Demn de laudat este modul in care Dimitrie Cantemir compara polii pamantului care sunt

uniti printr-un ax cu legatura care o simte cu fratele sau care desi e la distanta aceasta ii
tine " totdeauna nedespartiti si in toate uniti".De asemenea acesta face multe referiri la
biblie pentru a evidentia legatura dintre frati in special intre el si Antioh "Funia intreita nu
se va rupe usor".Mai putem constata ca prima parte reprezinta o lauda catre fratele sau
Antioh si desi recunoaste ca lauda nu miroase a bine acesta sustine ca laudele spuse cu
adevar nu-s de lepadat.

Epistola catre cititor

In aceasta parte a cartii , Cantmir is saluta cititorul la propriu folosind "Sarguinciosului

cititor , salutare!" apoi ii se explica ce va urma sa citeasca si face o comparatie ca fiind
trei mese, una pentru cele ale lumii adica ale trupului cele "corupatoare de suflet si cu
totul ucigatoare" , pe a doua prezentandu-se "martori si marturii" iar pe ultima "disputa si
confruntarea care a avut loc mai inainte intre intelept si lume, adica intre suflet si trup".

Timpul este mai intelept decat toate lucrurile.Prin aceasta sintagma care poate fi aplicata
si zilelor noastre se poate intelege cum ca timpul vindeca totul si doar timpul poate sti ce
va urma indiferent cat noi ne-am stradui sa aflam.

In prima parte cand Inteleptul este potrivnic lumii , aceasta il jigneste si il face nestiutor
si incearca sa-l convinga ca lumea este buna si nu rea precum o vede inteleptul.Apoi
Inteleptul incearca sa traga Lumea de limba cerandu-i lucruri lumesti cum ar fi bogatia si
parca astfel scriitorul incearca sa dovedeasca cititorului ca dorind bogatie se ajunge la
lacomie.Prin dialogul purtat de Intelept cu Lumea aflam raspunsul la intrebarea , ce se
intampla cu cei ce ravnesc la ceea ce ofera lumea, raspunsul fiind unul sincer asa cum a si
cerut Inteleptul , "mai multi se afla in iad decat in rai".

"Tocmai de aceea, o lume inselatoare, n-ai sa-ti poti bate joc de mine, fiinda eu am stiut
ca toate averile tale sant ca norii si ca umbra norilor.Ba mi-am dat seama ca chiar de te-as
dobandi pe tine si intreaga-ti avutie, la ce mi-ar folosi daca pierd si lucrul cel mai
nepretuit sufletul?De aceea nu-mi voi pune niciodata nadejdea in averile asa cum nu-mi
pun nadejdea sa calatoresc pe mare fara corabie."

In acest fragment, dupa discutia purtata cu lumea si stiind de ce este aceasta capabila si ce
ofera, Inteleptul ofera o concluzie cititorilor legata de bogatia sufleteasca si cea
lumea.Poate bogatia lumeasca o fi vasta si te-ar putea duce departe in lume, insa
asemenea norilor si ca umbra acestora ea este trecatoare si cand ajungem intre patru
scanduri, din ceea ce am agonisit pe pamant nimic nu luam cu noi pe lumea cealalta decat
sufletul care este cea mai de pret bogatie si care poate aduce Imparatia Domnului in calea
celui care si-a pastrat bogatia sufleteasca si sufletul implicit de vazul si amagirile
lumii.De observat este faptul ca in Divanul autorul foloseste nenumarate comparatii
pentru a accentua punctul de vedere a celor doua personaje si pentru a se intelege mai
bine semnificatiile cuvintelor si simbolurilor folosite.
Lumea capata trasaturi viclenesti in acest text fiind numita chiar “lingusitoare”.Ea
incearca sa-l ademeneasca pe Intelept si sa-si gaseasca scuze sau explicatii pentru ceea ce
face si sa arate ca de fapt totul este bine si ca este indreptatita de Dumnezeu si ca este
justa si demna de lauda pentru ceea ce face insa Inteleptul nu poate fi convins pentru ca
stie ca Lumea este mincinoasa si inselatoare si pune mai mult pret pe sufletul sau decat pe
bogatia care Lumea spune ca o poate oferi.
Dimitrie Cantemir este fiul domnitorul moldovean Constantin Cantemir. El isi petrece
adolescenta la Poarta Otomana, unde tatal sau il trimite pentru a-si dovedi loialitatea fata
de turci. Aici are acces la o biblioteca, se instruieste, construindu-si cultura pe filozofie si
logica. Desi implicat in politica medievala, ajuns in doua randuri domn al Moldovei si
aliat al lui Petru cel Mare in razboiul pornit de acesta impotriva turcilor, Dimitrie
Cantemir ramane in constiinta generala ca erudit si scriitor. El se face cunoscut mai cu
seama printr-o Istorie a Imperiului Otoman (Incrementa aquae decrementa Aulae
Othomanicae), carte de circulatie europeana care ofera informatii insolite despre o lume
inchisa, in general, scrierile sale se plaseaza intre umanism si iluminism. Dupa o lucrare
filozofica (Divanul sau galceava inteleptului cu lumea [...]), scrie in limba latina tratate
de logica, fizica si metafizica (Compendiolum universae logices institutiones, Phisices
universalis doctrina, Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago) - care, desi sunt mai
mult niste fise de lectura, au importanta pentru descifrarea operei literare. De asemenea, a
scris studii monografico-istorice (Descfiptio Moldaviae, Hronicul vechimii romano-
moldo-vlahilor), precum si o opera literara, mai putin cunoscuta, din cauza redactarii ei in
romaneste, anume Istoria ieroglifica, primul roman al literaturii noastre.
Ultimii ani de viata si-i petrece in pribegie, exilat in Rusia, dupa infrangerea suferita de
Petru cel Mare in batalia de la Stanilesti (1711) cu turcii.
Istoria ieroglifica -1705 -(roman alegoric)
1.   Romanul Istoriajeraglifica este o constructie labirintica, in care subiectul este „re-
dornat" cu maxime, explicatii parantetice si douasprezece povestiri exemplare.
2.   In centrul actiunii se afla Inorogul, un simbol al fiintei superioare aflate in opozitie cu
lumea intreaga.
3.   Romanul are caracter alegoric pentru ca, prin aceasta poveste despre animale, autorul
ilustreaza conceptia lui despre existenta: lumea sublunara este guvernata de focme, iar
vesnica zvarcolire a omului pentru a-si asigura subzistenta ori lacomia il impiedica sa
vada imaginea globala a vietii. Doar spiritele superioare (Inorogul) au control asupra
labirintului lumesc si le este in putere sa mentina armonia. TemaConducatorul corupt
determina destramarea lumii pe care o conduce.
Subiectul
Cantemir imagineaza un univers fantastic, populat de pasari (valahii) si patrupede
(moldovenii), in care preocuparea generala se indreapta spre gasirea conducatorului
potrivit. Animalele (care pastreaza semnificatiile din bestiariile medievale) se aduna
pentru a alege un conducator, dar discutiile deviaza si vorbitorii dezbat in discursuri
retorice impecabile problema apartenentei de rasa a Struto-camilei, hibrid monstruos si
simbol al dezechilibrului lumii. Pentru ca Struto-camila sa poata stapani peste patrupede,
Corbul porunceste inlaturarea Inorogului, mostenitorul de drept al tronului, pentru a carui
capturare este mobilizata intreaga lume a pasarilor. Vicleanul Hameleon, profitand de
increderea pe care Inorogul o avea in nobilul ambasador al pasarilor, Soimul, imagineaza
o capcana diabolica, il captureaza pe Inorog si il vinde unui Crocodil, caruia ii era dator,
dar si pentru a se razbuna pe Inorog. Hameleonul era suparat ca ii slujise Inorogului fara
simbrie timp de un an, cu nadejdea ca acesta va savarsi o vraja benefica pentru frumoasa
Biruinta, sotia Hameleonului, ceea ce nu se intamplase. Promitandu-i Crocodilului daruri
de pret, Inorogul se elibereaza, refugiindu-se in Imperiul pestilor (turcii). intre timp, in
tara patrupedelor, pe tronul ce se cuvenea Inorogului, Corbul il asaza pe ginerele sau,
Vidra. Acesta se dovedeste a fi un conducator nemilos si un personaj nerecunoscator fata
de protectorul sau. in momentul in care Corbul se recunoaste neputincios in privinta
Vidrei, intervine Inorogul. El fusese ajutat de vrajitorii cei buni, de Cocos, la curtea
caruia se ascunsese un timp, si de fratele sau, Filiu. Tiranul din tara patrupedelor este
alungat, Corbul este infrant, ordinea este restabilita. Toate animalele saruta cu smerenie
copita biruitorului Inorog.
■Comentariul
S-au facut numeroase observatii in privinta diversitatii speciilor literare adunate in Istorie
si de aici, asupra structurii labirintice, un reflex al temei care guverneaza opera. Despre
simbolul labirintului (sugerat constructiv si continutal) vorbesc aproape toate exegezele
dedicate Istoriei. Cantemir talmaceste lavirinthul ca inchisoare din care nu se poate iesi,
iar in plan simbolic il asociaza cu ignoranta. Impresia de constructie incalcita este
imprimata, in primul rand, de lungile discursuri retorice ale animalelor. in Istoria
ieroglifica, toate personajele prind contur si viata prin intermediul cuvantului; tin
discursuri (primele trei capitole), dialogheaza in stil erasmian (ca in Coloquia) sau
pledeaza in favoarea unei actiuni prin intermediul povestirii exemplificatoare. Textul
cantemirian este segmentat si de paranteze, uneori continand informatii paralele, alteori
intersectand enuntul principal. Dupa cum demonstreaza Jean Ricardou1, dispozitivul
parantezei cuprinde un razboi al frazelor; paranteza este o forma respinsa de textul
propriu-zis si apare ca semn al distrugerilor infinite. Ea vrea sa distruga textul si invers si
de aceea opera grefata de paranteze implica opozitie, subversiune, faramitare, agresiune,
ceea ce contribuie la diseminarea (prin multiplicare) a alegoriei osirice, adica a
impactului legitim-nelegitim. Confruntarea aceasta permanenta, ca si nelinistea generala
sunt sugerate si la nivelul expresiei artistice. Figurile retorice predilecte (poliptota,
conversia, hipotipoza, oximoronul, enumeratia etc.) confera textului impresia de
zvarcolire continua, degajata din contradictii si transformari. Pentru Cantemir, orice
confruntare razboinica arata ca un caleidoscop, ca un meta-morfosin, cum spune el, al
intregului - ca in capitolul despre rascoala stihiala (al patrulea).
Discursul narativ caracterizat prin sintaxa retorica, paranteze agresive si intr-o
permanenta anamorfoza a expresiei artistice, se ordoneaza in planul macrotextului prin
cele douasprezece povestiri, sugestie a rotii zodiacale ce motiveaza dictonul paracelsian
potrivit caruia, asa cum este alcatuita lumea de jos, tot astfel este si sus. Ideea se sustine
si prin titlul romanului, hieroglifa fiind un mod de totalizare criptica. Fiecare amanunt
este un semn ce contine harta labirintului.
De altfel, in centrul actiunii se afla o confruntare esentiala dintre Inorog si lunte.
Nedomolirea lui presupune iesirea din schema generala, asadar este o particularizare de
care lumea oranduita nu are nevoie si care ameninta iluzia de liiiiste; a oricarei
colectivitati uniformizate. Eliminarea Inorogului devine imi-neirfa, deoarece el genereaza
groaza. Emblemele sale sunt iutimea si libertatea, or, lumea traieste inlantuita in inertie,
de aceea, dupa cum spune un personaj, pana Inorogul viata are, viata noastra, scurta si
aceea cu prepus si in toate ceasurile cu groaza decat toata moartea mai rea ieste. Vanarea
Inorogului nu este insa una ritualica, nu implica nici initierea, nici confirmarea, ci doar
izolarea pericolului, de aceea el urmeaza a fi exilat pe o insula si lasat sa moara de
intristare. Lumea percepe, asadar, opozitia Inorogului, dar nu-i percepe mesajul. Spre
deosebire, Inorogul stie de ce se afla in razboi si de aceea si este „apofasisticos" si
inflexibil in momentul incheierii pactului.
Dincolo de aceasta confruntare a „inteleptului cu lumea", tradusa in cele de mai sus ca
antinomie profana intre exceptie si regula, Cantemir sugereaza si un alt nivel de
intelegere, cu trimiteri certe la ideile sale metafizice. Pentru Inorog exista doua tipare ale
lumii, pe care le expune pe un ton sententios in fata Soimului, la prisria lor intalnire;
exista un tipar dumnezeiesc numit „firesc" si un altul artificial, aflat „oarece cerului si
firii impotriva". Primul este binele, iar celalalt, raul. Raul nu este opus total binelui, ci
doar fixat in conjuncturi antinomice cu el. Raul poate fi convertit la bine prin vointa
omului, deoarece tiparul se poate schimba, in functie de continut. in Sacrosanctae
scientiae indepingibilis imago, Cantemir vorbeste despre omul intern - mantuit si reinviat
- si despre omul extern - muritor. Primul este modelul la care trebuie sa aspire cel de-al
doilea. in lumea sublunara nimic nu este definitiv, exista doar o schema divina ale carei
particularitati sunt conferite de omul intern. Fiinta exterioara este supusa instinctelor si ea
creeaza raul, modifica lumea inconstient, fara puterea de a o individualiza; raul este
amorf si coplesitor.
Pentru a sustine aceste teze, Cantemir recurge la o alegorie pe care o plaseaza in centru
cartii: visul Hameleonului. Episodul este introdus printr-un discurs aucto-rial monstruos-
retoric, construit pe o aglomeratie de poliptote prin care evidentiaza proportiile tradarii
Hameleonului; fapta sa este spurcata - o batjocura de batjocurit si ocara de ocarat.
Discursul auctorial atrage atentia asupra spatiului oniric ca asupra unui loc blestemat,
sugestie conferita si de anatema din final: Sai, moarte si gusta moarte mai amara si mai
omoratoare decat toata moartea...
Visul propriu-zis se particularizeaza prin imagini si sensuri de exceptie; Hameleonul are
viziunea unui foc urias din care mananca; apoi, chinuit de arsuri, soarbe ouale viperei si
serpii il devoreaza pe dinauntru; ingrozit de durere, cere sprijinul Inorogului si primeste o
reteta bizara.
Amprenta grotesca a fragmentului provine din mecanismul anamorfotic, manifestat in
plan iconic si semnificativ. Imaginile se deruleaza intr-o continua deformare; senzatia de
foame evolueaza de la pofta scornita, la chin si isterie a poftelor: cu de moarte tipete [...]
a se vaita si a se vaiera incepu. Expresia absoluta a foamei sugereaza depasirea masurii si
iesirea din normalitate: simtire nesimtita simt si patimire nepatimita port. Nu despre
lacomie este vorba aici, ci despre o boala nascuta din fascinatia focului, o aberanta
imagine a chemarii mistuitoare, o seductie revelatorie a flacarilor devorante. Hameleonul
percepe chemarea cu manuntaile si stomahul - semne arhetipale ale primitivitatii, caci,
fiinta instinctuala, el si-a fixat ca ideal potolirea poftelor. Cantemir deturneaza sensul
magic al focului pentru a sublinia natura atavica a Hameleonului; hipnoza simturilor se
proiecteaza in imagini ale degradarii; pofta se deformeaza, devine durere si apoi
necunoscuta boala, atotstapanitoare si devoranta; exista aici o intentie a devalorizarii, mai
exact o vulgarizare a senzatiilor prin ingrosare, prin contururi diforme, procedee reluate si
in secventa care descrie iesirea serpilor din pantecele Hameleonului; el soarbe ouale
sarpelui pentru a-si potoli arsura, la indemnul Sulimen-dritei, si forma raului intr-alta
forma mai rea si mai cumplita s-a mutat. Nenorocirea se naste din aceeasi lipsa de
subtilitate a Hameleonului, incapabil sa faca diferenta dintre hrana si mancare. Sfatul
Sulimendritei se adreseaza mintii speculative; sarpele, in traditia superstitiilor, atrage
focul (din privire), inlatura arsura muscaturii, reveleaza misterul al carui paznic este. Dar
Hameleonul este indreptat spre!ouale sarpelui, adica spre misterul nerevelat, caci oul,
simbol alchimic, inchide un univers»,, o lume in stare pura - increatul. El interpreteaza
empiric, violeaza un univers, intra in intimitate cu o lume pentru care nu este pregatit si
de aceea rezultatul este grotesc. Imaginea invaziei ofidiene reprezinta o sugestie a
irumptiei instinctuale, caci miscarea haotica si agitata a serpilor este o manifestare a
animalitatii, arhetipul haosului si, prin extensie, al iadului, proiectia onirica a fiintei
angoasate. Colcaiala serpilor pe trup evoca si ea o imagine tipica de vis, pe care
psihanalistii (mai ales Jung) au asociat-o cu intoarcerea la conditia de embrion, cu
aprehesiunea subconstienta a neputintei de a iesi la lumina.
Seme contextuale ale otravirii si ale mortii, imaginile ce infatiseaza colcaiala serpilor sunt
fixate printr-o enumeratie verbala menita sa imprime sugestia invaziei si a posesiunii;
primele doua lexeme verbale delimiteaza sfera de actiune: i sa impleteciia, i sa colacia;
ambele segmente au sens vizual, marcand momentul luarii in posesie, fara agresiune, intr-
o incercare de seductie. Detaliile compun imaginea fiintei agonice, incapabile de teama
sau de actiune; aceasta este si atitudinea tipica visului; magnetizat de durere, otesirea in
minte nu-i veniia. Lipsit de idei si de intuitie, Hameleonul ramane in conditia sa de fiinta
instinctuala.
intre figura solara a Inorogului si visul tenebros al Hameleonului se desfasoara actiunea -
o alegorizare a evolutiei omenesti propulsate, in egala masura, de idealuri inalte si de
nesfarsita transformare a materiei.