Terezia

FILIP

NICHITA STĂNESCU.
IPOSTAZE LEONINE ŞI SIMBOLISM SOLAR
Ipostaze leonine şi simbolism erotic

Designul sau figura leonină întruchipează un izomorfism al luminii,

al puterii de esenţă divină sau pământească, instituindu-se ca simbol al
regalităţii şi al suveranităţii, şi, de aceea, frecvent semn heraldic. Consacrat
în mitologia greacă, lui Zeus şi deopotrivă lui Helios, iar în cultura indiană
identificat cu suveranitatea[1], (J. Vertemeont), leul este „simbolul puterii
divine, al regalităţii şi al grandorii” dar şi al „încrederii în sine şi al
vanităţii[2] (Evseev). În alte definiri el reprezintă „încarnarea” a trei
concepte, însuşiri, sau „calităţi specifice rangului său:Puterea, Dreptatea şi
Înţelepciunea.”[3] (J. Chevalier,A. Gheerbrant)
Şi ca semn zodiacal leul este în aceeaşi măsură legat de simbolismul
luminii semnificând ”ambiţia, orgoliul şi elevaţia”[4].(J. Chev. A.
Gheerbrant).
Ca animal aliat soarelui, în lirica nichitiană leul reprezintă un simbol
ambivalent legat de timp şi de destinul eului, precum întreg simbolismul
animalier. El este deopotrivă devorator dar şi devorat de timp. Pentru că:
„Soarele e totodată leu şi devorat de leu” [5] afirmă Durand.
Asemănător himerei cabaline, leul traversează în imaginarul
poetic nichitian, aceeaşi mişcare semantică, instalându-se în lirica primelor
volume, ca un simbol solar, al puterii şi al unei biruinţe, - fie a
sentimentului erotic, fie a forţei vitale a fiinţei, - pentru ca în final, tiparul
leonin să fie împrumutat şi asumat chiar de eul
autocontemplativ şi sceptic. Dar, deşi pozitiv şi biruitor, acest
simbolism nu e mai puţin energic, ba dimbotrivă, întruchipând o forţă
mai mult astrală şi cosmică, el se manifestă uneori agresiv şi chiar violent.
În unele poeme erotice precum: Leoaică tânără iubirea, şi Amfion
constructorul, imaginea leului, ca şi a leoaicei se afirmă ca putere şi
suveranitate, dar nu atât a fiinţei, cât mai ales a sentimentului ca întâmplare
de destin, şi ca biruinţă asupra eului a unei forţe imanente legată de destin,
astre şi cosmic.
 Împrumutând tiparul himerei leoneine, iubirea coboară, sau se abate
intempestiv, cu forţa fatalităţii asupra eului. Leoaică vorace, - iubirea este
astfel mitizată, devenind o Ea, o himerică şi mitică feminitate. Având toate
atributele felinei agresive: - vicleană, posesivă, pânditoare şi, de-a dreptul
vorace, - ea se marchează fiinţa prin muşcătură, cu o iremediabilă
pecete ontologică.
„m-a muşcat leoaica azi de faţă,/ mă pândise-n încordare mai demult,
colţii albi mi i-a înfipt în faţă.” (Leoaică tânără, iubirea, I, pag.110)
Cel atins astfel de fantasma ei, îi poartă în eternitate cicatricea. În
galeria gesturilor simbolice care vizează fiinţa, muşcătura
constituie eveniment cu caracter existenţial, „amprentă lăsată de un lucru
spiritual: intenţie, iubire, pasiune. Este sigiliul indicând o voinţă de
pasiune”..[6] Felin şi feminizat, simbolul acesta întrupând himeric
sentimentul, cu forţa, voracitatea şi fatala sa incidenţă în destin, deşi
agresiv şi muşcător, ţine totuşi de o poetică instaurativă[7] şi institutivă,
relevând în fond o împlinire a umanului prin sentiment.
Măreţia aliată himerismului solar leonin e subliniată de triumful
devastator, asupra eului, o dislocare fiinţială, trăită însă ca încântare sau de
ca o mutaţie ontică descrisă metaforic în finalul
poemului, nu fără o anumită ironie:
”Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie, /dar mâna nu le
mai ştie,
ci alunecă-n neştire,/ pe-un deşert în strălucire,/ peste care trece-alene/
o
leoaică arămie cu mişcările viclene / încă- o vreme, şi - ncă-o
vreme...” (idem)
În gestul de identificare a propriei entităţi, eul constată uimit
că sprânceană, tâmplă, bărbie, - semne individualizatoare indicând o
configurare fiinţială ce–l menţine în sfera unei ordini antropologice şi
raţionale, - au devenit „un deşert în strălucire”. Atinsă de forţa solară şi
vorace a sentimentului resimţit ca o deşertizare de sine, fiinţa cunoaşte
fericirea, ca o senzaţie de aborbţie în cercul magic al forţelor mundane, care
se configurează „când mai larg, când mai aproape ca o strângere de ape”,
sau prin ţâşnirea ascensională în sfere celeste, „lângă ciorcâlii”. E aceeaşi
stare de beatitudine pe care o dă şi zborul ascensional şi cuceritor. În fond,
ambele experienţe, cucerirea lumii, sau erosul, – tot o expansiune, - sunt
similare prin caracterul lor gnostic.
Deloc lipsită de importanţă, ipostaza leonină şi muşcătoare poate fi
înţeleasă prin relaţia antitetică faţă de eul masculuin. Întruchipând iubirea ca
feminitate, - agresivă, şi devastatoare, - poemul identifică în cuplul el-
ea, o relaţie dinamică şi sinuoasă, definită de o voracitate mai mult sau mai
puţin reciprocă, de data aceasta cu ascendent feminin. Aliat simbolic
masculin, Leul se ipostaziază şi el în poetica nichitiană, ca forţă a
sentimentului - avatar iscându-se himeric din fiinţa eului
îndrăgostit şi aflat într-o tensionată aşteptare a iubitei:
’’Din umerii mei şi din întreaga mea putere/ ţâşnesc două pantere,
nemaivăzute pantere..../ Din pieptul meu arămiu/ vărgat în părţi de
viţe muşchiuloase,/ aidoma vor ţâşni mai târziu/ lei cu coame flocoase, în
friguri/ ca nişte explozii de aur vor ţâşni/ şi vor bate aerul şi se vor
prăbuşi/ şi se vor face temelii/ şi terasamente
şi diguri.” (s.n.) (I,pag.113,Amfion, constructorul)
Imaginea leilor fioroşi, „cu coame flocoase, în friguri”, întruchipări
expansive ale sentimentului, induce însă de data aceasta, şi o teribilă forţă
generativă a fiinţei prinsă-n mrejele erosului. Solar şi suveranizant, -
„explozie”, „de aur”, simbolismul leonin este şi aici, ca şi în imaginile
anterioare, aliat cu străluciri luminoase şi metalifere, preţioase şi sugestive:
„leoaica arămie”, leii ca „nişte explozii de aur”, „pieptul arămiu vărgat în
părţi de viţe muşchiuloase„. Iar metamorfozarea în „temelii”, „terasamente”
şi „diguri” intră-ntr-un semantism al al întemeierii şi totodată, al delimitării
şi zăgăzuirii fiinţiale. Un fel de statuare a eului în lume şi implicit, a
limitelor fiinţiale în, şi faţă de aceasta.
Pe de altă parte, imaginile leonine nu conduc însă atît spre un
simbolism senzual, cât mai ales, spre o voracitate şi o forţă de altă
esenţă a fiinţei cuprinse de eros, sugerând erosul ca o debordantă revărsare
de energii fiinţiale de neînfrânt.
Dacă simbolismul leonin al iubirii, în ipostază feminină este vorace şi
devastator instalându-se suveran şi posesiv pe o lungă durată, asupra fiinţei,
- „încă-o vreme şi-ncă-o vreme”, cel masculin metamorfozat în simbolisme
sugestive[8] e, dimpotrivă, unul profund, întemeietor şi protector,[9] El este
promisiune a devenirii, tandreţe şi protecţie atunci când în poemul Amfion
constructorul, ipostaza leonină se metamorfozează simbolic şi simptomatic
în „temelii, terasamente şi diguri”. Pe de altă parte aceste
simboluri utilizate ca imaginar erotic pot întruchipa şi o debordantă
putere creatoare.

Himera leonină ca emblemă a condiţiei poetice

Leul construieşte şi un alt simbolism, al forţei creatoare. Într-un poem din
volumul În dulcele stil clasic, o imagine hiperbolizantă, leii străvezii,
configurează un bestiar simbolic nu doar identificator, ci şi protector şi
totemic al fiinţei poetice. Instituind, într-un fel un design heraldic, o
fantastică confrerie, alianţa eu liric–lei străvezii, relevă originea
şi himericele înrudiri ale forţei creatoare a eului:
„Pentru că tatăl meu şi pentru că mama / mea,/ pentru că sora mea mai
mare şi pentru că/ sora mea mai mică,/ pentru că diferiţi fraţi ai tatălui
meu,/.../ pentru că diferiţi iubiţi ai surorilor mele ,/ închipuiţi sau reali,/
pentru că toţi se sculaseră din somn / şi aceasta se vedea ,/.../ pentru că toţi
erau de faţă ca să mă vadă,/ ca să mă vadă cum mă voi comporta, cum / voi
răspunde,/ ba mai mult cum voi fi în stare să fiu,/ nici eu nu m-am lăsat mai
prejos/ şi am adus cu mine tot ceea ce / puteam să aduc./ Ce-am adus
cu mine?/ Am adus cu mine turma mea de lei / străvezii” (s.n) (Pierderea
cunoştinţei prin cunoaştere, II, pag. 14, În dulcele stil clasic)
Pe lângă alte valenţe, imaginarul poemului are şi o
funcţie distinctivă pentru condiţia poetului, situat în contextul unei
umanităţi cotidiene şi familiale, care, oricât de sentimentală şi afectivă,
poartă amprenta unui hipnotic somn cotidian cu vizibile conotaţii inerţiale:
„..pentru că toţi se sculaseră din somn şi aceasta se putea vedea... „ (idem)
Purtaţi ostentativ cu sine de poet, spre a sfida şi uimi, spre a se
individualiza, şi distinge, leii străvezii sunt insemne fiinţiale şi embleme ale
condiţiei poetice. În descrierea himericei turme intră în mod semnificativ,
pietre preţioase, elemente evanescente şi transparente, dar simbolismul
lor rămâne totuşi încifrat:
„Cum era turma mea de lei străvezii?/ Ei erau după cum urmează: ca
jadul,
ca norul alb,/ ca sticla moale./ Părea că se poate vedea prin
ei,/ Prin ei
nu se putea vedea nimic.” (idem)
Descriptiv, detaliat şi metaforic, poemul instituie prin leii străvezii
un multiplu simbol semnificând fie instanţe himerice şi protectoare ce într-
un ritual unificator alcătuiesc „scutul”- emblemă a poetului, amintind de
scutul protector al lui Ahile, fie se ipostaziază ca
insemne fiinţiale compunând simbolic o confrerie ostentativ masculină, şi
exclusivizatoare, pentru că:
„Leii se frecau unii de alţii ca flăcările între ele./ Eram numai între bărbaţi,
noi prietenii:/ nici o leoaică nu era printre noi, nici o
stea.” (idem)
Fabuloşi şi puternici, protectori şi guvernând ca entităţi creatoare,
ei instituie o alianţă simbolică şi, prin excelenţă, poetică. Mai întâi, întrupări
ale forţei, ei se comportă pe de-o parte, ofensiv , pe de
alta, protector, „ca nişte arme”:
„Erau cât bivolii./ Precis erau cât bivolii / din moment ce coama lor şi-o
frecau de şoldul meu./ Deşi animale , se comportau ca nişte arme.” (idem)
Himerici, leii participă ca la un ritual al iniţierii bărbăteşti, alintând
fiinţa cu diferite gesturi tandre:
”Un leu şi-a pus labele străvezii pe partea stângă/ şi pe partea dreaptă a
pieptului meu, /.../ Alt leu străveziu mi se atârnase.../ ca o puşcă
transparentă/ trăgând din ea urlete transparente...„ şi mai încolo: ”Un
leu străveziu a început să-mi lingă /
rotula piciorului drept.”(idem).
Leii rămn în contextul poemului nichitian, un simbol al poeticului
întruchipând o debordantă energie individualizatoare şi creatoare de esnţă
masculină, generată ca într-un ritual al iniţierilor spirituale: „Leii se frecau
unii de alţii ca flăcările într ele,” La un semn discret al poetului „cu inima
leilor transparenţi”, toţi leii se adună ostentativ şi protector în juru-i:
„Am făcut un semn cu inima leilor/ transparenţi care mă înconjurau./Ei
toţi , haldăii, m-au strâns ca un inel/ al lui Saturn/ tăcându-şi mişcările/ şi
de jur împrejurul meu s-au aşezat astfel/ cum trebuie că erau aşezate
pescutul lui
/Achile,anotimpurile...” (idem)

Precum celebra metaforă eminesciană din poemul, Memento mori,

„turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur”, este definitorie pentru un tip
de imaginar, şi pentru deschiderea către universul romantic, tot aşa leii
străvezii din viziunea nichitiană, contopiţi pe scutul poetic şi
gardând simbolic fiinţa, instituie o himerică
conferrie aparent numai de poet înţeleasă.
Această turmă sau emblemă leonină, devine metaforă definitorie
pentru condiţia poetului neomodern, identificându-se şi afirmându-se în
cotidian, printr-o contrastantă şi izbitoare alianţă himerică, nu
numai neobişnuită ci şi încifrată.
Simbolică, imaginea deschide şi alte sensuri: definind metaforic
lumea imaginară de tip neomodern, (n.n.) plină de bizare,
deconcertante himere: lei suavi; lei plini de bunăvoinţă; sau, lei singuratici
şi lei timizi; lei melancolici; şi lei cunoscători ai unor tainice lumi văzute
prin hublou şi numai de ei ştiute etc. Pe de altă parte, leii sunt astfel chiar
metafora solară şi transparentă, auriferă şi preţioasă întruchipând forţa
deconcertantă a imaginarului poetic.
Spre deosebire de alte himere, cea a leului, precum cea daimonică,
rămâne oarecum consecventă, egală cu sine, fără modificări substanţiale şi
formale subordonate schimbării de regim imaginar. Târziu, în Opere
imperfecte condiţia leonină este asumată chiar de eu, primind acum noi
conotaţii. Întruchipând forţa şi înţelepciunea, şi intuind o „înserare a
vieţii”, himera leonină, calmă, afişează acum o stare de superior plictis,
sau oboseala, dar consumându-şi cu sadică şi narcisistă
voluptate puterea :
„Stăteam cu laba obosită/ pe rana unui iepure,/ îmi mirosea a înserare
a vieţii./
Ca într-o oglindă, în soare mă uitam/ şi coama lungă mă şedea
peste nisipuri.” (Deşert, II, pag. 217)
Iată un simbolism solar al condiţiei poetice aflată într-un fel de
autocontemplare a propriului gest creator şi savurând cu cu o voluptate
sangvinică sensul.

Surse bibliografice :
Stănescu, Nichita, – Ordinea cuvintelor, versuri, 1957-1983, Vol. I- II,
Prefaţă,cronologie şi ediţie îngrijită de Al. Condeescu, Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1985;
Chevalier, J.; Gheerbrant, A., - Dicţionar de simboluri, Mituri,
vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, vol. 1, 2 şi 3,
Ed. Artemis, Bucureşti, 1995;
Durand, Gilbert, – Structurile antropologice ale imaginarului, Introducere
în arhetipologia generală, traducere M. Aderca, prefaţă şi postfaţă de R.
Toma, Ed. Univers, Bucureşti, 1977;
Durand, Gilbert, – Figuri mitice şi chipuri ale operei. De la mitocritică la
mitanaliză, Nemira;
Evseev, Ivan – Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, seria
amarcord, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999 ;
Vertemont, Jean,– Dicţionar al mitologiilor indo-europene, -
seria dicţionare amarcord, Ed. Amarcord, Timişoara, 2001.

[1] Jean Vertemont , Dicţionar al mitologiilor indo-europene, Leul, pag. 200.

[2] Ivan Evseev, Enciclopedia semenlor şi simbolurilor culturale, Leul, pag. 245
[3] Jean ChevalierAlain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Volumul , . E-O, Leul, pag. 211
[4] J. Chevaler , Alain Gheerbrant, - Dicţionar de simboluri, Volumul 2 E-O, Leul, pag. 214
[5] Durand, op. cit. pag. 106
[6] Jean Chevalier , Alain Ghererbrant, Op. cit , pag . 326.
112. Durand identifică în literatura europeană a sec XX două tipuri de hermeneutici, una reductivă şi alta
instaurativă, de sens întunecată, sceptică . Arte şi arhetipuri, în Figuri mitice şi chipuri ale operei.

[8] Eul nichitian se manifestă ca o entitate nucleică şi proteică, împrumutând chipuri şi

ipostaze diverse.