c



Interferenta si difractia luminii reprezinta fenomene în care intervine interactiunea unda-unda
prin suprapunerea în acelasi punct din spatiu a doua sau mai multe unde luminoase
 
  

Izvoarele coerente sunt undele între care exista relatii constante în timp ( diferenta de fază,
amplitudinea), iar fenomenul de interferenta se poate observa tot timpul.
3. 

0
0   0
 ›  x›
 
 ‘‘‘ G maxim
0
0   0
x ›    x›
  
 ‘‘‘ G minim
4.
  
  
!"
 
ÿ ÿ ÿ

Ñ

Ñ ÿ G maxim
Ñ

x Ñ   G minim


 
5. 

Rifractia luminii reprezinta procesul de ocolire a obstacoleor de catre lumina atunci cand acestea sunt
comparabile cu lungimea de unda o radiatiei incidente
# $ 
%&

 %&
  '
Este cunoscut faptul că într-o undă transversală vibraţia este perpendiculară pe direcţia de propagare,
aceasta având loc fără existenţa unei simetrii de rotaţie în jurul direcţiei de propagare. Absenţa unei
asemenea simetrii se numeşte polarizare. Reci fenomenul de polarizare a luminii are loc când printr-un
anumit procedeu se creează o asimetrie a fasciculului luminos în jurul direcţiei sale de propagare.
Lumina naturală nu are un plan de vibraţie bine definit. Undele luminoase provenite de la fiecare atom
*
sunt polarizate liniar (vectorul câmp electric, £ , din unda luminoasă este situat în planul normal pe
planul de incidenţă, adică lumina vibrează într-un singur plan (Fig. 56). În lumina naturală, planele de
vibraţie sunt orientate în orice direcţie, haotic, iar toate azimuturile vor fi prezente în aceeaşi măsură.
Există, deci, o simetrie de rotaţie şi lumina naturală este nepolarizat
7.(
  
)$*
*
*( £
£
(    


   
A
 A


8. +,


ediile anizotrope prezintă proprietatea de irefringenţă. Birefringenţa este fenomenul de dedublare a
razei luminoase incidente.
9. $ 
ÿolarizare rotatorie G fenomen de rotire a planului de polarizaţie al luminii liniar polarizate la trecerea ei
printr-o substanţă activă din punct de vedere optic
 10. $
--.$

Õè
Raportul dintre energia absorbită şi cea incidentă se numeşte putere de a
orţie a corpului. è

Õè
ÿuterea de emi
ie, E, este cantitatea de energie radiată de un corp în unitatea de timp, prin unitatea de
suprafaţă în toate direcţiile, pentru toate radiaţiile, de diferite lungimi de undă.
11. 
,

Oorpul a
olut negru este corpul care pentru toate radiaţiile incidente şi pentru toate temperaturile are
puterea de absorbţie Îè G 1.
12. 
 
ÿrin efect fotoelectric se àntelege emisia de electroni de catre corpuri sub influenta luminii incidente, fenomen
utilizat la celulele fotoelectrice sau fotoelemente.
13.
&, 

 
a.) intensitatea curentului fotoelectric este proporţională cu intensitatea luminii.
. Electronii părăsesc suprafaţa catodului cu viteze diferite, curba intensităţii curentului fotoelectric
prezentând o scădere lină până la zero, când se aplică o diferenţă de potenţial întârzietor (de frânare),
Mb, pentru care electronii vor fi reţinuţi pe catod.
b.) viteza maximă (energia) fotoelectronilor emişi nu depinde decât de frecvenţa radiaţiei
incidente, pentru un metal dat. Relaţia (3) este ecuaţia efectului fotoelectric sau relaţia lui Ein
tein
(1905).
14. 


 .  

Õ

  › `  v ʹ viteza maxima; lucru mecanic de extracţie- eM0


















c V
&

ie ştie că interferenţa are loc numai în cazul izvoarelor coerente, adică undele trebuie să provină de la
izvoare (surse) care produc oscilaţii de aceeaşi frecvenţă, între care există o diferenţă de fază constantă
în timp. Racă avem o variaţie haotică a diferenţei de fază, caz întâlnit deseori în practică, este necesară
obţinerea prin diverse procedee a unor izvoare coerente. Undele provenite de la izvoare coerente se
numesc unde coerente. Re multe ori, în optică, în loc de izvor punctiform, care este dificil de realizat
experimental, se utilizează un izvor filiform rectiliniar, care se prezintă ca o deschidere dreptunghiulară,
îngustă, cunoscută şi sub denumirea de fantă dreptunghiulară. ÿentru ca fenomenele de interferenţă şi
difracţie să aibă loc, lungimea de undă nu trebuie să fie mult diferită faţă de dimensiunile fantei
(obstacolului).
V
  
!"
nelele lui Newton se mai numesc şi franje de egală gro
ime. ie obţin cu ajutorul unui dispozitiv alcătuit
dintr-o lentilă plan convexă, cu o curbură mică, care este plasată pe o suprafaţă plană de sticlă. (Fig. 47).
Între lentilă şi suprafaţa plană de sticlă se formează o pană optică de aer al cărei unghi, U, va fi variabil.
ÿunctul l va fi centrul sistemului. Acest sistem este aşezat pe măsuţa unui microscop pentru observarea
franjelor care se formează .Aceste franje care se prezintă sub formă de inele concentrice în punctul l,
corespund, fiecare, la o egală grosime a penei optice. Ele se numesc inelele lui Newton. Inelele lui
Newton care se formează din lumina reflectată vor prezenta în centru o regiune întunecoasă, un minim
de ordin zero.
r V 
Fenomenul de difracţie a unui fascicul luminos a fost pus în evidenţă prima dată de către Grimaldi în
1665. Acesta a pus un semn de întrebare privitor la conceptul de rază luminoasă şi a scos în evidenţă
faptul că propagarea luminii are loc ca şi cum aceasta ar ocoli marginile obstacolelor. Chiar denumirea
de difracţie vine de la Grimaldi, care a observat sistemul de franje situat la marginea umbrei, a construit
o reţea de difracţie şi a utilizat-o pentru a-i pune în evidenţă spectrul.
4./

Reţelele optice destul de fine erau utilizate în optică şi acum mai bine de trei sute de ani. Grimaldi era şi
el un cunoscător al efectului unei reţele de difracţie. ÿrimele reţele optice erau confecţionate din fire
sau din sârmă subţire, care era răsucită pe două şuruburi paralele, dar erau destul de grosolane
Constructori faimoşi de reţele de difracţie în secolul XIX sunt Wood, Rowland şi Jedlik.

Riguros spus, reţeaua de difracţie este o suprafaţă optică plană sau curbă care prezintă foarte
multe trăsături liniare, paralele şi echidistante. Trăsăturile sunt caneluri cu un profil stabilit în mod
riguros şi care se obţin cu ajutorul unor maşini de trasat speciale.
 5.$ &

Un alt fenomen ondulatoriu important, care li se adaugă fenomenelor de interferenţă şi difracţie, este
fenomenul de polarizare.teoria electromagnetică pune în evidenţă faptul că undele luminoase sunt unde
transversale, această proprietate fiind dovedită cu ajutorul fenomenelor de polarizare a luminii.
Transversalitatea undelor luminoase a rezultat din unele experimente realizate de către Fresnel, care a
presupus că undele transversale existau în eter, deoarece acesta este incompresibil. Această teorie
explica şi valoarea vitezei de propagare a luminii, dar, pe de altă parte, conţinea şi destule contradicţii. Şi
Young a ajuns la concluzia că lumina este o undă transversală. Arago a fost de acord cu teoria lui Fresnel
şi cu punctul de vedere al lui Young.
6.$  
Fenomenul de polarizare prin reflexie a fost descoperit de către alus în cadrul experimentului
ͣferestrele palatului Luxemburg͞. El a privit lumina reflectată la apusul ioarelui de ferestrele palatului
Luxemburg printr-un cristal de spat de Islanda. Racă cristalul era rotit încet, lumina dispărea şi reapărea
succesiv, deci lumina reflectată de ferestre este polarizată. ie mai obţine lumină polarizată prin
împrăştierea luminii într-o soluţie tulbure, medii disperse (culoarea cerului albastru, o soluţie de apă cu
lapte).
7.$  .
l întrebare interesantă este ͣde ce este cerul albastru?͞. Răspunsul ne este furnizat de fenomenul de
polarizare prin împrăştiere. Racă într-o zi cu ioare cerul albastru este privit printr-un polaroid sub
diverse unghiuri, se constată că, pe măsură ce cerul este privit mai aproape de direcţia ioarelui, el pare
nepolarizat. La un moment dat, prin rotirea polaroidului, se observă un minim care se prezintă ca o
cărare întunecată de-a curmezişul cerului. Lumina provenită din acea parte a cerului este puternic
polarizată.Cum se explică acest fenomen. Lumina provenită de la ioare va fi împrăştiată în straturile de
aer şi numai jumătate din ea ajunge la noi. Lumina va fi împrăştiată de particulele fine de praf din
atmosferă şi de moleculele aflate în mişcare. Radiaţiile roşii, care au lungimea de undă mai mare, vor fi
împrăştiate mai puţin, iar cele violete, cu lungimea de undă cea mai mică, vor fi împrăştiate cel mai mult
8.$ -,

iubstanţele transparente se clasifică în:

 medii izotrope, în care indicele de refracţie este independent de direcţia de propagare a luminii
(planul de polarizare); de exemplu, sarea, sticla;
 medii anizotrope, pentru care indicele de refracţie variază cu direcţia de propagare a luminii (planul
de polarizare); de exemplu, cuarţul, calcitul (spatul de Islanda), celofanul, mica, gipsul, zahărul,
gheaţa, turmalina, cordierita, smaraldul, rubinul.
ediile anizotrope prezintă proprietatea de irefringenţă. Birefringenţa este fenomenul de
dedublare a razei luminoase incidente. Cristalele din sistemul cristalografic cubic nu sunt birefringente.
În categoria substanţelor birefringente intră şi mediile tensionate.
9.&,
 + 
Această lege a fost descoperită experimental de către J. itefan (1879) şi demonstrată pe cale termo-
dinamică de către L. Boltzmann (1884) şi, din acest motiv, se numeşte legea itefanʹBoltzmann.
ÿuterea de emi
ie totală a corpului negru e
te direct proporţională cu puterea a patra a



temperaturii a
olute, adică
*

è * è
Õ* Œ


ÿentru verificarea legii itefanʹBoltzmann şi pentru determinarea constantei Õ s-au utilizat mai multe
metode: metoda bolometrică (mai puţin precisă) şi metoda pirheliometrică (Coblentz, 1920).
10.&,
$ 0

Rayleigh şi Jeans au stabilit legea referitoare la radiaţia corpului negru, bazată pe fizica clasică. Undele
radiaţiei de echilibru a corpului negru vor da naştere prin reflexii multiple, într-o cavitate prismatică,


unor unde staţionare. ie formează unde staţionare cu planele nodale depărtate între ele cu ÿ 2 şi
astfel de plane nodale se formează în toate cele trei direcţii ale spaţiului. 13) este în concordanţă cu
experienţa numai pentru lungimi de undă mari sau pentru temperaturi înalte, neverificându-se pentru
lungimi de undă mici (conform Fig. 72). Ehrenfest a denumit această situaţie ͣcatastrofa ultravioletă͞.
Conform legii lui Rayleigh şi Jeans, pe măsură ce temperatura creşte, lungimea de undă scade, dar
puterea de emisie creşte la infinit.
11.Legea lui kirchoff (la alegere)

Kirchhoff a fost printre primii care au studiat proprietăţile radiaţiei termice. El a studiat radiaţia de
echilibru într-o cavitate. În acest scop, a realizat un ͣcorp negru͞ artificial dintr-o cavitate care are o
mică deschidere. Racă o radiaţie intră prin deschidere în cavitate, va suferi o serie de reflexii în interior şi
va fi total absorbită (Fig. 70).Kirchhoff a stabilit pe cale termodinamică faptul că raportul dintre puterea
de emisie a unui corp şi puterea lui de absorbţie este o funcţie universală de frecvenţă şi de
temperatură. Aceasta este legea lui Kirchhoff (1860) şi se exprimă astfel
£è * £è *

xè  *

è *

è *
è *

adică, raportul dintre puterea de emi
ie Eè,T şi puterea de a
orţie Îè,T a unui corp nu depinde de natura

a şi valoarea ace
tui raport e
te aceeaşi pentru toate corpurile, inclu
iv corpul negru, fiind o funcţie
univer
ală de frecvenţă şi de temperatură.ÿentru corpul negru, funcţia universală de frecvenţă şi de
temperatură este chiar puterea lui de emisie, adică avem

(1) £è *

è *

Re asemenea, Kirchhoff a demonstrat că la o temperatură dată, compoziţia spectrală a radiaţiei termice

emise de un corp este aceeaşi cu cea a radiaţiei termice pe care acesta o poate absorbi.Rupă
experimentele lui Kirchhoff s-au făcut mai multe încercări de stabilire a unei relaţii între puterea de
emisie, lungimea de undă şi temperatură pentru corpul negru. ie urmărea, deci, stabilirea formei
funcţiei universale a lui Kirchhoff,
è,T. ÿrimul cercetător a fost ichelson (1887) şi apoi Wien, Raylegh,
Jeans, ÿlanck. ÿlanck a fost cel care a reuşit să stabilească legea radiaţiei corpului negru în acord cu
experienţa, pe tot domeniul de lungime de undă.