Sunteți pe pagina 1din 3

ÎNTEMEIEREA MOLDOVEI

,,Eu de câte ori aud doina, îmi pare că aud Moldova plângând după gloria sa cea veche”
V. Alecsandri

În antichitate teritoriul Moldovei era locuit de daci. Numele ţării, de Moldova,


vine de la râul cu acelaşi nume, pe valea căruia s-a format primul nucleu al noului
voievodat. Există mai multe teorii asupra originii numelui de Moldova.
Potrivit cronicilor medievale, numele râului ar veni de la Molda, căţeluşa
voievodului maramureşean Dragoş de Bedeu. Istoricii Constantin C. Giurescu şi Dinu C.
Giurescu sunt de părere că numele de Moldova vine de la molid.
O altă teorie, socotită fantezistă printre filologi, susţine că numele său derivă de la
cuvintele din limba dacică (nescrisă până in prezent) molta (adica, "multum" din latina) şi
dava (cetate sau apă "acva->ava->dava"), de la care ar veni numele de Muldava (vezi
"Moldova" veche şi nouă de la Dunăre).
Bogdan Petriceicu Haşdeu şi majoritatea filologilor şi istoricilor români susţin că
denumirile râului şi principatului provin din termenul de origine germanică Mulde (adică
"scobitură", "carieră" sau "culoar de scurgere"), Moldova veche şi nouă de la Dunăre
având aceeaşi provenienţă. O minoritate afirmă că denumirea ar fi fost dată de bastarni,
dar ea nu apare în documente decât în secolul XIV, odată cu sosirea în zonă a meşterilor
mineri saşi şi cu apariţia cetăţii Baia, prima capitală a voievodului Dragoş, cetate al cărui
nume înseamnă în româneasca veche, acelaşi lucru ca şi Mulde în germana veche.
Potrivit Enciclopediei Cugetarea, sub denumirea de Moldova este cunoscută şi de străini
(Moldau, Moldavie, Moldavia...). Apare deasemenea sub numele de Ruso-Vlahia, adică
"ţara românească dinspre ruşi", prin analogie cu Ungro-Vlahia, anume "ţara românească
dinspre unguri".
Apariţia pe harta Europei a Moldovei ,,a doua libertate românească” după cum
spunea marele istoric Nicolae Iorga, în cursul sec. al XIV – lea, proces care a consacrat
politic supravieţuirea romanităţii nord – dunărene în îndelungata istorie a migraţiilor, a
fost rezultatul a trei linii de evoluţie interdependente: concentrarea formaţiunilor politice
în cadre teritorial politice unitare; crearea instituţiilor supreme, laice şi ecleziastice, ale
puterii autonome; eliberarea teritoriului statului moldav şi muntean de sub dominaţiile
străine înlăuntrul graniţelor lor istorice. Momentul decisiv al constituirii statelor,
exprimat de tradiţia istorică prin termenii de «descălecat » şi «întemeiere », a fost
înlăturarea dominaţiei teritoriale a Regatului Ungar. Deasemenea ca şi în Ţara
Românească şi în Moldova slăbirea Hoardei de Aur a creat condiţii prielnice procesului
de unificare.
Incă din ultimul sfert al secolului al XIII – lea, şi – au găsit ecou în izvoarele
apusene manifestările politice ale românilor de la răsărit de Carpaţi. O cronică universală
consemnează în anul 1277 conflictul lor cu ruşii din Halici. Incursiunile transcarpatice ale
oştilor Regatului Ungar, în cursul confruntărilor cu tătarii, în ultimul sfert al secolului al
XIII – lea, acţiuni în cadrul cărorara românilor maramureşeni le-a revenit un rol
important, au consolidat structurile politice de pe viitorul principat al Moldovei. În 1325,
un corp de oaste al nucleului statal est-carpatic participă alături de ruşii din Halici şi de
lituanieni la expediţia de represarii a regelui polon Wladislaw Lokietek împotriva
Brandenburgului, fapt care confirmă existenţa în această regiune a unei formaţiuni
politice româneşti.
Eforturile lui Ludovic de Anjou de a aduce teritoriile est-carpatice sub puterea sa
s-au lovit de o rezistenţă puternică din partea localnicilor. Prima revoltă împotriva
Regatului Angevin are loc în anul 1359, de aceea în locul dominaţiei directe preconizată,
se aduce în fruntea acestei ţari un voievod român din Maramureş, veche autonomie
românească. Dragoş este cunoscut din cronicile moldoveneşti ca descălecător în Moldova
şi primul ei voievod. Cronicile spun că voievodul român, Dragoş, fiind la vânătoare şi
urmărind un zimbru, a venit din Maramureş la apa Moldovei, şi plăcându-i locul, s-a
aşezat acolo şi a populat ţara cu români din Maramureş.
După tradiţia păstrată în Cronica Anonimă a Moldovei, apoi în unele copii ale
cronicii lui Grigore Ureche cu părţi interpolate, precum şi la Miron Costin, se spune că
Dragoş a ieşit cu oamenii săi din Maramureş şi a descălecat în Moldova "în zilele lui
Laslău craiul unguresc, care cu ajutorul românilor i-a scos pe tătari din Moldova,
gonindu-i peste Nistru". Tătarii, care erau aşezaţi din 1241 în Moldova, de unde
obişnuiau să facă incursiuni peste Carpaţi, au fost înfrânţi de oştile regelui Ungariei,
Ludovic I, în primii ani de domnie ai acestuia, sub conducerea voievodului Transilvaniei
Andrei Lackfi. Astfel, tătarii au fost siliţi să se retragă din ţară peste Nistru, spre nordul
Mării Neagre şi Crimeea. Pentru ca aceştia să nu se mai întoarcă şi să prade iar
Transilvania, regele ungar l-a pus pe Dragoş, ca Marchiz , la conducerea noii Mărci
numite Moldova cu reşedinţa la Baia, având obiectivul de a apăra trecătorile prin care
tătarii obişnuiau să treacă peste munţi.
La cinci ani după această stabilire a lui Dragoş în Moldova, o familie, tot din
Maramureş, rivală cu familia lui, familia unui Bogdan, se răzvrateşte împotriva regelui
Ungariei, trece în Moldova şi îi alungă pe descendenţii lui Dragoţ. De-acum începe o
noua dinastie, a Bogdaneştilor li s-a spus, în istoriografia moderna, Muşatini, din cauza
unei femei, Margareta-Muşata. Descendenţa lui Dragoş a fost alungată şi sub noul ei
voievod , Moldova devine , la rândul ei stat independent. Încercările Regatului Ungar de
a anihila acţiunea lui Bogdan şi de a-şi impune din nou dominaţia la răsărit de Carpaţi , în
teritoriul pe care-l numea ,,ţara noastră moldoveană" (terra nostra moldovana ) s-au lovit
de rezistenţa noului stat. Astfel el a trimis expediţii repetate împotriva lui Bogdan I, însă
toate au eşuat fiind respinse. Rezultatul a fost transformarea Moldovei în stat
independemt.Ca urmare a faptului că Bodan I este considerat întemeietor al principatului,
Moldova a fost numită şi Bogdania. De asemenea, de la el s-a păstrat şi prima monedă
moldovenească, cu inscripţia: Moneda Moldaviae-Bogdan Waiwo(da).
Cronica domniei lui Ludovic de Anjou, scrisă de Ioan de Târnave, semnalează
eşecul expediţiilor repetate întreprinse de oştile Regatului Ungar şi rezultatul final al
luptei, transformarea Moldovei în stat independent (terra…Moldavie in regnum est
dilatata). Moldova, Ţara Românească cea Mică (Valahia Minor) îşi câştigase astfel
independenţa prin rezistenţa încununată de succes opusă tendinţelor de dominaţie ale
Regatului Ungar.
Succesorul lui Bogdan, fiul său Laţcu (1369-1377), intră în legătură cu
papalitatea, care îi recunoşte titlul de duce al Moldovei, ţară despre care actul papal
afirmă că era parte a naţiunii române, constantând astfel identitatea de origine a românilor
din cele două ţări. Mai mult decât atât, Laţcu a obţinut din partea papei Urban al V-lea un
scaun episcopal cu sediul în reşedinţa sa,Siret.
Cu domnia lui Petru I Muşat (1377- 1992), Moldova face paşi hotărâţi în direcţia
afirmării internaţionale şi organizării statale. Îndepărtându-se de Ungaria , a cărei
hegemonie, consolidată în Europa Răsăriteană în ultimii ani de domnie ai lui Ludovic I,
se destramă după dispariţia acestuia. Petru se apropie de Polonia, aderând la noua şi
puternica grupare de forţe constituită în răsăritul Europei o dată cu constituirea uniunii
polono-lituaniene. In 1387 depune jurământ de vasalitate regelui Wladislaw Jagello,
inaugurând astfel principala direcţie de politică externă a Moldovei timp de un secol.
Sub Roman I (1392-1394), care se intitulează domn ,,din munţi până la mare",
Moldova devine stat riveran al Mării Negre, desăvârşindu-şi unitatea teritorială prin
înlăturarea ultimelor resturi ale dominaţiei tătare şi prin înglobarea formaţiunilor politice
din sudul ţării.
Formarea Moldovei şi a celorlalte state medievale româneşti reprezintă un
moment de mare însemnătate nu numai în istoria românilor ci şi a Europei. Noile state
româneşti vor juca un rol de seamă în viaţa culturală, politică şi religioasă din sud-estul
Europei, ca apărătoare a creştinătăţii

BIBLIGRAFIE:
XXX, Istoria Romăniei, Editura Corint, Bucureşti, 2007
XXX, Istoria Romăniei, Compendiu, Editura Didactică şi pedagogică,Bucureşti, 1974
Bulei, Ioan, O istorie a românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2007
Stoica,Stan, Dicţionar de Istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2007

Prof. STAN GEORGETA