Sunteți pe pagina 1din 11

UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT ŞI SOCIOLOGIE


SPECIALIZAREA COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE

POPORUL ROMÂN ÎNTRE MIT ŞI REALITATE

(PROIECT LA COMUNICARE INTERCULTURALĂ)

Banciu Alexandra-Giorgiana
An II
Grupa 13481

Coordonator: Lector univ. dr. Mariana Borcoman


BRAŞOV
2010

CUPRINS

I. O privire generală................................................................................................................3

I.1. Ce înţelegem prin istorie?..........................................................................................3

I.2. Ce înţelegem prin mit?...............................................................................................3

II. Miturile fondatoare............................................................................................................4

III. Principele ideal...................................................................................................................6

IV. Un moment care trebuie depăşit- blocajul mitologic......................................................9

2
POPORUL ROMÂN ÎNTRE MIT ŞI REALITATE

I. O privire generală

Poporul român aparţine marelui grup etnolingvistic indoeuropean, fiind unul dintre cele
mai vechi neamuri din Europa, care locuieşte în spaţiul său de geneză de peste două milenii.
Românii reprezintă un popor de origine daco-romană, format din rezultatul simbiozei traco-
geto-dacilor cu romanii. În perioada medievală timpurie, la elementele etnolingvistice de bază
s-au adăugat şi influenţe venite din partea unor neamuri migratoare, în special din partea
slavilor vechi. În cazul românilor, slavii, au jucat acelaşi rol ca şi germanii în cazul popoarelor
romanice occidentale, dat fiind că au imprimat etnosului românesc o coloratură specifică.

I.1. Ce înţelegem prin istorie?

Cuvântul „istorie” are două semnificaţii diferite, pe care mulţi tind a le confunda: ceea ce
s-a petrecut cu adevărat şi reconstituirea a ceea ce s-a petrecut, adică trecutul în desfăşurarea
sa obiectivă şi discursul despre trecut. Prima istorie se şterge pe măsura derulării faptelor, iar
a doua „nu are cum să o «reînvie» în deplinătatea ei”1. Ceea ce numim istorie este imaginea
simplificată a trecutului pe care prezentul o recompune.
În raport cu istoria reală, istoria ca discurs presupune o filtrare a faptelor şi o dramatizare a
acţiunii. Istoria reală este un depozit inepuizabil din care istoricul alege şi „produce un tip de
ficţiune cu materiale adevărate”2. Faptele istorice sunt construite de istoric, fiind detaşate
dintr-un context mai larg şi aşezate într-o schemă explicativă. „Istoricul nu este cel care ştie,
ci cel care caută” (Lucien Febvre).
Toată lumea participă într-o oarecare măsură la elaborarea şi adaptarea fondului istoric
întipărit în conştiinţa colectivă. Literatura, şcoala, biserica, armata, mass-media, discursul
politic- toate sunt surse de istorie care au efecte diferite asupra conştiinţei istorice. Adesea, un
roman sau un film istoric sunt mai influente pentru că îşi exercită influenţa asupra unui public
mai numeros decât o lucrare istorică adresată unei elite. Istoricul se întreţine din mitologia
ambiantă şi este la rândul său un producător de mitologie.
Aşadar, există la toate nivelurile un proces de mitificare a istoriei.

I.2. Ce înţelegem prin mit?

Tot ceea ce se îndepărtează de realitate pare susceptibil de a deveni mit- ficţiuni,


prejudecăţi, stereotipuri, deformări, exagerări ale realităţii. A distinge, în cazul miturilor, între
„adevărat” şi „neadevărat” este un mod greşit de a pune problema pentru că mitul presupune o
anumită structură. Există un mit al lui Napoleon, unul al lui Mihai Viteazul. Mitificarea
acestor personaje constă în aşezarea faptelor lor reale în tipare ale imaginarului istoric şi
politic. Astfel, mitul se defineşte ca fiind o construcţie imaginară (nici reală, nici ireală),
destinată să evidenţieze esenţa fenomenelor sociale şi cosmice, în raport cu valorile
1
Boia Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 5
2
Ibidem, p. 5

3
comunităţii şi pentru a asigura coeziunea acesteia. Mitul presupune dezvoltarea unui adevăr
esenţial şi are un sens simbolic. De exemplu, două mituri fundamentale ale lumii
contemporane sunt cele al naţiunii şi al progresului, ambele oferind o cheie a devenirii
istorice. Mitul este integrator şi simplificator, introducând în istorie un principiu de ordine.
Viaţa oricărei comunităţii este organizată în jurul unor constelaţii mitice, fiecare naţiune
deţinând propria mitologie istorică. „Nimic nu lămureşte mai bine prezentul şi căile alese spre
viitor decât modul cum o societate înţelege să-şi asume trecutul.”3

II. Miturile fondatoare

Orice comunitate, de la trib până la naţiunea modernă, se legitimează prin recursul la


origini. Miturile fondatoare condensează conştiinţa comunităţii. În cazul poporului român,
miturile fondatoare înscrise în cronici- descălecatul lui Negru Vodă în Ţara Românească şi
dublul descălecat al lui Dragoş şi Bogdan în Moldova- se încadrează în tipologia tradiţională.
Miturile fondatoare moderne valorizează originile autohtone, în acord cu etapa ştiinţifică,
naţionalistă şi democratică a discursului istoric. Rădăcina nu mai este percepută ca o ruptură
şi ca act datorat unui erou excepţional, ci se inserează în dezvoltarea esenţială a comunităţii.

Originea romană
Epoca modernă debutează sub semnul mitului fondator roman. În istoriografia
românească, Grigore Ureche este primul care la mijlocul secolului al XVII-lea consemnează
originea românilor de la „Rîm”. Peste câteva decenii, Miron Costin compunea prima
monografie despre latinitatea românilor- „De neamul moldovenilor”. Originea romană marca
puternic individualitatea ţărilor române şi le conferea nobleţe şi prestigiu. Dimitrie Cantemir
şi reprezentanţii Şcolii Ardelene sunt şi ei de aceeaşi părere, pentru că, militând pentru
emanciparea românilor transilvăneni, ei foloseau originea ca pe o armă.
Excelenţa mitului fondator garanta excelenţa viitorului românesc. Prin romani, românii se
prezentau Occidentului ca egali cu oricine, revenind la un fond comun de civilizaţie cu
Apusul.
Originea latină pură a românilor l-a determinat pe August Treboniu Laurian să publice
„Dicţionarul limbii române”, expresia cea mai înaltă a latinismului. Aici se regăseau doar
elemente latineşti, purificând limba română de elementele nelatine, pentru a o apropia astfel
de limba latină originară.

Sinteza daco-romană
În 1860, B.P. Haşdeu publica un studiu numit „Pierit-au dacii?”, a cărei concluzie era
următoarea: dacii nu au pierit, după cum nici colonizarea nu a însemnat o infuzie de romani
puri, ci de cele mai diverse origini. Naţiunea română s-a format din câteva elemente, dintre
care niciunul nu a fost predominant. Astfel mitul purităţii se spulbera, diversele elemente
constitutive dând naştere unei sinteze noi. Haşdeu a desfăşurat şi o „vânătoare” de cuvinte
dacice prezente în limba română, reuşind să identifice un total de 84 plus 15 toponime. Acesta
reprezenta un argument decisiv în favoarea supravieţurii dacilor şi a ponderii lor în sinteza
românească.
Dacii sunt invocaţi de multe ori şi de Mihai Eminescu în texte rămase în manuscris,
printre care „Memento mori”, „Sarmis”, „Decebal”. Dacia eminesciană imaginează o lume
primordială, exprimând o nostalgie a începuturilor aflate sub semnul vârstei de aur. Se

3
Boia Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 9

4
regăseşte aici punctul de plecare al unei mitologii naţionale, expresie a fondului naţionalist al
ideologiei poetului.
În „Istoria românilor din Dacia Traiană”, A.D. Xenopol aduce argumente în sprijinul
continuităţii dacice. El pune faţă în faţă elementul autohton şi cel colonizator- „Să nu ne fie
deci silă dacă şi sângele dacilor se va găsi amestecat în naţionalitatea noastră”. Ponderea
romanilor pare să fi fost mai mare decât a dacilor, „aşa că exemplarele cele mai mândre ale
rasei româneşti de astăzi nu se pleacă spre caracterul dac, ci mai mult spre cel roman”, după
cum afirmă Xenopol.
Vasile Pârvan a reuşit să fixeze sinteza daco-romană susţinând că românii sunt în cel mai
înalt grad şi daci şi romani, iar Dacia preromană, Dacia epocii romane şi România actuală
apar ca entităţi istorice care se suprapun.
În lucrarea „Istoria românilor” a lui C.C. Giurescu, dacii îşi afirmau şi mai mult ponderea
în formarea poporului român, devenind majoritari chiar în Dacia romană.
Astfel, „românii se defineau ca daci romanizaţi, după ce au fost mai întâi romani puri,
apoi romani mai mult sau mai puţin amestecaţi, apoi daco-romani...”.4

Dacismul
Naţionalismul autohtonist revenea la puritatea rasei, de data aceasta fiind vorba de o
puritate dacică, nu latină. Marele descoperitor al unei lumi cu centrul plasat în Dacia a fost
Nicolae Densuşianu care a scris „Dacia preistorică”, o lucrare de 1200 pagini, apărută postum.
El susţinea că replica preistorică a României reunise în jurul său un imperiu universal. Limba
dacă şi cea latină nu sunt decât dialecte ale aceleiaşi limbi, explicându-se astfel lipsa unor
inscripţii în Dacia romană. Printre argumentele avansate de Densuşianu se află şi
reprezentările de pe Columna lui Traian, unde dacii şi romanii dialoghează fără traducători,
înţelegându-se foarte bine. Spre deosebire de celelalte popoare romanice, rezultate dintr-un
amestec, românii sunt o rasă pură, iar limba lor nu datorează nimic latinei, fiind transmisă din
timpuri îndepărtate.
Şi pentru legionari, mitul fondator a fost cel dacic. Puritatea etnică aparţine unei tendinţe
tradiţionale în cultura românească, dar accentele asupra rasei şi sângelui nu pot fi desprinse de
anul 1940. Atunci când naziştii afirmau superioritatea rasei germanice, reprezentanţii dreptei
naţionaliste româneşti invocau un model similar.

Momentul dacic al comunismului


Deplasarea dinspre mitologia istorică a luptei de de clasă spre mitologia naţionalistă
repunea în drepturi tradiţionalul mit fondator. Dacă istoricii profesionişti au continuat să se
pronunţe pentru sinteza daco-romană, nespecialiştii, destul de influenţi în plan politic, au
preluat de pe la mijlocul anilor '70 teza dacistă a lui Densuşianu.
La un moment dat, s-a sugerat înfiinţarea unei catedre de limbă dacă la Universitatea din
Bucureşti, cu toate că exista un obstacol important- lipsa obiectului de studiu. „De câteva
decenii încoace, o întreagă mişcare de amatori a invadat terenul lingvisticii, imaginând
etimologii fantastice, susceptibile de a ne restitui limba strămoşilor.”5

Slavii
Slavii au exercitat o influenţă notabilă asupra limbii române, a vechilor instituţii şi culturii
româneşti. Influenţa slavă a fost pusă în evidenţă puternic de Ioan Bogdan. Pentru el, slavii
devin element constitutiv al sintezei româneşti. În limba română se află mai multe elemente
slave adoptate prin convieţuire, dar şi pe cale politico-literară. Limba slavonă a fost folosită în
biserică şi în stat până în secolele al XVI-lea- al XVII-lea, iar în viaţa de stat „aproape toate
4
Boia Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p.101
5
Ibidem, p. 113

5
aşezămintele noastre vechi sunt sau de origine slavă sau posedă (...)o sumă însemnată de
elemente slave”, după cum susţinea Ioan Bogdan.
Momentul de nedepăşit al integrării românilor în mediul slav l-a reprezentat etapa
prosovietică a comunsimului românesc. Influenţa slavă a fost pusă puternic în lumină în
manualul lui Roller unde nu se citează niciun cuvânt de origine latină sau dacă, dar sunt
menţionate foarte multe cuvinte slavone.
Chiar dacă, etnic şi lingvistic, românii rămâneau în principal daco-romani, fundaţia
politică tindea să devină slavă.
Totuşi, treptat, orientarea comunismului spre valorile naţionale a condus la regresul
influenţelor slave. Îndepărtarea de slavi s-a tradus prin excluderea lor din alcătuirea etnică a
românilor. Aşadar, exigenţele comunismului au fost mai întâi formarea poporului român
alături de slavi, iar apoi scoaterea lui din sfera influenţelor slave.

O naţiune este un organism social, o sinteză culturală, românii prezentând profilul


spiritual al unui popor al secolului al XX-lea. „Noi nu ne războim cu miturile fondatoare,
fiecare naţie le are pe ale sale şi le cultivă cu grijă.”6 Ceea ce trebuie înţeles este procesul de
actualizare, în sens mitologic, al bazei originare. Trăim în prezent, dar ne raportăm la origini,
avem o identitate categorică, dar o valorizăm prin identitatea strămoşilor. Toate acestea
aparţin imaginarului istoric şi politic. „În realitatea strictă suntem despărţiţi de trecutul
îndepărtat, dar, prin actualizarea sa imaginară, trecutul devine o mare forţă a prezentului.”7

III. Principele ideal

Nicio comunitate nu se poate dispensa de „eroi” şi „salvatori”, atât în viaţa de zi cu zi, cât
şi în sensul rememorării tradiţiei istorice. „Salvatorii” se evidenţiază în situaţiile dificile, când
nevoia lor se face puternic simţită, în vremurile obişnuite când nu apare nimic esenţial de
salvat sau de construit, dar şi în cadrul campaniilor electorale. Indiferent de context, arhetipul
îşi îndeplineşte rolul. „Acei oameni, altfel decât noi, aparţin zonei mistice a imaginarului, sunt
prinşi în structurile sacralităţii.”8 Chiar şi în lumea modernă, acţiunea lor păstrează ceva din
sensul originar.

Panteonul naţional
Panteonul românesc al secolului al XIX-lea a fost alcătuit din foarte multe personaje
princiare. Principele ideal se insera în ideologia veacului ca un exponent al românismului, un
spirit european şi un conducător ferm, capabil să asigure echilibrul social şi prosperitatea ţării.
Dimensiunea naţională a panteonului îşi găseşte o primă întruchipare în persoana lui
Traian, figura centrală a principalului mit fondator: naşterea poporului român, Decebal
rămânând în umbra împăratului roman.
Nu întemeietorii de state medievale, cât voievozii care au reprezentat istoria principatelor
în epoca de glorie sunt aşezaţi pe treapta cea mai înaltă a panteonului. După Traian, figurile
simbolice sunt Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, domnitorii cel mai frecvent evocaţi în
manualele şcolare, în discursul politic şi în literatura istorică. Cele mai multe dintre
„Legendele istorice” ale lui Dimitrie Bolintineanu evoluează în jurul lor. Ei reprezintă măreţia
rezistenţei antiotomane, apărarea propriei ţări şi a creştinătăţii europene. Dup aceştia urmează
Mircea cel Bătrân, apărător perseverent al independenţei şi unificator al poporului român, prin

6
Boia Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 122
7
Ibidem, p. 122
8
Ibidem, p. 224

6
integrarea Dobrogei. Vlad Ţepeş, Petru Rareş, Ioan Vodă cel Cumplit ilustrează şi ei voinţa de
independenţă şi puterea ţărilor române.
Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, Matei Basarab, fondatori
ai culturii româneşti, îşi datorează şi ei un loc important în panteon realizărilor de ordin
cultural.
Manualele şcolare, literatura cu subiect istoric joacă un rol esenţial în reînvierea eroilor.
Imaginea curentă a unor epoci sau personalităţi se conturează mai ales din ficţiunea istorică
pură decât din lucrările sau manualele de istorie. De exemplu, când spunem Ludovic al XIII-
lea, Ana de Austria, Richelieu sau ducele de Buckingham, ne gândim mai degrabă la „Cei trei
muşchetari”, înainte de a apela la o lucrare de specialitate.
În ceea ce-i priveşte pe domnitorii români, literatura romantică a secolului al XIX-lea a
conferit unor personaje o forţă pe care un manual de istorie nu le-o putea asigura- Alexandru
Lăpuşneanul, Doamna Chiajna, Despot Vodă. Prozatorii şi dramaturgii înclină spre personaje
secundare, controversate şi negative care pot fi evocate liber, cu pasiunile, ambiţiile sau
vicleniile lor.
Pictura completează literatura. Astfel, Theodor Aman l-a zugrăvit pe Mihai Viteazul într-
un lung şir de compoziţii şi portrete, dar şi pe Tudor Vladimirescu care va rămâne reprezentat
în conştiinţa românilor aşa cum este conturat în portret.
Astfel, prin reprezentarea eroilor în operele artistice, voievozii, „extraşi din istorie, se
înalţă deasupra ei, permanentizându-se într-un timp etern. Ei devin ficţiuni simbolice. Nimic
nu este mai puternic în viaţa popoarelor ca un simbol naţional. Mircea, Ştefan şi Mihai sunt în
acest sens făuritori ai României moderne şi ai României Mari.”9

Mitul dinastic
Personalitatea lui Carol I, mare suveran, exponent al unui echilibru politic de o jumătate
de secol, a favorizat apariţia mitului. Rolul acestuia era necesitatea fixării în conştiinţa
românilor a edificiului politic al României moderne, monarhie constituţională simbolizată prin
personajul regal. Lunga sa domnie (48 de ani) a permis mitului să se dezvolte chiar în timpul
vieţii lui Carol, imaginea sa căpătând strălucire în ultimii ani ai secolului. „Cei patru stâlpi ai
neamului” înfăţişaţi pe o planşă didactică de pe la 1900 sunt: Traian, Decebal, Alexandru Ioan
Cuza şi Carol I. Dimitrie Onciul arăta că, odată cu domnia lui Carol începe o „nouă eră în
dezvoltarea statului român” şi îi atribuie rolul de iniţiator în toate evoluţiile României
moderne. Gala Galaction spune despre Carol I că „era prea înţelept, prea virtuos, prea fără de
vină, pentru noi”, iar mitul merge mai departe, detaşând personajul de lumea obişnuită şi
personificând istoria prin reducerea ei la faptele şi calităţile acestuia.
„Trăsăturile lui erau de o mare fineţe. Mai ales din profil, avea un cap clasic, de medalie.
Parcă fusese predestinat pentru domnie.”10
„Nu saluta decât cu un deget. Când îţi dădea două degete sau mâna
întreagă era de o excepţie întotdeauna voită şi cu un anume
înţeles.”11
„Nu numai că nicio femeie nu a putut să-i câştige dragostea, dar
niciun român nu s-a putut intitula prietenul lui...Afară de sfetnicii
săi constituţionali, nu onora pe niciun român cu confidenţe şi nici
cu solicitarea sfaturilor.”12

9
Boia Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 232
10
Dumitrescu Doru, Manea Mihai, Istoria altfel, vol. II, Ed. Nomina, Piteşti, 2007, p. 28
11
Ibidem, p. 30

7
Al doilea rege mitificat a fost Ferdinand, supranumit „cel
Leal” pentru că a rupt legăturle cu ţara sa natală când
interesele supreme ale naţiunii române i-au cerut acest lucru. A
fost regele războiului de întregire a românilor, regele României
Mari, regele împroprietăririi ţăranilor şi al votului universal.
„Principele Ferdinand era de o timiditate bolnăvicioasă. În
public sau cu persoane pe care nu le cunoştea bine, nu spunea
un cuvânt. (...) Chipul lui era frumos, trăsăturile feţei de o
deosebită fineţe. Şi avea cele mai minunate mâini
aristocratice.”13
„Regele Ferdinand era un bărbat înzestrat cu o reală şi
frumoasă inteligenţă (...). Pe cât era Carol de socotit şi de
parcimonios, pe atât era regele Ferdinand de larg şi de
generos.”14
Cartea lui Cezar Petrescu, „Cei trei regi”, sintetizează triplul mit regal- Carol I, „făuritorul
regatului”, Ferdinand, „făuritorul României Mari”, iar Carol al II-lea, „făuritorul României
veşnice”.

Mitologia feminină
În mitologia istorică românească, femeia nu este prea dorită. Astfel, mitologia se aliniază
unei prejudecăţi curente şi aproape generale. Femeia poate intra în mitologie, dar într-o
poziţie marginală, de susţinătoare morală a marilor realizări masculine. De exemplu, Elena
Doamna, soţia lui Alexandru Ioan Cuza este reprezentativă pentru tipologia femeii acceptate.
Instaurarea dinastiei a fost de natură să modifice oarecum tipologia autohtonă feminină. O
regină este un personaj asupra căruia se revarsă sacralitatea funcţiei, ceea ce a permis unor
mari regine să fie conducătoare ascultate ale unor ţări guvernate exclusiv de bărbaţi. În
România, două nume sunt importante în această direcţie: regina Elisabeta de Wied-Carmen
Sylva, pseudonimul sub care îşi semna scrierile literare, şi regina Maria.
Zona rezervată reginei Elisabeta a fost cea a operelor de binefacere şi a acţiunilor
culturale.

Gândurile reginei Elisabeta:


„Nu există decât o singură fericire, datoria.
Nu există decât o singură consolare, munca.
Nu există decât o singură bucurie, frumosul.”15
„Vorbea la perfecţie mai multe limbi moderne, le vorbea cu
uşurinţă deosebită şi le ştia aproape ca limba ei maternă (...)
Literatura universală n-avea taine pentru ea (...). În muzică,
pictură, sculptură, în filozofie, în istorie, cunoştinţele ei erau
atât de vaste ca şi specialitatea ei, literatura.”16
„Sub o bogată haină de blană, Regina purta un veşmânt amplu
din catifea de un roşu foarte închis (...) împodobit cu broderii
pestriţe, iar talia lejeră prinsă cu un cordon din mătase fină, subţire cât o sforicică. (...)

12
Ibidem, p. 30
13
Dumitrescu Doru, Manea Mihai, Istoria altfel, vol. II, Ed. Nomina, Piteşti, 2007, p. 33
14
Dumitrescu Doru, Manea Mihai, Istoria altfel, vol. II, Ed. Nomina, Piteşti, 2007, p. 33
15
Ibidem, p. 31
16
Ibidem, p. 32

8
Răspândea un «parfum de pădure», căci se dădea cu o esenţă bizară, inventată de ea, făcută
din plantele şi florile care creşteau în apropierea reşedinţei sale de
vară.”17
Regina Maria este singura femeie care a cunoscut în România
ascensiunea pe treptele cele mai înalte ale mitului. Sunt de luat în
considerare meritele acesteia din perioada războiului. Miturile nu
sunt nemeritate pentru că ele izolează, amplifică fapte reale.
Regina nu s-a mărginit la rolul feminin tradiţional de „mamă a
răniţilor”, ci a fost „conştiinţa vie a unităţii româneşti, simbolul
încrederii în victoria finală.”18 „Dragostea de adevăr, de frumos, de
bine, nimic nu i-a lipsit. Adăugaţi la aceasta o sinceritate împinsă
până la cinism, o hotărâre neşovăielnică, o bunătate izvorâtă dintr-
o reală pricepere a naturii omenşti şi o indulgenţă pe care experienţa
o dă tuturor sufletelor alese.19”

Panteonul în timpul lui Nicolae Ceauşescu


Nicolae Ceauşescu a avut o admiraţie deosebită pentru Mihai Viteazul, care exprima ideea
României eterne, pe care acesta dorea să o concretizeze, dar şi pentru Ştefan cel Mare, Vlad
Ţepeş, Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab sau Dimitrie Cantemir. Totuşi, fenomenul cel mai
remarcabil îl constituie apelul la regii Daciei, Decebal, Dromihete şi Burebista constituind
triada originară a istoriei naţionale.
În „Programul” partidului comunist din 1975 erau nominalizate următoarele personalităţi:
Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Gheorghe Doja,
Horea, Cloşca, Crişan, Alexandru Ioan Cuza, Marx, Engels şi Lenin.
O ilustrare a tratamentului diferenţiat aplicat „marilor oameni” de la o epocă la alta o oferă
colecţia de „Povestiri istorice” a lui Dumitru Almaş, unde istoria nu mai pare făcută de marii
oameni, ci de eroi secundari sau chiar de personaje obişnuite din popor, inventate pentru a
înlocui lipsa celor mari. Ultimele povestiri îl au ca erou pe Nicolae Ceauşescu, prezentat şi în
imagini, pe fundalul realizărilor epocii socialiste şi înconjurat de muncitori sau de mulţimea
entuziastă.
În această epocă, singurul personaj a cărui mitificare s-a considerat utilă a fost Nicolae
Titulescu. Mitul Titulescu i-a lăsat în umbră pe ceilalţi actori ai epocii, judecaţi în raport cu
adevărul întruchipat în personajul mitificat.
„În cazul lui impresionează discrepanţele: între trecutul idealizat şi prezentul real, sau pur
şi simplu între vulgaritatea cuplului prezidenţial şi figurile mitice invocate.”20

IV. Un moment care trebuie depăşit- blocajul mitologic

Societatea românească de astăzi este animată de puternice „pulsaţii mitice” 21. Raoul
Girardet a izolat patru mari mituri politice fundamentale caracteristice lumii contemporane:
Conspiraţia, Salvatorul, Vârsta de Aur şi Unitatea. Acestea se întâlnesc şi în România, unde se
împletesc şi se separă în mai multe variante.
Conspiraţia aduce o multitudine de actori pentru toate orientările politice: teroriştii
invizibili din decembrie 1989, „golanii” din Piaţa Universităţii, fosta securitate, ungurii,
17
Ibidem, p. 32
18
Boia Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 251
19
Dumitrescu Doru, Manea Mihai, Istoria altfel, vol. II, Ed. Nomina, Piteşti, 2007, p. 36
20
Boia Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 275
21
Ibidem, p. 290

9
regele, C.I.A. şi K.G.B.. În acest context apar Salvatorul, arhetipul fiind unul singur, dar feţele
acestuia, diverse. În cazul României, apar ca salvatori următorii: preşedintele Ion Iliescu,
potenţialii preşedinţi Emil Constantinescu sau Petre Roman, regele Mihai.
Aşa cum fiecare îşi are Salvatorul său şi un sens propriu al Unităţii, tot aşa îşi întoarce
privirea spre Vârsta de Aur care o doreşte. Pentru unii, aceasta este România interbelică,
România Mare care, deşi a durat doar două decenii, pare a fi modelul în raport cu care se
judecă istoria de dinainte şi de după. Alţii preferă să coboare în trecut, Vârsta de Aur
confundându-se cu vremea geto-dacilor, pe când alţii, mai numeroşi decât cei care o
mărturisesc, se mulţumesc cu Vârsta de Aur a comunismului.
După 1989, condiţionarea opiniei publice prin istorie s-a dovedit a fi o mărime
neschimbată a strategiei puterii. Societatea trebuie să înveţe să se apere de „intoxicarea” prin
istorie. Educaţia civică presupune atât valorizarea de tip eroic a faptelor istoriei naţionale, cât
şi asumarea critică şi responsabilă a propriului trecut şi deprinderea descifrării mesajului
istoric.
Poporul român se lasă uşor dominat de miturile construite pe istorie. Unei societăţi
fragmentate îi corespund repere istorice divergente care, prin forţa imaginarului, adâncesc
diferenţele. Soluţia este de a atenua istoria şi de a modifica criteriile de selecţie. Nota
dominantă a imaginarului istoric românesc este încă „autohtonistă şi autoritară”22, pe când
lumea spre care ne îndreptăm este structurată în jurul valorilor democratice şi europene.
Aşadar, integrarea europeană nu mai poate fi raportată la o mitologie tradiţionalistă, iar
deciziile pe care societatea românească trebuie să le ia astăzi reprezintă o ruptură faţă de
trecut.

În concluzie, nu există societate lipsită de mituri fondatoare, de eroi sau de simboluri.


Problema este că maniera în care se dezvoltă la noi construcţia imaginarului istoric reflectă o
„defazare” faţă de cultura şi mentalitatea vest-europeană. Integrarea în Europa trebuie să se
realizeze prin depăşirea naţionalismului şi autohtonismului pentru că „actualizarea insistentă a
unui trecut glorificat şi abandonarea în mrejele lui perpetuează confruntarea în raport cu
ceilalţi şi imobilismul în raport cu noi înşine.”23

22
Boia Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 292
23
Ibidem, p. 295

10
BIBLIOGRAFIE

Boia, Lucian. (1997). Istorie şi mit în conştiinţa românească. Bucureşti: Ed. Humanitas.

Brătianu, Gh. I. (1988). O enigmă şi un miracol istoric: poporul român. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Dumitrescu, Doru, Manea, Mihai. (2007). Istoria altfel. Vol. II. Piteşti: Editura Nomina.

http://istoriaro.3x.ro/Etnogeneza/index.html [descărcare realizată la data de 20.03.2010]

11

S-ar putea să vă placă și