în
nenumărate regiunnnfometate în care - generată de lipsuri -
izbucnise violenţa. în toată ţara, bogăţia lui Inver Brass tocise
muchiile ascuţite ale acestei violenţe; flăcările fuseseră stropite
şi menţinute în limite acceptabile.
Se făcuseră şi greşeli, corectate imediat după înţelegerea
lor. Unele nu mai putuseră fi îndreptate. Depresiunea
economică se extinsese în toată lumea; se impuneau infuzii
de capital care depăşeau posibilităţile ţării.
Exista Germania. Dezastrul economic ce-a urmat
Tratatului de la Versailles, lipsa de finalitate a înţelegerilor de
la Locarno, ineficienta Planului Dowes - toate fuseseră greşit
înţelese, crezuseră oamenii de la Inver Brass. Şi aceea se
152
dovedise cea mai teribilă eroare a lor. Una pe care, treizeci şi
cinci de ani mai tîrziu, un absolvent de facultate numit Peter
Chancellor începuse s-o considere singurul lucru care nu era.
O conspiraţie politică mondială.
Trebuia oprit acest tînăr Chancellor. Inver Brass se afla
în umbra imaginaţiei lui, iar el nu-şi dădea seama.
Dar acea greşeală îi condusese pe oamenii de la Inver
Brass spre un nou teritoriu. Pătrunseseră pe tărîmul politicii
naţionale. Mai întîi pentru a încerca să rectifice erorile comise.
Dar mai tîrziu fiindcă puteau fi de ajutor. Inver Brass era
înzestrat cu înţelepciune şi dispunea de resurse. Putea acţiona
şi reacţiona rapid, fără să dea socoteală nimănui în afara
propriei conştiinţe colective.
Munro St. Claire şi Daniel Sutherland ascultaseră
pledoaria pătimaşă a lui Jacob pentru numirea rapidă a unui
nou Génesis. Nici unul nu se înfierbîntase în formularea
răspunsurilor. Fiecare fusese de acord fără convingere,
nespunînd în esenţă nimic. St. Claire îşi dădea seama de faptul
că Sutherland n-avea cum să ştie de eventualitatea ca Inver
Brass să adăpostească un trădător. Aşadar, îndoielile lui
Sutherland trebuiau să aibă altă sursă. St. Claire presupunea
că acestea izvorau din convingerea că zilele lui Inver Brass
erau numărate. Poate că totul s-ar fi sfîrşit o dată cu cei vîrstnici
şi poate că era mai bine aşa. Vremurile noi impuneau
schimbări; ei aparţineau altei epoci.
Dubiile lui St. Claire erau mult mai concrete. De aceea,
pentru moment nu putea fi de acord cu alegerea unui nou
Génesis. Dintre cei doi candidaţi. Fiindcă dacă exista un
trădător la Inver Brass, acela era fie Banner, fie Paris.
Stăteau în jurul mesei circulare, fotoliul gol al lui Géne-
sis amintindu-le de efemeritatea lor existenţială. Nu era nevoie
de foc în sobă. Nu urmau să fie arse hîrtii; nici pe masă nu se
vedeau, şi nici nu aveau să fie. Nu fuseseră împărţite rapoarte
codificate, deoarece nu se punea problema adoptării unor
decizii; scopul convocării îl constituise furnizarea unor
informaţii şi comentarea lor.
152
Trebuia întinsă o capcană. Mai întîi, evenimentele aveau
să fie astfel descrise încît St. Claire să poată observa reacţia
fiecărui om de la masă. Apoi, urma să fie rostite două nume:
Phyllis Maxwell, jurnalist; Paul Bromley - nume de cod:
Vipera -, critic dispărut al Pentagonului. Dispărut, dar uşor
de descoperit de către orice om aflat la acea masă.
- Astă-seară, întîlnirea noastră va fi scurtă, zise Bravo.
Ne-am propus să vă punem la curent cu ultimele date şi să
auzim ce aveţi de spus în legătură cu noile evenimente.
- Cred că asta include şi un comentariu pe marginea
deciziilor trecute, spuse Paris.
- Include orice doreşti.
- Bine, continuă Paris. Fiindcă alaltăieri seară am răsfoit !
două cărţi de Peter Chancellor. Nu-mi dau seama de ce l-ai ¡
ales pe el. E adevărat, e inteligent şi are fler de prozator, dar
nu pare să fie un scriitor de primă mărime.
- Pe noi nu ne-au interesat meritele literare.
- Nici pe mine. Şi nu dezaprob romanul popular. Mă
refer doar la acest scriitor anume. Nu e la fel de capabil ca şi
alţi zece, să zicem? De ce tocmai el?
- Pentru că pe el îl cunoaştem, interveni Christopher.
Nu cunoaştem alţi zece.
-Poftim?
Paris se aplecă în faţă.
- Christopher a pus bine problema, zise Bravo. Ştim
multe despre Chancellor. Cu şase ani în urmă, am avut mo-
tive întemeiate să ne documentăm. Cunoaşteţi amîndoi istoria
lui Inver Brass; nu v-am ascuns nimic. Contribuţiile noastre,
erorile noastre. La sfîrşitul anilor şaizeci, Chancellor scria...
Bravo se opri şi i se adresă lui Paris.... o dizertaţie analitică
despre prăbuşirea Republicii de la Weimar şi apariţia
Germaniei militariste. S-a apropiat foarte mult de identificarea
lui Inver Brass. Trebuia oprit.
în jurul mesei se lăsă tăcerea. St. Claire ştia că negrul şi,
într-un sens mai profund, evreul se gîndeau la acele zile.
Fiecare cu durerea lui.
- Dizertaţia respectivă, preciza Banner, privindu-l pe
Paris, a devenit romanul Reichstag!
153
- Nu era periculos? întrebă Paris.
- Mai degrabă corect, răspunse Venice.
- Şi era o ficţiune, adăugă Christopher dezaprobator.
- Asta răspunde la întrebarea mea, spuse Paris. Mai mult
decît orice, era o chestiune de familiaritate. E preferabilă o
entitate cunoscută, cu limitările ei, uneia necunoscute care
promite mai mult.
- De ce insistaţi să-l discreditaţi pe Chancellor? întrebă
Venice. Noi căutăm dosarele lui Hoover, nu ne interesează
virtuţile literare ale scrierilor lui.
s

- Face asocieri subiective, răspunse savantul. E genul

de scriitor care mă irită. Cunosc cîte ceva despre evenimentele
de la Sarajevo şi condiţiile existente la acea vreme. I-am citit
cartea. Concluziile lui se bazează pe fapte intenţionat
interpretate în mod eronat şi pe asociaţii exagerate. Şi sînt
sigur că mii de cititori pornesc de la premisa că romanele lui
reflectă istoria adevărată.
Bravo se lăsă pe spătarul fotoliului.
- Şi eu am citit cartea şi cunosc cîte ceva despre
împrejurările care au condus la evenimentele de la Sarajevo.
Vrei să spui că includerea în carte a conspiraţiei industriaşilor
a fost o eroare?
- Sigur că nu. Asta se ştie.
- Prin urmare, indiferent cum a ajuns la concluzia asta,
a avut dreptate.
Paris zîmbi.
- Te rog să mă ierţi, dar mă bucur că nu predai istoria.
Dar cum spuneam, s-a răspuns la întrebarea mea. Care sînt
noile evenimente?
- Evenimentele se află într-un real progres; acesta e
termenul cel mai potrivit.
Bravo începu să descrie drumul lui Chancellor cu Alison
la Aeroportul Kennedy, întîlnirea cu escorta militară şi sosirea
avionului cu sicriul generalului. După cum îi sugerase Varak,
St. Claire vorbea rar, urmărind orice reacţie care ar fi indicat
că vreunul de la masă cunoştea evenimentele. S-ar fi observat
în ochi, îi spusese Varak. O umbră de răspuns, care însemna
154
recunoaşterea. Anumite modificări biochimice nu puteau fi
tăinuite; ochii erau microscopul care le detecta.
St. Claire nu descoperi astfel de reacţii. Nici răspunsuri.
Doaratenţia deplină a fiecărui participant la întrunire.
începu să descrie ce se auzise pe bandă şi ce se văzuse
pe caseta video.
- Fără pregătirile lui Varak, n-am fi aflat despre
extraordinara acţiune pusă la cale împotriva lui Chancellor.
Şi Chancellor a fost cel vizat, nu fiica lui MacAndrew. Noi
credem că e o încercare de a-l abate din drum; de a-l convinge
că demisia lui MacAndrew e rezultatul unor ordine date cu
ani în urmă în Coreea, într-un loc numit Chasong.
Paris făcu ochii mari; reacţia era vizibilă. Apoi vorbi.
- Ucigaşii din Chasong...
O durere ascuţită săgeta pieptul Iui St. Claire; timp de
cîteva clipe, îşi pierdu respiraţia. Se luptă să-şi recapete
controlul, privindu-l tăios pe Carlos Montelân.
Cuvintele rostite de Paris îl înfiorară. Acesta n-avea de
unde să le ştie! Nicăieri pe bandă nu fusese pronunţată aceasta
frază, iar St. Claire n-o folosise!
- Ce înseamnă asta? întrebă Venice, schimbîndu-şi poziţia
în fotoliu.
- Orice istoric militar ar putea să-ţi spună că e un epitet
folosit pentru caracterizarea ofiţerilor care au luat parte la
bătălia de la Chasong, spuse Paris. A fost o demenţă
sinucigaşă. Trupele s-au răzvrătit de o parte şi de alta a liniilor;
mulţi au pierit împuşcaţi de propriii lor ofiţeri. A fost o strategie
dezastruoasă, într-un anume sens punctul de cotitură politic
al războiului. Dacă MacAndrew s-a aflat acolo, e foarte posibil
ca o victimă de mult uitată să fi ieşit la suprafaţă. Acesta ar
putea fi motivul demisiei sale.
St. Claire îl privi cu atenţie pe Paris, respirînd uşurat la
auzul explicaţiei lui savante.
- Ar putea avea legătură cu moartea lui în Hawaii? întrebă
Christopher, ale cărui mîini noduroase tremurau în timp ce vorbea.
- Nu, răspunse Bravo încet. MacAndrew a fost împuşcat
de Longworth.
155
- Adică de Varak? întrebă neîncrezător Wells.
-Nu, zise Bravo. De adevăratul Longworth. în Hawaii.
Afirmaţia avu efectul unui pocnet de bici. Toţi ochii se
aţintiră asupra lui St. Claire.
- Cum? De ce?
în vocea lui Venice se simţea furia. Daniel Sutherland
era profund revoltat.
- A fost ceva imprevizibil şi, de aceea, imposibil de
controlat. După cum ştiţi, Varak s-a dat drept Longworth
cînd s-a întîlnit cu Chancellor. Era o sursă care putea fi
verificată, o trambulină. Chancellor i-a dat acest nume lui
MacAndrew şi i-a spus că Longworth avusese acces la dosare.
După moartea soţiei sale, generalul a zburat mii de kilometri
ca să-l găsească pe Longworth. Şi cei doi s-au întîlnit.
- Deci MacAndrew credea că doar Longworth ştia ce
s-a întîmplat la Chasong, spuse Frederick Wells gînditor. Că
informaţia respectivă se afla în dosarele lui Hoover şi nicăieri
în altă parte.
- Iar asta nu ne orientează în nici o direcţie. Decît tot
spre dosare.
Christopher vorbise iarăşi pe un ton dezaprobator.
- Totuşi, ne ajută, continuă Banner, uitîndu-se la Bravo.
Asta confirmă ceea ce spuneai dumneata. Chasong e o
diversiune.
- De ce? întrebă Venice.
Wells se întoarse către judecător.
- Fiindcă nu are nici un sens. De ce a fost folosit acest
nume?
- Sînt de acord. St. Claire se aplecă în faţă, recăpătîndu-şi
controlul. Prima parte a capcanei lui Varak nu dăduse
rezultate. Venise momentul pentru cea de-a doua -
menţionarea celor două nume. După cum v-am spus acum
două seri, Chancellor a avansat cu scrierea romanului. Varak
a reuşit să pună mîna pe manuscris. Există două elemente
mai degrabă surprinzătoare. Aş spune că doi oameni au ieşit
la suprafaţă, fără ca vreunul dintre ei să fi fost luat în
considerare pînă acum. Nu ştim de ce. Unul e un personaj
155
vag deghizat din carte, iar al doilea - un bărbat care apare în
notele lui Chancellor, un om pe care încearcă să-l găsească.
Prima persoană este o jurnalistă, Phyllis Maxwell. A doua,
un contabil pe nume Bromley, Paul Bromley. A lucrat la
Serviciile Generale. Deţine careva dintre voi vreo informaţie
despre aceşti oameni?
Tăcere. Dar numele fuseseră date - a doua parte a
capcanei. Dacă concluziile lui Varak erau fondate, St. Claire
se întreba care din ei avea să fie prins. Banner sau Paris?
Frederick Wells sau Carlos Montelân?
Conversaţia se stinse. Bravo spuse că întîlnirea lui Inver
Brass se încheiase. îşi trase fotoliul, dar fu oprit de vocea lui
Wells.
- Varak este pe hol?
- Da, sigur, răspunse diplomatul. A aranjat plecarea
voastră, ca de obicei.
- Aş vrea să-i pun o întrebare. O să v-o adresez mai întîi
tuturor. In casa de la Rockville au fost microfoane. Ne-ai
descris zgomotele unor oameni care au pătruns înăuntru şi
au răscolit biroul lui MacAndrew, dar nu şi cuvintele care au
însoţit aceste zgomote. Afară, o videocameră se declanşează,
dar nu se vede nimic, deoarece intruşii ieşiseră din raza ei
vizuală. Ca şi cum străinii ar fi ştiut despre echipamentul elec-
tronic.
- Care-i întrebarea dumitale? întrebă Montelân, cu o voce
uşor stridentă. Nu cred că-mi place aluzia.
Banner se uită la Paris. Era ceva inconfundabil, îşi zise
St. Claire. Liniile fuseseră trasate. Liniile? Leii, poate. Tinerii
ridicîndu-se împotriva celui vîrstnic şi disputîndu-şi calitatea
de lider.
- Mi se pare curios. Dosarele au fost luate într-o
asemenea manieră - într-un asemenea moment pentru a
sugera faptul că hoţii anticipaseră moartea lui Hoover. Luni
de zile de investigaţii intense n-au dus la nici un rezultat; unul
dintre cei mai buni specialişti în informaţii din această ţară
raportează că n-a făcut nici un progres. Bravo vine cu ideea
de a-l folosi pe acest Chancellor pentru cercetări. Specialistul
156
nostru în informaţii urgentează aplicarea planului; scriitorul
e manipulat şi începe să lucreze. Aşa cum era de aşetptat, el
provoacă nelinişte. Deţinătorii dosarelor lui Hoover se
alarmează şi acţionează împotriva lui. O acţiune, îndrăznesc
să afirm, care ar fi trebuit să fie suficientă pentru a-i prinde în
cursă. Dar pe film nu apare nimeni, iar pe bandă nu se aude
nici o voce.
Montelân se aplecă spre masă.
- Sugerezi că...
- Sugerez, îl întrerupse Banner, că, deşi specialistul
nostru e cunoscut pentru meticulozitatea lui, aceasta a strălucit
ieri prin absenţă.
- De-ajuns! Christopher explodă. Faţa i se lungise,
degetele osoase îi tremurau. Ai idee cine e Varak? Ce-a văzut
în viaţa lui? Ce-l determină să acţioneze?
- Ştiu că e plin de ură, răspunse încet Banner. Şi asta mă
înspăimîntă.
La masă se aşternu tăcerea. Adevărul esenţial al afirmaţiei
lui Frederick Wells îşi făcu efectul. Era posibil ca Ştefan Varak
să fi operat la un nivel diferit de al lor, motivat de o ură
necunoscută de cei prezenţi în acea cameră.
St. Claire îşi aminti cuvintele Iui Varak: O să-i caut pe
nazişti sub orice formă ar reapărea ei şi-o să-i urmăresc.
Iar dacă dumneata crezi că există vreo deosebire între ceea
ce reprezintă acele dosare şi obiectivele celui de-al Treilea
Reich, te înşeli foarte tare.
Deoarece naziştii fuseseră descoperiţi şi distruşi, ce cale
mai bună de a le supraveghea discipolii se putea imagina decît
aceea de a le controla dosarele?
Bravo îşi trase fotoliul înapoi şi se ridică de la masă. Se
duse la un dulap din perete, îl descuie şi scoase un pistol cu
ţeava scurtă, de calibrul 32. închise dulapul, se întoarse la
fotoliu şi se aşeză. Arma era ascunsă în mîna lui.
- Vrei să-i spui, te rog, domnului Varak să intre?
Ştefan Varak se opri în spatele fotoliului gol al lui Gene-
sis, studiindu-i pe membrii Iui Inver Brass. Banner îl urmărea
cu atenţie, pînă cînd ochii li se întîlniră.
157
- Domnule Varak, vrem să-ţi punem o întrebare.
Preferăm un răspuns concis. Vorbeşte, te rog, Banner.
Wells se conformă.
- Domnule Varak, prin Chancellor, dumneata ai anticipat
un eveniment care putea să ne conducă la dosarele lui Hoover,
conchise el. O identificare, vizuală sau printr-o voce
înregistrată. Ai întins cursa, ceea ce presupune că i-ai înţeles
importanţa. Totuşi, meticulozitatea şi înaltul dumitale
profesionalism au strălucit prin absenţă. Mă întreb de ce. Ar
fi fost o treabă simplă să montezi două, trei, şase camere video,
dacă era nevoie. Dacă ai fi procedat aşa, vînătoarea s-ar fi
putut încheia acum, iar dosarele s-ar fi aflat în posesia noastră.
De ce, domnule Varak? Sau de ce nu?
Lui Varak sîngele îi năvăli în faţă; se înroşise de furie.
Toate semnele asupra cărora îi atrăsese atenţia lui Bravo erau
evidente pe faţa lui. Oare mînia producea, ca şi teama, acele
incontestabile modificări biochimice despre care vorbise
Varak? St. Claire puse pistolul în poală, ţinînd degetul pe
trăgaci.
Apoi momentul trecu. Varak îşi impuse autocontrolul.
- E o întrebare firească, spuse el calm. O să răspund la
ea cît mai concis. După cum ştiţi, eu lucrez de unul singur,
cu excepţia rarelor situaţii în care angajez alţi oameni, ce
nu mi-ar putea descoperi identitatea. In cazul de faţă a fost
vorba despre un şofer de taxi din New York. El i-a luat pe
Chancellor şi pe fată şi i-a dus la aeroport; conversaţia lor a
fost înregistrată. Şoferul m-a sunat la Washington şi mi-a
pus banda la telefon. Atunci am aflat pentru prima dată
despre intenţia lor de a sta la Rockville. Dispuneam de foarte
puţin timp să-mi iau echipamentul, să mă duc pînă la casă şi
să-l instalez. Am avut noroc că am montat chiar şi o cameră,
cu filmul corespunzător pentru infraroşu. Ăsta-i răspunsul
meu.
Se lăsă iarăşi tăcerea, în vreme ce membrii lui Inver Brass
îl studiau pe Varak. Sub^tăblia mesei, St. Claire îşi retrase
degetul de pe trăgaci. în timpul vieţii sale, învăţase să
157
recunoască adevărul atunci cînd îl auzea. După părerea lui,
tocmai fusese rostit.
Spera din tot sufletul ca intuiţia să nu-l înşele.

21
Conform obiceiului, Peter se trezi dimineaţa la ora
patru şi jumătate. Se dădu jos din pat, se duse la servieta
aflată pe fotoliu în dormitor şi scoase carnetul cu coperte din piele.
Se aflau într-un apartament la Hay-Adams, unde Alison
avea să se familiarizeze cu programul lui ciudat de lucru.
Ea îl auzi şi sări în sus din pat.
- E incendiu?
- îmi pare rău. Credeam că n-o să mă auzi.
- Ştiu doar că nu te văd. E întuneric afară. Ce s-a
întîmplat?
-Nimic. E dimineaţă. Acum îmi place să lucrez. Culcă-te.
Eu o să mă duc în camera alăturată.
Alison căzu pe pernă, scuturînd din cap. Peter zîmbi, îşi
luă carnetul şi se îndreptă spre camera de zi.
Trei ore mai tîrziu, terminase capitolul opt. Nu se uitase
la plan; nu era necesar. Cunoştea emoţiile prin care îl
caracteriza pe Alexander Meredith. Şi el se zbătuse prins în
ghearele fricii; şi el fusese alarmat. Ştia ce însemna să fii
obiectul unei urmăriri violente; auzise paşi alergînd în noapte.
Alison se trezi puţin înainte de opt. El veni lîngă ea şi
făcură dragoste. încet, înlănţuindu-se unul pe altul, fiecare
răspuns fiind tot mai plăcut, mai excitant decît cel dinainte,
pînă cînd intrară în ritmul disperat al patimii, nici unul
nelăsîndu-l pe celălalt să reducă intensitatea.
Apoi adormiră îmbrăţişaţi.
Se treziră la zece şi jumătate, luară micul dejun în cameră
şi plănuiră cum să-şi petreacă restul zilei. Peter îi promisese o
zi de „trîndăveală"; voia să se ţină de cuvînt. O merita. Privind-o
peste masă, fu surprins de un lucru pe care ar fi trebuit să-l
158
observe mai de mult. în ciuda încordării şi a tristeţii, Alison
avea un umor blînd, care n-o părăsea niciodată.
Cathy fusese înzestrată cu această calitate.
Peter se întinse peste masă, căutîndu-i mîna. Ea i-o luă I
zîmbindu-i cu blîndeţe.
Telefonul sună. La celălalt capăt al firului se afla avocatul I
tatălui ei. Avea de semnat mai multe documente, de completat
cîteva formulare oficiale şi mai trebuia să înţeleagă nişte !
drepturi legale. Testamentul generalului era simplu, nu însă
şi procedurile armatei în caz de deces. Ar avea Alison
amabilitatea să vină la biroul lui la ora două? Dacă nu se
iveau complicaţii, puteau încheia formalităţile pe la cinci.
Chancellor îi promise că aveau să trîndăyească a doua
zi. De fapt, urmau să înceapă la un minut după ora cinci.
Pentru că a doua zi, îşi zise Peter, trebuia să-i vorbească despre
casa din Rockville.
Alison plecă la biroul avocatului la ora unu şi jumătate.
Chancellor se întoarse la carnetul lui.
Capitolul 9-Plan
Subiectul capitolului îl constituie întrevederea lui
Alex Meredith cu senatorul. Aceasta va avea loc în
camera de hotel, după o cursă disperată, în timpul căreia
Alex trebuie să scape de urmăritorii săi. La întîlnirea cu
senatorul, Alex devine conştient de faptul că există un
grup de oameni puternici, dispuşi să se lupte cu Hoover.
Nu e singur. Acesta este începutul întoarcerii lui la
normalitate.
Acceptă primejdiile pe care le va avea de înfruntat
de acum înainte, deoarece există oameni pe care se
poate bizui; dependenţa lui de ei se stabileşte imediat.
Uşurarea lui sporeşte atunci cînd află de la senator
identitatea celor doi asociaţi ai săi: fostul funcţionar
guvernamental şi jurnalista. Şi ei vor să se întîlnească
cu Meredith.
159
Există un plan, pe care Alex nu-l cunoaşte, dar faptul
că există e suficient. El se dedică acestei cauze, fără a
înţelege pe deplin semnificaţia angajamentului său.
Orele treceau; cuvintele se aşterneau de la sine pe hîrtie.
Ajunsese la momentul în care senatorul îi explică lui Alex
convertirea mesagerului lui Hoover. Chancellor citi cuvintele -
pe care le lăsase practic neschimbate în capitolul propriu-zis
al cărţii - cu satisfacţie.
Din raţiuni de supravieţuire, Alan Long a înţeles
caracterul eronat al metodelor sale. Trecutul său nu e
mai ferit de verificări decît al altora. Un fapt izolat poate
fi răstălmăcit aici, scos din context dincolo. Doar sursa
contează, bunul de tipar - asemenea literelor F-B-I.
Long e pe cale să se pensioneze de la Birou, din cauza
unei boli incurabile. în acest sens i-a fost trimis
directorului un raport concludent. în realitate, Long
urmează să lucreze pentru noi. Deşi nu se poate spune
că şi-a spălat păcatele, este mai puţin înclinat să lucreze
cu prinţul întunericului. îi este frică. Iar frica e o armă
pe care o cunoaşte bine.
Fusese o zi de lucru rodnică, îşi zise Peter, uitîndu-se la
ceas. Era aproape patru şi jumătate. Soarele în amurg arunca
umbre masive pe clădirile din faţa ferestrei hotelului. Vîntul
de decembrie era aspru; din cînd în cînd, cîte o frunză se
învîrtea în aer dincolo de geam.
în curînd, trebuia să se întoarcă Alison. Voia s-o ducă la
un mic restaurant din Georgetown pe care-l ştia el, să cineze
liniştiţi, să se privească şi să se atingă. Avea să observe rîsul
din ochii şi din vocea ei şi să-şi exprime recunoştinţa pentru
că se afla lîngă el. Pe urmă, s-ar fi întors la hotel şi ar fi făcut
dragoste. Cu o totală dăruire. Şi în deplină armonie. Nu mai
fusese de mult atîta armonie în patul lui.
Peter se ridică de pe canapea şi se întinse răsucindu-şi
159
gîtul. Era un obicei; de cîte ori îl dureau tîmplele, îi făcea
bine să-şi rotească de mai multe ori capul. Dar acum nu simţea
nici o durere. în ciuda stresului din ultimele patruzeci şi opt
de ore, avusese doar cîteva momente de panică. Alison
MacAndrew intrase în viaţa lui. Pur şi simplu.
Telefonul sună. Zîmbi, reacţionînd ca un adolescent.
Trebuia să fie Alison; nimeni altcineva nu ştia de prezenţa lui
acolo. Ridică receptorul, aşteptîndu-se ca ea să-i spună, pe
un ton amuzat, că toate taxiurile din Washington o evitau;
fusese izolată într-o junglă de beton, unde animalele îşi arătau
colţii.
Era o voce de femeie, dar nu a lui Alison. Auzea timbrul
aspru, încordat al unei fiinţe umane înspăimîntate.
- Ce Dumnezeu ai făcut? Cum ţi-ai permis să mă
introduci în cartea dumitale? Cine ţi-a dat dreptul?
Era Phyllis Maxwell.
începea nebunia.
Lăsă o notă pentru Alison şi încă un mesaj la recepţie, în
caz că ea n-ar fi observat biletul.
N-avea timp de explicaţii; eră o urgenţă, iar el avea să
lipsească aproximativ o oră. Urma s-o sune de îndată ce se
ivea ocazia. Pentru că o iubea.
Phyllis Maxwell. Era aberant! Ceea ce spusese ea friza
absurdul. Iar Peter trebuia să dea o sumedenie de explicaţii
rapide. Da. Exista un personaj în cartea lui, despre care cineva
putea - doar putea - să creadă că avea o posibilă - doar o
posibilă - asemănare cu ea! Dar la fel de bine putea să semene
cu o duzină de alte persoane!
Nu! Nu intenţionase s-o distrugă. Sau pe altcineva ori
ceva! Cu excepţia reputaţiei lui J. Edgar Hoover, iar pentru
asta n-o să-şi ceară scuze! Pentru nimic în lume, nu! El lucra
singur! Orice fel de investigaţii ar fi făcut, oricîte surse folosise,
nici una nu avea legătură cu ea!
Sau cu... Paula Mings... oricine naiba ar fi fost ea.
Vocea de la celălalt capăt al firului era lipsită de
160
autocontrol - cînd slabă şi de neauzit, cînd stridentă, isterică.
Phyllis Maxwell îşi pierduse minţile. Iar el era răspunzător
pentru asta, într-o oarecare măsură.
încercase să fie raţional; inutil. Ridicase tonul; se crease
haos. în cele din urmă, îi smulse promisiunea să se întîlnească
cu el.
Nu voia să vină la Hay-Adams. Dar fusese cu el la Hay-
Adams. Nu-şi amintea? I se păruse locul atît de respingător?
Iisuse Hristoase! încetează!
Nu accepta să vină într-un loc ales de el. Nu avea
încredere în el, pentru numele lui Dumnezeu, cum ar fi putut
să aibă? Şi nu voia nici să vină într-un loc unde riscau să fie
văzuţi împreună. Era o casă pe Thirty-fifth Street North-west,
lîngă intersecţia cu Wisconsin, în spatele lui Dumbarton Oaks.
Aparţinea unor prieteni plecaţi din ţară care-i lăsaseră cheia.
Nu ştia exact numărul casei; nu conta, avea o poartă albă şi
vitralii la fereastra de deasupra uşii. Ea o să ajungă acolo în
jumătate de oră.
înainte de-a închide telefonul, spusese: „Ai lucrat tot
timpul cu ei, nu-i aşa? Trebuie să fii foarte mîndru de tine."
Un taxi se apropie de trotuar. Chancellor sări în el, dădu
şoferului adresa şi încercă să-şi adune gîndurile.
Cineva citise manuscrisul; asta era clar. Dar cine? Cum?
Acest cum îl înspăimînta, fiindcă însemna că, oricine-ar fi
fost, depusese eforturi extraordinare pentru a-l obţine.
Cunoştea măsurile de precauţie pe care le aplica biroul de
dactilografiat; făceau parte din obligaţiile sale profesionale.
Serviciul de dactilografiat trebuia exclus.
Morgan! Nu intenţionat, ci din întîmplare! Tony avea o
nepăsare aristocratică. Se întîmpla ca mintea lui împrăştiată
să dea greş, foarte posibil ca Tony să fi lăsat din neglijenţă
manuscrisul pe biroul cuiva. Sau, Doamne fereşte, la toaletă.
Taxiul ajunse la intersecţia dintre Pennsylvania Avenue
şi Twentieth Street. La colţ se afla cabină telefonică. Peter se
uită la ceas; era cinci fără zece. Tony trebuia să fie la birou.
- Opreşte la cabina aia, te rog, zise el. Am de dat un
telefon. Nu durează mult.
161
- Mergeţi liniştit, domnule. Contorul funcţionează.
Peter închise uşa cabinei de sticlă şi formă numărul lui
Morgan.
- Sînt Peter, Tony. Vreau să-ţi pun o întrebare.
- Unde dracu' eşti? Am vorbit cu doamna Alcott azi-
dimineaţă şi ea mi-a spus că eşti în oraş. Am sunat la
apartamentul tău, dar am auzit doar robotul.
- Sînt la Washington. N-am timp să-ţi explic. Ascultă-mă.
Cineva a citit manuscrisul despre Hoover. Oricine-ar fi fost,
a făcut un lucru teribil, o greşeală cumplită...
- Hei, aşteaptă, interveni Morgan. E imposibil. Asta în
primul rînd. Ce lucru teribil? Ce greşeală?
- I-a spus cuiva că ea - el - apărea în carte.
- El sau ea?
- Ce mai contează? Important e că cineva l-a citit şi a
folosit informaţia pentru a speria pe altcineva!
- A fost o greşeală? Există un asemenea personaj?
- Nu tocmai. Ar putea fi o duzină de alţi oameni, dar nu
asta-i important. N-avea timp pentru întrebările lui Morgan.
- Voiam doar să spun că unele dintre personajele tale au
o vagă asemănare cu persoane reale. Generalul, de exemplu.
- O, Doamne...
In procesul complex de plăsmuire a unui personaj, el
luase un aspect al vieţii lui Phyllis Maxwell - cariera de
jurnalistă - şi inventase altă persoană. Nu pe Phyllis. Altă
persoană, nu pe ea! Personajul pe care el îl crease era victima
unui şantaj; Phyllis ieşea din discuţie. Era ficţiune! Dar vocea
ei la telefon nu fusese produsul ficţiunii.
- Ai dat şi altcuiva să citească manuscrisul?
- Sigur că nu. Crezi că vreau ca oamenii să ştie cît de
ilizibil eşti înainte ea mintea mea de editor să intre în funcţiune?
Era o glumă obişnuită între ei, dar Chancellor nu rîse.
- Atunci unde e exemplarul tău?
- Unde? De fapt, e în sertarul noptierei mele, iar noi
n-am mai fost prădaţi de peste şase luni. Cred că-i un record.
- Cînd l-ai văzut ultima dată?
Morgan deveni brusc serios, înţelegînd cît de îngrijorat
era Peter.
161
- Acum două seri. Iar sertarul e încuiat.
- Ai făcut vreo copie pentru Joshua?
- Nu, o să primească una după redactare. Putea să
citească cineva copia ta?
- Nu. E în valiza mea.
Chancellor amuţi .^Valiza. Servieta lui fusese în maşină,
împreună cu valiza. în noaptea petrecută la Rockville!
Dimineaţa devreme, paşii alergînd; oribilele picioare tăiate
ale unui animal; valiza pătată de sînge. S-ar fi putut întîmpla
atunci.
- Nu contează, Tony. O să te sun peste o zi sau două.
- Ce faci la Washington?
- Nu sînt sigur. Am venit să aflu ceva. Acum nu mai
ştiu.„
închise telefonul înainte ca Morgan să-i poată răspunde.
, Văzu poarta albă şi lumina slabă ce licărea prin vitraliul
de deasupra uşii din faţă. Pe stradă erau case vechi, cîndva
impunătoare, acum nişte reminiscenţe dintr-o altă epocă.
- Asta-i casa, îi zise el şoferului. Mulţumesc şi păstrează
restul.
Şoferul ezită.
- Hei, domnule, spuse el. E posibil să mă înşel, şi nici
nu-i treaba mea. Poate că nu-i o surprinză pentru
dumneavoastră, aşa s-ar explica de ce aţi oprit ca să telefonaţi.
Dar cred că aţi fost urmărit pînă aici.
- Cum? Unde-i maşina?
Peter se întoarse şi privi pe geamul din spate al maşinii.
- Nu vă pierdeţi vremea. A aşteptat pînă am încetinit eu;
pe urmă a făcut la stînga după colţul de-acolo. A încetinit şi
el. Probabil ca să vadă unde vă opriţi.
-Eşti sigur?
- Cum ziceam, s-ar putea să mă înşel. Noaptea, farurile
se deosebesc prea puţin. Iţi joacă feste.
- înţeleg ce vrei să spui. Peter se gîndi la ceva. Vrei să
mă aştepţi aici? O să plătesc.
162
- A, nu, mulţumesc. Cursa asta m-a adus la dracu-n
praznic. Baba mea o să ţipe ca din gură de şarpe. Wisconsin
e mai la vale. Acolo sînt multe taxiuri care se-ntorc în oraş.
Chancellor ieşi din maşină şi închise uşa. Taxiul o luă în
josul străzii; Peter se întoarse către casă. Cu excepţia luminii
slabe din hol, nu se vedeau alte becuri aprinse. Totuşi, trecuse
aproape o oră de cînd vorbise cu Phyllis Maxwell. Trebuia să Ş
fi ajuns pînă acum. Se întrebă dacă era suficient de stăpîn pe I
sine pentru a-i urma instrucţiunile. Urcă pe aleea spre poartă.
Ajunse la treapta din faţă şi auzi sunetul metalic al unei
broaşte. Uşa se deschise în faţa lui, dar nu văzu pe nimeni.
-Phyllis?
- Intră repede, se auzi răspunsul şoptit.
Stătea lîngă perete, în stingă uşii, cu spatele lipit de tapetul
spălăcit. Părea mult mai în vîrstă decît la lumina luminărilor
din restaurantul Hay-Adams. Chipul i se albise de frică.
Ridurile se accentuaseră la colţurile gurii. Ochii erau
pătrunzători, însă lipsiţi de farmecul de care-şi amintea; nu
mai exprimau curiozitate, doar spaimă. El menise uşa.
- Nu trebuie să-ţi fie frică de mine. Niciodată nu ţi-a
fost. Vorbesc serios, Phyllis.
- Ah, tinere, eşti din soiul cel mai rău, şopti ea, cu tristeţe
şi dispreţ. Ucizi cu blîndeţe.
- Astea-s prostii. Vreau să vorbesc cu tine. Dar nu dacă
stai ascunsă.
- N-o să aprind lumina!
- Cel puţin acum te aud. Deodată, Peter se gîndi la
informaţia alarmantă a şoferului. Afară se afla o maşină.
Observînd, aşteptînd. în regulă, fără lumină. Putem sta jos?
în loc de răspuns, ea îl privi cu asprime, apoi se depărta
brusc de perete. El o urmă, trecînd pe sub o arcadă, către o
cameră de zi întunecată. în lumina de pe hol, văzu nişte fotolii
îndesate şi o sofa mare. Ea se duse direct la fotoliul din faţa
sofalei, foşnetul fustei ei fiind singurul zgomot ce se auzi.
Peter îşi scoase pardesiul, îl aruncă pe braţul canapelei şi se
aşeză în faţa ei. în lumina ce venea de pe hol, chipul i se
vedea mai bine decît dacă ar fi stat lîngă el.
163
- O să-ţi spun ceva, începu el. Dacă o să mă exprim mai
greu, asta se datorează faptului că n-a trebuit niciodată să
dau asemenea explicaţii; poate că n-am analizat niciodată ceea
ce se numeşte impropriu procesul de creaţie. Dădu din umeri,
dezaprobînd termenul. Am fost teribil de impresionat de
persoana ta, zise el.
- Eşti prea amabil.
- Mă rog. Ştii ce vreau să spun. Tatăl meu a fost jurnalist
toată viaţa. Cînd ne-am întîlnit, m-am simţit profund
impresionat. Faptul că voiai să-mi iei un interviu m-a surprins
în mod absurd. Mi-ai ridicat moralul, iar asta n-are nimic de-a
face cu cărţile mele. Reprezinţi ceva foarte important, a cărui
însemnătate îmi scapă. Am fost al naibii de impresionat şi
am petrecut o seară grozavă. Am băut prea mult, ca şi tine,
de altfel, însă ce contează?
- Ucizi cu blîndeţe, tinere, şopti ea.
Peter îşi ţinu răsuflarea, stăpînindu-se.
- Am făcut dragoste cu o mare doamnă. Dacă ăsta-i
păcatul meu, atunci sînt vinovat.
- Continuă.
Phyllis închise ochii.
- Ţi-am pus o mulţime de întrebări despre Hoover în
seara aia. Mi-ai dat răspunsuri şi mi-ai spus lucruri pe care nu
le ştiam. Vehemenţa ta a fost electrizantă. Moralitatea ta era
profund afectată şi reprezentai furia personificată, aşa cum
nu transpare din articolele scrise de tine.
- Unde vrei să ajungi?
- Asta face parte din explicaţia mea stîngace. Mă aflam
la Washington ca să strîng date; după cîteva zile, m-am apucat
de lucru. Mînia ta îmi stăruia în minte. In afară de asta, era
mînia unei femei. O femeie stăpînă pe sine care se bucura de
succes. Aşa că era o consecinţă logică să inventez un personaj
asemănător acelei femei, cineva care să posede aceleaşi calităţi.
Asta am făcut. Asta-i explicaţia mea. Mi-ai inspirat acel
personaj, dar nu eşti ea. Ea e doar o invenţie.
- Ai inventat şi un general care a fost îngropat ieri la
Arlington?
163
Chancellor rămase nemişcat, surprins. Ochii ei goi îl fixau
în lumina albă.
- Nu, nu l-am inventat, răspunse el calm. Cine ţi-a vorbit
despre el?
- Cu siguranţă, ştii. O şoaptă oribilă, monotonă, ascuţită,
la telefon. E cumplit de eficientă pentru un lucru atît de
elementar.
Phyllis rosti cuvintele rar, de parcă s-ar fi temut să le
pronunţe.
-Nu ştiu, răspunse Peter, într-adevăr neştiind, dar intuind
desfăşurarea unui plan teribil.
Se luptă să rămînă calm, să pară rezonabil, dar ştia că
avea să-şi manifeste furia.
- Cred că toată situaţia asta a ajuns prea departe. Şoapte
la telefon. Cuvinte vopsite pe pereţi! Case răvăşite. Animale
ciopîrţite! Destul! Se ridică, apoi se întoarse către ea. Toate
astea or să înceteze! Văzu ceea ce căuta: o veioză mare pe
masă. Se îndreptă hotărît spre ea, vîrî mîna sub abajur şi trase
de lanţ. Becul se aprinse. N-o să se mai ascundă nimeni în
camere întunecate. Cineva încearcă să te înnebunească, pe
Alison la fel, şi să mă scoată şi pe mine din minţi! M-am
săturat. N-am de gînd să las...
Atn\apucă să spună. Geamul unei ferestre din faţă
explodă. în aceeaşi clipă se auzi un zgomot puternic de lemn
despicat; un glonţ se înfipse undeva într-un perete. Apoi alt
geam se sparse; cioburi zburau prin aer, tencuiala peretelui
se fisurase ca liniile neregulate ale unui fulger. Instinctiv, Pe-
ter lovi cu mîna, răsturnînd veioza de pe masă pe podea.
Aceasta căzu pe abajur, cu becul tot aprins, proiectînd o lumină
stranie în cameră.
-Lasă-tejos! ţipă Phyllis.
în vreme ce se arunca la podea, Chancellor înţelese că
veneau gloanţe, dar nu se auzeau împuşcături! Imagini
terifiante îi reveniră în minte.
Zorile la Mănăstire! Un bărbat ucis sub ochii lui; o gaură
însîngerată apărută fără veste pe o frunte albă. Un corp
zbătîndu-se spasmodic înainte de a cădea. Atunci nu se
164
auziseră împuşcături! Doar şuierături sinistre, tulburînd
liniştea şi împrăştiind moartea.
Mişcă-te! Pentru numele lui Dumnezeu, mişcă-te!
Se sparse alt geam şi încă un glonţ se izbi în perete. Apoi
încă unul, care ricoşa din zid, sfărîmînd geamul unei fotografii
înrămate.
Mişcă-te! Aici e moarte!
Trebuia să stingă lumina. Cu ea aprinsă, erau ţinte sigure.
O împinse pe Phyllis, trăgînd-o în jos, şi auzi gemetele ei de
frică. îşi îndreptă privirea spre dreapta, apoi spre stînga. Piatră!
Trebuia să fie un şemineu! Era exact sub el şi văzu ceea ce
căuta. Un vătrai era sprijinit de perete. Se duse clătinîndu-se
către el.
Un geam se sfârîmă; două crăpături se iviră pe perete,
parţial ascunse de umbrele din cameră. Phyllis ţipă şi, preţ de
o clipă, Peter îşi zise că ar putea fi auzită, dar îşi aminti că
locuinţa era pe colţ, iar cea mai apropiată casă se afla la cel
puţin o sută de metri. Seara era rece; ferestre şi uşi fuseseră
sfărîmate. Ţipetele ei nu le puteau fi de folos.
îşi croi drum spre veioză, ridică vătraiul şi lovi abajurul,
de parcă ar fi ucis un animal periculos.
Mai era şi lumina din hol! Căpătase intensitatea unui
reflector, luminînd colţurile, scăldînd camera într-o strălucire
pe care n-o crezuse posibilă. Se ridică dintr-un salt, alergă
spre arcadă şi aruncă vătraiul spre dispozitivul de fixare din
tavan. Unealta se răsuci în aer, izbindu-se de lacrimile de sticlă
ale candelabrului. Se făcu întuneric.
Se aruncă din nou la podea, întorcîndu-se la Phyllis.
- Unde-i telefonul, şopti el. O simţea tremurînd;
incapabilă să scoată un cuvînt. Telefonul. Unde e?
Ea înţelese. în semiîntunericul creat de lumina lămpilor
de pe stradă, citi în ochii ei că pricepuse ce-i spusese. Vocea
ei de-abia se auzea printre suspine.
-Nu aici. Aici e o priză, nu telefon.
-Ce?
Ce încerca ea să-i spună? O priză? Nu telefon?
încă o explozie de sticlă spartă răsună în încăpere, iar
165
glonţul plesni la cîţiva centimetri deasupra capetelor lor,
lovindu-se de perete. Deodată, de afară se auzi o împuşcătură
puternică, contrapunîndu-se focurilor silenţioase de armă, şi
o voce guturală scoţînd un strigăt scurt. Urmă un scrîşnet de
roţi şi zgomotul metalului lovindu-se de metal. Alt răcnet al
unei voci înfuriate. O uşă de maşină se deschise, apoi se
închise.
- Bucătăria, şopti Phyllis, arătîndu-i în întuneric spre
dreapta ei.
- Telefonul e în-bucătărie? Unde?
- Pe-acolo.
-Lasă-tejos.
Peter se tîrî ca o insectă speriată pe podea pe sub o arcadă,
către o uşă. Simţi sub el plăcile de gresie din bucătărie.
Telefonul! Unde era? încercă să-şi obişnuiască ochii cu
întunericul de acolo.
Pipăi alarmat peretele. Telefoanele de bucătărie erau de
obicei aşezare pe perete, iar firul spiralat atîrna în jos... îl
găsi! Ridică r e p mîna;
e d e scoase receptorul din furcă şi-l duse
la ureche, întinzînd apoi mîna liberă ca să formeze numărul.
Ultima cifră. 0 .
Telefonul era mort.
O brichetă! Şemineul! O văzuse la marginea poliţei, în
dreapta grătarului. Asta era soluţia! Singura rămasă.
Porni în patru labe - cînd tîrîndu-se, cînd sărind - spre
întunericul din camera de zi. Phyllis se ghemuise lîngă sofa,
încremenită de spaimă.
Acolo era! Numai s-o fi pus acolo pregătită proprietarii
caseL
în New England, unii o numeau brichetă pentru foc; în
Midwest i se spunea aprinzător Lake Erie. O piatră poroasă,
rotundă, la capătul unei vergele din bronz, cufundată într-un
vas cu kerosen. Pusă sub lemne, stimula arderea.
întinse mîna şi dădu la o parte capacul metalic. înăuntru
era un lichid. Kerosen!
Se declanşa o salvă de împuşcături. Gloanţe şuierară prin
aer, unele spărgînd alte geamuri, iar altele trecînd liber prin
165
ferestrele deja sfărîmate. Se înfipseră în pereţi şi tavan; auzea
pocnete cînd micile rachete mortale ricoşau în obiecte
metalice, deviindu-şi traiectoria.
Faţa lui Peter era scăldată de transpiraţie. Era sigur că
descoperise soluţia, dar nu ştia cum s-o pună în aplicare. Apoi
îşi aminti nişte cuvinte din propriul său roman. El inventase
de mult soluţia.
Dobric îşi rupse cămaşa şi o cufundă în vasul cu
benzină. Secerişul se încheiase; pe cîmp se înălţau
stoguri de fîn. Cel mai apropiat o să se aprindă, iar
vîntul avea să răspîndeascăfocul. Curînd, cîmpiaurma
să fie cuprinsă de flăcări, iar soldaţii ar fi fost
împiedicaţi să mai caute...
Sarajevo! Un astfel de incident avusese loc după
asasinarea arhiducelui Ferdinand.
Peter îşi rupse jacheta şi cămaşa. Merse aplecat spre masa
pe care fusese veioza. Smulse faţa de masă şi se întoarse la
şemineu. întinse cămaşa pe podea, puse faţa de masă peste
ea şi turnă kerosen pe amîndouă, păstrînd puţin lichid în vas.
Sări spre canapea şi sfîşie tapiţeria unei pjrne; turnă kerosenul
rămas pe ea. J
Se auziră alte şuierături de afară, alte geamuri spărgîndu-se;
Chancellor crezu că o să vomite de fircă. Tîmplele îl dureau
atît de tare încît de-abia mai vedea înjur. închise ochii o clipă,
dorind să ţipe, dar ştia că nu putea.
Aşeză recipientul gol din fier în mijlocul cîrpelor şi începu
să înfăşoare faţa de masă în jurul lui.
Legă mînecile cămăşii pentru a fixa vasul între cîrpe,
lăsînd să atîrne una din mîneci. Vîrî mîna în buzunarul
pantalonilor şi scoase o cutie de chibrituri.
Era pregătit. Se tîrî spre ferestrele din stingă, către perete,
trăgînd vasul după el şi împingînd în faţă bucata de tapiţerie. Se
ridică încet în picioare, ferindu-se să fie văzut, ţinînd strîns mîneca
atîrnată şi lăsînd bucata de stofă îmbibată pe podea. Mînui cu
stîngăcie cutia de chibrituri, scoase un chibrit şi-l scapără. îl
aruncă pe ţesătura muiată în kerosen; flacăra izbucni imediat.
166
în două mişcări, răsuci mîneca din spatele lui, apoi o
aruncă cu toată forţa, dîndu-i drumul în ultima clipă. Vasul
aprins trecu prin fereastra spartă, zburînd peste peluză ca o
minge de foc. Vîntul de afară înteţea flăcările; lichidul
întreţinea focul, lăsînd în urmă o dîră galbenă, neregulată.
Peter auzi paşi, apoi strigăte de neînţeles. Apoi alţi paşi,
venind de astă dată dinspre o latură a casei. Oamenii încercau
să îndepărteze mingea de foc. Era momentul să lanseze cea
de-a doua armă. Scapără alt chibrit, ţinînd băţul în mîna stîngă.
Cu dreapta ridică perna şi apropie flacăra de ea.
Din nou izbucni focul, pîrlindu-i părul de pe braţ. Alergă
spre fereastra din dreapta şi azvîrli perna ce ardea pe geam.
Ateriza acolo unde sperase el: la baza porţii albe.
Lemnul vechi şi focul înteţit de vînt făcură treaba. Poarta
începu să ardă.
Iarăşi se auziră răcnete, cuvinte strigate într-o limbă
necunoscută. Ce limbă era? N-o mai auzise niciodată.
Un ultim baraj de împuşcături neauzite fu îndreptat spre
ferestre, urmară alte focuri trase la întîmplare în casă. Auzi
un motor puternic ambalîndu-se. Uşi de maşină fură deschise
şi închise, roţi scrîşniră pe stradă. Automobilul se îndepărtă
în viteză.
Peter se întoarse la Phyllis. O ridică în picioare, ţinînd-o
strîns; îi simţea corpul tremurînd în braţele lui.
- S-a terminat. Totul s-a terminat. E bine. Trebuie să
ieşim din casă. Prin uşa din spate. Locul ăsta e pe cale să
devină o... o căpiţă de fin.
-O, Doamne! O, Dumnezeule...
Ea îşi lipi capul de pieptul lui gol; lacrimile nu se mai
opreau.
- Haide să mergem! O să aşteptăm poliţia afară. Cineva
o să vadă focul şi o să-i cheme. Haide!
Phyllis ridică încet privirea spre el, şi Peter văzu limpede
în lumina flăcărilor de afară expresia de panică din ochii ei.
-Nu, şopti Phyllis. Nu. Nu poliţia!
- Pentru numele Iui Dumnezeu! Nişte oameni au încercat
să ne ucidă! Ar fi al naibii de bine să aşteptăm venirea poliţiei!
167
Ea îl împinse. O ciudată pasivitate părea să fi pus stăpînire
pe ea; încerca, îşi zise el, să-şi revină în fire.
-Nu ai cămaşă...
- Am o haină. Şi un pardesiu. Haide.
- Da, înţeleg... Geanta mea. Vrei să-mi aduci geanta? E
în hol.
Chancellor privi spre hol. Fumul pătrundea prin
crăpăturile din uşă; poarta ardea, însă focul încă nu pătrunsese
în casă.
7 Sigur.
Ii dădu drumul şi se aplecă să-şi ia haina de lîngă şemineu.
- Cred că e pe scară. Sau poate am lăsat-o în dulap. Nu
ştiu sigur.
- In regulă. Ţi-o aduc. Tu ieşi afară: Prin bucătărie.
Phyllis se întoarse şi plecă. Peter îşi puse haina şi porni
în grabă spre hol, luîndu-şi în drum pardesiul de pe canapea.
Se terminase. Aveau să urmeze discuţii cu poliţia, cu
autorităţile, cu oricine era dispus să asculte. Dar în acea seară
o să se încheie totul. Nu voia să plătească un asemenea preţ
pentru a scrie o carte.
Poşeta nu era pe scări. Urcă jumătate din treptele spre
palier; nu se vedea nicăieri. Fumul se îngroşase. Trebuia să se
grăbească; uşa din faţă luase foc. Coborî repede şi o luă la
stînga scărilor, uitîndu-se după dulap. Era în colţul din dreapta
al holului. Se duse acolo în grabă şi deschise uşa. Se vedeau
haine, pălării şi mai multe eşarfe pe cîrlige şi umeraşe, dar
nici urmă de geantă.
Trebuia să iasă. Fumul devenise impenetrabil. începu să
tuşească şi ochii îi lăcrimau. Traversă în fugă camera de zi,
trecu pe sub arcadă în sufragerie, prin bucătărie şi ieşi pe uşa
deschisă.
în depărtare se auzea vaietul sirenelor.
-Phyllis?
Alergă de-a lungul uneia din laturile casei, spre partea
din faţă. Ea nu era acolo. Dădu ocol pe partea cealaltă,
coborînd pe alee spre curtea din spate.
- Phyllis! Phyllis!
168
Nu era nicăieri. Apoi înţelese. Nu lăsase nici o poşetă pe
scări sau în dulap. Fugise.
Sirenele se auzeau din ce în ce mai tare. Casa veche
ardea repede. Toată partea din faţă luase foc, flăcările
răspîndindu-se cu repeziciune în interior.
Fără să-şi dea seama de ce, Peter înţelese că nu putea să
vorbească singur cu poliţia. Nu acum, nu încă.
începu să alerge în noapte.

22
'^Nurerea din tîmple îl îndemna să se arunce |a pămînt
tL? şi să-şi izbească ţeasta de cimentul trotuarului, dar
ştia că asta nu l-ar fi ajutat cu nimic.
în schimb, continuă să meargă, cu ochii la maşinile ce se
îndreptau spre centrul Washingtonului.
Ar fi trebuit să nu părăsească imobilul în flăcări de pe
Thirty-fifth Street şi să le relateze poliţiştilor incredibilul inci-
dent. Totuşi, o voce lăuntrică îi spunea că, dacă ar fi procedat
aşa în absenţa lui Phyllis, ar fi dat naştere la întrebări fără
răspuns. Iar acesta nu trebuia să cuprindă vreo referire la
situaţia în care se afla Phyllis Maxwell. O umbră de
responsabilitate se întindea peste gîndurile lui; erau lucruri
pe care nu le cunoştea, dar trebuia să le afle. îi datora femeii
măcar atîta lucru. Poate nu mai mult, însă măcar atît.
In cele din urmă, apăru un taxi; lumina galbenă de pe
capotă părea un avertisment. Coborî de pe trotuar şi făcu
semn cu mîna. Taxiul încetini; şoferul se uită prudent pe geam
înainte de a opri.
- Hotelul Hay-Adams, te rog, spuse Chancellor.
- Doamne Sfinte! Ce s-a întîmplat? întrebă Alison,
deschizîndu-i uşa.
- în valiza mea e o sticlă cu pastile. în buzunarul de pe
capac. Adu-mi-le repede, te rog.
- Peter, iubitule! Ce-ai păţit? Alison,îl luă în braţe de
lîngă uşa de care se sprijinea. O să chem un doctor.
168
- Nu! Fă ce ţi-am spus. Ştiu exact ce am. Adu-mi
pastilele. Repede.
Simţea că o să cadă. O prinse de mîini şi, cu ajutorul ei,
merse clătinîndu-se în dormitor. Se întinse pe pat şi făcu un
semn spre valiză, care rămăsese pe raftul din colţ. Ea alergă
într-acolo.
Contrar obiceiului, Chancellor luă două tablete.
Ea fugi la baie, întorcîndu-se cu un pahar cu apă. Se
aşeză lîngă el, ţinîndu-i capul în timp ce el bea.
- Te rog, Peter. Lasă-mă să chem un doctor!
El dădu din cap.
- Nu, răspunse el stins, încercînd să schiţeze un zîmbet
liniştitor. N-ar putea face nimic. O să-mi treacă în cîteva
minute.
întunericul se apropia de el şi îşi simţea pleoapele teribil
de grele. Nu voia să închidă ochii înainte de a o calma. Şi de
a o pregăti pentru ce s-ar fi putut întîmpla după înstăpînirea
beznei.
- O să dorm cîtva timp. Nu mult, niciodată nu durează
mult. S-ar putea să vorbesc în somn, chiar să ţip. Nu-ţi face
griji. Nu e nimic grav. Doar vorbe incoerente, prostii.
întunericul îi cuprinse mintea. Noaptea lui se lăsase.
Plutea în neant, mîngîiat de o adiere calmă, blîndă.
Deschise ochii, neştiind de cît timp se afla în pat. Văzu
lîngă el chipul încîntător al lui Alison; lacrimile sporeau şi
mai mult frumuseţea ochilor ei.
- Hei, zise el şi întinse mîna să-i mîngîie obrazul umed.
E în regulă.
Ea îi luă mîna, ducînd-o la buze.
- O chema Cathy, nu-i aşa?
Făcuse ceea ce sperase să nu facă, spusese ceea ce n-ar
fi vrut să spună. Se văzu nevoit să încuviinţeze.
-Da.
- A murit, nu-i aşa?
-Da.
- O, iubitule. Cîtă durere, cîtă dragoste...
- îmi pare rău.
169
- Să nu-ţi pară.
- Nu cred că te-ai simţit prea bine.
Ea întinse mîna şi-i mîngîie ochii, apoi obrazul şi buzele.
- A fost un dar, zise ea. Un dar minunat.
- Nu înţeleg.
- După ce i-ai rostit numele, m-ai strigat pe mine.
îi povesti lui Alison ce se întîmplase la casa de pe Thirty-
fifth Street. Minimaliza pericolul, numind împuşcăturile
sporadice o strategie de înfricoşare, menită să terorizeze, nu
să rănească sau să ucidă.
Se vedea clar că nu-l credea, însă Alison era fiica unui
militar. într-o formă sau alta, mai auzise asenifenea asigurări.
Acceptă explicaţia îndulcită fără comentarii, lâsîndu-şi ochii
să exprime neîncrederea.
După ce termină, Peter se aşeză lîngă fereastră, privind
podoabele de Crăciun de pe Sixteenth Street; la biserica de
vizavi se auzeau clopotele bătînd slab, într-o cadenţă
monotonă. Mai erau cîteva zile pînă la Crăciun; nu se gîndise
la asta. Nu prea-i stătea gîndul la aşa ceva. Avea în minte
doar ce trebuia să facă: să se ducă la Biroul Federal de
Investigaţii, la sursa întregii nebunii, şi să pună capăt acelei
demenţe. Dar fusese distrusă o proprietate privată, folosiseră
arme de foc.Nu putea face nimic fără Phyllis Maxwell.
- Trebuie să dau de ea, zise el încet. S-o conving să
meargă cu mine.
- îţi găsesc eu numărul ei. Alison luă cartea de telefon
de pe noptieră. Peter continua să privească pe fereastră. Nu
figurează în carte. Numărul ei nu e înregistrat.
Chancellor îşi aminti. Nici numărul tatălui lui Alison nu
fusese înregistrat. Se întrebă dacă putea afla numărul ei la fel
de uşor ca pe acela al lui MacAndrew. Ar fi fost vorba de o
variaţiune pe aceeaşi temă, un şiretlic de gazetar. Un vechi
prieten reporter, aflat peste noapte în oraş, dornic să ia legătura
cu ea.
Dar trucul nu funcţiona; omul de la departamentul de
ştiri îl folosise el însuşi deseori; de la ziar n-avea să afle numărul
lui Maxwell.
170
- Lasă-mă să încerc eu, spuse Alison. Există un ofiţer de
presă care e prezent tot timpul la Pentagon. Veştile proaste şi
accidentele apar mereu. Militarii de rang inferior au încă nişte
avantaje. O să cunosc pe cineva, sau cineva o să mă
recunoască pe mine.
Pentagonul deţinea două numere ale lui Phyllis Max-
well - unul de la telefonul ei personal, celălalt de la centrala
blocului în care locuia.
La telefonul personal nu răspundea nimeni. Centrala de
bloc nu oferea informaţii despre locatari; doar primea mesaje.
Dar fiindcă persoana care sunase nu cunoştea adresa exactă,
operatoarea i-o dădu.
- Vreau să merg cu tine, zise Alison.
- Nu cred că e bine, răspunse Peter. Ea a pomenit de
tatăl tău, fără să-l numească, dar a vorbit despre o
înmormîntare care a avut loc ieri la Arlington. E înnebunită
de frică. Nu vreau decît s-o conving să vină cu mine. Dacă
te-ar vedea, s-ar putea să mă refuze.
- în regulă. Alison dădu din cap. Fiica oşteanului
înţelegea. Dar n-o să pot sta liniştită. Dacă o să fii din nou
atacat?
- N-o să fiu. Făcu o pauză, apoi întinse mîna şi o trase
spre el. Mai e ceva, spuse Peter, uitîndu-se în ochii ei. Nu
vreau să te implic în povestea asta. Totul s-a terminat. Chiar
tu spuneai aşa, îţi aminteşti? N-am fost de acord cu tine atunci.
Acum şînt.
- îţi mulţumesc. Cred că voiam să spun că, indiferent
ce-ar fi făcut tatăl meu, e bun făcut şi nu mai poate fi schimbat.
El susţinea o cauză. Nu vreau ca asta să aibă consecinţe
nefaste.
- Mai am ceva important în minte. Şi nu va avea
consecinţe nefaste. Noi doi. O sărută uşor. La sfîrşitul acestei
nopţi, vom putea începe să ne trăim viaţa. Perspectiva asta
mi se pare foarte promiţătoare.
Ea zîmbi şi-i întoarse sărutul.
- N-am avut pic de ruşine. Te-am surprins într-un mo-
ment de slăbiciune şi te-am sedus. Ar trebui să fiu însemnată
170
cu fierul roşu. Apoi zîmbetul i se şterse de pe chip; în privirea
ei se citea vulnerabilitatea. Totul s-a întîmplat atît de repede.
Nu vreau asigurări, Peter.
- Eu, da, răspunse el.
- Dacă luaţi loc în hol, domnule, o să vin imediat la
dumneavoastră, spuse portarul blocului în care locuia Phyllis
Maxwell.
Omul nu avusese nici o ezitare, de parcă l-ar fi aşteptat.
Ascultător, Peter se aşeză pe un fotoliu de plastic verde.
Portarul stătea afară, legănîndu-se pe călcîie, îmbrăcat în
uniformă şi ţinînd mîinile înmănuşate la spate.
Era o situaţie ciudată.
Trecură cinci minute. Portarul nu făcea nici o mişcare
ca să intre în hol. O fi uitat oare? Chancellor se ridică din
fotoliu şi privi în jur. Vorbise cu o operatoare; unde era
centrala?
în capătul holului se vedea un mic panou de sticlă,
înghesuit între nişte şiruri de cutii poştale şi ascensoare. Se
duse pînă acolo şi privi înăuntru. Operatoarea vorbea într-un
microfon ataşat la o cască. Rostea cuvintele repede, răspicat.
Era o conversaţie între prieteni, nu între centralistă şi un
solicitant. Peter bătu în geam; operatoarea întrerupse
convorbirea şi deschise fereastra.
- Da, domnule.
- O caut pe domnişoara Phyllis Maxwell. Te rog să suni
la apartamentul ei ca să pot vorbi cu ea. E ceva urgent.
Reacţia operatoarei fu la fel de ciudată ca şi cea a
portarului. Alta, însă tot bizară. Ezită, încurcată.
- Nu cred că domnişoara Maxwell e acasă, zise ea.
- N-ai de unde şti dacă n-o suni, nu-i aşa?
- Aţi vorbit cu portarul?
- Ce dracu' înseamnă asta? Peter înţelese. Oamenii ăia
urmau nişte instrucţiuni. Sună la apartamentul ei!
După cum bănuise, numeni nu răspunse la telefon.
N-avea rost să piardă vremea. Se întoarse rapid în stradă şi-T
înfruntă pe portar.
171
- Să terminăm cu prostiile, da? Ai să-mi spui ceva. Ce?
- E o întrebare delicată.
- Ce anume?
- Ea v-a descris, zicea că vă cheamă Chancellor. Dacă
veneaţi, să zicem, cu o oră în urmă, trebuia să vă spun să
reveniţi la ora unsprezece. Domnişoara Maxwell a sunat şi-a
spus că o să se întoarcă atunci.
Peter se uită la ceas.
- Foarte bine. E aproape unsprezece.
- Nu s-ar putea puţin mai tîrziu?
- Nu. Acum. Sau o să spui mai multe poliţiei.
- Bine, bine. Ce dracu', e vorba de cîteva minute.
Portarul vîrî mîna în buzunarul de Ia haină şi scoase un
Plic l-l dădu lui Chancellor.
Peter se uită la om, apoi la plic. Pe el era scris numele
lui. întorcîndu-se în hol, la lumină, desfăcu plicul şi scoase
scrisoarea.
Dragul meu Peter,
îmi cer scuze că am fugit, dar ştiam că ai fi venit
după mine. Mi-ai salvat viaţa - şi, într-o anumite măsură,
echilibrul psihic - aşa că meriţi o explicaţie. Mă tem că
va fi una limitată.
în momentul cînd vei citi această scrisoare, eu voi
fi într-un avion. Nu încerca să mă găseşti. Ar fi imposibil.
Am de mai mulţi ani un paşaport fals, ştiind că într-o
bună zi aş putea fi nevoită să-l folosesc. Se pare că
acea zi a sosit.
în această după-amiază, după oribilul telefon care
mă încunoştinţa că devenisem un personaj în romanul.
tău, am informat conducerea ziarului unde lucrez că s-ar
putea să-mi iau un concediu prelungit, din motive de
sănătate. Iar şeful meu n-a obiectat prea mult.
Activitatea mea n-a fost prea grozavă în ultimele luni.
N-am luat dintr-o dată hotărîrea de a pleca. Mă
gîndesc la ea de o bună bucată de vreme. Iar în seara
172
asta a devenit ireversibilă! Orice păcate aş avea, ele nu
justifică pierderea vieţii mele. A mea, a ta sau a oricui
altcuiva. Nici nu trebuie să afecteze responsabilităţile
mele profesionale.
Deşi, în acest din urmă caz, aşa stau lucrurile.
Munca mea este compromisă. Adevărul e suprimat,
atunci cînd ar trebui spus. Pierderea vieţii a fost evitată
- pentru cîtva timp, cine ştie? - mulţumită ţie. Nu mai
pot continua în felul ăsta.
îţi mulţumesc pentru viaţa mea. Şi cele mai sin-
cere scuze pentru greşeala de a fi crezut că faci parte
dintr-un complot în care, în realitate, nu eşti implicat.
O parte din mine spune: pentru numele lui
Dumnezeu, renunţă la romanul tău! Dar altă voce îmi
şopteşte că nu poţi!
N-o să mai auzi de mine, dragul şi tînărul meu
prieten. Dar îţi voi păstra pentru totdeauna un loc în
inima mea.
Phyllis
Peter reciti scrisoarea, încercînd să surprindă semnificaţia
ascunsă în spatele cuvintelor. Phyllis elaborase frazele cu o
grijă izvorîtă dintr-o frică extraordinară. Dar de ce? Care erau
„păcatele" ei? Ce-ar fi putut ea să facă - sau să nu facă -
pentru a o determina să renunţe la o viaţă de împliniri? Era o
nebunie!
Totul era o nebunie. Totul! Dar avea să înceteze. Porni
spre uşă. De undeva se auzi un ţîrîit prelungit. Se opri cînd
puse mîna pe bara de sticlă a uşii. Apoi auzi nişte cuvinte,
însoţite de alunecarea unui geam.
- Domnule Chancellor! îl striga operatoarea, cu capul
pe jumătate scos în afara ghişeului. Vă caută cineva la telefon.
Era Phyllis? Poate că se răzgîndise! Fugi spre hol şi luă
receptorul. Nu era Phyllis Maxwell, ci Alison.
- S-a întîmplat ceva îngrozitor. Te-a sunat un om din
Indianapolis. Nu era în toate minţile. Se afla la aeroport, de
unde urma să ia un avion spre Washington...
172
- Cine era?
- Un bărbat pe nume Bromley. Spunea că o să te omoare.
Carroll Quinlan O'Brien luă registrele de securitate de
la gardian, însoţindu-şi gestul de un cuvînt de mulţumire.
Porţile dinspre Pennsylvania Avenue erau închise; lista cu
numele celor care intraseră şi ieşiseră urma să fie prelucrată
şi trimisă la biroul de coordonare. în orice moment trebuia
justificată prezenţa oricărei persoane în clădirea FBI-ului;
nimănui nu-i era permis să plece de-acolo fără să predea
legitimaţia de acces.
O rubrică din registrele de securitate declanşase întreaga
situaţie, cu patru luni în urmă, îşi zise O'Brien. Acum patru
luni, găsise trei nume în registrul din data de 1 mai, p.m.:
Salter, Krepps şi Longworth. Primele două erau nume de
acoperire, iar al treilea aparţinea unui agent pensionat ce trăia
pe insula Maui din Pacific. Aceşti trei bărbaţi necunoscuţi
reuşiseră să pătrundă în clădire în acea noapte. A doua zi
dimineaţă, Hoover era mort, iar dosarele directorului
dispăruseră fără urmă. Documentele deveniseră o moştenire
diabolică repede uitată, pe care nimeni nu dorea s-o dezgroape
sau s-o examineze.
Aşa că Quinn O'Brien pusese întrebări discrete,
consultîndu-se cu cei despre care ştia că l-ar asculta, deoarece
erau interesaţi de problemă. Oameni ca el, din cadrul Biroului,
a căror susceptibilitate fusese rănită în ultimii ani - chiar mai
mult decît a sa. Sau cel puţin de mai multă vreme. El venise
acolo doar cu patru ani şi jumătate în urmă - eroul de război
din Sacramento, omul care cosmetizase imaginea serviciilor
secrete ale armatei, avocatul de patruzeci de ani care evadase
dintr-un lagăr de prizonieri al Viet Cong-ului şi se bucurase
de o primire triumfală în California. Fusese chemat la Wash-
ington, preşedintele îl decorase, iar Hoover îl angajase. Era
un lucru bun pentru imaginea publică. El conferea un foarte
necesar aer de demnitate Biroului. După toate probabilităţile,
avea să fie bine şi pentru Quinn. Putea să aibă un viitor la
Departamentul de Justiţie.
Putea să aibă. Atît şi nimic mai mult. Deoarece el pusese
173
întrebări. O voce şoptită la telefon îi ordonase să înceteze. O
şoaptă monotonă, teribilă, ascuţită îi spusese că ei ştiau. Ei
aveau o depoziţie scrisă de un locotenent-colonel capturat,
care fusese executat împreună cu alţi şapte oameni, din cauza
acţiunilor unui maior pe nume Carroll Quinlan O'Brien.
Maiorul nu se supusese unui ordin direct. Drept urmare, opt
militari americani fuseseră lichidaţi.
Desigur, asta era doar jumătate din poveste. Exista şi
cealaltă jumătate, potrivit căreia acelaşi maior îi îngrijea mult
mai bine pe bolnavii şi răniţii din unitate decît locotenent-
colonelul executat. De asemenea, prelua însărcinările
celorlalţi, fura de la gardieni alimente şi medicamente pentru
a-şi ajuta camarazii şi, în ultimă instanţă, recursese la evadare,
gîndindu-se nu numai la sine, dar şi la ceilalţi prizonieri.
El era avocat, nu oştean. Logica avocatului îl îndrumase,
nu strategia oşteanului. Şi nici supunerea soldatului împăcat
cu insuportabilele cruzimi ale războiului - şi aici se afla,
înţelesese el, punctul slab al argumentaţiei sale. Acţionase
preocupat fiind de soarta celorlalţi? Sau nu-l interesase decît
propria persoană?
O'Brien nu era sigur că exista un răspuns limpede,
întrebarea însăşi îl putea distruge. Un „erou de război"
demascat devenea cel mai dispreţuit dintre cetăţeni. Oamenii
fuseseră prostiţi; erau puşi în încurcătură, iar asta îi făcea
furioşi.
Aşa clarificase situaţia acea şoaptă teribilă. Şi totul se
întîmplase deoarece el pusese întrebări. Trei bărbaţi
necunoscuţi, fără responsabilităţi, reuşiseră să pătrundă în
clădire în noaptea de dinaintea morţii lui Hoover. Iar a doua
zi dimineaţă, dosarele directorului dispăruseră.
Dacă O'Brien pretindea o dovadă a declinului său
continuu în cadrul Biroului, n-avea decît să se uite la lista
funcţiilor pe care le ocupase. Fusese îndepărtat din mai multe
comitete; nu-i mai parveneau rapoartele secrete privind
legăturile recent stabilite cu Agenţia Naţională de Securitate
şi cu CIA. Şi începuse dintr-o dată să primească însărcinări
pe timp de noapte. Pe timp de noapte! Era echivalentul de la
Washington al biroului teritorial din Omaha. Asta îl obliga pe
174
un agent să reevalueze o sumedenie de lucruri, în primul rînd
propriul său viitor.
în ce-l priveşte pe O'Brien, acesta se întreba cine, din
interiorul Biroului, se ţinea de capul lui. Oricine-ar fi fost,
aflase de cei trei bărbaţi neidentificaţi, ce folosiseră nume de
acoperire improprii pentru a pătrunde în clădire în noaptea
de dinaintea morţii lui Hoover. Şi oricine-ar fi fost, ştia
probabil mult mai multe despre sute şi sute de dosare care
aparţinuseră lui Hoover.
încă o chestiune se impunea atenţiei lui Quinn O'Brien.
Nu-i făcea plăcere să se gîndească la ea. De cînd auzise acea
voce şoptită la telefon, cu patru luni în urmă, îi dispăruse
voinţa de a rezista, de a lupta. Era foarte posibil ca declinul
său în cadrul Biroului să se datoreze exclusiv propriei activităţi.
Sunetul telefonului îi întrerupse gîndurile, readucîndu-l
la realităţile minore ale serviciului de noapte. Se uită la butonul
aprins; era un apel din interior, de la unul din cele două birouri
de la intrare.
- Aici e biroul de pe Tenth Street. Avem o problemă. E
un bărbat aici, care insistă să vorbească cu ofiţerul de serviciu.
I-am spus să revină mîine dimineaţă, însă refuză.
- E beat? Sau nebun?
- Nu pot spune asta. De fapt, ştiu cine e. Am citit una
din cărţile scrise de el. O chestie care se cheamă
Contraofensiva! Numele lui e Chancellor. Peter Chancellor.
- Am auzit de el. Ce vrea?
- Nu spune. Doar că e o urgenţă.
- Dumneata ce crezi?
- Cred că o să stea aici toată noaptea, pînă cînd o să
vorbească cu cineva. Ăsta cred că eşti dumneata, Quinn.
- Foarte bine. Percheziţionează-l, ca nu cumva să aibă
vreo armă, dă-i un însoţitor şi trimite-l sus.
?eter intră salutîndu-l pe gardianul în uniformă, care
închise uşa şi plecă. La biroul din faţa ferestrei, un
174
bărbat solid, cu părul castaniu-roşcat, se ridică în picioare şi
întinse mîna. Chancellor se apropie şi i-o luă; strîngerea fu
ciudată. Rece, la propriu, şi bruscă.
- Sînt agentul O'Brien, domnule Chancellor. Cred că
nu e nevoie să-ţi spun că venirea dumitale aici, la această oră,
e cu totul neobişnuită.
-împrejurările sînt neobişnuite.
- Eşti sigur că nu vrei să mergi la poliţie? Jurisdicţia
noastră e limitată.
- Vreau să vorbesc cu dumneata.
- Şi problema nu suferă amînare pînă mîine dimineaţă?
întrebă O'Brien, stînd tot în picioare.
-Nu.
- înţeleg. Ia loc, te rog.
Agentul făcu un semn spre unul din cele două fotolii din
faţa biroului. Peter ezită.
- Prefer să stau în picioare, cel puţin deocamdată. Ca să
fiu sincer, sînt foarte nervos.
- Cum doreşti. O'Brien se aşeză în fotoliu. Scoate-ţi
măcar pardesiul. Asta în cazul în care ai de gînd să stai mai
mult timp aici.
- S-ar putea să rămîn toată noaptea, spuse Chancellor,
dezbrăcîndu-şi pardesiul şi punîndu-l pe un fotoliu.
- Nu sînt sigur de asta, zise O'Brien, privindu-l cu atenţie.
- Te las pe dumneata să hotărăşti. Aşa e corect?
- Eu sînt avocat, domnule Chancellor. Răspunsurile
eliptice, mai ales formulate sub formă de întrebări, mi se par
lipsite de sens şi iritante. Pe deasupra, mă şi plictisesc.
Peter se opri şi-l privi pe cel din faţa lui.
- Avocat? Mi s-a părut că ai spus agent. De rang supe-
rior.
- Aşa e. Cei mai mulţi dintre noi sînt avocaţi. Sau
contabili.
- Uitasem.
- Acum ţi-am amintit. Dar nu cred că are vreo
importanţă.
- Nu, n-are, răspunse Chancellor, străduindu-se să se
concentreze asupra chestiunii pentru care venise. O să-ţi
175
relatez o istorie, domnule O'Brien. După ce-o să termin, o
să merg cu dumneata la oricine crezi că ar trebui s-o audă şi
o s-o repet. Dar nu-mi rămîne decît să încep cu începutul;
altfel n-ar avea sens. înainte de asta însă, te-aş ruga să dai
un telefon.
- Stai puţin, îl întrerupse agentul. Ai venit aici din proprie
iniţiativă şi ai respins sugestia noastră de a reveni mîine
dimineaţă pentru o întîlnire oficială. N-o să accept nici o
condiţie prealabilă şi n-o să dau nici un telefon.
- Am un motiv serios ca să-ţi cer asta.
- Dacă e o condiţie prealabilă, nu mă interesează. Revino
mîine dimineaţă.
- Nu pot. Printre altele, şi pentru că un om care vine de
la Indianapolis a declarat că o să mă omoare.
- Du-te la poliţie.
- Asta-i tot ce poţi spune? Asta, şi „Revino mîine
dimineaţă"?
Agentul se lăsă pe spătarul fotoliului; ochii lui exprimau
o suspiciune crescîndă.
- Ai scris o carte intitulată Contraofensiva! nu-i aşa?
- Da, dar asta nu e...
- Acum îmi amintesc, îl întrerupse O'Brien. A apărut
anul trecut. Cartea a stîrnit multe controverse. Susţineai că
CIA operează pe teritoriul nostru.
- întâmplător cred că ăsta-i adevărul.
- înţeleg, continuă agentul prudent. Anul trecut a fost
vorba despre Agenţie. Anul ăsta urmează FBI-ul? Ieşi din
casă în toiul nopţii şi ne provoci să facem ceva despre care să
poţi scrie?
Peter strînse spătarul fotoliului.
- N-o să neg că totul a început de la o carte. De la ideea
unei cărţi. Dar a depăşit cu mult această limită. S-au comis
crime. Astă-seară, eu însumi am fost la un pas de-a fi ucis, ca
şi persoana care era cu mine. Toate astea sînt legate între ele.
- De cîte ori să repet? Du-te la poliţie.
- Vreau ca dumneata să suni la politie.
- De ce?
- Ca să mă crezi. Fiindcă priveşte oamenii de aici, de la
176
FBI. Presupun că voi sînteţi singurii în stare să pună capăt
acestei situaţii.
O'Brien se aplecă în faţă, tot prudent, însă interesat.
- Cărei situaţii să pună capăt?
Chancellor ezită. Trebuia să pară rezonabil în faţa acestui
om suspicios. Dacă agentul ar fi crezut că e nebun - fie şi
numai pe jumătate -, l-ar fi dat pe mîna poliţiei. Peter nu
respingea poliţia; ea însenina protecţie, care era binevenită.
Dar soluţia nu avea legătură cu poliţia, ci cu Biroul. Vorbi cît
se poate de calm:
- în primul rînd, crimelor, desigur. Pe urmă, metodelor
teroriste, jafului, şantajului. Au fost distruşi nişte oameni.
- De către cine?
- De către unii care cred că deţin informaţii ce ar putea
aduce prejudicii ireparabile FBI-ului.
O'Brien rămase nemişcat.
- Care e natura acestor „prejudicii ireparabile"?
- Au ca punct de plecare teoria conform căreia Hoover
a fost asasinat.
O'Brien înţepeni.
- înţeleg. Şi telefonul la poliţie? Despre ce e vorba?
- Despre o casă veche de pe Thirty-fîfth Street North-
west, lîngă Wisconsin, în spatele lui Dumbarton Oaks. Ardea
cînd am plecat eu de-acolo, acum cîteva ceasuri. Eu i-am dat
foc.
Agentul făcu ochii mari.
- Asta e de-a dreptul o mărturisire. în calitate de avocat,
cred că ar trebui...
- Dacă poliţia o să facă cercetări, continuă Peter, ignorînd
intervenţia lui O'Brien, o să găsească tuburi de cartuşe pe
peluza din faţă, găuri de gloanţe în pereţi, în lemnărie şi mobilă
şi geamul de la uşa bucătăriei spart. în plus, firele de telefon
au fost tăiate.
Agentul FBI îl privea ţintă pe Chancellor.
- Ce dracu' vrei să spui?
- A fost o ambuscadă.
- S-a tras cu arma în centrul unui cartier rezidenţial?
- împuşcăturile au fost înăbuşite de amortizoare. Nu s-a
177
auzit nimic. Au fost momente de calm. Probabil în timp ce
treceau alte maşini. Din cauza asta m-am gîndit la foc. Flăcările
ar fi fost observate de la distanţă.
- Şi ai părăsit locul ăla?
- Am fugit. Acum îmi pare rău că am făcut-o.
- De ce-ai fâcut-o?
Peter ezită din nou.
- Eram zăpăcit. înfricoşat.
- Şi persoana cu care te aflai acolo?
- Presupun că şi ea a fost vizată.
Chancellor făcu o pauză, observînd întrebarea din ochii
agentului. Dintr-o sută de motive, nu putea s-o protejeze.
Aşa cum spusese chiar Phyllis, oricît de mari ar fi fost păcatele
ei, nu justificau sacrificiul suprem.
- O cheamă Phyllis Maxwell.
-Jurnalista?
- Da. Ea a fugit prima. Am încercat s-o găsesc. N-am reuşit.
- Spuneai că totul s-a întîmplat acum cîteva ceasuri. Ştii
unde e acum?
- Da. într-un avion.
Peter căută în buzunarul hainei şi scoase scrisoarea lui
Phyllis. Fără tragere de inimă, dar ştiind că aşa trebuia să
procedeze, i-o întinse lui O'Brien.
Pe măsură ce O'Brien citea, Peter avu impresia clară că
se întîmplă ceva cu omul FBI-ului. Preţ de o clipă, culoarea
păru să-i dispară din obraji. La un moment dat, ridică ochii şi
se uită la Peter; Chancellor cunoştea bine acea privire, dar nu
înţelegea de ce era înspăimîntat acel străin.
După ce termină, agentul puse scrisoarea cu faţa în jos,
luă o agendă din birou, o deschise la o pagină anume şi ridică
receptorul telefonului. Apăsă un buton şi formă numărul.
- Aici e FBI, unul dintre ofiţerii de serviciu, cod de
urgenţă şapte-cinci-vrabie. S-a produs un incident la o casă
de pe Thirty-fifth Northwest. Lîngă Wisconsin. Aţi trimis pe
cineva acolo?... Poţi să-mi faci legătura cu ofiţerul care se
ocupă de caz? Mulţumesc.
O'Brien ridică ochii spre Peter. Vorbi scurt, adresîndu-i
nu o cerere, ci un ordin:
177
- Stai jos.
Chancellor se aşeză, înţelegînd vag faptul că, în ciuda
tonului poruncitor al agentului, teama ciudată pe care i-o
surprinsese în privire se simţea acum în vocea lui.
- Sergent, aici e FBI-ul. Agentul trecu receptorul în mîna
dreaptă. Stupefiat, Peter văzu că palma mîinii stîngi, cea în
care ţinuse receptorul, era umedă de transpiraţie. Ai primit
datele mele de identificare. Vreau să-ţi pun cîteva întrebări.
Există vreo dovadă cu privire la felul în care s-a declanşat
focul? S-au descoperit urme de împuşcături? Tuburi de cartuşe
în faţa casei sau găuri de gloanţe în interior?
Agentul asculta, aparent ţintuind cu privirea un punct
imaginar, dar de fapt ascultînd cu multă atenţie. Chancellor îl
urmărea stupefiat. Pe fruntea lui O'Brien apărură broboane
de sudoare. Absent, cu răsuflarea tăiată, omul FBI-ului ridică
mîna stîngă şi îşi şterse transpiraţia. Cînd în cele din urmă
vorbi, de-abia se auzea:
- Mulţumesc, sergent. Nu, nu e de competenţa noastră.
Noi nu ştim nimic, urmărim doar o pistă anonimă. N-are nici
o legătură cu noi.
O'Brien închise telefonul. Era profund tulburat; ochii
lui exprimau o profundă tristeţe.
- Din cîte şi-au dat seama, zise O'Brien, focul a fost pus
intenţionat. Au fost găsite rămăşiţe de ţesătură îmbibată în
kerosen. Pe pajişte erau tuburi de cartuşe, iar la ferestre se
vedeau urme de împuşcături, după toate probabilităţile există
gloanţe înfipte în interior - ce-a mai rămas din el. Totul va fi
trimis la laborator.
Peter se aplecă în faţă. Ceva nu era în regulă.
- De ce i-ai spus sergentului că nu ştii nimic?
Agentul îşi stăpîni emoţia.
- Fiindcă vreau să aud ce ai de zis. Mi-ai spus că e ceva
în legătură cu Biroul; o teorie aiurită despre uciderea lui
Hoover. Asta mi-e de-ajuns. Eu sînt un profesionist. Vreau
mai întîi să mă lămuresc. Pot în orice moment să pun mîna pe
telefon şi să sun din nou Ia poliţie.
Explicaţia lui O'Brien rostită cu o voce monotonă, calmă,
era rezonabilă, îşi zise Chancellor. Tot ce aflase despre Birou
178
conducea spre ideea că acesta se bizuie pe relaţiile publice.
Pe evitarea cu orice preţ a încurcăturilor. Protejarea sediului
guvernului. îşi aminti cuvintele lui Phyllis Maxwell.
Istoria asta n-a fost relatată. Nici nu cred că va fi
vreodată... E limpede că moştenitorii nu vor permite să-ifie
pătată imaginea. Se tem să nu aibă de suferit descendenţii,
şi pe bună dreptate.
Da, cugetă Chancellor. O'Brien se potrivea cu şablonul.
Avea de dus povara cea mai grea, fiindcă urma să audă primul
extraordinara informaţie. Ceva era foarte putred în interiorul
Biroului, iar O'Brien trebuia să ducă vestea acelei putreziciuni
superiorilor săi. Dilema lui părea uşor de înţeles: mesagerii
erau adesea consideraţi răspunzători pentru rapoartele lor
catastrofale; la urma urmei, descendenţii puteau să aibă de
suferit. Nu era de mirare că pe acest profesionist îl treceau
năduşelile.
Dar nimic din imaginaţia sa nu-l pregăti pe Peter pentru
ceea ce urmă.
- S-o luăm de la început, zise Chancellor. Acum patru
sau cinci luni, mă aflam pe Coasta de Vest; loluiam în Malibu.
Era o după-amiază tîrzie; un om stătea pe plajă şi se uita la
casa mea. Am ieşit afară şi l-am luat la întreblri. Mă cunoştea;
spunea că-l cheamă Longworth.
O'Brien se aplecă brusc în faţă, privindu-l în ochi pe
Peter. Buzele lui articulară numele, însă doar o umbră de
sunet se auzi.
- Longworth!
- Da, Longworth. Aşadar, ştii cine e.
- Continuă, şopti agentul.
Peter găsi o explicaţie pentru reacţia lui O'Brien. Alan
Longworth îl trădase pe Hoover, dezertînd de la Birou. Cine
ştie cum, se aflase. Dar Hoover murise, dezertorul era departe -
pata fusese înlăturată. Acum, agentul O'Brien trebuia şă ducă
vestea că dispărutul Longworth ieşise la suprafaţă. în mod
inexplicabil, lui Chancellor i se făcu milă de acest profesionist
de vîrstă medie.
- Longworth susţinea că voia să vorbească cu mine
fiindcă îmi citise cărţile. Avea de spus o poveste şi credea că
179
eu eram cel mai potrivit s-o scrie. I-am zis că nu duceam
lipsă de idei. Atunci a făcut acea afirmaţie extraordinară despre
moartea lui Hoover, corelînd-o cu nişte dosare personale ale
directorului care dispăruseră. Mi-a spus să-i verific numele:
aveam posibilitatea s-o fac, iar el ştia asta. îmi dau seama că
pare absurd, dar am muşcat din momeală. Dumnezeu mi-e
martor că n-am crezut povestea asta; Hoover era un bătrîn
care suferea de o veche boală de inimă. Dar ideea m-a fascinat.
Iar faptul că acest Longworth părea dispus să înfrunte pericolul
de a...
O'Brien se ridică din fotoliu. Rămase în spatele biroului,
privind spre Peter cu ochii în flăcări.
- Longworth. Dosarele. Cine te-a trimis la mine? Cine
eşti? Ce dracu' reprezint eu pentru dumneata?
-Cum?
- Te aştepţi să cred povestea asta? Ieşi din casă în puterea
nopţii şi vii să mi-o spui mie! Pentru numele lui Dumnezeu,
ce vrei de la mine?
- Habar n-am despre ce vorbeşti, zise Chancellor
surprins. Nu te-am văzut în viaţa mea.
- Salter şi Krepps! Dă-i drumul, spune! SalterşiKrepps!
Şi ei erau acolo!
- Cine sînt Salter şi Krepps? Unde erau?
O'Brien întoarse capul. Respiraţia i se accelerase.
- Ştii unde erau. Agenţi de teren sub acoperire.
Longworth în Insulele Hawaii.
- Trăieşte în Maui, admise Peter. Aşa a fost recompensat.
Nu cunosc celelalte două nume; nu le-a pomenit niciodată.
Lucrau cu Longworth?
O'Brien rămase nemişcat, cu corpul ţeapăn.
- Lucrau cu Longworth? Cum adică „lucrau cu
Longworth"?
- Longworth a fost transferat de la Birou. A primit o
funcţie la Departamentul de Stat. Dar nu era reală, ci doar o
acoperire. Atît am aflat. Ceea ce mă uimeşte e însuşi faptul că
voi aţi auzit de Longworth.
Agentul continua să-l fixeze în tăcere. Ochii înspăimîntaţi
erau larg deschişi.
179
Ui
- Eşti curat...
-Ce?
- Eşti curat. Te plimbi pe străzi şi eşti curat!
- Cum adică, sînt curat?
- Altfel nu mi-ai fi relatat ceea ce mi-ai spus chiar acum.
Ar fi trebuit să fii nebun. O acoperire totală care e falsă. La
Departamentul... O, Iisuse.
O'Brien părea să fi căzut în transă, conştient de starea
lui, dar incapabil s-o depăşească. Se sprijini de birou, apăsîndu-şi
degetele pe tăblia de lemn. închise ochii.
Peter se alarmase.
- Poate că mă iei drept altcineva.
- Nu. Stai puţin. Te rog.
- Nu cred că o să mai stau. Peter se ridică din fotoliu.
După cum ai afirmat, nu e domeniul dumitale. Vreau să
vorbesc cu alt ofiţer de serviciu.
- Nu mai există altul.
- La telefon spuneai..k
- Ştiu ce spuneam! încearcă să înţelegi. Trebuie să
vorbeşti cu mine. Relatează-mi tot ce ştii. Fiecare amănunt!
Niciodată, îşi zise Peter. N-ar fi menţionat-o pe Alison;
ea n-avea să fie implicată. Nici nu era prea sigur că mai voia
să stea de vorbă cu acel om ciudat de tulburat.
- Vreau ca alţii să audă ce am de zis.
O'Brien clipi de cîteva ori. Transa dispăruse; se duse
repede la o etajeră din celălalt capăt al camerei, scoase un
casetofon şi se întoarse la birou. Se aşeză şi deschise un sertar
de jos. Scoase de acolo o carcasă din plastic în care se afla o
casetă.
- Sigiliul nu e rupt; caseta e nouă. Pot să ţi-o pun, dacă
vrei. Agentul desfăcu carcasa, scoase caseta şi o introduse în
aparat. Ai cuvîntul meu. Vor auzi şi alţii ceea ce urmează să
declari.
- O casetă n-o să facă treaba asta.
- Trebuie să ai încredere în mine, spuse O'Brien.
Indiferent ce părere ţi-ai făcut despre purtarea mea din ultimele
minute, te rog să nu te îndoieşti de buna mea credinţă. Poţi
180
să-ţi relatezi istoria pe casetă. Şi nu spune cum te cheamă.
Doar că eşti scriitor, atît. Foloseşte celelalte nume implicate,
cu excepţia celor de care eşti legat personal sau profesional.
Dacă lucrul ăsta e imposibil, dacă acei oameni se află în miezul
evenimentelor, ridică mîna; eu o să opresc caseta şi apoi o să
discutăm. Ai priceput?
- Nu. Chancellor se împotrivea. Acum e rîndul dumitale
să stai puţin. Nu pentru asta mă aflu aici.
-Ai venit ca să pui capăt acestei situaţii! Aşa mi-ai spus.
Să înceteze crimele, teroarea, şantajul. Ei bine, şi eu vreau
acelaşi lucru! Nu eşti singurul care a fost împins la zidul ăla
blestemat! Sau această Maxwell smoricare dintre voi. Iisuse,
eu am o soţie şi o familie!
Peter bătu în retragere, stupefiat de cuvintele lui O'Brien.
- Ce-ai spus?
Pe jumătate conştient de efectul vorbelor sale, omul
FBI-ului coborî vocea:
- Am o familie. Nu e important, las-o baltă.
- Cred că e foarte important, zise Peter. Nu ştiu dacă-ţi
pot spune ce însemnătate are pentru mine lucrul ăsta.
- Nu-ţi mai bate capul, îl întrerupse O'Brien. Deveni
brusc profesionistul desăvîrşit.
- Fiindcă eu pregătesc confesiunea dumitale. Aminteşte-ţi
ce ţi-am spus: nu-ţi dezvălui numele, dar foloseşte-le pe cele
ale oamenilor care au luat legătura cu dumneata sau la care
ai fost trimis - persoane necunoscute anterior de dumneata.
Celelalte nume o să mi le spui mie mai tîrziu, dar nu pe casetă.
Nu vreau să fii depistat. Vorbeşte rar; gîndeşte-te la ceea ce
spui. Dacă ai îndoieli, uită-te la mine; eu o să înţeleg. Am să
încep acum. Lasă-mă o clipă să expun împrejurările şi să mă
prezint.
O'Brien decupla două butoane de pe casetofon şi vorbi
răspicat, cu o voce aspră:
- Această casetă e pregătită de agentul C. Quinlan
O'Brien, număr de identificare şaptesprezece-doisprezece,
în seara de optsprezece decembrie, aproximativ ora douăzeci
şi trei. Omul pe care-l veţi auzi a fost escortat la biroul
181
ofiţerului de serviciu. Am înlăturat numele lui din registrul de
securitate şi i-am cerut agentului de serviciu să-mi raporteze
orice fel de cercetare, sub numărul de identificare menţionat-
şaptesprezece-doisprezece. O'Brien făcu o pauză, luă un creion
şi notă ceva pe un carnet. Consider că informaţiile de pe această
casetă au un caracter strict secret, astfel încît, din raţiuni de
securitate, nu poate fi acceptată nici o imixtiune. înţeleg foarte
bine ilegalitatea metodelor folosite de mine şi - din motive
personale - îmi asum întreaga responsabilitate.
Agentul opri aparatul şi se uită la Peter.
- Eşti pregătit? începe cu vara trecută. De la Malibu şi
întâlnirea dumitale cu Longworth.
Apăsă butoanele; banda începu să se învîrtă.
Neîncrezător, Chancellor îşi depănă povestea, vorbind lent,
încercînd să se conformeze instrucţiunilor acestui om pe care
dintr-o dată, în mod ciudat, avea senzaţia ce-l cunoaşte atât
de bine. întrucîtva el făcea parte din propria lui invenţie.
C. Quinlan O'Brien. Alexander Meredith. Avocat. Avocat.
Biroul. Biroul. O soţie şi o familie... O soţie şi o familie...
Oameni înfricoşaţi.
Pe măsură ce se derula povestea, O'Brien părea tot mai
tulburat de incidentele descrise de Peter. De cîte ori pomenea
de dosarele lui Hoover, agentul se încorda, iar mîinile îi
tremurau.
Cînd Peter ajunse la şoapta oribilă, monotonă şi ascuţită
de la telefon, despre care-i vorbise Phyllis, O'Brien nu-şi mai
putu ascunde emoţia. I se tăie respiraţia şi dădu capul pe spate,
cu ochii închişi.
Peter se opri; banda continua să meargă. Se făcu linişte.
O'Brien deschise ochii, privind în tavan. Se întoarse încet
spre Chancellor.
- Continuă, zise el.
- Nu prea mai e mult. Ai citit scrisoarea.
- Da. Da, am citit scrisoarea. Descrie ce s-a întâmplat,
împuşcăturile, incendiul. De ce ai fugit.
Peter se conformă. Apoi termină. Spusese totul. Sau
aproape totul. Nu vorbise de Alison.
182
O'Brien opri banda, o derula cîteva secunde, apoi ascultă
ultimele cuvinte înregistrate, pentru a controla claritatea.
Mulţumit de rezultat, închise aparatul.
- Foarte bine. Ai înregistrat ce ai vrut. Acum spune-mi
şi restul.
-Ce?
- Ţi-am cerut să ai încredere în mine, dar n-ai povestit
totul. Lucrai la carte în Pennsylvania; pe nepusă masă ai venit
la Washington. De ce? După cum spuneai, îţi terminaseşi
documentarea. Ai fugit dintr-o casă incendiată de pe Thirty-
fifth Street cu aproape cinci ore în urmă. Ai ajuns aici acum
două ore. Unde ai fost vreme de trei ceasuri? Cu cine? Umple
golurile, Chancellor. E important.
- Nu. Asta nu face parte din înţelegere.
- Ce înţelegere? Protecţia? înfuriat, O'Brien se ridică în
picioare. Prostule, cum pot să-ţi ofer protecţie, dacă nu ştiu
pe cine să protejez? Şi nu te amăgi singur, protecţia e
înţelegerea. In plus, nu mi-ar trebui - mie sau oricui doreşte
treaba asta - decît cel mult o oră ca să aflu fiecare mişcare pe
care ai făcut-o de cînd ai plecat din Pennsylvania.
Logica agentului era implacabilă. Chancellor se simţea
ca un amator slab pregătit aflat în faţa unui profesionist îndîrjit.
- Nu vreau ca ea să fie implicată în povestea asta. Te rog
să-mi dai cuvîntul dumitale de onoare. A avut destule necazuri.
- Ca noi toţi, răspunse O'Brien. Ea a primit vreun
telefon?
- Nu. Dar dumneata ai primit, nu-i aşa?
- Eu pun întrebările. Agentul se aşeză din nou. Vorbeşte-mi
despre ea.
Peter începu povestea sumbră, tristă a generalului-
locotenent Bruce MacAndrew, a soţiei şi a fiicei sale care
fusese nevoită să se maturizeze atît de repede. Descrise casa
izolată, aflată pe drumul de ţară din Maryland. Şi cuvintele
scrise cu vopsea roşie pe un perete: Cuţitarul Mac. Ucigaşul
din Chasong.
Quinn O'Brien închise ochii şi zise încet:
- Han Chou.
182
- Asta e în Coreea?
- Alt război. Aceeaşi metodă de şantaj: dosare militare
care n-au ajuns niciodată la Pentagon. Sau dacă au ajuns, au
fost sustrase. Iar acum le deţine altcineva.
Peter îşi ţinu răsuflarea.
- Vorbeşti despre dosarele lui Hoover?
O'Brien îl privi ţintă, fără să răspundă. Chancellor se
simţea sfîşiat; demenţa era totală.
- Au fost rupte, şopti Peter, nesigur pe judecata lui. Ce
dracu' încerci să-mi spui? E vorba despre o carte! Nimic din
toate astea nu e real! Trebuie să-ţi protejezi afurisitul de Birou!
Dar nu asta! Nu dosarele!
O'Brien se ridică în picioare, înălţîndu-şi palmele. Era
un gest liniştitor - tatăl încerca să calmeze un copil isteric.
- Potoleşte-te. Eu n-am spus nimic despre dosarele lui
Hoover. Ai trecut prin multe în seara asta, iar acum faci
presupuneri. Preţ de o clipă, şi eu am făcut. Dar e o greşeală.
Două incidente izolate în legătură cu nişte dosare militare nu
prea constituie un tipar. Dosarele alea au fost distruse. Ştim asta.
- Ce e Han Chou?
- Nu e important.
- Acum un minut credeai contrariul.
- Acum un minut îmi treceau prin minte multe gînduri.
Dar acum 4otul e clar. Cineva te foloseşte. Şi pe mine şi,
probabil, încă vreo zece oameni, pentru a distruge Biroul.
Cineva care ne cunoaşte. E foarte posibil să fie unul dintre
noi. N-ar fi pentru prima oară.
Peter îl studie pe omul FBI-ului. După moartea lui
Hoover circulaseră zvonuri, multe dintre ele relatate în presă,
conform cărora grupuri din interiorul Biroului se luptau între
ele. Iarinteligenţa şi sinceritatea lui Quinn erau convingătoare.
- îmi cer scuze, spuse el. M-ai speriat rău de tot.
- Ai tot dreptul să fii speriat. Mult mai mult decît mine.
în mine n-a tras nimeni. O'Brien zîmbi încrezător. Dar acum
s-a terminat. O să caut nişte oameni care să stea tot timpul cu
dumneata.
Chancellor schiţă şi el un zîmbet.
183
- Sper să fie cei mai buni pe care-i ai. Nu mi-e ruşine să
recunosc că niciodată n-am mai fost atît de înfricoşat.
Surîsul dispăru de pe chipul lui O'Brien.
- Oricum, nu vor fi din cadrul Biroului.
- Da? De ce nu?
- Nu ştiu în cine să am încredere.
- înseamnă că există oameni în care nu poţi avea
încredere. E vorba de cineva anume?
- Mai mult decît unul. îi cunoaştem pe cîţiva, nu pe toţi.
Sînt numiţi vag Grupul Hoover. După moartea directorului,
au crezut că vor prelua controlul. N-a fost aşa, iar eşecul i-a
înfuriat la culme. Unii sînt la fel de paranoici ca şi Hoover.
Chancellor fu din nou şocat de cuvintele lui O'Brien:
ele confirmau ipotezele sale iniţiale. Tot ce se întîmplase - la
Malibu, la Rockville şi la casa de pe Thirty-fifth Street - era
rezultatul unor lupte violente din interiorul FBI-ului. Şi
Longworth reapăruse.
- Am stabilit o înţelegere, zise el. Am nevoie de protecţie.
Pentru fată şi pentru mine.
-Os-o ai.
- De unde? De la cine?
-Ai menţionat numele judecătorului Sutherland. Acum
cîţiva ani, el a avut un rol esenţial în restabilirea legăturii
întrerupte între Birou şi restul comunităţii specialiştilor în
informaţii. Hoover blocase fluxul de informaţii către CIA şi
Consiliul Naţional de Securitate.
- Ştiu asta, îl întrerupse calm Chancellor. Am scris o
carte cu acest subiect.
- Contraofensiva!, nu-i aşa? Cred că ar fi bine s-o citesc.
- O să-ţi trimit un exemplar. Dumneata îmi asiguri
protecţie. Repet: despre cine e vorba? De unde?
- Există un om care se numeşte Varak. Omul lui
Sutherland. îmi e dator.
O'Brien se prăbuşi în fotoliu. Capul îi căzu pe spate şi începu
să respire precipitat, de parcă n-ar fi primit suficient aer în plămîni.
Apoi îşi îngropa faţa în mîini; îşi simţea degetele tremurînd.
184
Nu fusese sigur că o să se descurce pînă la capăt. De
cîteva ori, în timpul ultimelor două ore, crezuse că o să
clacheze.
Panica scriitorului îl ajutase să facă faţă stresului din
ultimele minute. Şi înţelegerea faptului că Chancellor trebuia
controlat; nu i se putea permite să afle adevărul.
Dosarele lui Hoover rămăseseră intacte, iar Quinn ştia
asta. Era un fapt ce părea sigur. Iar acum aflase că mai ştia
cineva. Cîţi oameni? Cîte telefoane mai fuseseră date? Cîţi
alţii auziseră acea teribilă şoaptă ascuţită? Un general mort,
un congresman ucis, o jurnalistă dispărută - şi cîţi alţii?
Situaţia nu mai era aceeaşi ca în urmă cu două ceasuri.
Dezvăluirea lui Peter Chancellor îi întărise convingerea că
trebuia acţionat rapid şi, spre marea sa uşurare, O 'Brien începu
din nou să creadă că era în stare să ducă treaba asta la bun
sfîrşit.
Ridică receptorul şi formă numărul de la Consiliul
Naţional de Securitate. Dar Ştefan Varak nu putea fi găsit.
Unde era Varak? Ce fel de misiune îl depărtase pe agentul
CNS de birou? Şi mai ales de el? Era prieten cu Varak. Cu
doi ani în urmă, Quinn îşi asumase un risc enorm pentru a-i
face un serviciu lui Varak. îi furnizase date biografice la care
Hoover interzisese accesul; asta i-ar fi putut periclita cariera.
Acum avea nevoie de Varak. El s-a dovedit net superior
tuturor specialiştilor în informaţii, prin nivelul experienţei sale,
rezultatele obţinute şi profunzimea contactelor. El era omul
căruia Quinn voia să-i pună caseta lui Chancellor. Varak ar fi
ştiut ce să facă.
între timp, scriitorul se bucura de protecţie temporară.
Numele lui fusese şters din registrele de securitate, iar toate
cercetările în legătură cu Chancellor fuseseră dirijate spre
O'Brien. Existau cîţiva oameni la CIA, cărora Quinn le
furnizase informaţii în timpul embargoului impus de Hoover.
Atunci cînd O'Brien le spusese că subiectul supravegherii
era autorul Contraofensivei!, aceia aproape că refuzaseră.
Oamenii raţionali care lucrau în cel mai iraţional domeniu
trebuia să se ajute unii pe alţii. Altfel, persoanele iraţionale
184
ar fi preluat controlul şi s-ar fi ajuns la întronarea haosului.
Poate că haosul se instalase deja.

24
ţTscorta FBI-ului depuse marfa în holul hotelului
LrHay-Adams. Chancellor era coletul. Fu preluat
printr-un semn din cap şi replica „în regulă... Noapte bună"
rostită politicos de omul Agenţiei Centrale de Investigaţii.
în ascensor, Peter încercă să lege o conversaţie cu străinul
care fusese de acord să-l protejeze.
- Numele meu e Chancellor, zise el cu un aer stupid.
- Ştiu, răspunse omul. Ţi-am citit cartea. Ne-ai înjurat
ca la uşa cortului.
Nu era cea mai cordială primire.
- N-am conceput-o în felul ăsta. Am mai mulţi prieteni
la CIA.
- Eşti sigur?
Deloc liniştitor.
- Un om care se numeşte Bromley vine cu avionul de la
Indianapolis.
- Ştim. Are şaizeci şi cinci de ani şi e bolnav. La aeroport,
s-a găsit o armă asupra lui. Are permis, aşa că ar trebui să-i
fie restituită la terminalul Naţional, dar nu se va întîmpla aşa.
O să se rătăcească.
- Poate să-şi ia alta.
- Puţin probabil. O'Brien are un om pe urmele lui.
Ajunseră la etaj; uşa liftului se deschise. Omul Agenţiei
bloca ieşirea lui Peter cu braţul şi coborî primul din lift, cu
mîna dreaptă în buzunarul pardesiului. Privi pe coridor în
stînga şi-n dreapta, se întoarse şi-i făcu semn lui Chancellor.
- Dar mîine dimineaţă? întrebă Peter, ieşind din ascensor.
Bromley s-ar putea duce la orice magazin de arme...
- Cu permis de Indianapolis? Nici un negustor nu i-ar
vinde o armă de foc.
-Unii o fac. Există soluţii?
185
- Există soluţii mai bune de prevenire.
Ajunseră la uşa apartamentului. Omul de Ia CIA scoase
mîna dreaptă din buzunarul pardesiului; ţinea în ea un mic
pistol automat. Cu mîna stìnga desfăcu doi nasturi de la haină
şi ascunse arma. Peter bătu la uşă.
O auzi pe Alison alergînd. Deschise uşa şi încercă să-l
îmbrăţişeze, dar se opri cînd îl văzu pe străin.
- Alison, el este... îmi cer scuze, nu-ţi cunosc numele.
- în seara asta nu am nume, zise omul de la CIA, salutînd-o
din cap pe Alison. Bună seara, domnişoară MacAndrew.
- Bună seara.
Alison era, fireşte, zăpăcită.
- Te rog, intră.
- Nu, mulţumesc.
Agentul se uită la Chancellor.
- O să stau pe coridor tot timpul. Schimbul meu vine
mîine dimineaţă la ora opt, aşa că va trebui să te trezesc ca
să-l cunoşti.
- O să fiu treaz.
- Bine. Noapte bună.
- Stai puţin... Lui Peter îi venise o idee. Dacă vine
Bromley şi eşti sigur că nu e înarmat, poate că ar trebui să
vorbesc cu el. Nu-l cunosc. Nu ştiu de ce mă caută.
- Cum doreşti. Văzînd şi făcînd.
închise uşa.
- Ai lipsit atît de mult! Alison îi înlănţui gîtul cu braţele
lipindu-şi faţa de obrazul lui Peter. Credeam că o să-mi pierd
minţile!
El o strìnse cu blîndeţe.
- S-a terminat. Nimeni n-o să-şi mai iasă din minţi de
acum încolo.
- Le-ai spus tot?
- Da. O îndepărtă de el, ca să-i poată privi chipul. Totul.
Şi despre tatăl tău. Trebuia. Omul cu care am vorbit şi-a dat
seama că mă eschivam. Mi-a spus clar că putea să afle fiecare
mişcare pe care am facut-o noi. Nici n-ar fi trebuit să meargă
prea departe; doar pînă dincolo de rîu, la Pentagon.
186
Ea dădu din cap şi-l luă de braţ, conducîndu-l în camera
de zi.
- Cum te simţi?
- Bine. Uşurat. Ce-ai zice de o băutură?
- Omul meu e obosit. O s-o prepar eu, zise Alison,
îndreptîndu-se către barul plin de sticle.
Peter căzu într-un fotoliu, cu trupul fără vlagă, cu
picioarele întinse.
- Aveam de gînd să te întreb^ spuse Alison, turnînd
whisky şi deschizînd cana cu gheaţă. întotdeauna îţi garniseşti
barul acolo pe unde te duci? Tu nu bei aşa de mult.
Chancellor rîse; era plăcut să fii conştient de faptul că
lucrurile s-au schimbat, îşi zise el.
- Ca să-ţi răspund la întrebare, e un răsfăţ pe care mi
l-am permis o dată cu primul onorariu important. Mi-am
amintit de filmele alea cu scriitori în camere de hotel care
aveau întotdeauna baruri elegante, iar ei purtau smoching.
Eu nu am smoching.
Fu rîndul lui Alison să rîdă. îi aduse un pahar şi se aşeză
pe un fotoliu în faţa lui.
- O să-ţi cumpăr unul de Crăciun.
- La Crăciunul viitor, zise el, privind-o în ochi. La
Crăciunul ăsta oferă-mi un inel simplu din aur. Mi s-ar potrivi
pe al treilea deget de la mîna stîngă. Cum ţi s-ar potrivi şi ţie.
Alison bău din pahar privind în gol.
- Vorbeam serios acum cîteva ceasuri. Nu vreau nici un
fel de angajamente.
Chancellor o privi alarmat. Puse paharul jos şi se duse la
ea. îngenunche lîngă fotoliu şi o mîngîie pe faţă.
- Şi eu ce-ar trebui să spun? „Mulţumesc, domnişoară
MacAndrew, a fost un interludiu plăcut"? N-o să spun asta şi
nici nu pot gîndi aşa. Şi, de altfel, nici tu nu cred că poţi.
Ea se uită la el cu un aer neajutorat.
- Sînt multe lucruri pe care nu le ştii despre mine.
Peter zîmbi.
- Ce anume? Că eşti fiica regimentului? Tîrfa batalionului
doişpe? Virgină nu eşti, dar nici celelalte posturi nu ţi se
potrivesc. Eşti prea independentă.
186
- Emiţi judecăţi prea repede.
- Bun! Mă bucur că gîndeşti aşa. Sînt foarte hotărît,
calitate^care mi-a lipsit multă vreme... pînă să te întîlnesc.
- Iţi reveneai după o experienţă foarte dureroasă. Eu
eram lîngă tine. Cu propriile mele necazuri.
- Mulţumesc, doamnă Freud. Insă, vezi tu, eu mi-am
revenit şi sînt hotărît. Verifică această hotărîre. înţeleg că
mariajul nu e la modă anul ăsta, e atît de burghez. Se apropie
mai mult de ea. Dar, vezi tu, şi eu vorbeam serios adineauri.
Eu vreau un angajament. Cred în căsnicie şi vreau să trăiesc
cu tine pînă la sfîrşitul vieţii.
Ochii ei se umplură de lacrimi. Dădu din cap şi-i luă faţa
înmîini.
- O, Peter! Unde-ai fost atîţia ani?
- în altă viaţă.
- Şi eu. Cum e poezia aia stupidă? „Vino să trăieşti cu
mine şi să fii iubirea mea..."
- Marlowe. Nu-i aşa de stupidă.
- Iar eu o să vin să trăiesc cu tine, Peter. Şi să fiu iubirea
ta. Cîtă vreme asta o să însemne ceva pentru amîndoi. Dar
n-o să mă mărit cu tine.
El se retrase, din nou alarmat.
- Vreau mai mult decît atît.
- Nu-ţi pot da mai mult. îmi pare rău.
- Ştiu că poti! O simt! Atît de intens ca şi cu...
- Cu ea? Cu Cathy a ta?
- Da! N-o pot uita.
- N-o să-ţi cer niciodată s-o uiţi. Poate că vom putea
trăi ceva la fel de frumos. Dar fără căsnicie.
-De ce?
Lacrimile i se prelingeau pe obraji.
- Fiindcă asta înseamnă... Eu nu pot avea copii, Peter.
Altceva ar fi vrut să spună, iar Chancellor înţelese. Numai
că nu era sigur ce anume.
- Sari de la una la alta. Nici nu mă gîndisem la... Dintr-o
dată, totul îi deveni limpede. E vorba despre mama ta. Despre
nebunia ei.
187
Alison închise ochii, cu faţa scăldată în lacrimi.
- Iubitule, încearcă să înţelegi.
Peter nu se mişcă; rămase lîngă ea, obligînd-o să-l
privească.
- Ascultă-mă. înţeleg şi altceva. N-ai crezut niciodată
ce ţi s-a spus, ce ţi-a zis tatăl tău. Că boala mamei tale s-a
datorat neoxigenării creierului în momentul în care a fost pe
punctul să se înece. N-ai acceptat niciodată explicaţia asta.
De ce nu?
Ea îl privi înduioşător.
- Nu puteam fi sigură. Nu ştiu de ce. Ăsta-i lucrul cel
mai teribil.
- De ce nu puteai fi sigură? De ce te-ar fi minţit tatăl
tău?
- Nu ştiu! îl cunoşteam atît de bine, fiecare inflexiune a
vocii, fiecare gest. Trebuie să-mi fi spus povestea aia de vreo
cincizeci de ori, totdeauna stăruitor, de parcă ar fi vrut ca eu
s-o iubesc aşa cum o iubise el cîndva. Dar mereu exista ceva
fals, ceva lipsea. Pînă la urmă am înţeles. Ea era pur şi simplu
o femeie nebună. Suferea de un dezechilibru natural. Natu-
ral. Iar el nu voia ca eu să ştiu. înţelegi acum?
Chancellor îi luă mîna.
- Poate că îţi ascundea altceva.
-Ce? De ce-arfi...?
Telefonul sună. Peter se uită la ceas. Era trecut de ora
trei dimineaţa. Cine dracu' l-ar fi sunat acum? Trebuia să fie
O'Brien. Ridică receptorul.
- îţi închipui că m-ai oprit, dar te înşeli!
Vocea de pe fir era stridentă, iar omul respira greu.
- Bromley?
-Animalule. Jigodie împuţită!
Vocea îi trăda vîrsta. Glasul isteric aparţinea unui bătrîn.
- Bromley, cine eşti? Ce ţi-am făcut eu? Nu te-am văzut
în viaţa mea!
- Nici nu era nevoie, nu-i aşa? Nu trebuie să cunoşti pe
cineva ca să-l distrugi. Sau s-o distrugi. Să distrugi un copil!
Şi pe copiii ei!
188
Phyllis Maxwell folosise acelaşi cuvînt. A distruge. Se
referea oare Bromley la Phyllis? Vorbea despre ea? Era
imposibil; ea nu avea copii.
- îţi jur că nu ştiu despre ce vorbeşti. Cineva te-a minţit.
A mai minţit şi pe alţii.
-N-a minţit nimeni. Mi s-a citit! Ai scos la lumină copii
după sentinţe judecătoreşti, rapoarte psihiatrice. Ai pus totul
pe hîrtie, toate porcăriile! Ai folosit numele noastre, ai
menţionat locul unde trăim, unde trăieşte ea!
-Nu e nimic adevărat! N-am folosit copii după sentinţe,
nici rapoarte psihiatrice! Nu e nimic de genul ăsta în
manuscris! Habar n-am ce înseamnă toate astea!
—Hgodie! Mincinosule! Bătrînul lungi cuvintele cu ură.
Crezi că-s nebun? Doar nu-ţi închipui că nu mi-au furnizat
dovada! Eu am tipărit mii de revizii contabile. Vocea explodă.
Mi-au dat un număr, iar eu l-am verificat şi am sunat la
numărul ăla! Tipografia Bedford! Am vorbit cu tipograful.
El mi-a citit ce-ai scris! Ceea ce el a trimis la tipar acum o
săptămînă!
Peter nu ştia ce să mai creadă. Bedford era tipografia la
care îşi tipărea cărţile editorul lui.
- E imposibil! Manuscrisul nu e la Bedford. Nu poate fi.
Nu e nici măcar aproape de sfîrşit!
Urmă o scurtă pauză. Chancellor spera că reuşise să-l
facă pe bătrîn să înţeleagă. Dar cuvintele lui Bromley
dovedeau contrariul.
- Pînă acolo ai ajuns cu minciuna! Data apariţiei e
programată în aprilie. Romanul tău va fi publicat în aprilie.
- Nu anul ăsta.
- Cartea ta e tipărită. Şi nu mă mai interesează. Nu ţi-a
ajuns distrugerea mea. Acum o urmăreşti pe ea. Dar o să te
opresc, Chancellor. Nu te poţi ascunde de mine. O să te găsesc
şi o să te ucid. Fiindcă nu-mi mai pasă. Viaţa mea s-a terminat.
Peter se gîndi repede.
- Ascultă-mă! Ce-ai păţit dumneata au păţit şi alţii. Să te
întreb ceva. Te-a sunat cineva, vorbind în şoaptă la telefon?
O şoaptă ascuţită...?
188
Telefonul se închise. Chancellor privi receptorul, apoi
se întoarse către Alison, care avea chipul umezit de lacrimi.
-E nebun.
- Se poartă în actualul sezon.
- Dar n-o să înghit asta, zise el, vîrînd mîna în buzunar,
după foaia de carnet cu numărul lui O'Brien. îl formă. Sînt
Chancellor. M-a sunat Bromley. E disperat. Crede că romanul
meu e sub tipar. Ca şi Phyllis Maxwell, este convins că există
acolo informaţii defăimătoare.
- Şi există? întrebă O'Brien.
- Nu. N-am auzit în viaţa mea de omul ăsta.
- Sînt surprins. E contabilul de la Administraţia
Serviciilor Generale care a atacat Departamentul Apărării în
legătură cu avionul C-patruzeci. El susţinea că a fost o
înţelegere secretă nerespectată.
-îmi amintesc... Peter îşi scormoni memoria, încercînd
să-şi aducă aminte de relatările din ziare. Au fost audieri în
Senat. Era un tip cam singuratic, din cîte ţin minte.
Superpatrioţii l-au vopsit în roz şi l-au pus la colţ.
- Ăla e. Aici, numele lui de cod era Vipera.
- Aşa o fi. Ce s-a întîmplat cu el?
- L-au îndepărtat de la reviziile contabile „sensibile" -
aşa le numeau ei. Apoi un idiot de la ASG a încercat să se
remarce şi a refuzat o evaluare. A intentat un proces civil.
-Şi?
- Nu ştiu. S-a renunţat la proces, iar el a dispărut.
- însă de fapt ştim, nu? spuse Chancellor. Á primit un
telefon şi a auzit o şoaptă ascuţită. Iar acum tocmai a primit
altul. Cu destule fragmente de informaţie exactă ca să-l
convingă că acesta este adevărul.
- E simplu. Nu poate ajunge la dumneata. Orice ar crede
că i-ai făcut...
- Nu lui, îl întrerupse Peter. Vorbea despre o „ea", „un
copil", „copiii ei".
O'Brien tăcea. Chancellor ştia că omul FBI-ului se
gîndea: Am o soţie şi o familie.
Alexander Meredith.
189
- O să încerc să aflu, spuse agentul în cele din ramă. E
înregistrat la un hotel din centra. II ţin sub supraveghere.
- Omul dumitale ştie de ce? N-ar putea fi...?
- Sigur că nu, îl întrerupse Quinn. Codul Vipera a fost
de-ajuns. Faptul că s-a găsit o armă asupra lui la Indianapolis
s-a dovedit mai mult decît suficient. Omul e imobilizat,
încearcă să dormi.
- O'Brien.
-Ce e?
- Spune-mi ceva. De ce el? De ce un bătrîn bolnav?
Agentul făcu iarăşi o pauză înainte de a răspunde. Cînd
vorbi, Peter simţi un junghi în stomac.
- Bătrînii se mişcă mai liber. Foarte puţini oameni îi
opresc sau îi bănuiesc; nu li se acordă prea mare importanţă.
Bănuiesc că un bătrîn disperat poate fi transformat într-un
criminal.
- Fiindcă nu-i mai pasă de nimic?
- Probabil că din cauza asta. Nu-ţi face griji. N-o să se
apropie de dumneata.
Chancellor închise telefonul. Avea nevoie de somn. Erau
multe lucruri la care ar fi trebuit să se gîndească, dar se simţea
incapabil s-o facă. încordarea acelei nopţi îl copleşise, iar
efectul pastilelor dispăruse.
O simţea pe Alison privindu-l, aşteptîndu-l să spună ceva.
Se întoarse şi ochii li se întîlniră. Se duse fără grabă spre ea,
cu fiecare pas mai sigur de sine. Vorbi calm, cu un aer
preocupat.
- O să accept orice condiţii vrei să-mi pui, orice mod de
viaţă alegi, cîtă vreme putem fi împreună. Nu vreau sub nici
o formă să te pierd. Dar există o condiţie asupra căreia insist.
N-o să te las să te chinui singură din cauza unui lucru care
s-ar putea să fie ireal. Eu cred că i s-a întîmplat ceva mamei
tale, care a făcut-o să-şi piardă echilibrul. Vreau să aflu ce
s-a întîmplat. S-ar putea să fie ceva dureros, dar cred că tu
trebuie să ştii. Accepţi condiţia mea? Peter stătea cu sufletul
la gură.
Alison dădu din cap. O umbră de zîmbet îi apăru pe chip.
190
- Poate că amîndoi trebuie să ştim.
- Bine. Peter răsuflă uşurat. Acum, după ce am luat
această hotărîre, nu vreau să mai vorbim despre ea o vreme.
Nici nu trebuie; avem tot timpul. De fapt, mi-ar plăcea să
evităm toate lucrurile neplăcute timp de mai multe zile.
Alison rămase în fotoliu şi ridică privirea spre el.
- Romanul tău e ceva neplăcut?
- Cel mai rău. De ce?
- Ai de gînd să nu-l mai scrii?
El tăcu. Era ciudat, dar după ce luase acea decizie, de
fapt după ce fusese la Birou şi relatase întreaga poveste,
presiunea psihică dispăruse şi mintea îi era mai limpede ca
oricînd. Profesionistul din el ieşea din nou la suprafaţă.
- O să fie o carte diferită. O să elimin nişte personaje, o
să introduc altele noi, o să modific împrejurările. Dar o să
păstrez mult din versiunea actuală.
- Poţi să faci asta?
- Aşa o să fie. Premisa e totuşi solidă. O să găsesc o
cale. O s-o las mai moale o vreme; ideile or să-mi vină pe
parcurs.
Alison zîmbi.
- Mă bucur.
- Asta-i ultima hotărîre din noaptea asta. Oricum, vreau
să mă întorc la prima.
- Care-i aceea?
El zîmbi.
- Tu. Vino să trăieşti cu mine şi să fii dragostea mea.
Prin aburii somnului, auzi bătăi rapide în uşă. Alison se
mişcă lîngă el, cufundîndu-şi mai adînc capul în pernă. El se
strecură din pat şi îşi luă pantalonii de pe fotoliul pe care-i
lăsase. Gol, se duse în camera de zi, închizînduşa dormitorului
în urma lui. îşi puse în grabă pantalonii şi merse ţopăind spre
hol.
- Cine e? întrebă el.
- E ora opt, se auzi vocea omului de la CIA în spatele
uşii.
191
Peter îşi aminti. La ora opt se schimba garda; era
momentul identificării noii santinele.
De-abia reuşi să-şi ascundă surpriza. Clipi, îşi înăbuşi un
căscat şi se frecă la ochi pentru a-şi ascunde uimirea. Noul
paznic era „slujbaşul" CIA care-i dăduse lui Peter material
pentru Contraofensiva! De bunăvoie. Cuprins de mînie.
Profund îngrijorat de ilegalităţile pe care Agenţia era obligată
să le comită.
- Numele nu sînt necesare, spuse agentul care-i fusese
iniţial repartizat lui Chancellor. El o să preia schimbul de la
mine.
Peter încuviinţă.
- In regulă. Fără nume, fără strîngeri de mînă. N-aş vrea
să vă molipsiţi de vreo boală.
- Ce nervos eşti, zise calm al doilea bărbat, pe un ton la
fel de ofensator ca al colegului său. Rămîne în hotel, da?
- Aşa ne-am înţeles. N-are treabă afară.
Cei doi se întoarseră, ignorîndu-l, şi se îndreptară spre
ascensor. Peter intră în apartament şi închise uşa. Ascultă
zgomotul slab al liftului. Cînd acesta ajunse la etaj, mai aşteptă
zece secunde, apoi deschise uşa.
Omul de la CIA se strecură pe lîngă Chancellor în hol.
Peter închise uşa.
- Iisuse! zise agentul. Era să fac stop cardiac azi-noapte,
cînd am primit telefonul.
- Dumneata? Cînd te-am văzut în faţa uşii, nu mi-a venit
să-mi cred ochilor.
- Te-ai descurcat. Scuze. Nu-mi puteam asuma riscul să
te sun.
- Cum s-a întîmplat?
- O'Brien e unul dintre contactele noastre la Birou. Cînd
Hoover a întrerupt colaborarea cu noi, O'Brien şi alţi cîţiva
au lucrat cu noi şi ne-au dat informaţii pe care trebuia să le
deţinem. N-avea rost să apeleze la altcineva; probabil c-ar fi
fost refuzat. Ştia că noi am fi acceptat.
- îi sînteţi datori, spuse Chancellor.
- Mai mult decît crezi. O'Brien şi prietenii lui şi-au riscat
vieţile şi carierele pentru noi. Dacă i-ar fi descoperit, pe
191
Hoover l-ar fi apucat pandaliile. Nu s-ar fi lăsat pînă nu i-ar fi
trimis la vreo închisoare specială pentru zece sau douăzeci
de ani.
Peter se înfiora.
- Putea să facă asta, nu-i aşa?
- Putea şi a şi făcut-o. Există şi acum mai multe cadavre
neidentificate ce putrezesc în Mississippi. Fluviul ăla a fost
Siberia lui. îi sîntem datori lui O'Brien; nu putem uita asta.
- Dar Hoover e mort.
- Poate că cineva încearcă să-l reînvie. Nu despre asta e
vorba? Altfel, de ce ne-ar fi chemat O'Brien?
Chancellor rămase pe gînduri. Era o ipoteză Ia fel de
valabilă ca oricare alta. O'Brien vorbise despre grupul Hoover -
unii cunoscuţi, alţii nu, nici unul de încredere. Deţineau ei
dosarele lui Hoover? încercau să recapete controlul asupra
Biroului? Dacă aşa stăteau lucrurile, oameni ca O'Brien
trebuia distruşi pentru obţinerea acestui control.
- S-ar putea să ai dreptate, zise el.
Omul dădu din cap.
- Se reia totul de la capăt. Nu că s-ar fi oprit vreodată cu
adevărat. Cînd ţi-am auzit numele azi-noapte, m-am întrebat
de ce ţi-a trebuit atîta timp.
- Ce vrei să spui?
Peter era zăpăcit.
- Informaţiile pe care ţi le-am dat. Le-ai folosit aproape
exclusiv împotriva noastră. De ce? Mai sînt mulţi oameni
vinovaţi, nu numai noi.
- O să reiau ce spuneam cu doi ani în urmă. Agenţia a
folosit eşecurile altora în chip de scuză. Prea al naibii de repede
şi cu prea mult entuziasm. Credeam că am căzut de acord
asupra acestui lucru. Mi-am închipuit că ăsta a fost motivul
pentru care mi-ai dat acele informaţii.
Omul scutură din cap.
- Eu credeam că o să învinovăţeşti mai multă lume. Pe
urmă mi-am zis că mai păstrezi material pentru altă carte.
Despre asta e vorba, nu-i aşa? Scrii o carte despre FBI.
Chancellor era surprins.
- De unde-ai auzit asta?
192
- N-am auzit, am citit. în ziarul din dimineaţa asta. Un
articol al lui Phyllis Maxwell.

25
Ofăcuse. Amplasat pe prima pagină, unde
fusese mărginit de un chenar negru,
articolul era scurt şi ameninţător prin concizie şi
conţinut. Avea să fie citit de mulţi, ridicînd semne (ie
întrebare teribile şi stîrnind o panică nu mai puţin
teribilă. Chancellor o vedea parcă aievea pe Phyllis
Maxwell venind la aeroport, pradă unei agitaţii
cumplite, ajungînd la inevitabila hotărîre şi sunînd la
ziarul unde lucra. Nici un editor nu i-ar fi refuzat
materialul; ea se bucura de reputaţia unui ziarist care-şi
susţinea întotdeauna cu documente faptele relatate.
Dar dincolo de asta, era vorba despre un ultim gest,
un testament final, uşor de recunoscut ca atare.
Datora acest lucru profesiunii ei, iar colegii de breaslă
n-aveau să-i întoarcă spatele.
Washington, 19 decembrie. Informaţii
provenind din surse demne de încredere dezvăluie
faptul că Biroul Federal de Investigaţii va trebui în
curînd să facă faţă unor extraordinare acuzaţii de
abuz, şantaj, distrugerea unor probe incriminatorii şi
supraveghere ilegală a cetăţenilor, ceea ce presupune
o violare flagrantă a drepturile lor constituţionale.
Aceste afirmaţii vor fi făcute în viitorul roman al lui
Peter Chancellor, autorul volumelor Contraofensiva!
şi Sarajevo! Deşi e vorba de o ficţiune, Chancellor a
scris lucrarea pornind de la fapte reale. El a dat de
urma victimelor şi le-a constatat suferinţa. Numai
moralitatea sa l-a împiedicat să le dezvăluie
identitatea, evenimentele fiind transpuse într-un
registru fictiv. Această carte e de mult aşteptată. în
minunata noastră capitală, înşelată de simbolul luptei
193
oamenilor pentru libertate, există bărbaţi şi temei care
trăiesc cu spaima în suflet. Se tem pentru ei înşişi,
pentru cei dragi, pentru gîndurile lor şi deseori pentru
echilibrul lor mintal. Sînt dominaţi de frică fiindcă o
caracatiţă uriaşă şi-a întins tentaculele în fiecare
ungher, răspîndind teroarea. Capul acestui monstru
se află undeva în interiorul FBI-ului.
La rîndul meu, şi eu am fost afectată de aceste
metode. De aceea, în deplină cunoştinţă de cauză,
voi lipsi din paginile ziarului pentru o perioadă
nedeterminată de timp. Sper să revin într-o bună zi,
dar asta se va întîmpla doar atunci cînd voi putea să-mi
exercit profesiunea într-o manieră la care dumnea-
voastră, cititorii, aveţi tot dreptul.
Un cuvînt de încheiere. Prea mulţi oameni
cumsecade şi puternici din cadrul guvernului au fost
compromişi cu ajutorul metodelor folosite de Biroul
Federal de Investigaţii. Asemenea atacuri trebuie să
înceteze. Poate că romanul domnului Chancellor va
avea un rol determinant în acest sens. Dacă se va
întîmpla aşa, o parte a sistemului nostru va fi purificată.
Articolul avea efectul unei bombe; craterul ei, marcat
de chenarul negru, ardea mocnit. Peter se uită la ceas; era
opt şi douăzeci. Se mira că nu-l sunase O'Brien. Văzuse cu
siguranţă ziarul; la FBI, cu siguranţă domnea haosul. Poate
că agentul era extrem de atent. Telefonul devenise brusc un
instrument primejdios.
Apoi, de parcă i-ar fi fost auzite gîndurile, telefonul sună;
la aparat era O'Brien.
- Ştiam că te vor trezi la opt, spuse Quinn. Ai văzut
ziarul?
- Da. Mă întrebam cînd o să suni.
- Sînt într-o cabină telefonică. Evident. N-am vrut să te
sun de acasă. Am plecat de la birou la ora patru azi-dimineaţă
şi m-am plimbat cu maşina ca să mă gîndesc, pe urmă am
reuşit să dorm două ceasuri. Te aşteptai ca ea să facă asta?
193
- Nici pe departe. Dar înţeleg. Poate că este singurul
lucru pe care credea că e în stare să-l facă.
- E o complicaţie inutilă, asfa e. Or să înceapă să o caute.
Dumnezeu s-o ajute dacă o să fie găsită. Unii or să vrea viaţa
ei, alţii - mărturia ei.
Peter se gîndi.
- N-ar fi făcut asta dacă şi-ar fi închipuit că o vor găsi.
Ce spunea în scrisoare era adevărat: plănuise treaba asta de
multă vreme.
- Ceea ce înseamnă un salt în gol. Ştiu cîte ceva despre
salturile în gol. Deseori înseamnă mai degrabă moartea. Dar
asta-i problema ei; noi le avem pe ale noastre.
- Compasiunea dumitale e mişcătoare. L-ai găsit pe
Varak?
- I-am transmis un cod de urgenţă. Trebuie să răspundă.
E specialitatea lui.
- Ce facem pînă atunci?
- Rămîneţi unde vă aflaţi. O să vă mutăm mai tîrziu.
Varak o să ştie unde.
- Eu ştiu unde, răspunse Peter înfuriat. O'Brien îi trata
ca pe nişte dezertori. La casa mea din Pennsylvania. O să
mergem acolo. Dumneata dă-ne doar...
- Nu, îl întrerupse hotărît omul FBI-ului. Nu vă apropiaţi
deocamdată de acea casă ori de apartamentul dumitale. O să
mergeţi acolo unde o să vă spun eu. Te vreau în viaţă, Chan-
cellor. Eşti foarte important pentru mine.
Cuvintele îşi făcură efectul; ecoul împuşcăturilor îi reveni
în minte.
- Foarte bine. O să stăm şi o să aşteptăm.
- Ştie cineva din New York sau Pennsylvania unde te
afli?
- Nu cred. Lumea îşi închipuie că sînt la Washington.
- Ar şti unde să te caute?
- Probabil că la hotelul ăsta. Stau aici deseori.
- Nu mai eşti înregistrat acolo, spuse O'Brien. Ai fost
şters din registru aseară, tîrziu. Directorul a lămurit treaba
asta cu recepţia.
Informaţia aceasta îl înfiora. Faptul că se putea rezolva
194
atît de uşor, că agentul considerase chiar că era un lucru
necesar îl şocă pe Peter. Apoi îşi aminti.
- Am chemat serviciul de cameră. I-am dat numele meu
şi numărul apartamentului. Am semnat factura.
- Fir-ar să fie! explodă O'Brien. Nu m-am gîndit la asta.
- Mă bucur că nu eşti perfect.
- Dar trebuia să mă gîndesc. E genul de greşeală pe care
Varak n-ar fi comis-o. Totuşi, o să ne descurcăm. E vorba
doar de cîteva ceasuri. Pur şi simplu, ai decis să stai acolo
incognito.
- Care-i noul meu nume?
- Peters. Charles Peters. Nu e foarte original, dar nu
contează. Eu o să fiu singurul care o să te sune. De îndată ce
poţi, telefonează celor din New York care ştiu că eşti la Wash-
ington. Spune-le că dumneata şi cu domnişoara MacAndrew
aţi hotărît să plecaţi într-o scurtă vacanţă. Că o să vă duceţi în
Virginia, pe şoseaua Fredericksburg, spre Shenandoah. Ai
priceput?
- Am priceput, dar nu înţeleg. De ce?
- Există puţine hoteluri şi moteluri unde poţi să stai peste
noapte. Vreau să văd cine o să te caute.
Chancellor simţi un nod în stomac. Pentru moment,
rămase fără grai.
- Ce dracu' vrei să spui? şopti el. Crezi că Tony Morgan
sau Joshua Harris sînt implicaţi în povestea asta? Ţi-ai ieşit
din minţi!
- Ţi-am mai spus, replică O'Brien. M-am plimbat cu
maşina azi-noapte şi m-am gîndit. Tot ce ţi s-a întîmplat se
datorează cărţii pe care o scrii. Cele mai multe locuri prin
care ai fost - nu toate, cele mai multe - au fost cunoscute de
acei oameni fiindcă dumneata le-ai vorbit despre ele.
- N-o să admit asta! Sînt prietenii mei!
- S-ar putea să n-aibă de ales, zise O'Brien. Cunosc
metodele de recrutare mai bine decît dumneata. Şi nu susţin
că sînt implicaţi, ci doar că ar putea fi. Sfatul meu e să nu ai
încredere în nimeni. Deocamdată; pînă aflăm mai multe.
O'Brien coborî vocea. Poate că nici în mine. Eu zic că sînt
pregătit să fiu pus la încercare. Dar deocamdată nu mi s-a
195
oferit ocazia. Pot doar să-ţi dau cuvîntul că mă străduiesc din
răsputeri. Păstrăm legătura.
Quinn închise brusc telefonul, de parcă nu mai putea
vorbi nici o clipă. Faptul că avea semne de întrebare chiar şi
în ceea ce-l privea i se părea remarcabil. Era un om curajos,
fiindcă, în pofida spaimei pe care o resimţea, se refugiase
într-o singurătate pe care Chancellor nu trebuia s-o tulbure.
Peter se aşeză la masă. Doar vag conştient că mînca,
înghiţi suc, ouă, şuncă şi pîine prăjită. Se gîndea la
avertismentul lui O 'Brien: Vreau să-ţi spun să nu ai încredere
în nimeni.
Era ceva ireal în afirmaţia lui. Un aspect îndepărtat, o
exprimare prea melodramatică pentru a face parte din viaţa
reală. Anormală, falsă.
Ficţiune.
Involuntar, ochii îi căzură pe carnetul lui, aflat pe masa
din faţa canapelei. Se sculă de pe scaun, îşi luă cafeaua şi se
aşeză pe sofa. Deschise carnetul şi citi ce scrisese cu o zi în
urmă, înainte să înceapă toată acea nebunie, care-l dusese la
Quinn O'Brien.
Cuvintele aşternute pe hîrtie exprimau nevoia lui de a
transforma demenţa prin care trecuse într-o realitate pe care
s-o poată comunica. Pentru că el trecuse prin asta. îşi
imaginase întotdeauna cum ar fi fost să fie vînat, prins în
capcană, înspăimîntat şi tulburat, înfruntînd moartea - să-ţi
încordezi fiecare fibră şi celulă nervoasă în încercarea de a
scăpa, de a supravieţui. Pînă acum, nu cunoscuse asemenea
senzaţii. Avea să facă mai tîrziu modificările necesare. Acum
îşi propunea să urmeze firul epic pe care-l dezvoltase şi să
încheie capitolul a doua zi. Trebuia să consemneze această
nouă situaţie obscură, direct de la sursă.
Capitolul 10-Plan
Meredith s-a alăturat Nucleului. El urmează să
descopere dovezi incontestabile care să ateste faptul că
în interiorul FBI-ului există un grup de anumiţi oameni
implicaţi în activităţi ilegale. Nu va folosi cuvinte scrise
pe hîrtie, ci voci înregistrate pe bandă magnetică.
195
Metoda va fi înscenarea. Alex e îndrumat de Alan
Long. Pistolarul pocăit al lui Hoover îi spune lui
Meredith că singura soluţie o constituie simularea
capitulării totale în faţa fanaticilor din Birou. Are şi un
motiv: nu mai poate suporta hărţuirea.
Capcana se prezenta sub forma unui magnetofon
miniaturizat, pus în buzunarul de la piept şi acţionat
prin simpla atingere.
Urmează o serie de confruntări emoţionale,
culminînd cu predarea „abjectă" a lui Alex în faţa
forţelor lui Hoover. Nu-i este greu să fie convingător,
deoarece nu face decît să reflecte o stare de spirit pe
care a trăit-o.
Există o scenă, noaptea, în care Meredith aude -
fără să vrea - amănunte despre un plan de „eliminare a
unui informator al FBI-ului", care ameninţa cu
dezvăluirea implicării Biroului în asasinarea a cinci
militanţi negri din Chicago. Masacrul a fost rezultatul
direct al provocării FBI-ului. Informatorul e condamnat
la moarte; execuţia se va face cu o armă de nedepistat,
într-un metrou aglomerat.
Alex şi-a activat echipamentul miniaturizat. A
înregistrat vocile. Acum, dovada este incontestabilă: o
conspiraţie pentru comiterea unei crime.
Gravitatea acuzaţiei e suficientă pentru a determina
demiterea lui Hoover. Acest fapt va conduce la
descoperirea altor abuzuri, reprezentînd doar un inci-
dent dintr-o întreagă reţea de conspiraţii. Hoover e
terminat.
Alex iese din scenă, însă oamenii lui Hoover îi
intuiesc duplicitatea.
Meredith iese în goană din birou, ducîndu-se la
maşina lui. I s-a dat o adresă din McLean, Virginia, la
care să ajungă în caz de urgenţă. Nu a mai existat o
asemenea urgenţă; are în buzunar dovada care-i va
distruge pe şef şi pe oamenii care ar fi transformat ţara
într-un stat poliţienesc controlat de ei.
în timp ce iese din parcare, observă în spatele lui o
maşină, despre care crede că aparţine FBI-ului.
196
începe o urmărire ca-n filme pe străzile din
Washington. La un stop, omul de lîngă şoferul maşinii
FBI-ului coboară geamul şi strigă: Uite-l! Apoi sare din
automobil şi se îndreaptă spre uşa maşinii lui Meredith.
Alex trece pe stop luînd-o în josul străzii, apăsînd pe
claxon şi ocolind alte vehicule.
îşi aminteşte o tehnică: dacă laşi în urmă o maşină,
nu mai eşti supravegheat. Opreşte în faţa clădirii unei
instituţii, lasă motorul pornit, iese şi aleargă pe scări
înăuntru.
Acolo se află doar un gardian în uniformă.
Meredith îi arată legitimaţia de la FBI şi aleargă pe
podeaua de marmură, trece pe lîngă ascensoare şi apasă
pe butoane, căutînd altă ieşire. Vede o uşă de sticlă ce
dă spre un coridor care face legătura cu altă clădire.
Iese pe acolo; din spatele unui stîlp apare un om. E
unul din cei doi bărbaţi care-l urmăreau. Ţine în mînă
un pistol. Alex atinge magnetofonul şi-l activează.
-E un truc vechi, Meredith. Nu prea ştii să-l aplici.
- Sînteţi nişte călăi! Sînteţi călăii lui Hoover! strigă
Alex înspăimîntat.
Ţipetele sînt de ajuns pentru a-l face pe bărbat să-şi
piardă capacitatea de concentrare; zgomotul ar putea
fi auzit. în acea fracţiune de secundă, Meredith
acţionează aşa cum nu se crezuse vreodată capabil.
Alergă spre omul înarmat.
începe o luptă violentă; sînt trase două focuri de
armă. Primul îl răneşte pe Alex în umăr. Al doilea îl
ucide pe fanaticul de la FBI.
Meredith merge împleticindu-se pe coridor,
ţinîndu-se de umăr. Al doilea om al FBI-ului este văzut
trecînd în viteză prin uşa de sticlă de la celălalt capăt.
Alex iese în stradă prin cealaltă clădire. Strigă după
un taxi, se prăbuşeşte pe scaun şî-i dă şoferului adresa
din McLean.
Ajunge la McLean aproape inconştient. Urcă cu
greutate aleea spre uşa locuinţei şi apasă pe butonul
197
soneriei. Fostul funcţionar guvernamental răspunde; e
casa lui.
- Sînt împuşcat. în buzunar. Magnetofonul. Totul
e acolo.
îşi pierde cunoştinţa.
Se trezeşte într-o cameră întunecată; se află pe o
canapea, cu bandaje pe piept şi la umăr. Dincolo de uşa
închisă aude voci; se ridică, îşi croieşte drum de-a lungul
peretelui spre uşă şi o întredeschide. în cealaltă cameră,
în jurul unei mese în sufragerie, stau funcţionarul
guvernamental, jurnalista şi Alan Long. Senatorul nu e
acolo.
Magnetofonul lui Alex e lîngă fostul membru al
cabinetului prezidenţial. Acesta vorbeşte cu Long.
- Ştiai despre aceste... echipe de călăi?
- Ara auzit nişte zvonuri, răspunde prudent Long.
Eu n-am fost niciodată implicat.
- Nu cumva încerci să-ţi salvezi pielea?
- Ce mai e de salvat? întreabă Long. Dacă află
cineva ce-am făcut - ce fac - sînt un om mort.
- Referitor la aceste echipe, dumneata ce-ai auzit,
întreabă femeia ?
-Nimic precis, răspunde Long. Nu există dovezi.
Hoover organizează totul. Acţionează în secret; nici
unul nu ştie exact ce face colegul său din biroul alăturat,
în felul ăsta, toată lumea e disciplinată.
- Gestapo! spune femeia.
- Dar ce-ai auzit dumneata? întreabă funcţionarul
guvernamental.
- Doar că există soluţii finale, în cazul în care un
proiect eşuează.
Femeia îl priveşte ţintă pe Long, apoi închide
pentru scurt timp ochii.
- Finale... O, Doamne!
- Dacă ar mai fi fost necesară o ultimă, decisivă
justificare, spune omul pleşuv, cred că acum o avem.
Hoover va fi ucis de luni în două săptămîni, iar dosarele
vor fi confiscate.
198
-Nu!
Alex a smuls uşa cu atîta putere încît a izbit-o de
perete.
- Nu puteţi face asta! Aveţi tot ce vă trebuie. Daţi-l
în judecată! Să fíe confruntat cu judecata tribunalelor!
A ţării!
- Nu înţelegi, spune funcţionarul. Nu există nici o
instanţă în ţară, nici un judecător, nici un membru al
Camerei Reprezentanţilor sau al Senatului, nici
preşedintele ori vreun membru al cabinetului său care
să-l dea în judecată. E mai presus de puterile lor.
-Nu, nu e! Există legi!
- Există dosarele, zice încet jurnalista. Oamenii ar
fi contactaţi... de către alţii care trebuie să
supravieţuiască.
Meredith observă că toţi ochii îl privesc. Cu
răceală, fără simpatie.
- înseamnă că nu sînteţi mai buni decît el, spune
Alex, ştiind că, dacă ar fi ieşit din acea casă, ar fi fost
din nou vînat.
Chancellor lăsă creionul din mînă. Devenise brusc
conştient de prezenţa lui Alison în pragul uşii. Era îmbrăcată
cu halatul de baie albastru şi se uita la el. El îi fu recunoscător
pentru căldura din ochi şi pentru zîmbetul de pe buze.
- Ştii că stau aici de aproape trei minute şi nu m-ai
observat?
- îmi pare rău.
-N-ai de ce. Mă simţeam fascinată. Erai atît de departe.
- Eram în McLean, Virginia.
- Asta nu-i aşa departe.
- Mai bine-ar fi. Peter se ridică de pe canapea şi-o luă în
braţe. Eşti minunată şi te iubesc. Ce-ar fi să mergem în pat.
- De-abia m-am dat jos din pat. Lasă-mă să beau puţină
cafea; o să mă trezească.
- De ce să te trezească?
198
- Ca să mă pot bucura de tine. Sînt prea lascivă? îl sărută.
- Cafeaua e rece. O să comand alta.
- E bună şi aşa. Nu mă deranjează.
- Oricum vreau să pun ceva la poştă.
-Ce?
- Ce-am lucrat în ultimele două zile. Materialul trebuie
trimis la dactilografiat.
- Acum?
Peter încuviinţă.
- Trebuie să-l recitesc, să-l xeroxez şi să-l trimit prin
curier. Dar pentru moment n-am chef să mai arunc o privire.
Vreau doar să scap de el. Am nişte plicuri în servietă.
Se duse la telefon, amintindu-şi instrucţiunile lui O'Brien.
- Centrala? Sînt Peters, de la cinci-unsprezece. Aş vrea
să chem serviciul de cameră şi să trimit ceva la poştă. Pot să-i
dau chelnerului plicul ca să-l aducă la recepţie?
- Cu siguranţă, domnule Peters.
I se păru că operatoarea zîmbea.
Zăceau în pat goi, unul în braţele celuilalt, savurînd
intimitatea dintre ei.
Soarele după-amiezei era reflectat de nişte ferestre
nevăzute de afară. De jos se auzeau acordurile stinse ale unui
colind de Crăciun, ce se înălţau dinspre vitrina unui magazin.
Peter înţelese că cea mai mare parte a zilei trecuse.
Sună telefonul. Chancellor întinse mîna după el.
- Domnul Peters?
Era operatoarea; îi recunoscuse vocea.
-Da.
A,

- Domnule Peters, ştiu că e ceva foarte nepotrivit. îmi

dau seama că nu vreţi să se ştie că locuiţi aici şi vă asigur că
eu n-am spus nimic în sensul ăsta...
- Despre ce e vorba? o întrerupse Peter, simţindu-şi inima
bătînd cu putere.
- E un bărbat pe fir. Spune că e vorba despre o urgenţă
şi că trebuie să vorbească cu un anume domn Chancellor.
Pare cam bolnav, domnule.
199
- Cine e?
- Spune că se numeşte Longworth. Alan Longworth.
Durerea din timple îl făcu pe Peter să închidă ochii.

26
"^^ispari din viaţa mea, Longworth! S-a terminat! Am
f fost la FBI şi le-am spus totul!
-Nenorocitule! Habar n-ai ce-ai făcut.
Era vocea lui Longworth, totuşi, mai guturală decît îşi
amintea Peter, cu un accent central-european mai pronunţat.
- Ştiu exact ce-am făcut şi mi-am dat seama ce urmăreşti,
de fapt, dumneata. împreună cu prietenii dumitale vreţi să
preluaţi controlul la FBI. Credeţi că vă aparţine în virtutea
unui soi de drept de moştenire. Ei bine, nu-i aşa. Iar acum
acţiunea voastră va fi stopată.
- Te înşeli, te înşeli cu totul. Noi vrem s-o stopăm,
întotdeauna noi am vrut asta. Longworth tuşi; se auzi un
sunet oribil. Nu pot vorbi la telefon. Trebuie să ne întîlnim.
Se simţi din nou ecoul straniu al unui accent.
- De ce? Ca să poţi chema o echipă de trăgători, cum ai
făcut pe Thirty-fifth Street?
- Am fost acolo. Am încercat să opresc atacul.
- Nu te cred.
- Ascultă-mă. Longworth avu un nou acces de tuse. Erau
amortizoare. Peste tot. Arme cu amortizoare, ca şi la Fort
Tryonv
- îmi amintesc. N-o să uit niciodată.
- Doar o împuşcătură, aseară, nu a fost trasă printr-un
amortizor! îţi aminteşti asta?
Cuvintele lui Longworth aduseră la suprafaţă o amintire.
Fusese, într-adevăr, o împuşcătură, o explozie puternică,
contrastînd cu şuierăturile. Şi un strigăt de mînie. Nu se gîndise
la ele atunci; lucrurile ajunseseră mult prea departe. Dar acum
părea clar. Un pistolar uitase să folosească amortizorul.
- îţi aminteşti? continuă Longworth. Trebuie să-ţi
aminteşti.
200
- Da. Şi ce vrei să spui?
- Eu eram!
Din nou se auzi acel ton. Şi corectitudinea gramaticală.
Un om aflat în panică ar fi spus: „Eram eu ".
- Dumneata?
- Da. Te-am urmărit. Sînt întotdeauna în apropierea
dumitale. Cînd au apărut acei oameni, nu eram pregătit pentru
ce-a urmat. Âm făcut ce-am putut. Sincer vorbind, nu ştiu
cum ai scăpat nevătămat...
Longworth tuşi din nou.
Chancellor nu auzise niciodată un horcăit de moarte,
dar, după părerea lui, aşa trebuie să fi sunat. Şi dacă era aşa,
Longworth spunea adevărul.
- Am o întrebare, zise Peter. Poate că sună ca o acuzaţie,
nu ştiu. Mi-am dat seama că eşti întotdeauna în apropierea
mea. Ştiu că umbli într-un Continental argintiu, despre asta o
discutăm mai tîrziu...
- Repede!
- Dacă eşti întotdeauna în preajma mea, înseamnă că te
aştepţi să mă contacteze cineva.
- Da.
-Cine?
- Nu vorbim la telefon. Mai ales nu acum.
- Am fost hăituit!
- Niciodată nu te-a pîndit pericolul de a fi rănit, spuse
Longworth.
- Nu-i adevărat? Era cît pe ce să fiu ucis. Susţii că n-ai
fost pregătit. La New York şi aici. De ce nu?
Longworth făcu o pauză.
- Fiindcă tot ce s-a întîmplat contrazicea ceea ce ştiam
noi, ceea ce proiectasem.
- Ceva de neconceput? întrebă Peter cu sarcasm.
- Da. Că-şi vor asuma astfel de riscuri... Nu mai e timp.
Sînt foarte slăbit, iar telefoanele pot fi interceptate. Trebuie
să ne vedem, pentru siguranţa dumitale. Şi pentru cea a fetei.
- Pe culoar e un om de la CIA. El o să rămînă aici. Eu o
să vin cu poliţia!
200
- Dacă faci asta, te vor ucide pe loc. Apoi pe fată.
Chancellor înţelese că spunea adevărul. Se simţea în
vocea lui Longworth. Vocea unui muribund.
- Ce s-a întîmplat? Unde te afli?
- Am fugit. Ascultă-mă; faci cum îţi spun. O să-ţi dau
trei numere de telefon. Ai un creion la îndemînă?
Peter se întoarse.
- Am şi creion, şi hîrtie... Nu mai fusese necesar să-şi
termine fraza. Alison se sculă din pat şi i le aduse în grabă.
Dă-i drumul.
Longworth îi dădu trei numere de telefon, repetîndu-l
pe fiecare.
- Ia monede cu dumneata. Peste exact treizeci de minute,
sună la fiecare dintre numerele astea de la o cabină telefonică.
La una din convorbiri vei recunoaşte ceva scris de dumneata.
Vei şti unde să mă găseşti. O să înţelegi. Ţi se vor pune
întrebări.
-întrebări? Ceva scris de mine? Sînt autorul a trei cărţi!
- E un paragraf scurt, însă cred că te-ai gîndit mult atunci
cînd l-ai scris. Ia-l pe omul de pe culoar cu dumneata. Ai
treizeci de minute. Scapă de cei care te urmăresc. Agentul de
pe coridor o să ştie cum să procedeze.
- Nu, spuse Peter hotărît. El rămîne aici. Cu fiica lui
MacAndrew. Dacă nu e înlocuit de alt om.
-Nu mai e timp!
- Crede-mă că ştiu ce fac.
-Nu ştii.
- O să vedem. Sun peste treizeci de minute.
Chancellor închise telefonul şi rămase cu privirea aţintită
asupra lui. Alison îi atinse braţul.
- Cine stă cu mine şi tu unde te duci?
- Omul de la CIA. Eu plec.
- De ce?
- Pentru că trebuie.
- Ăsta nu-i iin răspuns. Parcă spuneai că s-a terminat
totul!
- Mă înşelam. Dar se va sfîrşi curînd, îţi promit.
201
Se dădu jos din pat şi începu să se îmbrace.
- Ce-ai de gînd să faci? Nu poţi să pleci fără să-mi spui.
Vocea îi devenise stridentă. Chancellor se întoarse,
încheindu-şi cămaşa.
- Longworth e rănit, cred că foarte grav.
- Şi ce-ţipasă? Uite ce ţi-a făcut! Ce ne-a făcut.
- Nu înţelegi. Aşa îl vreau, e singura modalitate de a-l
obliga să meargă cu mine.
-Unde?
- La O'Brien. Am încredere în el şi nu dau doi bani pe
spusele lui Longworth. Quinn nu mi-o fi împărtăşit totul, dar
ştia ce se întîmplă. îşi riscă slujba, poate chiar şi viaţa. Toată
povestea asta blestemată a început în interiorul Biroului şi
acolo o să se încheie. Longworth e cheia. O să-l predau lui
O'Brien. îl las pe el să lămurească situaţia.
Alison îşi puse mîinile pe braţele lui. Strînsoarea ei era
puternică.
- De ce să-l predai? De ce să nu-l suni acum pe O'Brien?
Lasă-l pe el să-l găsească.
- N-o să meargă; Longworth e un expert - am înţeles
asta. O să-şi ia măsuri de precauţie. Dacă ar bănui ce-aş vrea
să fac, ar fugi.
Chancellor lăsă neexprimat gîndul că Longworth ar putea
să moară înainte ca O'Brien să obţină răspunsurile şi să afle
anumite nume de la el. Dacă s-ar fi întîmplat aşa, nebunia ar
fi continuat.
- De ce ţi-a dat trei numere de telefon?
- El se va afla la unul dintre ele. E o măsură de precauţie;
el nu-şi asumă riscuri.
- Cînd ai vorbit cu el, ai menţionat cărţile tale...
- E acelaşi lucru, o întrerupse Peter, ducîndu-se la dulap
să-şi ia haina. O să-mi citeze un fragment pe care e convins
că o să-l recunosc. Asta îmi va indica exact locul în care se
află. E alt motiv pentru care O'Brien n-ar avea ce face acum.
- Peterl Alison îl înfrunta, cu o privire îngrijorată şi
mîhnită. El voia ca omul de pe coridor să meargă cu tine, nu-i
aşa?
202
n . .11,. j^nmitk
- Nu contează ce vrea el.
Chancellor intră în camera de zi. Se duse la măsuţa pentru
cafea, rupse cîteva pagini goale din carnet şi luă un creion.
Alison îl urmă.
- Ia-l cu tine, zise ea.
- Nu, răspunse el simplu. Nu mai e timp.
- Pentru ce?
Se întoarse şi o privi în faţă.
- Pentru discuţii. Trebuie să plec.
Ea nu voia să-l lase.
- I-ai spus că o să suni la poliţie. De ce n-o faci?
Era întrebarea pe care spera ca ea să n-o pună. Răspunsul
se afla în ameninţările cu moartea, despre care ştia că puteau
fi duse la îndeplinire.
- Din acelaşi motiv pentru care nu-l pot suna pe O'Brien.
Longworth ar fugi. Trebuie să-l găsesc, să-l iau cu mine şi să-l
predau. Nu-l pot lăsa să dispară. îi înlănţui umerii cu braţul.
O să fie bine. Ai încredere în mine. Ştiu ce fac.
O sărută, se duse spre hol fără să se uite în urmă şi ieşi pe
culoar. Omul Agenţiei ridică brusc capul, surprins.
- Trebuie să ies, spuse Peter.
- Nu se poate, răspunse omul de la CIA. Ar contraveni
regulilor stabilite.
- Nu există reguli. De pildă, noi doi am încheiat o
înţelegere. Acum doi ani, aveam nevoie de informaţii, iar
dumneata mi le-ai furnizat. Ţi-am jurat că n-o să spun
niciodată de unde mi le-am procurat. Dar mă pot răzgîndi.
Dacă nu mă ajuţi, mă întorc în cameră, mă duc la telefon, sun
la Agenţie şi dezvălui sursa pe care am avut-o pentru
Contraofensiva! Am vorbit destul de limpede?
-Ticălos împuţit!...
- Ar fi bine să mă crezi. Chancellor nu ridicase vocea.
Există oameni care supraveghează acest hotel şi care vor
încerca să mă urmărească. Dacă reuşesc să ies fără să mă
vadă, mi se oferă o şansă. Am nevoie de şansa asta, iar
dumneata o să-mi spui ce am de făcut; îmi trebuie o soluţie
203
bună. Dacă sînt prins, nu scapi nici dumneata. Dar n-o să
părăseşti holul ăsta. Dacă o faci, dacă i se întîmplă ceva fetei,
eşti un om mort.
Agentul nu spuse nimic. în schimb, apăsă butonul din
perete; ascensorul din dreapta sosi primul, dar erau oameni
în el. îl lăsă să treacă. Următorul n-avea pasageri. Omul de la
CIA intră în el, apăsă butonul de oprire şi ridică receptorul
telefonului pentru urgenţe. Cînd răspunse administratorul,
omul se prezentă drept inspector de clădiri, dar o spuse pe un
ton lejer, glumind cu cel de la capătul firului. Avea nevoie de
ajutor, spuse el. Ar vrea noul lui prieten să trimită sus un
mecanic? El defectase tabloul de comandă şi nu avea sculele
la el. Omul închise şi se întoarse către Chancellor.
- Ai bani la dumneata?
- Am ceva.
- Dă-mi douăzeci de dolari.
Peter îi dădu.
- Ce-ai de gînd să faci?
- Pleacă de-aici.
In mai puţin de un minut, uşa liftului din stînga se deschise
şi apăru mecanicul. Purta salopetă şi ducea o geantă mare de
scule. Omul de la Agenţie îl întîmpină, îi arătă legitimaţia de
la CIA şi-i spuse să intre în cabină. Vorbiră atît de încet încît
Chancellor nu reuşi să audă nimic, dar îl văzu pe agent dîndu-i
mecanicului douăzeci de dolari. Apoi ieşi, fâcîndu-i semn lui
Peter să intre în ascensor.
- Să faci ce-ţi spune el. Crede că e un exerciţiu de
antrenament al Agenţiei.
Chancellor intră în lift. Mecanicul îşi dădu jos salopeta.
Peter îl privea surprins. Sub hainele de lucru, omul avea un
maiou murdar şi o pereche de chiloţi albi cu buline albastre şi
roşii, asemenea ambalajului pentru pîine.
- Nu pot să-ţi dau şi geanta de scule, mă-nţelegi? E
proprietate personală.
îmbrăcă salopeta şi îşi puse pe cap şapca mecanicului.
Coborîră cu ascensorul direct la subsol. Mecanisul îl conduse
pe Chancellor după un colţ, apoi urcară cîteva trepte spre un
203
vestiar. Doi angajaţi ai hotelului erau îmbrăcaţi şi se pregăteau
să plece acasă. Mecanicul vorbi în şoaptă cu ei.
- Intră, domnule, spuse bărbatul din dreapta. După cum
arăţi, ai obţinut deja carnetul de sindicalist.
- Ce zici de asta? zise colegul lui. Superspionii se
distrează.
Uşa de la subsol dădea într-o alee, care ducea spre stradă.
Peter văzu silueta unui bărbat în trenci la ieşirea în stradă,
profilată pe lumina crepusculară din fundal. Urma să se
întunece în curînd. Avea să profite de căderea serii şi de
aglomeraţie, îşi zise Chancellor. Dar mai întîi trebuia să treacă
de omul în trenci. Nu se afla acolo întîmplător.
Mergea între cei doi angajaţi ai hotelului şi le făcu semn
spre silueta din faţă; oamenii înţeleseră. Intrară în joc amuzaţi.
Apropiindu-se de omul de la capătul aleii, fiecare începu să
vorbească cu Peter.
- Tu! zise omul în trenci.
Chancellor îngheţă. O mînă i se pusese pe umăr. El se
scutură înfuriat. Bărbatul îl răsuci pe Peter, smulgîndu-i de
pe cap şapca mecanicului.
Chancelor se repezi la el, împingîndu-l înapoi pe alee.
Cei doi angajaţi ai hotelului se priviră, brusc îngrijoraţi.
- Jucaţi tare, băieţi, spuse omul din stînga.
-Nu cred că se joacă, zise colegul lui, îndepărtîndu-se.
Peter nu mai auzea nimic. Alerga, evitînd pietonii de pe
trotuar. Ajunse la colţ; lumina semaforului era roşie. Se
întoarse spre dreapta, observînd silueta ce alerga în spatele
lui, şi o luă la goană în josul străzii. Traversă în viteză strada,
ocolind aripa unei maşini, şi ajunse pe celălalt trotuar. în faţa
vitrinei unui magazin se adunase lume; dincolo de geam, un
spectacol de păpuşi îi prezenta pe Moş Crăciun şi spiriduşii
săi. Chancellor îşi croi drum printre trupuri ca un posedat.
Privi înapoi, peste capetele mulţimii.
Bărbatul în trenci era pe trotuarul celălalt, dar nu schiţă
nici o mişcare ca să traverseze. Ţinea o cutie rectangulară
lîngă cap, de la obraz la gură. Comunica prin staţie cu cineva.
Peter se furişă pe lîngă clădire, departe de mulţime. Nu-şi
204
dădu seama cînd ajunse în faţa altei vitrine, a unui magazin
de bijuterii. Deodată, geamul se făcu ţăndări; nu mai auzise
în viaţa lui asemenea zgomot.
Se declanşa o alarmă, umplînd aerul cu un vacarm
asurzitor. Oamenii se întoarseră să-l privească. încremenit,
se uita la vitrină. La cîţiva centimetri de el, se vedea o mică
gaură în geam. O gaură de glonţ! O mînă nevăzută trăsese
asupra lui!
Mulţimea de pe trotuar începu să ţipe. El alergă spre
colţ; un bărbat fugea după el.
- Stai! Sînt ofiţer de poliţie!
Peter îşi croi drum printre oameni; dacă poliţistul scosese
pistolul, n-ar fi îndrăznit să tragă. Se strecura, împingea lumea
şi îşi croia drum spre marginea trotuarului, apoi începu să
fugă de-a lungul lui. Intersecţia era blocată de maşini, fiind o
oră de vîrf a traficului.
La jumătatea drumului spre colţul următor, zări un taxi
liber. Chancellor alergă spre el, sperînd să nu ajungă altcineva
înaintea lui. Nu era doar un simplu mijloc de transport, ci şi
un adăpost.
- Am terminat treaba, amice. Nu mai iau clienţi.
- Ai lumina aprinsă!
- O greşeală. Acum e stinsă.
Şoferul îl privi, dînd din cap dezgustat. Peter observă
deodată că salopeta mecanicului era ruptă; arăta neîngrijit,
poate mai rău. Fără să mai stea pe gînduri, începu să se
dezbrace în mij locul străzii.
O fată fru-moasă... e ca... o melo-die...
Un beţiv de pe trotuar se uita la el, bătînd din palme în
ritmul cîntecului. Traficul îşi reluă cursul; taxiul se îndepărtă.
Chancellor îşi scoase salopeta şi i-o aruncă beţivului de pe
trotuar.
Maşinile de pe stradă opriră la stop. Peter sări printre
bare de protecţie şi portbagaje, pierzîndu-se în mulţime. Se
uită la ceas. Trecuseră douăzeci şi şapte de minute de cînd
vorbise cu Longworth. Trebuia să ajungă la un telefon.
La blocul următor, în diagonală faţă de locul în care se
205
afla, văzu reflectarea luminilor de la reclame în geamul unei
cabine telefonice. Lumina crepusculară dispăruse; era seară.
Cerul de deasupra Washingtonului se întunecase.
Traversă din nou strada. Cabina era ocupată. O
adolescentă cu pantaloni de pînză şi o cămaşă roşie vorbea
cu însufleţire. Peter îşi privi ceasul; trecuseră douăzeci şi nouă
de minute. Longworth îi spusese să sune exact peste treizeci
de minute. Cît de important era lucrul ăsta? Mai conta o
întîrziere de un minut sau două?
Chancellor bătu în geam. Fata îi aruncă o privire ostilă.
El trase de uşă şi strigă:
- Sînt ofiţer de poliţie! Am nevoie de telefon!
Fu primul lucru ce-i veni în minte. Fata scăpă receptorul
din mînă.
- Da, sigur.
Dădu să se strecoare afară; apoi se aplecă spre receptorul
care atîrna.
- Te sun eu, Jennie! Pe urmă se îndepărtă.
Peter luă receptorul, scoase hîrtia pe care erau scrise
numerele, vîrî o fisă în aparat şi formă un număr.
- Manfriedie's, spuse o voce.
Se auzea muzică în fundal; era un restaurant.
- Sînt Peter Chancellor. Mi s-a spus să sun la numărul ăsta.
Peter era sigur că reprezenta una dintre capcane.
- S-a petrecut o întîmplare stranie la Milnchen, în anul
1923.0 prefigurare a evenimentelor ulterioare, pe care nimeni
n-a înţeles-o. Descrie ce-a fost şi numeşte cartea dumitale în
care apare această secvenţă.
- A avut loc la Marienpiatz. Mii de oameni s-au adunat
la un miting. Erau îmbrăcaţi în uniforme identice şi fiecare
ducea cîte o lopată. îşi spuneau Armata Săpătorilor.
Schutzstaffel. A fost începutul nazismului. Cartea se numeşte
Reichstag!
Urmă o scurtă pauză, apoi vocea reveni la telefon.
- Nu lua în seamă următorul număr de telefon care ţi s-a
dat. Foloseşte acelaşi prefix, dar ultimele patru cifre sînt cinci,
unu, şapte, şapte. Cincizeci şi unu, şaptezeci şi şapte. Ai înţeles?
- Da. Cinci, unu, şapte, şapte. Acelaşi prefix.
205
Omul închise. Peter formă noul număr.
- Arts and Industries, zise o voce de femeie.
- Numele meu e Chancellor. Aveţi o întrebare pentru
mine?
- Da, am, răspunse amabil femeia. A existat o organizaţie
în Serbia, înfiinţată în deceniul doi al secolului şi condusă de
un om...
-Nu vă mai irosiţi timpul, o întrerupse Peter. Organizaţia
se numea Unitatea Morţii. A fost constituită în 1911, iar liderul
ei era cunoscut drept Apis. în realitate se numea Dragutin şi
îndeplinea funcţia de director al serviciului de informaţii
militare al Serbiei. Cartea se numeşte Sarajevo!
- Foarte bine, domnule Chancellor. Femeia vorbise de
parcă s-ar fi aflat într-o clasă de elevi şi i-ar fi acordat
calificativul maxim unui şcolar bine pregătit. Iată noul număr
de telefon pentru dumneavoastră.
l-l dădu, iar Peter îl formă. Prefixul era neschimbat.
- Istorie şi Tehnologie, Secţia Laboratoare.
Răspunsese un bărbat. După ce se prezentă, Peter fu
rugat să aştepte puţin. Altă voce se auzi în receptor, a unei
femei, cu accent străin.
- Aş vrea să-mi spui ce-l determină pe un om să se dezică
de tot ce-a cunoscut şi a considerat adevărat, cu riscul de a
deveni un proscris în ochii semenilor săi. Fiindcă, dacă ar
refuza acest risc, dacă ar continua viaţa pe care o duce, ar
însemna ca sufletul lui să moară lăuntric.
Chancellor privi carcasa albă a telefonului. Acelea erau
cuvintele lui, din Contraofensiva!'Un paragraf scurt, printre
multe altele, însă pentru Peter reprezenta cheia întregii cărţi.
Dacă Longworth fusese capabil să sesizeze acest lucru, poate
că omul avea mai multe calităţi decît crezuse el.
- Cunoaşterea faptului că administrarea dreptăţii nu mai
contează pentru conducătorii ţării. Oamenilor trebuie să li se
spună acest lucru, pentru a-şi înfrunta liderii.
Chancellor se simţea penibil; se cita pe sine însuşi.
- Mulţumesc, domnule Chancellor, spuse femeia cu accent
străin. Te rog să analizezi replicile dumitale la toate cele trei
apeluri telefonice. Combinaţia îţi va da răspunsul pe care-l cauţi.
206
I .1,11
Peter era stupefiat.
- Dar nu mă lămureşte defel! Trebuie să ajung la
Longworth! Spune-mi unde se află!
- Nu cunosc nici un domn Longworth. Eu doar am citit
ce mi s-a transmis la telefon de către un vechi prieten.
Se auzi un declic, apoi reveni tonul. Peter lovi aparatul
cu palma. Era o tîmpenie! Trei telefoane fără legătură, la care
vorbise despre cărţi pe care le scrisese el... Fără legătură?
Nu, nu tocmai. Prefixul era identic. Asta însemna că
localizările... Unde era cartea de telefon?
O văzu legată cu un lanţ, în dreapta cabinei. Găsi
restaurantul Manfriedie's. Era pe Twelfth Street Northwest.
Al doilea îl înregistrase o femeie care rostise cuvintele Arts
and Industries. Al treilea fusese primit de un bărbat de la
Istorie şi Tehnologie. Unde era legătura?
Deodată, deveni evidentă. Erau clădiri din complexul
Smithsonian. Manfriedie's se afla lîngă Mall. Lîngă
Smithsonian! Poate nu mai exista alt restaurant în zonă.
Dar unde în acel complex? Era imens.
Analizează răspunsul dumitale.
Cunoaşterea faptului că administrarea dreptăţii...
Administrare!
Clădirea administraţiei de la Smithsonian! Unul dintre
punctele de reper ale Washingtonului.
Asta era! Longworth se afla acolo!
Peter puse cartea de telefon la loc. Se întoarse şi împinse
uşa cabinei.
Se opri. în faţa lui stătea omul în trenci. în întuneric,
luminat de reclamele de Crăciun, Chancellor văzu pistolul
din mîna lui. Pe ţeava era înşurubat tubul unui amortizor.
Omul ţinea arma îndreptată spre abdomenul lui.

27
^wlu mai avea timp de gîndire. Aşa că Peter ţipă. Cît
de tare putu.
îşi răsuci mîna stingă în jos, spre sinistrul tub al
207
amortizorului. Se simţiră două vibraţii, două împuşcături; o
bucată din pavaj se făcu fărîme. La cîţiva metri în faţă, un
bărbat şi o femeie strigară isterizaţi. Femeia îşi duse mîinile la
abdomen şi se prăbuşi pe trotuar, zvîrcolindu-se; bărbatul se
clătină şi îşi acoperi faţa însîngerată cu mîinile.
Se produse haos. Bărbatul în trenci apăsă din nou pe
trăgaci. Chancellor auzi şuierătura, mîna lui simţi din nou
căldura cilindrului, iar un geam se sparse în spatele lui. Peter
n-ar fi lăsat din mînă instrumentul mortal pentru nimic în lume;
îl lovi pe bărbat peste picioare; îşi repezi genunchiul în vintrele
lui şi îl împinse în mijlocul străzii. Omul fu izbit de bara de
protecţie a unei maşini şi proiectat înapoi pe trotuar.
Mîna lui Peter era arsă, pielea îl ustura, dar ţinea cilindrul
strîns, cu degetele lipite de el. Arma se afla la el.
Cu forţa pe care i-o dădea panica, bărbatul se ridică
şovăitor; avea în mînă un cuţit, a cărui lamă lungă ieşise
deodată din teacă. Se năpusti spre Chancellor.
Peter căzu lîngă cabină, evitînd cuţitul. Trase de cilindrul
din mîna stìnga; o bucată din pielea băşicată se desprinse o
dată cu el. îndreptă ţeava către omul în trenci.
Nu putea apăsa pe trăgaci! Era incapabil să tragă!
Bărbatul făcu o fandare cu cuţitul, intenţionînd să-i taie
gîtul lui Chancellor. Peter sări înapoi, iar vîrful lamei îi pătrunse
în haină. Ridică piciorul drept, lovindu-l pe individ în piept.
Acesta căzu pe spate. Preţ de o clipă, rămase nemişcat şi
surprins.
De la distanţă, se auzea vaietul sirenelor. în vreme ce
poliţia se apropia, se auzeau fluierături stridente. Chancellor
îşi urmă instinctele. Ţinînd pistolul în mînă, sări la atacatorul
surprins şi-l lovi în cap cu ţeava armei.
în clipa următoare începu să alerge printre oamenii
înnebuniţi spre intersecţie, apoi pe stradă, în sensul invers de
circulaţie.
Coti pe o stradă laterală îngustă; vacarmul sirenelor şi al
ţipetelor se stingea în urma lui. Locul era mai întunecat decît
zona comercială; se vedeau clădiri vechi, de două şi trei etaje,
din cărămidă, care adăposteau birouri.
207
Peter se lăsă pe pragul unei uşi. Pieptul, picioarele şi
tîmplele îl dureau. Respiraţia îi era atît de slabă încît credea
că o să vomite. Avea nevoie de o clipă de răgaz ca să-i înceteze
bubuiturile din cap, altfel...
O, Doamne! La intrarea pe strada îngustă, la lumina slabă
a iămpilorde pe stîlpi, doi bărbaţi opreau pietonii, punîndu-le
întrebări. îl urmăriseră. Mirosul lui era la fel de puternic ca
acela lăsat de un evadat hăituit de copoi.
Chancellor se strecură prin umbrele de pe trotuar. Nu
putea fugi; ar fi fost văzut imediat. Se răsuci pe după grilajul
balustradei unei scări de piatră şi privi înapoi printre gratii.
Bărbaţii vorbeau acum între ei, iar cel din dreapta ţinea la
ureche o staţie radio portabilă.
Se auzi un claxon. O maşină intra pe stradă şi cei doi se
aflau în drumul ei. Făcură cîţiva paşi la stînga, pentru a lăsa
automobilul să treacă; dispăruseră din vedere. Asta însemna
că nici el nu se mai vedea! însă numai preţ de cîteva secunde
- două sau trei.
Chancellor ieşi din spatele grilajului şi începu să alerge
spre dreapta lui pe trotuar. Dacă reuşea să-şi regleze viteza
după cea a maşinii care se apropia, ar fi prelungit intervalul
în care n-ar fi fost văzut; încă trei sau patru secunde îi erau
de-ajuns. Ascultă motorul din spatele lui. Manevra reuşi! Se
afla la colţ. Ocoli clădirea şi îşi lipi spatele de zid. Scoase
capul şi privi înapoi, pe strada îngustă. Cei doi mergeau cu
prudenţă din poartă în poartă, precauţia lor surprinzîndu-l pe
Peter. Apoi înţelese. Uitase, în primul moment de panică, dar
greutatea din buzunarul hainei îi reaminti: avea arma la el.
Pistolul cu care nu putuse să tragă.
Trecătorii îl priveau curios; un cuplu îl depăşi în grabă;
o femeie cu un copil se retrase spre marginea trotuarului pentru
a-l evita. Chancellor ridică ochii spre semnul cu numele străzii.
New Hampshire Avenue; în diagonală se afla intersecţia cu T
Street. Venise dinspre centrul comercial, la nord de Lafayette
Square; trecuse în goană pe lîngă cincisprezece sau douăzeci
de blocuri, poate mai mult, dacă lua în considerare scurtăturile
208
şi aleile. Trebuia cumva să ajungă înapoi şi să se îndrepte
spre sud-est, către Mall.
Cei doi bărbaţi se aflau la cincizeci de metri distanţă. în
dreapta lui, la nord faţă de locul în care se găsea, stopul arăta
culoarea verde. Chancellor începu să fugă din nou. Ajunse la
colţ, traversă strada, o luă spre stînga şi se opri. Un poliţist
stătea în spatele stopului; se uita la Peter.
Poate că, în fond era unica lui şansă, îşi zise Peter. Să se
ducă la poliţist, să se legitimeze şi să spună că era hăituit de
nişte oameni. Ofiţerul s-ar fi interesat şi ar fi aflat de haosul
creat la douăzeci de blocuri distanţă, ar fi auzit că se trăsese
cu o armă şi că fuseseră răniţi nişte trecători. I-ar fi putut
spune toate astea poliţistului şi l-ar fi rugat să-l ajute.
Dar chiar în timp ce analiza această posibilitate, înţelese
că i s-ar fi pus întrebări, ar fi trebuit îndeplinite nişte formalităţi
şi date declaraţii. Longworth n-ar fi aşteptat atît de mult. în
plus, oameni cu staţii radio şi înarmaţi îl căutau; la hotel, Alison
era singură, protejată de un singur om. Demenţa n-ar fi încetat
dacă s-ar fi dus la poliţie. Ar fi fost doar prelungită.
Culoarea semaforului se schimbă. Peter traversă în viteză
intersecţia, trecu pe lîngă poliţist şi intră pe T Street. Se apropie
de intrarea unei case, în umbră, şi privi înapoi. La sud, o
limuzină neagră ce se îndrepta către nord oprise la stopul
intersecţiei dintre strada îngustă şi New Hampshire Avenue.
Chiar în faţa maşinii se afla un stîlp de iluminat. îi văzu pe cei
doi bărbaţi apropiindu-se de automobil; un geam din spate fu
coborît.
Pe New Hampshire, un taxi se îndrepta spre sud.
Semaforul arăta culoarea roşie; taxiul se opri. Chancellor
alergă spre el. Pe bancheta din spate stătea un bărbat în vîrstă,
îmbrăcat elegant. Peter deschise uşa maşinii.
- Hei! ţipă şoferul. Am un client.
Chancellor se adresă pasagerului. Adoptă atitudinea unui
om ce-şi dădea toată silinţa să rămînă calm într-o situaţie de
criză.
- Vă rog să mă iertaţi, dar e vorba despre o urgenţă.
Trebuie să ajung în centru. Soţia... soţia mea e foarte bolnavă.
Tocmai am aflat...
209
- Urcă, urcă, spuse bătrînul fără ezitare. Eu merg doar
pînă la Dupont Circle. Te aranjează? Pot...
- E perfect, domnule. Vă sînt recunoscător.
Peter se sui în taxi, iar lumina semaforului se schimbă,
închise uşa; maşina porni ca din puşcă.
Fie din cauza uşii trîntite, fie datorită strigătului şoferului -
Chancellor n-avea să ştie niciodată -, cînd depăşiră limuzina
de la celălalt capăt al lui New Hampshire, cei doi urmăritori îl
observară. Peter se uită pe geamul din spate. Bărbatul din
dreapta ţinea staţia radio lîngă ureche.
Ajunseră la Dupont Circle; bătrînul coborî. Chancellor
îi spuse şoferului s-o ia spre sud, pe Connecticut Avenue.
Traficul era mai intens şi urma să devină şi mai aglomerat
cînd aveau să se îndrepte spre centrul Washingtonului. Străzile
arhipline îi permiteau să se uite cu atenţie în toate direcţiile,
să vadă dacă nu-l urmărea cineva. Pe de altă parte, aglomeraţia
le dădea celorlalţi posibilitatea să-l găsească, să-l prindă din
urmă pe jos, la nevoie.
Intrară pe K Street; la dreapta era Seventeenth Street.
Peter încercă să vizualizeze harta Washingtonului, intersecţiile
principalelor artere aflate la sud de Casa Albă.
Constitution Avenue! Putea să-i spună şoferului să
întoarcă la stînga pe Constitution şi să se îndrepte spre
Smithsonian prin intrarea de pe Mall. Dar exista vreuna?
Mai mult ca sigur. în planul capitolului pe care-l scrisese
de dimineaţă, vizualizase cursa lui Alexander Meredith- fuga,
mai exact - dinspre Mall. Scrisese el asta? Sau era doar...?
Chancellor o văzu prin geamul din spate. O maşină gri
ieşi din trafic şi intră pe banda care cotea la stînga. Ajunse
lîngă taxi; deodată, un fascicul luminos trecu prin geam,
încrucişîndu-se cu scînteierile farurilor din spate. Peter se
aplecă în faţă, ascunzîndu-şi faţa după cadrul maşinii, şi se
uită afară. La mică distanţă, un bărbat aflat lîngă şofer coborîse
geamul. Avea lanterna îndreptată spre numărul de identificare
de pe uşa taxiului. Chancellor îl auzi spunînd:
-Uite-l! Ăstae!
Era o nebunie. în imaginaţia sa, în acea dimineaţă, doi
210
oameni goneau pe străzile Washingtonului după Alexander
Meredith. Un automobil se apropiase de maşina lui Meredith;
un geam de portieră fusese lăsat şi o voce exclamase: „Uite-l!"
Bărbatul ieşi din maşină. Sări peste spaţiul îngust dintre
cele două vehicule, cu mîna ridicată, şi înhaţă mînerul uşii
taxiului. Lumina semaforului se schimbă, iar Chancellor ţipă
la şofer:
- Coboară pe Seventeenth! Repede!
Taxiul ţîşni înainte, şoferul înţelegînd vag că apăruse o
problemă care-i complica existenţa. în spatele lor răsunară
claxoane. Peter se uită pe geam. Bărbatul rămăsese în mijlocul
străzii - zăpăcit, înfuriat, blocînd traficul.
Taxiul porni în viteză spre sud, pe Seventeenth Street,
trecu de Clădirea Biroului Executiv către New York Avenue
şi Corcoran Gallery. La un semafor, lumina era roşie; taxiul
opri. în galerie se mai zăreau lumini; Peter citise într-un ziar
despre o nouă expoziţie, cu tablouri aduse de la un muzeu
din Bruxelles.
Stopul dura prea mult! Maşina gri îi putea ajunge din
urmă în orice moment. Peter vîrî mîna în buzunar, căutîndu-şi
portmoneul. în el erau cîteva bancnote de un dolar şi două
de zece. Le scoase pe toate şi le întinse şoferului.
- Vreau să faci ceva pentru mine. Trebuie să intru în
Corcoran Gallery, dar vreau să mă aştepţi în faţa uşii, cu
motorul pornit şi lumina stinsă. Dacă întîrzii mai mult de zece
minute, poţi pleca, oricum ţi-ai încasat banii.
Şoferul văzu bancnotele de zece dolari şi le luă.
- Credeam că soţia dumitale e bolnavă. Cine dracu' era
ăla care a rămas în urmă? A încercat să deschidă uşa...
- Nu contează, îl întrerupse Chancellor. S-a schimbat
culoarea semaforului; te rog să faci cum ţi-am spus.
- Sînt banii dumitale. Ai zece minute.
- Zece minute, admise Peter.
Coborî din maşină. La capătul celor cîteva trepte ale
clădirii, uşile de sticlă erau închise; în spatele lor, un gardian
în uniformă stătea la un birou mic. Chancellor urcă în grabă
scările şi deschise uşa. Gardianul îi aruncă o privire, dar nu se
ridică de pe scaun.
210
- Pot să văd invitaţia dumneavoastră, domnule?
- Pentru expoziţie?
- Da, domnule.
- E o problemă, gardian, zise repede Peter, căutîndu-şi
portofelul. Sînt de la The New York Times. Urmează să scriu o
cronică despre expoziţie pentru ediţia de duminică. Am avut
un accident de circulaţie acum cîteva minute şi nu găsesc...
Spera din tot sufletul s-o aibă în portofel. Cu ani în urmă,
scrisese cîteva articole pentru Times Magazine, iar editorii îi
dăduseră o legitimaţie temporară de presă.
O găsi printre cărţile de credit. î-o întinse gardianului,
acoperind cu degetul mare data expirării. Mîna îi tremura; se
întrebă dacă gardianul observase.
- Bine, bine, spuse gardianul. Nu vă enervaţi. Semnaţi
în registru.
Chancellor se aplecă peste birou, luă pixul legat cu o
sfoară şi semnă.
- Unde e expoziţia?
- Luaţi unul dintre lifturile din dreapta pînă la etajul doi.
Peter se duse grăbit spre lifturi şi apăsă pe butoane. Privi
în urmă spre gardian; omul nu-i dădea atenţie. Uşa unui
ascensor se deschise, dar Chancellor nu intenţiona să-l ia.
Voia doar ca zgomotul să-i acopere paşii în timp ce alerga
spre o ieşire de la celălalt capăt al clădirii.
Se mai auzi un zgomot. în spatele lui se deschisese uşa
de sticlă. Peter văzu silueta omului din maşina gri. Se hotărî
imediat. Intră repede în ascensorul gol, apăsînd pe primul
buton de care dădu. Uşa se închise; liftul începu să urce.
Coborî din el şi văzu o mulţime de oameni ce se plimbau
de colo-colo, scăldaţi în luminile din tavan. Chelneri în jachete
roşii, ducînd tăvi de argint, se învîrteau printre invitaţi. Peste
tot se vedeau picturi şi sculpturi, luminate de reflectoare.
Invitaţii erau diplomaţi şi oameni de rînd, inclusiv nişte ziarişti
din Washington. Recunoscu pe cîţiva.
Peter opri un chelner şi luă o cupă de şampanie. O bău
repede, ca să poată ţine paharul gol ridicat, acoperindu-şi
parţial faţa, şi să privească înjur.
- Eşti Peter Chancelier! Te-aş recunoaşte oriunde!
Cea care vorbise era o Brunhildă, coiful ei de walkirie
fiind o pălărie înflorată, aşezată drept pe capul wagnerian. •
- Cînd o să-ţi apară noul roman?
- Acum nu lucrez la nimic.
- De ce te afli la Washington?
Peter se uită spre perete.
- Sînt pasionat de arta flamandă.
Brunhildă avea un carneţel cu spirală în mîna stîngă şi
un creion în dreapta. Scria în timp ce vorbea.
- Invitat de Ambasada Belgiei... un cunoscător al artei
flamande.
- N-am spus asta, protestă Chancellor.
Văzu, printre oameni, uşile liftului deschizîndu-se. Din
el ieşi bărbatul care, cu cîteva clipe în urmă, intrase alergînd
pe uşa de sticlă din hol.
Brunhildă spunea ceva; el n-o asculta.
- Există vreo scară pe-aici?
-Ce?
-Oscară. O ieşire!
Chancellor o luă de cot şi-i dirija trupul masiv astfel încît
să-i acopere cîmpul vizual al urmăritorului.
- Ştiam eu că te-am recunoscut! Vocea subţire, ascuţită,
de femeie aparţinea unei éditorialiste blonde pe care Peter o
recunoscu vag. Eşti Paul Chancellor, scriitorul.
- Cam aşa ceva. Ştii cumva unde e ieşirea? Trebuie să
ajung la parter imediat.
- Ia liftul, spuse ziarista. Uite, e unul chiar aici.
Se întoarse ca să-i arate. Mişcarea atrase atenţia
bărbatului. Porni spre Peter. Acesta se dădu înapoi.
Omul îşi croia drum prin mulţime. în capătul îndepărtat
al încăperii, dincolo de o masă cu aperitive, un chelner intra
printr-o uşă batantă. Chancellor aruncă paharul şi le luă de
braţ pe cele două jurnaliste uimite, împingîndu-le spre uşă.
Bărbatul era la cîţiva metri în spatele lui, iar uşa batantă -
dincolo de masă. Peter o ocoli, fără să le scape din mînă pe
ziariste. Cînd omul ieşi din mulţime, Chancellor le răsuci pe
212
femei şi le împinse cît putu de tare spre individul care fugea.
Omul ţipă; creionul grăsanei i se înfipsese în buza de jos. Din
gură i se prelingea sînge. Peter îşi vîrî mîinile sub masa uriaşă,
plină cu mîncare şi două imense boluri de punci, şi o ridică,
răsturnînd argintăria, paharele, lichidul şi alimentele pe podea.
Strigătele se transformară în urlete; cineva fluieră. Chan-
cellor alergă spre uşa batantă, intrînd într-un oficiu.
Pe^ peretele din stînga văzu un semn roşu, pe care scria
Ieşire. înhaţă o măsuţă rulantă şi-o împinse în spatele lui cu
atîta putere încît o roată se desprinse. Bolurile de salată se
zdrobiră de uşa batantă. Alergă spre ieşire şi se aruncă în ea
ca s-o deschidă. Se uită în urmă; la intrarea în oficiu era haos,
dar nu se vedea omul care-l urmărea.
Scara era pustie. Coborî cîte trei trepte deodată pînă la
palier, apoi coti pe lîngă balustradă.
Picioarele i se loviră de un obstacol - genunchiul stîng
se izbise de un stîlp de fier. Dedesubt, în faţa uşii din hol
stătea bărbatul pe care-l văzuse ultima dată pe Connecticut
Avenue. Tipul care sărise din maşină. Nu mai făcea parte din
roman; era real. La fel şi pistolul din mîna lui.
Nebunia! Lui Peter îi veni în minte gîndul demenţial că
trebuia să aibă un magnetofon miniaturizat în buzunarul de
la piept. Involuntar, ridică braţul stîng ca să-şi pipăie haina.
Să pornească magnetofonul. Un aparat inexistent. Ce se
întîmpla cu el?
- Ce vrei de la mine? De ce mă urmăreşti? şopti el,
nemaifiind în stare să facă distincţia între real şi imaginar.
- Vrem doar să vorbim cu tine. Să fim siguri că înţelegi...
-Nu!
Mintea îi explodă. Sări de pe palier, conştient doar de
spaţiul liber. Undeva, printre vibraţiile aerului din acel loc
auzi şuieratul dezgustător al unui glonţ, dar nu fu atins;
confuzia lui era totală.
Deodată, mîinile lui se loviră de piele şi păr. După salt,
trupul său făcuse contact cu ceva; izbi capul omului de uşa
metalică.
Omul real cu pistolul real se prăbuşi, cu părul şi faţa
212
acoperite de sînge. Peter se ridică şi rămase o clipă şocat,
încercînd să separe fantezia de realitate.
Trebuia să fugă. Nu-i mai rămăsese decît să fugă. Trînti
uşa, deschizînd-o, şi porni pe podeaua de marmură. Gardianul
stătea la ieşirea dinspre stradă, cu mîna pe tocul pistolului şi
cu un o staţie de radio portabilă la ureche.
Cînd se apropie Peter, gardianul vorbi.
- Ceva necazuri pe sus, nu?
- Da. Cîţiva oameni beţi, cred.
- V-au găsit cei doi tipi? Mi-au spus că sînteţi de la FBI.
Peter se opri, cu mîna pe clanţa uşii.
-Ce?
- întăririle dumneavoastră. Ceilalţi doi tipi. Au venit
imediat după dumneavoastră. Şi-au arătat legitimaţiile. Şi ei
sînt de la FBI.
Chancellor nu mai ascultă. Nebunia era totală. FBI!
Coborî cele cîteva trepte, cu ochii înceţoşaţi, cu respiraţia
tăiată.
- Timpul e trecut pe contor, domnule.
La vreo doi metri în faţa lui, lîngă trotuar, se afla taxiul.
Peter alergă spre uşa lui şi se sui în el.
- Coboară pe drumul spre Casa Albă! Pentru numele lui
Dumnezeu, grăbeşte-te! Ocoleşte Parcul Smithsonian. O
să-ţi spun unde să mă laşi.
Taxiul acceleră.
- Sînt banii dumitale.
Peter se întoarse şi privi pe geamul din spate către galerie.
Un bărbat cobora în fugă treptele spre trotuar, cu o mînă la
faţă, iar în cealaltă ţinînd o staţie de radio. Era omul a cărui
buză fusese străpunsă de creionul jurnalistei obeze. Văzuse
taxiul. Alţii aveau să-l aştepte. Undeva.
Pătrunseră în curba din jurul Casei Albe. Spre sud se
afla Monumentul lui Washington, cu obeliscul de alabastru
scăldat în lumina reflectoarelor.
- încetineşte, îl instrui Peter pe şofer, la marginea peluzei.
Dar nu opri. O să sar afară, dar nu vreau...
Vocea lui Peter se stinse; nu ştia cum să se exprime.
Şoferul îl ajută.
213
- Dar nu vrei să fii observat cînd sari, asta e?
-Da.
- Ai necazuri?
-Da.
- Cu poliţia?
- Iisuse, nu! E ceva... personal.
- Mi se pare în regulă. Ai fost corect cu mine; sînt corect
cu dumneata. Şoferul încetini. La vreo cincizeci de metri în
faţă, la cel mai îndepărtat punct al curbei, înainte de a intra în
linie dreaptă, sari. Pe urmă eu o să merg foarte repede, preţ
de vreo cîteva blocuri. Nimeni n-o să te vadă. Ai înţeles?
- Da, am înţeles. Mulţumesc.
- Acum!
Taxiul încetinise. Chancellor deschise uşa şi sări peste
marginea trotuarului, forţa saltului şi curbura drumului
proiectîndu-l pe iarbă.
Şoferul ţine încontinuu claxonul apăsat. Alte automo-
bile se traseră spre dreapta, lăsînd taxiul să treacă. Era sunetul
unei urgenţe; cineva avea necazuri.
Un singur automobil nu opri, nu ezită, nici nu trase pe
dreapta, cum făceau alte maşini din faţa şi spatele taxiului
grăbit. Fără să ia în seamă semnalul de avertisment, se postă
înapoia taxiului şi începu să gonească după el.
Era limuzina neagră, pe care o văzuse pe Hampshire
Avenue.
Peter rămase o clipă nemişcat. Se auzeau cauciucuri
scrîşnind la distanţă. Dinspre şoseaua din faţa Casei Albe, în
direcţia lui Continental Hali, un alt automobil intra în curbă,
îl căuta? Se ridică în picioare şi începu să alerge prin iarbă.
Simţi betonul sub picioare; ajunsese pestradă. în faţă se
vedeau clădiri, înjur erau maşini, mergînd încet. Continuă să
fugă, ştiind că dincolo de clădirile întunecate şi copacii rari
se afla Smithsonianul.
Deodată căzu şi se rostogoli pe pavaj. în spate se auzi
sunetul inconfundabil al unor paşi ce alergau. îl găsiseră!
Se luptă să se ridice în picioare şi ţîşni înainte, ca un atlet
supraîncordat ce luase startul. Continuă să alerge unde îl
214
îndruma instinctul şi deodată îl văzu! Frontoanele sale se
profilau pe cer! Silueta Smithsonianului! Fugi cît putu de
repede peste o pajişte nesfîrşită, sărind peste lanţurile joase
ce mărgineau aleile, pînă cînd se opri fără suflare în faţa
enormei clădiri.
Ajunsese, dar unde era Longworth?
Crezu pentru o clipă că auzise un zgomot în spatele lui.
Se întoarse; nu era nimeni.
Brusc, văzu două scînteieri de lumină, undeva în
întuneric, dincolo de treptele ce duceau spre drumul din faţa
intrării. Veneau de la nivelul pămîntului, din stînga statuii ce
se afla în capătul scării. Licăriră din nou, de parcă ar fi fost
aţintite asupra lui! Se apropie cu paşi repezi de sursa de lumină.
Mai aproape, şi mai aproape; opt metri, şapte metri. Se
îndreptă către un colţ întunecat al masivului muzeu; în faţa
zidului se aflau tufe.
- Chancellor! Lasă-te jos!
Peter se aruncă la pămînt. Două lumini străpunseră
întunericul; împuşcături de pistol amortizate.
în spatele lui auzi un corp căzînd. în mîna celui ucis
văzu un pistol. Era îndreptat asupra lui.
-Trage-l încoace!
Era un ordin şoptit, venit din întuneric. Cu un aer răvăşit,
Chancellor făcu ce i se spuse. Trase corpul pe iarbă, spre
umbra zidului, apoi se furişă spre Alan Longworth.
Omul era pe moarte. Stătea sprijinit cu spatele de peretele
Smithsonianului. în mîna dreaptă avea pistolul cu care salvase
viaţa lui Peter; cu stînga se ţinea de stomac. Degetele îi erau
pline de sînge.
- N-am apucat să-ţi mulţumesc, zise Chancellor de-abia
auzit. Poate că nici nu trebuie. Era unul din oamenii dumitale.
- Eu n-am nici un om, răspunse ucigaşul blond.
- O să vorbim mai tîrziu despre asta. Dumneata vii cu
mine. Acum! înfuriat, Peter se luptă să-l ridice în picioare.
- Nu merg nicăieri, Chancellor. Dacă stau nemişcat şi
îmi ţin măruntaiele, mai rezist cîteva minute. Nu şi dacă mă
mişc.
215
¡¡¡111
Se auzi din nou acel sunet straniu, gutural din vocea lui
Longworth.
- Pe urmă, o să mă duc să caut pe cineva! spuse Peter, în
glasul căruia se simţea teama. Nu putea să-l lase pe Longworth
să moară. Nu acum. O să chem o ambulanţă!
- O ambulanţă nu m-ar ajuta cu nimic. Crede-mă pe
cuvîntvDar trebuie să ştii. Trebuie să înţelegi.
- înţeleg totul. Un grup de fanatici încearcă să distrugă
FBI-ul, pentru a prelua controlul asupra lui. Iar dumneata
eşti unul dintre ei.
- Nu-i adevărat. E ceva mai presus de Birou. Noi
încercăm să-i oprim; eu m-am străduit din răsputeri. Şi acum
dumneata ai rămas singurul care poate face asta. Eşti cel mai
aproape de esenţa chestiunii; nimeni nu are avantajul dumitale.
-De ce?
Longworth părea să ignore întrebarea. Respiră adînc.
- Dosarele dispărute. Dosarele personale ale lui Hoover...
- Nu există dosare dispărute! îl întrerupse Peter mînios.
Există doar oameni ca dumneata şi ca omul pe care l-ai ucis.
Ai comis o greşeală, Longworth. El mă urmărea pe mine, mă
hăituia pe mine. Şi-a arătat legitimaţia; e de la FBI! E unul
dintre voi.
Longworth privi trupul celui pe care-l omorîse.
- Aşadar, maniacii au aflat despre dosare. Probabil că
era inevitabil. Acum pot fi folosiţi de către cel ce le deţine.
Sînt nişte ţapi ispăşitori perfecţi; vor fi învinuiţi de toate
relele.
Chancellor nu-l asculta. Singurul lucru care conta era
să-l predea pe Longworth lui Quinn O'Brien.
- Nu mă interesează observaţiile dumitale.
- Susţii că o iubeşti pe fata aia, zise Longworth respirînd
greu. Dacă-i aşa, o să mă asculţi.
- Ticălosule! Pe ea să n-o amesteci în treaba asta!
- Mama ei, tatăl ei... Despre ei e vorba. Ceva s-a întîmplat
cu mama ei.
Peter îngenunche lîngă de agent.
- Ce ştii despre mama ei?
215
-Nu destule. Dar dumneata poţi afla. Ai răbdare cu mine.
Pentru început, vreau să-ţi spun că numele meu nu e
Longworth.
Chancellor îl privi neîncrezător, deşi îşi dădea seama că
îi spunea adevărul. Cercuri în interiorul altor cercuri. Realitate
şi fantezie, dar care era una şi care cealaltă? Luna apăru pe
cerul cenuşiu al nopţii. Pentru prima dată, reuşi să vadă
limpede faţa lui Longworth. Bărbatul muribund nu mai avea
sprîncene, nici gene. în jurul gurii carnea se vedea tăiată şi
toată faţa era plină de băşici. Omul fusese bătut, torturat.
2»
IO urnele meu e Ştefan Varak. Sînt specialist în coduri
I ▼ la Consiliul Naţional de Securitate, dar îndeplinesc
şi anumite funcţii într-un grup de...
- Varak?
îi trebuiră cîteva secunde pînă să priceapă semnificaţia
numelui, dar în clipa în care se lămuri, Peter încremeni de
uimire.
- Eşti omul pe care-l caută O'Brien!
- Quinn O'Brien? întrebă Varak, gemînd de durere.
- Da. El e persoana căreia i-am relatat toată povestea,
încearcă să te găsească!
-N-am fost în măsură să primesc mesaje. Ai avut noroc.
Quinn e unul dintre cei mai deştepţi oameni de-acolo. Şi, în
acelaşi timp, demn de încredere. Varak tuşi, şi chipul i se
schimonosi de durere. Dacă maniacii au ieşit la suprafaţă,
O'Brien o să-i oprească.
- Ce vrei să-mi spui? Ce ştii despre soţia lui MacAndrew?
Varak îşi ridică mîna însîngerată.
- Trebuie să-ţi explic. Cît de repede pot. încă de la
început, ai fost programat. Ţi s-au spus adevăruri şi minciuni.
Trebuia să te implicăm, să te facem să te-apuci de treabă, să
obligăm duşmanul să reacţioneze, să se deconspire.
Varak fu scuturat de un spasm. Chancellor aşteptă pînă
îi trecu, apoi îl întrebă:
216
- Adevăruri şi minciuni. Care erau unele, care celelalte?
- Ţi-am spus. Dosarele. Au dispărut.
- Deci n-a fost vorba despre un asasinat?
Varak îl privi pe Peter, cu respiraţia întretăiată.
- Cei care l-au înfruntat pe Hoover erau oameni
onorabili. Au protejat victimele directorului respectînd litera
legii, nu încălcînd-o.
- Dar dosarele au fost sustrase.
- Da. Partea asta e adevărată. Dosarele avînd literele de
la Mia Z. Să nu uiţi asta. încă un spasm străbătu corpul lui
Varak. Peter îl prinse de umeri; fu singurul lucru care-I veni
în minte. Tremurul nu se domoli; Varak continuă: Iar acum
trebuie să intru în amănunte. Folosesc cuvintele dumitale.
Cuvintele lui? Ochii lui Varak sticleau; accentul acela se
făcu din nou auzit.
- Cuvintele mele? Ce vrei să spui?
- în capitolul patru...
-]nce?
- în manuscrisul dumitale.
-L-ai citit?
-Da.
-Cum?
-Nu contează. Nu mai avem timp... în Nucleul dumitale.
Te ocupi de trei oameni. Un senator, o jurnalistă, un funcţionar
guvernamental...
Ochii lui Varak se înceţoşară; vocea i se stinse.
- Ce-i cu ei? insistă Chancellor, fără să înţeleagă.
- Folosesc dosarele pentru a face bine... Muribundul trase
adînc aer în piept. Dumneata ai spus asta.
Peter îşi aminti. Dosarele. în manuscris pusese cuvintele
în gura fostului funcţionar guvernamental. Dacă potfifolosite
aşa cum face Hoover, de ce n-ar fi posibil şi altfel. Să fie
utilizate pentru a face bine! Era falsul raţionament care avea
să conducă la o tragedie.
- Şi ce dacă am spus-o? Ce vrei să zici?
- Asta s-a întîmplat... Varak reuşi pentru scurt timp să-şi
concentreze privirea asupra lui, făcînd eforturi supraomeneşti.
217
Un om s-a transformat în ucigaş. Un ucigaş care angajează
alţi ucigaşi.
-Ce?
- Cinci oameni. Unul dintre cei patru... în afară de Bravo.
în nici un caz Bravo...
- Ce-ai spus? Cine-i Bravo?
- O splendidă ispită. De a folosi dosarele pentru a face
bine.
- Splendidă?... Nu e deloc splendidă. E şantaj!
- Asta-i tragedia.
O, Doamne!Cuvintele lui!
- Care cinci oameni? Ce vrei să spui?
- Pe Venice îl cunoşti... Şi pe Bravo, dar nu e Bravo! în
nici un caz Bravo!
Varak îşi luă încet mîna însîngerată de la rana din abdo-
men şi o duse la buzunarul hainei. Scoase o foaie de hîrtie
albă mînjită cu sînge. Unul dintre cei patru oameni. Am crezut
că era Banner sau Paris. Acum nu mai sînt sigur. Vîrî hîrtia în
palma lui Chancellor. Numele de cod. Venice, Christopher,
Banner, Paris. E unul dintre ei. Dar nu Bravo.
- „Venice"... „Bravo"... cine sînt?
- Grupul. Nucleul dumitale. Varak îşi duse mîna la rană.
Unul dintre ei ştie.
-Ce ştie?
- Semnificaţia cuvîntului Chasong. Mama.
- MacAndrew? Soţia lui?
- Nu el. Ea! Ea e momeala.
- Momeala? Vorbeşte mai clar.
- Măcelul. Semnificaţia măcelului de la Chasong!
Peter se uită la foaia de hîrtie pătată de sînge din mîna
lui. Pe ea erau scrise nişte nume.
- E unul dintre oamenii ăştia? întrebă muribundul, nesigur
de sensul întrebării lui.
-Da.
- De ce?
- Dumneata şi fiica lui. Dumneata! Trebuia să fii
îndepărtat. Să ajungi să crezi că ăsta era răspunsul. Nu-i ăsta.
217
- Ce răspuns?
- Chasong. Ceva din spatele lui.
-încetează! Ce vrei să spui?
- Nu e Bravo... Ochii lui Varak erau cufundaţi în orbite.
- Cinele Bravo? E unul dintre ei?
- Nu. în nici un caz Bravo.
- Varak, ce s-a întîmplat? De ce eşti atît de sigur în
legătură cu Chasong?
- Sînt alţii care pot fi de ajutor...
- Dar ce-i cu Chasong?
- Pe Thirty-fifth Street. Casa. M-au luat şi mi-au acoperit
ochii, faţa. Aveau nevoie de un ostatic... Nu i-am văzut, dar
i-am auzit. Vorbeau o limbă pe care eu n-o cunosc. Dar au
rostit cuvîntul Chasong. De fiecare dată cu... fanatism. Are
alt înţeles. Află ce se ascunde în spatele masacrului de la
Chasong. Asta te va conduce la dosare.
Varak căzu în faţă. Chancellor îl prinse şi-l sprijini de
zid.
- Trebuie să mai fie ceva!
- Foarte puţin. Şoapta lui Varak se stinse. Peter fu nevoit
să-şi plece urechea la buzele agentului ca să-l audă. M-au
dus cu maşina printr-un oraş: credeau că sînt inconştient.
Am auzit automobile. M-am izbit în uşa maşinii, avînd
bandajul pe faţă. Au tras în mine, dar s-au îndepărtat. Trebuia
să te întîlnesc singur. Nu puteam vorbi la telefon. Am avut
dreptate. Au sunat la cele două numere false pe care ţi
le-am dat. Dacă ţi-aş fi spus la telefon tot ce ţi-am zis acum,
ai fi fost ucis. Ai grijă de fată. Găseşte semnificaţia măcelului
de la Chasong.
Chancellor simţi sporindu-i panica; capul îi plesnea de
durere. Varak era aproape mort. Avea să clacheze în cîteva
secunde!
- Ziceai că mai sînt şi alţii! La cine să mă duc? Cine îmi
poate da o mînă de ajutor?
- O'Brien, şopti Varak. Apoi îl fixă pe Peter, cu un zîmbet
ciudat pe buzele palide. Uită-te la manuscrisul dumitale. Există
un senator. El ar putea să fie... Du-te la el. Lui nu-i este frică.
218
Cu un ultim oftat, Varak îşi dădu sufletul.
Iar mintea lui Chancellor era inundată de o lumină
orbitoare şi de tunete. Bubuiturile zguduiau pămîntul; nu mai
exista nici o logică. Un senator... Trecuse peste un hotar pe
care nimeni nu l-ar fi depăşit. Lăsă capul lui Varak sprijinit de
perete şi se ridică încet în picioare, retrăgîndu-se, stăpînit de o
teroare atît de cumplită încît nu mai putea judeca.
Nu-i rămînea decît să fugă. Aşa că începu să alerge
orbeşte.
Se afla lîngă apă. Lumina reflectată licărea pe suprafaţa
ei precum mii de luminări minuscule pîlpîind în bătaia unui
vînt ce nu se simţea. Nu ştia de cît timp alerga. Cînd mintea
începu să i se limpezească, îşi zise pentru o clipă că era la
New York, în zori, între zidurile sculptate de la Fort Tryon,
unde un bărbat blond pe nume Longworth tocmai îi salvase
viaţa.
Dar numele lui nu era Longworth. îl chema Varak şi
murise.
Peter închise ochii. Spaţiul liber pe care-l căuta de atîta
vreme îl copleşea acum. Se lăsă încet la pămînt; genunchii
atinseră iarba, iar el începu să tremure.
Auzi zgomotul unui motor apropiindu-se. Pietrişul
scrîşnea sub roţi. Chancellor deschise ochii şi privi înjur. Lîngă
el opri o motocicletă, ^cu un singur far orientat în jos. Un
poliţist coborî de pe ea. îndreptă fasciculul lanternei spre Peter.
- Ai păţit ceva, domnule?
- Nu. Nu, e în regulă.
Poliţistul se apropie. Chancellor se ridică şovăielnic,
observînd că, în spatele lanternei, mîna omului desfăcuse tocul
pistolului.
-Ce faceţi aici?
- Eu... nu prea ştiu. Ca să fiu sincer, am băut cam mult şi
am ieşit să mă plimb. Fac asta deseori; e mai bine decît să te
sui într-o maşină.
- Cu siguranţă, răspunse poliţistul. Nu vă gîndiţi să faceţi
vreo prostie, nu-i aşa?
219
piîPliil
!r! M:.|i¡i¡ |:>--!s:::iik.f:~i-:lS
«WiiiiÉiliJ
- Cum? Ce vrei să spui?
- De exemplu, să vă aruncaţi în apă şi să nu mai vreţi să
ieşiţi.
-Ce?
Poliţistul stătea în faţa lui, privindu-l cu atenţie.
- Sînteţi foarte murdar.
- Am căzut. Ţi-am spus, am...
- Ştiu. Aţi întrecut măsura. Curios, nu mirosiţi.
- Am băut vodcă.
- Sînteţi deprimat? Probleme de familie? Necazuri? Vreţi
să vedeţi un preot sau un rabin? Poate un avocat?
Peter înţelese.
- Pricep. Crezi că vreau să mă înec.
- Se mai întîmplă. Am scos multe cadavre din Bazin.
- Şîntem la Bazinul Tidal? întrebă Chancellor.
- în punctul dinspre sud-vest. Poliţistul făcu un semn
spre dreapta. Acolo e şoseaua Ohio. Dincolo de apă se află
Jefferson Memorial.
Peter se uită la ceas. Era ceva mai mult de nouă şi
jumătate. Rătăcise timp de două ore. Şi avea multe de făcut.
In primul rînd trebuia să calmeze un poliţist îngrijorat. Se
chinui să-şi găsească cuvintele.
- Uite, eu sînt în regulă, domnule poliţist. Serios. De
fapt, vreau să ajung la un telefon. Există vreo cabină prin
preajmă?
Poliţistul duse mîna la tocul pistolului şi-l închise.
- Pe şosea, la vreo sută de metri spre sud, poate mai
puţin. Poate găsiţi şi un taxi acolo. Dar dacă vă opriţi din
nou, fiţi atent. Alţi poliţişti s-ar putea să fie mai aspri decît
mine.
- Mulţumesc pentru avertisment. Peter zîmbi. Şi
mulţumesc pentru grija dumitale.
- Face parte din îndatoririle mele profesionale.
Chancellor dădu din cap şi porni pe pajişte, spre şoseaua
Ohio. Cineva îi interceptase telefonul de la hotel; nu putea să
ia legătura cu Alison. In schimb, trebuia să-l găsească pe Quinn
O'Brien.
220
- Unde dracu' eşti? Ordinul meu a fost să rămîi ia hotel!
Lua-te-ar naiba...
- Maniacii au încercat să mă omoare, îl întrerupse Chan-
cellor repede, amintindu-şi de apelativul lui Varak.
- Maniacii? O'Brien părea şocat. Unde-ai auzit termenul
ăsta?
- Despre toate astea o să vorbim. Şi despre alte lucruri.
De-abia ieşisem de la Corcoran Gallery.
- Corcoran... Dumneata ai fost acolo?
-Da.
- O, Doamne! O'Brien avea tonul unui om speriat.
- Acumsîntla...
- Taci! ţipă deodată omul de la FBI. Nu mai spune nimic!
Stai puţin... rămîi la aparat. Peter auzea respiraţia lui O'Brien;
omul se gîndea. Conversaţia noastră de aseară. Gîndeşte-te
bine. Mi-ai spus că ai dat trei telefoane la New York, din
cabine. Ai folosit cartea de credit.
- Dar am...
- Ţi-am spus să taci! Gîndeşte-te! Telefoanele au fost
date înainte şi după împuşcăturile de pe Thirty-fifth Street.
- Eu...
- Ascultă-mă! Ai dat un anume telefon... cred că a fost
după, nu sînt sigur. Du-te la cabina de unde ai sunat atunci.
M-ai înţeles? Nu răspunde imediat. Adu-ţi aminte.
Peter încerca să înţeleagă ce-i spunea O'Brien. Nu dăduse
trei telefoane, ci numai unul. îl sunase pe Tony Morgan înainte
de nebunia de pe Thirty-fifth Street. Pe urmă nu mai dăduse
nici un telefon.
Adu-ţi aminte. Elimina. Asta era! Agentul se referea la
acea convorbire, la acea cabină.
- înţeleg, zise el.
- A fost după, nu-i aşa? După Thirty-fifth Street.
- Da, spuse Chancellor, ştiind că era o minciună.
- Undeva pe Wisconsin, cred.
- Da. Din nou, o înşelătorie.
- Bine. Du-te acolo. O să te sun din zece în zece minute.
Alege o frază pe care să mi-o amintesc din conversaţia noastră
şi spune-o în clipa cînd o să ridici receptorul. Ai priceput?
220
-Da.
Peter închise telefonul şi ieşi din cabină. Continuă să
meargă spre sud, către luminile podului peste Potomac, în
căutarea unui taxi. în timp ce mergea, căută să-şi amintească
exact unde se afla cabina din care-l sunase pe Morgan. Era
lîngă Universitatea George Washington.
Apăru un taxi. Găsiră uşor cabina telefonică. Intrară din
nou în mulţime, printre lumini colorate şi colinde de Crăciun,
transmise prin difuzoare nevăzute. îi ceru şoferului să-l
aştepte; singurii bani pe care-i mai avea în portmoneu erau
două bancnote de cincizeci de dolari. Trebuia să le schimbe,
şi-n acelaşi timp să reţină taxiul.
Ştia exact ce avea de făcut.
Află semnificaţia lui Chasong.
închise uşa cabinei şi ridică receptorul din furcă, ţinînd-o
apăsată cu degetul. Imediat ce auzi ţîrîitul, dădu drumul furcii
şi vorbi.
- „S-ar putea să rămîn aici toată noaptea......O să te las
pe dumneata să hotărăşti..." Era una dintre primele fraze pe
care i le spusese agentului atunci cînd se întîlniseră.
- Merge, spuse O'Brien. Sînt la vreo zece blocuri
distanţă, pe Twentieth Street. Poate că am fost urmărit, aşa
că nu ne putem întîlni. Acum spune-mi ce s-a întîmplat. De
unde ai auzit termenul maniaci?
- De ce? E ceva deosebit?
- Lasă glumele. Nu ai timp.
-Nu glumesc. Sînt atent. Dacă văd pe cineva uitîndu-se
la mine sau o maşină oprindu-se, o să fug. Cred că eşti curat,
O'Brien; aşa mi s-a spus. Dar vreau să fiu sigur. Acum,
dumneata să-mi spui mie ce înseamnă termenul ăsta. Cine
sînt maniacii?
O'Brien oftă cu zgomot.
- Cinci sau şase agenţi speciali, apropiaţi ai lui Hoover
care acţionau în secret. Se bucurau de toată încrederea lui.
Vor să instaureze vechiul regim şi să preia controlul asupra
Biroului. Ţi-am sugerat asta aseară. Totuşi, n-am folosit
cuvîntul maniaci.
221
- Dar ei nu fac parte din poveste, nu-i aşa? Nu deţin
dosarele dispărute.
O'Brien amuţi, şi, la celălalt capăt al firului Peter intui
starea de şoc a agentului.
-Aşadar, ştii.
- Da. Dumneata spuneai că acele dosare au fost distruse;
că nu exista altă posibilitate, însă minţeai. Nu aufost distruse.
Cel care le deţine crede că eu sînt pe cale să aflu cirte e... cine
sînt ei. Asta-i ideea din spatele tuturor celor întâmplate. Eu
eram cursa. Aproape că a funcţionat, numai că omul care
mi-a atribuit acest rol a fost ucis de propria-i capcană. Acum
spune-mi ce ştii, dar fii explicit!
O'Brien răspunse calm, stăpînindu-şi nervii:
- Cred că maniacii deţin acele dosare. Au operat cu ele;
au acces la ele. Din cauza asta n-am putut vorbi cu dumneata
din biroul meu; mi-au interceptat telefonul. Erau nevoiţi s-o
facă. Acum, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi ce s-a
întîmplat.
- Corect. L-am găsit pe omul dumitale, Varak.
-Ce?
- Se dăduse drept Longworth.
- Longworth? Intîi mai... registrele de securitate! El
deţine dosarele! Fără să vrea, O'Brien strigase în receptor.
- Dar n-are nici \msens!zise Peter stupefiat. El a murit.
Şi-a pierdut viaţa ca să găsească acele dosare. Chancellor îi
povesti agentului tot ce se întîmplase, de la telefonul dat de
Varak pînă la moartea lui, menţionînd şi convingerea
muribundului că O'Brien avea să-i oprească pe maniaci. Dar
nu spuse nimic despre Chasong. Deocamdată era o chestiune
personală.
- Varak a murit, spuse încet O'Brien. Nu-mi vine să cred.
Era unul dintre oamenii pe care contam. N-am mai rămas
prea mulţi.
- Pe tipul de la CIA îl cunosc. îmi spunea că unii dintre
voi lucrează împreună. în întregul Washington. Că trebuia să
procedaţi aşa.
- Aşa e. Partea proastă e că nu avem pe nimeni care să
222
ne dea consultaţii juridice. Nici un procuror de la
Departamentul de Justiţie nu prezintă încredere.
- S-ar putea să fie cineva. Un senator. Mi-a spus Varak.
Dar nu e cazul încă. Nu acum... Eşti bun să dai ordine,
O'Brien. Dar cum ar fi să le primeşti?
-Nu prea bine. Trebuie să aibă sens.
- Dosarele alea au vreun sens?
- O întrebare stupidă.
- Atunci, fă două lucruri pentru mine. Scoate-o pe Alison
MacAndrew de la Hay-Adams şi du-o într-un loc sigur. Ei pe
mine mă vor. O vor folosi pe ea pentru a pune mîna pe mine.
- în regulă, nu-i nici o problemă. Care-i al doilea lucru?
- Am nevoie de adresa unui maior pe nume Pablo
Ramirez. Lucrează la Pentagon.
-Aşteaptă puţin.
Deodată, Peter se alarmă. Auzi în receptor foşnet de
hîrtie. Hîrtie! Ridică mîna spre furca telefonului, gata să
întrerupă conversaţia şi să fugă.
-O'Brien! Spuneai că eşti la zece blocuri distanţă de
mine. într-o cabină telefonică!
- Aşa e. Mă uit în cartea de telefoane.
- Of, Iisuse!... Chancellor răsuflă uşurat.
- Am găsit. Ramirez P. Locuieşte în Bethesda. Agentul
îi citi adresa; Peter o memora. Asta-i tot?
- Nu. Vreau s-o văd pe Alison diseară, tîrziu, sau mîine
dimineaţă. Cum aflu unde eşti? Ai vreo idee?
Tăcere. După cinci secunde, O'Brien vorbi:
- Ştii unde e Quantico?
- Baza navală?
- Da, dar nu garnizoana. Există un motel în golf. îi zice
Pines. O duc acolo.
- O să închiriez o maşină.
- Nu face asta. Agenţiile de închiriat sînt uşor de depistat.
Există un dispozitiv care poate localiza orice automobil.
Te-ar găsi fără nici o problemă. E valabil şi pentru companiile
de taxiuri; nici una nu ascunde destinaţiile curselor. Ar şti
imediat unde te-ai dus.
- Şi-atunci ce dracu' să fac? Să merg pe jos?
222
- Există trenuri spre Quantico din oră-n oră. Asta-i cea
mai bună soluţie.
- în regulă. Ne vedem mai tîrziu.
- Aşteaptă, zise O'Brien pe un ton voit stăpînit. Din nou I
îmi ascunzi ceva, Chancellor. E vorba despre MacAndrew.
Peter întoarse capul; privi trecătorii prin geamul cabinei.
- Astea-s presupuneri.
- Te amăgeşti singur. Nu e nevoie de cine ştie ce intuiţie.
Ramirez lucrează la Pentagon; acolo activase şi MacAndrew.
- Nu insista O'Brien. Te rog. 1
- De ce nu? Nu mi-ai relatat cel mai important lucru pe
care ţi l-a zis Varak: de ce trebuia să te vadă.
- Ba da. Mi-a explicat strategia lui. Cum am fost
programat.
- Nu şi-ar fi pierdut timpul cu asta, în pragul morţii. A
aflat ceva şi ţi-a spus despre ce era vorba.
Chancellor îşi scutură capul; transpiraţia i se prelingea
pe frunte. N-o să-i dezvăluie lui O'Brien importanţa cuvîntului
Chasong - pînă cînd n-avea să afle semnificaţia lui. Deoarece,
pe măsură ce înainta în soluţionarea acestei probleme, devenea
din ce în ce mai convins că în j oc era supravieţuirea lui Alison.
- Lasă-mă pînă mîine dimineaţă, zise el.
- De ce?
- Fiindcă o iubesc.
• Paul Bromley se uita în oglinda crăpată de deasupra mesei
de toaletă cu mînere lipsă la sertarele din mijloc. Ceea ce
vedea îl întrista: faţa palidă a unui bătrîn bolnav. Perii bărbii
cărunte se vedeau limpede; nu se mai bărbierise de peste
patruzeci şi opt de ore. Spaţiul larg dintre gulerul murdar al
cămăşii şi gîtul lui era o altă mărturie a bolii sale. îi mai
rămăsese foarte puţin timp. Dar suficient. Nu se putea altfel.
îşi întoarse privirea de la oglindă şi se îndreptă spre pat. J l
Cuvertura era pătată. Ridică ochii spre pereţi şi tavan. Peste
tot se vedeau fisuri şi zugrăveală coj ită.
Credeau că-l prinseseră în capcană, însă aroganţa lor
era neîntemeiată. I se datorau nişte servicii. îşi petrecuse o
viaţă întreagă la Washington, supraveghind cheltuieli I
223
importante, ceea ce îi atrăsese recunoştinţa multor oameni.
Totul era un troc: pot face asta, dacă-mi dai aia. Mai tot timpul,
sistemul funcţionase foarte bine. în linii mari, se mîndrea cu
realizările lui la Washington; făcuse multe lucruri bune.
Dar existau şi altele de care nu era prea mîndru. Mai
ales un anume lucru - pentru un ticălos care-i furnizase datele
de care avea nevoie pentra'a-i prinde pe hoţii de la
Departamentul Apărării. Asta era datoria pe care avea de
gînd s-o ceară. Dacă omul îl refuza, o să dea un telefon la
Washington Post. Dar omul n-o să-l refuze.
Bromley îşi luă haina de pe pat, o îmbrăcă şi ieşi pe uşă în
holul mizerabil, apoi coborî treptele pînă la parter. Agentul
FBI căruia-i fusese încredinţat stătea stingherit într-un colţ - o
persoană elegantă printre deşeuri umane. Bine măcar că nu
trebuia să stea pe holul de sus. Singura ieşire din hotel era uşa
din faţă - dovadă a încrederii acordate de patroni clienţilor săi.
Bromley se duse la telefonul public din perete, introduse
o monedă şi formă un număr.
- Alo. Vocea era nazală, neplăcută.
- Sînt Paul Bromley.
-Gine?
- Acum trei ani. La Detroit. Proiectul.
Urmă o pauză, după care vocea răspunse:
- Ce doreşti?
- Ce mi se datorează. Dacă nu vrei să-mi sun prietenii
de la Post. Aproape că puseseră mîna pe tine acum trei'ani.
Ar putea s-o facă şi acum. Am pregătit şi o scrisoare. Va fi
pusă la poştă dacă nu mă întorc acasă.
Urmă încă o pauză.
- Vorbeşte.
- Trimite o maşină după mine. O să-ţi spun unde. Şi
unul dintre bătăuşii tăi. Sînt supravegheat de un agent al FBI-ului.
Vreau să scap de el pentru o vreme. E genul de lucruri pe
care le faci foarte bine.
Bromley aştepta pe trotuar, în faţa hotelului Hay-Adams.
Ar fi stat acolo e noapte întreagă, dacă era nevoie. Şi cînd
s-ar fi luminat de ziuă, s-ar fi putut ascunde lîngă poarta
224
bisericii de vizavi. Mai devreme sau mai tîrziu, Chancellor
avea să apară. Şi atunci Bromley l-ar fi ucis.
Pistolul din buzunar îl costase cinci sute de dolari. Se
îndoia că valora mai mult de douăzeci. Dar omului din De-
troit îi ceruse ajutorul, nu milă.
Bromley îşi tot ridica ochii spre ferestrele din dreapta,
de la etajul cinci al hotelului. Erau camerele lui Chancellor.
Camere scumpe. Cu o seară în urmă, întrebase pe o operatoare
de bună-credinţă care era numărul apartamentului, înainte să-l
sune pe scriitor. Dispreţuitul romancier trăia pe picior mare.
Zilele lui erau numărate.
Bromley auzi zgomotul unei maşini venind dinspre sud,
pe Sixteenth Street. Intră pe aleea hotelului. Din ea coborî
un bărbat roşcovan, care vorbi cu portarul, apoi intră în hol.
Contabilul recunoscu automobilul neînmatriculat.
Aprobase în mod frecvent cumpărarea a zeci de astfel de
maşini, de cîte ori era solicitată aplicarea ştampilei lui.
Aparţinea FBI-ului; fără îndoială, venise după Chancellor!
Bromley traversă iarăşi strada şi urcă pe alee, oprindu-se
în umbra clădirii, în dreapta intrării şi lîngă maşina FBI-ului.
Portarul coborîse pe alee şi fluiera după un taxi. Un cuplu îl
urma pe trotuar, deoarece drumul era blocat.
Perfect! Chancellor urma să moară!
Cîteva clipe mai tîrziu, o femeie ieşi cu roşcovanul. Dar
nici urmă de Chancellor!
Trebuia să fie acolo!
- Eşti sigur? întrebă îngrijorată femeia.
- O să ia diseară trenul pînă acolo, zise roşcovanul. Sau
mîine dimineaţă. Nu-ţi face griji.
Trenul.
Bromley îşi ridică gulerul pardesiului şi porni pe lungul
drum spre gara centrală.

29
Instalat în taxiul ce-l ducea la reşedinţa lui Ramirez,
Peter scoase pagina pătată de sînge, pe care i-o dăduse
224
Varak. Se simţi din nou copleşit de semnificaţia acelor nume.
Copleşit şi înspăimîntat, fiindcă aparţineau unor oameni
extraordinari - fiecare era celebru, fiecare - strălucit, fiecare
avea o imensă putere. Şi unul dintre ei deţinea dosarele lui Hoover.
Pentru numele lui Dumenezeu, de ce? Peter citi cu atenţie
numele; fiecare dintre ele îi evoca o imagine.
Frederick Wells, bărbatul slab, cu trăsături ascuţite -
nume de cod Banner. Rector universitar, dispunînd de
milioane de dolari prin intermediul imensei Fundaţii Roxton,
unul dintre cei mai străluciţi arhitecţi ai perioadei Kennedy.
Un om cunoscut pentru faptul că nu făcuse niciodată
compromisuri în materie de principii, nici măcar atunci cînd
atitudinea sa stîrnise mînia întregului Washington.
Daniel Sutherland - Venice - era poate cel mai respectat
negru din ţară. Nu numai pentru realizările obţinute, ci şi
pentru înţelepciunea hotărîrilor sale judecătoreşti. Peter simţise
compasiunea judecătorului în scurta conversaţie de jumătate
de oră pe care o avusese cu el în urmă cu cîteva luni. I se
citea în ochi.
Jacob Dreyfus - Christopher. în mintea lui Peter, chipul
lui Dreyfus era mai puţin limpede decît al celorlalţi. Bancherul
evita să se expună atenţiei publice, dar nu putea fi ignorat de
comunitatea financiară, ceea ce însemna presa financiară. De
cele mai multe ori, avea un cuvînt greu de spus în configurarea
politicii monetare naţionale. Comisese acte de caritate în
întreaga lume, iar generozitatea lui n-avea limite.
Carlos Montelân - Paris - era sfetnicul preşedinţilor
americani, o forţă a Departamentului de Stat, un gigant printre
oamenii de ştiinţă, ale cărui analize de politică globală se
remarcau printr-o mare fineţe şi îndrăzneală. Montelân era
american naturalizat; se trăgea dintr-o familie spaniolă -
intelectuali castilieni, care se opuseseră unei pături ecleziastice
compromise, ca şi lui Franco. Se declarase un inamic
înverşunat al oricărei forme de agresiune.
Unul dintre aceşti patru oameni excepţionali trădase
idealurile pe care pretindea că le respectă. Era oare vorba
despre „splendida ispită" a lui Varak? Comiterea unor acte
225
îngrozitoare pentru un scop nobil? Părea imposibil de admis.
Pentru nişte oameni de condiţie inferioară, poate. Nu şi pentru
aceştia.
Exceptînd situaţia în care unul dintre cei patru nu era
ceea ce se credea despre el. Şi ăsta i se părea cel mai
înspăimîntător lucru. Ca un om să ajungă Ia o asemenea
înălţime, ascunzînd un suflet profund corupt.
Chasong.
Varak ştia că o să moară, aşa că îşi alesese cu grijă
cuvintele. Mai întîi îşi limitase bănuielile la Wells şi Montelân
- Banner şi Paris - , pentru ca apoi să revină şi să lărgească
cercul suspecţilor, incluzîndu-i pe Sutherland şi Dreyfus -
Venice şi Christopher. Schimbarea părerii lui era legată de o
limbă pe care n-o cunoştea şi de repetarea obsesivă a numelui
Chasong. Dar de ce aceste elemente? Ce-l determinase pe
Varak să se oprească asupra unei limbi necunoscute lui şi
asupra unui strigăt repetat? Care fusese raţionamentul lui?
Nu mai avusese timp să-i dea explicaţii.
Semnificaţia măcelului de la Chasong. Măcelul! Peter
îşi aminti expresia de aversiune rece întipărită pe chipul lui
Ramirez, la înmormîntarea lui MacAndrew. Dar avea asta
vreo legătură cu Chasong? Sau reprezenta doar simptomele
unei invidii care nu-şi găsea alinare în moartea unui rival?
Constituie o posibilitate, dar în ochii lui Ramirez era ceva
deosebit.
Avea să afle în curînd; taxiul intrase pe Bethesda. Iar
dacă legătura se aflaacolo, spre cine dintre cei patru oameni
extraordinari avea să-l conducă semnificaţia cuvîntului
Chasong? Şi cum?
Peter împături bucata de hîrtie de la Varak şi o vîrî în
buzunarul hainei. Exista un al cincilea om, neidentificat -
nume de cod: Bravo. Cine era? II protejase oare Varak din
greşeală? Ar fi fost posibil ca necunoscutul Bravo să deţină
dosarele? Deodată, Peter îşi aminti altceva. Pe Venice îl
cunoşti... şi pe Bravo... Cum ar fi putut el cunoaşte un
asemenea om? se întrebă Peter. Cine era Bravo?
Se ridicau prea multe semne de întrebare, la care nu
226
puteau fi date decît prea puţine răspunsuri. Numai unul era
important: Alison MacAndrew. Ea constituia răspunsul lui la
unele întrebări.
Taxiul se opri în faţa unei case mici, construită din
cărămidă. Cartierul era una dintre acele expansiuni ale clasei
mijlocii care proliferaseră în împrejurimile Washingtonului -
peluze de dimensiuni egale, faţade identice. Chancellor îi
mărturisi şoferului adevărul: nu ştia cît avea să stea acolo.
Nici măcar nu-i putea spune dacă Ramirez era acasă. Sau
dacă era căsătorit ori dacă avea copii. Nu excludea
posibilitatea să fi făcut degeaba călătoria pînă la Bethesda,
însă, dacă l-ar fi sunat în prealabil, mai mult ca sigur că maiorul
Ramirez ar fi refuzat să-l vadă.
Uşa se deschise. Spre uşurarea lui Peter, în cadrul ei stătea
Pablo Ramirez, cu un aer întrebător.
- Maiorul Ramirez?
- Da. Ne-am cunoscut?
- Nu, dar am fost amîndoi la cimitirul Arlington acum
două dimineţi. Numele meu e...
-Erai cu fata, îl întrerupse maiorul. Fiica lui. Dumneata
eşti scriitorul.
- Da. Mă numesc Peter Chancellor. Aş vrea să stau de
vorbă cu dumneata.
- Despre ce?
- Despre MacAndrew.
Ramirez făcu o pauză înainte de a răspunde, examinînd
chipul lui Peter. Vorbi calm, cu un vag accent, însă, spre
surprinderea lui Peter, tonul vocii lui nu era ostil.
- Nu am nimic de spus despre general. A murit. Să nu-i
tulburăm odihna.
- Gîndeai la fel cînd te-am văzut la înmormîntare. Dacă
ar fi fost posibil ca mortul să fie ucis de două ori, privirea
dumitaje exact asta ar fi făcut.
- îmi pare rău.
- Asta-i tot ce ai de spus?
- Cred că e suficient. Te rog să mă scuzi, dar mai am
nişte treburi de făcut.
227
Ramirez se retrase, cu mîna pe clanţa uşii. Peter vorbi
repede:
- Chasong. Măcelul de la Chasong.
Maiorul se opri, cu trupul ţeapăn. Legătura era acolo.
- Asta s-a petrecut cu mult timp în urmă. „Măcelul",
cum îl numeşti dumneata, a fost investigat minuţios de către
inspectorul general. Acesta a pus grelele pierderi suferite de
ai noştri pe seama neaşteptatei şi copleşitoarei forţe de foc a
comuniştilor chinezi.
Maiorul rămase nemişcat, avînd în ochi acea privire
stranie, neutră, specifică militarilor.
- Şi poate pe seama unui zel excesiv în executarea
ordinelor, adăugă în grabă Peter. De exemplu, al ordinelor
date de Cuţitarul Mac, ucigaşul din Chasong.
- Cred că ar fi bine să intri, domnule Chancellor.
Peter avu senzaţia unei situaţii deja trăite. Intra din nou
pe uşa casei unui străin - un ofiţer - şi solicita o întrevedere
folosind o informaţie pe care n-ar fi trebuit s-o deţină. Pînă şi
între biroul lui Ramirez şi cel al lui MacAndrew exista o
asemănare. Pereţii erau decoraţi cu fotografii şi amintiri din
cariera militară. Chancellor aruncă o privire prin uşa deschisă
a biroului, şi în clipa aceea îşi aduse aminte de casa izolată de
la ţară. Ramirez interpretă greşit privirea lui.
- Nu mai e nimeni aici, zise el scurt - la fel de scurt
precum îi vorbise MacAndrew cu cîteva luni în urmă. Sînt
burlac.
- Nu ştiam asta. Cunosc foarte puţine lucruri despre
dumneata, domnule maior. Cu excepţia faptului că ai fost la
West Point cam în acelaşi timp cu MacAndrew. Şi că ai luptat
cu el în Africa de Nord şi mai tîrziu în Coreea.
- Sînt sigur că ai aflat şi alte lucruri. Nu puteai să ştii
atîtea fără să ti se fi spus mai multe.
- Ca de pildă?
Ramirez se aşeză în fotoliul din faţa lui Peter.
- Faptul că sînt un nemulţumit, dacă nu chiar de-a dreptul
răzvrătit. Un zurbagiu din Puerto Rico ce are impresia că a
fost ignorat din considerente rasiale.
227
- Am auzit o glumă marinărească proastă, care nu mi-a
plăcut
- A, cea cu petrecerea în care mi-am pus o jachetă de
picolo? Un zîmbet mecanic apăru pe chipul maiorului.
Chancellor încuviinţă. Nu e rea. Eu am inventat-o.
-Cum?
- Lucrez într-un departament foarte specializat, extrem
de delicat al Pentagonului. Dar n-are nici o legătură cu
serviciile clasice de informaţii. în absenţa unei denumiri mai
inspirate, îi spuneam „relaţiile cu minorităţile".
- Domnule maior,^ce vrei să insinuezi?...
- Nu sînt maior. în realitate am gradul de general de
brigadă. Voi primi cu siguranţă a doua stea în iunie. Vezi
dumneata, un maior - mai ales unul de vîrsta mea - poate
pătrunde în multe locuri şi are posibilitatea să stabilească relaţii
mai bune cu oamenii decît un colonel sau general.
- Chiar trebuie să ajungi pînă în acele locuri?
- în ziua de azi, armata se confruntă cu o problemă
extraordinară. Nimănui nu-i place să vorbească despre ea,
însă nici nu poate fi ignorată. Rîndurile armatei au fost
îngroşate de incapabili, de proscrişi. Ştii care poate fi rezultatul
acestui fapt?
- Sigur. Calitatea prestaţiei scade.
- Asta-i prima etapă. Cucerim My Lais şi constatăm că
soldaţii şi-au pierdut minţile şi îşi oferă raţiile de hrană în
schimbul drogurilor. Urmează al doilea pas, care nu e departe
de primul. Simpla uzură, instruirea necorespunzătoare a
recruţilor şi superioritatea lor numerică fac ca valoarea
comandanţilor să scadă simţitor. Din punct de vedere istoric,
e ceva cumplit. Nu vorbesc despre Genghis Han şi nici măcar
despre cazacii de mai tîrziu; ei trăiau într-o lume barbară.
Există un exemplu mult mai recent. Criminalii au preluat
controlul asupra armatei germane, iar rezultatul a fost
Wehrmachtul nazist. înţelegi ce vreau să spun?
Peter dădu încet din cap. Aprecierile militarului păreau
exagerate; se făceau prea multe controale.
- Nu pot admite existenţa unei bande de terorişti negri.
- Nici noi. Statistica - mai exact, demografia - confirmă
228
ceea ce bănuiam de multă vreme. Procentul negrilor care se
îndreaptă spre cariera militară e mult mai mare şi mai justificat
decît cel al albilor. Indivizii cărora le lipseşte motivaţia se
organizează oricum în bande. E un sistem de filtrare foarte
democratic: gunoiul atrage gunoiul. Şi există minorităţi:
hispanici din Harlem, slovaci din Chicago, mexicani din Los
Angeles. Cuvintele ce-i definesc sînt şomaj, sărăcie şi
ignoranţă.
- Iar dumneata reprezinţi soluţia armatei?
- Eu fac începutul. încercăm să comunicăm cu ei, să-i
înălţăm în grad, să-i facem mai buni decît sînt. Programe
educaţionale, atenuarea resentimentelor, insuflarea respectului
de sine. Toate conceptele pe care liberalii le consideră
incompatibile cu felul nostru de a fi.
Avea senzaţia că lipsea totuşi o verigă în succesiunea
logică a ideilor.
- Toate astea sînt foarte instructive, zise Peter, dar ce
legătură au cu generalul MacAndrew? Cu ce am văzut eu la
Arlington?
- Ce motiv ai să te întorci la Chasong? replică generalul.
Peter îşi aruncă o privire spre fotografiile şi decoraţiile
care-i aminteau atît de bine de biroul lui MacAndrew.
- N-o să-ţi spun în ce fel, dar numele Chasong a ieşit la
iveală după demisia lui MacAndrew. Cred că are o legătură
cu gestul lui.
- Foarte puţin probabil.
- Pe urmă te-am văzut la Arlington, continuă Chancellor,
fără să ia în seamă comentariul lui Ramirez. Nu ştiu sigur de
ce, dar am întrevăzut o legătură. Aveam dreptate; ea exista.
Acum cîteva minute, aproape că mi-ai închis uşa în nas; am
menţionat numele Chasong şi m-ai chemat înăuntru.
- Din curiozitate, spuse militarul. Era o chestiune de-a
dreptul incendiară.
- Dar înainte de a vorbi despre asta, zise Peter, ignorînd
întreruperea, ai vrut să aflu de existenţa acelui departament
special în care lucrezi. Mă pregăteşti pentru ceva. Pentru ce?
De ce l-ai urît pe MacAndrew?
229
- Foarte bine. Generalul îşi schimbă poziţia în fotoliu.
Peter înţelese că se eschiva, profitînd de acel scurt moment
de răgaz pentru a evalua cît anume trebuia să ascundă. Adevăr
parţial, minciună parţială. Peter inventase multe personaje
care făcuseră acelaşi lucru. Cu toţii dăm un randament mai
mare în domeniile care ne pasionează. Fără să fiu un răzvrătit,
sunt nemulţumit. Am fost un om furios. Şi în multe privinţe,
MacAndrew a reprezentat motivul mîniei mele. Era un-elitist,
un rasist. Destul de ciudat, s-a dovedit un bun comandant,
deoarece se considera un om superior văzînd în toţi ceilalţi
nişte fiinţe inferioare. Punea toate erorile ofiţerilor din
subordinea sa pe seama faptului că li se încredinţaseră
responsabilităţi mai mari în raport cu capacităţile lor. Studia
listele de serviciu şi îi considera egali pe cei cu nume străine;
deseori, aceste asocieri stăteau la baza deciziilor sale.
Ramirez se opri. Peter rămase cîteva clipe tăcut, prea
tulburat ca să mai vorbească. Explicaţia oşteanului părea în
egală măsură adevărată şi falsă. Era parţial adevărată, parţial
falsă.
- Deci, l-ai cunoscut foarte bine, spuse el în cele din
urmă.
- Destul de bine ca să-i înţeleg perfidia.
- Ce ştii despre soţia lui?
Remarcă din nou brusca rigiditate a ţinutei lui Ramirez.
Aceasta dispăru însă la fel de repede precum apăruse.
- A fost un caz trist. Nefericită, labilă. O femeie
înconjurată de prea mulţi servitori, care avea prea puţină treabă
şi prea multă băutură la dispoziţie. A ajuns o epavă.
- Nu ştiam că era alcoolică.
- Termenii n-au importanţă.
- A existat un accident? A fost pe punctul să se înece?
- A suferit mai multe „accidente". Unele chiar
dezgustătoare, din cîte am înţeles. Dar după părerea mea, cel
mai mare accident l-a constituit inactivitatea. Ştiu foarte puţine
lucruri despre ea.
Peter simţi din nou minciuna din vorbele lui Ramirez.
Acest maior-general ştia multe despre mama lui Alison, dar
229
era hotărît să nu spună nimic. Aşa să fie, îşi zise Chancellor.
Nu el! Ea e momeala. Cuvintele lui Varak.
- Nimic altceva? întrebă Peter.
-Nu. Acum, eu am fost sincer cu dumneata. Ce-ai auzit
despre Chasong?
- Că a fost un măcel, inutil, care s-a soldat cu mutilarea
a mii de oameni.
- Chasong e doar una dintre multele bătălii în care au
luptat sute de veterani din spitale. Repet: s-au făcut investigaţii.
Chancellor se aplecă în faţă.
- în regulă, domnule general, o să fiu sincer cu dumneata.
Nu cred că s-au făcut investigaţii suficient de minuţioase. Iar
dacă s-au întreprins, rezultatele au fost ascunse atît de repede
sub un covor încît a ieşit praful din el. Există multe lucruri pe
care nu le cunosc, dar imaginea de ansamblu devine tot mai
clară. L-ai urît pe MacAndrew; îngheţi la auzul numelui
Chasong; îmi ţii o predică, spunîndu-mi ce tip grozav eşti; pe
urmă înţepeneşti din nou cînd e menţionată soţia lui
MacAndrew, şi-mi declari că nu ştii prea multe despre ea. O
minciună - eşti plin de minciună şi eschive. O să-ţi spun care
e părerea mea. Cred că Chasong are legătură cu MacAndrew,
cu demisia lui, cu uciderea lui, cu un interval lipsă din dosarul
lui de serviciu şi cu nişte dosare dispărute de la Biroul Federal
de Investigaţii. Şi undeva, în toată porcăria asta, se află soţia
lui MacAndrew. Nu-mi dau seama ce-ar mai trebui scos la
iveală, dar ai face mai bine să-mi spui. Fiindcă eu o să aflu
oricum. în toată povestea asta e implicată o femeie, pe care o
iubesc, şi n-o să mai las pe nici unul dintre voi să continuaţi în
felul ăsta. încetează cu minciunile, Ramirez! Spune-mi
adevărul!
Generalul reacţiona de parcă ar fi fost dintr-o dată
imobilizat de un foc de armă. Corpul îi deveni rigid, şoapta
şuierătoare:
- Intervalul lipsă din dosarul lui. Cum ai aflat? N-ai
menţionat treaba asta. N-aveai dreptul... M-ai înşelat. începu
să strige. N-aveai dreptul să faci asta! Nu poţi înţelege! Noi
am înţeles. Am încercat!
230
- Ce s-a întîmplat la Chasong?
Ramirez închise ochii.
-A fost un măcel inutil. S-au dat ordine greşite... E-atît
de mult de-atunci. Las-o baltă!
Chancellor se ridică din fotoliu şi-l privi pe general.
- Nu. Pentru că încep să înţeleg. Cred că Chasong a fost
cea mai mare muşamalizare militară din istoria acestei ţări. Şi
undeva, cumva, apare în acele dosare. Cred că, după atîţia
ani, MacAndrew nu mai putea trăi cu gîndul ăsta. Pînă la
urmă avea să vorbească. Aşa că v-aţi adunat cu toţii şi v-aţi
dus după el, fiindcă nu suportaţi ideea ca el să dea totul în
vileag.
Ramirez deschise ochii.
-Nu-i adevărat. Pentru numele lui Dumnezeu, las-o baltă!
-Nu-i adevărat? zise Peter calm. Te'simţi atît de vinovat
încît afişezi o corectitudine foarte suspectă, domnule general,
îmi plăceai mai mult la Arlington; acolo, furia dumitale era
sinceră. Ascunzi ceva, poate de dumneata însuţi, nu-mi dau
seama. Dar ştiu că o să aflu ce semnificaţie are Chasong.
- Atunci, să aibă Dumnezeu milă de sufletul dumitale,
şopti generalul de brigadă Pablo Ramirez.
Chancellor mergea grăbit prin holul gării centrale,
îndreptîndu-se către poarta Amtrak. Era trecut de ora două
dimineaţa; şi nu se vedeau decît cîţiva călători. Din loc în loc,
se zăreau bătrîni prăbuşiţi pe băncile lungi, ce încercau să
scape de frigul nopţii de decembrie. Un bătrîn schiţă gestul
de a se ridica în capul oaselor, observîndu-l pe Peter, care se
grăbea spre poartă. Poate că îi tulburase un vis despre ceva
ce n-avea să se întîmple niciodată.
Trebuia să iuţească pasul. Pînă la ora şase, nu mai exista
alt tren spre Quantico. Voia să ajungă cît mai repede la Alison
să vorbească cu ea, să-i împrospăteze amintirile. Trebuia să
şi doarmă; ca să se refacă înainte de a duce la bun sfîrşit
lucrurile pe care şi le propusese. începea să se contureze un
plan. Ii fusese sugerat de remarca întîmplătoare a lui Ramirez:
la Chasong... au luptat sute de veterani din spitale.
231
Peter se duse spre centrul unui vagon pustiu şi se strecură
pe scaunul de lîngă fereastră, observîndu-şi imaginea reflectată
în geam. Deşi era întunecată şi ceţoasă, se vedea clar faţa
suptă, din cauza oboselii. De pe peron se auzea o voce
mecanică vorbind într-un difuzor. Chancellor închise ochii
epuizat, în timp ce roţile începeau să se învîrtă din ce în ce
mai repede intrînd într-un ritm hipnotic.
Auzi paşi înăbuşiţi în spatele lui, pe culoar, acoperind
zgomotul roţilor de tren. Presupuse că era controlorul, aşa
că nu deschise ochii, aşteptînd să i se ceară biletul.
Nu auzi nici o solicitare. Paşii se opriseră. Peter deschise
ochii şi se întoarse.
Totul se petrecu fulgerător. Faţa bolnăvicioasă, palidă,
din spatele lui, împuşcătura înăbuşită, explozia de lîngă el.
Omul aflat la nici un metru distanţă încercase să-l ucidă!
Chancellor sări de pe banchetă, se arcui în aer şi întinse mîinile
spre degetele osoase care ţineau arma. Bătrînul încercă s-o
ridice, să înfigă ţeava pistolului în abdomenul lui Peter. Chan-
cellor izbi încheietura subţire de braţul metalic al banchetei;
arma căzu pe culoar, iar Peter se răsuci din nou, aruncîndu-se
între banchete, acoperind arma, apoi vîrî mîna pe dedesubt şi
înhaţă pistolul. Sări în picioare; bătrînul începu să fugă spre
capătul vagonului. Chancellor sări spre el, înşfăcîndu-l cu o
mînă. îl obligă să se oprească, împingîndu-l la marginea unei
banchete.
-Bromley!
- Ucigaşule de copii!
- Eşti un nebun blestemat!
Peter se întoarse, imobilizîndu-l pe Bromley lîngă
bancheta din vagonul pustiu. Unde era conductorul? El ar fi
putut să oprească trenul şi să cheme poliţia! Apoi se răzgîndi;
avea nevoie de poliţie?
- Cum a putut să facă aşa ceva? Bătrînul scîncea, rostind
cu amărăciune cuvintele printre lacrimi. Cum de ţi-a spus
dumitale?
- Ce tot îndrugi acolo?!
- Un singur om ştia. St. Claire... Munro St. Ciaire.
Credeam că e un nobil, un om de onoare.
231
Peter îi dădu drumul, incapabil să-şi ascundă surpriza.
Munro St. Claire. Un nume din trecut, dar mereu prezent.
Omul răspunzător de tot ce se întîmplase din momentul
incidentului de la Park Forest.
De tot?
O, Doamne...
Pe Venice îl cunoşti... Şi pe Bravo, dar nu e Bravo! în
nici un caz Bravo! Ştefan Varak.
Un nobil, un om de onoare. Paul Bromley.
Al cincilea om. Bravo.
Munro St. Claire.
în mintea lui Chancellor se învolburau norii; durerea îi
revenise în tîmple. îl privi neajutorat, incapabil să se mişte,
incapabil să-l oprească pe bătrînul care alergă spre uşa metalică
dintre vagoane, apoi trase de ea. în clipa următoare se auzi
izbitura altei uşi şi un teribil curent-de aer, împreună cu sunetul
amplificat al roţilor pe şinele de dedesubt.
Urmă un ţipăt de durere, poate de curaj - oricum, era de
moarte. Bromley se aruncase în noapte.
Iar Peter Chancellor nu mai avea linişte.
Munro St. Claire.
Bravo.

30
Taxiul din Quantico ieşi de pe autostradă, o luă spre
golf şi trecu printre stîlpii de piatră ai porţii motelului
Pinii. Era un loc izolat faţă de alte construcţii din zonă. Nu
existau clădiri învecinate - doar ziduri înalte de piatră -,
motelul propriu-zis lăsînd impresia că se înalţă direct din apă.
Peter coborî şi plăti şoferului cursa, în lumina strălucitoare
de ia intrare. Peste tot erau reflectoare. Taxiul plecă;
Chancellor se întoarse şi pomi spre uşile largi, în stil colonial.
- Rămîi acolo unde te afli! Nu mişca mîinile!
Chancellor îngheţă; comenzile aspre veniseră dinspre
întunecimea din spatele reflectoarelor, în stînga aleii ce ducea
spre intrare.
232
- Ce vrei?
- întoarce-te spre mine, ordonă omul din umbră. încet!
Dumneata eşti. Nu eram sigur.
- Cine eşti?
- Nu unul dintre maniaci. Du-te înăuntru şi întreabă de
domnul Morgan.
- Morgan?
- Domnul Anthony Morgan. Vei fi condus la camera lui.
Reîncepea nebunia. Anthony Morgan! Se supuse
instrucţiunilor de neînţeles şi intră în hol. Se apropie de biroul
recepţiei; un bărbat înalt, musculos apăru în spatele ghişeului.
Zăpăcit, Chancellor întrebă de domnul Anthony Morgan.
Funcţionarul dădu din cap. Ochii lui limpezi exprimau
ceva mai mult decît inteligenţă; din întreaga sa atitudine se
degaja un aer conspirativ. Apăsă pe butonul unei sonerii. După
cîteva clipe, apăru un comisionar în uniformă; şi el era înalt şi
bine clădit.
- Du-l pe acest domn la camera şapte, te rog.
Peter îl urmă pe omul în uniformă, păşind pe covorul
unui hol. La capătul îndepărtat al coridorului, o fereastră dădea
spre aleea golfului. Lui Chancellor i se păru că avea un grilaj de
fier. Ajunseră la uşa cu numărul şapte; comisionarul bătu încet.
- Da, zise o voce în spatele uşii.
- Indicativ unu, spuse încet bărbatul înalt.
- Patru, răspunse vocea.
- Şapte.
- Treisprezece.
-Zece.
- Terminat, zise bărbatul nevăzut.
Fu tras un zăvor şi uşa se deschise. Silueta lui O'Brien
se profila în lumina slabă a unei camere de zi confortabile.
Dădu din cap spre comisionar şi-l chemă pe Chancellor
înăuntru. Peter îl văzu punîndu-şi pistolul în toc.
- Unde-i ea? întrebă imediat Peter.
- Şşşt. Omul de la FBI închise uşa, cu un deget la buze.
A aţipit acum douăzeci de minute. N-a reuşit să doarmă; era
foarte îngrijorată.
233
-Undee?
- în dormitor. Nu-ţi face probleme; ferestrele dinspre
golf sînt asigurate electronic, au grilaj şi geamuri incasabile.
Nu poate ajunge nimeni la ea. Las-o în pace; noi o să stăm de
vorbă.
- Vreau s-o văd!
O'Brien încuviinţă.
- Bine. Du-te. Să nu faci zgomot.
Chancellor întredeschise uşa. O veioză era aprinsă. Alison
stătea întinsă pe pat, învelită cu o pătură. Lumina cădea pe
chipul ei frumos. Respira profund. Aţipise de douăzeci de
minute. Avea s-o mai lase să doarmă puţin. Ce intenţiona el
să facă i-ar fi reuşit mai uşor dacă Alison era aproape epuizată.
închise uşa.
- Există o nişă unde se poate pregăti micul dejun, spuse
O'Brien.
Camera de zi era mai mare decît crezuse Peter. Spre est,
dincolo de un glasvand, se afla o masă rotundă, lîngă o
fereastră ce dădea spre golf. Peter vedea acum clar grilajul
din spatele geamului. Acolo se găsea o mică bucătărie. Pe
maşina de gătit era o cană cu cafea; O'Brien luă două ceşti
de pe o poliţă şi le umplu.
Peter se aşeză.
- Nu-i chiar un motel obişnuit, nu?
O'Brien zîmbi.
- Dar are un restaurant grozav. Foarte apreciat de lumea
bună.
- Există un proprietar? CIA?
- Răspunsul e „da" la prima întrebare. „Nu", la a doua.
Aparţine Serviciului de Informaţii al Marinei.
- Şi oamenii de afară? Recepţionerul, comisionarul. Cine
sînt?
- Ţi-a spus Varak. Nu sîntem mulţi, dar ne cunoaştem
unii pe alţii. Şi ne ajutăm reciproc. O'Brien bău din ceaşcă,
îmi pare rău că te-am încurcat cu numele lui Morgan, însă
am avut un motiv.
-Care?
234
- în zori, dumneata şi cu fata veţi pleca de-aici, dar
Morgan va rămîne înregistrat. Dacă te-au urmărit pînă
aici, numele Morgan înregistrat la recepţie o să le spună
ceva. Se vor duce la camera şapte, iar noi o să ştim unde
se află.
- Credeam că le-ai luat urma maniacilor. Peter îşi bău
cafeaua, privindu-l cu atenţie pe O'Brien.
- Doar unora dintre ei, răspunse agentul. Eşti pregătit să
vorbim?
- Peste un minut. Durerea de cap i se atenuase, dar nu
dispăruse.aAvea nevoie de un scurt răgaz; voia să gîndească
limpede. îţi mulţumesc că ai avut grijă de ea.
- Pentru puţin. Am o nepoată cam de vîrsta ei - fiica
fratelui meu. Seamănă foarte mult. Amîndouă au o privire
limpede, plăcută. Nu sînt doar drăguţe, înţelegi?
- înţeleg. Durerea aproape că-i trecuse. Ce însemnau
numerele alea rostite la uşă?
Omul de la FBI zîmbi.
- Un truc răsuflat, dar eficient. Nu prea diferit de ceea
ce citeşti în romanele de spionaj: în principiu, e vorba de
progresii şi coordonare. Se pare că voi, scriitorii, nu cunoaşteţi
lucrul ăsta.
- Despre ce e vorba?
- Un cod de bază, cu un număr. Cel care răspunde adaugă
alt număr, iar legătura lui asociază acel număr cu o altă cifră -
în plus sau în minus. Trebuie să răspundă al naibii de repede.
- Şi dacă nu răspunde?
- Ai văzut că scosesem pistolul. Nu l-am folosit niciodată
într-o situaţie ca asta, însă n-aş fi ezitat. L-aş fi împuşcat prin
uşă.
Chancellor puse ceaşca de cafea pe masă.
- Acum o să discutăm.
- Bine. Ce s-a întîmplat?
- Bromley m-a urmărit în tren. A încercat să mă ucidă.
Am fost norocos, dar el, nu. A fugit de lîngă mine şi s-a aruncat
din tren.
- Bromley? E imposibil!
234
Peter vîrî mîna în buzunar şi scoase revolverul pe care-l
luase din tren.
- Cu ăsta s-a tras într-o banchetă de la mijlocul celui de-al
treilea sau al patrulea vagon al trenului de ora două de la
Washington.
O'Brien se ridică din fotoliu şi se duse la un telefon din
bucătărie. în timp ce forma numărul, vorbea.
- Omul care-l supraveghea pe Bromley avea o misiune
oficială. Putem să-l verificăm imediat. Agentul aborda un
ton profesional. La securitate. Supraveghere, zona
Washington, ofiţerul O'Brien... Da, Chet, eu sînt. Mulţumesc.
Fă-mi legătura, te rog... Sînt O'Brien. Avem un agent special
care se ocupă de un subiect numit Bromley. La hotelul
Olympic, în centru. Găseşte-l, te rog. Chiar acum. O'Brien
acoperi microfonul cu mîna şi se întoarse către Chancellor.
Te-ai întors la hotel? Ai spus cuiva - lui Ramirez, oricui - că
o să iei trenul?
-Nu.
- Şoferului de taxi?
- Am luat un taxi de la nouă şi jumătate. M-a dus la
Bethesda şi m-a aşteptat. Nu ştia că o să mă întorc la gara
centrală.
- Iisuse, nu... Da, da, ce e? Nu poţi? Ochii agentului se
îngustară în timp ce vorbea la telefon. Nu răspunde nimeni?
Trimite imediat întăriri la Olympic. Verifică la poliţie şi
cheamă-i în ajutor. Omul ăsta ar putea avea necazuri. O să
sun mai tîrziu.
O'Brien închise; i se citea stupefacţia pe faţă.
- Ce crezi că s-a întîmplat? întrebă Peter.
-Nu ştiu. Doar doi oameni ştiau. Fata şi cu mine. Agentul
îl privi pe Chancellor.
- Stai puţin. Dacă eşti...
- Nu sînt, interveni O'Brien. Ea a fost tot timpul cu mine.
N-a folosit telefonul; trebuia să vorbească prin centrala de
aici.
- Dar oamenii de afară? Cei care se pricep la progresii?
- în nici un caz. Am aşteptat pînă cînd a plecat ultimul
235
tren înainte de a spune cuiva că s-ar putea să apari. Şi nici
atunci n-am făcut precizări. Nu mă înţelege greşit, am deplină
încredere în ei. Dar e preferabil să fie cît mai puţini oameni
răspunzători. Agentul se întoarse încet la masă; brusc, îşi duse
mîna la frunte. Sfîntă Fecioară, s-ar putea ca eu să fiu de
vină! La ieşirea din Hay-Adams, cînd ne-am suit în maşină.
Ea era supărată; atunci i-am spus. Probabil că el pîndea pe
alee, lîngă zid. în umbră.
- Ce vrei să spui?
O'Brien se aşeză, obosit şi dezgustat.
- Bromley ştia unde stăteai; te-ar fi putut aştepta în faţa
hotelului, sperînd să te împuşte de aproape. Dacă-i aşa, e
foarte probabil să mă fi auzit. Cred că trebuie să-mi cer scuze
fiindcă erai pe cale să fii ucis din cauza mea.
- E o scuză pe care nu prea-mi vine să o accept.
- Nu te condamn. Ce e cu acest Ramirez? De ce te-ai
dus să-l vezi?
Trecerea de la Bromley la Ramirez era prea rapidă pentru
Peter. Avu nevoie de cîteva secunde ca să înlăture din minte
imaginea bătrînului bolnav. Dar se hotărîse. Avea să-i spună
totul omului de la FBI. Vîrî mîna în buzunar şi scoase bucata
de hîrtie pătată de sînge, cu numele scrise pe ea.
- Varak avea dreptate. Spunea că Chasong e cheia.
- De asta ai ezitat la telefon, nu? întrebă O'Brien. Din
cauza lui MacAndrew şi a fiicei sale. Ramirez a fost la
Chasong?
Chancellor încuviinţă.
- Sînt sigur. Toţi ascund ceva. Cred că e vorba de
muşamalizarea unei afaceri de proporţii. Chiar şi după
douăzeci şi doi de ani, sînt speriaţi de moarte. Dar ăsta-i doar
începutul. Orice s-ar afla în spatele Chasongului ne va conduce
la unul dintre aceşti patru oameni. Chancellor îi întinse hîrtia
lui O'Brien.
Agentul citi numele şi păli.
- Dumnezeule! Ai idee cine sînt oamenii ăştia?
- Sigur. Există şi un al cincilea om, dar Varak n-a vrut
să-l numească. Avea un mare respect pentru el şi nu voia să
236
fie afectat. După părerea lui, al cincilea om era manipulat,
nefiind deloc implicat.
- Mă întreb cine o fi.
- Eu ştiu despre cine e vorba.
- Eşti plin de surprize.
- Am aflat de la Bromley, dar el mi-a comunicat fără să
vrea acest lucru. Vezi dumneata, eu l-am cunoscut pe acel
om. Cu mulţi ani în urmă. A luat o decizie într-o problemă
de-a mea. îi datorez multe. Dacă insişti, îţi dau numele lui,
însă aş prefera să-l văd eu mai întîi.
O'Brien se gîndi.
- Foarte bine. Mi se pare corect. Dar cu condiţia să
accepţi o opţiune de sprijin.
-Fii mai explicit.
- Scrii numele omului pe o foaie de hîrtie şi i-o dai unui
avocat, care mi-o va înmîna mie după o perioadă de timp
rezonabil de scurtă.
- De ce?
- în caz că al cincilea om te va ucide.
Chancellor se uită în ochii agentului. O'Brien nu glumea
deloc.
- Mi.se pare corect.
- Să vorbim despre Ramirez. Spune-mi tot ce-a zis;
descrie-mi fiecare reacţie pe care ţi-o aminteşti. Care era relaţia
lui cu MacAndrew? Cu Chasong? Cum ai aflat? Şi mai întîi,
cum ai ajuns la el?
- Am văzut ceva la Cimitirul Arlington şi mi-a mai spus
şi Varak nişte lucruri. Am pus cap la cap cele două aspecte;
numeşte-o, dacă vrei, o intuiţie educată... sau poate că se
potriveşte cu ceva ce-am scris eu. Nu ştiu. Numai că n-am
crezut că greşesc prea tare. Aşa a fost.
Lui Chancellor îi trebuiră mai puţin de zece minute ca să
povestească totul. în timpul relatării, Peter îl observa pe Quinn
O'Brien înregistrînd anumite date în minte, la fel cum făcuse
cu o noapte în urmă la Washington.
- Deocamdată să-l lăsăm la o parte pe Ramirez şi să ne
236
întoarcem la Varak. El a făcut legătura dintre Chasong şi unul
dintre aceşti patru oameni de pe listă deoarece s-au scurs
anumite informaţii care nu puteau proveni decît de la unul
dintre ei. E corect?
- Da. El a lucrat pentru ei. Le furniza informaţii.
- Şi a mai spus că a auzit vorbindu-se o limbă
necunoscută. Se pare că ştia mai multe.
- Cred că vreo şapte, admise O'Brien.
- El susţinea că cei care l-au dus la casa de pe Thirty-
fifth Street ştiau că el nu putea să înţeleagă ce spuneau. Trebuie
să-l fi cunoscutpe el. Din nou, unul dintre cei patru oameni.
Toţi îl ştiau, îi apreciau pregătirea.
- O altă legătură. A reuşit măcar să identifice zona
lingvistică? Orientală, central-europeană?
- N-a spus. Zicea doar că, atunci cînd se pronunţa numele
Chasong, era rostit cu fanatism, repetat cu fanatism.
- Ceea ce ar putea însemna că Chasong a devenit un fel
de cult.
- Un cult?
- Să ne întoarcem la Ramirez. El a confirmat măcelul, a
admis că au existat erori de comandă?
- Da.
- Dar îţi spusese deja că problema fusese investigată de
inspectorul general, că pierderile au fost atribuite unor forţe
neaşteptate ale inamicului, care s-a dovedit superior sub
aspectul numărului de trupe şi al armamentului.
- Minţea.
- în legătură cu investigaţia? Mă îndoiesc. O'Brien se
ridică şi mai turnă cafea.
- Atunci cu privire la rezultatele ei, spuse Peter.
- Şi de asta mă îndoiesc. Ai putea foarte uşor să le verifici
şi dumneata.
- Unde vrei să ajungi?
- La o succesiune logică de idei. Sînt avocat, îţi aminteşti?
Agentul puse cana pe maşina de gătit şi se întoarse la masă.
Ramirez ţi-a vorbit fără nici o ezitare despre investigaţia
237
inspectorului general. Presupunea că o să accepţi concluziile
ei, în cazul în care le-ai fi verificat. Apoi, cîteva minute mai
tîrziu, îşi modifică atitudinea. Dintr-o dată, nu mai e sigur că
o să fii de acord cu ele, iar asta îl îngrijorează. De fapt, te
roagă s-o laşi baltă. Trebuie să-i fi dat dumneata vreun motiv
să se răzgîndească. Ce i-ai spus?
- L-am acuzat. I-am zis că era vorba despre o
muşamalizare.
- Dar de ce anume l-ai acuzat? Ce muşamalizau ei? Nu
i-ai spus fiindcă nu ştii. Ce dracu', acuzaţiile de genul ăsta fac
obiectul unei investigaţii. Nu-i era frică de asta. A fost altceva.
Gîndeşte-te!
Chancellor făcu un efort de concentrare.
- I-am spus că-l ura pe MacAndrew; că îngheţa la auzul
cuvîntului Chasong, care trebuie să fi avut legătură cu demisia
lui MacAndrew, cu intervalul lipsă din dosarul lui de serviciu,
cu dosarele dispărute. Că el - adică Ramirez - minţea şi
încerca să se eschiveze. Că el şi alţii se uniseră fiindcă erau
speriaţi de moarte...
- De Chasong, completă Quinn O'Brien. Să recapitulăm!
Ce anume i-ai spus despre Chasong?
- Că MacAndrew era implicat! Din cauza asta
demisionase, fiindcă avea de gînd să dea totul în vileag. Că
informaţia despre muşamalizare figura în dosarele dispărute
ale FBI-ului. De aceea fusese ucis.
- Asta-i tot ce i-ai spus?
- Iisuse, încerc să-mi amintesc.
- Calmează-te. Puse mîna pe braţul lui Peter. Uneori
cea mai importantă dovadă se află chiar sub nasul nostru şi
noi n-o vedem. Căutăm atît de concentraţi amănuntele, încît
nu vedem ceea ce era evident.
Ceea ce era evident. Vorbe - întotdeauna se rosteau
vorbe. Modul nefiresc în care ele pot să dea naştere unei
imagini sau idei, să stîrnească o amintire - amintirea unui
licăr scurt de recunoaştere în ochii unui general înspăimîntat.
A unei afirmaţii făcute de un muribund : Nu el. Ea! Ea e
238
momeala. Peter se uită printre şipcile subţiri, delicate ale
glasvandului. Privea spre uşa camerei lui Alison. Se întoarse
către O'Brien.
- O, Doamne, asta e, zise el încet.
-Ce?
- Soţia lui MacAndrew.

31
Agentul special Carroll Quinlan O'Brien fu de acord
că trebuia să plece. în spatele acelei uşi urma să se
discute subiecte strict confidenţiale.
în plus, avea treabă. Existau patru oameni celebri, despre
care trebuia să afle mai multe, şi o îndepărtată regiune
deluroasă din Coreea care fusese, cu două decenii în urmă,
teritoriul unui masacru. Urma să se învîrtă nişte roţi, ca să
poată fi dezgropate informaţiile.
Peter intră în dormitor, neştiind cum avea să înceapă,
dar fiind sigur că trebuia s-o facă. La auzul zgomotului, Alison
se mişcă, mutîndu-şi capul de pe o parte pe alta. Deschise
ochii oarecum surprinsă şi, preţ de o clipă, fixă cu privirea
tavanul.
- Bună, zise Chancellor cu blîndeţe.
Alison se ridică în capul oaselor, cu răsuflarea tăiată.
, - Peter ! Eşti aici!
El se duse repede spre pat şi se aşeză pe marginea lui,
îmbrăţişînd-o.
- Totul e în regulă, zise Chancellor, apoi se gîndi la
părinţii ei. De cîte ori îl auzise Alison pe tatăl ei spunîndu-i
aceste cuvinte femeii dezechilibrate care fusese mama ei?
- Am fost foarte speriată. Alison îi luă faţa în mîini. Ochii
ei mari, căprui se uitară într-ai lui, căutînd urme de suferinţă.
Chipul ei exprima o vie preocupare. Era cea mai frumoasă
femeie pe care o cunoscuse vreodată, o bună parte din această
frumuseţe venind dinlăuntrul ei..
238
- Nu ştiu! S-ar putea să fiu foarte departe de esenţa
problemei, dar nu mă pot opri să gîndesc. O mie nouă sute
cincizeci... Tokyo. Coreea. Naţionaliştii chinezi au desfăşurat
trupe în afara graniţelor ţării, au rătăcit pe-acolo în libertate,
aş zice. Şi dacă-i aşa, puteau fi infiltraţi. Orientalii se pot
deosebi între ei; occidentalii nu fac nici o distincţie. E posibil
ca mama ta să fi fost racolată? Soţia unuia dintre marii
comandanţi americani din Coreea, racolată şi cumva
compromisă - deoarece părinţii ei erau în China. Pînă cînd
ceva a plesnit. Ce s-a întîmplat acum douăzeci şi doi de ani?
Alison rosti cuvintele îndurerată:
- Totul a început cu mai multe luni în urmă. Cînd am
ajuns prima oară la Tokyo. A început treptat să se piardă.
- Cum adică „să se piardă"?
- Eu îi spuneam ceva, iar ea se uita la mine, dar nu mă
auzea. Apoi se întorcea fără să-mi răspundă şi ieşea din
cameră, cîntînd fragmente de şlagăre.
- Am auzit unul la casa din Rockville. Cînta un şlagăr
vechi. „Să ningă."
- Asta a venit mai tîrziu. Făcea fixaţie pentru un cîntec
şi îl fredona luni de zile. Tot timpul.
- Mama ta era alcoolică?
- Bea, dar nu cred asta : cel puţin nu atunci.
- Iţi aminteşti de ea foarte bine, zise Peter încet.
Alison îl privi.
- Mai mult decît ştia tatăl meu şi mai puţin decît crezi tu.
El acceptă reproşul.
- Continuă, spuse el cu blîndeţe. începuse să se piardă.
Ştia cineva? S-au luat măsuri?
Iritată, Alison întinse mîna după altă ţigară.
-Presupun că eu am fost motivul pentru care s-a făcut
ceva. înţelegi, nu aveai cu cine să vorbeşti. Servitorii erau cu
toţii japonezi. Nu ne călcau pragul decît. soţiile de militari; nu
poţi vorbi cu soţiile militarilor despre mama ta.
- Deci erai singură. Un copil.
- Eram singură. Nu ştiam cum să fac faţă situaţiei. Apoi
239
au început telefoanele nocturne. Ea se îmbrăca şi pleca, uneori
cu acea privire rătăcită, iar eu nu ştiam dacă avea să se mai
întoarcă vreodată. într-o seară, a sunat tatăl meu din Coreea.
Ea era întotdeauna acasă cînd telefona el; tata trebuia să-i
lase scrise ziua şi ora. Dar în seara aia plecase, aşa că, fără să
vreau, i-am spus totul. După cîteva zile, el a venit la Tokyo.
- Cum a reacţionat tatăl tău?
-Nu-mi amintesc. Eram fericită că-l vedeam. Ştiam doar
că totul avea să fie în regulă.
- Şi a fost?
- Situaţia s-a normalizat pentru o vreme; aşa aş spune
acum. Un medic militar a început să vină pe la noi. Apoi el
i-a adus şi pe alţii, care o luau cu ei pentru mai multe ceasuri,
la cîteva zile o dată. Telefoanele nocturne au încetat, iar ea
nu mai ieşea noaptea.
- De ce spui „s-a normalizat pentru o vreme"? Lucrurile
au luat iarăşi o întorsătură proastă?
îi ochii ei apărură lacrimi.
- Pe neaşteptate. Şi-a pierdut minţile dintr-o dată. S-a
întîmplat spre sfîrşitul unei zile însorite; tocmai venisem de la
şcoală. Ea ţipa. Alungase servitorii din casă; bătea cîmpii,
spărgea tot ce-i cădea în mînă. Apoi a dat cu ochii de mine.
N-am văzut în viaţa mea o asemenea privire. De parcă m-ar
fi iubit preţ de o clipă, apoi m-ar fi detestat şi pe urmă s-ar fi
înspăimîntat la vederea mea. Alison îşi duse mîna la gură;
tremura... Continuarea o spuse în şoaptă. Apoi mama a venit
la mine. Era cumplit. Avea în mînă un cuţit de bucătărie. M-a
înhăţat de gît; voia să-mi înfigă cuţitul în burtă. Tot încerca să
mă taie. I-am prins încheietura mîinii şi-am început să ţip.
Voia să mă omoare! O, Doamne! Voia să mă omoare!
Alison căzu pe o parte, cu trupul cuprins de spasme, cu
chipul pămîntiu. Peter întinse mîinile şi-o strînse în braţe,
legănînd-o. N-o putea lăsa să pună capăt relatării.
- încearcă, te rog, să-ţi aminteşti. Cînd ai intrat în casă,
cînd ai văzut-o, ce ţipa? Ce spunea?
Alison se trase din braţele lui şi se sprijini de capătul
240
patului, cu ochii închişi, cu faţa scăldată de lacrimi. Dar nu
mai plîngea.
- Nu ştiu.
- Aminteşte-ţi!
- Nu pot! N-o înţelegeam! Deschise ochii şi-l privi cu
atenţie. Amîndoi pricepură.
- Fiindcă vorbea o limbă străină. Peter rostise cuvintele
răspicat. Strigase ceva în limba chineză. Mama ta, care
petrecuse patru ani în provinciile Po Hai, care vorbea
chinezeşte, ţipa la tine în limba chineză.
Alison încuviinţă:
- Da.
Nu se răspunsese însă la adevărata întrebare; Chancellor
înţelese asta. De ce şi-ar fi atacat mama fiica? Vreme de cîtevâ
clipe, Peter îşi lăsă gîndurile să rătăcească, amintindu-şi vag
sutele de pagini pe care le scrisese, în care conflicte iraţionale
duseseră la teribile acte de violenţă. El nu era psiholog; trebuia
să gîndească în termeni mai simpli. Infanticidul schizofrenic,
complexul Medeei - acestea nuerau concepte pe care să le
examineze, chiar dacă ar fi putut. Răspunsul se afla altundeva,
în nişte descrieri mai precise... Descrieri? O femeie nebună
în criză, dezechilibrată, cu o privire fixă. Privire fixă. O după-
amiază tîrzie. Soare strălucitor. Mai toate casele din Japonia
erau luminoase şi aerisite. Soarele bătîndîn ferestre. Un copil
intrînd pe uşă. Peter luă mîna copilului.
- Străduieşte-te să-ţi aminteşti cu ce erai îmbrăcată.
-Nu e greu. Purtam aceleaşi lucruri în fiecare zi. Rochiile
erau considerate lipsite de modestie. Eram îmbrăcată în
uniforma şcolii: pantaloni scurţi, largi şi jachete.
Peter îşi întoarse privirea. O uniformă. Se uită apoi la ea.
- Aveai părul lung sau scurt?
- în perioada aia?
- în ziua aia. Cînd te-a văzut mama ta intrînd pe uşă în
după-amiaza aia.
- Purtam o şapcă, ca toţi copiii şi aveam de obicei părul
scurt.
240
Asta era! îşi zise Peter. O femeie dezechilibrată în criză,
soarele bătînd în ferestre, poate şi în cadrul uşii; apare o siluetă
purtînd o uniformă.
Luă şi cealaltă mînă a lui Alison.
- Nu pe tine te-a văzut.
-Ce?
- Mama ta nu te-a văzut pe tine. Asta semnifică Chasong.
Şi explică paharul spart, cămaşa de noapte sub cuvintele scrise
pe peretele din biroul tatălui tău, privirea lui Ramirez atunci
cînd am pomenit de mama ta.
- Cum adică, nu pe mine m-a văzut? Eram acolo!
- Dar nu te-a văzut pe tine. A văzut o uniformă. Asta-i
tot ce-a văzut.
Alison îşi duse mîna la gură, cu un amestec de teamă şi
curiozitate.
- O uniformă? Ramirez? Ai fost la Ramirez?
- Sînt multe lucruri pe care nu ţi le pot spune, fiindcă
nici eu nu le cunosc, dar ne apropiem de adevăr. Ofiţerii erau
plimbaţi de colo-colo, între cîmpul de luptă din Coreea şi
centrele de comandă din Tokyo. Asta se ştie. Spui că mama
ta ieşea deseori noaptea. Aici se întrevede o semnificaţie,
Alison.
- Vrei să spui că era o tîrfâ. Că se prostitua ca să obţină
informaţii!
- Spun că s-ar putea să fi fost obligată la nişte acte care
i-au afectat echilibrul nervos. Soţ şi tată. Pe de o parte, soţul
ei, un strălucit comandant de pe front; pe de alta, un tată
adorat. Ţinut prizonier în China. Ce putea să facă?
Alison îşi ridică ochii în tavan. Pricepea din nou; era un
conflict cu care se putea identifica.
- Nu vreau să mai continuu. Prefer să nu ştiu nimic.
- Trebuie. Ce s-a întîmplat după ce-ai fost atacată?
- Am fugit afară. Unul dintre servitori era acolo; el a
sunat la poliţie din casa vecină. M-a dus acolo, iar eu am
aşteptat... am aşteptat pînă cînd familia aia japoneză a început
să mă privească de parcă aş fi fost ciumată. Pe urmă a venit o
241
patrulă a poliţiei militare şi m-a dus la bază. Am stat la soţia
unui colonel cîteva zile, pînă cînd s-a întors tatăl meu.
- Şi apoi? Ţi-ai văzut mama?
- După vreo săptămînă, cred. E greu să-mi amintesc
exact. S-a întors acasă cu o infirmieră. De-atunci n-a mai
rămas niciodată fără infirmieră sau însoţitor.
- Cum era?
- Retrasă.
- Ţi s-a părut tot timpul tulburată?
- E greu de spus. Era mai mult decît o cădere nervoasă;
pentru mine e limpede'acum. Dar pe-atunci putea să-şi vină
în fire suficient cît să se comporte normal.
-Pe-atunci?
- Cînd s-a întors de la spital prima dată. Cu infirmiera.
Nu şi a doua oară.
- Vorbeşte-mi despre a doua oară.
Âlison clipi. Amintirea era, evident, la fel de dureroasă
ca şi imaginea violentă a atacului mamei sale.
- S-au făcut pregătiri ca să mă întorc în America, la
părinţii tatălui meu. Cum spuneam, mama era calmă, retrasă.
Trei infirmiere făceau cu schimbul la interval de opt ore; nu
rămînea niciodată singură. Tatăl meu trebuia să se întoarcă în
Coreea. A plecat, crezînd că situaţia era sub control. Soţiile
altor ofiţeri urmau să vină la noi s-o vadă pe mama, să ne
ducă pe amîndouă la picnicuri, s-o ia pe mama la cumpărături
în cîte-o după-amiază - genul ăsta de lucruri. Toată lumea
era foarte amabilă. Chiar prea amabilă. Vezi tu, bolnavii mintal
seamănă cu alcoolicii. Dacă sînt stăpîniţi de o obsesie, dacă
vor să distragă atenţia, se prefac dintr-o dată că sînt normali;
zîmbesc, rid şi mint convingător. Apoi, cînd te aştepţi mai
puţin, dispar. Asta cred că s-a întîmplat.
- Crezi? Nu eşti sigură?
- Nu. Mi-au spus că fusese scoasă din apă. Că stătuse
sub apă atît de mult timp încît au crezut că murise. Eu eram
un copil, aşa mi s-a părut plauzibilă explicaţia. în acea zi mama
fusese invitată pe plaja Funabashi. Era duminică, dar eu nu
242
mă simţeam bine, aşa că am rămas acasă. Apoi, după-amiază
a început să süne telefonul. Era acasă mama? Se întorsese?
Primele cîteva telefoane erau de la femei care o luaseră la
Funabashi, dar nu voiau ca eu să ştiu. Se dădeau drept
altcineva, probabil ca să nu mă sperie. Doi ofiţeri au venit cu
maşina acasă la noi. Erau nervoşi, agitaţi, dar nici ei nu voiau
să-mi spună nimic. M-am dus în camera mea; înţelegeam că
se întîmplase ceva şi nu doream decît să-mi văd tatăl.
Din nou îi dădură lacrimile. Peter o luă de mîini şi-i vorbi
cu blîndeţe:
-Continuă.
- A fost ceva cumplit. Liniştea nopţii a fost tulburată de
ţipete. Apoi s-au auzit automobile, sirene şi roţi scrîşnind pe
stradă. M-am dat jos din pat, m-am dus la uşă şi am deschis-o.
Camera mea se afla pe palierul de deasupra holului. La parter,
casa părea înţesată de americani - cei mai mulţi militari, dar
şi civili. Poate că nu erau mai mult de zece oameni, dar toţi se
agitau, vorbeau la telefon, foloseau staţii portabile de radio.
Apoi, uşa din faţă s-a deschis şi ea a fost adusă înăuntru. Pe o
targa. Era acoperită cu un cearşaf pătat de sînge. Avea ochii
larg deschişi şi privea în gol, de parcă ar fi fost moartă. La
colţurile gurii avea dîre de sînge care i se prelingeau de pe
bărbie pe gît. Atunci cînd targa a trecut pe sub o lampă, ea a
început să se zbată ţipînd, sucindu-şi capul într-o parte şi-n
alta, zvîrcolindu-se sub chingile cu care era legată. Eu am
strigat şi am coborît în fugă scările, dar un maior - un frumos
maior negru, n-o să uit niciodată - m-a oprit, m-a luat în
braţe şi mi-a spus că totul o să fie în regulă. Nu voia să mă
lase lîngă ea, nu atunci. Şi avea dreptate - mama era în criză
şi nu m-ar fi recunoscut. Brancardierii au lăsat targa pe podea,
au dezlegat-o şi au imobilizat-o. Un medic a rupt o cîrpă.
Avea în mînă un ac hipodermic; i-a administrat o injecţie şi
ea s-a calmat în cîteva secunde. Eu plîngeam. Am încercat să
pun întrebări, dar nimeni nu mă asculta. Maiorul m-a dus în
camera mea şi m-a aşezat în pat. A stat cu mine mult timp,
încercînd să mă liniştească, spunîndu-mi că avusese loc un
242
accident şi că mama o să se facă bine. Dar eu ştiam că nu era
aşa, că n-o să se mai înzdrăvenească niciodată. Am fost dusă
la baza militară şi am stat acolo pînă cînd a venit tata pentru
ultima oară înainte de a ne întoarce acasă, în America. Mai
rămăseseră doar cîteva luni pînă la încheierea misiunii lui.
Chancellor o trase spre el.
- E limpede că accidentul n;a fost provocat de un curent
submarin care s-o ducă în larg. în primul rînd, pentru că au
adus-o acasă, n-au internat-o într-un spital. Era o impostură
bine pusă la punct, pe care te-ai prefăcut că o crezi, dar în
realitate gîndeai altceva. De ce te-ai prefăcut atîta amar de
vreme?
Alison şopti:
- Presupun că îmi venea mai uşor.
- Fiindcă ţi se întipărise în memorie încercarea ei de a te
omorî? Pentru că a strigat la tine în limba chineză şi tu nu
voiai să te gîndeşti la asta? Ai respins orice altă explicaţie.
Buzele lui Alison tremurau.
-Da.
- Dar acum trebuie să înfrunţi situaţia, înţelegi, nu-i aşa?
Nu mai poţi fugi de ea. Asta se află în dosarele lui Hoover.
Mama ta a colaborat cu chinezii. A fost responsabilă de
măcelul de la Chasong.
- O, Doamne...
- N-a făcut nimic intenţionat. Poate nici măcar conştient.
Cu cîteva luni în urmă, cînd l-am vizitat pe tatăl tău, iar mama
ta a coborît la parter, m-a văzut şi-a început să ţipe. Eu am
încercat să mă retrag în birou, însă tatăl tău a strigat la mine,
spunîndu-mi să mă duc lîngă o veioză. Voia ca ea să-mi vadă
faţa, trăsăturile. Ea m-a observat, s-a calmat şi-a început să
suspine. Cred că tatăl tău încercase să-i dea de înţeles că nu
eram un oriental. După toate probabilităţile, în acea după
amiază de duminică n-a fost nicidecum vorba de un accident.
Presupun că a fost prinsă şi torturată de oamenii care o
foloseau, obligînd-o să lucreze pentru ei. E posibil ca mama
ta să fi fost o femeie mai curajoasă decît o considerau alţii.
243
Poate că, pînă la urmă, ea le-a rezistat şi a suportat
consecinţele. Nebunia ei nu era congenitală, Alison. Pur şi
simplu, fusese scoasă din minţi. (
Stătu cu ea aproape o oră, pînă cînd, doborîtă de
epuizare, Alison închise ochii. Trecuse de ora cinci; afară,
cerul se lumina tot mai mult. în curînd avea să se facă
dimineaţă. Peste cîteva ceasuri, Quinn O'Brien urma să-i ducă
în alt loc sigur. Şi Peter simţea nevoia să se odihnească.
Dar mai înainte de asta, trebuia să ştie dacă ceea ce credea
el era adevărat. Trebuia să primească o confirmare, şi numai
un singur om i-o putea da. Ramirez.
Ieşi din dormitor şi se îndreptă spre telefon. Scotoci prin
buzunar pînă cînd găsi peticul de hîrtie pe care scrisese
numărul lui Ramirez. în mod sigur omul lui O'Brien o să-i
intercepteze convorbirea din centrală, dar nu conta. în afara
adevărului, nimic nu mai conta.
Formă numărul. I se răspunse aproape imediat.
- Da, ce este?
Vocea era neclară din cauza somnului. Sau poate a
alcoolului.
- Ramirez?
-Cinee?
- Chancellor. Am acum răspunsul, iar dumneata o să
mi-l confirmi. Dacă eziţi, dacă minţi, o să mă duc direct la
editorul meu. El o să ştie ce să facă.
- Ţi-am spus să nu te amesteci! Limba i se împleticea;
militarul era beat.
- Soţia lui MacAndrew a intrat în legătură cu chinezii,
nu-i aşa? Acum douăzeci şi doi de ani, le furniza informaţii.
Ea e responsabilă pentru ce s-a întîmplat la Chasong!
-Nu! Da. Nu înţelegi. Las-o baltă!
- Vreau adevărul!
Ramirez rămase pentru o clipă tăcut.
- Au murit amîndoi.
-Ramirez!
244
- O deprinseseră cu drogurile. Era total dependentă; nu
putea rezista două zile fără o doză. Noi am aflat. Am ajutat-o.
Am făcut tot ce-am putut. Situaţia se înrăutăţise. Avea sens...
să procedăm aşa. Toţi au fost de acord.
Ochii lui Peter se îngustară. Coarda distonantă se auzi
din nou, mai tare şi mai stridentă decît înainte.
- Aţi ajutat-o fiindcă avea sens? Situaţia se înrăutăţea,
aşa că avea cine ştie ce afurisit de sens?
- Toţi au fost de acord. Vocea militarului de-abia se
auzea.
- O, Doamne! N-aţi ajutat-o, aţi menţinut-o în starea în
care se afla! I-aţi furnizat droguri ca să puteţi transmite prin
ea informaţiile pe care le voiaţi voi.
- Situaţia se înrăutăţea. Yalu era...
- Staipuţin! Vrei să spui că MacAndrew a fost complice?
A permis să-i fie folosită soţia în felul ăsta?
- MacAndrew n-a ştiut niciodată.
Lui Chancellor i se făcuse rău.
- Totuşi, în ciuda tratamentului la care aţi supus-o,
oroarea de la Chasong a avut loc, zise el. Şi în toţi aceşti ani,
MacAndrew a crezut că soţia lui purta întreaga răspundere.
Drogată, torturată, bătută cu bestialitate, transformată în
trădător de un duşman care-i ţinea părinţii în captivitate.
Ticăloşilor!
Ramirez răcni în telefon:
- Şi el a fost un ticălos! Să nu uiţi niciodată lucrul asta!
Ba chiar mai mult - un ucigaş!

32
5' el a fost un ticălos! Să nu uiţi niciodată lucrul
ăsta! Ba chiar mai mult- un ucigaş! Şi el a fost un
ticălos!... un ucigaş /Cuvintele beţivului răsunau în urechile
lui Chancellor. Privea peisajul de ţară pe care-l străbăteau în
viteză, stînd alături de Alison pe bancheta din spate a maşinii
oficiale, şi încerca să înţeleagă.
244
Şi el a fost un ticălos! Era lipsit de sens. MacAndrew şi
soţia lui fuseseră nişte victime. îi manipulaseră ambele forţe
antagoniste - femeia ajunsese o epavă, iar generalul îşi trăia
viaţa cu o teribilă frică de a nu fi dat în vileag.
Şi el a fost un ticălos!... un ucigaş! Dacă Ramirez
înţelegea prin asta faptul că MacAndrew devenise un
comandant iraţional, căruia nu-i păsa de costurile nimicirii
unui inamic ce-i distrusese soţia, ticălos nu prea era termenul
potrivit. Cuţitarul Mac aruncase sute, poate mii de oameni în
braţele morţii, într-o încercare zadarnică de a se răzbuna.
Raţiunea îl părăsise; nu mai conta decît răzbunarea.
Dacă din aceste considerente Ramirez îl eticheta pe
MacAndrew un ticălos, n-avea decît. Dar ceea ce-l neliniştea
profund pe Peter era imaginea tulbure a acestui nou
MacAndrew, a acestui ticălos şi ucigaş. Nu se potrivea deloc
cu omul pe care-l cunoscuse Chancellor, militarul ce detesta
sincer războiul fiindcă îl cunoştea prea bine. Sau poate că
tatăl lui Alison alunecase doar temporar - vreme de cîteva
luni dintr-o viaţă de om - în propria lui nebunie.
Aşadar, secretul de la Chasong era cunoscut. Dar cum
putea soţia trădată, manipulată a lui MacAndrew să-i conducă
la unul dintre cei patru oameni de la lista lui Varak? El era
convins că, orice s-ar fi aflat în spatele Chasongului, trebuia
să-i conducă direct la deţinătorul dosarelor lui Hoover. Dar
cum?
Poate că Varak se înşelase. Secretul fusese dezvăluit, dar
nu ducea nicăieri.
Maşina oficială ajunse la o intersecţie. în dreapta se afla
o staţie de benzină; un singur automobil era parcat lîngă o
pompă. Şoferul de lîngă O'Brien răsuci volanul şi se apropie.
Dădu din cap spre O'Brien şi ieşi din maşină; omul de la FBI
trecu în spatele volanului. Şoferul se îndreptă către
automobilul parcat. îl salută pe bărbatul dinăuntru şi se aşeză
pe scaunul din faţă.
- Or să meargă cu noi pînă la Saint Michael, zise O'Brien.
Un minut mai* tîrziu, erau din nou pe drum, maşina din
spatele lor urtnărindu-i discret de la distanţă.
245
- Unde e Saint Michael? întrebă Alison.
- La sud de Annapolis, în Chesapeake. Putem folosi o
casă de-acolo. E curată. Vrei să vorbeşti? Radioul e închis;
nu există benzi de magnetofon. Sîntem singuri.
Peter înţelese ce voia să spună Quinn.
- S-a înregistrat convorbirea dintre Ramirez şi mine?
-Nu. S-a făcut doar o stenogramă. Un singur exemplar;
e la mine în buzunar.
- N-am avut timp să-i explic lui Alison, dar ştie cîte ceva.
Se întoarse către ea. Mama ta a fost stimulată cu ajutorul
drogurilor - probabil heroină - de către chinezi. A devenit
dependentă; asta era „pierderea" de care vorbeai. Au folosit-o
ca să adune fragmente de informaţii. Mişcările trupelor, forţe
de luptă, rute de aprovizionare - sute de amănunte pe care le
putea auzi de la ofiţerii cu care se întîlnea noaptea. Pe lîngă
asta, părinţii ei erau ţinuţi într-o închisoare din China. Cele
două situaţii aveau asupra ei un efect copleşitor.
- Ce oribil!... Alison privea pe geam.
- Mă îndoiesc că numai ea făcea aşa ceva, spuse Peter.
Sînt convios ©ă mai erau şi alţii.
- Eu ştiu al naibii de bine lucrul ăsta, adăugă O'Brien.
- Mă tem că asta nu ne ajută, zise Alison. Tatăl meu
ştia? Asta l-ar fi doborît.
- Tatăl tău ştia doar ce voia armata ca el să afle. Doar o
parte a adevărului, cea cu chinezii. Nu i s-a spus niciodată
restul.
Alison îşi întoarse capul de la geam.
- Ce rest?
Peter îi luă mîna.
- Mai exista o conexiune. Cea a armatei. Ea a fost
manipulată, ca să le transmită chinezilor informaţii selectate,
eronate.
Alison încremeni, privindu-l ţintă în ochi.
-Cum?
- Existau mai multe căi. Să-i menţină dependenţa de
droguri sau să-i administreze medicamente care i-ar fi sporit
246
durerile provocate de abstinenţă. Probabil că aşa s-a întîmplat;
chinurile au condus-o direct la legătura iniţială. Cu informaţiile
pe care armata le dorea, transmise.
Alison îşi trase mîna, înfuriată. închise ochii, respirînd
adînc, cufundată în propria-i durere. Chancellor n-o atinse;
trăia nişte emoţii numai ale ei.
Se întoarse spre Peter.
- Fă-i să plătească, zise ea.
- Acum ştim ce înseamnă Chasong, spuse Quinn O'Brien
din faţă. Dar unde ne duce asta?
- Varak credea că la unul dintre cei patru oameni.
Chancellor îl văzu pe O'Brien tresărind şi privindu-l prin
oglinda retrovizoare.
- I-am spus că există patru oameni, îi explică el. Nu
i-am dat numele.
- De ce nu? întrebă Alison.
- Pentru a te proteja, domnişoară MacAndrew,
răspunse omul de la FBI. Mă ocup eu de ei. Nu prea ştiu
ce să caut.
- Ceva în legătură cu China, zise Peter. Ceva chinezesc.
- Spuneai că vrei să dai de al cincilea om. Cît de repede?
- înainte de sfîrşitul zilei.
Quinn rămase tăcut. Trecură cîteva clipe pînă să
vorbească.
- Ai fost de acord să laşi numele unui avocat.
- N-am nevoie de avocat. O să i-l las lui Morgan, la
New York. Du-mă la un telefon. Trebuie să fie vreunul prin
preajmă.
O'Brien se încruntă.
- Nu ai experienţă în astfel de contacte. N-aş vrea să-ţi
asumi riscuri inutile. Nu ştii ce ai de făcut. .
- Nici nu-ţi trece prin minte cîte întîlniri secrete am
inventat. Dă-mi doar o maşină neînmatriculată şi acordă-mi
cîteva ceasuri. Şi nu reveni asupra cuvîntului dat. O să ştiu
dacă mă urmăreşti. Crede-mă.
- Sînt obligat s-o fac. Sfîntă Fecioară! Un scriitor!
246
- Fir-ar să fie, unde eşti? Tony răcnise la el, iar cuvintele
care urmară fură doar ceva mai puţin stridente. Cei de la
hotel mi-au spus că ai plecat, iar directorul din tura de noapte
zicea că eşti în drum spre Shenandoah Valley! M-a sunat
doctorul tău şi m-a întrebat dacă te aşteptam la New York.
Eşti amabil să-mi explici...?
- N-avem timp. Numai că nu era directorul din tura de
noapte la hotel, ci un om de la FBI. Şi mă îndoiesc că te-a
sunat doctorul meu. Altcineva mă căuta.
- Ce faci?
- încerc să găsesc omul care se află în posesia dosarelor
lui Hoover.
- încetează! Am pus capăt acestei poveşti acum cîteva
luni. Iar depăşeşti limita; nu eşti un personaj din cărţile tale!
- Dar dosarele lipsesc. Au dispărut încă de la început;
despre asta-i vorba. O să mă întorc la New York, promit, dar
mai întîi te rog să suni pe cineva din partea mea. Cere-i să ne
întîmim într-o maşină, la locul şi data pe care ţi le voi da. E la
Washington şi îţi va fi, probabil, greu să ajungi la el. Dar vei
reuşi, dacă spui că te cheamă Varak. Ştefan Varak. Scrie-l pe
o hîrtie; nu trebuie să foloseşti numele tău.
- Şi presupun, zise Morgan sarcastic, că trebuie să sun
de la un telefon public.
- Exact. De pe stradă, nu din vreo clădire.
-Ei, haide. Asta-i...
- Omul pe care o să-l suni e Munro St. Claire.
La auzul numelui, Morgan amuţi.
- Nu glumeşti, nu.
Nu era o întrebare.
- Nu glumesc. Cînd o să vină St. Claire la aparat, spune-i
că eşti o legătură de-a mea. Spune-i că Varak e mort. Pînă
acum, s-ar putea să fi aflat, dar poate că nu. Ai un creion?
-Da.
- Scrie toate astea. St. Claire foloseşte numele Bravo...
247
*
Peter aştepta în maşina neînmatriculată, pe drumul
lăturalnic ce ducea spre marginea canalului Chesapeake;
fundătura care se oprea la marginea apei. Malurile erau
mlăştinoase, trestia era înaltă şi se legăna în vîntul de
decembrie. Era puţin peste ora două după-amiază; cerul era
acoperit, aerul - rece, iar umezeala - pătrunzătoare.
Alison şi O'Brien se aflau la cîţiva kilometri spre nord,
în casa din Saint Michael. Omul de la FBI fusese de acord să-i
lase trei ore - pînă la cinci - înainte de a suna la Morgan,
pentru a afla identitatea lui Bravo. Dacă Chancellor nu se
întorcea pînă atunci, pentru Quinn era limpede că Peter trebuia
considerat mort şi urmau să fie luate măsurile de rigoare.
Chancellor îşi aminti cuvintele lui Varak. Exista un
senator. Un bărbat căruia nu-i era frică şi care, dintre toţi
oamenii din Washington, putea fi căutat pentru ajutor. Pentru
Peter, fusese o altă manifestare a nebuniei. El inventase un
senator, pentru Nucleul său. Paralela era din nou prea apropiată,
personajul fictiv îşi avea corespondentul într-un om real.
îi dăduse lui Quinn numele senatorului, în caz că el
n-avea să se întoarcă.
La distanţă, o limuzină neagră intrase într-o curbă de pe
drum şi se apropia încet. Peter deschise uşa maşinii şi coborî.
Limuzina se opri la vreo cinci metri în faţă. Geamul din dreapta
şoferului fu coborît.
- Domnul Peter Chancellor? întrebă omul.
- Da, răspunse Peter alarmat. Pe bancheta din spatele
maşinii nu era nimeni. Unde-i ambasadorul St. Claire?
- Dacă urcaţi, domnule, o să vă duc la el.
- Nu aşa ne-am înţeles!
- Aşa trebuie procedat.
-Nu, nu aşa!
- Ambasadorul mi-a spus să vă comunic că e spre binele
dumneavoastră. Mi-a cerut să vă reamintesc o conversaţie de
acum patru ani şi jumătate. Atunci nu v-a îndrumat greşit.
Lui Peter i se tăie răsuflarea preţ de o clipă. Munro St.
248
Claire nu îl îndrumase greşit cu patru ani şi jumătate în urmă.
Dăduse un sens vieţii lui. Chancellor dădu din cap şi se sui în
limuzină.
Imensa casă în stil victorian se afla pe ţărm. Un doc lung
pătrundea în apele golfului, pornind din centrul pajiştii întinse
din faţă. Clădirea avea patru etaje. La primul etaj se afla o
largă verandă acoperită, ce se prelungea pe toată latura dinspre
golful Chesapeake a casei.
Şoferul îl conduse pe Chancellor pe scările de la intrare.
Descuie uşa şi îl invită pe Peter înăuntru.
- O luaţi la dreapta pe sub arcadă, şi intraţi în camera de
zi. Domnul ambasador vă aşteaptă.
Chancellor păşi în hol; rămase singur. Trecu pe sub o
arcadă, intră într-o cameră cu tavan înalt şi încercă să-şi
acomodeze ochii cu lumina slabă. La capătul îndepărtat al
încăperii, se zărea o siluetă în faţa unor uşi de sticlă ce dădea
spre verandă şi spre Chesapeake. Stătea cu spatele la
Chancellor, privind apele vălurite ale golfului.
- Bun venit, spuse Munro St. Claire, întorcîndu-se către
Peter. Această casă a aparţinut unui om numit Genesis. Era
prietenul lui Bravo.
- Am auzit de Banner şi Paris, de Venice şi Christopher.
Şi, desigur, de Bravo. De Genesis n-am auzit.
St. Claire era, în mod evident, pus la grea încercare. îşi
stăpînea surprinderea, însă ea era prezentă.
- N-aveai cum să auzi. E mort. Mi se pare incredibil că
Varak ţi-a dat numele meu.
- Nu mi l-a dat. De fapt, a refuzat. Un anume Bromley .
a fâcut-o, fără să-şi dea seama. Numele lui de cod de la FBI
era Vipera. B devine V şi iată unul dintre dosarele dispărute.
Parte adevăr, parte minciună. Aşa am fost programat.
St. Claire îşi îngustă ochii, venind dinspre uşile de sticlă
către Chancellor.
- Parte adevăr, parte minciună; Varak a spus asta?
- Da. A murit în faţa mea. Dar nu înainte de a-mi spune
totul.
248
-Totul?
- De la început. De la Malibu pînă la Washington. Cum
am fost determinat să mă implic; cum am fost capcana menită
să-i facă pe alţii să se arate. Nu mi-a spus chiar direct asta,
însă nu prea conta dacă rămîneam în viaţă sau muream, nu-i
aşa? Cum ai putut face asta?
-Stai jos.
- Prefer să stau în picioare.
- Foarte bine. Sîntem oare doi gladiatori care-şi dau
tîrcoale unul altuia?
- Poate.
- Dacă-i aşa, ai pierdut bătălia. Şoferul meu ne urmăreşte
cu atenţie de pe verandă.
Chancellor se întoarse către ferestre. Şoferul stătea
nemişcat, cu un pistol în mînă.
- Crezi că am venit să te ucid? întrebă Peter.
- Nu ştiu ce să cerd. Ştiu doar că nimic nu poate sta în
calea recuperării acelor dosare. Mi-aş da bucuros viaţa dacă
în felul ăsta s-ar putea rezolva această problemă.
- Literele de la Mia Z Omul care le deţine şopteşte la
telefon, îşi ameninţă victimele. Şi e unul dintre cei patru:
Banner, Paris, Venice sau Christopher. Sau poate e Bravo; e
posibil. Bănuiesc. Individul i-a contactat pe Phyllis Maxwell,
Paul Bromley şi pe generalul-locotenent Bruce MacAndrew.
Generalul era pe cale să dea în vileag o muşamalizare de
acum douăzeci şi doi de ani pe care nu mai voia s-o ascundă,
atunci cînd a fost obligat să demisioneze. Nimeni nu ştie pe
cîţi alţii i-a contactat acest om. Dar dacă nu e descoperit,
dacă dosarele nu vor fi găsite - şi distruse - el va controla
punctele nevralgice ale guvernului.
Peter vorbise pe un ton neutru, dar afirmaţiile lui îşi făcură
efectul.
- Cunoşti nişte lucruri care te-ar putea costa viaţa, zise
St. Claire.
- De vreme ce aproape mi-am pierdut-o de cîteva ori,
graţie dumitale, nu m-ar surprinde. Numai că sînt înspăimîntat.
Vreau ca această istorie să se încheie.
249
- Mi-aş dori s-o pot încheia. îmi doresc mai mult ca
orice să se încheie şi dosarele să fie recuperate. îmi doresc
din toată inima să fiu sigur că în felul ăsta se va sfîrşi totul.
- Există o modalitate de a rezolva problema. De a ne
asigura de acest lucru, mai exact.
-Care?
- Făcînd public numele grupului dumitale. Recunoscînd
dispariţia dosarelor lui Hoover. Forţînd deznodămîntul.
- Ţi-ai ieşit din minţi.
- De ce?
* - Deznodămîntul e mult mai complex decît pari să
înţelegi dumneata. St. Claire se îndreptă spre un fotoliu. îşi
puse mîinile pe marginea spătarului, cu degetele întinse delicat
peste ţesătură. Mîinile îi tremurau. Susţii că Bromley ţi-a dat
numele meu, spuse el. Cum?
- A dat de urma mea într-un tren şi a încercat să mă
omoare. I se spusese că terminasem de scris cartea, în care se
aflau informaţii despre familia lui. Presupun că acele informaţii
puteau proveni doar de la dumneata. Ţi-a rostit numele; totul
a devenit dintr-o dată limpede. De la început; de la bun
început. încă de la Park Forest. îţi datoram ceva, iar dumneata
ţi-ai luat plata. Datoria s-a stins.
St. Claire ridică privirea.
- Datoria dumitale către mine? N-a fost vorba despre
nici o datorie. Dar trebuie să admit că eşti îndatorat ţării
dumitale.
- O să fiu de acord cu asta. Vreau doar să ştiu cum să mă
achit. Peter ridică vocea. Făcînd public numele grupului
dumitale! Spunînd întregii ţări - de vreme ce datoriile sînt
achitate - că dosarele lui Hoover au dispărut!
- Te rog! St. Claire ridică mîna. încearcă să înţelegi.
Noi ne-am reunit în nişte împrejurări extraordinare!
- Pentru a opri un maniac, îl întrerupse Chancellor.
Bravo dădu din cap.
- Pentru a încerca să oprim un maniac. Făcînd asta, am
depăşit limitele legii în anumite domenii. Am ocolit structurile
250
guvernamentale, fiindcă am considerat că era un lucru
justificat. Puteam să fim ruinaţi, iar reputaţia noastră - distrusă;
am înţeles asta. Singura noastră motivaţie a fost corectitudinea,
singura noastră protecţie - anonimatul.
- Schimbaţi regulile! Unul dintre voi deja a făcut-o!
- în cazul ăsta, trebuie găsit. Dar ceilalţi nu pot fi puşi să
plătească!
- Nu încheiem nici o înţelegere, domnule St. Claire.
Datoria e anulată. Voi m-aţi folosit. Am fost manipulat pînă
cînd aproape că m-aţi adus în pragul nebuniei. Pentru ce?
Pentru ca voi, Pentagonul, Biroul Federal de Investigaţii -
din cîte ştiu, şi Casa Albă, Departamentul de Justiţie,
Congresul... jumătate din afurisitul ăsta de guvern - să
perseveraţi în minciună? Să le spuneţi oamenilor că acele
dosare au fost distruse, cînd în realitate nu s-a întîmplat aşa
ceva? Nu îţi cer; te somez! Fie dai publicităţii toate astea, fie
o s-o fac eu!
St. Claire îşi putea controla tremurai, dar nu reuşea să-l
ascundă. Degetele lungi şi subţiri apăsau tapiţeria fotoliului.
- Vorbeşte-mi despre Varak, zise el încet. Am dreptul să
ştiu; mi-a fost prieten.
Chancellor îi povesti, omiţînd concluzia lui Varak
conform căreia Chasong era cheia. Alison era prea legată de
acea cheie; nu-i pomeni numele ei lui St. Claire.
- A murit, spuse Peter, convins că nu era vorba despre
dumneata, ci de unul dintre ceilalţi patru. „în nici un caz
Bravo." A tot repetat fraza asta.
- Dar dumneata? Dumneata eşti convins?
- Nu încă, dar m-ai putea convinge. Dă publicităţii toată
povestea.
- înţeleg.
St. Claire se întoarse cu spatele la fotoliu şi privi spre
apele golfului.
- Varak ţi-a spus că ai fost programat cu adevăruri şi
minciuni parţiale. Ţi-a explicat asta?
- Desigur. Dispariţia dosarelor era un adevăr; asasinarea
251
directorului - o minciună. Oricum, n-am crezut-o niciodată.
Reprezenta doar o idee pentru o carte... Am vorbit destul de
mult. Vreau răspunsul dumitale. Vei face publică povestea
sau mă laşi pe mine?
St. Claire se întoarse încet. îi dispăruse neliniştea care-l
tulburase cu cîteva clipe în urmă, fiind înlocuită de o privire
atît de rece încît Peter se sperie.
- Nu mă ameninţa. Nu eşti în măsură să o faci.
- Nu poţi fi sigur. Nu ştii ce precauţii mi-am luat.
- Crezi că eşti un personaj din vreunul dintre romanele
dumitale? Nu fi stupid. Bravo se uită pe fereastră. Şoferul îi
urmărea cu atenţie, cu mîna strînsă pe pistol. Nici dumneata,
nici eu nu sîntem importanţi.
Chancellor simţi împunsătura spaimei.
- Există un om la New York care ştie că am venit la
dumneata. Dacă mi se întîmplă ceva, el o să te identifice. De
fapt, chiar dumneata ai vorbit cu el.
- L-am ascultat, răspunse St. Claire. N-am fost de acord
cu ceva. Te-ai dus cu maşina într-o fundătură de pe malul
golfului Chesapeake. în registrele Departamentului de Stat
s-a consemnat că în acest moment mă aflu la o întrunire cu
un subsecretar de stat care o să jure că am fost acolo. Dar nu
e necesar un alibi. Te-am putea ucide oricînd. în seara asta,
mîine, săptămîna viitoare, peste o lună. Dar nimeni nu vrea
asta. N-a făcut niciodată parte din plan.... Acum patru ani şi
jumătate, ţi-am călăuzit paşii spre universul ficţiunii. întoarce-te
în acea lume; las-o pe asta altora.
Peter era uluit. Rolurile se inversaseră. Teama lui
St. Claire se evaporase, de parcă vestea pe care un tînăr
înfuriat i-o adusese nu mai prezenta importanţă. Era lipsit de
sens. Ce provocase schimbarea? îşi îndreptă privirea către
fereastră. Şoferul părea să fi simţit tensiunea din cameră, se
apropiase mai muît de geam. St. Claire observă îngrijorarea
lui Peter şi zîmbi.
- Am spus că te poţi întoarce. Omul de acolo nu face
decît să mă protejeze. Nu ştiam în ce stare de spirit te afli.
251
- Ce te face să crezi că n-o să plec de aici şi-o să relatez
toată povestea?
- Ştim amîndoi că nu e soluţia corectă. Prea mulţi oameni
şi-ar pierde viaţa; nici unul dintre noi nu vrea aşa ceva.
- Trebuie să-ţi spun că am aflat cine sînt Banner, Paris,'
Venice şi Christopher! Varak mi-a lăsat în scris numele lor!
- Am bănuit asta. Iar dumneata trebuie să faci ce ai de
făcut.
- La naiba, voi relata întreaga istorie! Crimele vor înceta!
Minciunile vor înceta!
- După părerea mea, zise St. Claire pe un ton glacial,
dacă faci asta, Alison MacAndrew va muri înainte de sfîrşitul
acestei zile.
Peter se încorda, apoi făcu un pas spre Bravo.
Se auzi un zgomot de sticlă spartă, iar un ochi de geam
se făcu fărîme; apoi pistolul şoferului pătrunse prin spaţiul
rămas liber.
- Du-te acasă, domnule Chancellor. Fă ceea ce ai de
făcut.
Peter se întoarse şi ieşi în goană din cameră.
Munro St. Claire deschise uşile de sticlă şi ieşi pe verandă.
Aerul era rece, iar vîntul bătea tot mai tare dinspre golf. Cerul
se întunecase. în curînd avea să plouă.
Era remarcabil, reflectă St. ClaireA Pînă şi de dincolo de
moarte, Varak regizase evenimentele. înţelegea că rămăsese
o singură opţiune: Peter Chancellor trebuia să-i ia locul lui
Varak. Acum, scriitorul era provocatorul. Nu avea altă soluţie
decît să-i urmărească pe Banner, Paris, Venice şi Christopher.
Chancellor ştia că fusese manipulat. Ceea ce nu ştia era
faptul că manipularea nu încetase. Acum era necesar ca
romancierul să fie supravegheat îndeaproape, să i se cunoască
fiecare mişcare, pînă cînd avea să-i ducă la cel care se afla în
posesia dosarelor.
O să fie o ultimă tragedie, care, asemenea asasinării lui
John Edgar Hoover, nu putea fi evitată. Doi oameni urmau
să moară. Trădătorul de la Inver Brass şi, fără discuţie, Peter
Chancellor.
252
Pînă în ultima clipă, Ştefan Varak fusese un profesionist.
O dată cu moartea lui Chancellor, toate drumurile aveau să
fíe închise. Iar Inver Brass urma să fie dizolvată, rămînînd
pentru totdeauna necunoscută.
Tot nu vrei să-mi spui cine e? întrebă O'Brien, aşezat
în faţa lui Peter la masa din bucătărie. înaintea
fiecăruia se afla cîte un pahar cu whisky pe jumătate gol.
- Nu. Varak avea dreptate. Dosarele nu sînt la el.
- De unde ştii?
- Altfel nu m-ar fi lăsat în viaţă.
- Bine. N-o să insist. Cred că nu eşti în toate minţile, dar
n-o să insist.
Chancellor zîmbi.
- Nu te-ar ajuta cu nimic. Ce-ai aflat despre cei patru
candidaţi ai noştri? Există vreo legătură cu China? Vreo
posibilitate, oricît de vagă?
- Da. Două posibilităţi. Celelalte două cazuri sînt-mai
curînd nefavorabile. Dar una dintre ele aproape că bate la
ochi. Aş zice că e plauzibilă.
- Cine e?
- Jacob Dreyfus. Christopher.
- Cum aşa?
- Banii. A favorizat acordarea unui sprijin financiar im-
portant pentru nişte companii multinaţionale care activează
în Taiván.
-Pe faţă?
- Da. A susţinut public că vrea să ajute la crearea unei
economii taivaneze viabile. A întîmpinat multă rezistenţă; cei
mai mulţi bancheri credeau că Taivanul avea să se prăbuşească,
însă Dreyfus a fost un tigru. Se pare că a primit asigurări 4e la
Eisenhower şi Kennedy. A revigorat instituţiile şi a dezvoltat
de unul singur o nouă industrie.
252
Peter avea îndoieli; era ceva prea evident. Un om ca
Dreyfus ar fi fost mai discret.
- N-a existat nimic secret? Afaceri ilegale sau ceva de
genul ăsta?
- Nu, din cîte ştim noi. Dar de ce-ar fi nevoie de aşa
ceva? Banii înseamnă implicare, iar noi asta căutăm
- Dacă banii ar fi fost problema esenţială, e adevărat.
Nu sînt însă convins că e aşa. Care-i cealaltă posibilitate?
- Frederick Wells - Banner.
- Ce legătură are cu naţionaliştii?
- Cu China, nu neapărat cu guvernul chinez. Omul e un
sinofil. Este pasionat de istoria antică orientală. Are una dintre
cele mai mari colecţii de artă chineză din lume. O împrumută
mereu muzeelor.
- O colecţie de artă? Ce legătură are asta cu problema
noastră?
- Nu ştiu. Căutăm o legătură. Există o legătură.
Chancellor se încruntă. De fapt, se gîndi el, ar fi fost mai
logic ca Wells să fie omul căutat, nu Dreyfus. Un om pasionat
de cultura unei ţări ar fi mai uşor absorbit de mistica acelei
culturi decît cineva care făcea doar afaceri. Era oare posibil
ca în spatele pragmatismului lui Frederick Wells să se afle un
misticism oriental, în conflict cu civilizaţia occidentală?
Totul devenea posibil. Nimic nu putea fi trecut cu
vederea.
- Ziceai că celelalte două cazuri sînt mai curînd
nefavorabile. Ce voiai să spui?
- Nici unul dintre ceilalţi doi nu poate fi bănuit că ar
avea simpatii evidente pentru China. Totuşi, Sutherland -
Venice - a judecat un proces împotriva guvernului, intentat
de trei jurnalişti din New York, cărora Departamentul de Stat
le refuzase paşapoartele pentru China. în esenţă, el a afirmat
că, atîta vreme cît autorităţile chineze doresc să-i primească,
neacordarea paşapoartelor ar fi însemnat o încălcare a
Primului Amendament.
- Pare logic.
253
- Aşa e. Nu s-a făcut recurs.
- Dar Montelân?
- Paris a fost multă vreme un antinaţionalist activ. L-a
calificat pe Cian Kai-şi drept un dictator militar corupt şi a
susţinut făţiş China comunistă pentru a fi admisă la ONU.
- N-a fost singurul.
- Din cauza asta spuneam „mai curînd nefavorabil". Atît
Venice, cît şi Paris au adoptat poziţii care ar fi putut trece
drept nepopulare, însă nu erau neobişnuite.
- în afară de cazul cînd au existat alte motive pentru
adoptarea acestor poziţii.
- în afară de orice. în această etapă, lucrez cu
probabilităţi. Cred că ar trebui să ne concentrăm atenţia asupra
lui Dreyfus şi Wells.
- Ei pot fi primii, dar eu o să iau legătura cu toţi patru.
Să mă confrunt cu fiecare în parte. Peter îşi termină paharul
cu whisky.
O'Brien se lăsă pe spătarul fotoliului.
- Vrei să repeţi ce spuneai?
Peter se ridică din fotoliu şi se duse la poliţa pe care se
afla o sticlă de scotch. Băuseră cîte un pahar; Chancellor ezită,
apoi îşi mai turnă unul.
- Pe cîţi oameni poţi conta? Cum au fost cei de la motelul
din Quantico şi cei care au venit cu noi pînă aici.
- Te-am rugat să repeţi ce spuneai.
- Nu mă demobiliza, spuse Peter. Ajută-mă, dar nu mă
demobiliza. Eu sînt legătura dintre toţi patru. Fiecare dintre
ei cunoaşte modul cum am fost manipulat. Unul dintre ei ştie -
sau crede că ştie - că mi-am îndreptat atenţia asupra lui.
- Şi pe urmă?
Chancellor îşi turnă în pahar.
- O să încerce să mă ucidă.
- Mi-a trecut asta prin minte, zise O'Brien. îţi închipui
că eu o să fiu răspunzător? Las-o baltă.
- Nu mă poţi opri. Ai doar posibilitatea să mă ajuţi.
- Pe dracu', nu te pot opri! Aş putea formula o duzină
de acuzaţii împotriva dumitale, ca să te izolez!
254
- Şi după aia? Dumneata nu-i poţi înfrunta.
- De ce nu?
Chancellor se întoarse la masă şi se aşeză.
- Fiindcă dumneata ai fost contactat. Han Chow, îţi
aminteşti?
O'Brien rămase nemişcat, fixîndu-l pe Peter.
- Ce ştii depsre Han Chow?
- Nimic, Quinn. Şi nici nu vreau să ştiu. Dar pot să
ghicesc. în prima noapte cînd am stat de vorbă, în clipa în
care am pomenit numele lui Longworth, şi ţi-am spus ce i s-a
întîmplat lui Phyllis Maxwell... am rostit la un moment dat
cuvîntul Chasong. Chipul dumitale, ochii îmi spuneau că erai
speriat. Ai pronunţat numele Han Chow de parcă te-ar fi ucis.
Te-ai uitat la mine la fel ca acum; ai început să mă acuzi de
nişte lucruri pe care erau incapabil să le înţeleg. Poate că n-o
să mă crezi, dar eu te-am inventat înainte de a te cunoaşte.
- Ce tîmpenie mai e şi asta? întrebă O'Brien, cu vocea
încordată.
A

Peter bău, jenat. îşi luă ochii de la Quinn şi se uită la

pahar.
- Dumneata ai simbolizat pentru mine un proces de
curăţire. Personajul meu pozitiv, care trebuie să-şi înfrunte
propria vulnerabilitate şi s-o depăşească.
- Nu te înţeleg.
- Fiecare istorie despre corupţie trebuie să aibă un ele-
ment de comparaţie. Personajul pozitiv. Cred că diferenţa
dintre un roman bun şi un film de desene animate este aceea
că nici un personaj dintr-o carte nu e un erou de la bun început.
Dacă devine pe parcurs, asta se datorează faptului că se
străduieşte să-şi învingă frica. Eu nu sînt atît de talentat încît
să scriu o tragedie, aşa că nu poţi numi această spaimă un
defect tragic. Dar o poţi considera o slăbiciune. Han Chow e
slăbiciunea dumitale, nu-i aşa? Eşti inclus în dosare.
Quinn înghiţi în sec, cu ochii la Chancellor.
- Vrei să auzi povestea?
- Nu. Vorbesc serios. Dar m-ar interesa să ştiu de ce ai
255
fost contactat. Trebuie să se fi întîmplat înainte de a veni eu la
dumneata.
Cuvintele lui O'Brien fură rostite precipitat, de parcă
agentul s-ar fi temut de ele.
- în noaptea dinaintea morţii lui Hoover, numele celor
trei bărbaţi au fost trecute în registrele de securitate ale FBI-ului.
Longworth, Krepps şi Salter.
- Longworth era Varakl îl întrerupse Peter cu asprime.
- Sau era chiar el, răspunse Quinn. Dumneata mi-ai spus
că Varak a murit încercînd să obţină acele dosare. Un om nu-şi
curmă viaţa din dorinţa de a afla ceea ce ştie deja. A fost
altcineva.
- Continuă.
- Adevăratul Longworth n-avea cum să fie acolo. Krepps
şi Salter erau nume de acoperire neatribuite unor persoane
anume. N-am reuşit să le stabilesc identităţile. Cu alte cuvinte,
trei bărbaţi necunoscuţi au fost admişi în acea noapte în biroul
lui Hoover. Am început să pun întrebări. Am primit un
telefon...
- O şoaptă ascuţită? zise Peter.
- O şoaptă. Foarte prevenitoare, foarte exactă. Mi s-a
spus să încetez. Miza era Han Chow.
Chancellor se aplecă în faţă. Cu două nopţi în urmă,
O'Brien fusese anchetatorul; acum era rîndul lui. Amatorul îl
îndruma pe profesionist. Deoarece profesionistul era speriat.
- Ce înseamnă o acoperire neatribuită?
- O identitate pregătită dinainte, pentru cazuri de urgenţă.
Date biografice. Părinţi, şcoli, prieteni, ocupaţie, documente
de serviciu - genul ăsta de lucruri.
- în zece minute, un om capătă o istorie personală.
- Să zicem în vreo cîteva ceasuri. Persoana respectivă
trebuie să memoreze anumite lucruri.
- De fapt, ce te-a condus la registrele de securitate?
- Dosarele, spuse O'Brien. Cîţiva dintre noi ne-am
întrebat ce s-a întîmplat cu ele; am vorbit despre asta. Discret,
doar între noi.
255
- De ce registrele de securitate?
- Cred că prin eliminare. Am verificat camerele unde se
distrugeau documente, cuptoarele, fişierele din calculatoare -
n-am găsit nimic. Am făcut cercetări pînă şi în legătură cu
cutiile de efecte personale care au fost luate de la Steaguri.
- Steaguri?
- Biroul lui Hoover. Lui nu-i plăcea denumirea asta.
N-a fost folosită niciodată în prezenţa lui.
- Erau multe cutii acolo?
- Nu atît de multe încît să poată conţine dosarele. Am
dedus că fuseseră luate de-acolo. Şi asta m-a speriat rău de
tot. Nu uita că am simţit efectul folosirii lor.
- Alexander Meredith... Ştiu despre ce e vorba.
- Cine-i acest Meredith?
- Cineva pe care ar trebui să-l cunoşti. Numai că nu
există.
- Din cartea dumitale?
- Da. Continuă.
- Deoarece dispariţia dosarelor era o posibilitate, am
început să cercetez registrele. Toţi ştiau că Hoover era pe
moarte; exista chiar şi un nume de cod pentru decesul lui:
„teritoriu deschis". înţelesul cred că e limpede. După direc-
tor, cine urma?
- Sau ce?
- Corect. Am studiat cu atenţie înregistrările, începînd
cu cîteva luni înainte de moartea lui, concentrîndu-mă asupra
intrărilor de noapte, deoarece cărucioarele pline cu cutii de
la Steaguri ar fi fost cam greu de scos în timpul zilei. Nu am
găsit nimic neobişnuit - totul fusese verificat - pînă cînd am
observat registrul din noaptea de întîi mai, Acolo am dat de
cele trei nume. Două dintre ele n-aveau importanţă, erau lipsite
de identitate. Quinn se opri şi sorbi din paharul cu whisky.
- La ce te-ai gîndit atunci? Cînd ai înţeles că n-aveau
identitate?
- Atunci şi, parţial, acum. O'Brien îşi aprinse o ţigară.
Cred că Hoover a murit cu o zi înaintea datei anunţate oficial.
Agentul trase adînc aer în piept.
256
- Teribilă afirmaţie!
- E logică.
- Cum aşa?
- Din cauza acoperirilor neatribuite. Oricine le-ar fi
folosit, trebuie să fi fost familiarizat cu operaţiunile clandes-
tine, să fi avut pregătite identităţi autentice. Agentul de serviciu
în acea noapte, un om pe nume Parke, nu vrea să discute
despre cele întîmplate. Pretinde numai că cei trei au fost
verificaţi personal de către Hoover, pe linia protejată. Asta e
plauzibil; se folosea acest sistem. Dar nu cred că a vorbit cu
Hoover. A vorbit cu altcineva din casa lui Hoover. Acel telefon
i-a fost de-ajuns.
- Deci a vorbit cu cineva din casa lui Hoover. Şi ce dacă?
- Cu cineva a cărui autoritate n-ar fi contestat-o. Cineva
care l-a găsit pe Hoover mort şi voia ca acele dosare să dispară
înainte să se răspîndească ştirea despre decesul directorului.
Cred că dosarele au fost luate în noaptea de întîi mai.
- Bănuieşti pe cineva?
- Pînă acum două ore, bănuiam. Credeam că era vorba
despre adjunctul lui Hoover, Tolson, şi despre maniaci. Dar,
graţie dumitale, această presupunere nu mai stă în picioare.
- Graţie mie?
- Da. Aproape că ai omorît un om la Corcoran Gallery.
A fost găsit în casa scării - era unul dintre maniaci. La spital,
anchetatorii l-au pus în faţa unei alegeri: fie să dea o declaraţie
cu numele celorlalţi maniaci şi să demisioneze, fie să compară
într-un proces, să-şi piardă pensia şi să primească o pedeapsă
cu închisoarea a naibii de lungă. Fireşte, a ales prima variantă.
Acum două ore, am primit veşti de la unul dintre oamenii
noştri. Toţi maniacii au demisionat. N-ar fi făcut-o dacă ar fi
deţinut dosarele.
Chancellor îl privi pe O'Brien cu atenţie.
- Ceea ce ne aduce înapoi la cei patru candidaţi. Ban-
ner, Paris, Venice şi Christopher.
- Şi Bravo, adăugă O'Brien. Vreau ca dumneata să-l
foloseşti. Urmează-ţi instinctul: determină-l să forţeze
257
deznodămîntul. Dacă e omul care crezi dumneata că este -
sau care credea Varak că e - n-o să refuze. întoarce-te la el.
Chancellor dădu încet din cap.
- N-ai înţeles un lucru. Omul e obosit; nu mai poate
face nimic. Varak ştia asta. De aceea a venit la mine. E vorba
doar despre noi doi, O'Brien. Nu căuta pe altcineva.
- Atunci, noi vom forţa deznodămîntul!
- De ce? Toate afirmaţiile noastre ar putea fi contestate.
Eu aş fi etichetat drept un scriitor prolific ce vrea să facă
reclamă unei cărţi şi, ceea ce e mult mai rău, dumneata ai fi în
continuare şantajat cu Han Chow. Peter dădu paharul la o
parte. Şi lucrurile nu s-ar opri aici. Bravo a fost foarte ex-
plicit în privinţa asta. Mai devreme sau mai tîrziu, ar avea loc
două accidente. Trebuie să admitem o asemenea eventualitate.
Sîntem uşor de înlăturat.
- Fir-ar să fie, dar nu vor putea nega existenţa dosarelor
dispărute!
Chancellor se uită la agentul frustrat, înfuriat. Alex
Meredith trăia în persoana lui Quinn O'Brien. Peter se hotărî
să-i spună.
- Mă tem că ar putea foarte bine s-o nege. Fiindcă doar
jumătate din dosare au dispărut. Literele de laMla Z. Celelalte
au fost recuperate.
O'Brien era uluit.
- Recuperate? De cine?
- Varak nu ştia.
Quinn îşi stinse ţigara.
- Sau nu voia să spună!
- Peter! Quinn!
Alison striga din camera de zi. O'Brien ajunse primul la
uşă. în încăpere era întuneric. Alison stătea lîngă fereastră,
cu mîna pe draperie.
- Ce este? întrebă Chancellor, îndreptîndu-se către ea.
Ce s-aîntîmplat?
- în susul drumului. La ridicătura dintre porţi. Am văzut
pe cineva. Stătea acolo şi se uita spre casă. Apoi s-a retras.
257
Quinn se duse repede la un panou din perete, acoperit
parţial de draperii. Acolo erau două rînduri de discuri albe,
convexe, ce se distingeau cu greu în întuneric. Arătau ca două
şiruri de ochi privind în gol.
- Nici una dintre celulele fotoelectrice n-a fost activată,
spuse el, ca şi cum ar fi constatat că vremea se menţine
neschimbată.
Peter se întrebă ce însemna exact o casă „sterilizată", în
afară de aparatura radio, geamurile groase şi grilajele care se
aflau peste tot.
- Există dispozitive electronice în jurul casei? Presupun
că asta e semnificaţia acelor discuri.
- Da. Peste tot sînt fascicule încrucişate de raze infraroşii.
Au mai fost amplasate şi generatoare auxiliare sub pămînt, în
eventualitatea că s-ar întrerupe curentul electric; sînt verificate
în fiecare săptămînă.
- Deci locul ăsta seamănă cu motelul din Quantico?
- Proiectul aparţine aceluiaşi arhitect, iar construcţia a fost
realizată de aceeaşi firmă. Totul e făcut din oţel, pînă şi uşile.
- Uşa din faţă e din lemn, îl întrerupse Chancellor.
- Doar furnirul, răspunse calm Quinn.
- Putea să fie vreun vecin ieşit la plimbare? întrebă Alison.
- Posibil, dar greu de crezut. Casele de aici sînt
înconjurate de terenuri de cîte un hectar şi jumătate fiecare.
Locuinţele de pe ambele laturi aparţin personalului
Departamentului de Stat, diplomaţi de rang foarte înalt. Au
fost avertizaţi să nu se apropie.
- Pur şi simplu?
- Nu e ceva neobişnuit. Locul ăsta e folosit pentru a-i
adăposti pe refugiaţi în timpul interogatoriului.
- Uite-l! Alison trase draperia.
La distanţă, între stîlpii de piatră ai porţii, se vedea silueta
unui bărbat îmbrăcat cu un pardesiu. Stătea pe ridicătura de
pe drum, profilat pe cerul nopţii.
- S-a oprit acolo, zise Peter.
- Fără să se apropie de poartă, adăugă Quinn. Şi-a dat
258
seama că e supravegheată electronic. Şi vrea că noi să
constatăm că el ştie.
- Priviţi, şopti Alison. Acum se mişcă!
Silueta păşi înainte şi ridică braţul drept. De parcă ar fi
făcut un gest ritual, coborî încet mîna în faţa lui, tăind aerul.
Brusc, se auzi un bîzîit dinspre panou. Un disc alb se făcu
roşu strălucitor. Bărbatul o luă la stînga şi dispăru în întuneric.
- Ce-a fost asta? întrebă O'Brien, mai mult pentru sine
decît pe ceilalţi.
- Exact ce spuneai, răspunse Chancellor. Vrea să ne dăm
seama că el ştie că poarta e supravegheată electronic.
- Nu e ceva deosebit. Mai toate casele de pe-aici au
sisteme de alarmă.
Al doilea bîzîit se auzi deodată dinspre panou; un alt
disc alb se înroşi.
Apoi, într-o succesiunerapidă, luminile roşii se aprinseră
una după alta. Zgomotul era asurzitor. în mai puţin de treizeci
de secunde, toate discurile se înroşiseră, toate celulele
fotoelectrice fiind activate. Camera era scăldată într-o lumină
purpurie.
O'Brien privea ţintă panoul.
- Cunosc toate punctele de intersecţie! Pe toate!
Traversă în grabă camera, îndreptîndu-se spre un dulap
din perete. Acolo se afla o staţie radio. O'Brien apăsă pe
un- buton şi vorbi; era evident alarmat. Aici e Saint
Michael Unu, răspunde, te rogi Repet, Saint Michael
Unu, urgenţă!
Singurul răspuns fu un zgomot continuu de paraziţi.
- Răspunde, te rog! Aici e Saint Michael Unu. Urgenţă!
Nimic. Doar paraziţii, a căror intensitate părea să crească.
Peter îşi roti privirea prin cameră, încercînd să se acomodeze
cu lumina roşie şi cu umbrele.
-Telefonul! zise el.
- Nu te mai obosi. O'Brien se retrase de lîngă staţia ra-
dio. Nu l-ar fi lăsat să funcţioneze. Au tăiat firele.
Aşa era.
259
- Dar staţia radio? întrebă Alison, încercînd să-şi păstreze
calmul. De ce n-o poţi folosi?
Quinn se ută la ei.
- Au bruiat frecvenţa, ceea ce înseamnă că o cunoşteau.
Se schimbă în fiecare zi.
- Atunci încearcă altă frecvenţă! spuse Chancellor.
-N-are rost. Undeva afară, la distanţă de cincizeci pînă
la o sută de metri, există o antenă controlată de computer.
Pînă să caut eu altă frecvenţă şi înainte de a putea transmite
mesajul, ei ar bruia-o şi pe aceea.
- Ce dracu', încearcă!
-Nu, răspunse O'Brien, uitîndu-se către panou. Asta se
aşteptă să facem. Vor să intrăm în panică; mizează pe o
asemenea reacţie.
- De ce n-ar trebui să intrăm în panică? Ce mai contează?
Spuneai că nimeni n-o să ne descopere aici. Ei bine, uite că
ne-a descoperit cineva, iar staţia radio e inutilă! Nu putem
pune nici o bază pe clădirea dumitale din oţel şi pe geamurile
de cinci centimetri grosime! N-or să facă faţă unor aparate
de sudură şi unui ciocan pneumatic! Pentru numele lui
Dumnezeu, fă ceva!
- N-o să se întîmple nimic, fiindcă ei nu se aşteaptă la
asta. Peste două sau trei minute, o să revin la frecvenţa aia şi
o să transmit al doilea mesaj. Quinn se uită la Alison. Du-te
sus şi verifică ferestrele din faţă şi din spate. Anunţă dacă
vezi ceva. Chancellor, du-te în camera de zi şi fă acelaşi lucru.
Peter rămase pe loc.
- Ce ai de gînd să faci?
- N-am timp să-ţi explic.
Se apropie de fereastra din faţă şi privi afară. Peter veni
lîngă el. Intre stîlpii porţii, profilată din nou pe cerul nopţii,
se zărea silueta necunoscutului. Rămase nemişcată zece sau
cincisprezece secunde, apoi păru să ridice ambele mîini în
faţă.
Şi atunci, un reflector de cîteva mii de waţi se aprinse,
sfîşiind întunericul.
259
- |n faţă! strigă Alison de sus. E un...
- îl vedem! răcni O'Brien. Se întoarse către Chancellor.
Verifică spatele casei!
Peter traversă în goană încăperea, trecînd pe sub o mică
arcadă spre sufragerie. Al doilea fascicul orbitor de Jwnină
străbătea ferestrele din peretele aflat în fundul sufrageriei. întoarse
privirea, închizînd ochii; lumina îi provoca dureri de cap.
- Aici e alt reflector! ţipă el.
- Şi aici! strigă O'Brien din capătul îndepărtat al camerei
de zi. Vezi la bucătărie! în partea de nord!
Peter alergă la bucătărie. Aşa cum prevăzuse Quinn, aici
era proiectat prin ferestrele cu grilaj al patrulea fascicul
luminos, în capătul nordic al casei. Peter îşi feri din nou ochii.
Trăiau un coşmar! Oriunde priveau afară, erau orbiţi de lu-
mina albă.
- Chancellor! strigă O'Brien de undeva de lîngă
bucătărie. Du-te sus! Ia-o pe Alison şi staţi departe de ferestre!
Rămîneţi în mijlocul casei. Mişcă-te!
Peter nu mai era în stare să gîndească; nu făcea decît să
şe supună. Ajunse Ia scară, înşfacă balustrada şi se întoarse,
în vreme ce urca treptele, auzi vocea lui O'Brien. în ciuda
situaţiei în care se aflau, era stăpînită. Vorbea din nou la staţia
radio.
- Dacă sînt recepţionat, urgenţa e anulată. Sînt Saint
Michael Unu, repet. Urgenţa e anulată. Am alertat Chesa-
peake cu echipamentul de rezervă. Sînt pe drum. Vor ajunge
aici în trei sau patru minute. Repet. Nu vă apropiaţi de zonă.
Urgenţa e anulată.
- Ce faci? ţipă Chancellor.
- La naiba, du-te sus! Ia fata şi staţi în mijlocul casei!
- De partea cui eşti?
- Hienele alea încearcă să ne păcălească! Ne aduc în
faţa ferestrelor, apoi ne orbesc!
-Ce spui?...
- E singura noastră şansă! răcni agentul. Acum du-te la
Alison şi fă cum ţi-am spus!
260
Se întoarse la staţia radio şi apăsă din nou butonul
microfonului. Peter nu mai aşteptă să audă din nou cuvintele
lui O'Brien; văzu doar că agentul se ghemuise sub dulap, în
spatele unui fotoliu, cît mai aproape de podea, cu mîna ridicată
spre staţie. Chancellor urcă în goană scara.
-Alison!
- Aici! în camera din faţă!
Peter fugi pe holul de sus către dormitor. Alison stătea
la fereastră, hipnotizată de priveliştea de jos.
- Cineva aleargă!
- Pleacă de-acolo!
G trase din cameră şi-o scoase pe hol. Primul lucru pe
care-l auzi fu un zgomot metalic - un obiect izbind geamul
sau grilajul ferestrei dormitorului. Apoi urmă restul.
Explozia fu asurzitoare, forţa vibraţiilor aruncîndu-i pe
podea. Geamul gros de la fereastra dormitorului sări în aer în
toate direcţiile, iar cioburile se înfipseră în pereţi şi în podea;
fragmentele de grilaj răsunau cînd se loveau de obiectele din
casă.
Toată clădirea se zguduia; pereţii crăpau, iar grinzile se
răsuceau. Peter înţelese, ţinînd-o pe Alison în braţe, că trebuie
să fi fost două sau trei explozii, atît de apropiate în timp încît
nu se mai putuse face distincţia.
Nu. Fuseserăpafrw explozii, cîte una la fiecare latură a
casei, dinspre fiecare sursă de lumină orbitoare. O'Brien
avusese dreptate. încercaseră să-i atragă la ferestre, pentru
a arunca apoi explozibili. Dacă s-ar fi aflat în dreptul
acestora, fragmentele ascuţite de sticlă li s-ar fi împlîntat în
trupuri. Vene şi artere ar fi fost tăiate, capetele ciopîrţite,
aşa cum fusese al lui cu multe luni în urmă, pe autostrada
Pennsylvania. Asemănările erau prea dureroase. Pînă şi
praful tencuielii îi amintea de praful şi noroiul din
automobilul răsturnat; dar cea din braţele lui fusese altă
femeie.
- Chancellor! Aţi păţit ceva? Răspunde!
261
Era Quinn, cu o voce stridentă, îndurerată, de undeva
de la parter. Peter auzea nişte automobile îndepărtîndu-se în
viteză.
-Nu.
-Au plecat. Glasul lui O'Brien se auzea mai slab. Trebuie
să ieşim de-aici! Acum!
Peter se tîrî pînă la marginea scării şi întinse mîna după
întrerupătorul din hol. îl apăsă. O'Brien era aplecat peste
treapta de jos a scării, ţinîndu-se strîns de balustradă. Ridică
privirea spre Chancellor.
Avea faţa plină de sînge.
Chancellor se instala la volan; pe bancheta din spate a
maşinii neînmatriculate stătea Alison, ţinîndu-l în braţe pe
O'Brien. Omul de la FBI avea cioburi de sticlă înfipte în braţul
drept şi în umăr, ca şi numeroase tăieturi pe faţă şi pe gît, dar
rănile nu erau grave, ci numai dureroase.
- Cred că ar trebui să te ducem acasă la soţie şi la doctorul
dumitale, zise Peter, cu respiraţia încă accelerată de teamă.
- Fă cum ţi-am spus, răspunse Quinn, stăpînindu-şi
durerea. Soţia mea crede că sînt în Philadelphia; medicul meu
ar pune întrebări. Noi folosim pe altcineva.
- Cred că întrebările sînt fireşti acum!
- Nimeni n-ar asculta răspunsurile.
-Nu poţi face asta, spuse Alison, ştergînd faţa lui O'Brien
cu o batistă. Peter are dreptate.
- Nu, nu are, zise O'Brien tresărind de durere. Sîntem
mai aproape ca niciodată de acele dosare. Trebuie să le găsim.
Să le luăm. E singurul răspuns. Pentru noi.
- De ce? întrebă Peter.
- Casa de la Saint Michael se află pe un teritoriu interzis.
O proprietate de patru milioane de dolari, care e inaccesibilă.
- Dumneata ai avut acces, îl întrerupse Chancellor.
- Oricît ar părea de ciudat, n-am avut. Quinn trase cu
zgomot aer în piept. Dacă Departamentul de Stat sau FBI ar
261
afla vreodată cum am minţit ori ce-am divulgat, aş petrece
douăzeci de ani într-o închisoare federală. Am încălcat toate
jurămintele pe care le-am depus.
Peter simţi o undă de simpatie pentru el.
- Ce s-a întîmplat? întrebă el.
- La Departamentul de Stat am folosit numele lui Varak.
El era specialist în transfugi, iar eu cunoşteam procedurile de
verificare pentru a obţine dreptul de a folos o casă „sterilizată".
Biroul a mai avut de-a face cu transfugi pînă acum. Am spus
că era vorba despre o acţiune comună a biroului meu şi a
Consiliului Naţional de Securitate. Numele lui Varak mi-a
asigurat aprobarea. Puteau să pună întrebări la biroul meu,
nu lui Varak.
Chancellor răsuci maşina într-o curbă lungă spre dreapta.
Chiar şi de dincolo de moarte, Varak era omniprezent.
-N-a fost periculos să foloseşti numele lui Varak? El e
mort. S-ar putea să i se fi găsit corpul.
- Dar amprentele lui au fost arse cu mulţi ani în urmă.
Bănuiesc că şi lucrările dentare şi le-a făcut sub un nume fals.
Ţinînd seama de numărul de crime comise în oraşul ăla şi de
procedurile pe care trebuie să le aplice poliţia, ar mai dura o
săptămînă pînă să i se afle identitatea.
- Unde vrei să ajungi? Ai folosit numele lui Varak ca să
poţi intra în casa din Saint Michael. Şi ce dacă? De ce sîntem
mai aproape de dosare?
- N-ai fi fost un bun avocat. Oricine ne-a atacat în seara
asta, trebuia să ştie două lucruri: unu - procedura de verificare
de la Departamentul de Stat prin care casa devenea
disponibilă; doi - faptul că Varak era mort. Cei patru oameni
pe care o să-i vezi. Banner, Paris, Venice sau Christopher.
Unul dintre ei ştie aceste două lucruri.
Peter strînse cu putere volanul. îşi aminti cuvintele pe
care le auzise cu cîteva ore în urmă.
In registrele Departamentului de Stat s-a consemnat că
mă aflu la o întrunire în acest moment...
262
Munro St. Claire, ambasador extraordinar cu acces la
secretele naţiunii, ştia că Varak murise.
- Sau Bravo, spuse Chancellor furios. Al cincilea om.

34
O' Brien nu mai avea acces la alte locuinţe „sterilizate".
Resursele lui se epuizaseră. Nici măcar cei mai
binevoitori asociaţi ai lui nu l-ar fi putut ajuta. Saint Michael
Unu, o proprietate guvernamentală de patru milioane de
dolari, fusese aruncată în aer.
Ar fi putut exista explicaţii pentru acel dezastru, probabil
în favoarea lui O'Brien. Dar pentru comunitatea specialiştilor
în informaţii nu exista nici o explicaţie, în măsură să
contracareze dezvăluirea şocantă a unei asemenea crime. ^
Varak fusese găsit mort, cu trupul ciuruit de gloanţe. în
faţa casei „sterilizate". Trebuia luată în considerare ipoteza
trădării.
Peter înţelegea, însă acest fapt n-avea nici un efect.
Cadavrul lui Varak fusese găsit de cei care îl vînaseră pe el pe
pajiştile de la Smithsonian; îl aduseseră apoi la Saint Michael
pentru a complica în mod perfid lucrurile.
Fără efect. Cine l-ar fi ascultat?
Zvonul se răspîndise. Un agent Carroll Quinlan O'Brien,
dispăruse. Cererea urgentă pentru folosirea lui Saint Michael
Unu fusese transmisă la Departamentul de Stat din biroul lui
O'Brien de la FBL Procedurile de verificare induseseră
numele lui Varak şi afirmaţia că cererea era justificată de o
acţiune comună a FBI şi CNS. Afirmaţia nu corespundea
realităţii, iar O'Brien dispăruse.
Şi un centru secret pentru interogatorii fusese distrus.
Telefoanele date de O'Brien din cabine telefonice aflate
de-a lungul autostrăzilor sau drumurilor lăturalnice îi
confirmaseră faptul că guvernul desfăşurase o reţea de
urmăritori ce se apropiau cu o viteză alarmantă. Soţia lui
263
Quinn era înnebunită. Nişte oameni veniseră s-o vadă,
spunîndu-i nişte lucruri teribile - oameni care, cu numai cîteva
zile în urmă, fuseseră prietenii lor. O'Brien încerca s-o
liniştească. In grabă. Nu putea spune nimic important.
Telefonul lor era cu siguranţă supravegheat. în plus, el,
împreună cu Peter şi Alison, trebuia să părăsească fiecare
zonă din care dădea telefon. Cabinele puteau fi localizate.
Chancellor îl sună pe Tony Morgan la New York.
Editorul era înspăimîntat: oamenii guvernului luaseră legătura
cu el. Şi cu Joshua Harris. Formulaseră nişte acuzaţii uluitoare.
Peter dăduse declaraţii false unui ofiţer aflat în schimbul de
noapte la FBI, care avuseseră drept rezultat moartea unor
funcţionari de la Departamentul de Justiţie. Mai mult, atacase
un agent FBI la Corcoran Gallery. Omul se afla în stare gravă;
dacă murea, Peter avea să fie acuzat de crimă. Dincolo de
aceste învinuiri, existau dovezi care îl implicau în distrugerea
unei proprietăţi guvernamentale strict secrete, evaluată la patru
milioane de dolari.
- Minciuni! strigă Peter. Omul pe care l-am atacat a
încercat să mă omoare! Era un maniac; a fost obligat să
demisioneze. Ţi-au spus asta?
-Nu. Ţie cine ţi-a zis? Un agent pe nume O'Brien?
-Da!
- Nu-l crede. O'Brien e un carierist înăcrit, un incompe-
tent. Era pe punctul să fie destituit cînd te-ai prezentat la el.
-Mi-a salvat viaţa!
- Poate că aşa te-a lăsat să crezi. întoarce-te, Peter. O
să-ţi găsim cei mai buni avocaţi. Există anume legitimitate,
oamenii guvernului înţeleg asta. Doamne, ai trecut printr-un
stres teribil; anul trecut te zbăteai între viaţă şi moarte. Aveai
capul pe jumătate ciopîrţit; nimeni nu ştie cît de grave pot fi
urmările.
- Astea-s tîmpenii şi tu ştii prea bine!
-Nu ştiu! încerc să găsesc explicaţii. Vocea lui Morgan
se frînse. Era îngrijorat.
- Tony, ascultă-mă! Nu am prea mult timp la dispoziţie.
263
Nu înţelegi ce fac ei? Nu pot admite adevărul. Vor încerca să
corecteze situaţia, dar nu pot admite că ea există! Dosarele
lui Hoover au dispărut!
- îndepărtează-te de focul de tabără! Asta-i curată
sinucidere!
Explozia verbală a lui Morgan venise din străfundurile
fiinţei sale. Chancellor înţelegea. Acum, şi Tony era folosit,
manipulat.
- Ai pomenit de dosare?
- Da... Morgan vorbea cu greutate.
- Au negat că dosarele au dispărut?
- Sigur. N-au dispărut deloc, fiindcă au fost distruse.
Chiar Hoover a dat ordinul.
Minciuna era totală. Lui Peter îi veniră în minte vorbele
lui Phyllis Maxwell. Ei se tem de urmaşii corupţi. Erau
cuvintele lui Phyllis? Sau el le inventase? Nu mai ştia sigur.
Realitatea şi fantezia se contopiseră şi formau un tot. Singura
certitudine era afirmaţia lui Quinn O'Brien: Dosarele trebuie
descoperite şi făcute publice. Nu exista altă cale. Pînă atunci,
ei trei aveau să rămînă nişte fugari.
- Ai fost minţit, Tony. Mi-aş dori din suflet să nu fie aşa,
dar asta e realitatea.
Puse receptorul în furcă şi alergă de la cabină la maşină.
Găsiră un motel aproape pustiu, pe plaja de la Ocean
City. Era iarnă, cu două zile înainte de Crăciun; fuseseră făcute
puţine rezervări. Un doctor îl îngriji pe Quinn, luînd onorariul
fără să pună întrebări. Un pasager care căzuse pe o uşă de
sticlă. Era o explicaţie suficientă.
în Ajunul Crăciunului, descurcăreţul agent fu pe cale să
clacheze. Soţia şi copiii lui Quinn se aflau la mai puţin de
două ore distanţă, dar ar fi putut la fel de bine să se afle în
cealaltă parte a lumii, în spatele unor garduri de sîrmă
ghimpată, luminate de reflectoare. îi era imposibil să le
adreseze cuvinte liniştitoare. Peter îl urmărea pe O'Brien
luptîndu-se cu teama, complexul de vinovăţie şi singurătatea
lui, ştiind că, într-o bună zi, vorbele şi emoţiile lui aveau să se
264
afle în mintea şi sufletul altcuiva. Pe hîrtie. Peter urmarea un
om de un curaj reţinut, mistuit de panică şi cu inima sfîşiată.
Toate astea îl emoţionau şi-l revoltau în egală măsură.
Un profesionist. Doi amatori. Trei fugari. Acum, totul
depindea de ei. Nu mai exista nimeni altcineva. Alison nu
mai putea fi exclusă; era nevoie de ea. Trebuia ca împreună
să rezolve enigma, altfel dezastrul ar fi continuat. Şi ei aveau
să fie distruşi în acel proces. Nedreptatea era înfricoşătoare.
Urmă un Crăciun trist. Cei trei împărţiră ceea ce
directorul numea apartamentul de sud. Era la etajul doi, cu
ferestre ce dădeau atît către celelalte clădiri, cît şi spre plajă.
Intrarea în motel, aflata sub ei, se vedea perfect. Apartamentul
avea un dormitor şi o cameră de zi cu o canapea extensibilă,
şi o chicinetă. Decoraţiunile erau realizate din material plastic.
Aşteptau, conştienţi de faptul că trebuia să fie în alertă.
Urmăreau radioul şi televizorul, pentru a prinde orice ştire
1
nouă, orice aluzie la faptul că la Washington, la o sută şaizeci
de kilometri distanţă, cineva hotărîse să facă cunoscută
dispariţia lor. Cumpărau ziare de la automatul din hol şi le
' citeau cu atenţie. Un articol le atrase atenţia.
1
Saint Michael, Maryland-O explozie provocată
< de o maşină de gătit defectă a provocat daune
< considerabile unei case din zona rezidenţială de la
Chesapeake". Din fericire, în acel moment nu se afla
nimeni acasă. Proprietarii, domnul şi doamna
Chancellor O'Brien, se află în străinătate. Au fost
contactaţi...
I
î - Ce înseamnă asta? întrebă Peter.
- Vor să ne înştiinţeze că au dovezi legate de prezenţa
noastră acolo, răspunse O'Brien. Sînt subtili, nu?
( - Cum ar putea şti?
i - Simplu. Amprentele. Pe ale dumitale le au de cînd ai
î făcut armata; ale mele se află pe multe documente.
I - Dar nu ştiu de Alison. Chancellor se simţea uşurat. Fu
c repede contrazis.
265
- Mă tem că ştiu, zise O'Brien. De aceea au folosit for-
mula „domnul şi doamna".
- Nu-mi pasă! Alison era înfuriată. Vreau ca ei să ştie.
îşi închipuie că pot ameninţa pe oricine doresc! N-o să le
meargă cu mine. Eu am multe de spus!
- Vor susţine că şi ei au, zise încet Quinn, ducîndu-se la
fereastra cu vedere spre plajă şi ocean. Bănuiesc că te vor
pune să alegi - din raţiuni de securitate naţională. Să nu scoţi
o vorbă despre ce ai văzut şi auzit dacă nu vrei să fie date în
vileag activităţile mamei tale, de acum douăzeci şi doi de ani.
Activităţi recent descoperite care au costat vieţile a peste o
mie de americani într-o singură zi. Inevitabil, asta ar da naştere
la întrebări în legătură cu tatăl tău.
- Cuţitarul Mac? întrebă Peter cu răceală. Ucigaşul din
Chasong?
O'Brien se întoarse de la fereastră.
- E prea vag. „Trădătorul de la Chasong" ar fi mai
potrivit. Ofiţerul a cărui soţie dependentă de droguri s-a
prostituat pentru duşman acum douăzeci şi doi de ani,
determinînd uciderea soldaţilor americani.
-N-ar îndrăzni! strigă Alison.
- Exagerezi, interveni şi Chancellor. S-ar afla pe un
teritoriu periculos. Asta s-ar putea întoarce împotriva lor.
- Dezvăluirile de acest gen, zise O'Brien cu o convingere
calmă pe care Peter o recunoscu drept personală, stîrnesc
întotdeauna cel mai viu interes. Ajung pe prima pagină a
ziarelor. Mai tîrziu, orice explicaţie s-ar oferi, îşi pierde din
importanţă. Răul a fost făcut; nu e uşor de reparat.
- Nu cred asta, îl contrazise Alison agitată. Refuz să
cred.
- Crede-mă pe cuvînt.'Asta e povestea dosarelor lui
Hoover.
- Atunci, să găsim dosarele, spuse Peter, împăturind
ziarul. O să începem cu Jacob Dreyfus.
- El e Christopher, nu? întrebă Alison.
-Da.
265
C - Ăsta e cel mai bun lucru, zise ea, întorcîndu-se să-l
fi privească pe O'Brien. Mi se pare greu de crezut că nu ne
p putem sprij ini pe nimeni.
- Există un senator, o întrerupse Peter. O să mergem la
el.
- Dar pînă şi el o să vrea mai mult decît îi pot oferi eu
acum, spuse Quinn. în urmă cu două zile, datele problemei
se prezentau altfel.
- Ce vrei să spui? Chancellor era alarmat. Cu cîteva seri
fi în urmă, O'Brien fusese atît de sigur pe sine. Dosarele
dispăruseră; Quinn avea dovada. Acum, situaţia devenise
disperată.
- Vreau să spun că nu putem să mergem la el.
- De ce nu?
n - A survenit incidentul de la Saint Michael. Distrugerea
unei proprietăţi guvernamentale, violarea procedurilor de
securitate. E obligat prin jurămînt să raporteze dacă luăm
C! legătura cu el. Dacă n-o face, obstrucţionează justiţia. .
P« - Rahat! Vorbe.
- Asta e legea. S-ar putea oferi să ne ajute; dacă Varak
ci avea dreptate, probabil că o va face. Va insista să ne predăm.
°( Legal, e singura poziţie pe care o poate adopta.
- Acolo vor ei să ajungem! Nu e bine!
Alison îi atinse braţul.
- Cine sînt „ei", Peter?
Chancellor făcu o pauză. Răspunsul la întrebarea ei era
P< la fel de înspăimîntător ca şi împrejurările în care se aflau.
fa - Toţi. Omul care deţine dosarele vrea să ne ucidă; ştim
asta acum. Cei care ştiu că dosarele au dispărut refuză să
recunoască lucrul ăsta şi vor ca noi să ne ţinem gura. Sînt
e(
capabili să ne sacrifice în schimbul acestei tăceri. Deşi vrem
m cu toţii acelaşi lucru.
fa Peter traversă încet încăperea, îndreptîndu-se spre
E fereastră. Privi către ocean.
d( - Ştii, Bravo mi-a spus ceva. Mi-a zis că, acum patru ani
şi jumătate, m-a îndrumat spre o lume la care nu mă gîndisem.
266
Mi-a spus să mă întorc în acea lume, s-o las pe cea reală
altora. Lui şi celor ca el. Se întoarse de la fereastră. Dar ei nu
sînt destul de buni. Nu ştiu cum om fi noi, dar e limpede că ei
nu sînt.
Jacob Dreyfus se sculă de la masa unde-şi lua micul dejun,
fără să pară cîtuşi de puţin tulburat. Majordomul îi spusese că
la telefon era Casa Albă. Bietul nebun îl suna probabil ca să-i
ureze Crăciun fericit. Crăciun fericit! Preşedintelui nu i-ar fi
trecut prin minte să-l sune în prima zi de Chanuka. Asta cădea
într-a douăzeci şi cincea zi a lunii Kislev şi nu era o dată care
să celebreze naşterea lui Hristos.
Circulau zvonuri că omul bea zdravăn. Nici nu-i de
mirare. în toată istoria ţării nu se mai pomenise o asemenea
administraţie. Corupţia depăşise orice limite, iar setea de
putere era răul esenţial. Sigur că omul bea zdravăn. Alcoolul
reprezenta balsamul lui din Gilead.
Jacob se gîndi să nu răspundă, însă respectul pentru
funcţie îl cheamă să ridice receptorul.
- Bună dimineaţa, domnule prese...
-Nu sînt preşedintele, zise o voce. Sînt altcineva. După
cum dumneata eşti altcineva, Christopher.
Jacob se albi la faţă. începu deodată să respire greu.
Picioarele slabe i se muiară; îşi zise că ar putea să cadă pe
podea. Secretul unei vieţi de om fusese divulgat. Era incredibil.
- Cine e?
- Un om care a lucrat pentru dumneata. Numele meu e
Peter Chancellor şi mi-am făcut treaba prea bine. Am aflat
lucruri pe care ştiu că nu mi le-ai fi spus niciodată. Şi din
acest motiv trebuie să ne întîlnim. Astăzi. în primele ore le
după-amiezei.
- în după-amiaza asta? Dreyfus se simţea sfîrşit. Peter
Chancellor, scriitorul? Cum Dumnezeu putuse scriitorul să
facă asta? Nu stabilesc întîlniri într-un interval atît de scurt.
- De astă dată o să faci o excepţie, zise Chancellor.
Scriitorul era nervos; Jacob simţea asta.
267
Pí
O dată
fie înc
pentri
fleca
n-o
can
pos
cui
ocl
P<
ír
- Nu primesc ordine. Nici n-am auzit vreodată de Chris-
topher. Ai folosit un truc isteţ ca să vorbeşti cu mine. Totuşi,
m-a bucurat mica noastră conversaţie. Dacă vrei, o să luăm
împreună masa de prînz într-o zi, săptămîna viitoare.
- în după-amiaza asta. Fără masă de prînz.
-Nu asculţi...
- Nu trebuie. E posibil ca „mica mea conversaţie" să nu
fie importantă. Poate mă interesează altceva. S-ar putea ca
dumneata şi cu mine să ajungem la o înţelegere.
- Nu-mi imaginez că poate exista vreo înţelegere între
noi doi.
- Nu va fi, dacă vorbeşti cu ceilalţi. Cu oricare dintre ei.
-Cu ceilalţi?
- Cu Banner, Paris, Venice sau Bravo. Să nu iei legătura
cu ei.
Jacob începu să tremure.
- Ce vrei să spui?
- Spun că ei nu te înţeleg. Eu însă, da. Asta-i treaba unui
scriitor - să încerce să-i înţeleagă pe oameni. Din acest motiv
m-aţi folosit voi pe mine, nu-i aşa? Cred că eu te înţeleg pe
dumneata. Ceilalţi'nu sînt în stare.
- Despre ce vorbeşti? Dreyfus nu-şi putea stăpîni tremurul
mîinilor.
- Să zicem despre o splendidă ispită. Oricine e familiarizat
cu Chasong ar pricepe sensul. Dar ceilalţi te-ar ucide pentru
asta.
- Chasong? Să mă ucidă? Ochii lui Jacob se întunecară.
Se comisese o greşeală teribilă. Unde vrei să ne întîlnim?
- Există o porţiune de plajă la nord de Ocean City, în
Maryland; orice şofer de taxi o poate găsi. Urcă-te într-un
taxi şi vino singur. Ia un creion, Christopher. O să-ţi dau
coordonatele. Să fii acolo la unu şi jumătate.
Transpiraţia curgea pe fruntea lui Peter. Se sprijini de
geamul cabinei telefonice. O făcuse; chiar o făcuse. O idee
născută din fantezie funcţionase în realitate!
268
Tactica era de a-i oferi lui Christopher - cum avea să
facă şi cu ceilalţi - nişte opţiuni. Dacă Christopher se afla în
posesia dosarelor, putea trage o singură concluzie: fusese
descoperit. în cazul ăsta, ar fi acceptat întîlnirea pentru unicul
motiv de a-l ucide pe cel care-l deconspiraseră. în această
eventualitate era puţin probabil să vină singur.
Dacă Christopher nu deţinea dosarele, existau două
posibilităţi: să scape de cel care sunase, refuzînd să se
întîlnească cu el. Sau să fie de acord cu întîlnirea, luînd în
considerare teribila ipoteză că unul sau toţi ceilalţi trădaseră
cauza comună. în acest caz, ar fi venit singur.
Doar a doua posibilitate - refuzul de a veni - îl absolvea
de vină. Iar Christopher n-o alesese. Peter se întrebă dacă
vreunul dintre ceilalţi avea să opteze pentru ea.
Alison bătu la uşă. Preţ de o clipă, o privi prin geam,
izbit din nou de frumuseţea chipului şi de expresia inteligentă
a ochilor ei care-i oglindeau sentimentul de dragoste, în pofida
situaţiei dificile în care se aflau. El deschise uşa.
- Unul a căzut.
- Cum a mers?
- Depinde de felul cum priveşti lucrurile. O să vină aici.
Iubirea şi neliniştea stăruiră în ochii lui Alison. Dar acum
apăruse ceva nou.
frederick Wells ridică surprins privirea de la masa
la care lua micul dejun al dimineţii de Crăciun.
Nu era deloc sigur că auzise bine cuvintele menajerei,
acoperite de strigătele copiilor.
- Linişte! comandă el; cei de la masă tăcură. Ce-ai spus?
- Vă caută Casa Albă la telefon, domnule, răspunse
menajera.
Chiotele care însoţiră afirmaţia femeii îi întăriră
Frica.
268
convingerea că se însurase prea tîrziu. Sau, mă rog, prea tîrziu
pentru a mai creşte copii. Adevărul era că nu prea-i plăceau
copiii; îi considera total neinteresanţi.
Se sculă de la masă, după un scurt schimb de priviri cu
soţia lui. Ea părea să-i citească gîndurile.
De ce Dumnezeu îl suna Casa Albă? Fără a-i insulta făţiş
pe preşedinte şi trupa lui de incompetenţi, Frederick Wells îşi
făcuse cunoscută poziţia cît se poate de limpede. Nu era de
acord cu omul de la Casa Albă.
Să fi folosit oare preşedintele pretextul felicitărilor de
Crăciun pentru a oferi ramuri de măslin inamicilor săi? Omul
se afla într-o teribilă încurcătură.
Wells închise uşa camerei sale de lucru şi se îndreptă
spre birou, aruncîndu-şi ochii spre şirurile de vaze Yuan şi
Ming din spatele geamului vitrinei. Erau splendide; niciodată
nu se sătura să le privească. Ii aminteau că putea exista
echilibru şi frumuseţe în mijlocul unei lumi hidoase.
Ridică receptorul.
- Domnu Frederick Wells?
Şaizeci de secunde mai tîrziu, lumea lui se prăbuşise.
Scriitorul o făcuse! Oricît de imaterial ar fi fost, faptul ca
atare era totul!
Inver Brass se putea proteja singură. Dizolvare imediată,
documente inexistente... La nevoie, al doilea asasinat
îndreptăţit, fâcîndu-l pe Peter Chancellor să dispară din această
lume.
Dar el? Banner deţinea toate armele, cu excepţia uneia.
Iar acea armă care-i lipsea era demascarea. Dezvăluirea unui
nume asupra căruia nu avea absolut nici un control. Pentru
Wells, demascarea echivala cu distrugerea.
O viaţă de om, irosită!
Totuşi, mai putea să lupte. De astă dată pe un drum de
ţară, la vest de Baltimore. Trebuia găsită o soluţie. Spre binele
tuturor.
Ochii îi căzură din nou pe vazele chinezeşti din vitrină.
Nu mai însemnau nimic pentru el.
269
Carlos Montelân stătea pe bancheta din biserică şi
urmărea cu detaşată ostilitate liturghia de Crăciun. Nu voia
să îngenuncheze; ipocrizia îngăduită soţiei şi familiei sale avea
anumite limite.
Boston nu era Madrid, însă amintirile îi rămăseseră
proaspete în memorie. Biserica spaniolă fusese un tovarăş
fidel al diverselor orientări politice, concentrîndu-se asupra
propriei supravieţuiri, fără a ţine seamă de enoriaşi.
Montelân simţi vibraţia celularului înainte de a-i auzi
bîzîitul. Credincioşii de lîngă el fură surprinşi; cîţiva se
întoarseră spre el, scandalizaţi. Lăcaşul Domnului fusese
profanat de un străin, însă destinatarul mesajului era un om
important, un sfetnic al preşedinţilor ţării. Lăcaşul Domnului
tolera situaţiile critice.
Carlos vîrî mîna în buzunarul hainei şi opri zgomotul.
Soţia şi copiii lui întoarseră capetele; el le făcu semn din cap,
se ridică de pe bancă şi porni pe culoarul de marmură, printre
luminările aprinse. Ieşi din biserică, găsi o cabină telefonică
şi sună la biroul său.
Casa Albă încercase să-l contacteze, dar nu avea să
revină. Trebuie să sune pe o linie specială. El urma să lase un
număr unde putea fi găsit.
O conspiraţie de idiotas! îşi zise Montelân. Dădu numărul
cabinei telefonice.
Aparatul sună cu un zgomot strident ce se lovi de pereţii
cabinei. Imediat, Carlos luă receptorul şi-l duse la ureche.
Cuvintele avură efectul unor cuţite ascuţite ce-i perforau
stomacul; simţea o durere îngheţată. Scriitorul îl găsise! Tot
ce făcuse el, tot ce aprobase exploda în acuzaţiile lui Peter
Chancellor.
înţelegerea, pactul lui, fusese necesar! Era vorba despre
păstrarea integrităţii lui Inver Brass! Nu se putea face altfel!
Scriitorul trebuia să înţeleagă! Da, sigur, o să se
întîlnească cu el. Pe un teren de golf, la est de Annâpolis, pe
270
a zecea pajişte? Da, o s-o găsească. Ora nu conta; avea să fie
acolo puţin după miezul nopţii.
Cu mîna tremurînd, Montelân închise telefonul. Pentru
cîteva clipe, rămase nemişcat, fixînd aparatul. îi trecu prin
minte să ridice iarăşi receptorul şi să-l sune pe Jacob Dreyfus.
Nu, nu putea face asta. Christopher era bătrîn. Un atac
de cord i-ar fi fost fatal.
Daniel Sutherland îşi bea lichiorul şi îl asculta pe fiul
său, Aaron, vorbind cu cele două surori ale sale şi cu soţii lor.
Perechile veniseră din Cleveland să petreacă în familie
Crăciunul: copiii erau cu bunica lor şi cu soţia lui Aaron,
împachetînd cadouri. Aaron, ca de obicei, îşi fermecase
auditoriul.
Judecătorul îşi urmărea fiul, încercînd emoţii
contradictorii. Iubirea era mai presus de orice, desigur, însă
aproape de ea se afla şi dezaprobarea. Presa îl considera pe
Aaron un instigator, dublat de un strălucit avocat al negrilor
de stînga. Totuşi, Daniel îşi dorea să nu fi fost atît de
înverşunat, atît de sigur că numai el deţinea soluţia problemelor
rasiale.
în ochii fiului său, se citea ura, iar aceasta nu reprezenta
o soluţie; era lipsită de forţă. într-o bună zi, fiul lui avea să
afle lucrul acesta. Pe parcursul timpului o să constate că
nefericita lui aversiune faţă de -toţi albii nu era doar
neproductivă, dar adesea şi deplasată.
Prenumele lui spunea cîte ceva despre asta. îi fusese dat
de către cel mai bun prieten pe care-l avea Daniel. Jacob
Dreyfus.
Numele lui trebuie să fie Aaron, zisese Jacob. Fratele
cel mare al lui Moise, primul preot al evreilor. E un nume
minunat, Daniel. Iar el e un fiu minunat.
Telefonul sună.
Soţia lui Aaron, Abby, intră pe uşă. Ca întotdeauna,
Daniel o privi cu dragoste, simţindu-se oarecum copleşit.
270
Alberta Wright Sutherland era, poate, cea mai bună actriţă
de culoare din ţară. înaltă, dreaptă, cu o magnifică prezenţă
ce putea, la nevoie, să o umbrească pe cea a soţului ei. Totuşi,
apariţiile ei cinematografice erau sporadice. N-ar fi acceptat
roluri care să-i exploateze fie sexul, fie rasa.
- O să încerc să răspund cinstit, de acord? i se adresă ea.
- De acord, draga mea.
- La telefon e Casa Albă.
- E surprinzător, ca să nu zic mai mult, spuse Daniel,
ridicîndu-se din fotoliu. O să vorbesc din sufragerie.
Era, într-adevăr surprinzător. Ultimele sale patru şedinţe
înfuriaseră administraţia, care-şi exprimase în scris
dezaprobarea.
- Sînt judecătorul Sutherland.
- Ţi se mai spune şi Venice, zise vocea aspră din receptor.
Scriitorul o făcuse! Legămîntul unei vieţi de om era,
dintr-o dată, suspendat. Dacă ar fi fost distrus, n-ar fi însemnat
nimic, fiindcă nimic nu egala acea pierdere. Escrocii aveau
să moştenească pămîntul.
Daniel asculta cu atenţie, cîntărind fiecare cuvînt al
scriitorului, fiecare inflexiune.
Ar fi putut exista o soluţie. Era o tactică disperată, una
căreia nu ştia dacă i-ar fi supravieţuit, cu atît mai puţin s-o
pună în aplicare. Dar trebuia încercată.
înşelătoria.
- Mîine dimineaţă, domnule Chancellor. în zori. Micul
golf la est de Deal Island, la danele traulerelor. O să le găsesc.
O să te găsesc.
Sutherland privea absent spre camera de zi. O zări pe
nora lui. Era în picioare, dreaptă şi mîndră. Daniel îşi aminti
că fusese o superbă Medee. îi reveniră în minte ultimele
cuvinte din-finalul piesei - un strigăt spre ceruri.
Iată pruncii mei, însîngeraţi, măcelăriţi din dragoste
pentru un zeu pe nume Iason!
Sutherland se întrebă de ce îşi amintise aceste cuvinte.
271
Apoi înţelese. îi trecuseră prin minte cu doar cîteva clipe în
urmă.

36
Vintui de iarnă bătea în rafale dinspre apă, culcînd la
pămînt iarba de pe dealuri. Soarele răzbătea printre
norii ce goneau pe cer, strălucind intens, dar fără să
încălzească. Era începutul după-amiezei din ziua de Crăciun,
iar pe plajă se simţea frigul iernii.
Chancellor privi urmele paşilor săi. Patrulase de colo-
cólo, între limitele indicate de Quinn O'Brien. Din acel spaţiu
de zece metri avea o imagine bună asupra pîlcului de arbuşti
de pe deal, aflaţi la stînga cărării pietruite ce venea dinspre
şosea.
Conform spuselor lui O'Brien, tactica adoptată era
simplă. El urma să aştepte în tufăriş sosirea lui Jacob Dreyfus,
S-ar fi asigurat că Dreyfus dădea drumul taxiului, aşa cum i
se spusese; în cazul în care Christopher i-ar fi trădat - fie
reţinînd taxiul, fie aducîndu-şi oamenii în alte maşini -, Quinn
i-ar fi făcut semn lui Peter şi ar fi fugit împreună într-o zonă
ascunsă, undeva deasupra unei plaje alăturate, unde Alişon îi
aştepta în automobilul neînmatriculat.
Quinn numise acest tip de autoprotecţie „îndrăzneţ". însă
protecţia imediată şi mai puţin controlabilă rămînea la
latitudinea lui Peter. în buzunarul hainei avea pistolul cu ţeava
scurtă, de calibrul 38, pe care-l luase de la Paul Bromley în
tren. Pistolul care trebuia să-l omoare pe el. Dacă ar fi fost
nevoie, l-ar fi folosit.
Peter auzi un fluierat scurt, ascuţit; primul semnal. Se
zărea taxiul.
N-ar fi putut spune cîte minute trecuseră pînă să-şi facă
apariţia silueta fragilă. Fiecare secundă părea interminabilă;
inima îi bubuia în piept. îl urmărea pe micuţul, delicatul
Dreyfus croindu-şi nesigur drum pe cărarea ce ducea spre
272
plajă. Era cu mult mai bătrîn decît îşi imaginase Peter şi infinit
mai fragil. Vîntul dinspre ocean îl lovea cu putere; nisipul îi
şfichiuia faţa, fâcîndu-l să se aplece şi să-şi întoarcă într-o
parte capul; bastonul îi aluneca pe pietre.
Ajunse la capătul cărării şi îşi înfipse bastonul în nisip
înainte de a păşi în faţă. Chancellor simţea întrebarea din ochii
ascunşi în spatele lentilelor groase. Trupul ostenit nu mai era
în stare să parcurgă restul distanţei; nu putea veni tînărul la
el?
Dar Quinn fusese de neclintit. Poziţia era totul; trebuia
avută în vedere eventualitatea unei dispariţii rapide. Dreyfus
îşi continuă cu dificultate drumul spre plaja măturată de vînt.
Apoi căzu. Chancellor porni spre el, dar fu oprit de
O'Brien, care-şi flutura braţele. Agentul FBI îi transmitea
hotărît un mesaj clar.
Dreyfus se afla la mai puţin de zece metri, iar trăsăturile
feţei i se vedeau limpede. Cumva, bancherul înţelese; pe chip
i se citea fermitatea. Folosindu-se de baston, se luptă să se
ridice în picioare. Şovăielnic, clipind des din cauza vîntului şi
a nisipului, merse către Chancellor; nu-i întinse mîna.
-Ne-amîntîlnit, spuse Dreyfus simplu. Eu am să-ţi spun
dumitale ceva, iar dumneata ai ceva să-mi spui mie. Care
dintre noi va începe?
- Mi-ai urmat instrucţiunile? întrebă Peter, aşa cum i se
spusese să procedeze.
- Desigur. Avem de schimbat nişte informaţii; fiecare
dintre noi vrea să afle ce ştie celălalt. De ce să complicăm
lucrurile? Ştii că eşti căutat.
- Da. Din motive neîntemeiate.
- Cei care te vînează cred altceva. Totuşi, asta n-are
importanţă. Dacă nu eşti vinovat, inocenţa dumitale poate fi
dovedită.
- Singurul lucru de care mă fac vinovat e că sînt un
afurisit de nebun. Insă nu ne aflăm aici ca să discutăm despre
mine.
- Sîntem aici pentru a discuta anumite evenimente care
272
ne afectează pe amîndoi. Dreyfus ridică raîna ca să-şi apere
faţa de o neaşteptată rafală de vînt. Trebuie să ajungem la o
înţelegere.
- Nu cred că e cazul! Am fost manipulat, minţit,
împuşcat. Patru oameni au fost ucişi - despre patru ştiu eu.
Pe trei dintre ei i-am văzut murind. Dumnezeu ştie cîţi oameni
au fost scoşi din minţi de o şoaptă la telefon! Dumneata ştii
cine sînt aceia. Eu cunosc cîţiva. Peter îşi întoarse privirea
spre apă, apoi din nou către Dreyfus. Mi-am însemnat totul.
Nu la asta te-ai aşteptat dumneata să fi scris, însă aşa stau
lucrurile. Acum, fie cazi la învoială cu mine, fie spun întregii
lumi cine eşti de fapt.
Dreyfus îl privi cîteva clipe în tăcere, înjur auzindu-se
doar bătaia vîntului. Ochii lui nu exprimau teama.
- Şi cine crezi dumneata că sînt? Ce crezi că sînt?
- Eşti Jacob Dreyfus, cunoscut şi drept Christopher.
- Admit asta. Nu ştiu cum ai aflat, dar e un nume pe
care-l port cu mîndrie.
- Poate că meritai, pînă cînd te-ai întors împotriva lor.
-împotriva cui?
- A celorlalţi. Banner, Paris, Venice, Bravo. I-ai trădat.
- I-am trădat? Pe Paris? Pe Venice? Nu ştii ce vorbeşti.
- Chasong! Chasong e în dosarele lui Hoover, iar
dumneata le-ai deţinut!
Jacob Dreyfus rămase nemişcat, chipul său cadaveric
exprimând surpriza.
- Dumnezeule Atotputernic, asta crezi?
- Ai colaborat cu Departamentul de Stat!
- în mai multe ocazii.
- Puteai descoperi cu uşurinţă un loc sterilizat dacă ştiai
unde să cauţi.
- Poate. Dacă ştiam despre ce e vorba.
- Ştiai că Varak e mort!
- Varak, mort? Nu se poate!
-Minţi!
- Eşti nebun. Şi periculos. Orice-ai fi scris trebuie distrus.
273
Nu ştii ce-ai făcut. Peste patruzeci de ani în slujba ţării,
nenumărate milioane cheltuite. Trebuie să înţelegi. Trebuie
să te fac să înţelegi!
Ceea ce se întîmpla era incredibil! Dreyfus vîrî mîna în
buzunarul pardesiului, cu mîna tremurînd. Peter ştia că voia
să scoată un pistol.
- Nu face asta! Pentru numele lui Dumnezeu, n-o face!
- N-am de ales.
în spatele lui Dreyfus, în tufărişul de pe colina de nisip,
Chancelîor văzu deodată silueta lui O'Brien ridicîndu-se în
picioare. Văzuse ceea ce vedea şi Peter: bătrînul avea să scoată
un pistol. Venise singur, dar înarmat. Pînă la urmă, era pregătit
să omoare.
Chancelîor strìnse în mînă arma din buzunarul lui, cu
degetul pe trăgaci, Nu-l putea apăsa! Nu putea apăsa pe
trăgaci!
Se auzi o împuşcătură. Capul lui Dreyfus căzu pe spate,
cu gîtul transformat într-o masă de sînge şi oase sfariniate.
Trupul i se arcui, apoi căzu într-o parte pe nisip. La distanţă,
O'Brien coborî arma şi o luă la fugă pe colină.
Christopher fusese ucis pe o porţiune de plajă măturată
de vînt.
Apoi Peter văzu ce avea în mînă. Era o coală de hîrtie
împăturită. Nu un pistol. O scrisoare.
îngenunchea copleşit de un sentiment de repulsie, şi luă
foaia de hîrtie. Se ridică în picioare respirînd anevoie, incapabil
să gîndească din cauza durerii din tîmple. O'Brien era lingă
el; luă foaia de hîrtie şi o despături. Chancelîor o privea fix,
apoi o citiră împreună. Era o copie xeroxată a unei epistole
scrise de mînă. Destinatarul purta un singur nume: Paris.
I.B. trebuie dizolvat. Venice şi Bravo sînt de acord
cu această concluzie. Văd asta în ochii lor, deşi n-am
discutat între noi. Sîntem mistuiţi de amintiri. Dar am
ajuns la o vîrstă înaintată şi mai avem foarte puţin de
trăit. Ceea ce mă îngrijorează profund e faptul că
274
sfirşitul ar putea veni pentru unul dintre noi sau pentru
toţi, fără aplicarea mijloacelor adecvate de dizolvare.
Sau, mai rău, că ne vom pierde discernămîntul şi limbile
noastre bătrîne vor trăncăni. Asta nu poate fi permis.
De aceea, te implor, dacă bătrîneţea va distruge
raţiunea, fă pentru unul dintre noi sau pentru toţi ceea
ce nu putem face noi înşine. într-un plic separat, ţi-au
fost trimise tabletele prin curier. Pune-le în gurile
noastre bătrîne şi roagă-te pentru noi.
Dacă dumitale ţi-e imposibil, arată-i această
scrisoare lui Varak. El va înţelege şi va duce la bun
sfîrşit ceea ce trebuie făcut.
în cele din urmă, dă-i-o lui Banner, a cărui
slăbiciune păleşte în faţa extraordinarelor sale talente.
El va fi tentat să ducă mai departe activitatea lui I.B.
Nici asta nu poate fi permis. Vremea noastră a trecut.
Dacă insistă, tot Varak va şti ce să facă.
Cele de mai sus constituie înţelegerea noastră.
Christopher
- Spunea că nu ştie ce e un loc sterilizat, zise încet Peter.
- Nu ştia nici de moartea lui Varak, adăugă O'Brien
recitind scrisoarea. Nu el era omul.
Chancellor se întoarse şi se îndreptă spre apă. Căzu în
genunchi în valurile ce se spărgeau la ţărm şi vomită.
îngropară corpul lui Jacob Dreyfus în nisipul de la poalele
colinei. Nu se gîndiră la problema responsabilităţii; aveau o
disperată nevoie de timp. Responsabilitatea urma să fie stabilită
mai tîrziu.
întîlnirea cu Frederick Wells nu fusese stabilită pe o
porţiune de plajă pustie. Omul cunoscut drept Banner trebuia
să ajungă pe un cîmp aflat la sud de un drum ce ieşea din
Autostrada 40, la vest de Baltimore. Cu mai puţin de şase
luni în urmă, O'Brien folosise acel loc drept punct de reper
pentru un informator. Cunoştea bine zona.
274
Era vorba despre o curbă a autostrăzii, aflată la distanţă
de restaurantele de noapte şi staţiile de benzină; de jur-împrejur
se întindeau cîmpuri ce păreau un ţinut mlăştinos în întuneric.
Peter aştepta pe cîmp, la distanţă de cîţiva zeci de metri
de parapetul unde avea să-şi parcheze Wells maşina. Privea
farurile automobilelor ce goneau pe autostradă, luminînd
intens în ploaia ce cădea în zonă şi-l făcea să se zgribulească
de frig. O'Brien se ascunsese la jumătatea drumului spre
parapet, cu arma scoasă, în aşteptare. Chancellor primise din
nou instrucţiuni: la prima reacţie neaşteptată, trebuia să-l
ameninţe pe Frederick Wells cu pistolul. La nevoie,' chiar să
tragă.
Ca măsură de precauţie suplimentară, O'Brien îşi luase
cu el o lanternă. Dacă Wells ar mai fi adus pe cineva cu el,
Quinn urma s-o aprindă, acoperind lentila cu palma şi rotind-o
în cerc. Peter ar fi înţeles că trebuia să fugă pe cîmp pînă la
drum, unde Alison aştepta în maşină.
Un şofer grăbit claxona de două ori pe drum. Un
automobil încetini şi trase pe dreapta. Maşina din spate îl ocoli
şi demară în trombă.
Automobilul opri lîngă parapet şi din el coborî un singur
om. Era Frederick Wells; se îndreptă către balustrada dinspre
cîmpie şi privi într-acolo.
Fasciculul de lumină se aprinse scurt în capătul îndepărtat
al parapetului. Era primul semnal al lui O'Brien. Wells venise
singur; nu părea să aibă vreo armă. Peter rămase nemişcat;
Banner trebuia să se îndrepte spre el.
Wells sări peste balustradă şi îşi croi drum pe povîrniş.
Chancellor se ghemui în iarba umedă şi îşi luă revolverul în
mînă.
- Scoate mîinile din buzunare! strigă el, aşa cum i se
spusese. Mergi încet înainte, cu mîinile depărtate de corp.
Wells rămase nemişcat în ploaie, apoi se supuse ordinului.
Cu mîinile întinse lateral, păşi pe cîmpul cufundat în întuneric.
Cînd ajunse la mai puţin de doi metri, Peter se ridică de la
pămînt.
275
- Opreşte-te acolo!
Wells rămase cu răsuflarea tăiată, făcînd ochii mari.
-Chancellor?
Inspiră adînc de cîteva ori, clipind în ploaia ce-i bătea în
faţă, fără să rostească un cuvînt înainte de a-şi regla respiraţia
- un exerciţiu oriental de suspendare a gîndurilor, pentru
restabilirea echilibrului.
- Ascultă-mă, Chancellor, zise Wells în cele din urmă.
Ai întrecut măsura. Ţi-ai făcut prieteni nepotriviţi. Pot doar
să fac apel la sentimentele dumitale patriotice, ca să-mi dai
numele lor. II cunosc pe unul, desigur. Spune-mi-i pe ceilalţi.
Peter era năucit. Wells preluase iniţiativa.
- Ce tot spui acolo?
- Dosarele! De la Mia Z. Ei le deţin şi te manipulează pe
dumneata.-Nu ştiu ce ţi-au promis - ce ţi-a promis el. Dacă e
vorba despre viaţa dumitale, eu ţi-o pot garanta mult mai
mult decît el. Şi pe a fetei.
Chancellor privi chipul lui Frederick Wells, pe care se
rostogoleau picăturile de apă.
- Crezi că m-a trimis cineva. îţi închipui că sînt un
mesager. Nu ţi-am pomenit de dosare la telefon.
- Nici nu era nevoie. Pentru numele lui Dumnezeu,
încetează! Distrugerea lui Inver Brass nu e o soluţie! Nu-i
lăsa să facă asta!
- Inver Brass?
Peter îşi aminti de scrisoarea din mîna mortului, de
înţelegerea dintre Christopher şi Paris.I.B. trebuie dizolvat...
I.B. ... Inver Brass.
- Nu trebuie să te laşi angrenat într-o asemenea acţiune,
Chancellor! Nu înţelegi ce-a făcut el? Te-a programat prea
bine; dumneata ai învăţat mult prea repede. Ai ajuns aproape
de el! Acum nu te mai poate ucide; ştie că noi ne-am da
seama că el a făcut-o. Aşa că îţi spune nişte lucruri, dezvăluie
existenţa lui Inver Brass, te hrăneşte cu minciuni,, astfel încît
dumneata să ne stîrneşti unul împotriva altuia!
- Cine face asta?
276
- Omul care deţine dosarele. Varak!
- O, Iisuse... Peter simţi un nod în stomac.
Nu era nici Frederick Wells.
- Eu cunosc răspunsul. Wells vorbea cu o voce tăioasă,
nazală; Peter îl asculta neatent, atît de zadarnic părea dintr-o
dată totul. Te va scoate din încurcătură şi va aduce dosarele
înapoi. Trebuie obţinute cu orice preţ! Spune-i lui Varak că
n-are cum să implice Inver Brass în evenimentele din mai.
Nu există documente, nu poate fi descoperită nici o negociere.
Varak a fost asasinul, nu Inver Brass. Şi-a făcut treaba foarte
bine; n-a lăsat nici o urmă. Dar eu pot şi o să pun nişte întrebări
delicate în legătură cu toate mişcările lui din zece aprilie pînă
în noaptea de întîi mai. Şi o s-o fac într-o manieră categorică;
va fi demascat. Iar noi o să rămînem necunoscuţi. Transmite-i
acest mesaj.
Era prea mult pentru Peter. Adevăruri, jumătăţi de adevăr
şi minciuni îngrămădite peste nişte abstracţiuni; date
întreţesute într-o reţea de acuzaţii.
- Crezi că Varak i-a trădat pe ceilalţi?
- Ştiu asta! De aceea trebuie să lucrezi cu mine. Ţara
are nevoie acum de mine. Varak deţine acele dosare!
Ploaia cădea în rafale.
- Pleacă de-aici, zise Peter.
- Nu înainte de-a obţine cuvîntul dumitale.
-Pleacă de-aici!
- Nu înţelegi! Wells nu putea suporta să fie alungat.
Aroganţa ceda locul disperării. Ţara are nevoie de mine! Eu
trebuie să conduc Inver Brass. Ceilalţi sînt bătrîni, slabi!
Vremea lor a trecut. A venit rîndul meu! Trebuie să intru în
posesia acelor dosare. Figurez în ele!
Chancellor ridică revolverul.
- Pleacă de-aici dacă nu vrei să te omor.
- Ai nevoie de o scuză, nu-i aşa? Asta doreşti, de fapt!
Banner rostise cuvintele în grabă, cu o voce stridentă,
alarmată. Varak ţi-a spus că eu sînt trădătorul? Dar eu n-am
nici o legătură cu povestea asta! El e acela! Eu i-am cerut
276
doar să intervină pe lîngă Bravo, atît şi nimic mai mult. Era
foarte apropiat de St. Claire; toată lumea ştia. El jurase să ne
protejeze pe toţi, pe fiecare dintre noi... Dumneata te-ai ocupat
de Nürnberg! Noi nu puteam permite aşa ceva! Varak a înţeles!
- Nürnberg...
Peter simţea ploaia scăldîndu-i faţa. Plouase şi în seara
cînd Continentalul lui argintiu fusese lovit, seara în care murise
Cathy. Acum ca şi atunci, se zărea o autostradă la depărtare
şi un parapet. Şi ploua.
- Doamne Sfinte! Nu i-am cerut niciodată să te ucidă!
Sau pe fată! Asta a fost decizia lui; nu i-a fost niciodată frică
să acţioneze.
Varak. Longworth. Oribila mască din spatele unui volan.
Un şofer în noaptea furtunoasă, privind drept înainte în timp
ce ucidea.
Varak, profesionistul care folosea maşinile drept arme.
Durerea din tîmple devenise insuportabilă. Peter ridică
pistolul, îndreptîndu-l spre capul lui Banner. Apăsă pe trăgaci.
Viaţa lui Banner fu salvată de lipsa de experienţă a unui
amator. Piedica de siguranţă împiedică percutorul să lanseze
glonţul.
Frederick Wells o luă la fugă prin ploaie, spre şosea.
La est de Annapolis, la o distanţă de cîţiva kilometri de
Severn River, se afla regiunea deluroasă de la Chanticlaire.
Era un club de golf al patricienilor, înfiinţat în anii treizeci de
către adevăraţi aristocraţi, şi de aceea avea un caracter
exclusivist, fiind, prin extensie, şi un loc de întîlnire al şefilor
de la CIA, pe vremea cînd J. Edgar Hoover blocase fluxul tJe
date între cele două instituţii. O'Brien cunoştea bine lucrul
ăsta; acolo urma să aibă loc întîlnirea cu Carlos Montelân.
Paris trebuia să fie acolo nu mai devreme de miezul nopţii,
nici mai tîrziu de ora douăsprezece treizeci. La a zecea ţintă;
instrucţiunile erau clare.
Quinn trecu la volan; cunoştea drumurile lăturalnice
dinspre Autostrada 40 către Chanticlaire. Alison şi Peter
277
stăteau în spate. Chancellor se uscase cum putuse, buimăcit
încă de şocul dezvăluirii lui Banner.
- El a ucis-o, zise Peter, privind absent farurile prin ploaia
ce se domolise. Varak a ucis-o pe Cathy. Ce fel de om era?
Alison îl strînse de fnînă. O'Brien vorbi din spatele
volanului:
-Nu-ţi pot răspunde. Dar nu cred că el gîndea în termeni
de viaţă şi moarte. In anumite situaţii, nu lua în calcul decît
eliminarea problemelor.
- N-avea nimic uman.
- Era un specialist.
- Ăsta-i cel mai cutremurător lucru pe care l-am auzit
vreodată.
O'Brien găsi un han de ţară lăturalnic. Intrară să se
încălzească şi să bea cîte o cafea.
- Inver Brass, spuse Quinn, după ce se aşezară la masa
din încăperea slab luminată. Ce înseamnă?
- Frederick Wells credea că eu ştiu, răspunse Peter. La
fel cum îşi închipuia că Varak m-a trimis la el.
- Eşti sigur că nu-ţi dădea informaţii false? încercînd să
scape de dumneata?
- Sînt sigur. Panica lui nu era trucată. El apare în dosare.
Orice-ar scrie acolo l-ar putea distruge.
- Inver Brass, repetă încet O'Brien. Inver e un cuvînt
scoţian, iar brass poate însemna orice. Dar ce semnificaţie
are combinaţia?
- Nu e cazul să complici lucrurile, spuse Peter. E numele
pe care l-a dat nucleului lor.
-Cui?
- Scuze. „Nucleului" meu.
- Din cartea ta? întrebă Alison.
-Da.
- Mai bine aş citi afurisitul ăla de manuscris, zise O'Brien.
- Există vreo modalitate de a putea cunoaşte mişcările
lui Varak dintre zece aprilie şi doi mai, anul ăsta, întrebă
Chancellor?
278
- Acum nu mai există.
- Ştim că Hoover a murit pe doi mai, continuă Peter.
Concluzia ar fi...
- Concluzia nu rezistă la o cercetare atentă, îl întrerupse
Quinn. Hoover a murit în urma unui atac de cord. Aşa s-a
stabilit.
- De către cine?
- Dosarele medicale. Au fost fragmentare, dar suficient
de complete.
- Deci ne-am întors de unde am pornit, conchise Peter,
obosit.
- Nu, nu-i aşa, spuse Quinn, uitîndu-se la ceas. Am
eliminat doi candidaţi. E timpul să ne întîlnim cu al treilea.
Era cel mai sigur loc de întîlnire pe care îl pregătise
agentul FBI şi tocmai de aceea Quinn şi-a luat măsuri de
precauţie suplimentară. Sosiră la Chanticlaire cu o oră înainte
de momentul în care trebuia să apară Montelân; agentul
cercetă minuţios zona. După ce termină, îi spuse lui Peter să
se ducă la a zecea ţintă, în vreme de Alison urma să rămînă în
maşină la capătul îndepărtat al drumului; la rîndul său, el se
ascunse în iarba de la marginea culoarului de joc.
Pămîntul era umed, însă ploaia se oprise. Lumina lunii
îşi făcea loc printre norii ce pluteau pe cer, devenind tot mai
strălucitoare. Chancellor aştepta la umbra unui copac înalt.
Auzi zgomotul unei maşini intrînd pe poarta deschisă şi
se uită la ceas. Trecuseră cinci minute după miezul nopţii;
Montelân era neliniştit. Totuşi, nu mai tulburat decît era el
însuşi, îşi zise Peter. Puse mîna pe minerul pistolului din
buzunarul hainei.
In mai puţin de un minut, văzu silueta lui Carlos Montelân
venind în grabă de după colţul clădirii clubului. Spaniolul
mergea prea repede, îşi spuse Peter. Un om speriat ar fi fost
mai prudent; nu însă şi cel ce se îndrepta spre el.
- Domnule Chancellor!
Paris începuse să-l strige de la o distanţă de cincizeci de
278
metri faţă de ţintă. Se opri şi vîrî mîna stingă în buzunarul
pardesiului. Peter îşi scoase revolverul şi-l ridică în faţa lui,
privind tăcut.
Montelân scoase mîna din buzunar. Chancellor lăsă arma
jos. Paris avea o lanternă; o aprinse şi răsuci fasciculul ei în
toate direcţiile, pînă cînd îl găsi pe Peter.
- Stinge lanterna! ţipă Chancellor, ghemuindu-se.
- Cum doreşti.
Lumina se stinse. Amintindu-şi de instrucţiunile lui
O'Brien, Peter alergă la cîţiva metri distanţă de fosta lui
poziţie, cu ochii aţintiţi asupra lui Montelân. Spaniolul nu
mai făcu mişcări în plus; nu era înarmat. Chancellor se ridică,
ştiind că putea fi văzut în lumina lunii.
- Sînt aici, zise el.
Montelân se întoarse, mijindu-şi ochii.
- Scuze pentru lanternă. N-o s-o mai aprind. Se apropie
de Peter. N-am avut probleme venind încoace. Indicaţiile
dumitale au fost excelente.
în lumina gălbuie, Peter distingea chipul lui Montelân.
Avea trăsături latine şi ochi negri, cercetători. Peter înţelese
că omul nu era înfricoşat. în ciuda faptului că i se ceruse să se
întîlnească cu un străin, cunoscut de el doar după nume, pe
un teren de golf izolat, în mijlocul nopţii - un străin la care
s-ar fi putut gîndi ca la un om violent -, Paris se purta de
parcă se afla la o agreabilă întîlnire de afaceri.
- Am un pistol în mînă, spuse Chancellor, ridicînd ţeava
armei.
Montelân privi cu atenţie.
- Pentru ce?
- După tot ce mi-ai făcut - după ce am fost manipulat
de Inver Brass -, mai ai tupeul să mă întrebi?
- Nu ştiu ce ţi s-a făcut.
- Minţi.
- Lasă-mă să-ţi explic. Ştiu că ţi s-au furnizat informaţii
false, pornind de la premisa că ai putea scrie o carte bazîndu-te
pe acele informaţii. S-a presupus că acest lucru ar putea alarma
279
anumite persoane care fac parte dintr-o conspiraţie şi le va
obliga să-şi dezvăluie identitatea. Sincer vorbind, m-am îndoit
de înţelepciunea acestui experiment încă de cînd am auzit
prima dată despre el.
- Asta-i tot ce-ai aflat?
- Presupun că au existat nişte aspecte neplăcute, însă mi
s-au dat asigurări că dumneata nu vei păţi nimic.
- Cine sînt acele „anumite persoane"? Despre ce
„conspiraţie" e vorba?
Paris făcu o scurtă pauză, de parcă ar fi încercat să pună
capăt unui conflict lăuntric.
- Dacă nu ţi-a spus nimeni, probabil că e timpul să afli.
Există o conspiraţie. Una foarte reală şi periculoasă. Lipseşte
o parte importantă a dosarelor personale ale lui J. Edgar
Hoover. Au dispărut.
- De unde ştii?
Montelăn rămase iarăşi tăcut, apoi, după ce se hotărî,
continuă:
- Nu-ţi pot da detalii, însă, deoarece ai menţionat
numele şi - mai exact - te-ai referit la ceilalţi în
conversaţia noastră de azi-dimineaţă, e de presupus că
ştii mai multe decît intenţionam noi să afli. Nu contează;
o să se ajungă la un sfîrşit. Inver Brass a reuşit să obţină
celelalte dosare.
-Cum?
- Nu-ţi pot spune asta.
- Nu poţi sau nu vrei?
- Cîte puţin din fiecare.
- Asta nu-i suficient!
- Cunoşti un om pe nume Varak? întrebă Paris încet.
-Da.
- întreabă-l pe el. S-ar putea să-ţi spună, ori poate nu.
Peter studie faţa spaniolului în lumina lunii. Montelân
nu minţea. Nu ştia că Varak murise. Chancellor simţi un nod
în gît; al treilea candidat trebuia eliminat. Rămîneau nişte
280
întrebări, însă obiectivul esenţial fusese îndeplinit. Paris nu se
afla în posesia dosarelor.
- Ce-ai vrut să spui cînd ziceai că nu contează ce-am
aflat? Că „o să se ajungă la un sfîrşit"?
- Zilele lui Inver Brass sînt numărate.
- Mai exact, ce e Inver Brass?
- Credeam că ştii.
- Nu mai cred nimic!
Spaniolul păstră cîteva clipe de tăcere înainte de a vorbi.
- Un grup de oameni care s-au consacrat bunăstării
acestei naţiuni.
- Un nucleu.
- îmi închipui că poate fi numit aşa, confirmă Montelân.
E constituit din oameni deosebiţi, de un caracter extraordinar
care nutresc o mare dragoste pentru ţara lor.
- Dumneata eşti unul dintre ei?
- Am avut privilegiul de a fi ales.
- Ăsta e grupul care a fost format pentru a le avertiza pe
victimele lui Hoover?
- A avut multe obiective.
- Cu cîte săptămîni în urmă ţi s-a cerut să te alături
grupului? Sau e vorba de luni?
Pentru prima dată, Paris părea surprins.
- Săptămîni? Luni? Sînt membru de patru ani.
-Patru ani?!
Din nou se auzi acea coardă distonantă. Din cîte ştia
Peter, grupul - nucleul lui St. Claire, acest Inver Brass - se
formase pentru a combate ultima şi cea mai periculoasă tactică
a lui Hoover: exploatarea fricii cu ajutorul dosarelor. Era o
apărare tîrzie, creată de nevoie: Un an, un an şi jumătate, cel
mult doi ani ar fi fost durata acestei iniţiative. Dar Paris vorbea
de patru ani...
Iar Jacob Dreyfus folosise expresia „patruzeci de ani de
serviciu", apoi continuase referindu-se la „nenumăratele
milioane cheltuite". Atunci, în timpul acelor momente de
280
panică de pe plajă, Chancellor crezuse că Dreyfus se referea
la sine. Dar acum.. .patruzeci de ani... nenumărate milioane.
Cuvintele rostite cu asprime de Frederick Wells îi reveniră
în minte. Ţara are nevoie de mine. Eu trebuie să conduc
Inver Brass. Ceilalţi sînt bătrîni, slabi! Vremea lor a trecut.
A venit rîndul meu!
Patru ani... patruzeci de ani! Nenumărate milioane. Şi
în cele din urnrâ Peter îşi aminti de scrisoarea lui Dreyfus
către Montelân. înţelegerea dintre Christopher şi Paris.
Sîntem mistuiţi de amintiri...
Ce fel de amintiri?
- Cine sînteţi voi? întrebă el, uitîndu-se la Montelân.
- N-o să mai adaug nimic la ceea ce am spus mai
devreme. Ai avut dreptate, domnule Chancellor. Eu am
anticipat toate astea. în orice caz, nu mă aflu aici pentru a
discuta asemenea chestiuni. Am venit ca să încerc să te
conving să nu te mai amesteci. Includerea dumitale în
această poveste a fost o eroare de judecată a unui om
strălucit, însă frustrat. Nu a fost nici o problemă cîtă vreme
ai rămas în fundal, cercetînd printre ruine, dar, dacă ai ieşi
în faţă şi ţi s-ar pune întrebări în mod public, ar fi un
dezastru.
- Eşti speriat, spuse Chancellor, surprins. Arborezi un
calm desăvîrşit, însă eşti înnebunit de frică.
- Cu siguranţă sînt. Pentru dumneata, ca şi pentru noi
toţi.
- „Noi" înseamnă Inver Brass?
- Şi mulţi alţii. A apărut un dezacord între oamenii acestei,
ţări şi liderii lor. Există corupţie la nivelul celor mai înalte
structuri guvernamentale; aceasta trece dincolo de puterea
politică. Constituţia a fost serios zdruncinată, iar stilul nostru
de viaţă - ameninţat. Nu sînt melodramatic; îţi spun adevărul.
Poate că o persoană care nu s-a născut aici şi a mai văzut
întîmplîndu-se asemenea lucruri înţelege mai bine situaţia.
- Care e răspunsul? Există unul?
281
- Cu siguranţă. Aplicarea neabătută, fără patimă, a legii.
Repet, fără patimă. Oamenii trebuie avertizaţi asupra
adevăratelor pericole ale abuzurilor. Fără acuzaţii de natură
emoţională şi cereri de răzbunare. Sistemul va funcţiona dacă
i se acordă această şansă; procesul a început deja. JVw e cazul
să se recurgă la dezvăluiri explozive. E timpul să examinăm
totul cu atenţie şi să reflectăm.
~ înţeleg, zise Peter încet. Şi nu e momentul pentru a fi
demascat Inver Brass, nu-i aşa?
- Da, spuse hotărît Montelân.
- Poate nu va fi niciodată.
- Poate. Ţi-am spus. Vremea sa a trecut.
- Din cauza asta ai stabilit o înţelegere cu Jacob Dreyfus?
Cu Christopher?
Paris reacţiona de parcă ar fi fost pălmuit cu putere peste
faţă.
- Chiar mă întrebam, zise el încet. Am vrut să-l sun, dar
am crezut că e mai bine să n-o fac. Aşadar, ai luat legătura cu
el.
- Am luat.
- Sînt sigur că ţi-a vorbit în aceiaşi termeni. Devotamentul
lui faţă de această ţară e neţărmurit. El înţelege.
- Eu, nu. Eu nu vă înţeleg pe nici unul dintre voi.
- Deoarece cunoaşterea dumitale e limitată. Iar de la
mine nu vei mai afla nimic. Pot doar să te implor să dispari.
Dacă vei continua, rişti să fii ucis.
- Mi s-a mai sugerat asta. O ultimă întrebare: Ce s-a
întîmplat la Chasong?
- La Chasong? Bătălia de la Chasong?
-Da.
- O pierdere teribilă. Mii de oameni morţi pentru o fîşie
neimportantă de teren arid. Megalomania a înlăturat
autoritatea civilă. E un fapt consemnat.
Peter îşi dădu seama că avea pistolul în mînă. Era inutil;
îl vîrî în buzunar.
282
- întoarce-te la Boston, spuse el.
- O să te gîndeşti cu atenţie la ce ţi-am spus?
- Da. Dar ştia că trebuie să continue.
Pentru întîlnirea cu Daniel Sutherland, O'Brien alesese
un intrînd al golfului Chesapeake, la est de Deal Island. Acolo
se afla un port comercial unde erau ancorate vase de pescuit,
îndeosebi bărci pentru stridii ce trebuiau să mai rămînă la
ţărm o săptămînă sau două. Se pescuise puţin; oceanul nu
era ospitalier în acea perioadă a lunii decembrie.
Valurile băteau neîncetat stîlpii de la docuri. Scîrţîitul
bărcilor ancorate păstra un ritm constant, în vreme ce
pescăruşii zburau ţipînd în lumina dimineţii.
Venice. Ultimul candidat, îşi zise Peter, stînd sprijinit de
balustrada unsuroasă a unui traulef aflat la capătul docului.
Ultimul, aşa era, numai dacă îl excludea pe Bravo. Părea sigur
că Peter trebuia să se întoarcă la Munro St. Claire. Posibilitatea
ca Sutherland să fíe trădătorul lui Inver Brass, ucigaşul vorbind
în şoaptă care se afla în posesia dosarelor, părea greu de
acceptat. Dar totul era posibil.
Sutherland îi spusese că acel comitet, format pentru a
combate ticăloşiile lui Hoover, fusese' desfiinţat. In plus,
Sutherland susţinuse că dosarele nu mai existau. Ca membru
al lui Inver Brass, ştia că astea erau minciuni.
Dar de ce ar fi avut nevoie Sutherland de dosare? De ce
ar fi ucis? De ce ar fi încălcat legea pe care trebuia s-o
reprezinte?
Peter distingea cu greutate intrarea în doc, aflată dincolo -
de macarale şi de troliuri, care formau o stranie arcadă,
profilată pe cerul cenuşiu. Privi spre dreapta lui, peste apă,
acolo unde ştia că O'Brien stătea ascuns pe puntea unei
gabare. Ţinea în mînă o cutie de chibrituri, cu un băţ scos
afară, pregătit să-i dea foc. L-ar fi aprins şi l-ar fi ţinut la
fereastră, cu flacăra protejată, dacă în automobilul cu care
venea judecătorul s-ar mai fi aflat cineva.
282 r
Deodată, Peter auzi zgomotele joase ale unui motor
puternic apropiindu-se. Cîteva clipe mai tîrziu, două faruri se
aprinseră, trimiţîndu-şi fasciculele prin intrarea în port şi
reflectîndu-se în carcasele vaselor de pe mal. Automobilul îşi
continuă drumul, întorcînd la dreapta într-un spaţiu larg dintre
bărci, cu botul spre marginea apei.
Farurile se stinseră, lăsînd o dîră luminoasă în ochii
lui Chancellor. Se ghemui sub bordul traulerului şi continuă
să privească pavajul docului. Valurile se spărgeau de piloni
într-un ritm neregulat; scîrţîitul bărcilor se auzea fără
încetare.
Uşa maşinii se deschise şi se închise, apoi ieşi din întuneric
silueta imensă a lui Sutherland, ocupînd un spaţiu larg sub
arcul de oţel şi buclele troliurilor. Se îndreptă spre Peter, cu
paşi apăsaţi şi prudenţi, dar fără ezitare.
Ajunse la capătul docului şi rămase nemişcat, privind
apele golfului. Daniel Sutherland se uita în zare de parcă ar fi
fost ultimul om rămas pe pămînt, contemplînd sfîrşitul
universului. Sau ca şi cum aştepta să ancoreze o barjă şi
oameni cărora să le ordone să înceapă descărcarea.
Peter se ridică în picioare, depărtîndu-se de balustrada
traulerului, cu mîna în buzunar strîngînd pistolul.
- Bună dimineaţa, domnule judecător. Sau ar trebui să-ţi
spun Venice?
Sutherland se întoarse şi privi spre trauler, către
Chancellor, care stătea pe pasarela îngustă. Nu zise nimic.
- Am spus „bună dimineaţa", continuă Chancellor încet,
chiar curtenitor, incapabil să-şi strige în gura mare respectul
pe care-l simţea faţă de acest om extraordinar.
- Te-am auzit, răspunse Sutherland cu vocea lui
răsunătoare, ca o armă. Mi-ai spus Venice.
- Sub numele ăsta eşti cunoscut. Inver Brass ţi l-a dat.
- Ai dreptate doar pe jumătate. E un nume pe care mi
l-am atribuit singur.
- Cînd? Acum patruzeci de ani?
Sutherland nu răspunse imediat. Părea să rumege
283
întrebarea lui Peter, în egală măsură mînios şi uimit, dar
încercînd să se stăpînească.
-N-are importanţă cînd. Şi nici numele.
- Eu cred că amîndouă sînt însemnate. Venice înseamnă
ceea ce cred eu?
- Da. Maurul.
- Othello era un ucigaş.
- Maurul nu e.
- Sînt aici pentru a afla. M-ai minţit.
- Te-am îndrumat greşit spre binele dumitále. Nu trebuia
să fii deloc implicat.
- M-am săturat să tot aud asta. Atunci, de ce eu?
- Fiindcă celelalte soluţii eşuaseră. Am considerat că
merita să facem o încercare. Ne confruntam cu o catastrofă
naţională.
- Dosarele dispărute ale lui Hoover?
Sutherland tăcu, privindu-l pe Chancellor cu ochii lui
mari şi negri.
- Deci ai aflat, zise el. E adevărat. Acele dosare trebuia
să fie găsite şi distruse, dar toate încercările de a le descoperi
au eşuat. Bravo era la capătul răbdării şi căuta măsuri
disperate. Dumneata ai fost una dintre ele.
-♦Atunci de ce mi-ai spus că dosarele au fost distruse?
- Mi s-a cerut să confirm anumite aspecte ale versiunii
care ţi s-a relatat. Totuşi, n-am vrut să iei lucrurile prea în
serios. Dumneata eşti romancier, nu istoric. Dacă ai fi avut o
libertate de acţiune mai mare, ai fi fost în pericol. Nu puteam
să fim de acord cu aşa ceva.
- Să mă momiţi, dar în anumite limite, asta a fost?
- Aşa o să fíe.
-Nu, n-o să fie. Mai e ceva. Protejai un grup de oameni
care îşi spun Inver Brass. Dumneata eşti unul dintre ei. Mi-ai
zis că vreo cîţiva bărbaţi şi femei s-au adunat pentru a lupta
cu Hoover, apoi s-au despărţit, după moartea lui. Şi de data
asta m-ai minţit. Grupul ăsta există de patruzeci de ani.
283
- Te-ai lăsat copleşit de imaginaţie. Judecătorul respira
anevoie.
- Nu-i aşa. Am vorbit şi cu ceilalţi.
- Ce-ai făcut?! Dispăruseră stăpînirea de sine, ca şi
capacitatea de a folosi termenii cei mai adecvaţi situaţiei. Capul
lui Sutherland tremura în lumina palidă a dimineţii. Pentru
numele lui Dumnezeu, ce-ai făcut?
- Am ascultat cuvintele unui muribund. Şi cred că
dumneata ştii cine era acela.
- O, Doamne! Longworth! Uriaşul negru îngheţă.
- Ştiai! Şocul îi tăie răsuflarea lui Peter. Muşchii i se
încordară, piciorul îi alunecă; îşi recapătă echilibrul.
Sutherland era. Nici unul dintre ceilalţi nu făcuse această
legătură. Sutherland se trădase! N-ar fi trebuit s-o facă,pwtea
să n-o facă dacă nu l-ar fi urmărit pe Varak, dacă n-ar fi
interceptat telefonul de la Hay-Adams!
- Acum ştiu, spuse judecătorul pe un ton neutru,
ameninţător. L-ai găsit în Hawaii, l-ai adus aici şi l-ai distrus.
Puteai să declanşezi un şir de evenimente care i-ar fi aruncat
pe fanatici în prăpastie! I-ar fi determinat să-ţi arunce în faţă
acuzaţiile de conspiraţie şi chiar mai rău! Ceea ce a făcut
Longworth a fost necesar. Şi corect!
- Ce dracu' tot spui acolo? Longworth era Varak, iar
dumneata ştii asta al naibii de bine! El m-a găsit pe mine! El
mi-a salvat viaţa, iar eu l-am văzut murind.
Sutherland părea să-şi fi pierdut echilibrul. încetă să
respire, iar corpul i se clătina de parcă ar fi fost pe punctul să
se prăbuşească. Vorbi încet, profund îndurerat:
- Deci Varak era acela. Mă gîndisem la asta, însă refuzam
să cred. El a lucrat cu alţii; credeam că era unul dintre ei. Nu
Varak. Rănile copilăriei nu i s-au vindecat niciodată; nu putea
rezista tentaţiei. Trebuia să aibă toate armele.
- Vrei să spui că el a luat dosarele? Te înşeli. Nu le
avea el.
- Le-a dat altcuiva.
4?1
- Ce-a făcut? Chancellor făcu un pas în faţă, năucit de
cuvintele lui Sutherland.
- Ura lui era prea adîncă. Avea simţul dreptăţii alterat;
nu voia decît răzbunare. Dosarele puteau să i-o ofere.
- Orice-ai spune, greşeşti! Varak şi-a dat viaţa ca să
găsească dosarele alea! Minţi! El mi-a spus adevărul. Spunea
că era vorba despre unul dintre cei patru bărbaţi!
- E... Sutherland întoarse privirea spre apă. Tăcerea
cumplită era sfîşiată de zgomotele bărcilor ancorate.
Dumnezeule Atotputernic, zise el, întorcîndu-se către Peter.
Dacă ar fi venit la mine, l-aş fi putut convinge că există o cale
mai bună. Numai dacă ar fi venit la mine...
- De ce-ar fi fâcut-o? Nu erai în afara oricărei suspiciuni.
Am vorbit cu ceilalţi; nici acum nu eşti scos din cauză. Faci
parte din grupul celor patru!
-Nătărău arogant ce eşti! tună Daniel Sutherland, vocea
răsunîndu-i peste apele golfului. Apoi vorbi calm, cu o teribilă
concentrare. Spui că mint. Susţii că ai vorbit cu ceilalţi. Ei
bine, o să-ţi zic că ai fost minţit mult mai abitir de către
altcineva.
- Ce înseamnă asta?
- înseamnă că eu ştiu cine are acele dosare! Ştiu de mai
multe săptămîni! E într-adevăr unul dintre cei patru, dar nu
sîntew. Descoperirea asta n-a fost greu de făcut. Greu va fi să
le obţinem! Să convingem un om care a înnebunit să ceară
ajutor. Dumneata şi cu Varak s-ar putea să fi făcut acest lucru
imposibil!
Peter îl ţintuia cu privirea pe uriaşul negru.
- N-ai spus nimic nimănui...
-Nu puteam! îl întrerupse judecătorul. Situaţia trebuia
ţinută sub control; riscurile erau prea mari. Omul a angajat
ucigaşi. Are o mie de ostatici în dosarele alea. Sutherland
făcu un pas către Chancellor. Ai spus cuiva că vii aici? Te-ai
asigurat că nu eşti urmărit?
Chancellor dădu din cap.
285
- Călătoresc cu propria mea gardă. Nu m-a urmărit
nimeni.
- Cu ce călătoreşti?
- Nu sînt singur, spuse Peter încet.
- Ceilalţi sînt cu dumneata?
- E în regulă, spuse Chancellor, alarmat de brusca spaimă
a bătrînului. El e cu noi.
-O'Brien?
-Da.
- O, Doamne!
Deodată se auzi un plescăit puternic în apă. Nu putea fi
făcut de un peşte speriat. Sub dig se afla o fiinţă umană. în
întuneric, Peter alergă la marginea cheiului.
Două împuşcături rapide veniră din spatele lui. Din
direcţia bărcii lui Ojuinn! Chancellor se aruncă jos, lipindu-se
de nişte scînduri. întreaga zonă erupse; împuşcăturile veneau
dinspre apă, de pe punţile celorlalte bărci. în jur se auzeau
şuierături: gloanţe trase din arme cu amortizoare. Peter se
rostogoli spre stînga, căutînd instinctiv să se ascundă după
stîlpii din apropiere. Aşchii de lemn îi săriră în faţă; îşi acoperi
ochii, apoi îi deschise, la timp ca să vadă fulgerul unei
împuşcături de pe un doc alăturat. îşi ridică pistolul şi apăsă
pe trăgaci alarmat.
Se auzi un ţipăt, urmat de zgomotul unui corp în cădere,
zdrobindu-se de nişte obstacole nevăzute, apoi rostogolindu-se
în apă.
Chancellor auzi un mormăit în stînga lui. Se întoarse.
Un bărbat într-un costum de scafandru se căţăra pe
marginea cheiului. Peter ţinti şi trase; omul-monstru îşi
arcui spatele, apoi căzu în faţă, într-o ultimă încercare de
a ajunge la el.
"Alison! Trebuia să ajungă la ea! Se năpusti înapoi,
lovindu-se de un trup. Era corpul lui Sutherland. Avea faţa
acoperită de sînge şi pardesiul murdar pe piept; peste tot se
vedeau pete de un roşu închis.
285
Uriaşul negru era mort.
- Chancellor!
O'Brien ţipa la el, vocea lui acoperind exploziile şi
împuşcăturile. De ce îl striga? Ca să-l omoare? Cine era
O'Brien? Ce era O'Brien?
Nu voia să răspundă; n-avea de gînd să devină o ţintă.
Instinctul îl obliga să se mişte. Sări peste însîngeratul Daniel
Sutherland, către maşinăriile de oţel de la capătul docului.
Merse în patru labe, se tîrî, se răsuci, fugi în zigzag cît putu
de repede pe scîndurile murdare.
Se auzi ţiuitul unui glonţ ce ricoşase. îl văzuseră! Nu
avea de ales; se ridică pe jumătate, cu picioarele înmuiate de
frică, şi alergă spre obiectele negre din fier, răsucindu-se la
dreapta, în spatele unei armături de oţel.
- Chancellor! Chancellor! Strigătele lui O'Brien se
întretăiau şi acum cu împuşcăturile. Peter tot nu voia să-i
răspundă. Deoarece exista doar o explicaţie. Omul de care-i
fusese milă, pe care îl admirase, căruia îi încredinţase viaţa lui
îl atrăsese în capcană!
Se auzi o grindină de împuşcături, urmate de o explozie.
Flăcările izbucniră la pupa unui trauler aflat la două docuri
distanţă. Urmară strigăte, ordine; nişte bărbaţi alergau pe chei
şi săreau de pe rampă în apă. împuşcăturile se răriră în confuzia
creată. Apoi se auzi un singur foc de armă şi a treia
ambarcaţiune fu incendiată. încă o împuşcătură; un om ţipă.
Striga nişte cuvinte. Erau de neînţeles. Toate, în afară de unul:
Chasong.
Chasong!
Un om fusese împuşcat, ultimele lui cuvinte fiind un
răcnet de sfidare înaintea morţii; acel ţipăt demenţial nu putea
fi pus pe seama nici unui un alt motiv. Era limbajul pe care
Varak nu-l înţelesese! Acum îl auzise şi Chancellor; nu semăna
cu nimic din ce cunoştea el.
Zgomotul se potoli. Doi bărbaţi în costume de scafa'ndru
se căţărară peste marginea micului debarcader unde zăcea
286
mort Daniel Sutherland. Dinspre docul opus se auziră trei
împuşcături într-o succesiune rapidă; un glonţ ricoşat
zgîrie o cutie de viteze de deasupra lui Peter şi se înfipse
într-un stîlp de lemn de lîngă el. O siluetă alergă spre
ţărm, sărind printre bărci, peste balustrade, pe punţi, în
jurul timonelor. Alte împuşcături; Chancellor se ascunse
în spatele armăturilor de oţel. Bărbatul ce alerga ajunse
la ţărmul noroios şi se ghemui în spatele unei bărci cu
vîsle. Rămase acolo cîteva secunde, apoi se ridică şi
dispăru în întuneric.
Era O 'Brien! Nevenindu-i să-şi ochilor creadă, Peter îl
văzu afundîndu-se în pădurea de la capătul docurilor.
împuşcăturile încetară. Dinspre apă, dincolo de docuri,
se auzi zgomotul unei şalupe cu motor. Chancellor nu mai
putea aştepta. Ieşi din adăpost, se ridică în picioare şi alergă
printre bărci spre automobil.
Alison zăcea întinsă la pămînt, lîngă maşină. Ochii îi
sticleau şi tremura din tot corpul. Peter se lăsă lîngă ea şi o
luă în braţe.
- Nu credeam că o să te mai văd în viaţă! şopti ea,
înfigîndu-şi degetele în carnea lui şi lipindu-şi obrazul umed
de al lui.
- Să mergem. Repede! O ridică în picioare. Trase de
portiera maşinii şi o împinse pe Alison înăuntru.
Dinspre docuri se auzea gălăgie. Barca cu motor al cărei
zgomot îl desluşise în depărtare trăsese la ţărm. Urmă o
discuţie aprinsă; nişte bărbaţi se întoarseră, iar cîţiva porniră
spre ţărm.
Era momentul să plece. Peste cîteva secunde ar fi fost
prea tîrziu. Privi prin oglinda retrovizoare şi răsuci cheia în
contact. Motorul hurui, dar nu porni.
Umezeala dimineţii! Maşina fusese oprită de cîteva
ceasuri!
El auzi strigăte dinspre capătul docului. Şi Alison le
desluşi; luă pistolul de pe scaunul unde-l aruncase Peter.
287
Cu un gest mecanic, deprins cu timpul, ea scoase încărcătorul.
- Ţi-au mai rămas doar două gloanţe! Ai altele?
- Gloanţe? Nu! Peter răsuci cheia în contact, apăsînd pe
accelerator.
Silueta unui bărbat îmbrăcat în costum de scafandru apăru
printre traulerele aflate la ţărm. Porni către ei.
-Fereşte-ţi ochii! strigă Alison.
Trase, iar explozia fu asurzitoare în interiorul maşinii.
Geamul lateral se făcu ţăndări. Motorul porni.
Chancellor vîrî maşina în viteză şi apăsă pedala de
acceleraţie. Maşina ţîşni înainte. Răsuci volanul spre dreapta;
maşina alunecă într-o parte, împroşcînd totul înjur cu noroi
şi praf. îndreptă volanul şi porni în viteză spre ieşirea din
doc.
Auzeau strigăte în spatele lor; geamul din spate explodă
fărîmiţîndu-se în zeci de cioburi. Chancellor o împinse pe
Alison la podea, iar el răsuci volanul spre stînga. Ea nu voia
să stea aplecată, ci pe banchetă, ca să tragă al doilea şi ultimul
cartuş. Pentru scurt timp, împuşcăturile din spatele lor
încetară.
Apoi reîncepură, dar gloanţele erau trase la întîmplare.
Peter ajunse la ieşirea din zona docurilor şi o luă pe scurtătură,
prin pădure, spre autostradă. '
Erau singuri. Cu o oră în urmă, fuseseră trei fugari; acum
rămăseseră doi. îi acordaseră încrederea lor lui Quinn
O'Brien, iar el îi trădase.
Pe cine se mai puteau baza acum? Se aveau doar unul
pe altul. Casele şi locuinţele de închiriat erau urmărite;
prietenii, cunoscuţii supravegheaţi; telefoanele interceptate;
maşina era cunoscută. Pe autostrăzi şi drumuri lăturalnice
aveau să apară în scurt timp patrule.
Peter începu să simtă înlăuntrul său o schimbare
remarcabilă. Se întrebă pentru o clipă dacă era reală sau doar
o altă manifestare a imaginaţiei sale; oricum, hotărî să fie
recunoscător pentru ea.
287
Teama - senzaţia de totală neputinţă - cedase locul
mîniei.
Strînse volanul şi continuă drumul, cu ţipătul de moarte,
pe care-l auzise doar cu cîteva minute în urmă, răsunîndu-i în
urechi.
Chasong!
După tot ce fusese spus, asta rămăsese cheia.
Cei mai mulţi dintre cetăţeni nu aflară nimic despre
incident. Posturile de radio şi televiziune nu-l
pomeniră; în ziare nu apăru nici o ştire. Totuşi, ei fugeau
fiindcă, la urma urmei, nu aveau nici o protecţie; legile
fuseseră încălcate, muriseră oameni. Dacă s-ar fi predat,
ar fi fost expuşi multor pericole. Printre autorităţi existau
oamenii necunoscuţi.
Dosarele lui Hoover erau singura lor revendicare, singura
speranţă de supravieţuire.
Moartea îi adusese mai aproape de răspuns. Varak
spusese că unul dintre cei patru oameni purta răspunderea.
Peter îl adăugase pe al cincilea. Acum, Sutherland şi Dreyfus
erau morţi, deci rămăseseră trei. Banner, Paris şi Bravo.
Frederick Wells, Carlos Montelân, Munro St. Claire.
Ai fost minţit mult mai tare de către altcineva.
Dar exista cheia. Chasong! Aceea nu era o minciună.
Unul dintre cei trei membri care mai rămăseseră din Inver
Brass avea o legătură profundă, indestructibilă cu dezastrul
petrecut la Chasong în urmă cu douăzeci şi doi de ani. Oricine-ar
fi fost, acela deţinea dosarele.
Peter îşi aminti cuvintele lui Ramirez. în spitale... există
zeci de veterani de la Chasong.
Exista doar o şansă minimă să afle ceva de la
supravieţuitori. Amintirile lor erau, probabil, estompate, dar
288
reprezentau singurul pas pe care se gîndea să-l facă Peter.
Poate că ultimul.
Gîndurile i se întoarseră la Alison. începuse să manifeste
o mînie asemănătoare cu a lui, în care se făcea simţită o
remarcabilă inventivitate. Fiica generalului avea relaţii pe care
încerca să le folosească; tatăl ei ajutase pe mulţi într-o viaţă
de om. Ea luă legătura doar cu cei despre care ştia că se aflau
departe de influenţa şi controlul Pentagonului. Oameni cu
care nu vorbise de ani de zile primeau telefoane prin care li
se cerea ajutorul - un sprijin plin de tact, acordat personal,
fără întrebări.
Pentru a nu se putea contura o imagine de ansamblu
asupra situaţiei lor dintr-o singură sursă, solicitările fură
împărţite.
Un colonel de aviaţie ataşat la NASA se întîlni cu ei la
graniţa statului Delaware, în Laurel, şi le dădu maşina lui.
Automobilul lui O'Brien fu ascuns în pădurea de pe malul lui
Nanticoke River.
Un căpitan de artilerie de la Fort Benning rezervă pentru
ei o cameră pe numele lui la un han de la marginea lui Arundel
Village.
Un locotenent-comandor de la Al Treilea District Naval,
cîndva comandantul unei nave de desant la Omaha Beach,
veni la Arundel şi le aduse trei mii de dolari la han. Acceptă -
fără să pună întrebări - un bilet de la Chancellor, adresat Iui
Joshua Harris, prin care agentul literar era rugat să achite
suma împrumutată.
Ultimul lucru de care aveau nevoie era şi cel mai greu
de obţinut: documentele cu privire la pierderile de la Chasong.
Mai exact, datele despre supravieţuitorii invalizi. Dacă exista
un punct central aflat sub supraveghere permanentă, acela ar
fi fost Chasong. Trebuia să acţioneze pornind de la ipoteza
că oameni nevăzuţi stăteau la pîndă, aşteptînd manifestarea
unui interes faţă de acest subiect.
Era aproape ora opt seara. Locotenentul-comandor
289
plecase cu cîteva minute în urmă, iar cei trei mii de dolari
fuseseră aruncaţi la întîmplare pe noptieră. Peter se lăsă
obosit pe pat, cu spatele sprijinit de căpătîi. Alison se afla în
partea opusă a camerei, la birou. Avea în faţă agenda. Zeci
de nume, cele mai multe bifate, dintr-un motiv sau altul.
Zîmbiv
- |ntotdeauna eşti aşa de nonşalant cu banii?
- întotdeauna mînuieşti aşa de bine un pistol? rispostă el.
- Am trăit aproape toată viaţa înconjurată de arme. Asta
nu înseamnă că sînt de acord cu folosirea lor.
- Eu am bani de vreo trei ani şi jumătate. Şi sînt întru
totul de acord cu ei.
- Tata mă ducea la poligonul de tir de cîteva ori pe lună,
cînd nu era nimeni pe-acolo, desigur. Ştii că puteam să
demontez o carabină şi o mitralieră de calibrul 45, cu ochii
legaţi, de cînd aveam treisprezece ani? Doamne, cît mi-aş fi
dorit să fiu băiat!
- Doamne, cît de nechibzuit trebuie să fi fost, zise
Chancellor, imitînd intonaţia ei. Ce facem cu listele răniţilor?.
Poţi să mai tragi nişte sfori?
- Sper. E un doctor la Walter Reed. Phil Brown. Era
sanitar în Coreea pe vremea cînd l-a cunoscut tatăl meu. Făcea
curse cu elicopterul pe linia frontului şi trata răniţii atunci
cînd doctorii refuzau. Mai tîrziu, tata l-a îndrumat în direcţia
cea bună, susţinîndu-l să urmeze facultatea de medicină, pe
spezele armatei. Provenea dintr-o familie săracă; n-ar fi reuşit
altfel.
- Asta a fost de mult.
- Da, însă am păstrat legătura. Merită să încerc. Nu
cunosc pe altcineva.
- Poţi să-l chemi aici? Nu vreau să vorbesc cu el la
telefon.
- O să-l întreb, zise Alison.
în mai puţin de o oră, un medic militar zvelt, de patruzeci
şi trei de ani, intră pe uşă şi o îmbrăţişa pe Alison. Omul avea
289
o anume blîndeţe, îşi zise Chancellor; îi plăcu, deşi se gîndi
că, atunci cînd fata spusese că „au păstrat legătura", exact
asta înţelesese. Erau prieteni buni; fuseseră cîndva şi mai buni.
- Phil, ce bine-mi pare că te văd!
- îmi cer scuze că n-am venit la înmormîntarea lui Mac,
spuse doctorul, ţinînd-o pe Alison de umeri. Mi-am închipuit
că o să înţelegi. N-am vrut să ascult nişte discursuri ipocrite
rostite de ticăloşii ăia care ar fi vrut să-i dea stelele jos.
- Nu ţi-ai pierdut francheţea, Charlie Brown.
Maiorul o sărută pe frunte.
- N-am mai auzit numele ăsta de ani de zile. Se întoarse
spre Peter. E mare amatoare de fleacuri, să ştii. Stăteam treji
pînă cînd apăreau ziarele de duminică...
- El e Peter Chancellor, Phil, îl întrerupse Alison.
Doctorul îl privi pe Peter şi-i întinse mîna.
- Ţi-ai surclasat prietenii, Aii. Sînt impresionat. Mi-au
plăcut cărţile tale, Peter. Pot să-ţi spun Peter?
- Numai dacă şi eu pot să-ţi spun Charlie.
- Dar nu la birou. Colegii mei or să creadă că sînt un
intelectual; şi asta le-ar displăcea... Acum spuneţi-mi despre
ce e vorba. La telefon, Aii părea scăpată dintr-o razie a brigăzii
de narcotice.
- Corect în prima parte, zise Alison. Dar e mult mai rău
decît cea de-a doua. Pot să-i spun, Peter?
Chancellor observă brusca îngrijorare din ochii maiorului
şi-i intui forţa ce se ascundea în spatele amabilităţii.
- Cred că poţi să-i spui tot.
- Ar fi mai bine, zise Brown. Fata asta înseamnă mult
pentru mine. Tatăl ei a jucat un rol important în viaţa mea.
îi spuseră. Totul. Alison începu; Peter o completa.
Relatarea îi ajuta să se elibereze; apăruse în sfîrşit cineva în
care puteau avea încredere. Alison relată evenimentele de la
Tokyo, petrecute cu douăzeci şi doi de ani în urmă. Se opri
cînd ajunse la atacul mamei asupra ei; nu-şi mai găsea
cuvintele.
290
Doctorul îngenunchease în faţa ei.
- Ascultă-mă, zise el pe un ton profesional. Vreau să
aud totul. îmi pare rău, dar trebuie să-mi spui.
Nu o atinse, însă vocea blîndă avea un ton de comandă.
Cînd ea termină, Brown dădu din cap spre Peter şi se ridică
să-şi prepare ceva de băut. Chancellor se duse la Alison şi-o
luă în braţe în timp ce doctorul turna băutura în pahar.
- Ticăloşii, spuse Brown, învîrtind paharul în mîini.
Halucinogene - asta i-au administrat. S-ar putea să-i fi dat şi
un derivat al morfinei sau cocaină, dar halucinogenele
provoacă alterarea vederii; ăsta-i primul simptom. Ambele
tabere făceau experimente intense în acea perioadă. Ticăloşii!
- Ce mai contează care au fost drogurile utilizate? întrebă
Chancellor, ţinîndu-şi braţul în jurul taliei lui Alison.
- Poate că n-are importanţă, răspunse Brown. Dar nu se
ştie sigur. Experimentele alea erau foarte limitate, foarte
secrete. Există undeva documente - Dumnezeu ştie unde -
însă există. Ele ar putea să ne dezvăluie strategia folosită, să
ne ofere nume şi date, să ne lămurească în privinţa extinderii
reţelei.
- Eu aş vorbi mai curînd cu cei care au fost la Chasong,
zise Peter. Cîţiva supravieţuitori, de preferinţă cît mai înalţi
în rang. Cei din spitalele de veterani. Dar n-avem timp să
cutreierăm toată ţara căutîndu-i.
- Crezi că o să găseşti răspunsul acolo?
- Da. Chasong a devenit un cult. Am auzit un muribund
strigînd acest nume, de parcă moartea lui ar fi fost un sacrificiu
voluntar. N-aveam cum să mă înşel.
- Foarte bine.
Brown dădu aprobator din cap.
- Atunci de ce-ar fi sacrificiul bazat pe răzbunare? Să fie
o pedeapsă pentru activităţile soţiei lui Mac, mama ei?
Doctorul se uită la Alison, cu aerul că-şi cere scuze. Acţiuni
asupra cărora ea nu avea control, dar cei care vor să se răzbune
nu ştiu asta.
291
-Aici e problema, îl întrerupse Peter. Oamenii implicaţi
în povestea asta sînt adepţi, dispuşi să moară - soldaţi de
rînd, nu ofiţeri de comandă. Ei nu ştiu nimic despre mama ei.
Ramírez a confirmat lucrul ăsta. Experimentele acelea aveau
un caracter strict secret. Doar cîţiva oameni ştiau de ele. Nu
există legătură.
- Tu ai găsit-o. Ramírez.
- Era de aşteptat s-o găsesc, şi tot atît de previzibil s-o
accept. Dar altceva s-a întîmplat la Chasong. Varak a intuit
ceva, însă n-a reuşit să-i dea un nume, aşa că i-a zis „o
momeală".
- O momeală?
- Da. Acelaşi lac, dar altă raţă. „Cuţitarul Mac" nu
avea nici o legătură cu manipularea soţiei sale. Cămaşa
de noapte sfîşiată de pe podeaua biroului din Rockville,
paharele sparte, parfumul - toate aceste indicii duceau
într-o direcţie greşită. Atrăgeau atenţia asupra unei
femei distruse de inamic, presupunîndu-se că eu o să
marşez. Aşa am făcut, însă greşeam. E vorba despre
altceva.
- Cum de ştii toate astea? Pe ce se bazează siguranţa ta?
- Pe faptul că, fir-ar să fíe, am inventat eu însumi astfel
de situaţii. în cărţile mele.
- în cărţi? Haide, Peter, astea-s realităţi.
- Ţi-aş putea răspunde, însă m-ai ţine pe loc şi mi-ai
face observaţii. Te rog doar să-mi aduci cît mai multe nume
aparţinînd supravieţuitorilor de la Chasong.
Maiorul Philip Brown se uită la nota pe care o întocmise
în urma şedinţei de dimineaţă. Era mulţumit de sine. Nota
părea oarecum neobişnuită, dar nu ridica semne de întrebare
supărătoare.
Era genul de document pe care-l putea folosi pentru a
obţine accesul la mii de fişe microfilmate, ce specificau locul
291
unde şe aflau şi cîte un scurt istoric al bolii invalizilor din
spitalele pentru veterani aflate pe tot cuprinsul ţării.
în esenţă, nota specifica faptul că, în cazul anumitor
invalizi mai vîrstnici, unele ţesuturi interne se deteriorau mai
repede decît ar fi fost normal în cadrul procesului de
îmbătrînire. Aceşti oameni luptaseră în Coreea, în provincia
Chasong şi în împrejurimi. Se avansa ipoteza ca sîngele lor
ar fi fost infectat de un virus, care, deşi părea inert, în realitate
era activ la nivel molecular. în notă, acesta purta denumirea
de Hynobius, un antigen microscopic, răspîndit de insectele
din provincia Chasong. Se recomanda studierea prioritară a
acestei chestiuni.
Era o absurditate totală. Maiorul nu ştia dacă exista vreun
antigen Hynobius. Se gîndi că, dacă l-ar fi inventat, n-avea
cine să-l contrazică.
Cu nota în mînă, Brown intră în depozitul de microfilme.
Nu-i pomeni sergentului de serviciu numele Chasong. îl lăsă
să-l găsească singur. Militarul îşi luă munca de detectiv în
serios; se duse la rafturile metalice şi se întoarse cu
microfilmele.
Trei ore şi douăzeci şi cinci de minute mai tîrziu,
Brown privea ultima imagine de pe ecran. îşi dezbrăcase
tunica de mult şi o pusese pe un scaun. îşi desfăcuse cravata
şi se descheiase la guler. Se lăsase pe spătarul scaunului,
uimit.
în zeci de metri de microfilm nu exista nici o menţiune a
localităţii Chasong.
Nici una.
De parcă Chasong n-ar fi existat niciodată. Potrivit
datelor de la depozitul de microfilme de la Walter Reed
Hospital, nimic nu se întâmplase vreodată acolo.
Se ridică şi restitui rolele sergentului. Brown ştia că
prudenţa era absolut necesară, dar oricît de mare ar fi
fost riscul, trebuia să şi-l asume. Ajunsese într-o
fundătură.
292
- Mi-am extras multe date utile, zise el, dar cred că mai
sînt şi altele. Hynobius din subgrupa Ss a fost găsit în
laboratoarele mobile de lîngă Pyong-yang. Anumite fişe se
referă la o regiune sau provincie numită Chasong. Mă întreb
dacă aveţi indicaţii despre zona asta.
Sergentul avu o reacţie imediată, un licăr de recunoaştere
în ochi.
- Chasong? Da, domnule, denumirea îmi e cunoscută.
Am văzut-o recent. încerc să-mi amintesc unde.
Pulsul lui Brown crescu.
- S-ar putea să fie important, sergent. E doar o linie din
spectrogramă, dar nu-i exclus să fie cea pe care o căutăm.
Hynobius e o bestie. Te rog să-ţi aminteşti.
Sergentul se ridică de pe scaun şi veni la ghişeu, încruntat.
- Cred că a fost o înregistrare pe alt schimb, inserţia de
pe coloana din dreapta. E întotdeauna ceva neobişnuit, aşa
că sare în ochi.
- Ce e neobişnuit?
- Coloana aceea e pentru ieşiri. Se semnează de primirea
filmelor. în general, oamenii folosesc echipamentul cum aţi
făcut dumneavoastră.
- Poţi să precizezi data?
- Cel mult o zi sau două în urmă. O să verific. Sergentul
scoase un registru cu coperte metalice de pe un raft. Aici.
Ieri după-amiază. Douăsprezece filme au fost scoase. Toate
despre Chasong. Cel puţin semnarea de primire are un rost.
- Care-i acela?
- Persoana respectivă ar petrece două zile aici ca să
parcurgă materialul. Mă surprinde că au fost colaţionate în
felul ăsta.
-în ce fel?
- Indexuri codificate. Secret privind securitatea naţională.
Aveţi nevoie de lista directorului pentru a localiza filmele.
Chiar dacă sînteţi doctor, nu puteţi vedea microfilmele.
- De ce nu?
293
- Nu aveţi un grad destul de mare, domnule.
- Cine le-a scos?
- Un general de brigadă. Ramirez.
Brown întoarse maşina spre aleea uriaşului centru de
prelucrare a datelor din McLean, Virginia. în stînga se vedea
ghereta gardianului. La capătul drumului se afla o barieră cu
inevitabilul anunţ Numai pentru personal guvernamental
autorizat, scris pe panouri metalice.
Nu fu nevoie să depună un efort prea mare pentru a-l
convinge pe sergentul de stat-major de la depozit că, dacă
mureau oameni fiindcă un general pe nume Ramirez
îndepărtase mijloacele de depistare a virusului Hynobius, şi
subofiţerul putea fi răspunzător.
în plus, Brown era întru totul de acord să-şi asume
întreaga responsabilitate - militară şi medicală - şi să semneze
pentru numerele de identificare ale microfilmelor cu propriul
său nume. Sergentul nu-i dădea filmele, ci doar numerele;
serviciul de securitate de la Reed avea să-l lămurească în
privinţa duplicatelor de la McLean.
Doctorul îşi spuse că avea o răfuială personală cu
Ramirez. Brigadierul îl distrusese pe MacAndrew, iar
MacAndrew îi oferise lui Phil Brown, băiatul de fermier din
Gandy, Nebraska, şansa unei existenţe decente. Dacă lui
Ramirez nu-i convenea, n-avea decît să-l dea în judecată.
Deşi Brown nu credea că generalul de brigadă o să facă
asta.
Să înşele încrederea biroului de securitate de la Walter
Reed nu fu prea greu. Trebuia să folosească nota pe care o
întocmise pentru a intimida un funcţionar fără studii
medicale, determinîndu-l să-i elibereze o legitimaţie pentru
McLean.
Brown arătă legitimaţia obţinută civilului din spatele
biroului de intrare la McLean. Omul apăsă pe tastele unui
293
computer; pe ecranul miniatural apărură nişte numere verzi,
iar doctorul fu îndrumat la etajul pe care-l căuta.
Esenţialul, cugetă Brown în timp ce intra pe uşa Secţiei
M, Prelucrarea Datelor, era că, de vreme ce ştia numerele
materialelor scoase de Ramirez, nu-i mai trebuia nimic. Fiecare
peliculă de microfilm avea propria sa identificare. Legitimaţia
medicală fu acceptată; toate obstacolele căzură şi, zece minute
mai tîrziu, se afla în faţa unei maşinării foarte complicate şi
care, destul de ciudat, semăna cu o versiune strălucitoare a
unui vechi Moviola.
După încă zece minute, înţelese că sergentul de la depozit
se înşelase cînd spusese că ar fi nevoie de două zile pentru a
parcurge acele documente. Lui îi trebui mai puţin de o oră.
Brown nu ştia sigur ce găsise, dar orice-ar fi fost îl făcu să
privească neîncrezător informaţiile afişate pe micul ecran din
faţa lui.
Dintre sutele de oameni angajaţi în bătălia de la
Chasong, doar treizeci şi şapte supravieţuiseră. Iar dacă
asta nu era suficient de uimitor, repartizarea celor treizeci
şi şapte de invalizi era cutremurătoare. Venea în
contradicţie cu orice practică psihologică acceptată.
Oamenii grav mutilaţi sau paralizaţi în aceeaşi luptă erau
rareori separaţi unul de altul. De vreme ce urmau să-şi
petreacă restul vieţii în instituţii de sănătate, camarazii
lor reprezentau adesea tot ce le rămînea, familiile şi
prietenii vizitîndu-i tot mai rar, pînă cînd deveneau nişte
umbre penibile, dizgraţioase în saloane de spital
îndepărtate.
Totuşi, cei treizeci şi şapte de supravieţuitori de la
Chasong fuseseră meticulos izolaţi unul de celălalt. Mai exact,
treizeci şi unu erau spitalizaţi în tot atîtea instituţii, de la San
Diego pînă la Bangor, Mâine.
Ceilalţi şase rămăseseră împreună, dar asta nu avea
aproape nici o importanţă. Se aflau într-un spital psihiatric
de maximă securitate, la cincisprezece kilometri vest de
294
Richmond. Brown cunoştea locul. Pacienţii erau declaraţi
nebuni - toţi periculoşi, majoritatea criminali.
Totuşi, rămăseseră împreună. Nu era o perspectivă
plăcută, însă dacă Chancellor credea că putea afla ceva, îi
putea da numele celor şase supravieţuitori de la Chasong.
Din punctul de vedere al scriitorului, împrejurările puteau fi
favorabile. Cîtă vreme exista posibilitatea de a se comunica
cu ei, aceşti oameni, ale căror capacităţi mintale fuseseră
distruse la Chasong, ar fi putut dezvălui multe lucruri. Poate
că inconştient, însă fără restricţiile inhibitorii impuse de
gîndirea raţională. Cauzele nebuniei dispăreau rareori din
mintea nebunului.
Ceva nedefinit îl sîcîia pe doctor, însă era prea surprins
ca să-i mai dea atenţie. îl preocupau prea multe lucruri
inexplicabile pentru a mai putea gîndi.
în plus, simţea nevoia să iasă din centrul de prelucrare a
datelor în aerul proaspăt de afară.
Peter avu senzaţia că nu intraseră într-un spital, ci mai
degrabă într-o închisoare. O versiune sanitară a unui lagăr de
concentrare.
- Nu uita, numele tău e Conley şi eşti specialist în biologie
moleculară, zise Brown. Eu o să port discuţiile.
Coborîră pe un lung culoar alb, care avea pe ambele
laturi uşi metalice albe. Acestea erau mici şi aveau ferestre
groase de observaţie lîngă ele, în spatele cărora Chancellor îi
vedea pe locatarii stabilimentului. Bărbaţi adulţi zăceau
ghemuiţi pe podele goale, multe fiind murdărite de propriile
dejecţii. Alţii se învîrteau ca nişte animale în cuşcă, iar cînd îi
observau pe străinii de pe coridor, întorceau feţe schimonosite
spre geam. Alţii stăteau la ferestrele camerelor lor, privind cu
ochii goi lumina soarelui de afară.
- N-ajungi niciodată să te obişnuieşti, zise psihiatrul care-i
însoţea. Fiinţe umane reduse ia statutul de primate. Totuşi,
cîndva au fost oameni. Nu trebuie să uităm asta niciodată.
Dură cîteva clipe pînă ce Peter înţelese că omul vorbea
cu el. în acelaşi timp, ştia că faţa lui reflecta impactul emoţiilor
pe care le trăia: compasiune, curiozitate, repulsie.
- Vrem să vorbim cu supravieţuitorii de la Chasong, spuse
Brown, scutindu-l pe Chancellor de răspuns. Te-aş ruga să-mi
spui dacă se poate aranja asta.
Medicul păru surprins, dar nu obiectă.
- Mi s-a spus că vreţi să luaţi probe de sînge.
- Şi asta, desigur. Dar am mai dori să schimbăm cîteva
vorbe cu ei.
- Doi dintre ei nu pot să vorbească, iar trei s-au
dezobişnuit. Situaţia asta durează de ani de zile.
- Asta înseamnă cinci, zise Brown. Dar al şaselea? Nu-şi
aminteşte nimic?
- Nimic din ce-aţi vrea să auziţi. E ucigaş. Şi orice îi
poate stîrni furia - un gest cu mîna sau lumina becului. Este
imobilizat în cămaşa de forţă.
Chancellor se simţea rău; durerea îl săgeta în tîmple.
Făcuseră degeaba drumul pînă acolo, fiindcă nu puteau afla
nimic. îl auzi pe Brown punînd o întrebare şi înţelese din
tonul lui că era la fel de disperat.
- Unde sînt? Să terminăm repede.
- Se află cu toţii într-un laborator din aripa de sud. Sînt
pregătiţi pentru vizita dumneavoastră. Pe-aici.
Ajunseră la capătul culoarului şi pătrunseră în alt
coridor, mai lung. De o parte şi de alta se vedeau nişe
separate între ele, unele cu bănci de-a lungul pereţilor, altele
fiind prevăzute cu mese de examinare în centru. Fiecare-
nişă avea în faţă o fereastră de observaţie, din aceeaşi sticlă
groasă ca şi cele de pe holul pe care tocmai îl părăsiseră.
Psihiatrul îi conduse la ultima nişă şi făcu un semn prin
fereastră.
Chancellor se uită prin geam, cu răsuflarea tăiată şi ochii
mari. înăuntru se aflau şase bărbaţi, îmbrăcaţi în salopete verzi,
fără nasturi. Doi stăteau nemişcaţi pe bănci, cu ochii pierduţi
295
în zare. Trei erau risipiţi pe podea, agitîndu-şi trupurile cu
nişte mişcări oribile, chinuite - insecte gigantice imitîndu-se
una pe alta. Unul stătea în colţ, cu gîtul şi umerii contractaţi,
schimonosindu-şi chipul în permanenţă, cu braţele strîns legate
în ţesătura ce-i acoperea pieptul.
Dar ceea ce-l înspăimîntă pe Peter nu fu vederea
jalnicelor fiinţe semiumane, ci culoarea pielii lor.
Toţi erau negri.
- Asta e, îl auzi pe Brown şoptind. Litera n.
- Cum? întrebă Chancellor aproape neauzit.
- Era acolo. Peste tot, zise maiorul calm. Nu mi-am dat
seama deoarece căutam altceva. Litera n după fiecare nume.
Negru. Toţi soldaţii de la Chasong erau negri.
- Genocid, spuse Peter încet, copleşit de o teamă
absolută, de o greaţă insuportabilă.
Porniră în viteză pe autostradă spre nord, fiecare cu
gîndurile sale, amîndoi dominaţi de o spaimă pe care
n-o mai trăiseră pînă atunci. Dar şi unul, şi celălalt ştiau exact
ce aveau de făcut; omul pe care trebuia să-l înfrunte fusese
identificat: generalul de brigadă Pablo Ramirez.
- Vreau pielea ticălosului ăluia, spuse Brown de îndată
ce părăsiră spitalul.
- Totul e lipsit de sens, zise Peter, ştiind că n-avea ce să
răspundă. Sutherland era negru. El reprezenta singura
legătură. Dar a fost ucis.
Tăcere.
- Eu o să dau un telefon, spuse în cele din urmă Brown.
Tu nu poţi; n-ar accepta să vă întîlniţi. Şi există multe
modalităţi de a transfera brusc un general la celălalt capăt al
lumii.
Opriră în faţa unuia dintre acele restaurante în stil colonial
296
ce păreau să se înmulţească în Virginia. La capătul unui
hol slab luminat se afla un telefon. Chancellor rămase
lîngă uşa deschisă; doctorul intră şi formă numărul
Pentagonului.
- Maiorul Brown? întrebă iritat Ramirez. Ce-i atît de
important încît să nu-i poţi spune secretarei mele?
- E mai mult decît important, domnule general. Pentru
că dumneata eşti general, conform registrelor depozitului de
microfilme de la Walter Reed. Aş zice că e o urgenţă.
O scurtă pauză sublinie starea de şoc a generalului.
- Ce vrei să spui? întrebă el, aproape şoptit.
- Cred că e vorba despre un accident medical, domnule.
Sînt un medic însărcinat cu descoperirea unei tulpini virale
care îşi are originea în Coreea. Am reuşit să izolăm regiunile;
una dintre ele e Chasong. Toate listele cu răniţi au fost scoase
din depozit sub semnătura dumitale.
- Chasong e un secret privind securitatea naţională, zise
repede brigadierul.
- Nu şi din punct de vedere medical, domnule general.
Avem prioritate supravegheată. Am primit aprobare pentru a
verifica duplicatele de la centrul de prelucrare a datelor...
Vocea i se stinse, de parcă ar mai fi avut ceva de spus,
dar nu ştia cum să se exprime. Ramirez nu mai suporta
încordarea.
- Unde vrei să ajungi?
- Tocmai asta e, domnule. Nu ştiu cum să vă spun, dar,
vorbind ca între militari, sînt speriat de moarte. Sute de oameni
au fost ucişi la Chasong; sute de dispăruţi, fără o soluţionare -
a statutului lor. Toţi erau soldaţi negri. Există treizeci şi şapte
de supravieţuitori; în afară de şase nebuni, treizeci şi unu se
află în tot atîtea spitale separate. Toţi sînt negri, izolaţi unul
de altul. Asta contravine oricărei practici acceptate. Nu mă
interesează căs-a întîmplat acum douăzeci şi doi de ani; dacă.
toate astea ies la iveală...
- Cine mai ştie de listele astea? îl întrerupse Ramirez.
296
- în acest moment, nimeni în afară de mine. Te-am sunat
pentru că numele dumitale...
- Nu mai spune altcuiva! zise scurt brigadierul. E ora
şaptesprezece treizeci. Vino la mine acasă, în Bethesda. Săfii
acolo la ora nouăsprezece.
Ramirez îi dădu adresa şi închise telefonul. Brown ieşi
din cabină.
- Tot sîntem aici; avem timp. Hai să mîncăm ceva.
Mîncară fără chef, vorbind foarte puţin. Sosi cafeaua;
Brown se aplecă peste masă.
- Cum îţi explici atitudinea lui O'Brien? întrebă el.
- în nici un fel. După cum nu pot să înţeleg un om
ca Varak. Ucid, îşi riscă vieţile, şi pentru ce? Trăiesc într-o
lume de neînţeles pentru mine. Chancellor tăcu
amintindu-şi un amănunt. Poate că O'Brien s-a explicat
singur. A spus ceva atunci cînd l-am întrebat de Varak.
Zicea că există momente cînd viaţa şi moartea nu sînt
importante; momente cînd tot ce contează e eliminarea
unei probleme.
- E incredibil.
- E inuman.
- Dar tot nu-l explică pe O'Brien.
- Altceva ar putea s-o facă. El figura în dosare. Mi-a
spus că el era pregătit să fie testat, dar nu ştia sigur. Acum
cunoaştem răspunsul.*
Ochii lui Peter fură atraşi de o mişcare vagă la fereastra
ce dădea spre veranda restaurantului. Luminile din faţă se
aprinseseră; se lăsase seara. Deodată îngheţă. Rămase cu mîna
ridicată, cu paharul la buze, cu ochii pe fereastră, privind
silueta unui om de pe verandă.
Se întrebă pentru o clipă dacă înnebunise, dacă nervii îi
cedaseră din cauza efortului de a menţine hotarul dintre real
şi ireal, care se dezintegra cu repeziciune. Apoi înţelese că se
uita la un om pe care-l mai văzuse. în faţa altei ferestre, stînd
pe altă verandă. Un om cu un pistol în mînă!
297
Acelaşi om. Văzut la fereastră, pe veranda vechii clădiri
victoriene de la ţărmul golfului Chesapeake: şoferul lui Munro
St. Claire. îi aştepta, verificînd dacă se mai aflau acolo!
- Ani fost urmăriţi, îi spuse el lui Brown.
-Ce?
- Pe verandă e un om care ne spionează. Uită-te la
mine!... Acum s-a îndepărtat.
-Eşti sigur?
- Absolut. E omul lui St. Claire. Şi dacă ne-a urmărit
pînă aici, înseamnă că ne-a urmărit tot timpul. Ştie că Alison
e la Arundel! Peter se ridică în picioare, încercînd să-şi ascundă
frica. Mă duc s-o sun.
Alison răspunse.
- Slavă Cerului că eşti acolo, zise el. Ascultă-mă şi fă
cum îţi spun. Locotenentul-comandor, cel care ne-a adus banii.
Ia legătura cu el şi roagă-l să vină să stea cu tine. Spune-i să
aducă o armă. Pînă ajunge el acolo, sună la paza hotelului şi
zi-le că am telefonat eu şi că am insistat să fii condusă în
restaurant. Acolo e lume multă; rămîi acolo pînă soseşte el.
Să faci cum ţi-am spus.
- Sigur că da, zise Alison, simţindu-i panica. Acum
spune-mi de ce.
- Am fost urmăriţi. Nu ştiu de cît timp.
- înţeleg. Totul e în regulă?
- Da. Şi cred că asta înseamnă că ne urmăresc ca să
vadă unde-i ducem. Nu să ne facă rău.
- îi duceţi undeva?
- Da. Dar nu vreau asta. N-am timp să vorbesc, fă cum
ţi-am spus. Te iubesc.
închise şi se întoarse la masă.
- E acolo? întrebă Brown. Totul e în regulă?
- Da. O să vină cineva să stea cu ea. Alt prieten al
generalului.
- Avea mulţi. Mă simt mai bine. După cum ai presupus,
mi-e dragă fata aia.
298
- Am presupus.
- Eşti un om norocos. Pe mine m-a refuzat.
- Sînt surprins.
- Eu n-am fost. Nu voia să-şi lege viaţa de un militar. Ţi-a
explicat asta chiar atunci cînd... Ce-o să facerii?
în alte împrejurări, schimbarea bruscă a subiectului l-ar
fi amuzat pe Peter.
- Cît de puternic eşti?
- Grozavă întrebare. Ce vrei să spui?
- Eşti în stare să te baţi?
- Mai curînd nu. Nu m-ai provocat, aşa că te referi la
amicul nostru de afară.
- S-ar putea să fie mai mulţi.
- Atunci îmi place şi mai puţin ideea. La ce te gîndeai?
- Nu vreau să ne urmărească pînă la Ramirez.
- Nici eu, spuse Brown. Hai să vedem dacă avem de-a
face cu „ei" sau cu un „el".
Era un „el". Stătea sprijinit de o berlină, la capătul
îndepărtat al parcării, sub ramurile unui copac, privind atent
intrarea din faţă. Chancellor şi Brown ieşiseră pe o uşă laterală;
omul lui St. Claire nu-i văzuse.
- în regulă, şopti Brown. E doar unul. Eu o să intru în
restaurant şi o să ies pe uşa din faţă. O să mă vezi întorcînd
maşina. Noroc.
- Sper că ştii ce faci.
- E mai bine decît să ne batem. S-ar putea să pierdem.
Ţine-te bine. O rezolv într-o clipă.
Peter rămase în umbra uşii laterale pînă cînd îl văzu pe
omul lui St. Claire plecînd de lîngă berlină şi ascunzîndu-se
după copac. Şoferul îl văzuse pe Brown ieşind pe uşa din
faţă. De ce nu se suise în maşină? Era ciudat.
Trecură cîteva secunde. Brown traversă agale parcarea,
îndreptîndu-se către Triumphul său aflat sub luminile
restaurantului.
Peter porni. Ghemuit, îşi croi drum pe marginea
298
suprafeţei pavate, ascuns de maşinile parcate, spre omul lui
St. Claire. Dincolo de pavaj se aflau nişte tufişuri neîngrijite,
iar pămîntul era acoperit de iarbă înaltă. Cînd ajunse la mai
puţin de zece metri de şofer, Chancellor coborî de pe bordură
şi intră în tufişuri. înainta strecurîndu-se în tăcere, mizînd pe
faptul că motorul Triumphului acoperea zgomotele pe care
le făcea el.
în parcare, Brown scoase maşina cu spatele şi o îndreptă
spre ieşire; apoi trase schimbătorul de viteze spre marşarier şi
ambala înfuriat motorul. Automobilul ţîşni în spate, către copac.
Chancellor se afla la vreo patru metri de şoferul lui
St. Claire, ascuns de întuneric şi tufişuri. Omul era buimăcit.
Se lăsă în spatele geamurilor berlinei; nu avea de ales.
Brown frînase la cîţiva centimetri de bara de protecţie a
berlinei şi ieşise afară. Şoferul păşi înapoi, concentrat
asupra lui Brown.
Chancellor sări din umbră, cu mîinile întinse spre omul
lui St. Claire. Şoferul auzi zgomotul din dreapta lui, venit din
întuneric. Se întoarse, reacţionînd instantaneu la atac. Peter
îl înşfacă de pardesiu, răsucindu-l spre caroserie. Piciorul
şoferului izbi rotula lui Chancellor. Un pumn greu îl lovi pe
Peter în beregată. Un cot se repezi în pieptul lui, provocîndu-i o
durere năucitoare; un genunchi îi pătrunse în vintre, cu
impactul dur al unui piston.
Sub imperiul durerii ascuţite, chinuitoare, Chancellor se
trezi cuprins de turbare. Simţea revolta crescînd în el. Detesta
violenţa, forţa brută abătută asupra lui.
Peter îşi strînse pumnul drept, lăsînd palma stîngâ
desfăcută, ca o gheară menită să înhaţe carnea adversarului.
Se lăsă cu toată greutatea asupra bătăuşului, împingîndu-l în
caroseria maşinii şi începînd să-i care pumni în stomac şi mai
jos, în testicule. Palma desfăcută întîlni faţa şoferului; îşi înfipse
degetele în ochii lui şi-i sfîrtecă o nară cu degetul mare. Smulse
cu toată forţa şi izbi ţeasta omului de capota automobilului.
Sîngele ţîşni din gura şoferului, din orbitele ochilor, din nări.
299
Totuşi, acesta nu se dădea bătut; era la fel de înfuriat ca şi
Chancellor.
Peter se depărta de genunchii şoferului şi îl izbi iarăşi cu
ţeasta de metal; mîinile îi alunecau, acoperite de sînge. Apoi
îl împinse pe şofer în geamul maşinii cu asemenea forţă încît
acesta se sparse.
- Pentru numele lui Dumnezeu! ţipă Brown. Trebuie
doar să-l imobilizezi.
Dar Chancellor nu se mai putea stăpîni. Mînia lui găsise
o supapă, brutală şi satisfăcătoare. Avea de răzbunat atît de
multe!
Se repezi la gîtul şoferului, mîna lunecîndu-i spre
beregată. O ridică brusc în sus, prinzînd bărbia omului şi
izbindu-i iarăşi capul de metal, apoi ridică genunchiul spre
pantalonii şoferului, lovindu-l cu piciorul în vintre.
Omul urlă şi se lăsă moale la pămînt.
- Drace! explodă Brown.
- Ce e? icni Chancellor, cu răsuflarea tăiată.
- S-a spart seringa!
Doctoml ţinea în mînă o seringă hipodermică; o înfipsese
în umărul şoferului. Deodată, omul căzu în faţă, peste Peter.
Brown se dădu înapoi şi vorbi din nou.
- Ticălosul... E terminat.
Pe veranda restaurantului se strînsese lume. Cineva auzise
strigătele şoferului şi se dusese după ajutor.
- Hai să plecăm de-aici! zise Brown, înşfăcînd braţul lui
Chancellor.
La început, Peter nu reacţiona; avea mintea înceţoşată.
Nu putea gîndi.
Brown părea să înţeleagă. îl luă pe Chancellor de lîngă
berlină, împingîndu-l spre portiera Triumphului. O deschise
şi-l vîrî pe Peter înăuntru; apoi ocoli maşina şi se sui la volan.
Ieşiră în viteză din parcare, mergînd cîteva minute în
tăcere. Brown căută în nişa de pe spătarul scaunului şi scoase"
o trusă medicală.
300
- Găseşti acolo o sticlă de alcool şi tifon, spuse el. Curăţă-te.
încă năucit, Chancellor făcu ce i se spusese. Maiorul
vorbi din nou:
- Ce dracu' ai fost în tinereţe? Vreo beretă verde?
-Nu.
- Te rog să te gîndeşti. Ai fost ceva! N-aş fi crezut
niciodată. Nu pari să fii genul ăla de om.
- Nu sînt.
- Mă rog, dacă o să ridic vreodată glasul la tine, îmi cer
scuze de pe acum. Eşti cel mai bun bătăuş de stradă pe care
l-am văzut vreodată.
Peter se uită la Brown.
- Nu vorbi aşa, zise el simplu.
Tăcură din nou. Maiorul încetini în apropierea unei
intersecţii, apoi întoarse maşina la stînga, pe drumul ce avea
să-i ducă la Bethesda. Chancellor atinse braţul doctorului.
- Stai puţin. Chestiunea neclară ce-l sîcîise cînd Brown
ieşise din restaurant se limpezise în mintea lui. De ce nu intrase
şoferul în maşina lui?
Peter se întoarse cu gîndul în urmă cu doi ani şi jumătate,
pe cînd făcea cercetări pentru Contraofensiva! La oamenii
nemulţumiţi cu care vorbise şi la tehnologia pe care o
descriseseră aceştia.
- Care-i problema? întrebă Brown.
- Dacă am fost urmăriţi, cum se face că nu ne-am dat
seama? Doar ştii că am fost atenţi.
- Ce vrei să spui?
- Trage pe dreapta! îl întrerupse Chancellor alarmat. Ai -
o lanternă?
- Sigur. în cutia de la bord.
Brown scoase maşina de pe şosea şi dpri. Peter luă
lanterna, sări din maşină şi alergă spre portbagaj, apoi se lăsă
la pămînt. Aprinse lanterna şi se strecură sub şasiu.
- Le-am găsit! ţipă el. Dă-mi trusa de scule. Cheia fixă!
Brown i-o aduse. Chancellor rămase sub maşină, lucrînd
300
înfuriat cu instrumentul metalic. Zgomote ciudate se auziră
dinspre osia din spate, apoi Peter se strecură afară, ţinînd în
mîna stîngă două mici obiecte metalice.
- Transmiţătoare, zise el. O bobină primară şi una de
rezervă. De aceea n-am văzut pe nimeni. Puteau să se afle la
o distanţă între cinci şi opt kilometri îmspatele nostru şi totuşi
să ne urmărească. Oriunde-am fi mers, cu oricine ne-am fi
întîlnit, ei aşteptau momentul potrivit. Se opri o clipă, cu o
expresie feroce pe chip. Dar le-am găsit. Nu mai au control
asupra noastră. Să mergem la Bethesda.
- M-am răzgîndit. Cred că trebuie să merg cu tine, spuse
Brown cînd ajunseră pe strada lui Ramirez, străjuită de copaci.
- Nu, răspunse Peter. Lasă-mă la colţul următor. O să
mă întorc pe jos.
- Ţi-a trecut prin minte că s-ar putea să te omoare? Mă
aşteaptă pe mine. Port aceeaşi uniformă ca şi el.
- Din cauza asta n-o să mă ucidă. O să-l fac să înţeleagă
că am venit împreună. Eşti un prieten de-al meu, ofiţer. Dacă
eu nu ies de-acolo, tu o să te duci în altă parte, iar Chasong o
să le explodeze în faţă.
Se apropiară de colţ; Brown reduse viteza.
- Asta ar fi valabil în cazul unei persoane raţionale. S-ar
putea să nu meargă cu Ramirez. Dacă Chasong este ceea ce
credem noi că este...
- Ceea ce ştim că a fost, îl întrerupse Chancellor.
- Foarte bine, să zicem că-i adevărat. E posibil ca el
să respingă ideea de a suporta consecinţele. E militar, nu
uita asta. S-ar putea hotărî să te omoare, apoi să-şi facă
felul.
- Să se sinucidă? întrebă Peter neîncrezător.
- Frecvenţa cazurilor de sinucidere a militarilor, spuse
doctorul, oprind maşina, nu prea e discutată, dar este foarte
mare. Unii spun chiar că face parte din îndatoririle meseriei.
Nu te-am întrebat. Ai o armă?
301
- Nu. Am avut una; am rămas îără gloanţe şi numi-am
luat altele.
Brown întinse mîna către trusa medicală, căută într-un
buzunar şi scoase un revolver:
- Uite, ia-l pe ăsta. Ni se dau arme fiindcă avem asupra
noastră droguri. Baftă. O să te aştept.
Chancellor ajunse pe cărarea pietruită. Ramirez stătea
la fereastră şi privea afară, chipul său exprimînd surprinderea
cînd îl văzu pe Peter. Era uimit, dar nu şocat, nici alarmat.
Lăsă perdeaua să cadă şi dispăru. Chancellor coborî pe cărare
şi urcă scările; apăsă pe butonul soneriei.
Uşa se deschise. Ochii meridionali ai brigadierului se
uitară cu asprime la Peter.
- Bună seara, domnule general. Maiorul Brown îţi
transmite scuzele lui. Documentele de la Chasong l-au tulburat
atît de mult încît n-a mai vrut să vorbească cu dumneata. Dar
mă aşteaptă la colţul străzii.
- Mi-am închipuit, zise Ramirez pe un ton neutru.
Doctorul are o memorie scurtă sau crede că alţii o au aşa.
Recrutul, sanitarul din Coreea, pe care MacAndrew l-a făcut
doctor. Cel care a avut o legătură cu fiica lui.
Privi în spatele lui Chancellor, ridică mîna şi tăie de două
ori aerul nopţii.
Era un semnal.
Din spatele lui, pe stradă, Peter auzi un motor
ambalîndu-se. Se întoarse. Farurile unei maşini a poliţiei
militare se aprinseră. Porni în viteză de lîngă trotuar şi se
îndreptă spre colţ, oprindu-se la vedere, lîngă un stîlp de -
iluminat, scrîşnind din frîne. Doi soldaţi săriră jos şi alergară
spre a treia siluetă. Aceasta din urmă o luă la fugă, însă^nu
destul de repede.
Chancellor asistă la prinderea maiorului Philip Brown,
care nu reuşise să scape de poliţia militară. Fu dus la maşina
armatei şi aruncat înăuntru.
- Nu te mai aşteaptă nimeni acum, spuse Ramirez.
302
inii

V Hi i J i

SH
¡¡¡jiáilspi;
< i0m
lili
v -ni j-iU-ij1
li 4
«lip

Peter se întoarse înfuriat, ducînd mîna la pistol. Apoi se

opri. în faţa pieptului său era ţeava unui automat de calibrul
45.
-Nu poţi face asta!
- Te înşeli, zise Ramirez. Doctorul va fi ţinut izolat, fără
vizitatori, fără telefoane, fără nici un fel de comunicare cu
exteriorul. Ăsta e regimul aplicat ofiţerilor care atentează la
securitatea naţională. Vino înăuntru, domnule Chancellor.

39
'e aflau în camera de lucru a lui Ramirez. Ochii
brigadierului se făceau tot mai mari; căscase gura şi
lăsase încet arma jos.
Bizuie-te pe ficţiune, întotdeauna pe ficţiune, îşi zise
Peter. în ficţiune se află realitatea, mecanismele imaginaţiei
sînt mai puternice decît orice armă.
- Unde e scrisoarea? întrebă generalul.
Chancellor îl minţise pe Ramirez, spunîndu-i că scrisese
o scrisoare în care detaliase muşamalizarea şi dezvăluise
caracterul rasial al evenimentelor petrecute la Chasong. Că
fusese trimisă la New York, copii ale ei urmînd să fie expediate
pe adresa celor mai importante ziare, Comitetului pentru
Armată al Senatului şi secretarului de stat al Apărării, dacă
generalul n-ar fi cooperat.
- Mi-a scăpat de sub control, răspunse Peter. Şi dumitale
de altfel. N-o poţi intercepta. Dacă nu ajung la New York
mîine la prînz, va fi deschisă. Istoria de la Chasong va fi citită
de un editor foarte agresiv.
- în cazul ăsta, ţi-ar pune viaţa în pericol, zise Ramirez
prudent.
Ameninţarea era falsă; vocea lui era lipsită de convingere.
- Nu cred. Omul va lua în calcul priorităţile. Cred că
şi-ar asuma riscul.
302
/
- txi&ia ane priorităţi care ne depăşesc pe noi doi!
- Sînt sigur că te-ai convins singur de asta.
- Aşa e! Unei erori de comandă, unei coincidenţe care
poate să nu mai apară încă o mie de ani nu trebuie să i se
pună o etichetă pe care n-o merită!
- înţeleg.
Chancellor privi spre armă. Brigadierul ezită, apoi o aşeză
pe masa de lîngă el. Totuşi, pistolul se afla la îndemîna lui.
Peter aprobă gestul cu un semn din cap.
- înţeleg, repetă el. Asta e explicaţia oficială. O eroare.
O coincidenţă. S-a întîmplat ca toţi soldaţii de la Chasong să
fie negri. Peste şase sute de oameni ucişi. Cine ştie cîte sute
au dispărut - şi toţi negri.
- Aşa s-a întîmplat.
- Aşaww s-a întîmplat! îl contrazise Chancellor. Pe-atunci
nu existau batalioane separate.
Expresia feţei lui Ramirez era dispreţuitoare.
- Cine ţi-a spus asta?
- Truman a dat ordinul în '48. Toate serviciile armatei
au fost reunite.
- în ritmul stabilit dinainte, spuse generalul pe un ton
sec. Nici un serviciu nu s-a dovedit mai rapid decît altul.
- Vrei să spui că aţi căzut pradă propriei voastre întîrzieri?
Că rezistenţa voastră la un ordin prezidenţial a avut drept
rezultat un măcel în masă al soldaţilor negri? Asta vrei să spui?
- Da. Brigadierul făcu un pas înainte. Rezistenţa la o
politică imposibilă! Dar eşti în stare să înţelegi cum urma să
fie ea răstălmăcită de radicalii acestei ţări! Dincolo de interesul
naţional!
- Bineînţeles.
Peter văzu un licăr de speranţă în ochii lui Ramirez.
Militarul se întinsese după un colac de salvare nesigur
şi crezuse, pentru scurt timp, că-l prinsese. Chancellor
îşi modifică tonul vocii doar atît cît să obţină un avantaj
asupra speranţei deşarte a brigadierului.
303
- Să-i lăsăm puţin pe morţi şi răniţi. Cum e cu
MacAndrew? Care a fost rolul lui la Chasong?
- Cunoşti răspunsul. Cînd ai sunat, ţi-am zis nişte lucruri
pe care nu trebuia să ţi le fi spus.
Totul se potrivea prea bine. Minciuna era bine ascunsă,
îşi zise Peter. Existau două temeri de a fi demascat, una mai
teribilă decît cealaltă pentru Ramirez, astfel încît cea mai slabă
- transmiterea de informaţii eronate inamicului - era adusă
în faţă, pentru a o evita pe cea mai puternică. Despre ce era
vorba?
- Soţia lui MacAndrew?
Generalul încuviinţă, acceptîndu-şi vina cu umilinţă.
- Am făcut ceea ce credeam că era corect la vremea
aceea. Obiectivul era să salvăm vieţile unor americani.
- Ea a fost folosită ca să trimită informaţii false, zise
Peter.
- Da. Era mesagerul ideal. Chinezii operau intens în
Japonia; unii fanatici japonezi îi ajutau. Pentru mulţi dintre
ei, totul se reducea la lupta orientalilor împotriva albilor.
- N-am mai auzit pînă acum o asemenea teorie.
- Nu s-a scris prea mult despre asta. Era un ghimpe în
coasta lui MacArthur; a fost minimalizat.
- Ce fel de informaţii îi furnizaţi soţiei lui MacAndrew?
- Cele obişnuite. Mişcări de trupe, rute de aprovizionare,
amplasarea artileriei şi opţiunile tactice, desigur.
- Ea a fost cea care a transmis informaţii tactice despre
Chasong?
Ramirez tăcu; îşi lăsă ochii în podea. Era ceva artificial
în reacţia brigadierului, ceva premeditat.
- Da, spuse el în silă.
- Dar informaţiile alea n-au fost false. N-au fost inexacte.
Au avut drept rezultat un masacru.
- Nimeni nu ştie cum s-a întîmplat, continuă Ramirez.
Ca să înţelegi, trebuie să ştii cum operau aceşti mesageri
manipulaţi. Cît de compromişi sînt oamenii folosiţi, precum
304
soţia lui MacAndrew. Nu li se oferă minciuni de acoperire;
informaţiile complet false ar fi respinse, iar mesagerul ar
deveni suspect. Li se oferă variante de adevăr, modificări
subtile ale posibilului. „Batalionul şase de genişti va intra în
sectorul de luptă Baker pe data de trei iulie." Numai că nu e
batalionul şase de genişti, ci batalionul şase de tancuri şi va
ajunge în sectorul Baker pe cinci iulie, încercuind poziţiile
inamicului. în cazul operaţiunii de la Chasong, varianta
oferită soţiei lui MacAndrew n-a fost, de fapt, o variantă. A
fost chiar strategia aplicată. Cine ştie cum, ordinele au fost
încurcate la serviciul militar de informaţii. Ea a transmis
informaţii ce au avut drept consecinţă un masacru în masă.
Ofiţerul ridică privirea spre Peter şi îşi îndreptă spatele.
Acum ştii adevărul.
-Oare?
-Ai cuvîntul unui general.
- Mă întreb dacă mă ajută cu ceva.
- Nu insista, Chancellor.Ţi-am spus mai multe decît ai
dreptul să ştii. Ca să te fac să înţelegi cîtă suferinţă ar provoca
dezvăluirea culiselor tragediei de la Chasong. Faptele ar fi
răstălmăcite, iar memoria unor oameni de valoare ar fi întinată.
- Stai puţin, îl întrerupse Chancellor.
Interpretînd cu ipocrizie faptele cunoscute, Ramírez
spusese ceva. Memoria... Amintirile lui Alison. Părinţii
mamei ei căzuseră prizonieri în golful Po Hai; asta era
prima legătură cu chinezii, dar nu despre ea era vorba!
Alison spusese că se întîmplase după noaptea în care
mama ei fusese adusă acasă pe o targa. Ceva despre tatăl
ei... Acesta venise la Tokyo pentru penultima dată. Asta
era: penultima dată! între prăbuşirea soţiei lui şi
întoarcerea în Statele Unite, MacAndrew se întorsese în
Coreea! Bătălia de la Chasong avusese loc atunci. La
cîteva săptămîni după ce mama lui Alison fusese internată
în spital. N-ar fi putut să transmită nici un fel de informaţii,
fie ele exacte sau nu.
304
- Care-i problema? întrebă brigadierul.
- Dumneata. Fir-ar să fie, dumneata! Informaţiile!
Nu puteau fi transmise! Ce spuneai acum cîteva clipe? Nu
ştiu ce batalion e aşteptat pe trei iulie, dar nu ajunge acolo
pînă pe cinci şi, oricum, e alt batalion. Cum ai numit treaba
asta? O expresie tîmpită... „o subtilă modificare a
posibilului". Nu-i aşa? Ei bine, domnule general, ai
încurcat-o! Masacrul de la Chasong a avut loc la cîteva
săptămîni după ce soţia lui MacAndrew a fost internată în
spital! Nu putea să transmită informaţii nimănui! Acum,
ticălosule, o să-mi spui ce s-a întîmplat! Fiindcă altfel nu
mai aştept pînă mîine. Scrisoarea pe care am trimis-o la
New York va fi citită în seara asta!
Ramirez îşi aţinti privirea în ochii lui; gura i se strîmbă.
-Nu! Răcni el. N-o s-o faci! Nu poţi! N-o să te las!
întinse mîna după pistol.
Chancellor alergă spre el, aruncîndurse spre trupul
generalului. Umărul i se izbi de spinarea lui Ramirez,
proiectîndu-l în perete. Ramirez înşfacă arma de ţeava,
ridicînd-o cu răutate. Mînerul pistolului îl lovi pe Chancellor
în tîmplă. Durerea atroce îl făcu să vadă stele verzi.
îşi înfipse mîna stîngă în tunica lui Ramirez, apucîndu-l
strîns de piept. Cu dreapta îl lovi cu putere, atacînd şi apărîndu-se,
încercînd să pună mîna pe arma grea.
Simţi mînerul! îşi repezi genunchiul în stomacul
generalului, izbindu-l de perete. Puse mîna pe patul armei şi
n-avea de gînd să-i dea drumul! Ramirez îl lovea în neştire pe
Peter. Chancellor crezu că o să se prăbuşească de durere.
Degetul lui era aproape de trăgaci! Printre mişcările
bruşte ale braţelor, Peter simţi cadrul trăgaciului.
Dar nu putea să tragă! O împuşcătură i-ar fi adus acolo
pe vecini! Poliţia! Dacă s-ar fi întîmplat asta, n-ar mai fi
aflat nimic! Chancellor se dădu puţin înapoi, apoi ridică
piciorul, trăgîndu-l pe militar de tunică cu toată forţa.
Genunchiul lui îl pocni în faţă pe Ramirez, dîndu-i capul
305
I
pe spate. Generalul suflă din greu; arma îi căzu din mînă;
degetele i se chirciră de durere. Pistolul zbură prin cameră,
lovindu-se de trusa de scris de pe birou. Peter dădu drumul
tunicii. Ramirez se prăbuşi inconştient, cu sîngele curgîndu-i
din nas.
După un minut, Peter îşi reveni în fire. îngenunche în
faţa ofiţerului pînă cînd îşi recapătă suflul, pînă cînd luminiţele
ce-i jucau în faţa ochilor dispărură şi durerea din tîmple se
domoli. Apoi luă pistolul.
Pe o tavă de argint aflată pe o poliţă era o sticlă de Evian.
O desfăcu şi turnă apă în palmă, udîndu-şi faţa. Reuşi să-şi
recapete echilibrul.
Turnă apa rămasă în sticlă pe faţa militarului inconştient.
Lichidul curse pe podea, amestecat cu sîngele din nasul
generalului, colorîndu-se într-un roz dezgustător.
Ramirez îşi recapătă încet cunoştinţa. Peter smulse o
pernă de pe un fotoliu şi o aruncă spre el. Generalul îşi şterse
faţa*şi gîtul cu perna, apoi se ridică în capul oaselor,
sprijinindu-se de perete.
- Ia loc, îi ordonă Peter, arătînd cu ţeava pistolului spre
fotoliul de piele.
Ramirez se cufundă în fotoliu, lăsîndu-şi capul pe spătar.
- Tîrîtura. Tîrfa, şopti el.
- E deja un progres, spuse încet Chancellor. Acum cîteva
clipe era „nefericită", „instabilă".
- Aşa a fost.
- Aşa a fost sau în asta ai transformat-o dumneata?
- Trebuia să aibă stofă ca să se poată lucra, răspunse
generalul. S-a vîndut.
- Părinţii ei erau în China.
- Eu am doi fraţi care au emigrat în Cuba. Crezi că
fidelistas n-au încercat să mă contacteze? Acum putrezesc în
închisoare. Dar eu n-o să fiu compromis.
- Dumneata eşti mai puternic. Ai fost antrenat să nu te
compromiţi.
306
- Ea era soţia unui ofiţer american! Serveau aceeaşi
armată!
- înseamnă că nu era pregătită pentru asta, nu-i aşa? în
loc s-o ajuţi, ai folosit-o. Ai îndopat-o cu droguri şi ai trimis-o
într-o luptă pe care n-o putea cîştiga. Brown v-a etichetat cel
mai bine. Ticăloşi!
- Strategia era optimă!
- încetează cu tîmpeniile astea militare! Cine ţi-a dat
dreptul?
- Nimeni! Eu am intuit tactica. Eu am creat strategia.
Eu am controlat sursa. Ramirez se albi. Vorbise prea mult.
- Dumneata? Cuvintele lui Alison îi reveniră în minte lui
Peter; o întrebase după înmormîntare ce crezuse MacAndrew
despre Ramirez. Un uşuratic, nechibzuit şi prea emotiv.
Absolut nedemn de încredere. Tata a refuzat de două ori să-i
sprijine promovarea.
- Au existat multe asemenea operaţii. în care au fost
implicaţi alţii, fireşte. Ramirez dădea înapoi.
-Nu! Nu în cazul ăsta! interveni Chancellor. A fost numai
mîna dumitale. Ce cale mai bună puteai găsi să te răzbuni pe
omul care te-a catalogat drept ceea ce erai. Un nechibzuit!
Un mincinos! Omul care a refuzat să te susţină în obţinerea
unui grad pentru care nu aveai calificarea necesară! Ai obţinut
răzbunarea prin soţia lui!
- Am căpătat gradul! El nu mă putea împiedica; şi nici
tîrfa aia!
- Sigur că nu! L-ai făcut inofensiv prin ea! Cum ai
început? Prin a te culca cu ea?
- N-a fost greu. Era o tîrîtură!
- Iar dumneata aveai prăjitura! O, dumneata eşti o
persoană manierată! Iar după ce ţi-ai căpătat blestematul
de grad, nu ţi-a mai plăcut, fiindcă ştiai cum îl obţinuseşi.
Ai căutat nişte motive ca să ascunzi situaţia asta fiindcă
ştiai că nu erai calificat pentru acel grad. Nu pretinzi că
eşti maior, aşa că poţi vorbi cu şefii. Nu dai doi bani pe
nimeni! Ţi-e frică de grad! Eşti un escroc!
307
Ramirez sări din fotoliu, aprins la faţă. Chancellor îl lovi
în stomac cu piciorul; Ramirez căzu înapoi în fotoliu.
- Mincinos împuţit! ţipă militarul.
- Am atins o coardă sensibilă, aşa e. Nu era o întrebare.
Deodată, Peter se opri. Tîrfă? N-avea sens. Deveni evidentă
o teribilă contradicţie. Stai puţin. Nu puteai să-l fi compromis
pe MacAndrew în felul ăsta. Te-ar fi ucis! El n-a ştiut
niciodată că soţia lui era un mesager manipulat, fiindcă
nu-i puteaţi spune! Nici unul dintre voi. Trebuia să i se spună
altceva; trebuia să creadă altceva. El n-a ştiut adevărul
niciodată!
- Ştia că nevastă-sa era o tîrfă! Ştia asta!
O imagine clară apăru în mintea lui Peter. Un bărbat
puternic, dar terminat, legănînd în braţe o femeie nebună
pe podeaua unei case izolate. Legănînd-o cu dragoste,
spunîndu-i că totul avea să fie bine. Era o nepotrivire prea
mare. Indiferent de durerea pe care i-ar fi provocat-o, o
soţie care se prostitua ar fi dispărut din viaţa lui
MacAndrew.
- Nu te cred, spuse Chancellor.
- A văzut cu ochii lui! Trebuia să ştie!
- A văzutcevtf cu ochii lui. I s-aspus ceva. Sau poate că
a fost doar o aluzie. Vă pricepeţi de minune să sugeraţi ceva,
fără să spuneţi lucrurilor pe nume. Nu cred că MacAndrew
îşi închipuia că soţia lui era o tîrfă. Nu cred că s-ar fi împăcat
cu ideea asta nici măcar o clipă!
- Toate indiciile erau prezente. Mentalitatea de tîrîtură.
Indicii. Peter se uită la Ramirez. Se apropia de
adevăr, simţea asta. Indicii. Conform celor spuse de
Alison, mama ei începuse să „se piardă" cu cîteva luni
înainte de criza majoră. Tatăl ei nu cunoştea motivul, aşa
că pusese totul pe seama unei alterări progresive a
facultăţilor ei mintale, asociind prăbuşirea finală cu un
accident de pe plajă. Făcuse această legătură atît de des
încît ajunsese s-o creadă şi el.
307
în adîncul sufletului său, acest om ar fi continuat s-o
iubească, s-o protejeze, fiindcă soţia lui nu era de vină. Orice-ar
fi făcut. Forţe aflate în conflict - părinţi în mîinile duşmanului,
un soţ luptînd cu acel duşman în fiecare zi - o scoseseră pe
acea femeie din minţi.
Şi în tot acest timp, prieteni de încredere făceau aluzie la
un comportament promiscuu, pentru a-şi ascunde propriile
lor acţiuni.
Aceşti colegi nu înţelegeau însă că MacAndrew era un
om mult mai bun decît îşi imaginau ei. Mult mai bun şi mai
plin de compasiune. Oricare-ar fi fost manifestările unei boli,
aceasta trebuia dispreţuită şi nu acţiunile fiinţei umane afectate
de ea.
Iar această jigodie, cu faţa însîngerată şi transpirînd în
fotoliu, acest „control al sursei" care oferise prăjitura otrăvită
pînă cînd se culcase cu soţia omului pe care îl ura, nu ştia
decît să repete cuvintele tîrfă şi tîrîtură.
Aceste vorbe erau paravanul ce ascundeau adevărul.
- Ce-i aia „mentalitate de tîrîtură", domnule general?
Ramirez îl privi cu atenţie; bănuia că-i întinde o capcană.
- Umbla prin cartierul Ginza. în barurile de la periferie.
Agăţa bărbaţi.
- Barurile alea se aflau în partea de sud-vest a cartierului,
nu-i aşa? Cînd am fost la Tokyo, în '67 încă mai erau acolo.
- Doar unele dintre ele.
- în locurile acelea se făcea trafic de droguri.
- Tot ce se poate. Mai exact, vindeau sex.
- Pe ce-l vindeau, domnule general?
- Pe ce se vinde întotdeauna.
-Pe bani?
- Normal. Şi pe plăceri.
- Nu! Nu-i normal! Soţia lui MacAndrew nu avea nevoie
de bani. Sau de plăceri. Ea căuta droguri! Ai supărat-o, iar ea
a încercat să şi le procure singură! Fără să se ducă la chinezi.
Asta ai aflat! Şi dacă ea făcea asta, toată strategia voastră se
308
ducea de rîpă! Era de-ajuns o singură arestare sau un scandal
la Tokyo investigat de o agenţie din exterior, ca să fiţi
demascaţi! Dumneata aveai cel mai mult de ascuns,
nemernicule! Dar şi alţii fuseseră implicaţi. Cum spuneai mai
devreme? „Au existat multe asemenea operaţii." Toţi căutaţi
acoperire, încercaţi să vă protejaţi! Peter se opri din nou,
înţelegînd brusc. Ceea ce înseamnă că trebuia să controlezi
ce s-aîntîmplat...
- S-a întîmplat! ţipă Ramirez întrerupîndu-l. N-avem nici
un amestec! A fost găsită pe o alee din Ginza! N-am dus-o
noi acolo! Ar fi putut să moară!
Imagini şi fraze se compuneau şi se descompuneau cu
repeziciune în mintea lui Peter. Auzea parcă aievea cuvintele
lui Alison precum răpăitul îndepărtat al unor tobe. Mama ei
fusese dusă într-o după-amiază de duminică pe plaja
Funabashi. Telefonul a început să sune. Era mama acasă?...
Doi ofiţeri au venit la noi cu maşina. Păreau nervoşi,
agitaţi...
Era mama acasă? Era mama acasă?
Noaptea, foarte tîrziu, am auzit ţipete... La parter...
bărbaţi... mergîndgrăbiţi, cu staţii de radio în mîini. Apoi
uşa din faţă s-a deschis şi ea a fost adusă înăuntru. Pe o
targa...... Faţa ei era albă. Ochii larg deschişi priveau în
gol... sîngele i se prelingea pe bărbie, spre gît. Cînd targa a
trecut pe sub o lampă, ea a încercat să se ridice, ţipînd...
trupul i se zbătea, însă era legată în chingi.
Iisuse! îşi zise Peter. Celelalte vorbe ale lui Alison!
Eu am strigat şi-am coborît pe scări, dar un... maior
negru... m-a oprit, m-a luat în braţe şi m-a ţinut strîns.
Un maior negru!
Militarul negru trebuie să se fi aflat în josul scării, lîngă
lampă! Pe el îl văzuse mama lui Alison! Chancellor îşi aminti
alte cuvinte. Un ordin răcnit spre el de către un om chinuit,
douăzeci şi doi de ani mai tîrziu, într-o după-amiază, în
încercarea de a proteja femeia iubită, care fusese scoasă din
308
minţi de o întîmplare atît de cumplită încît i se întipărise pentru
totdeauna în memorie.
Stai cu faţa în lumină! Nu-i ceruse asta ca pe o dovadă
că era alb şi nu oriental, ci pentru a demonstra că nu avea
pielea neagra!
Pe mama lui Alison n-o torturaseră agenţii chinezi care
trimiteau un mesaj serviciului de informaţii al armatei. Fusese
violată! într-un bar de la periferia celei mai promiscue zone
din Ginza, unde venise pentru a lua legătura cu cineva. Fusese
tîrîtă pe o alee şi violată!
- O, Doamne, şopti Peter, cuprins de repulsie. Asta i-ai
spus lui. Cu asta l-ai tot bătut la cap; situaţia asta ai exploatat-o.
Ea a fost violată de negri în timp ce încerca să găsească un
om de legătură într-un bar.
- Ăsta e adevărul!
- în locurile alea, putea să fi fost oricine! Oricine! Dar
n-a fost aşa, căci ai profitat de ocazie! Ai dat vina pe negri!
O, Iisuse! Era tot ce putea face Peter ca să se stăpînească. îi
venea să-l ucidă sau să-l mutileze, atît de adîncă era sila faţă
de acel om. Nu trebuie să-mi mai spui restul. Lucrurile sînt
clare! E vorba de informaţia care lipseşte din dosarul lui
MacAndrew. Care se află în dosarul lui Hoover! După ce
soţia lui a fost internată în spital, ai vrut să fii sigur că l-au
trimis înapoi în Coreea. Dar nu la unitatea lui! La alta! La
comanda unei unităţi de negri! Apoi le-ai transmis cumva
chinezilor planurile bătăliei - strategia reală! Era atît de
evident! Soţia unui ofiţer e violată, scoasă din minţi de către
negri, aşa că el îşi supune soldaţii negri unui tir ucigaş, gata
să moară şi el la nevoie, dar, mai presus de orice, răzbunmdu-se!
O capcană întinsă de propriii lui camarazi! Sute de oameni
ucişi, sute de dispăruţi, pentru ca adevărul despre ce i-ai făcut
soţiei lui şi, probabil, altor zeci ca ea să rămînă ascuns! Asta
i-ai rezervat lui: viol şi genocid! Despre primul n-ar fi vorbit,
pe al doilea nu l-a înţeles. Dar şi-a dat seama de legătura
dintre ele! Asta trebuie să-l fi paralizat!
309
- Minciuni! Ramirez dădea spasmodic din cap. Nu aşa
s-au petrecut lucrurile. Ai ticluit o minciună teribilă!
Peter îl urmări pe brigadier, cuprins de o aversiune
cumplită.
-Arăţi ca un om care a auzit o minciună, zise el sarcastic.
Nu, domnule general, tocmai ai auzit adevărul. Ai fugit de el
vreme de douăzeci şi doi de ani.
Ramirez clătina şi mai tare din cap, negînd cu
înverşunare.
- Nu există dovezi!
- Există întrebări. Care generează alte întrebări. Aşa
funcţionează sistemul. Oameni de rang înalt ne trădează pe
noi, cei care i-am pus acolo. Nişte ticăloşi! Chancellor îşi
repezi mîna stîngă în jos şi-l înhaţă pe Ramirez de cămaşă,
trăgîndu-l în faţă, cu pistolul la cîţiva centimetri de ochii
acestuia. Nu vreau să mai vorbesc cu dumneata. Mă
dezguşti! Cred că aş putea să apăs pe trăgaci şi să te împuşc,
iar asta mă sperie de moarte. Aşa că o să faci exact ce-o să-ţi
spun, altfel n-o să mai apuci ziua de mîine. Te duci la telefon,
vorbeşti cu cei care l-au luat pe maior şi le spui să-i dea
drumul. Acum!
-Nu!
Dintr-o singură mişcare rapidă, Peter îl plesni pe Ramirez
peste faţă cu ţeava Coltului. Pielea fu sfîşiată; o dîră de sînge
apăru pe obrazul militarului. Chancellor nu simţi nimic. Era
ceva înfricoşător în absenţa oricărei reacţii din partea sa.
- Dă telefon.
Ramirez se ridică încet în picioare, cu ochii la armă,
pipăindu-şi cu mîna rana de pe obraz.
- Sînt generalul Ramirez. V-am chemat la locuinţa mea
la ora optsprezece pentru a face o arestare. Reţinutul este un
anume maior Brown. Eliberaţi-L
Ramirez asculta ce-i spunea vocea. Peter înfipse ţeava
pistolului în tîmpla brigadierului.
- Fă cum ţi-am spus, zise Ramirez. Adu-l pe maior la
310
maşina lui. Puse receptorul în furcă şi rămase cu mîna pe el.
Va ajunge curînd aici. Arestul poliţiei militare 6 la zece minute
distanţă.
- Adineauri ţi-am spus că nu mai vreau să vorbesc cu
dumneata, însă m-am răzgîndit. O să-l aşteptăm pe Brown,
iar dumneata o să-mi spui tot ce ştii despre dosarele" lui Hoover.
-Nu ştiu nimic.
- Pe dracu'! Voi înotaţi în chestia asta ca în nişte nisipuri
mişcătoare. Sînteţi blocaţi în ele. Aţi îndepărtat din dosarul
lui MacAndrew documente referitoare la o perioadă de opt
luni din activitatea lui.
- Asta-i tot ce-am făcut.
- Opt luni! Iar datele corespund cu evenimentele care
au declanşat incidentul de la Chasong. Toate materialele
acuzatoare. Apoi a venit masacrul în care MacAndrew a trimis
valuri de soldaţi negri la moarte sigură. Totul, în afară de
adevăr! Ştiai unde aveau să ajungă materialele alea!
- Nu de la început. Generalul vorbea aproape în şoaptă.
La început s-a aplicat procedura standard. Toate informaţiile
compromiţătoare despre candidaţii la o funcţie în Statul Major
sînt îndepărtate şi depuse în arhivele serviciului secret al
armatei. Cineva a considerat procedura asta periculoasă; le-a
dirijat spre ASP.
- Ce-i asta?
- Analiza Sistemelor Psihiatrice. Pînă de curînd, anumiţi
agenţi ai FBI-ului aveau acces acolo. ASP se ocupă de
dezertori, posibilităţi de şantaj al ofiţerilor superiori, spionaj.
De o sumedenie de lucruri.
- Deci ştiai că documentele se află în dosarele lui Hoover!
- Am aflat ulterior!
-Cum?
- Printr-un om pe nume Longworth. Era un agent FBI
pensionat, care trăia în Hawai. S-a întors - doar pentru o zi,
poate două, nu-mi amintesc - şi l-a avertizat pe Hoover că
avea să fie ucis. Pentru dosarele lui. Hoover şi-a ieşit din
310
minţi. Le-a cercetat cu atenţie, căutînd ceva ce l-ar fi putut
conduce la identificarea asasinilor. A dat peste Chasong, iar
noi am primit un telefon. Am jurat că n-aveam nici un
amestec. I-am oferit garanţii, protecţie, orice. Hoover voia
doar ca noi să ştim ce aflase el. Pe urmă, desigur, a fost
ucis.
Peter scăpă arma din mînă. Metalul lovindu-se de lemn
făcu un zgomot puternic, aspru, dar el nu-l auzi. Auzea doar
ecoul ultimelor cuvinte ale generalului.
Pe urmă, desigur, a fost ucis... Pe urmă, desigur, a fost
ucis... Pe urmă, desigur, a fost ucis.
Rostite de parcă incredibila informaţie n-ar fi părut
cutremurătoare sau măcar şocantă, nici înspăimîntătoare şi
nici măcar neobişnuită. Ca şi cum ar fi fost un lucru ştiut de
toată lumea - date înregistrate şi acceptate, intrate astfel în
istorie.
Dar nu era ceva real. Alte lucruri ţineau de domeniul
realităţii, dar nu ăsta. Nu asasinatul. Asta era o fantezie, o
ficţiune care-l azvîrlise într-un coşmar, însă reprezenta singurul
lucru care nu se petrecuse!
- Ce-ai spus?
- Nimic din ce nu ştiai, zise Ramirez, uitîndu-se la pistolul
aflat pe podea, lîngă pantofii lui.
- Hoover a murit în urma unui stop cardiac. Medicii au
diagnosticat o boală cardiovasculară. Aşa a murit! Era bătrîn!
Chancellor vorbea pe un ton precipitat. Generalul îl privi
pe Peter în ochi.
- îţi baţi joc de mine. Nu s-a făcut autopsie. Amîndoi
ştim foarte bine de ce.
- Spune-mi dumneata. Presupune că eu nu ştiu nimic.
De ce nu s-a făcut autopsie?
- Ordin de la O mie şase sute.
- De la cine?
- Casa Albă.
- De ce?
- Ei l-au ucis. Dacă n-au făcut-o ei, cel puţin aşa îşi
311
închipuie. Cred că cineva de acolo e autorul. Sau a pus ps
altcineva. Acolo se dau ordine ciudate, foarte ambigue. Eşti
fie în echipă, fie nu; înveţi să înţelegi ce se spune. Trebuia să
fie ucis. Ce contează cine a făcut-o?
- Din cauza dosarelor?
- Parţial. Alea sînt documente; pot fi arse, distruse. E
vorba despre unităţile de intervenţie. Merseseră prea departe.
- Unităţi de intervenţie? Ce vrei să spui?
- Pentru numele lui Dumnezeu, Chancellor! Ştii ce vreau
să spun, altfel n-ai mai fi aici! N-ai fi făcut ce-ai făcut!
Peter îl înşfacă pe Ramirez de cămaşă.
- Ce sînt unităţile de intervenţie? Ce-au fost unităţile de
intervenţie ale lui Hoover?
Generalul avea o privire stinsă. Lăsa impresia că nu-i
mai pasă de nimic.
- Echipe de asasini, zise el. Oameni însărcinaţi să
rezolve nişte situaţii în care anumite persoane erau ucise.
Fie provocînd acte de violenţă ce-ar fi determinat intervenţia
poliţiei locale sau a gărzii naţionale, fie angajînd psihopaţi,
criminali cunoscuţi sau potenţiali, să facă treabă, pentru ca
ulterior să-i lichideze. Echipele erau separate în interiorul
Biroului. Nimeni nu ştie cît de departe au mers. Cît de
departe trebuiau să meargă. Ce asasinate îi puteau fi atribuite
lui Hoover. Sau cine avea să fie considerat următorul
duşman.
încet, privindu-l neîncrezător în timp ce durerea din
tîmple devenea tot mai puternică, Chancellor îi dădu drumul
generalului. Luminiţe orbitoare îi apărură din nou în faţa
ochilor.
Unităţi de intervenţie! Echipe de călăi!
Propriile lui cuvinte îi reveniră în minte. Văzu pagina şi
o citi cu ochii minţii, chinuit de durere.
- Ştiai despre aceste... echipe ale morţii?
- Au existat zvonuri.
- Dumneata ce-ai auzit?
312
- Nimic exact. Nu existau dovezi... Hoover
organizează totul. Acţionează în secret... Pentru ca
nimeni să nu iasă din rînd.
- Gestapo!
- Dumneata ce-ai auzit?
- Doar că existau soluţii finale...
-Finale... O, Doamne.
-Dacă am fi avut nevoie de o ultimă, copleşitoare .
justificare, cred că acum ea există. Hoover va fi ucis
peste două săptămîni, socotind de luni, iar dosarele
vor fi rechiziţionate.
Totul era adevărat. Aşa fusese de la început. Doamne
Sfinte, nu fusese o ficţiune! J. Edgar Hoover nu avusese parte
de moartea naturală a unui bătrîn. Murise asasinat.
Şi deodată, Peter ştiu exact cine pusese la cale acel
asasinat. Nu fusese Casa Albă. Era vorba despre un grup de
oameni respectabili, care luau decizii de o asemenea
importanţă, încît deveneau deseori forţa nevăzută ce conducea
naţiunea.
-Nuputeţi face asta! Aveţi tot ce vă trebuie. Daţi-l în
judecată! Aduceţi-l în faţa instanţei! în faţa întregii ţări!
- Nu înţelegi... Nu există nici o instanţă în ţară,
nici un judecător, nici un membru al Camerei
Reprezentanţilor sau al Senatului, nici preşedinte sau
vreun membru al cabinetului său care să-l dea în
judecată. E ceva mai presus de asta.
- Nu, nu e! Există legi!
- Există dosarele... Ar fi contactaţi oameni... de
către alţii, care trebuie să supravieţuiască...
- Atunci nu sînteţi mai buni decît el.
Totul era adevărat.
Inver Brass ceruse moartea lui J. Edgar Hoover, iar
ordinul fusese executat.
312
Totul se petrecu atît de repede, încît Chancellor nu putu
reacţiona decît printr-o răsucire laterală a corpului. Simţi
mîinile în piept, apoi umărul lui Ramirez lovindu-l în coaste.
Căzu, întorcîndu-se pe o parte pentru a evita a doua izbitură,
însă era prea tîrziu.
Generalul căzuse în genunchi, cu mîna întinsă către
pistolul de pe podea. îl înhaţă şi-l răsuci în mînă, cu degetele
întinse pe mîner, verificînd instinctiv cu degetul mare piedica.
Ridică arma.
Peter îşi spuse că, dacă trebuia să moară în clipa aceea,
încercase să evite moartea. Sări în picioare şi se aruncă asupra
generalului.
Din nou fu prea tîrziu. Bubuitura exploziei făcu să vibreze
aerul din cameră. Sînge şi ţesuturi se lipiră de peretele alăturat.
Fumul din ţeava se ridică într-un nor de miros înţepător.
Sub Peter, militarul era mort. Generalul de brigadă
Ramirez, care controlase sursa din Chasong, îşi zburase
creierii.

40
Împuşcătura - explozia - fusese atît de asurzitoare încît
trebuie să se fi auzit la mare distanţă. Cineva o să cheme
poliţia. Nu trebuia să fie văzut părăsind casa. Nu-i rămînea
decît să iasă rapid prin spate, în întuneric, printre umbre.
Alergă cuprins de panică printr-un hol îngust, spre o
bucătărie mică. Traversă clătinîndu-se podeaua pardosită cu
gresie către uşa din spate, o deschise prudent şi ieşi ocolind
uşa şi lipindu-se cu spatele de zidul casei.
Clădirea din faţa lui era despărţită de locuinţa lui Ramirez
printr-un gard viu, înalt; dincolo de garaj se zărea o alee.
Peter sări de pe unica verandă din spate pe peluză şi alergă
spre gard, croindu-şi drum cu umerii printre ramurile stufoase,
pînă cînd ajunse de partea cealaltă. Coborî în goană aicea
spre stradă, o luă la stînga şi continuă să alerge. Triumphul.
313
lui Brown era lingă clădirea următoare, în spatele străzii lui
Ramirez. La colţ, o luă din nou la stînga; o sirenă vuia în
depărtare, apropiindu-se. Peter încetini pasul, arborîndun aer
nepăsător; poliţia ar fi oprit cu siguranţă un om alergînd după
ce fusese alertată că se auzise o împuşcătură.
Ajunse la Triumph şi se strecură înăuntru. Prin geamul
din spate văzu o mică mulţime agitată, adunată pe peluza din
faţa casei lui Ramirez. Luminile unei maşini de patrulare
însoţiră vuietul sirenei.
Auzi sunetul altui motor, venind din direcţie opusă. Se
întoarse; era vehiculul poliţiei militare. Opri alături de
Triumph, Brown coborî şi luă cheile de la unul dintre soldaţi.
Aceştia îl salutară pe maior, dar el nu le răspunse. Maşina
armatei plecă.
- Bun. Te-ai întors, zise Brown, deschizînd uşa.
- Trebuie Să plecăm de-aici! Imediat!
- Care-i problema? Ce-i cu lumea...
- Ramirez a murit.
. Brown nu zise nimic. Trecu la volan şi ambala motorul.
Porniră în viteză, cînd, deodată, văzură îndreptîndu-se spre
ei o limuzină, cu faruri orbitoare şi profilul unui rechin uriaş
ce încerca să se strecoare prin ape întunecate. Peter nu se
putu stăpîni; se uită pe geam în timp ce automobilul trecea pe
lîngă ei.
Şoferul privea înainte, preocupat să ajungă cît mai repede
la destinaţie. Prin geamul din spate, Chancellor văzu că se
îndrepta spre casa lui Ramirez.
Şoferul era negru. Peter închise ochii, încercînd să-şi
adune gîndurile.
- Ce s-a întîmplat? întrebă Brown, cotind spre vest, către
autostradă. Tu l-ai omorît?
- Nu. Aş fi putut, dar n-am făcut-o. Ai avut dreptate;
s-a împuşcat. N-a rezistat presiunii psihice. El e
răspunzător pentru masacrul de la Chasong. S-au înţeles
să păstreze secretul asupra tratamentului aplicat soţiei lui
MacAndrew.
314
I

Brown rămase o vreme tăcut. Cînd vorbi, din tonul său

răzbătea un profund dispreţ.
- Ticăloşii!
- Dacă povestea soţiei lui MacAndrew ar fi fost
dezvăluită, s-ar fi ajuns la demascarea altor zeci de operaţiuni
similare. A altor experimente. Ştiau foarte bine ce făceau.
- Ramirez a recunoscut?
Peter se uită la Brown.
- Nu în mod făţiş. Dar cel mai uluitor mi se pare restul.
Nu sînt sigur că pot rosti cuvintele. Atît de incredibil e.
- Dosarele lui Hoover?
-Nu. Hoover. A fost asasinat! Ăsta-i adevărul!
- Stai puţin. Parcă Varak ţi-a spus că era o minciună.
- Minţea! îl proteja...
Peter se opri. Varak. Specialistul. Omul cu o sută de
arme, cu zeci de chipuri... cu diverse nume. Doamne!
Adevărul fusese sub ochii lui, iar el nu-l văzuse! Longworth!
Varak îşi luase numele agentului Longworth în noaptea de
întîi mai. Nu era altcineva. Varak dîndu-se drept Longworth
fusese unul din cei trei oameni, imposibil de depistat, care
intraseră la FBI în noaptea de dinaintea morţii lui Hoover -
ceea ce însemna că ei ştiau de iminenţa sfîrşitului acestuia!
Găsiseră jumătate din dosarele dispărute; asta era adevărat.
Iar Varak îşi dăduse viaţa pentru a le descoperi pe celelalte,
apoi îl protejase pe Bravo; se sacrificase pentru a-l salva pe
extraordinarul diplomat cunoscut lumii drept Munro St.
Claire.
Varak fusese asasinul lui Hoover! Ce spusese Frederick
Wells? Varak a fost ucigaşul, nu Inver Brass... Eu pot şi o să
pun întrebări stînjenitoare. ..de la zece aprilie pînă în noaptea
de întîi mai... Varak deţine acele dosare!
Iar asta însemna că Munro St. Claire se afla în posesia
dosarelor. însuşi Varak fusese minţit, manipulat!
De către Bravo, mentorul său.
Şi acum, cultul lui Chasong îşi concentrase atenţia asupra
314
lui Ramirez. Cultul căpătase influenţă şi putere de la Munro
St. Claire, care îl folosise pe Varak la fel ca pe oricare altă
persoană. Inclusiv pe un anume Peter Chancellor.
Totul avea să se sfîrşească. Forţele se apropiau,
ciocnindu-se, aşa cum spusese Carlos Montelân că urma să
se întîmple. Totul o să se încheie în noaptea aceea, într-un fel
sau altul.
- O să-ţi spun tot ce ştiu, zise el. Mergi spre Arundel; nu
putem fi urmăriţi. O să stăm de vorbă pe drum. Vreau să stau
cu Alison. După ce ajungem acolo, te rog să-mi dai maşina
ta. Aştepţi puţin, pe urmă îl suni pe Munro St. Claire la
Washington. Spune-i că o să ne întîlnim la casa lui Genesis
de lîngă golf. Trebuie să vină singur. Eu o să-l supraveghez;
n-o să mă găsească dacă nu e singur.

41
"^\e la ţărmul apei se înălţa zgomotul valurilor
izbindu-se de stînci. Peter stătea întins pe iarba
umedă. Aerul era rece, ca şi pămîntul, iar vîntul bătea în
rafale dinspre golf, şuierînd printre arborii înalţi ce mărgineau
pajiştea. Un om care-l trădase, despre care crezuse că era
prietenul lui, îl învăţase multe lucruri, chiar prin acea trădare.
De aceea stătea în acel loc, cu ochii la poarta de piatră de la
intrare, aflată la cincizeci de metri distanţă, şi la drumul de
dincolo de ea.
Cînd stabileai un contact, poziţionarea era cel mai
important lucru. Trebuia să te protejezi, astfel încît să observi
orice vehicul care se apropia; şi să-ţi asiguri o retragere rapidă,
de nedepistat.
Prietenii erau duşmani, iar duşmanii te învăţau strategii
cu care să-i înfrunţi. Asta făcea parte din nebunia care devenise
atît de reală.
Văzu farurile la distanţă, cam la opt sute de metri în faţă.
315
a
Peter nu era sigur, dar luminile păreau să se balanseze în
sus şi-n jos. Din cînd în cînd, arătau stabilizate, de parcă
maşina s-ar fi oprit, pentru ca în clipa următoare să se mişte
iarăşi dintr-o parte în cealaltă. în alte împrejurări, îşi zise
Chancellor, ar fi putut crede că urmărea un şofer beat,
încercînd să ajungă acasă. Era oare posibil ca puternicul
manipulator de oameni şi guverne să fi băut? Ramirez îşi
zburase creierii fiindcă cedase nervos. Oare revelaţiile despre
Inver Brass reprezentau mai mult decît voia să asculte
St. Claire cu mintea limpede?
Automobilul intră şovăitor pe poartă. Peter rămase cu
răsuflarea tăiată, cu ochii aţintiţi asupra teribilei imagini. Era
un Mark IV Continental argintiu! Faptul că St. Claire venise
cu el la confruntarea dintre ei îi confirma faptul că omul, ca şi
vehiculul, era un monstru.
Urmări obscenitatea argintie cotind pe aleea circulară,
spre treptele largi de la intrare; apoi îşi îndreptă privirea spre
drum, dincolo de stîlpii porţii. Se uită cu atenţie în noapte.
Nu se vedeau nici faruri, nici forme negre în întunericul
cenuşiu, care să fi trădat prezenţa unui vehicul ce mergea cu
farurile stinse.
Rămase pe iarbă aproape cinci minute, urmărindu-l cu
privirea pe St. Claire. Diplomatul ieşise din maşină, urcase
treptele şi se dusese la capătul verandei. Stătea lîngă
balustradă, uitîndu-se la apele golfului.
Alt om, un om plin de compasiune, stătuse pe un doc
pescăresc, privind o altă întindere de apă, cu douăsprezece
ore în urmă. în zori. Acel om murise, prins în cursă de un
duşman, doborît de nişte fanatici care se supuneau
instrucţiunilor unui monstru.
Chancellor era mulţumit: Munro St. Claire venise singur.
Peter se ridică din iarbă şi traversă pajiştea spre veranda casei
victoriene. St. Claire rămăsese lîngă balustradă; Chancellor
se apropie de el pe dedesubt. Vîrî mîinile în buzunare şi scoase
pistolul lui Brown cu mîna dreaptă şi lanterna cu stînga. Cînd
316
se află la vreo doi metri, le ridică pe amîndouă spre St. Claire
şi aprinse lanterna.
- Ridică mîna dreaptă, îi ordonă el. Cu stînga aruncă-mi
cheile de la maşina dumitale.
Trecură cîteva secunde înainte ca ambasadorul să
răspundă. Părea uluit. Brusca apariţie a lui Chancellor, lumina
orbitoare, instrucţiunile răcnite din întuneric îl paralizaseră
cîteva clipe. Peter era recunoscător pentru lecţiile primite de
la un duşman.
-Nu am cheile la mine, tinere. Sînt în maşină.
- Nu te cred, zise furios Chancellor. Dă-mi cheile!
- Iţi sugerez să ne întoarcem la maşină şi să te convingi.
Dacă vrei, ţin amîndouă mîinile ridicate.
-Aşa să faci.
Cheile erau în contactul Continentalului. Chancellor îl
ţinu pe bătrîn lîngă capotă în timp ce-i controla buzunarele.
St. Claire nu era înarmat. Lucrul acesta i se părea uimitor, ca
şi lăsarea cheilor în contact. Un automobil era un mijloc de
evadare; liderul de la Inver Brass trebuia să ştie lucrul ăsta.
Stingînd lanterna, Peter înfipse ţeava pistolului în spinarea
lui St. Claire. Urcară treptele şi se duseră pe veranda din faţă.
II întoarse pe bătrîn cu spatele la balustradă şi se aşeză în faţa
lui.
- Dacă am întârziat, te rog să mă ierţi, spuse ambasadorul.
N-am mai condus maşina de aproape doisprezece ani. Am
încercat să-i explic asta la telefon prietenului dumitale
necunoscut, dar nu m-a ascultat.
Afirmaţia lui St. Claire avea sens. Explica legănatul
farurilor pe şosea. Dovedea şi faptul că St. Claire era speriat.
In caz contrar, nu şi-ar fi asumat asemenea riscuri, conducînd
noaptea pe autostrăzi şi drumuri lăturalnice.
- Totuşi, ai venit, nu-i aşa?
- Ştiai că nu puteam refuza. Mi-ai găsit omul. Ai
descoperit transmiţătoarele. îmi închipui că mi le puteau pune
şi mie.
316
- Serios?
- Nu sînt expert în astfel de lucruri. Varak era, dar eu nu
sînt. Nici măcar nu ştiu cum au fost obţinute.
- Mi se pate greu de crezut. Omul care conduce Inver
Brass are mult mai multe resurse.
St. Claire îşi îndreptă spatele în întuneric. Rostirea
numelui părea să-l doară.
- Prin urmare, ţi s-a spus.
- Te surprinde? Ţi-am zis că ştiu identităţile lui Venice,
Christopher, Paris şi Banner. Şi pe a lui Bravo. De ce nu şi
Inver Brass?
- Cît de mult ai aflat pînă acum?
- Destul cît să mă sperie de moarte. Patruzeci de ani,
nenumărate milioane. Oameni necunoscuţi care au condus
ţara.
- Exagerezi. Noi am ajutat ţara în perioadele de criză.
Asta e realitatea.
- Cine stabilea ce era o criză? Dumneata?
- Crizele au calitatea de a fi evidente.
- Nu întotdeauna. Nu pentru toată lumea.
- Am avut acces la informaţii de care nu dispunea „toată
lumea".
- Şi acţionaţi ţinînd seama de ele în loc să le faceţi publice.
- In esenţă, era vorba de acte de caritate. La urma urmei,
pentru binele acestei „lumi" la care te referi. N-am acţionat
niciodată în interes personal.
St. Claire ridică vocea, pledînd în favoarea lui Inver
Brass.
- Există modalităţi de a face acte caritabile făţiş. De ce
nu le-aţi folosit?
- Genul ăsta de caritate nu atacă niciodată rădăcina
răului.
- Iar rădăcina răului trebuie lăsată la aprecierea celor
aleşi s-o înţeleagă, despre asta e vorba?
- Simplifici prea mult punctul nostru de vedere şi ştii
asta, domnule Chancellor.
317
- Ştiu că mai curînd mi-aş încerca norocul cu un sistem
imperfect pe care l-aş putea înţelege decît cu unul invizibil.
- Astea sînt sofisme. E foarte uşor pentru dumneata să
invoci argumente de ordin civic, dar chiar în timp ce-o faci,
mii de nemulţumiri de răspîndesc inexorabil în lume. Dacă ar
convinge, s-ar produce o explozie de violenţă mai presus de
imaginaţia dumitale. Cînd se va întîmpla asta, libertatea de
alegere va fi eliminată pentru a se instaura un regim adecvat.
Aşa se petrec lucrurile. De-a lungul anilor, noi am încercat să
controlăm răspîndirea acestor nemulţumiri. Ai fi vrut să ne
împiedici?
Peter fu de acord cu logica lui St. Claire, conştient de
faptul că acest om strălucit, dar nesincer, arborînd masca
bunătăţii, îl obliga să se apere, îndepărtîndu-l de mobilul
confruntării dintre ei. Trebuia să-şi amintească faptul că
St. Claire era un monstru.
- Există şi alte căi, zise el. Alte soluţii.
- S-ar putea, dar nu cred că o să le găsim în timpul vieţilor
noastre. Cu siguranţă, nu într-al vieţii mele. Poate că
prevenirea violenţei pe care o sperăm rezidă în procesul
căutării de soluţii.
Peter atacă dintr-o dată.
- Totuşi, aţi găsit o soluţie bazată pe violenţă, nu-i aşa?
Ea urma urmei, tentaţia era adevărul.
- Care soluţie?
- L-aţi ucis pe Hoover! Inver Brass a ordonat asasinarea
lui!
La auzul cuvintelor, St. Claire înţepeni; din gît îi ieşi un.
scurt strigăt înăbuşit. Siguranţa lui se topi. Devenise brusc un
bătrîn acuzat de o crimă teribilă.
- Unde ai...? Cine...? Nu putea articula întrebarea.
- Deocamdată nu contează. Important e faptul că ordinul
a fost dat şi executat. Aţi omorît un om fără proces, tară să
cereţi verdictul unei instanţe. Asta ne separă de o marc parte
a acestei lumi, domnule ambasador. De acea violenţă pe care
o urîţi atît de mult.
318
I

- Au existat motive întemeiate!

- Faptul că Vedeaţi în el un ucigaş? Că auziserăţi de
echipele lui de asasini, aşa-numitele „unităţi de intervenţie"?
- în mare măsură, da!
-Nu e suficient. Dacă ştiaţi asta, trebuia s-o fi spus! Voi
toţi.
-Nu se putea proceda în felul ăsta. Ţi-am spus. Au existat
nişte motive.
- Alte motive, vrei să spui?
-Da!
- Dosarele?
- Pentru numele lui Dumnezeu, da! Dosarele!
- Nu puteţi face asta! Aveţi tot ce vă trebuie. Daţi-l
în judecată! Aduceţi-l în faţa instanţei! în faţa întregii
ţări! Există legi!
- Există dosarele... Ar fi contactaţi oameni... de
către alţii, care trebuie să supravieţuiască...
- Atunci nu sînteţi mai buni decît eh
- Sînteţi mai buni decît era el, zise Chancellor încet.
- Am crezut din toată inima şi cu tot sufletul că sîntem.
St. Claire trecuse de prima undă de şoc; îşi regăsea parţial
controlul pierdut. Nu-mi vine să cred. L-am înţeles complet
greşit pe Varak.
- Nu încerca să mă duci, răspunse Peter cu răceală.
Dispreţuiesc tot ce-a fost el, dar Varak şi-a dat viaţa pentru
dumneata. Adevărul e că dumneata l-ai indus în eroare.
-Niciodată!
- Tot timpul! Varak era „Longworth", iar „Longworth"
s-a aflat în sediul FBI-ului în noaptea cînd a fost ucis Hoover.
Varak a luat dosarele! Ţi le-a dat dumitale!
- Pe cele de \&A laZ, da! N-am negat njciodată asta. Au
fost distruse. Nu şi pe cele de la Mia Z! Au dispărut.
- Nu! Varak spunea că dispăruseră fiindcă asta voiai
dumneata să creadă el!
318
- Eşti nebun, şopti St. Claire.
- Au mai fost doi oameni cu Varak în acea noapte! Unul
dintre ei - poate că amîndoi lucrau împreună - a golit şi a
răsturnat mapele, sau le-a amestecat, ori doar a minţit. Nu
ştiu cum, dar aşa s-au petrecut lucrurile. Ştiai că Varak n-ar fi
fost compromis în legătură cu dosarele, aşa că te-ai ocupat
de el.
St. Claire îşi scutură capul, cu o expresie chinuită.
- Nu. Te înşeli. Ipoteza e plauzibilă, chiar ingenioasă,
recunosc asta. Dar pur şi simplu nu corespunde realităţii.
- Cei doi oameni au dispărut! Aveau nume de acoperire,
aşa că e imposibil de aflat identităţile lor!
- Cu alt scop! Hoover trebuia eliminat. Ţara n-ar fi
suportat nici măcar aluzia unui alt asasinat. S-ar fi creat haos;
ceea ce ar fi dat apă la moară fanaticilor care vor să conducă
acest guvern violînd toate principiile constituţionale! Nu
puteam lăsa urme. Te rog să mă crezi!
- Ai minţit tot timpul. Mi-e imposibil să te mai cred.
St. Claire făcu o pauză, adîncindu-se în gînduri.
- Poate că am să te conving de contrariu. Explicîndu-ţi
de ce, apoi fâcînd un pas mai departe: punîndu-mi viaţa şi tot
ce-am însemnat eu mai bine de cincizeci de ani în mîinile
dumitale.
- Mai întîi scopul, zise Peter cu asprime. De ce a fost
ucis Hoover?
- El deţinea funcţia de conducător absolut al unui guvern
propriu. Nu exista o structură de comandă coerentă. Guvernul
lui era amorf, neorganizat; Hoover îl menţinea în mod
deliberat în starea asta. Ajunsese să comită ilegalităţi dintre
cele mai grave. Nimeni nu ştia exact pînă unde mersese, dar
erau suficiente dovezi ale crimelor despre care vorbeai; noi
ştiam despre şantaje. S-a ajuns pînă la Biroul Oval. Toate
astea puteau, doar ele, să justifice decizia, dar a mai existat
un aspect care a facut-o irevocabilă. Se organiza o structură
amorfă de comandă atît în interiorul, cît şi în afara Biroului.
319
I

Oameni imorali, fără principii se învîrteau în jurul directorului,

flatîndu-l, linguşindu-l, pretinzînd că-l venerează. Aveau un
singur obiectiv: dosarele lui Hoover. Cu ele ar fi putut conduce
ţara. Omul trebuia eliminat înainte de a apuca să încheie vreun
pact.
St. Claire se opri. Obosise; propriile-i îndoieli i se citeau
pe faţă.
- Nu sînt de acord cu dumneata, zise Peter, dar lucrurile
s-au mai limpezit. Cum ai de gînd să pui în mîinile mele
cincizeci de ani de carieră?
St. Claire respiră adînc.
- Eu cred în instinctul omului, în anumite momente,
de a percepe adevărul, indiferent cum. După toate
probabilităţile, acum ne aflăm într-un asemenea moment.
Doar doi oameni de pe faţa pămîntului au cunoscut
fiecare detaliu al asasinării lui Hoover. Cel care a
conceput planul şi cu mine. Omul acela a murit; s-a stins
în faţa dumitale. Eu am rămas. Acel plan e pentru
dumneata dovada finală, deoarece nici o strategie
concepută de oameni nu e perfectă; rămîne întotdeauna
ceva neîndeplinit, în caz că alţii ar şti unde să caute.
Dezvăluindu-ţi dumitale acest plan, nu numai că-mi pun
existenţa în mîinile dumitale, dar - ceea ce este mult
mai important - las activitatea mea de-o viaţă la
dispoziţia dumitale. Ce-o să faci dumneata cu ea
înseamnă mai mult decît timpul care mi-a rămas de trăit,
îmi oferi şansa de a încerca să te conving?
- Dă-i drumul.
în vreme ce St. Claire vorbea, Peter deveni conştient de
implicaţiile mărturiei sale. Ambasadorul avea dreptate în două
privinţe. Chancellor ştia instinctiv că auzea adevărul şi, dincolo
de această certitudine, pricepu că uciderea lui Hoover putea
fi confirmată. St. Claire nu dădea nume - în afară de cel al lui
Varak -, dar se putea presupune că identităţile persoanelor
implicate nu erau greu de descoperit.
320
O actriţă al cărei soţ fusese distrus în timpul demenţei
mecarthysmutai; doi foşti specialişti în comunicaţii maritime,
amîndoi experţi în electronică şi interceptări telefonice, unul
dintre ei fiind trăgător de elită; un agent al serviciului britanic
MI 6, cunoscut pentru colaborarea susţinută cu Consiliul
Naţional de Securitate în timpul crizei Berlinului; un chirurg
american ce trăia la Paris, un socialist expatriat al cărui fiu şi
soţie fuseseră ucişi într-un accident de o maşină a FBI-ului
implicată într-o supraveghere ilegală. Aceasta fusese echipa.
Planul în sine reprezentase opera unui geniu al serviciilor de
informaţii, care avusese subtilitatea să includă în el pînă şi
numele unui consilier al Casei Albe.
Asta explica raţionamentul lui Ramirez: Nu s-a făcut
autopsie... Ordin de la O mie şase sute... Casa Albă... L-au
ucis... Dacă n-au comis ei asasinatul, cel puţin aşa îşi
închipuie. Cred că cineva de acolo a făcut-o. Sau a pus pe
altcineva.
Ce minte formidabilă avusese Varak!
St. Claire termină, epuizat.
- Ţi-am spus adevărul? Mă crezi acum?
- Pînă acum, da. Mai e un pas de făcut. Dacă simt vreo
minciună, aceasta anulează tot ce mi-ai zis. E corect aşa?
-Nu mai există minciuni. Nu faţă de dumneata. E corect.
- Care-i înţelesul lui Chasong?
- Nu ştiu.
- N-are nici o semnificaţie?
- Dimpotrivă. Varak îi spunea o „momeală". El credea
că asta era cheia care ne-ar fi ajutat să aflăm identitatea
trădătorului din Inver Brass.
- Fii mai explicit!
St. Claire respiră adînc, oboseala sa fiind şi mai vizibilă.
- E în legătură cu MacAndrew. La Chasong s-a întîmplat
ceva ce l-a discreditat. De aici şi apelativul „Cuţitarul Mac,
ucigaşul din Chasong". S-au pierdut foarte multe vieţi.
MacAndrew a fost făcut răspunzător. O dată vina stabilită,
320
I

era de aşteptat ca lucrurile să se oprească aici. Varak credea

că nu s-a întîmplat aşa. Intuia că era vorba despre altceva, în
care fusese implicată soţia lui MacAndrew.
- Ai aflat care era componenţa trupelor de la Chasong?
- Componenţa?
- Componenţa rasială.
Chancellor îl privea cu atenţie pe bătrîn.
- Nu. N-am ştiut că există ceva precum „componenţa
rasială".
- Dacă ţi-aş spune că listele cu pierderile de la Chasong
se numără printre cele mai bine păzite secrete din arhivele
armatei; că sute de oameni au fost ucişi, apoi înregistraţi drept
dispăruţi, că doar treizeci şi şapte de oameni au supravieţuit,
dintre care şase sînt internaţi într-un ospiciu; că ceilalţi treizeci
şi unu se află în tot atîtea spitale diferite de pe întreg cuprinsul
ţării. Ţi-ar spune ceva toate astea?
- Ar fi o confirmare în plus a paranoiei care există la
Pentagon. Cu nimic deosebită de regimul lui Hoover la FBI.
-Asta-itot?
- Vorbim despre vieţi pierdute. Poate că paranoia e un
termen prea abstract.
- Aşa zic şi eu. Fiindcă nu s-a pus doar problema unei
pierderi inutile de vieţi din cauza Iui MacAndrew. A
reprezentat o capcană întinsă de propria noastră armată. A
fost o conspiraţie a comandanţilor. Acele trupe - pînă la
ultimul soldat - erau formate din negri. S-a comis o crimă
rasială.
St. Claire se sprijini de balustradă, cu chipul împietrit.
Secundele treceau; nu se auzea decît zgomotul valurilor
lovindu-se de stînci şi al rafalelor de vînt ce băteau dinspre
golf
- Pentru numele lui Dumnezeu, de ce?
Peter îl privi ţintă pe diplomat, simţindu-se uşurat şi în
acelaşi timp stupefiat. Bătrînul nu minţea; părea sincer şocat.
St. Claire făcuse multe lucruri de neiertat, însă nu era
321
trădătorul lui Inver Brass. Nu el deţinea dosarele. Peter vîrî
pistolul în buzunar.
- Pentru a acoperi o acţiune a serviciilor de informaţii în
care era implicată soţia lui MacAndrew. Pentru a-l împiedica
pe MacAndrew să pună întrebări. Dacă acţiunea ar fi fost
descoperită, ar fi condus la demascarea altor zeci de operaţiuni
similare. Bărbaţi şi femei, oameni ajunşi dependenţi de
droguri, de halucinogene. Experimentele cu care s-ar fi
confruntat cei care le concepuseră le-ar fi distrus carierele,
iar cîţiva dintre ei ar fi fost probabil ucişi de către omul pe
care-l prinseseră în capcană: MacAndrew.
- Şi din acele motive au sacrificat... O, Doamne!
- Asta înseamnă Chasong, zise Peter calm. Restul a fost
momeala de care vorbea Varak.
St. Claire păşi în faţă, nesigur pe picioare, cu chipul
contorsionat.
- îţi dai seama ce spui? Inver Brass... Doar un membru
al Inver Brass e...
- E mort.
St. Claire rămase fără aer. Tot corpul îi tremura.
Chancellor continuă pe un ton prevenitor:
- Sutherland e mort. La fel şi Jacob Dreyfus. Iar dosarele
nu sînt la dumneata. Mai rămîn doi oameni. Wells şi Montelân.
Vestea morţii lui Dreyfus eră mai mult decît putea suporta
St. Claire. Ochii păreau să-i plutească în orbite. întinse mîinile
spre balustradă, ţinîndu-se cu greutate de ea.
- Morţi. S-au stins din viaţă.
Cuvintele fură şoptite cu mîhnire. Plin de compasiune,
Peter se apropie de bătrîn. Avea în sfîrşit un aliat! Un om
puternic, care putea să pună capăt coşmarului.
- Domnule ambasador.
La auzul titlului, St. Claire ridică privirea spre Peter. în
ochi i se vedea un inconfundabil licăr de gratitudine.
-Da.
- Ar trebui să nu te mai deranjez o vreme, dar mi-e
322
I

imposibil să n-o fac. Nişte oameni au dat de urma mea. Cred

că au descoperit ce am aflat. Fiica lui MacAndrew se ascunde;
doi bărbaţi stau cu ea, dar asta nu înseamnă că e în siguranţă.
Nu pot să mă duc la poliţie, nu pot cere protecţie. Am nevoie
de ajutorul dumitale.
Diplomatul îşi regăsi forţa care-i mai rămăsese.
- Bineînţeles că ţi-l voi oferi, începu el. Şi ai dreptate,
nu e timpul pentru mustrări de cuget. Judecăţile vor veni mai
tîrziu.
- Ce putem face?
- Să extirpăm tumoarea canceroasă, conştienţi de faptul
că pacientul ar putea muri. Iar în cazul ăsta, pacientul a şi
murit. Inver Brass s-a dus.
- Vrei să te conduc la prietenii mei? La fiica lui
MacAndrew?
- Da, desigur. St. Claire se depărta de balustradă. Nu,
ar fi o pierdere de timp. Telefonul e mai rapid. Chiar dacă ţi
se pare greu de crezut, la Washington există oameni de
încredere. De fapt, cei mai mulţi dintre ei. O să beneficiezi de
protecţia lor.
St. Claire făcu un gest spre intrarea din faţă; vîrî mîna în
buzunar după o cheie.
Trebuia să intre repede în casă. Diplomatul explică:
sistemul de alarmă era întrerupt de o cheie timp de zece
secunde, pînă cînd intrau, apoi se reactiva prin închiderea
uşii. ^
înăuntru, St. Claire trecu pe sub o arcadă şi intră în uriaşa
cameră de zi, aprinzînd luminile. Se duse la un telefon, ridică
receptorul, se opri, apoi îl puse la loc în furcă. Se întoarse
către Chancellor.
- Cea mai bună protecţie, zise el, e să-i stopăm pe
atacatori. Pe Wells sau Montelân, ori pe amîndoi.
- Eu bănuiesc că e vorba despre Wells.
- De ce? Ce ţi-a spus?
- Că ţara are nevoie de el.
322
- Asta e realitatea. Aroganţa nu-i alterează strălucita
inteligenţă.
- Dosarele îl speriau. Spunea că figura în ele.
- Aşa e.
- Nu înţeleg.
- Wells e cel de-al doilea nume al lui, după mamă.
Dosarele spun limpede lucrul ăsta. Şi l-a luat legal la scurt
timp după divorţul părinţilor săi. El era minor atunci.
La naştere purtase numele Reisler. Se află în dosarele
dispărute, de la Afla Z. îţi spune ceva numele ăsta?
- Da. Peter îşi aminti. Numele îi evoca imaginea unui tip
îngîmfat şi răutăcios, cu treizeci şi cinci de ani în urmă.
Frederick Reisler. Unul dintre liderii Alianţei Germano-
Americane. M-a inspirat pentru crearea unui personaj din
Reichstag! Era agent de bursă.
-Un geniu din Wall Street. I-a furnizat milioane lui Hitler.
Wells a fugit toată viaţa de stigmatul ăsta. Mai mult, şi-a servit
dezinteresat ţara pentru a-şi îndrepta greşeala. îl terorizează
gîndul că dosarele vor demasca un trecut care l-a torturat.
- Atunci cred că el e. Moştenirea se potriveşte.
- Poate, dar mă îndoiesc. Dacă viclenia lui nu e mai
presus de puterea mea de înţelegere, de ce s-ar teme că va fi
demascat de vreme ce deţine dosarele? Ce ţi-a spus acel
hidalgo?
-Cum?
- Montelân. Paris. Mai atrăgător decît Banner, deşi infinit
mai arogant. Multe generaţii de bogăţie castiliană, o imensă
influenţă a familiei, prerogative furate şi înlăturate de falangişti.
Carlos a acumulat o anume ură în el. Dispreţuieşte toate sursele
de control absolut. Uneori cred că îi caută în lumea largă pe
aristocraţii scăpătaţi...
- Ce-ai spus adineauri? îl întrerupse Chancellor. Ce
dispreţuieşte el?
- Pe absolutişti. Mentalitatea fascistă, sub toate
formele ei.
323
- Nu. Ai spus control. Surse de control!
- Da. Aşa e.
Ramirez, îşi zise Peter. Controlul sursei de la Chasong.
Oare aceasta era legătura? Ramirez. Montelân. Doi aristocraţi
de acelaşi sînge. Amîndoi plini de ură. Apelînd la - manipulînd
- aceleaşi minorităţi pe care le dispreţuiau atît de mult?
-N-am timp să-ţi explic, spuse Peter, sigur de sine. Dar
Montelân e! Poţi să dai de el?
- Bineînţeles. Fiecare membru al Inver Brass poate fi
contactat în cîteva minute. Există reguli imposibil de ignorat.
- Montelân ar putea s-o facă.
Ambasadorul îşi arcui sprîncenele.
- N-o să ştie de ce-l sun. Teama de a fi demascat îl va
obliga să răspundă. Dar, desigur, demascarea nu e suficientă,
nu-i aşa? St. Claire tăcu; Chancellor nu interveni. Trebuie
ucis. O ultimă viaţă cerută de Inver Brass. Cît de tragic s-a
dovedit a fi totul. St. Claire ridică receptorul. Imediat se albi
la faţă. Emort.
-Nu se poate!
-Nu era acum cîteva clipe.
Deodată, zgomotul asurzitor al unei sonerii umplu
încăperea imensă. Chancellor se întoarse către arcadă cu mîna
dreaptă în buzunar, înşfăcînd pistolul şi scoţîndu-l afară.
O împuşcătură se auzi o dată cu zgomotul de geam spart,
de la o fereastră dinspre verandă. în clipa următoare, o durere
de gheaţă se răspîndi în braţul şi umărul lui Peter; pe haină îi
apăru sînge. Scăpă pistolul pe podea.
Dinspre hol se auzeau lemne izbindu-se. Uşa din faţă fu
trîntită de perete. Doi bărbaţi zvelţi - negri în pantaloni strimţi
şi cămăşi de culoare închisă - intrară în cameră cu mişcări
rapide de feline şi îndreptară armele spre Chancellor.
în spatele lor, o siluetă imensă ieşi din întunericul holului
şi pătrunse în camera luminată straniu.
Era Daniel Sutherland.
Rămase nemişcat, fixîndu-l pe Peter cu ochi dispreţuitori.
324
îşi întinse mîna imensă şi deschise palma. în ea se afla o
capsulă. Strînse pumnul, îşi întoarse mîna în jos şi îşi frecă
degetele de palmă.
Un fluid de un roşu întunecat ţîşni din pumnul lui,
acoperindu-i pielea şi picurînd pe podea.
- Teatrul, domnule Chancellor. Arta amăgirii.

42
Totul se desfăşură cu rapiditatea şi precizia proprii
unor profesionişti. Intrară alţi negri; casa era
înconjurată. Pe Munro St. Claire îl imobilizară lîngă masă.
Peter fu îndepărtat, după ce-i aplicară un bandaj strîns peste
umărul rănit. Unuia dintre oameni i se ceru să se ducă la
poartă şi să aştepte poliţia locală, pentru a furniza explicaţii
în legătură cu pornirea alarmei.
Daniel Sutherland dădu din cap, se întoarse şi păşi în
întunericul de pe hol. Pe neaşteptate, se petrecu din nou ceva
incredibil. Bărbatul care-l ţinea pe Bravo îi dădu drumul şi se
depărta; zgomote de explozii umplură încăperea.
Ciuruit de împuşcături, corpul său primind o rafală de
gloanţe. Munro St. Claire se prăbuşi pe podea, cu ochii stinşi,
neîncrezători.
- O, Doamne... Chancellor auzi cuvintele îngrozite, fără
să-şi dea seama că îi aparţineau. Era conştient doar de oroarea
la care asistase.
în cîteva secunde, Sutherland se întoarse de pe holul
întunecat. Avea ochii trişti, iar statura lui impozantă părea
întrucîtva împovărată de durere.
Vorbi încet, privind în jos, spre St. Claire.
-N-ai fi înţeles niciodată. Nici alţii. Dosarele alea
nu trebuie distruse, ci folosite pentru a îndrepta multe
greşeli. Judecătorul îşi ridică ochii şi privi spre Peter.
I-am pregătit lui Jacob o înmormîntare mult mai
324
I

decentă decît i-ai făcut dumneata. Moartea lui va fi

anunţată la timp, ca şi a celorlalţi.
- I-ai ucis pe toţi, şopti Chancellor.
- Da, răspunse Sutherland. Pe Banner acum două nopţi,
iar pe Paris, aseară.
- Vei fi prins.
- Doamna Montelân crede că soţul ei a fost trimis de
către Departamentul de Stat în Extremul Orient. Avem oameni
la Departament; vor fi înregistrate documentele adecvate, apoi
se va raporta că pe Montelân l-au ucis teroriştii. Nu e ceva
neobişnuit în ziua de azi. Wells a avut un accident fatal de
automobil pe un drum de ţară umed, dincolo de autostradă,
în acest caz, dumneata ţi-ai adus un aport neprecupeţit. Maşina
lui a fost găsită azi-dimineaţă.
Sutherland vorbea pe un ton prozaic, ca şi cum crimele
şi violenţa erau fenomene perfect naturale, deloc neobişnuite,
care nu meritau atenţie.
-Aveţi oameni la Departamentul de Stat? întrebă Peter
uimit. înseamnă că aţi putut depista casa sterilizată din Saint
Michael.
- Asta am şi făcut.
- Dar nu era nevoie. îl aveaţi pe O'Brien.
- Nu încerca să ne dezamăgeşti, domnule Chancellor.
Noi nu apărem în paginile unei cărţi. Sîntem cu toţii reali,
aici.
- Ce vrei să spui?
- Ştii foarte bine. Nu l-am avut niciodată pe O'Brien. Pe
alţii da. Nu însă şi pe el.
- Nu pe el... Chancellor nu reuşi decît să repete cuvintele
lui Sutherland.
- Un om plin de resurse, domnul O'Brien, continuă
Sutherland. Un individ foarte curajos. A tras în rezervoarele
de benzină, incendiind bărcile, apoi şi-a riscat viaţa
îndepărtîndu-se de maşina dumitale. Curaj şi ingeniozitate -
o combinaţie remarcabilă.
325
Peter nu-şi putu reprima sunetul ascuţit ce-i scăpă din
gît. O'Brien nu-i trădase.
Sutherland vorbea, dar cuvintele nu aveau înţeles pentru
Chancellor. Totul îşi pierduse înţelesul.
- Ce-ai spus? întrebă Peter, privind în jur spre feţele
curate, limpezi ale negrilor.
Acum erau cinci oameni, fiecare cu cîte o armă în mînă.
- Spuneam, pe cît de blînd am putut, că moartea dumitale
e inevitabilă.
- De ce nu m-ai ucis pînă acum?
- Am încercat, la început. Apoi m-am mai gîndit. îţi
începuseşi romanul. Noi trebuia să dovedim că eşti nebun.
Nişte oameni au citit ce-ai scris dumneata; n-aveam cum să
aflăm cîţi. Te-ai apropiat foarte mult de adevăr. Noi nu
puteam permite lucrul acesta. Ţara trebuia să creadă că
dosarele respective au fost distruse. Dumneata ai scris
) altceva. Din fericire, purtarea dumitale i-a făcut pe cîţiva să
creadă că ţi-ai ieşit din minţi. Ai susţinut că ai fost rănit la
cap, într-un accident care era cît pe ce să te omoare. Ai
pierdut-o pe femeia iubită, iar vindecarea dumitale a durat
anormal de mult. Obsesia bolnăvicioasă a conspiraţiei
transpare din toate cărţile pe care le-ai scris. Dovada finală
a instabilităţii dumitale...
- Dovada finală? îl întrerupse Peter, uluit de argumentaţia
lui Sutherland.
- Da, continuă judecătorul. Dovada finală a instabilităţii
dumitale ar fi constituit-o declaraţia sub prestare de jurămînt
că eu am murit. Inutil să spun că reacţia mea ar fi fost una de
amuzament. Te cunoscusem cîndva, dar îmi aminteam vag
de acea întîlnire. Nu fusese ceva memorabil. Ai fi fost
considerat un maniac.
- Un maniac, zise Peter. FBI-ul are „maniaci".
Moştenitorii lui Hoover. Au lucrat cu voi.
- Trei dintre ei. N-am înţeles că urma să fie o asociere
pe termen scurt. Aveam acelaşi obiectiv: dosarele lui Hoover.
326
Ceea ce nu ştiau ei era faptul că noi deţineam jumătate din
ele, acea jumătate care n-a fost distrusă. Noi îi voiam pe
fanaticii cunoscuţi, care urmau să fie prinşi şi ucişi, pentru a
lăsa să se înţeleagă că toate dosarele au dispărut o dată cu
moartea lor. Maniacii mai aveau şi rolul de a te conduce pe
marginea prăpastiei. Dacă te-ar fi ucis, ei s-ar fi făcut
vinovaţi. Dumneata erai un intrus inofensiv, însă ei te-au
luat în serios.
- Urmează să mă ucizi. Nu mi-ai fi spus toate astea dacă
n-ar fi aşa.
Peter făcuse observaţia cu calm, aproape detaşat.
- Nu sînt lipsit de inimă. Nu doresc să-ţi iau viaţa;
crede-mă, nu-mi face nici o plăcere. Dar trebuie. Singurul
lucru pe care-l pot face e să încerc să-ţi satisfac curiozitatea.
Şi am o ofertă de făcut.
- Ce ofertă?
- Viaţa fetei. Nu există nici un motiv pentru ca
domnişoara MacAndrew să moară. Orice ar crede ea că ştie
i s-a spus de către un scriitor care şi-a recunoscut nebunia şi
s-a sinucis. E o situaţie clasică pentru creatori. Depresia se
instalează ori de cîte ori conturul realităţii e înceţoşat.
Peter era surprins de propriul său calm.
- Mulţumesc. M-ai plasat într-o companie care mă
onorează. Ce vrei în schimb? O să fac orice îmi ceri.
-Unde-iO'Brien?
- Ce?... Chancellor lăsă să-i scape cuvîntul, stupefiat.
- Unde-i O'Brien? Ai vorbit cu el în timp ce erai la
Ramirez? Nu se poate duce la FBI sau la poliţie. Am şti dacă
ar face-o. Unde e?
Peter se uită cu atenţie în ochii lui Sutherland. Bizuie-te
pe ficţiune, îşi zise el. Ceva tot era mai bun decît nimic, oricît
de slabe ar fi fost şansele. Şi exista o şansă.
- Dacă îţi spun, ce garanţii am că n-o să o ucizi?
- La urma urmei, nici una. Doar cuvîntul meu.
- Cuvîntul dumitale? Dumneata eşti nebun! Să accept
326
cuvîntul unui om care şi-a trădat prietenii şi, o dată cu ei,
Inver Brass?
- Nu e o contradicţie. Inver Brass s-a constituit pentru
a acorda ţării ajutor în vremuri disperate - tuturor bărbaţilor
şi femeilor acestei ţări, deoarece ţara asta aparţine tuturor
cetăţenilor ei. A devenit însă evident faptul că ţara nu e
pentru toţi oamenii ei. Nu va fi niciodată. Trebuie obligată
să-i ia în seamă pe cei pe care ar prefera să-i treacă cu
vederea. Ţara m-a trădat, domnule Chancellor. Şi pe
milioane de oameni ca mine. Cel care sînt eu n-a suferit
modificări din această cauză. Mi-ar putea schimba statutul,
dar nu sistemul de valori. Cuvîntul meu face parte din el.
Ţi-l dau.
* Peter gîndea cu febrilitate, amintindu-şi, selectînd datele.
O'Brien avea un singur loc unde se putea duce după incidentul
de lîngă Chesapeake, un loc unde ei trei nu fuseseră urmăriţi.
Motelul din Ocean City. Acolo ar fi trebuit să aştepte - cel
puţin o zi - pînă cînd Alison şi Peter ar fi luat legătura cu el.
Quinn nu s-ar fi putut duce în altă parte.
Bizuie-te pe ficţiune! N-a mai rămas altceva.
în Contraofensiva!, se dădea un telefon pentru a se
solicita ajutor într-o evadare. Metoda era simplă: se transmitea
un mesaj fals, logic pentru cei care-l interceptau, însă fără
sens pentru destinatar. în el era ascunsă cheia unei anume
localizări. Destinatarul trebuia să-şi dea seama unde se afla.
- Aşadar, un tîrg, zise Peter. O'Brien pentru fiica lui
MacAndrew.
- Maiorul Brown nu e inclus. Nu face parte din schimb.
El ne aparţine.
-Aţi aflat de el?
- Sigur. De la centrul de prelucrare a datelor din McLean.
L-am depistat la cîteva minute după ce au fost scoase
documentele de la Chasong.
- înţeleg. O să-l ucideţi?
- Depinde. Nu-l cunoaştem. S-ar putea să fie trimis la
327
vxn spital aflat la mii de kilometri distanţă. Noi nu ucidem la
întâmplare.
O să-l ucideţi, îşi zise Chancellor. După ce o să-l
cunoaşteţi, o să-l ucideţi.
- Vreţi să spuneţi că ştiţi unde se află Brown şi Alison,
spuse Peter.
- Da. în Arundel Village. Avem un om acolo, lîngă hotel.
- Aş dori ca ea să ajungă la Washington, ca să pot vorbi
cu ea.
- Ai pretenţii, domnule Chancellor?
- Dacă-l vreţi pe O'Brien.
- Fata nu va avea de suferit. Ai cuvîntul meu.
- Să zicem că asta e dovada iniţială că o să ţi-l ţii. Pentru
numele lui Dumnezeu, nu mă presa! Nu vreau să mor. Sînt
speriat. Peter îşi coborî vocea; nu era greu să fie convingător.
- Eu ce garanţie am? întrebă judecătorul. Cum o să
mi-l predai pe O'Brien?
- Trebuie să mergem la un telefon. Ăsta-i mort, ştii doar.
Nu am decît numărul de telefon şi pe cel al camerei. Nu-mi
dau seama unde ar putea fi.
Chancellor ridică mîna să se uite la ceas. Mişcarea îi
provocă o durere ascuţită în umărul rănit.
- O'Brien ar trebui să mai fie acolo încă douăzeci sau
treizeci de minute. Pe urmă trebuie să mă sune el.
- Care-i numărul de telefon?
- Nu ţi-ar folosi la nimic; el e la optzeci de kilometri
distanţă. îmi cunoaşte vocea. A pus la punct un cod pe care
urmează să-l folosesc eu şi unul cu mai multe locuri de întâlnire,
la anumite ore.
Peter se gîndea cu febrilitate în timp ce vorbea. Cu cîteva
seri în urmă, O'Brien folosise un telefon public fictiv pe
Wisconsin Avenue, iar ca acoperire pentru a doua localizare,
altă cabină telefonică, unde Peter urma să primească mesajul
lui. Era un telefon public de la o staţie de benzină, la ieşirea
din Salisbury. Quinn şi Alison fuseseră acolo cu el cînd îl
328
sunase pe Morgan la New York. O'Brien avea să-şi amintească
acea cabină.
- E ora două şi un sfert. Unde vă puteţi întîlni la ora
asta?
Sutherland stătea nemişcat, vorbind cu prudenţă.
- La o staţie de benzină de lîngă Salisbury; eu o să-i
confirm locul. O să-mi ceară să descriu maşina pe care o
conduc. Şi nu cred că se va arăta dacă o să vadă pe cineva în
maşină cu mine. Va trebui să vă ascundeţi.
- Asta nu-i o problemă. Care sînt cuvintele codului?
întrebă judecătorul. Cuvintele exacte.
- Nu înseamnă nimic. Le-a citit într-un ziar.
-Care sînt? \
- „Senatorul a convdeat o întrunire de ultimă oră în
legătură cu cheltuielile de apărare".
Chancellor gemu şi îşi duse mîna la umărul rănit. Gestul
diminua importanţa pe care Peter ar fi putut s-o acorde
înţelesului codului. Erau doar nişte cuvinte alese la întîmplare
dintr-un ziar.
- O să luăm maşina ambasadorului, spuse într-un tîrziu
Sutherland. Dumneata o să conduci pe ultimii kilometri. Pînă
atunci, o să stai cu mine, în spate. Doi dintre oamenii mei ne
vor însoţi. Cînd o să treci la volan, ei se vor ascunde. Sînt
sigur că vei coopera.
- Şi eu contez pe cooperarea voastră. Vreau ca omul
dumitale să plece de la Arundel. Vreau ca Alison să ajungă
la Washington. Brown o poate conduce; n-aveţi decît să
vă duceţi după el mai tîrziu. Unde e cel mai apropiat
telefon?
- Pe masă, domnule Chancellor. Sau va fi în cîteva
minute.
Judecătorul se întoarse către negrul musculos din stînga
lui. Vorbi încet, într-o limbă necunoscută. Era limba în care
se strigase la docurile de la Chesapeake, aruncîndu-se o sfidare
morţii. Limba pe care Varak n-o înţelesese.
328
Negrul suplu dădu din cap, alergă spre hol şi ieşi pe uşa
din faţă.
- Telefonul va fi reconectat, explică Sutherland.
Firele n-au fost tăiate, ci doar conectate la un circuit
intermediar care nu face legătura cu aparatul. După o
scurtă pauză, judecătorul continuă: Am vorbit în ashanti.
Era limba africanilor de pe Coasta de Aur, în secolele
şaptesprezece şi optsprezece. Nu-i uşor de învăţat; nu
seamănă cu nici o limbă. Putem conversa oriunde, în faţa
oricui; să transmitem instrucţiuni, să dăm ordine fără să
fim înţeleşi.
Sutherland se întoarse spre cei doi bărbaţi din partea
opusă a camerei. Vorbi din nou în acea ashanti cu inflexiuni
ciudate. Cei doi negri îşi puseră armele în tocuri şi se duseră
în grabă spre trupul lui St. Claire. îl luară şi-l scoaseră afară.
Telefonul sună o dată.
- E conectat, zise Sutherland. Caută-l pe O'Brien. Omul
nostru ascultă pe fir. Dacă spui ceva nepermis, legătura va fi
întreruptă, iar femeia ucisă.
Peter păşi spre telefon. Sîngele lui St. Claire lăsase pete
neregulate şi dungi pe peretele de lîngă masă. îl simţea şi sub
tălpile pantofilor. Ridică receptorul.
Formă numărul motelului din Ocean City şi-i ceru
centralistei Apartamentul Sudic. Telefonul din cameră sună;
aşteptarea devenea insuportabilă; O 'Brien nu era acolo!
Apoi auzi declicul şi un „da" şoptit.
-Quinn?
- Peter! Doamne, unde eşti? Am fost...
-Nu e timp! îl întrerupse Chancellor, vorbind cu o furie
neobişnuită, sperînd că O'Brien avea să priceapă mesajul din
cuvintele lui. Mi-ai cerut un afurisit de cod, aşa că ţi-l dau.
„Senatorul a convocat o întrunire de ultimă oră în legătură
cu cheltuielile de apărare." Nu*e ăsta? Dacă nu e, seamănă
destul de mult.
- Ce dracii'...
329
- Vreau să ne întîlnim cît mai repede! întreruperea fu
din nou aspră, nepoliticoasă, aproape dispreţuitoare. Atît de
necaracteristică, atît de nepotrivită. între orele două şi trei
dimineaţa. Conform planului tău, la staţia de benzină de pe
drumul spre Salisbury. O să conduc un Continental de culoare
deschisă. Un Mark IV argintiu. Să vii singur!
Urmă o scurtă tăcere pe fir. Peter privi tapetul însîngerat,
apoi închise ochii, cu faţa întoarsă de la Sutherland. Cînd
auzi cuvintele lui Quinn, simţi că-i venea să plîngă de uşurare.
- Foarte bine, spuse O'Brien, cu o voce la fel de ostilă
ca a lui Chancellor. Un Mark IV. O să fiu acolo. Şi pentru
cultura ta, să ştii că un cod nu e un lucru stupid. Folosindu-l,
ştiu că nu eşti în pericol. Iar în ce te priveşte, ticălosule,
ăsta-i un lucru rar. Ne vedem într-o oră.
O'Brien închise telefonul. înţelesese. Ultimele cuvinte
ale lui O'Brien confirmau acest lucru. Erau la fel de
necaracteristice precum ale sale. Mesajul fals transmisese
înţelesul exact.
Peter se întoarse către judecător:
- Acum e rîndul dumitale. Sună la Arundel.
Sutherland stătea lîngă el pe bancheta din spate a
Continentalului, iar cei doi negri erau în faţă. Merseră spre
sud pe drumuri de ţară, traversară Choptank River, trecură
pe lîngă indicatoare ce anunţau oraşele Bethlehem, Preston
şi Hurlock. Spre Salisbury. Judecătorul se ţinuse de cuvînt.
Alison era la Washington; avea să fie la Hay-Adams cu
mult înainte ca ei să ajungă la Salisbury. Peter urma să-i
telefoneze de la o cabină de pe şosea, după capturarea lui
O'Brien. Urma să-şi ia rămas-bun de la ea, apoi o să moară
repede, într-un moment neştiut - şi asta făcea parte din
înţelegere.
Chancellor se întoarse către judecător. Imensul cap negru
reflecta luminile şi umbrele de pe drum.
330
- Cum ai obţinut dosarele? întrebă Peter.
- Pe cele de la M la Z, domnule Chancellor, preciza
Sutherland. Asta avem. Cele de la A la L au fost distruse de
Inver Brass. Am obţinut doar jumătate.
- Eu o să mor; nu mi-e uşor s-o spun. Aş vrea să ştiu
cum le-ai obţinut.
Judecătorul se uită la Peter, ochii lui părînd mai mari în
lumina slabă.
- Nu e nimic grav dacă-ţi spun. N-a fost greu. După
cum ştii, Varak s-a dat drept Longworth. Adevăratul Alan
Longworth e exact ce-ţi spuneam eu acum cîteva luni în biroul
meu: unul dintre cei mai apropiaţi asociaţi ai lui Hoover,
convins să acţioneze împotriva lui. Răsplata era să-şi petreacă
restul vieţii în Hawaii, cu existenţa asigurată, imposibil de
găsit de către cei care ar fi încercat să-l ucidă. Lui Hoover i
s-a spus că a murit din cauze naturale: o boală. De fapt, s-a
ţinut şi un serviciu funerar pentru Longworth. însuşi Hoover
a rostit un omagiu funebru.
Chancellor se gîndi la planul romanului său. Ficţiunea
redevenea realitate.
S-a pus la cale o înşelătorie medicală... Raportul
e înaintat lui Hoover: agentul suferă de cancer
duodenal. Operaţia nu-l mai poate salva; speranţa lui
de viaţă nu e mai mare de cîteva luni. Hoover n-are de
ales. îi dă drumul omului, crezînd că agentul se duce
să moară acasă...
- Hoover nu a anchetat moartea lui Longworth? întrebă
Peter.
- N-avea nici un motiv, răspunse Sutherland. Raportul
chirurgului i-a fost trimis lui. Nu încăpea nici o îndoială în
privinţa corectitudinii acestuia.
Ficţiunea. Realitatea.
Judecătorul continuă:
330
- L-am înviat pe Alan Longworth. L-am adus din Hawaii.
Pentru o zi. A fost de mare efect. în ziua aceea J. Edgar
Hoover aproape că a oprit maşinăria guvernului; furia lui
ajunsese la paroxism! Nu era egalată decît de frică. Un zîmbet
vag apăru pe buzele lui Sutherland; se întrezărea în umbrele
ce-i învăluiau faţa. Continuă, privind drept înainte.
Longworth i-a spus lui Hoover adevărul, cît ştia el - cît îi
spusesem noi. Se simţea profund vinovat. Hoover fusese
mentorul lui - într-un fel, zeul lui -, iar el se văzuse obligat
să-l trădeze. Exista o conspiraţie ai cărei membri intenţionau
să-l ucidă, i-a spus Longworth lui Hoover. Pentru dosarele
lui. Conspiratorii erau oameni necunoscuţi din interiorul şi
din afara Biroului. Oameni care aveau acces la toate codurile,
la toate cifrurile seifurilor în caz de urgenţă. Hoover a intrat
în panică, aşa cum ştiam că o să facă. S-au dat telefoane în
tot Washingtonul - inclusiv lui Ramirez -, dar Hoover n-a
aflat nimic. Exista o singură persoană în care simţească putea
avea încredere: cel mai apropiat prieten, Clyde Tolson. începuse
să scoată sistematic dosarele şi să le ducă la casa lui Tolson -
în pivniţa lui, mai exact. Dar el n-a respectat planul pe
care-l concepusem; nu toate dosarele au fost scoase. N-aveam
cum să-l presăm; ne-am fi asumat un risc prea mare. însă
puteam intra în casa lui Tolson. Existau destule documente
acolo. Dosarele de la Mia Z ne vor oferi pîrghiile pe care nu
le-am avut niciodată.
- Pentru ce?
- Pentru a crea probleme guvernului, spuse răspicat
Sutherland.
- Ce s-a întîmplat cu Longworth?
- L-ai ucis dumneata, domnule Chancellor. MacAndrew
a apăsat pe trăgaci, dar dumneata eşti autorul moral. L-ai
trimis pe MacAndrew după el.
- Iar oamenii dumitale l-au ucis pe MacAndrew.
- Nu aveam încotro. Aflase prea multe. Cu orice risc,
trebuia să moară. Deşi n-a fost răspunzător, el a reprezentat
331
simbolul Chasongului. Sute de soldaţi negri omorîţi, conduşi
la moarte de propriii lor comandanţi. Cea mai odioasă crimă
de care e capabil omul.
- Crima rasială, zise Peter încet.
- O formă de genocid. Cea mai josnică formă, spuse
Sutherland, cu ochii plini de ură. Din interes. Pentru a
împiedica un om să afle adevărul, fiindcă acel adevăr ar fi
demascat o reţea de crime - experimente - pe care oamenii
civilizaţi n-ar fi trebuit să le aprobe niciodată, însă au făcut-o.
Chancellor lăsă momentul să treacă. Atmosfera devenise
încordată.
- Telefoanele. Crimele. De ce? Ce legătură aveau Phyllis
Maxwell, Bromley sau Rawlins cu Chasong? Ori O'Brien?
De ce i-aţi urmărit?
Judecătorul răspunse imediat. Victimele menţionate
n-aveau nici o importanţă.
- N-a fost vorba despre Chasong. Phyllis Maxwell a
dezvăluit informaţii pe care voiam să le folosim noi;
conduceau la Biroul Oval. Bromley a avut curajul să înfrunte
Pentagonul, dar a paralizat un proiect de sistematizare
urbană în Detroit, de care ar fi beneficiat niii de locuitori ai
cartierelor sărace. Oameni de culoare, domnule Chancellor.
A vîndut terenul unor elemente criminale, şi acestea i-au
furnizat informaţii ce i-au consolidat cruciada împotriva
armatei. Pe spinarea unor oameni de culoare! Rawlins era
cel mai periculos exemplu al aşa-zisului Nou Sud. A făcut
promisiuni deşarte „noilor valori" ce apăruseră, iar în comitet
se opunea oricărei încercări de a spori eficienţa legilor. Şi a
agresat fete de culoare, nu uita asta. Părinţii acelor copii nu
pot uita.
Sutherland terminase.
- Dar O'Brien? întrebă Peter. De ce vrei să pui mîna pe el?
- Şi de astă dată dumneata eşti răspunzător. El e singurul
care şi-a dat seama de furtul dosarelor dispărute. Dacă asta
ar fi fost tot, l-am fi absolvit de vină. Se putea conta pe tăcerea
332
lui; nu avea dovezi. Acum însă s-au schimbat lucrurile. E
condamnat irevocabil. Cunoaşte identitatea lui Venice.
Dumneata i-ai spus-o.
Peter întoarse privirea. Era înconjurat de moarte; el
reprezenta mesagerul morţii.
- De ce dumneata? întrebă Peter încet. Dintre toţi
oamenii, de ce dumneata?
- Pentru că eu pot, răspunse Sutherland, cu ochii la drum.
- Ăsta nu-i un răspuns.
- Mi-a trebuit o viaţă de om ca să înţeleg ce văd tinerii
în fiecare zi a vieţii lor. Eram sfîşiat de îndoieli; nu-i deloc
complicat. Această naţiune şi-a abandonat cetăţenii negri.
Omul de culoare trebuie să stea deoparte. America s-a săturat
de visurile lui; realizările unui negru sînt suspecte. Era de
bon ton să-l sprijini atunci cînd reprezenta o ciudăţenie, dar
nu şi cînd a devenit o provocare şi s-a mutat printre vecini.
- Dumneata n-ai fost abandonat.
- Un om extraordinar nu e niciodată. N-o spun cu un
sentiment de falsă mîndrie. Talentele mele vin de la Dumnezeu
şi sînt remarcabile. Dar omul obişnuit? Femeia obişnuită,
copilul obişnuit, care se maturizează pentru a ajunge un om
mai puţin decît obişnuit, fiindcă e marcat de la naştere? Nici
o schimbare de nume nu poate modifica acest stigmat; nici
un certificat nu are darul să albească pielea. Nu sînt un
revoluţionar în sensul umanitar acceptat, domnule Chancellor.
Ştiu foarte bine că o astfel de direcţie ar duce la un holocaust
necunoscut de evrei. E simplu - numărul şi tehnica sînt -
împotriva noastră. Mă rezum să folosesc uneltele societăţii în
care trăim. Frica. Cea mai comună armă cunoscută de om.
Nu are prejudecăţi, nu respectă barierele rasiale. Pe scurt,
asta e semnificaţia acelor dosare. Putem face multe cu ele, fie
că e vorba de influenţarea legislaţiei, de adoptarea unui număr
mai mare de legi sau de aplicarea mai consecventă a unor
regulamente care sînt violate zilnic. Nu caut violenţa, care ar
avea drept consecinţă anihilarea noastră. Nu vreau aşa ceva.
332
Doresc doar ce ne aparţine de drept, ce ne-a fost refuzat. Iar
Providenţa mi-a pus la dispoziţie arma. Intenţionez să alung
tristeţea şi necazurile din viaţa negrului obişnuit.
- Dar folosiţi violenţa. Ucideţi.
- Doar pe cei care ne-ar curma vieţile! Vocea tunătoare
a lui Sutherland umplu spaţiul maşinii. Aşa cum ne-au şi fost
curmate! Doar pe cei care s-ar amesteca!
Izbucnirea lui Sutherland îl făcu pe Peter să reacţioneze
pe măsură.
- Ochi pentru ochi? Dinte pentru dinte? La asta ai ajuns
după o viaţă de magistratură? Pentru numele lui Dumnezeu,
nu dumneata! De ce?
Sutherland se întoarse pe banchetă, învăluindu-l într-o
privire mînioasă.
- O să-ţi spun de ce. N-a fost concluzia unei vieţi. A
reprezentat rezultatul unei scurte jumătăţi de oră, acum cinci
ani. Dădusem o sentinţă care n-a prea fost pe placul
Departamentului de Justiţie. Interzicea abuzurile în legătură
cu drepturile arestaţilor şi confirma condamnarea unui bine
cunoscut superintendent de poliţie.
- îmi amintesc, zise Peter.
Aşa era. Fusese numită sentinţa Sutherland, fiind
considerată o pacoste pentru tagma poliţiştilor. Dacă sentinţa
ar fi fost dată de oricare alt judecător, s-ar fi făcut recurs la
Curtea Supremă.
- Am primit un telefon de la J. Edgar Hoover, care
îmi cerea să vin la biroul lui. Mai mult din curiozitate, am
trecut peste aroganţa lui şi am acceptat invitaţia. în timpul
acelei întîlniri, am ascultat lucruri incredibile. Pe biroul
celui mai important funcţionar al ţării însărcinat cu
respectarea legii puteau fi văzute dosarele* celor mai
importanţi militanţi pentru drepturile civile ale negrilor:
King, Abernathy, Wilkins, Rowan, Farmer. Erau pline de
mizerii - zvonuri obscene, bîrfe neîntemeiate, copii ale
unor conversaţii telefonice şi înregistrări pe bandă
333
magnetică; cuvinte scoase din context şi făcute să pară
incendiare - privitoare la morală, sexualitate, lege, filozofie!
M-am îngrozit. Asta se întîmpla în biroul preşedintelui! Şantaj!
Ilegalităţi strigătoare la cer! Dar Hoover mai trecuse de multe
ori prin asemenea situaţii. M-a lăsat să-mi vărs mînia, iar după
ce am terminat, mi-a spus cu răutate că, dacă o să continuu
să le stau în cale, acele dosare vor fi folosite. Oameni distruşi
împreună cu familiile lor! Mişcarea negrilor paralizată! La
sfîrşitul întrevederii, mi-a spus: „Nu vrem alt Chasong, nu-i
aşa, judecător Sutherland?"
- Chasong, zise Peter, repetînd încet numele. Acolo ai
auzit prima dată despre el.
- Mi-au trebuit aproape doi ani ca să aflu ce s-a întîmplat
la Chasong. Copiii mei avuseseră dreptate tot timpul. în
naivitatea lor, ei vădiseră o mai mare putere de înţelegere
decît mine. Ca popor, eram irecuperabili. Apoi am priceput
un lucru care le scăpa tinerilor. Răspunsul nu-l constituiau
violenţa nediferenţiată şi protestele. El consta în folosirea
armei pe care o utiliza Hoover; astfel încît sistemul să poată
funcţiona din interior.Prin frică!... N-o să mai vorbim. Ai
dreptul să te reculegi. împacă-te cu Dumnezeul dumitale.
Bărbatul de lîngă şofer studia o hartă, cu ajutorul unei
lanterne-stilou. întoarse puţin capul să vorbească în ashanti
cu judecătorul.
Sutherland dădu din cap şi răspunse în ciudatul dialect
african.
- Sîntem la vreo doi kilometri de staţia de benzină. O să
ne oprim la patru sute de metri de ea. Aceşti oameni sînt nişte
cercetaşi experimentaţi. Au fost patrule de noapte în Asia de
sud-est. Cu asta se ocupau de obicei soldaţii negri; înregistrau
cel mai ridicat procent de răniţi. Dacă O'Brien aduce pe cineva
cu el, dacă oamenii mei vor simţi vreo capcană, se vor întoarce
şi vom pleca. Fata va muri în faţa dumitale.
334
Chancellor îşi simţi gîtul uscat. S-a terminat. Trebuia
să-şi fi dat seama de lucrul ăsta. Sutherland nu putea fi păcălit
de o conversaţie telefonică. Peter o condamnase pe Alison la
moarte. Iubise două femei în viaţa lui şi le omorîse pe
amîndouă.
Se gîndi să-l atace pe Sutherland, profitînd de faptul că
erau numai ei doi. Asta l-ar fi oprit să strige de durere.
- Cum ar putea să facă O'Brien lucrul asta? întrebă Peter.
Spuneai că i-ar fi imposibil să se ducă undeva, că ai şti dacă
totuşi s-ar încumeta.
- Aparent, n-ar putea. E izolat.
- Atunci, ce rost are să ne oprim? De ce să pierdem
timpul?
- Am văzut ce-a făcut O'Brien ieri-dimineaţă în port.
Curajul şi ingeniozitatea trebuie respectate. E o simplă măsură
de precauţie.
Maşina se opri. Peter renunţă imediat la tentativa de atac
asupra lui Sutherland. Bărbatul de lîngă şofer sări din maşină,
deschise uşa de lîngă Chancellor şi-i înşfacă braţul. îi puse o
pereche de cătuşe care-l lega de mînerul metalic al portierei
maşinii. Mişcarea îi accentua durerea din umăr. Gemu, cu
respiraţia tăiată.
Judecătorul coborî de pe banchetă.
- Te las cu gîndurile dumitale, domnule Chancellor.
Cei doi tineri negri dispărură în întuneric.
Urmară cele mai lungi patruzeci şi cinci de minute
pe care le trăise vreodată Peter. încercă să treacă în
revistă diversele tactici pe care le-ar fi putut adopta
O'Brien, dar, cu cît se gîndea mai mult la ele, cu atît
mai deprimante erau concluziile. Dacă Quinn reuşise să
aducă ajutoare, cum presupunea că trebuie să fi făcut,
oamenii ar fi fost văzuţi de cercetaşii lui Sutherland.
Moarte. Dacă, din cine ştie ce motiv, O'Brien hotărîse
să vină singur, avea să moară. însă măcar Alison rămînea
în viaţă. Era o alinare.
334
Cercetaşii se întoarseră, transpiraţi. Alergaseră mult;
acoperiseră o suprafaţă mare de teren. Negrul din stînga
deschise uşa, iar Sutherland intră în maşină.
- S-ar părea că domnul O'Brien a venit la întîlnire. Stă
într-un automobil, cu motorul pornit, în mijlocul drumului,
de unde poate observa toată zona. Pe o rază de cinci kilometri
în jurul staţiei nu e nimeni altcineva.
Chancellor era prea amorţit de durere ca să mai poată
gîndi. Ultima lui faptă de amator fusese să-l atragă pe O'Brien
într-o capcană.
S-a terminat.
Automobilul porni. Se apropiara de intersecţie; şoferul
încetini, apoi se opriră. Negrul din dreapta şoferului coborî
şi-i deschise uşa lui Chancellor. îi desfăcu cătuşele; Peter îşi
scutură mîna, încercînd să-şi pună sîngele în circulaţie. Umărul
rănit începu să-l doară din nou. Nu mai conta.
- Treci la volan, domnule Chancellor. Acum o să conduci
dumneata. Prietenii mei vor sta ghemuiţi în spatele dumitale,
cu pistoalele în mînă. Dacă nu respecţi instrucţiunile, fata
moare.
Sutherland ieşi din maşină cu Peter şi se opri lîngă uşă,
în faţa lui.
- Cred că sînteţi conştienţi de greşeala pe care o faceţi,
zise Chancellor.
- Dumneata cauţi absolutul. Ca şi în alte cazuri, e adesea
imperfect şi nu se potriveşte cu realitatea. între noi nu e vorba
despre greşeală sau corectitudine. Reprezentăm produsele
unei crize vechi, pentru care nu purtăm nici o răspundere,
dar amîndoi sîntem angrenaţi în ea.
- Asta-i opinia unui judecător?
- Nu, domnule Chancellor. E opinia unui negru. Am
fost negru înainte de a fi judecător. Sutherland se întoarse şi
plecă.
Peter îl urmări cu privirea, apoi se sui la volan şi trînti
uşa. S-a terminat. Doamne Sfinte, dacă exişti, fă să se
sfirşească repede, violent. Nu am nici o fărîmă de curaj.
335
Peter coti la dreapta în intersecţie şi se angaja pe şosea.
Staţia de benzină era în stînga, luminată de un singur bec
atîrnat de un braţ metalic deasupra pompelor.
- încetineşte, veni din spate ordinul şoptit.
- Ce mai contează? spuse Chancellor.
- încetineşte!
Ţeava unui pistol se înfipse în ceafa lui. Apăsă pe frînă şi
se îndreptă spre staţie. Se apropie de spatele maşinii lui
O'Brien; a lui trebuia să fie. Fumul din ţeava de eşapament se
ridica în aerul nopţii, iar farurile luminau drumul de ţară din
faţă.
Peter intră în panică. Farurile Continentalului băteau
direct în geamul din spate al maşinii lui O'Brien. Aceasta era
goală.
- Nu e acolo, şopti Chancellor.
- E sub banchetă, zise vocea din dreapta lui.
- Ieşi şi du-te spre maşină, spuse celălalt bărbat.
Peter opri motorul, deschise uşa şi coborî pe drum.
închise o clipă ochii întrebîndu-se dacă avea să fie împuşcat
cînd o să-şi facă apariţia Quinn. Nu-l prostise nimeni.
Sutherland o s-o cruţe pe Alison, dar n-o să mai poată vorbi
cu ea la telefon. Judecătorul nu şi-ar fi asumat un asemenea
risc. Dar O'Brien nu ieşea din automobil.
- Quinn, îl chemă Chancellor.
Nu-i răspunse nimeni. Ce faci O'Brien? S-a terminat.
Nimic.
Peter se duse către maşină, cu tîmplele zvîcnindu-i de
durere. Zgomotul motorului mergînd în gol se amesteca cu
sunetele nopţii; vîntul învîrtea frunzele uscate de pe drum.
Quinn urma să apară cît de curînd; se vor auzi împuşcături.
Oare le-ar fi auzit în timp ce-şi dădea sufletul? Se apropie de
geamul din dreptul volanului. Nu era nimeni acolo.
- Chancellor! Lasă-te jos!
Ţipătul venea din întuneric. Brusc, huruitul unui motor
puternic umplu aerul nopţii. Faruri orbitoare se aprinseră în
336
stînga, dinspre staţia de benzină! O maşină venea în viteză,
drept spre Continentalul argintiu. Uşa din dreptul şoferului
se deschise; o siluetă sări afară, rostogolindu-se pe pavaj.
Urmă impactul, o ciocnire violentă, un hîrşîit metalic,
geamuri sparte, ţipetele celor doi bărbaţi dinăuntru... totul se
petrecu simultan, iar Peter înţelese că ultima violenţă pe care
o spera începuse.
Urmară împuşcături, aşa cum ştia că se va îritîmpla.
închise ochii şi puse mîinile pe asfaltul şoselei; avea să urmeze
o durere atroce. Avea să vină întunericul.
împuşcăturile continuau; Chancellor se întoarse pe o
parte. Quinn O'Brien trăgea.
Peter înălţă capul. Fumul şi praful se ridicau în aer. în
faţa lui îl văzu pe O'Brien aruncîndu-se lîngă maşina cu
motorul pornit; era la cîţiva paşi de Chancellor. Agentul se
ghemui, cu mîinile întinse peste portbagaj, cu pistolul ridicat.
- Treci aici! strigă el spre Peter.
Chancellor se năpusti înainte, lovind asfaltul cu genunchii
şi mîinile, pînă cînd ajunse la automobil. îl văzu pe O'Brien
ezitînd, apoi ridicînd capul şi ţintind cu atenţie.
Rezervorul de benzină al Continentalului explodă. Peter
se ghemui în faţa lui Quinn. Printr-o perdea de flăcări, unul
dintre cercetaşii lui Sutherland ţîşni din maşina ce ardea,
trăgînd spre locul de unde veniseră împuşcăturile lui O'Brien.
Dar omul se vedea clar în lumina focului ce se întindea
vertiginos; flăcările îi arseseră hainele. O'Brien ţinti din nou.
Se auzi un ţipăt şi cercetaşul căzu la pămînt, în spatele -
automobilului în flăcări.
- Quinn! ţipă Peter. Cum?
-Te-amînţeles! Cînd ai rostit cuvîntul „senator", mi-am
dat seama că era ultima noastră speranţă. Voiai să spui că ne
aflăm într-o situaţie dificilă. Ai zis că trebuia să vin singur;
asta însemna că erai însoţit. Dar te aflai într-o maşină, acea
maşină, aşa că eu aveam nevoie de două. Una dintre ele ca
momeală!
336
O'Brien striga în timp ce se apropia de Chancellor, venind
spre capota maşinii.
- O momeală?
- O diversiune! L-am plătit pe un tip ca să mă urmeze şi
să-şi lase maşina aici. Dacă puteam să lovesc şi să fug, am fi
avut o şansă. Ce dracu', n-a mai rămas nimic de făcut! Ridică
pistolul peste capotă şi ţinti.
- Nimic de făcut... Peter repetă fraza, conştient de
adevărul ei fundamental.
Quinn trase rapid trei focuri. Mintea lui Chancellor se
goli pentru o clipă, apoi el fu trezit la realitate de a doua
explozie a Continentalului. O'Brien se întoarse către
Chancellor.
- Urcă în maşină! ţipă el. Să plecăm de-aici!
Peter se ridică în picioare şi îl prinse pe O'Brien de haină,
oprindu-l.
- Quinn! Quinn, aşteaptă! Nu mai sînt alţii! Doare// Pe
şosea. E singuri
-Cine?
- Sutherland. E Daniel Sutherland.
Privirea furioasă a lui O'Brien se opri o clipă asupra lui
Peter.
- Urcă, îi ordonă el.
Făcu o întoarcere cu maşina şi se îndreptă spre intersecţie,
în depărtare, farurile luminară silueta imensă a lui Daniel
Sutherland, stînd în mijlocul drumului. Uriaşul negru văzuse
ce se întîmplase. Ridică mîna la cap.
Se auzi o ultimă împuşcătură.
Sutherland căzu.
Venice era mort. Inver Brass nu mai exista.
337
E p ilo g
''^Xis-de-dimineaţă, Peter stătea la biroul din camera
I m sa
/ de lucru, cu receptorul la ureche, ascultînd
cuvintele rostite cu o furie reţinută, de interlocutorul său de
la Washington. Soarele pătrundea prin ferestre. Afară, stratul
de zăpadă era gros, de un alb imaculat; razele soarelui se
răsfrîngeau în geam, înălţîndu-se din ce în ce mai mult. Era o
dovadă a mişcării pămîntului. Prin analogie cu aceasta, vocea
de la telefon ilustra un anumit aspect al condiţiei umane; pînă
la urmă, trebuia găsit un sens al moralităţii.
Cel care sunase era fiul lui Daniel Sutherland, Aaron.
Instigator, strălucit avocat ai mişcării de emancipare a negrilor,
un om pe care Chancellor ar fi vrut să-l considere prieten,
dar ştia că n-ar fi putut s-o facă niciodată.
- Nu o să mă lupt cu dumneata în felul ăsta! N-o să mă.
înjosesc recurgînd la aceleaşi arme. Şi n-o să-i las nici pe alţii
să le folosească. Am găsit dosarele. Le-am ars! Va trebui să
mă crezi pe cuvînt.
- Am fost dispus să-i dau crezare şi tatălui dumitale atunci
cînd mă pregăteam să-mi iau adio de la viaţă. L-am crezut.
Te cred şi pe dumneata.
-N-ai de ales.
Avocatul curmă convorbirea. Chancellor se duse la
337
I

canapea şi se aşeză. Prin fereastra dinspre nord o vedea pe

Alison înfofolită într-un palton, rîzînd, cu braţele împreunate,
ferindu-se de frigul iernii. Stătea între doamna Alcott şi
taciturnul grădinar, Burrows, care în acea zi părea foarte
volubil. Doamna Alcott îi zîmbea lui Alison.
Aproba din tot sufletul venirea doamnei casei la reşedinţă.
Casa avea nevoie de acea doamnă.
Cei trei se întoarseră spre hambar şi începură să coboare
pe cărarea curăţată, străjuită de tufe ce formau un şir lung de
verde şi alb. în depărtare, dincolo de gard, un mînz alerga
liber. Brusc, acesta se opri şi înălţă capul spre cei trei. Se
ridică pe picioarele din spate, cu coama fluturînd.
Peter se uită la paginile manuscrisului său. La Ficţiune.
La ficţiunea care era realitatea lui. Se hotărîse.
O s-o ia de la capăt, ştiind că romanul va avea de cîştigat.
Ficţiunea exista: gînduri şi cuvinte puse în minţile altora. Dar
el nu simţea nevoia de inventeze. Experienţa fusese totală şi
de neuitat.
Povestea urma să fie scrisă ca un roman. Realitatea lui.
Cititorii n-aveau decît să găsească alte înţelesuri. Se întinse şi
luă un creion din cutie. începu să aştearnă cuvintele pe o
coală galbenă.
Bărbatul brunet privea ţintă peretele din faţa lui.
Fotoliul în care stătea, ca şi restul mobilierului avea
un aspect plăcut, fără să fie confortabil. Era
reprezentativ pentru stilul american timpuriu, cu motive
spartane, de parcă aceia care urmau să intre în
audienţă la ocupantul biroului alăturat ar fi trebuit să
mediteze la acea şansă teribilă într-o ambianţă austeră.
Bărbatul avea aproape treizeci de ani, un chip
colţuros, cu trăsături ascuţite, bine conturate, dăltuite
parcă de un creator mai atent la detalii decît la
ansamblu. O figură aflată într-o tăcută contradicţie
cu sine...
O o p o r tu n ita te d e o s e b ită p e n tr u c itito r ii n o ş tr i:
C A R P T R EP I AON Ş T Ă
Puteţi primi cartea dorită chiar în momentul apariţiei
ei, cu o reducere substanţială de preţ, prin comandă, la
adresa:
B-dul Libertăţii nr. 4, bl. 117, et. 3, ap.7, sector 4,76106l-Bucureşti
Tel: 337.30.67; 337.48.81; Fax: 337.48.22; E-mail lider@fx.ro
Cititorii care solicită carte prin poştă devin automat
membri ai CLUBULUI CĂRŢII ORIZONTURI-LIDER,
beneficiind de următoarele facilităţi:
1. Editurile suportă cheltuielile de expediţie prin poştă a
cărţilor comandate. în termen de o săptămînă de la data
comenzii solicitantul va primi prin poştă, la domiciliul său,
cărţile dorite (comandă de minim trei exemplare) cu plata
ramburs.
2. Reducerea preţului de vînzare cu 10% pentru fiecare
comandă de minim trei cărţi, 12% pentru comenzile ce
depăşesc cinci cărţi, 15% la comenzile de cel puţin zece cărţi.
3. Livrarea cărţilor cu prioritate.
4. Comanda anticipată pentru cărţile în curs de apariţie.
5. Asigurarea materialelor informative: cataloage şi liste
de apariţii.
Notă: Pentru cititorii din Bucureşti, livrarea cărţilor nu se
face prin poştă, ci direct, de la punctele de vînzare ale
editurii: depozitul din B-dul Dinicu Golescu 43, bl.7, sc.l,
ap.3, tel: 638.98.38 şi depozitul AMIT, Str. Sabinelor nr.8.
Oferta de cărţi a Editurilor
ORIZONTURI şi LIDER
/. S E R IA C U L T U R Ă G E N E R A L Ă
L i oFn e u c h t w c m g e r
A r t hFu . r J o n e s
A le x H e lle m a n s
P é p&i Bn r a u n s t e i n
P e te r K . M c ln e r n e y
C o le c tiv
L a ro u sse
E r ic H o b s b a w m
A . NK . u n
N o rm a n G o o d m a n
C o le c tiv
A n cI ,al o n e s c u
L e o n id G r o s s m a n
C o n s t Ga nat ni ne
P . G u i l l&e r m i e r
S . K o u tc h m y
V a l eRr iâup e a n u
Ir v in g S to n e
F ra n k M cL yn n
H a r o ld S c h o n b e r g
GOYA (544 pag. /19000 lei)
INTRODUCERE ÎN ARTĂ (336 pag. / 18500 lei)
ISTORIA DESCOPERIRILOR ŞTIINŢIFICE
(592 pag./55000 lei)
GHID DE CULTURĂ GENERALĂ (368 pag. / 39500 lei)
INTRODUCERE ÎN FILOZOFIE (304 pag. / 18900 lei)
CONCEPTELE UMANITĂŢII (368 pag. /19900 lei)
CRONOLOGIA UNIVERSALĂ (608 pag. / 34500 lei)
SECOLUL EXTREMELOR (704 pag. / 39500 lei)
LEGENDELE ŞI MITURILE GRECIEI ANTICE
(544pag. / 19500 lei)
INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIE (496 pag ./ 24500 lei)

MICĂ ENCICLOPEDIE DE GEOGRAFIE LARO U SSE

(416 pag./32500 lei)
MITOLOGIA SLAVILOR (264 pag. / 275001ei)
TITANUL - Viaţa lui Dostoievski (512 pag. / 35000 lei)
TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE
- voi. 1 (624 pag. / 39500 lei)
-voi. 2 (624 pag./42500 lei)
UN ISTORIC AL ECLIPSELOR TOTALE
DE-A LUNGUL TIMPULUI (288 pag. / 39500 lei)
N. IORGA, M. ELIADE, N. IONESCU -
POLEMICI, CONTROVERSE, ELOGII (336 pag. / 33500 lei)
PARIA -Viaţa lui Freud - voi. II (448 pag. /16000 lei)

PRIN ABISURILE MINŢII. V IA Ţ A L U IJ U N G

voi. I (400 pag. / 55000 lei)

UN GURU AL TIMPURILOR MODERNE. V IA Ţ A L U IJ U N G

voi. II(400pag./55000lei)
VIEŢILE MARILOR COMPOZITORI (608 pag./95000 lei)

//. L U C R Ă R I D E Ş T IIN Ţ Ă
S t e f aPn oi ap e s c u
GRAMATICA PRACTICĂ A LIMBII ROMÂNE
Ediţia a VIH-a (656 pag. / 49500 lei)

/ / /S. E R LI UA C R Ă R I L E X I C O G R A F I C E
G e o r g e l a DICŢIONAR
N i c h i f o r ENGLEZ-ROMÂN; ROMÂN-ENGLEZ
(472 pag. / 25500 lei)
G e o r g e t a GHID
N i c h iDE
f o r CONVERSAŢIE ROMÂN-ENGLEZ
(256 pag. / 15000 lei)
I o a n L ă zDICŢIONAR
ă rescu GERMAN-ROMÂN; ROMÂN-GERMAN
(630 pag. / 25000 lei)
IV . S E R IA B E S T S E L L E R U R IL E U L T IM U L U I D E C E N IU
J a c q u e lin e S u s a n n
J e aMn a r s h
W i n sGt or na h a m
C o lle e n M c .C u llo u g h
S u s a n H o w a tc h
P h y llis A . W h itn e y
P h y llis A . W h itn e y
C o lle e n M c .C u llo u g h
B a r b a r a T . B r a d fo r d
M ic h a e l B a r -Z o h a r
D e lia F ia llo
H o w a rd F a st
B a r b a r a T . B r a d fo r d
W in s to n G r a h a m
J u d ith K r a n tz
W in s to n G r a h a m
J u s tin S c o tt
J a c q u e lin e B r is k in
D a n ie lle S te e l
W in s to n G r a h a m
H a r o ld R a b b in s
S a n d ra B ra w n
P h ilip S h e lb y
J o s e p h F in d e r
L y n d a la P la n te
JOSEPHINE (256 pag. / 8000 lei)
CASA ELIOTT (432 pag. / 10000 lei)
POLDARK - voi. II - D E M E(496
L Z A pag. / 10000 lei)
POLDARK - voi. III - Z I L E Z B U C I U M A T E
(362 pag. / 9000 lei)
TIM (352 pag. / 12000 lei)
DOMENIUL PENMARRIC (688 pag. / 24000 lei)
LEBĂDA DE ABANOS (336 pag. / 9000 lei)
CHIHLIMBARUL NEGRU (352 pag. / 9000 lei)
PASĂREA SPIN (608 pag./16000 lei)
IUBIRI VINOVATE (368 pag. / 12500 lei)
FRAŢII (432 pag. / 14000 lei)
KASSANDRA (528 pag. / 17000 lei)
TĂRÎMUL SPERANŢEI (448 pag. / 16000 lei)
CHEIA TRECUTULUI (368 pag./ 16800 lei)
MARNIE (368 pag. / 15900 lei)
TOP MODEL (400 pag. / 18500 lei)
FOCUL GRECESC (384 pag. / 17500 lei)
PETRECEREA (400 pag. / 18500 lei)
FRUCTUL PĂCATULUI (496 pag. /19500 lei)
FANTOMA UNEI IUBIRI (432 pag. / 21800 lei)
POVESTE UITATĂ (320 pag. / 16500 lei)
MIRAJUL PUTERII (432 pag. / 19500 lei)
ALIBIUL (592 pag. / 55000 lei)
OAZA VISELOR (474 pag. / 47500 lei)
MOMENTUL ADEVĂRULUI (432 pag. / 38800 lei)
BELLA MAFIA (560 pag. / 49500 lei)
B a r b a r a T . B r a d fo r d
D a n ie lle S te e l
S id n e y S h e ld o n
L e o n a B la ir
P a u l S c o tt
L e o n a B la ir
E r in P iz z e y
M a d e le in e B r e n t
G r a h a m H u r le y
P a u lin e G e d g e
J a c q u e lin e B r is k in
D a n ie lle S te e l
D e ir d r e P u r c e ll
P h ilip S h e lb y
J a m e s C la v e ll
S id n e y S h e ld o n
J u d ith K r a n tz
D a n ie lle S te e l
S a n d ra B ro w n
J a c q u e lin e B r is k in
B . T . B r a d fo r d
D a n ie lle S te e l
J a c q u e lin e B r is k in
P a u llin a S im o n s
E r in P iz z e y
A m a n d a Q u ic k
K e n n e th R o y c e
M a d e le in e B r e n t
J a m e s P a tte r s o n
M ic h a e l H a r tla n d
L u c in d a E d m o n d s
O d ile s i P h ilip p e
V e r d ie r
Ir v in g W a lla c e
J u s tin S c o tt
J a m e s P a tte r s o n
PUTEREA UNEI FEMEI (368 pag./ 19500 lei)
SUB SEMNUL ONOAREI (368pag. / 17900 lei)
PRINŢESA DE GHEAŢĂ (352 pag. /18500 lei)
DE PARTEA ÎNGERILOR (416 pag. / 23500 lei)
PERLA COROANEI (592 pag. / 27500 lei)
ÎMPLINIRI (416 pag./23500 lei)
PRIMA DOAMNĂ (528 pag. / 26500 lei)
LACRIMA LUI BUDDHA (448 pag. /27500 lei)
RĂSUFLAREA DIAVOLULUI (528 pag. /26500 lei)
SECRETUL NEMURIRII (640 pag. /29500 lei)
PRIETENI BOGAŢI (640 pag. /36000 lei)
DESPĂRŢIREA DE TRECUT (400 pag. /35000 lei)
PE VIAŢĂ ŞI PE MOARTE (496 pag. /369001ei
PRINTRE ŞACALI (416 pag. /34900 lei))
VÎRTEJUL - voi. I (832 pag. /42500 lei)
VÎRTEJUL - voi. II (832 pag. /42500 lei)
ÎNGER Şl DEMON (400 de pag./49000 lei)
GLASUL SÎNGELUI (528 de pag./49500 lei)
SUBSTITUIREA (272 de pag./42500 lei)
TORNADA (512 pag./ 49500 lei)
PALATUL STACOJIU (528 pag./44500 lei)
UN ALT ÎNCEPUT (368 pag. / 45000 lei)
SURPRIZA (472 pag. / 42000 lei)
ÎNTRE IUBIRE ŞI RAŢIUNE (512 pag. / 22500 lei)
DINCOLO DE PASIUNE (496 pag. / 215001ei)
DESTINE (496 pag. / 21500 lei)
AMĂGIRE (448 pag./21500 lei)
PE URMELE LUI IUDA (336 pag. / 18500 lei)
PIATRA CAPRICORNULUI (448 pag. / 23500 lei)
JACK ŞI JILL (416 pag. / 23500 lei)
ANUL SCORPIONULUI (432 pag. / 23500 lei)
FĂRĂ TINE (432 pag. / 22500 lai)
MONICA ŞI PREŞEDINTELE - Raportul fatal
(208 pag. /15500 lei)
FĂRĂ SCRUPULE (464 pag. / 23500 lei)
VULPEA DE ARGINT (400 pag. / 26000 lei)
ŞOARECELE ŞI PISICA (432 pag. / 45500 lei)
D a n ie le S te e l
K e n nRe ot hy c e
R o b e r t L u d lu m
P a u l- L o u p S u litz e r
J u d ith L e n n o x
T h o m a s H a r r is
S a n d ra B ro w n
D a n ie lle S te e l
BUCURIE REGĂSITĂ (256 pag. / 35000 lei)
FIUL AMBASADORULUI (320 pag. / 37500 Ici)
COMPROMISUL (576 pag. / 55000 lei)
DRUMUL SPRE OMAHA (592 pag. / 56000 lei)
ŢINUTUL MAGIC (512 pag. / 56000 lei)
ÎNVINGĂTOAREA (448 pag. / 49900 Ici)
OBSESIA UNEI IUBIRI (592 pag. / 39500 lei) .
TĂCEREA MIEILOR (420 pag. / 45000 lei)
DOCTOR HANNIBAL (420 pag. / 47000 lei).
ALIBIUL (592 pg. / 55000 lei)
DULCE AMAR (350 pag. / 44500 lei)
P e tr e J s p ir e s c u
S a n d a M a r in
Ja m es V a n P ra a g h
N e Si lo m e r v i l l e
C o n s ta n ţa D a n a
V . C Ă R Ţ I P E N T R U C O P II
CELE MAI FRUMOASE BASME
(336 pag. / 32000 Ici)
V I. C A R T E D IV E R S Ă
CARTE DE BUCATE (352 pag. / 25000 lei)
MESAJE DE DINCOLO DE MOARTE
(304 pag. / 29500 lei)
ZODIACUL CHINEZESC 2000
(400 pag./42500 lei)
IMPOZITUL PE VENITUL GLOBAL
(192 pag. / 30000 lei)
V II. C O L E C Ţ IA R O M A N T IC A
M a r y J o ROSALIND
P u tn e y (432 pag. / 20500 lei)
J e n n i f e rDRAGOSTE
B la k e ŞI FUM (448 pag. / 21000 lei)
M a Br ya l oPREŢUL
gh NESOCOTINŢEI (416 pag. / 22500 lei)
M a d e l e i nEVADARE
e B ren t DIN INFERN (448 pag. / 22500 lei)
COMOARA BLESTEMATĂ (448 pag. / 22500 lei)
A m a n d aAMANTA
Q u ic k (400 pag. / 3000 lei)
V III. S E R IA C A R T E A D E V A C A N Ţ A
H e n r y M ille r
ZILE FERICITE LA CLICHY (207 pag. / 8300 lei)
IX . M A R I P E R S O N A L IT Ă Ţ I A L E IS T O R IE I
D m iVt ro i l k o g o n o v
A n to n J o a 'c h im s th a le r
V a le n tin B e r e jk o v
D m iVt ro i l k o g o n o v
H o m e r ic
nouă biografie (576 pag. / 18000 lei)
LENIN - O

(400 pag. / 19500 lei)

SFÎRŞmJL LUI HITLER

ÎN UMBRA LUI STALIN (496 pag. / 22500 lei)

TROŢKI - Eternul radical (528 pag. / 29.500 lei)
LUPUL MONGOL - VIAŢA LUI GENGIS-HAN
(480 pag./42000 lei)
X . T IT A N I A l L IT E R A T U R II U N IV E R S A L E
W illia m F a u lk n e r
C h a rDl ei cs k e n s
CĂTUNUL (448pag./22500lei)
ORAŞUL(464pag./24500Iei)
CONACUL (496pag./24900lei)
MARTIN CHUZZLEWITT
- voi. I (544 pag. / 44000 lei)
- voi. II (544 pag. / 44000 lei)
X I. C A P O D O P E R E A L E S E C O L U L U I X X
M i c h e l d e S a i n t P i e t(368
r e pag. / 29800 lei)
MILIARDARUL

X II, P A G IN I D IN IS T O R IA L U M II
L id d e ll H a r t
ISTORIA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

voi. I (544pag./26000lei)
ISTORIA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
voi. II (464pag./24000lei)
A n d r e M a u r o i s (736 pag. / 43000 lei)
ISTORIA ANGLIEI

Jo h n R . B a rb er (560 pag. / 29800 lei)

ISTORIA EUROPEI MODERNE

H e n r y T r o y a t (304 pag. / 42500 lei)

TERIBILELE ŢARINE

X III. M E D IC IN A D E F A M IL IE
C o le c tiv
PRIMUL AJUTOR ÎN URGENŢELE MEDICALE
(416 pag./ 29500 lei)
X IV . M E D IC IN Ă
C o le c tiv
HARRISON - PRINCIPII DE MEDICINĂ INTERNĂ

E d iţia a 1 3 -a
(912 pag. / 150000 lei)

F . M ih ă lţa n ,
BRONHOPNEUMOPAT1A CRONICĂ OBSTRUCTIVA

R U i m(272
e a m pag./ 50000 lei)
T r a ía n A ta m á n
PATOLOGIA CERVICOFACIALĂ A NERVILOR
CRANIENI (240 pag./ 55000 lei)

C o le c tiv
HARRISON-PRINCIPII DE MEDICINĂ INTERNĂ
E d iţia a 1 4 -a
(1104 pag. / 225000 Ici)

U L T IM E A P A R IŢ II
K e n n e th R o y c e
UMBRE PERICULOASE (352 pag. / 42500 Ici)

S u s a n H o w a tc hÎNGERUL INFERNULUI (336 pag. / 42500 Ici)

C h r is to p h e r F o w le r
. ATRACŢIE FATALĂ (448 pag. / 49500 Ici)

E m m a n u e l R o b le s
NORMA (288 pag. / 39500 lei)

A . J . C r o n in
FRUMOASA GRACIE (176 pag. / 37000 lei)

F . B r a u n s te in
ISTORIA CIVILIZAŢIILOR (304 pag. / 45 500 lei)

J u d ith K r a n tz
VOI CUCERI MANHATTANUL (608 pag. / 65000 lei)

R o b e r t L u d lu m
OPERAŢIUNEA OMEGA (352 pag. / 55000 lei)

D a n ie lle S te e l
IMAGINE ÎN OGLINDĂ (448 pag. / 59500 lei)

A m a n d a Q u ic k
INELELE AFRODITEI (416 pag. / 55000 lei)

E liz a b e th T h o m to n
POVARA TRECUTULUI (464 pag. / 49500 lei)

M ir c e a E n ă c h e s c u
DETECTIVUL PARTICULAR
- O profesie de mare viitor (288 pag. / 65000 lei)

N e il S o m e r v ille
PERECHEA IDEALĂ DUPĂ ZODIACUL CHINEZESC
(208pag./45000 Iei)
I

ULTIME APARIŢII
[PRINGÎPil de
Ediţia 14
m w m tm .
POVARA
TRECUTULUI
Uomonil 1 tu ««purii* american
MANDA
ÌH OGLINDA
ii nr r/''.
C Â R T I ÎN C U R S D E A P A R IŢ IE :
Susan Howatch - ZIDURI ÎN CEATĂ
- MORMÎNTUL LUI APRIL
Sandra Brown - SITUAŢIE LIMITĂ
Barbara Delinsky - VARIATIUNI PE ACEEAŞI TEMĂ
B.T.Bradford - VIATA MERGE ÎNAINTE
Danielle Steel - POVESTEA UNEI VIEŢI
T IT L U R I C O M A N D A T E :
Titlul Nr. ex. Titlul Nr. ex.
1.__ _ 6. _ _
2. "_ _ 7._;_ ___
3.______ _ 8. _ _
4.__ _ 9. _' _
5.__ _ 10._ _
Destinatar: CLUBUL CĂRŢII
ORIZONTURI-LIDER '
Bdul. Libertăţii, Nr. 4,
Bl. 117, Et.3, Ap. 7, sector4, cod 761061
Bucureşti
Expeditor-_
Strada _ Nr._
Bl.-- Se.- Et.- Ap.-
Judeţ- Sector--
Cod- Localitate-
Tel__

T A L O N D E C O M A N D Ă
Robert LUDLUM
autorul numărul 1 în
topurile mondiale.
Cele 15 romane ale sale
au fost publicate î n 2 7 d e
ţări şi 3 de limbi
2 în
tiraje de peste 180 de
milioane de exemplare.
Majoritatea acestor
romane au fost transpuse
pe micul şi marele ecran
bucurîmdu-se de acelaşi
imens succes.
De acelaşi autor la Editurile ORIZONTURI şi LIDER
au mai apărut:
O CERCUL MATARESE
O NUMĂRĂTOAREA INVERSĂ MATARESE
O COMPROMISUL
O DRUMUL SPRE OMAHA
O ŢINUTUL MAGIC
O OPERAŢIUNEA OMEGA
In curs de apariţie:
O COMPLOTUL GENERALILOR
O RIVALITATEA GEMENILOR
O DRUMUL SPRE GONDOLFO

M EDITURA LIDER
Lei 750