Nichita Stănescu

Leoaică tânără, iubirea

Leoaica tânără, iubirea

Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...

Geneza
Aparţine volumului “O viziune a sentimentelor”, 1964.
Tema
Erosul.
Semnificaţia titlului
Metafora-titlu reprezintă o inedită plasticizare a sentimentului erotic. Termenul “leoaică”
are mai multe conotaţii: feminitate, agresivitate, pasiune, cruzime, iar epitetul “tânără” sugerează
“vârsta de aur a dragostei”.
Apoziţia “iubirea” dezambiguizează figura poetică şi creează o metaforă in praesentia.
Iubirea devine un animal de pradă, crud, agresiv, pasional, destructiv. Poemul surprinde momentul
invaziei sentimentului (ca şi în “Cântec” – E o întâmplare a fiinţei mele). Se construieşte în functie
de trei etape (trepte ale invaziei erosului în sinele poetic).

1
PRIMA TREAPTA: Agresiunea, invazia erosului în fiinţa poetului, în eul metafizic (acesta apare ca
obiect al agresiunii şi se defineşte prin pasivitate, absenţă - sentimentul vine din afară, iar
eul este prins de sentiment).
A DOUA TREAPTA: Scindarea interioară, divizarea simţurilor. Apare o senzaţie de prizonierat, de
închidere în relaţie cu universul. Iubirea duce la o înstrăinare a eului de univers.
A TREIA TREAPTA: înstrăinarea eului de sine, confuzie, pierdere a identităţii.
1. Frecvenţa verbelor, care imprimă un aspect dinamic, configurează imaginea agresiunii
sentimentului (metaforizat) asupra eului pasiv. Este semnificativă asocierea pronumelui de
persoana I cu fiecare dintre aceste verbe la pers. a III-a, erosul implicând o relaţie strânsă
între subiect şi obiect: “mi-a sărit, mă pândise, mi i-a înfipt, m-a muscat”. Impresia de
materialitate, de implicare a fiinţei în corporalitatea ei se potenţează prin repetiţia cuvântului
“faţă” (termenul e prezent în polisemia sa, cu sens adverbial sau substantival). Alternanţa
adverbială “mai demult/azi” sugerează distanţa dintre geneza sentimentului şi manifestarea
sa exterioară.
2. Situează eul în relaţia cu cosmosul. Senzaţia de prizonierat se realizează prin metafora si
comparaţia natură-cerc; stângere de ape. Cosmicizarea, deplasarea dinspre eu spre cosmos a
senzaţiilor de ameteală sau de încordare amintesc de corespondenţa romantică dintre micro
şi macro-univers. Motivul scindării, al diviziunii lăuntrice, frecvent în lirica lui Nichita
Stănescu, apare în relaţie cu motivul ascensiunii, al zborului: “privirea-n sus ţâşni!”
Determinarea spaţială cu sens superlativ “tocmai lângă ciocârlii” se asociaza metaforei
“privirea-curcubeu tăiat în două” (sugerând perfecţiunea divizată, scindată prin iubire).
Prin invazia iubirii se produce iniţial o scindare a fiinţei, urmată de o recompunere pe alte
coordonate.
3. Uitarea de sine, abandonarea totală a conştiinţei în sfera sentimentului. Motivul chipului
(sprânceană, tâmplă, bărbie) este prezent pentru accentuarea impresiei de înstrăinare (“mâna nu le
mai ştie”, “alunecă-n nestire”). Confuzia propriei identităţi permanentizează starea de îndrăgostit,
potentată de construcţiile adverbiale: “încă-o vreme, şi-ncă-o vreme”.

NICHITA STĂNESCU
(1933-1983)

Nichita Stănescu este unul dintre cei mai originali și interesanți poeți ai generației sale. Creația sa
reprezintă o sinteză a limbajului poetic interbelic, dar și o trecere către alt limbaj, către o altă
estetică.
Poetul este un vizionar care inventează mijloace de a comunica semenilor viziunea inedită a
sentimentelor. Adevărata cunoaștere în artă este pentru Nichita Stănescu aceea a unui spațiu interior
de natură spirituală, de aceea poetul privește mereu în sine însuși.
Prin creația poetică eul ia în stăpânire universul, îi atribuie un sens, instituie o ordine, situându-se pe
sine în centrul ei vital.
Poetul încearcă prin „necuvinte” să-și facă vizibile sentimentele, stările de spirit. Doar
„necuvintele” pot revela ceea ce în absolut noi suntem.
Poezia poate fi considerată o „epica magna” a verbului sunt, înfățișând episoadele luptelor eroice
ale eului împotriva neantului spre a-și dobândi dreptul de a fi el însuși.
Starea pură a eului se înfățișează mereu sub o formă oarecare: eternul adolescent, prințul,
războinicul, poetul, filosoful,Orfeu, Dedal, geometrul, Sisif, Iov, Cain și Abel, victima inocentă,
centaurul.
Poezia devine o geneză de mituri ale întâmplărilor revelatoare ale eului desfășurate în jurul căutării
de sine, căci ideea de sine este principalul act existențial uman.
Volumul din 1960, Sensul iubirii, construiește un univers diafan în care se oficiază misterele
adolescenței. Vârstă edenică, adolescența unifică în sine contrariile. Eul trece prin stările materiei :
tăcere, nisip, lut, piatră, arbore, acvilă, aer, privire, suflet, ardere.
2
Al doilea volum, Oviziune a sentimentelor, 1964, cuprinde în totalitate versuri de dragoste. Erosul
este un prilej pentru a comunica tulburătoarele întâmplări ale ființei. Existența este o plutire, timpul
nu terorizează, spațiul nu constituie un obstacol. Esențiale sunt în acest volum sugestia de plutire,
sentimentul imponderabilității.
În volumul Dreptul la timp, 1965, vizionarismul lui Nichita Stănescu se intelectualizează și se
abstractizează. Speranței și bucuriei vieții i se suprapune sentimentul ruperii eului de sine prin
descoperirea realului și a morții. Volumul conține o adevărată experiență a neantului, căci spaima
morții corespunde nemijlocit celei a revelației lipsei de sine.
11Elegii (1966) a fost socotită cartea cea mai bună a lui Nichita Stănescu. Punctul de plecare al
poeziilor este criza de natură existențială. Tema fundamentală a elegiilor este suferința de diviziune,
tânjirea după unitatea ridicată la treaptă cosmică. Refacerea unității primordiale nu este posibilă
până ce poetul nu va ști limba sâmburilor și a ierbii. Poetul își creează un univers compensator
Hiperboreea, țara locuită de ideile pure și uriașe. Programul următor al poeziei lui Nichita Stănescu
se conturează aici: voința de a atinge prin intensitatea gândirii poetice neauzul, nevăzul, nemirosul,
nepipăitul,de a exprima inexprimabilul.Sufletul intră într-o stare de criză pentru că el suferă de ceea
ce nu poate cuprinde.
Volumul Oul și sfera (1967) ne introduce în zodia cercului. Dezordinea, ambiguitatea subiectivității
nasc voința de perfecțiune. Poezia ar fi lumina ce înalță materia și o readuce la condiția ei inițială.
Pentru ca lucrurile să ajungă semne poetice trebuie să fie create, puse într-o stare muzicală și
aceasta e chiar opera cuvintelor. Poezia nu este decât forța care pune în stare de creație cuvântul
ascuns în lucruri.
Laus Ptolemaei (1968) afirmă curiozitatea poetului pentru simbolurile matematice. Intenția este de
a crea o cosmogonie în care centrul universului este Pământul, iar creatorul lui Ptolemeu. Cercul și
sfera dau impresia de univers închis, în timp ce triunghiul și pătratul reprezintă forme ale libertății
de gândire.
Volumul Necuvintele (1969) exprimă o criză de identitate, consecință a crizei de cunoaștere. Se
repune astfel în discuție raportul dintre universul pe care îl purtăm și universul care ne poartă. Pe
această realitate psihică se ridică tema dublului care ia forma luptei sinelui cu sine. Spectacolul
acestei confruntări interioare este privit cu o rece disperare. Revolta nu ia forme titanice poate și
pentru faptul că poetul modern se revoltă având de la început conștiința eșecului.
În dulcele stil clasic (1970) este un volum dominat de jubilație și de afectarea unei mari suferințe
erotice. Se meditează în jurul munor noțiuni ca sinele, îngerul, teroarea de diviziune, se instituie un
acut sentiment al timpului.
Măreția frigului (1972) cultivă în chip programatic un lirism al rupturilor la nivelul limbajului.
Autorul introduce masiv dialogul și dă confesiunii o structură dilematică. Nichita extinde granițele
limbii poetice, vrea o limbă a vederii și caută nu muzicalitatea sunetului, ci culoarea și misterul
semnelor. Alfabetul este luat literă cu literă și din consultarea lui iese o poezie de nuanță ermetică.
În Epica magna (1978) eul își asumă vina tragică de a dori să fie el însuși, ieșind din cursul firesc al
lucrurilor. El conferă sens suferinței, opunând fatalității oarbe a sorții libera sa hotîrâre de a
determina ordinea lucrurilor.
Asumarea eroică a tragicului este un gest prometeic, creator în ultimele volume al unei ordini
tragice, care redimensionează realitatea și îi conferă o demnitate deasupra ordinii firești.
În volumul Operele imperfecte(1979) sunt vizibile sentimentul oboselii, cel al înfrângerii elanului
spre absolut, ca și resemnarea, dezamăgirea, recea disperare a sfârșitului.
Ideea este accentuată în volumul Noduri și semne (1982), în care moartea își pierde tot mai mult
caracterul abstract, devenind înfricoșătoare prezență.
Nichita Stănescu se relevă a fi o conștiință artistică ce regândește întreaga poeticitate în toate
articulațiile ei, propunând o operă de o mare profunzime și originalitate și un sistem coerent de a
înțelege poezia bazat pe un efort creator îndelung și pe o vastă cultură.