Sunteți pe pagina 1din 3

PEDAGOGIA COMUNICARII

Tipuri de comunicare

Studenta Marosan Delia Stela


Universitatea de Vest Vasile Goldis Arad
Pedagogia Invatamantului primar si prescolar an III

În funcţie de forma de realizare, comunicarea poate fi: verbală, nonverbală şi paraverbală. Locul,
ponderea şi impactul fiecăreia dintre ele sunt deosebit de importante în arhitectura oricărui proces de
relaţionare. .

Comunicarea verbală este acea formă a comunicării în care mesajul este codificat şi transmis prin
intermediul cuvântului (spus sau scris). Ca atare, cunoaşte 2 variante: comunicare verbală orală şi
comunicare verbală scrisă, fiecare dintre ele având, dincolo de caracterisiticile comune comunicării verbale,
şi propriile note distinctive, ce ţin de specificul limbajului folosit şi natura canalului de realizare. Având în
vedere rolul semnificativ al comunicării verbale în constituirea şi funcţionarea comunităţilor umane şi în
devenirea lor culturală, se poate demonstra cu temei că asumarea conştientă a unei comunicări eficiente este
parte a responsabilităţii noastre sociale . Trebuie sa facem o analiză comparativă între limbă şi limbaj. In
timp ce limba are o realitate obiectivă, limbajul reprezintă una de tip subiectiv, limbă în acţiune sau
„vorbire”. Exista câteva caracterisitici ale limbajului care sunt utile în optimizarea înţelegerii specificului
psihologic al comunicării verbale
* Limbajul este simbolic – cuvintele sunt convenţii, nu au nici o semnificaţie prin ele însele ci doar prin ceea
ce oamenii „pun” în ele, prin sensul şi semnificaţiile construite de aceştia pentru a comunica ceea ce doresc.
*Limbajul este subiectiv – cuvintele pot fi interpretate în feluri diferite de oamenii care le folosesc,
emiţătorul putând să identifice în mesaj sensuri diferite decât cele intenţionate de emiţător.
*Limbajul este guvernat de reguli – acestea ordonează modul de utilizare a cuvintelor prin două categorii de
norme: cele de tip sintactic, cu privire la modul de aranjare a simbolurilor; cele de tip semantic, cu privire la
sensul şi semnificaţiile cuvintelor, reguli a căror respectare asigură înţelegerea intenţiei interlocutorilor
Comunicarea orală este contextuală, pentru că limbajul oral este situativ, exprimă un conţinut configurat de
o anume, cu toată încărcătura lui culturală, raţională, emoţională, spaţio-temporală, motiv pentru care îşi
poate ataşa un plus de semnificaţie, imposibil, poate, de regăsit, într-un alt context, unde nu au cum să se
mai cumuleze identic aceleaşi coordonate. Ca atare, contextul, în integralitatea sa, este generator al
mesajului şi comunicării orale dar şi configurator al formei şi conţinutului acesteia. Semnificaţia mesajului
devine inteligibilă complet şi corect doar dacă receptorul cunoaşte şi înţelege adecvat situaţia în care acesta
a fost construit. Comunicarea orală are adresabilitate directă, este orientată întotdeauna precis către cineva,
către un receptor cunoscut. Comunicarea orală trebuie să aibă ritmicitate atât pentru a-şi asigura
continuitatea şi coerenţa, cât şi pentru a permite, deopotrivă, fixarea mesajelor precedente cât şi pregătirea
receptării mesajelor ulterioare;
Caracterisiticile considerate cele mai dezirabile pentru o comunicare orală optimă sunt: claritate, vioiciune,
adecvare, personalizare, forţă. Expresivitatea comunicării orale este recunoscută, şi este determinată de
alegerea repertoriului lexical, concreteţea termenilor, fraza scurtă, folosirea cu precădere a propoziţiilor
afirmative şi a paralelismului în construcţia frazei.
Comunicarea verbală scrisă se caracterizează prin câteva probleme specifice legate de faptul că are, în cea
mai mare parte, un caracter formal, nu beneficiază de avantajele feed-back-ului imediat, rămâne înregistrată
şi poate ajunge şi la alţi interlocutori decât cei vizaţi de emiţător.
O analiză mai nuanţată a comunicării verbale realizată de evidenţiază faptul că aceasta se poate
caracteriza printr-o diversitate de stiluri, dintre care cele mai relevante sunt:
*Stilul rece caracterizează formele de comunicare lipsite de cooperativitate, în care emiţătorul nu-şi
cunoaşte receptorul iar acesta nu este în măsură să îi influenţeze în vreun fel discursul;
*Stilul formal corespunde adresării unui auditoriu numeros ale cărui reacţii sunt perceptibile pentru
vorbitor; creşte gradul de coerenţă, frazele sunt construite cu grijă dintr-un material lexical variat,
evitându-se repetiţiile, expresiile argotice sau prea familiare;
*Stilul consultativ e caracteristic discuţiilor de tip profesional, de afaceri, de tip negocieri şi tratative;
participarea interlocutorului la dialog e activă; nu putem vorbi de un plan detaliat al comunicării ci
numai despre o informaţie de bază îmbogăţită pe parcurs conform solicitărilor partenerilor de discuţie;
*Stilul ocazional specific conversaţiilor libere între prieteni; dispare chiar şi baza informaţională
minimală pe care ar putea să se construiască dialogul; se trece uşor de la un subiect la altul într-o formă
mai relaxată dar şi mai neglijentă;
*Stilul intim în care se recurge la un cod personal care are drept obiectiv comunicarea unor informaţii
despre stările şi trăirile proprii subiectului; funcţia expresivă este foarte bine reprezentată prin bogata
încărcătură afectivă a mesajului.

Comunicarea nonverbală este acea formă a comunicării care exprimă mesajul nu prin apelul la cuvinte ci
prin „semnale colaterale” care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice,
înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. Importanţa comunicarii nonverbale a fost
demonstrată în 1967 de catre Albert Mehrabian. În urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia că numai
7% din mesaj este transmis prin comunicare verbală, în timp ce 38% este transmis prin tonul vocii şi 55%
prin limbajul corpului.
Interesant este că comunicarea nonverbală, nu conţine cuvinte, dar le însoţeşte sau „vorbeşte“ împreună cu
ele sau în locul lor. Ea presupune o suită de indicii pe care le utilizăm atunci când interacţionăm cu alte
persoane. În timp ce contactul verbal şi paraverbal sunt predominant conştiente, deci controlabile, cel
nonverbal este cu precădere inconştient, ceea ce face ca posibilităţile de a-l controla să fie foarte reduse .
Este vorba de şase categorii de indicii: contactul vizual, expresiile faciale, limbajul trupului (postura,
gestica), proximitatea, îmbrăcămintea, atingerea. Studiile domeniului au evidenţiat că 90% din opinia pe
care ne-o facem despre altă persoană, sau pe care aceasta şi-o face despre noi înşine se construieşte în
primele 50 de secunde ale întâlnirii, timp în care, cu certitudine, nu poate fi realizat un schimb de replici.
Prima impresie se schimbă foarte greu, deci atenţie la nonverbal. Mai mult, aproape 60% din comunicarea
directă se realizează prin canale nonverbale. Descifrarea corectă a semnalelor nonverbale ne ajută să
pătrundem mai adânc în problemele comunicării între oameni şi în felul acesta ajungem să-i înţelegem mai
bine pe alţii şi pe noi înşine. În timp ce comunicarea verbală este folosită cu precădere pentru transmiterea
informaţiilor, canalul nonverbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale sau pentru a înlocui
mesajele verbale.

Comunicarea paraverbală reprezintă ceea ce transpare dincolo de cuvinte, este un limbaj ascuns în
interiorul limbajului, modul concret în care se realizează vorbirea noastră. Există numeroşi stimuli
încorporaţi mesajului verbal care, dincolo de conţinutul verbal asociat, dincolo de sensul cuvintelor,
provoacă diverse reacţii afective: volumul (intensitatea), ritmul şi fluenţa, înălţimea (tonalitatea) vocii şi
modul de articulare a cuvintelor, intonaţia, accentul. Intervenţia acestora peste mesajul verbal poate
provoca slăbirea, distorsionarea sau intensificarea semnificaţiei cuvintelor conţinute in mesaj. Dacă este
mânuit cu abilitate, mesajul paraverbal poate deveni un instrument eficace în influenţarea si controlul
persoanelor din jurul nostru. Mesajul paraverbal obţine cu uşurinţă respectul şi smulge aprobarea,
intimidează şi menţine presiunea. Elementele paraverbale ale comunicării reprezintă ceva ce apare în plus
faţă de conţinutul verbal propriu-zis. . Acest ceva „în plus“ poate fi chiar mai important decât mesajul verbal
la care se adaugă. Aspectul pe care îl îmbracă modul nostru de a vorbi din perspectiva acestor repere este
determinat, parţial, de înzestrarea naturală şi, de cealaltă parte, de experienţa de viaţă. Iată câteva reguli de
care ar trebui să ţinem seama în procesul comunicării :
Volumul vocal trebuie să se nuanţeze de la un moment al discursului la altul, în funcţie de conţinut. Ideile
mai importante (obiectivele, sarcinile, concluziile) se marchează cu o voce mai puternică.
Ritmul vorbirii trebuie să se caracterizeze prin variabilitate. Vorbirea poate fi calmă, repezită, lentă, rapidă,
afectată sau precipitată, iar silabele accentuate pot alterna cu altele neaccentuate, după un anumit ritm, care
are semnificaţii paraverbale importante. Cea mai indicată este alternarea fluxurile verbale alerte (folosite la
conţinuturile cunoscute de auditor) cu cele potrivite (folosite la conţinuturile de legătură) şi cu cele lente,
utilizate la ideile principale sau mai noi. Asemenea ruperi de ritm pot elimina monotonia comunicării, cu
condiţia să nu fie prea dese, caz în care pot afecta atât discursul cât şi înţelegerea problemei.
Tonalitatea trebuie să fie normală. Un auditoriu poate fi atenţionat asupra unor idei atât printr-o tonalitate
uşor mai ridicată, cât şi coborând brusc tonalitatea.
Articularea cuvintelor trebuie să fie clară, distinctă şi corectă, fără a fi pretenţioasă;
Intonaţia reprezintă felul în care se ridică şi se coboară glasul în timpul vorbirii, felul în care se accentuează
un cuvânt, o frază, tonul sau modulaţia vorbirii. Accentul reprezintă tăria cu care pronunţăm anumite
cuvinte. Folosirea lui are darul să sublinieze un aspect al comunicării în mod deosebit.
În cazul comunicării verbale scrise, funcţia expresivă a comunicării paraverbale este realizată prin
semnele de punctuaţie, grafie, sublinieri.

Bibliografie

Abric, J. (2002), Psihologia comunicării, Iaşi: Ed. Polirom


Cojocariu, V. (2004), Introducere în managementul educaţiei, Bucureşti: E.D.P.
Ezechil, L. (2002), Comunicarea educaţională în context şcolar, Bucureşti: E.D.P
Mucchielli, A. (2005). Arta de a comunica, Iaşi: Polirom

S-ar putea să vă placă și