Sunteți pe pagina 1din 8

Influenţa doctrinelor politico-militare şi militare asupra

corelaţiei dintre centrul de greutate al forţei şi momentul


critic, prezent şi perspectivă, în raport cu evoluţia câmpului de
luptă modern

Lt.col.prof.mil. Mihai NEAG

Dezvoltarea istorică a fenomenului militar a determinat o continuă


reevaluare, pe de o parte, a faptelor sociale, a evenimentelor istorice
desfăşurate de-a lungul istoriei omenirii, iar pe de altă parte, a faptelor şi
evenimentelor care au condus la evoluţia fenomenului militar de-a lungul
timpului.
Studiile de specialitate scot în evidenţă, în unanimitate, faptul că
esenţa fenomenului militar îl constituie violenţa. Dar nu orice tip de
violenţă, ci violenţa colectivă, care reprezintă trezirea şi exacerbarea
agresivităţii aţipite în subconştientul fiinţei umane şi desemnată în
conştiinţa maselor [1]. Fenomenul militar reprezintă un ansamblu de fapte
şi evenimente sociale, precum şi instituţiile şi organizaţiile
corespunzătoare acestora, militare prin esenţa şi destinaţia lor, aflate într-o
continuă procesualitate. Faptele şi evenimentele militare prin esenţa şi
destinaţia lor, se constituie într-un domeniu distinct al activităţii umane, şi
anume războiul.
Mileniile de confruntări militare n-au schimbat până acum esenţa
războiului şi, posibil, nici de acum înainte nu o vor schimba. Ceea ce s-a
schimbat însă mereu – dar totdeauna în spaţiul dialecticii de confruntare,
nu în afara acestuia – au fost doctrinele şi conceptele, mijloacele de ducere
a războiului şi, corespunzător lor, forţele. De aceea, când vorbim de
războiul viitorului, nu ne referim neapărat la prezenţa sau absenţa acestei
conflagraţii în viaţa societăţii omeneşti, ci la forţele şi mijloacele care vor
pune în operă conceptul de război, la sistemul de angajare, la amploarea
spaţio-temporală a acţiunilor şi operaţiilor, la caracteristicile acestora, la
efecte şi, bineînţeles, la consecinţe [2]. Războiul viitorului se pare că va
ieşi din sloganurile milenare ale unor confruntări supuse teoriei jocurilor
strategice cu sumă nulă şi va deveni din ce în ce mai mult dependent de
forţe speciale, de tehnologii „inteligente“ şi, în general, de mijloace şi
proceduri care vizează stăpânirea centrelor de greutate şi a zonelor vitale,
potrivit teoriei sistemelor dinamice adoptive, conform căreia rezultatul unei
confruntări este greu previzibil şi controlabil. Nu se exclude posibilitatea ca
ambii parteneri să câştige sau să piardă. Evident, într-o astfel de perspectivă,
creşte rolul marii strategii, al strategiei politice şi devine indispensabilă
reflecţia strategică aprofundată în plan militar. Aceasta trebuie să răspundă
prompt – în primul rând ca teorie, practică şi expertiză, dar şi ca artă strategică
– comenzii politice, înscriindu-se fără echivoc pe coordonatele impuse de
marea strategie care devine din ce în ce mai mult, în societăţile democratice, o
strategie de tip integral.
Totdeauna strategia a fost haina militară a politicii şi a beneficiat, în
modul cel mai direct posibil, de rezultatele economiei, prin tehnologie, de
cele ale culturii, prin morală, şi de cele ale finanţelor, prin bugetul militar.
Cele naţionale exprimă necesitatea unui anumit mod, a unui anumit plan
de a pune în operă, adesea prin forţă, prin confruntare, interesele naţiunii,
evident exprimate prin politica naţiunii, a statului de drept. Fundamentele
naţionale şi internaţionale ale strategiei trec, ca mai toate, prin spaţiul
politic. Naţiunile s-au înarmat şi se înarmează, se suspectează şi îşi iau
toate măsurile pentru a face faţă unei confruntări pe care n-o doresc şi n-o
admit în nici un fel în defavoarea lor. În această epocă a haosului post-
Război Rece, naţiunile sunt extrem de sensibile şi dezorientate. În Europa
nu s-a creat încă o puternică armată europeană, pentru că există NATO,
dar se va crea şi va avea o strategie europeană, rezultată dintr-o politică
europeană comună. O analiză a influenţei politicii asupra strategiei ar fi
edificatoare. Politica Golfului, spre exemplu, a născut strategia modernă,
de sorginte americană, a intervenţiei rapide care s-a finalizat în cele din
urmă, în războiul din 1991 împotriva Irakului, zona fiind astfel supusă sub
control.
Strategia militară (figura 1) include, ca orice strategie, cele trei
componente obligatorii: o strategie a forţelor (strategia terestră, strategia
aeriană, strategia navală), o strategie a mijloacelor (a sistemelor de arme şi a
altor mijloace de ducere a războiului sau a altor acţiuni militare) şi o strategie
operaţională, adică o strategie a acţiunilor (strategia acţiunilor preventive,
strategia operaţiilor clasice, strategia descurajării, strategia acţiunilor rapide,
strategia gestionării crizelor etc.).
STRATEGIA
FORŢELOR FORTE

STRATEGIA STRATEGIA
MIJLOACELOR OPERAŢIONALĂ
CENTRUL DE
GREUTATE

ACŢIUNI
MIJLOACE

STRATEGIA MILITARĂ

STRATEGIA DE SECURITATE

Fig. 1 Strategia militară


Toate aceste tipuri de strategie militară ţin de condiţiile concrete ale
angajării, de conceptele strategice acceptate şi, la rândul lor, determină în
mod direct doctrinele de luptă ale categoriilor de forţe ale armatei.
Tipurile de angajare militară şi materializarea lor în măsuri concrete
trebuie să răspundă unor exigenţe mari: informaţii, vulnera-bilităţi,
ameninţări, provocări şi riscuri posibile, determinaţii concrete ale spaţiului
de angajare şi ale mediului de securitate, obiective ale strategiei militare
naţionale, diversitatea acţiunilor militare, preponderenţa acţiunilor
preventive şi disuasive, reacţii de tip rapid sau special şi, în consecinţă,
structura de forţe, infrastructura şi logistica, resursele, sistemul de
conducere şi interoperabilitatea cu alte forţe.
În condiţiile actuale, pentru majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi
de Est, doctrinele militare şi strategia militară se integrează şi, la rândul lor,
integrează în structurile proprii condiţionările reieşite din programele de
aderare la NATO şi Uniunea Europeană şi din exigenţele de
interoperabilitate puse de acestea.
Americanii nu au propriu-zis o strategie militară stricto senso, ci una de
descurajare sau de ameninţare. Acţiunile, în acest caz, nu se desfăşoară
potrivit unei strategii militare, în sensul tradiţional al acestei noţiuni, ci al
unor concepte strategice, care au individualitate şi forţă. Spre exemplu,
războiul din Golf din 1991 s-a desfăşurat nu după o strategie îndelung
elaborată, ci după conceptul „Bătălia aeroterestră 2000“.
Operaţia strategică aeroterestră „Furtuna deşertului“ nu a făcut altceva
decât să organizeze acţiunile informaţionale, psihologice, aeriene şi
aeroterestre, în limitele respectivului concept, în condiţiile concrete ale
situaţiei strategice. De asemenea, operaţia strategică aeriană „Allied Force“
a individualizat şi mai mult acest concept, reducându-l la o operaţie aeriană
de mare amploare. În războiul din martie-aprilie 2003 din Irak, acest
concept a fost completat cu cel al războiului în reţea, adică al confruntării
armate în care sistemele C4I2SR (Comandă, Control, Comunicaţii,
Computere, Informaţii, Interoperabilitate, Supraveghere, Recunoaştere) sunt
integrate cu platformele de luptă în aceleaşi reţele.
Conceptul război bazat pe reţea (RBR) va avea efect esenţial asupra
structurilor, înzestrării şi ducerii acţiunilor militare. Premisa de la care s-a
pornit în fundamentarea conceptului este aceea că societatea s-a schimbat
profund datorită informaţiei, iar domeniul militar trebuie să se schimbe în
ritmul de transformare a societăţii. Schimbările sociale actuale au fost
generate de evoluţia integrată a afacerilor, proceselor şi organizaţiilor
economice, tehnologiei informaţiei, dictate de noile standarde ale eficienţei.
Operaţiile militare trebuie să se desfăşoare după regulile existente în
societatea civilă care au în vedere realizarea unor afaceri eficiente şi
profitabile. Astfel, se va reuşi ca, în condiţiile în care misiunile se
diversifică şi se înmulţesc, efectivele militare să fie reduse la limite care să
nu afecteze credibilitatea armatelor, dar să le menţină acceptabile din punct
de vedere politic şi economic. RBR permite mărirea vitezei de transformare
a deciziilor eşaloanelor superioare în acţiuni şi nu este condiţionat de natura
misiunii, componenţa grupării de forţe ori de geolocaţia acesteia.
Realizarea noii structuri în condiţiile RBR trebuie să se fundamenteze
pe câteva principii care să valorifice pe deplin disponibilităţile acţiunii în
reţea, astfel: utilizarea modelului de structură Joint, compatibilitatea cu
NATO, standardizarea Forţei, eliminarea eşaloanelor redundante,
operaţionalizarea structurilor de conducere şi de acţiune şi structurarea în
reţea.
Strategia forţelor constă în ansamblul de măsuri şi acţiuni care ţin de
punerea în aplicare, pe termen lung, a unor decizii politice privind
constituirea, structurarea, pregătirea şi operaţionalizarea forţelor. Multe
armate şi-au adaptat structurile la exigenţele dinamicii confruntărilor armate
în cadrul unui război cu geometrie variabilă: şi-au redimensionat forţele
speciale, au pus în practică elemente ale strategiei acţiunilor rapide, au
trecut la structuri mai simple etc. Franţa, spre exemplu, printr-un program
de şase ani (1996-2002), şi-a redimensionat forţele armate, le-a
profesionalizat, a transformat Armata Terestră într-o veritabilă forţă de
reacţie rapidă şi este în curs de a-şi mări capacitatea de proiecţie a forţelor şi
de a se dota cu sisteme de arme inteligente. În acest sens, întreaga strategie
a forţelor a fost reconstruită pe principiile impuse de acele realităţi ale
spaţiului de confruntare care se presupune că vor domina câmpul de luptă al
viitorului.
Strategia forţelor (figura
OPERAŢII
SPECIFICE 2) este influenţată de cerinţa
RĂZBOIULUI
operaţională care, împreună,
influenţează natura centrului de
FORŢE greutate. Franţa, asemeni
OPERAŢII DE
STABILITATE Statelor Unite după războiul din
ŞI SPRIIJIN
Vietnam, a sesizat că, în spaţiul
MIJLOACE
strategic al mileniului al treilea,
nu poţi penetra cu diviziile
OPERAŢII SPECIFICE
RĂZBOIULUI
ANTITERORIST ACŢIUNI
masive ale celui de-al doilea
război mondial şi nici cu
concepţia de atunci.
Fig. 2 Un bun management al
resurselor umane şi o bună
pregătire pentru luptă conferă calitate personalului şi influenţează pozitiv
calitatea centrului de greutate al forţei. Structura de forţe reprezintă
structura de rezistenţă a centrului de greutate al forţei dacă răspunde la
unele cerinţe: capacitatea de a acţiona rapid şi prin surprindere într-un
spaţiu tensionat, complex, multidimensionat, saturat tehnic şi
informaţional; flexibilitatea componentelor; modularitatea; adaptabilitatea;
autoprotecţia; rezistenţa îndelungată la stres. Structura de forţe este, în
principiu, o structură de luptă, de confruntare. În constituirea ei se folosesc
la maximum potenţialurile proprii şi se caută să se obţină un avantaj
calitativ asupra unui posibil adversar.
Strategia mijloacelor condiţionează, permite, admite şi impune un
anumit tip de acţiune. Confruntările de după al doilea război mondial au
impus anumite mijloace. Aşa au apărut sisteme Awacs care au făcut posibil
conceptul bătălia aeroterestră 2000. Arma nucleară a fost completată prin
sisteme de arme de mare precizie care, după cum se ştie, presupun mijloace
de observare-identificare, mijloace de calcul şi mijloace de lovire. Noul
concept strategic NATO, care aduce în prim plan gestionarea crizelor,
acţiunile de tip militar se bazează pe mijloacele existente, pe posibilităţile
economice, pe sistemele de arme din dotarea americană şi a NATO, dar
care, în noua conjunctură, rămân din ce în ce mai mult fără „un obiect precis
al muncii“, în timp ce mijloacele necesare gestionării crizelor şi rezolvării
noilor tipuri de ameninţări sunt insuficiente, unele lipsind chiar cu
desăvârşire. La fel stau lucrurile şi cu războiul antiterorist care nu dispune
încă de mijloace tehnice adecvate acţiunilor antiteroriste.
Sistemul HAARP, spre exemplu, bazat pe manipularea particulelor
electrice în ionosferă, permite să fie controlate energii uriaşe. Utilizat în
scopuri militare contra unui inamic, va permite, în final, să se trimită, într-
un loc determinat, de milioane de ori mai multă energie decât toate
emiţătoarele tradiţionale. Energia poate fi dirijată şi asupra obiectivelor
mobile (în special contra rachetelor inamice).
Sistemul de informaţii centrat pe reţea (Network & Intelligence
Centric) poate constitui un important instrument de putere: determină
sporirea eficienţei procesului decizional; asigură îndeplinirea unor obiective
ale acţiunii militare mult mai rapid şi cu mare economie de forţe; oferă
avantaj informaţional bazat pe un grad ridicat de cunoaştere. Internetul,
media dintr-un sistem de informare poate deveni, în gestionarea crizelor, un
sistem de influenţare, de manipulare, adică un sistem de arme. Se operează
deja cu concepte ca public-ţintă, imagine de marcă, strategii mediatice.
Ameninţarea cea mai mare pentru viitor vine dinspre ingineria genetică
care a şi creat deja arma biologică. Această armă a fost deja întrebuinţată
pentru agresarea condiţiei umane prin înspăimântare şi agresare psihologică.
Strategia operaţională ţine de teoria şi dinamica acţiunilor având
printre preocupări aceea de a descrie „câmpul de luptă al viitorului“ sau
cum se vorbeşte mai nou de „spaţiul de angajare“. Angajarea – concept
foarte important al strategiei operaţionale – condiţionează corelaţia dintre
centrul de greutate al forţei şi momentul critic al acţiunii prin prisma
mijloacelor şi a posibilităţilor efective de desfăşurare a acţiunilor. Succesul
va fi de partea celui care deţine supremaţia strategică şi informaţională,
dispune de sistemul de arme extrem de precise şi în cantităţi considerabile,
are o anumită susţinere pe plan internaţional. În viziunea celor mai multe
dintre marile puteri, caracteristica principală a angajării nu mai este şi nu va
mai fi cea a asigurării condiţiilor pentru nimicirea inamicului sau pentru a-i
produce cât mai multe pierderi, ci aceea de a-l determina să accepte
constrângerile sau soluţiile care i se impun [3]. Acest lucru dă o nouă
dimensiune corelaţiei: centru de greutate al forţei – moment critic în
acţiunea militară, rezultând necesitatea ca forţa să fie capabilă să protejeze
populaţia şi valorile, să se interpună şi, în acelaşi timp, să câştige o
confruntare. Totodată decizia privind angajarea forţei şi a mijloacelor poate
avea implicaţii în zona respectivă asupra centrului de greutate al forţei
proprii pentru a nu crea provocări, temeri, incertitudini şi alte probleme
complexe. Decidentul trebuie să ştie exact ce se întâmplă în teatrul sau zona
care necesită angajarea, ce fel de acţiuni sunt indicate, cu ce forţe şi cu ce
mijloace pot fi ele efectuate. Acţiunile (operaţiile) se planifică pe variante şi
se iau toate măsurile pentru a se crea condiţii favorabile desfăşurării
acestora. Fără coerenţă, luciditate şi claritate în stabilirea acţiunilor
(operaţiilor) şi a tuturor consecinţelor care decurg de aici, angajarea nu are
nici un sens, devine riscantă şi nefolositoare.
Strategia operaţională generează doctrinele operaţionale. Punerea în
aplicare a acestor doctrine revine nivelului operaţional, adică artei
operative, care este o artă a operaţiilor. Ea constă într-un proces foarte
complex, deopotrivă reproductiv, constructiv şi creativ, care asigură
punerea în ecuaţie şi materializarea în acţiune a unor determinări (constante
şi variabile) de potenţial al forţelor şi mijloacelor destinate pentru acţiune
(operaţie) şi a constrângerilor şi posibilităţilor reale oferite de condiţiile
concrete.
Menţinerea centrului de greutate al forţei pe timpul desfăşurării
acţiunii, crearea de momente critice adversarului, concomitent cu evitarea
acestora pentru forţele proprii depinde foarte mult de maniera în care
comandantul concepe, conduce şi desfăşoară operaţia şi modul în care
găseşte cele mai potrivite soluţii. În afară de aceasta, comandantul trebuie să
ierarhizeze acţiunea, să caute secvenţa esenţială a acţiunii sau elementul ei
cheie, să stabilească priorităţile şi să opereze pe parcurs corecţiile de
rigoare.
În cadrul triunghiului operaţional al transformării, structura forţei/
/tehnologie/concepte operaţionale, ultimul aspect trebuie să prezinte o
prioritate care trebuie să răspundă la o serie de întrebări referitoare la
misiunile specifice pe care dorim ca forţele armate să fie capabile să le
îndeplinească, mediile de operaţii în care vor fi implicate în viitor forţele
armate şi capabilităţile necesare pentru îndeplinirea obiectivelor dorite.
Experţii militari apreciază că procesul de transformare militară
urmăreşte trei concepte operaţionale principale şi anume [4]: războiul bazat
pe reţea, operaţiile centrate pe efecte şi operaţiile decisive rapide.
Implementarea acestor concepte, la nivelul structurilor de luptă, va permite
crearea de forţe cu un grad crescut de mobilitate, capabile să acţioneze în
reţea prin utilizarea combinată a senzorilor independenţi (fără operatori
umani), a platformelor de luptă de mare precizie, aflate la mare distanţă,
coordonate direct de factorul uman şi exploatarea crescută a sistemelor
C4ISR. La nivel operaţional procesul de transformare militară reprezintă o
oportunitate strategică pentru crearea de forţe întrunite, capabile să obţină
rapid superioritatea decizională decisivă şi să producă efecte de masă la
nivelul întregului câmp de luptă. În acelaşi timp, oferă şansa dezvoltării de
avantaje asimetrice în domeniile informaţiilor, vitezei de acţiune şi preciziei
în lovire.

Note bibliografice

[1] Păunescu, Constantin, Agresivitatea şi conduita umană, Bucureşti,


Editura Tehnică, 1994.
[2] Gl.dr. Mureşan, Mircea, Pentru ce fel de război ne pregătim? În:
Impact strategic nr. 1/2004.
[3] Văduva, Gheorghe, Strategie militară pentru viitor, Bucureşti,
Editura Paideia, 2003.
[4] Gl.mr.dr. Orzeaţă, M., (coord.). ş.a., Implicaţiile transformării Alianţei
Nord-Atlantice asupra planificării forţei, instrucţiei, educaţiei şi
achiziţiilor în Armata României, Bucureşti, Editura Centrul Tehnic
Editorial al Armatei, 2004.

S-ar putea să vă placă și