UNIVERSITATEA “OVIDIUS”

FACULTATEA DE ISTORIE
SPECIALIZAREA: ISTORIE

LUCRARE DE LICENŢĂ
Tema: “ION (JEAN) DINU - PERSONALITATE
MARCANTĂ A ZONEI ADAMCLISI”
(PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XX)

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
conf. univ. dr. DUMITRAŞCU
GHEORGHE

Absolvent:
ANGHEL TUDORA-MANUELA

CONSTANŢA
2005
CUPRINS

2
INTRODUCERE………………………………………………………………….. 4

CAPITOLUL I
CREDITUL……………………………………………………………….. 5
1. Noţiunea de credit…………………………………………………………. 5
2. Clasificarea creditului……………………………………………………... 8
3. Funcţiile şi rolul creditului………………………………………………... 17
4. Condiţiile creditului……………………………………………………….. 20

CAPITOLUL II
CREDITUL BANCAR…………………………………………………… 23
1. Concept general. 23
Trăsături………………………………………………… 39
2. Resursele de 46
creditare……………………………………………………...
3. Angajarea resurselor
bancare……………………………………………… 51
51
CAPITOLUL III 52
CREDITAREA PERSOANELOR FIZICE ŞI JURIDICE…………… 59
1. Noţiuni generale…………………………………………………………... 60
2. Creditarea persoanelor juridice…………………………………………… 61
3. Creditarea persoanelor fizice……………………………………………... 63
4. Politica de creditare promovată de B.N.R………………………………... 65
4.1. Manevrarea taxei rescontului ca politică monetară de credit………. 66
4.2. Politica operaţiunilor la piaţa liberă (open-market)…………………
4.3. Sistemul rezervelor minime obligatorii……………………………..
5. Reforma bancară………………………………………………………….
70
CAPITOLUL IV 70
ROLUL CREDITELOR ÎN REFORMAREA ECONOMIEI 73
NAŢIONALE………………………………………….………………….
3
 INTRODUCERE

Prezenta lucrare reprezintă o sinteză a elementelor fundamentale ce

caracterizează creditul bancar, care a cunoscut o amplă evoluţie atât în occident
cât şi în ţara noastră, ceea ce m-a determinat să-mi aleg ca temă a lucrării de
licenţă “creditul bancar”.

4
 Lucrarea se cuprinde patru capitole în care sunt prezentate elementele
determinante ale creditului, astfel:
Capitolul I, intitulat Creditul, analizează noţiunea de credit în ansamblul său,
funcţiile şi rolul creditului cât şi condiţiile unui credit.
Cel de-al doilea capitol: Creditul bancar, nuanţează conceptul general şi
trăsăturile creditului bancar, resursele bancare pe care o bancă le angajează în
vederea unui credit bancar.
În cel de-al treilea capitol este prezentată creditarea persoanelor fizice şi
juridice, politica de creditare promovată de B.N.R. şi reforma bancară.
Rolul creditelor în reformarea economiei naţionale, reprezintă ultimul
capitol al lucrării de licenţă, urmărind prin punctele sale să arate importanţa
deosebită pe care o are în economia naţională creditul, privatizarea şi capitalul
străin.
Lucrarea de licenţă se încheie cu concluziile, pe care mi le-am exprimat în
urma analizei pe care am realizat-o prin studiul unor lucrări de specialitate şi a
legislaţiilor în vigoare existente în România.

CAPITOLUL I
CREDITUL

I.1. NOŢIUNEA DE CREDIT

5
 Creditul, ca şi moneda este o categorie economico-financiară creată pentru a
servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de
schimb1.
Printre primele operaţiuni, cu caracter economic înfăptuite de indivizi care au
trecut de la viaţa izolată, individuală, la o formă de viaţă socială a fost schimbul în
natură şi ca o consecinţă imediată a lui a apărut creditul care este tot un schimb, cu
singura particularitate că în momentele schimbului se intercalează factorul timp.
În orice tranzacţie de schimb, în mod obişnuit, fiecare din părţi oferă celeilalte
un echivalent. Atunci când una din părţi convine să primească echivalentul la care
are dreptul la o dată viitoare, se spune că este vorba de un schimb pe credit2.
Indiferent de modul în care s-a născut şi a evoluat activitatea economică a
omenirii, creditul a apărut înaintea oricărui sistem si instrument de schimb.
Etimologic, creditul îşi are originea în cuvântul latin “creditum - credere”,
care înseamnă a crede, a se încrede sau a avea încredere. Această origine a noţiunii
de credit scoate în evidenţă un element psihologic absolut necesar existenţa unei
operaţiuni de împrumut – încredere.
Creditul, fiind o categorie de natură economico-financiară a format obiectul
unor ample cercetări în literatura de specialitate. Analizând unele definiţii cu
privire la credit, vom constata o diversitate de opinii, diferenţa dintre ele fiind
determinată de punctul de vedere din care este privit creditul.
Astfel, prof. W. Sombrat, oferă o definiţie sintetică, dar expresivă, când
spune: “creditul este puterea de cumpărare, fără a deţine numerar”. Într-o manieră
asemănătoare, prof. C. Gide defineşte creditul ca fiind “schimbul unei bogăţii
prezente, contra unei bogăţii viitoare”. Prof. F. Leitner defineşte creditul ca un “act
economic care face să nască în favoarea unui individ un drept de a dispune în mod
permanent de bunurile sau serviciile puse la dispoziţia lui, de un alt individ, în
cadrul termenului pentru care a fost acordat”. La rândul său prof. V. Slăvescu arată
că “este vorba de o operaţiune de credit sau ne găsim în faţa unui fapt economic,
numit credit, ori de câte ori este vorba de cedarea unei sume de bani, efectuată într-
un moment dat, din partea unui subiect economic, cu obligaţia pentru acesta din
1
Basno, Cezar: Monedă şi credit, Bucureşti, 1991, pg. 7.
2
Petrescu, Raul: Subiecţii de drept commercial, Bucureşti, 1993, pg. 202.
6
urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită, plus o sumă de bani
care se chemă interes sau dobândă”. Adept al definiţiilor succinte, prof. A. Page
defineşte creditul ca fiind “schimbul unei valori monetare prezente contra unei
valori monetare viitoare”3.
Potrivit unei alte opinii “creditul constă în acte si operaţiuni de concentrare a
disponibilităţilor băneşti din economia naţională şi de repartizare si utilizare a
acestor disponibilităţi pentru satisfacerea trebuinţelor băneşti temporare ale
unităţilor economice si ale cetăţenilor”.
Punctele de vedere după care creditul este considerat drept un scop în
activitatea economică, nu vor reuşi să ofere o imagine clară a acestuia. Noţiunea de
credit nu poate fi concepută ca un instrument de care să se dispună oricum şi
oricând.
Creditul nu este un împrumut în forma sa pură. Obiect al împrumutului îl
formează întotdeauna un bun, care va fi restituit în forma sau în substanţa sa4. De
pildă, o persoană împrumută alteia o carte, urmând ca la restituire să primească
acelaşi exemplar sau un altul dar cu acelaşi titlu. Creditul, însă, este un împrumut
în monedă. După cum se ştie, moneda este o marfă, dar nu orice fel de marfă, o
marfă cu calităţi deosebite – aceea de marfă a mărfurilor, cu rol de echivalent
general.
Creditul este un schimb de monedă condiţionat si despărţit de un interval
de timp, de un termen.
Cu alte cuvinte, a acorda cuiva un credit, înseamnă a-i pune la dispoziţie o
sumă de bani, cu condiţia de a o rambursa în viitor, la o anumită dată.
Un element esenţial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică
separarea printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cel
al rambursării acesteia.
Pentru timpul care va trece între primirea sumei de bani şi rambursarea sa,
beneficiarul operaţiunii va plăti o dobândă. Prin urmare, schimb separat de timp,

3
Radu, Vasile: Moneda şi politica fiscală, Ed, Uranus, Bucureşti, 1994, pg. 165.
4
Şaguna, Dan Drosu; Flonder, Ion: Drept financiar şi fiscal, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2000, pg. 85;
7
folosirea banilor, plata unei dobânzi – sunt elemente constitutive ale oricărei
operaţiuni de credit5.
O variantă a creditului în forma sa pură şi simplă este creditul comercial. Într-
unul din cele două momente, al acordării sau rambursării, în loc de o sumă de bani
poate să apară o cantitate de mărfuri, executări de lucrări sau prestări de servicii.
În orice operaţiune de credit, de principiu, intervin două subiecte: cel care
acordă creditul, numit creditor şi cel care primeşte creditul, numit debitor. Alte
elemente ale creditului sunt: scadenţa (momentul sau momentele stabilite pentru
rambursarea creditului), ratele parţiale care se rambursează eşalonat, la anumite
termene, conform înţelegerii stipulate în contractul de credit, termenul de graţie
(perioada între momentul angajării creditului si începerea rambursării lor),
garantarea creditului (sau gajul, format din bunuri care se constituie la dispoziţia
creditorului sau al unui terţ, pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a unor
obligaţiuni de o valoare, în general, mai redusă) si dobânda (reprezentată de o
sumă de bani plătită de către debitor, creditorului său, pentru împrumutul acordat
pe un termen determinat).
Apărut odată cu schimbul în natură şi cunoscând în evoluţia sa numeroase
forme, creditul îndeplineşte un rol esenţial în economia modernă. De altfel,
apreciindu-se rolul deosebit al monedei şi creditului în dezvoltarea social-
economică a omenirii, au fost conturate trei trepte de evoluţie:
 treapta economiei naturale, în care indivizii produceau bunurile necesare
traiului propriu sau cel mult al familiei. În această etapă se disting două
subdiviziuni: economia familială autarhică, în care toate celelalte celule economice
erau închise şi economia de schimb în natură;
 treapta economiei naturale, în care schimburile de bunuri se fac prin
intermediul monedei;
 treapta economiei de credit, în care se pun bunuri în circulaţie contra
promisiunii de a restitui în viitor aceeaşi valoare. Este ultima şi cea mai evoluată
treaptă de dezvoltare economică si financiară a omenirii, unde, în procesul
schimbului, rolul esenţial îl au operaţiunile de credit.

5
Floander, Ion; (colectiv): Elemente de drept commercial, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2000, pg. 354.
8
 I.2. CLASIFICAREA CREDITULUI

Creditul, la apariţia sa, era realizat sub forma unui credit natural, în care un
individ acorda altuia un bun sau un serviciu, formă ce se mai practică şi astăzi în
comunităţile mai puţin evoluate.
În societatea modernă formele creditului au evoluat cu mare rapiditate, în
strânsă corelaţie cu gradul şi nivelul societăţii de astăzi6.
Cu privire la formele creditului, în literatura de specialitate, au fost exprimate
opinii diferite. Astfel, unii autori susţin existenţa a două forme de exprimare a
creditului: creditul public şi creditul bancar; după o altă opinie formele creditului
sunt: credit bancar, credit cooperatist şi credit public; după o altă opinie, sunt
reţinute următoarele forme: credit de producţie, de consumaţie, privat si public; în
fine, într-o altă opinie sunt reţinute ca forme ale creditului: creditul bancar direct,
creditul de stat şi creditul prilejuit de vânzarea, în rate, a unor mărfuri.
Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de piaţă sunt:
creditul bancar si creditul comercial.
Creditul comercial este o formă de împrumut practicată între vânzător şi
cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmânarea
acesteia este separată în timp de plata preţului ei. Creditul comercial contribuie la
accelerarea circulaţiei mărfurilor şi prin aceasta, la dezvoltarea economiei
naţionale. Mecanismul creditului comercial se desfăşoară astfel: un agent
economic dispune de stoc de marfă destinat vânzării în timp ce un alt agent are
nevoie de marfă, dar nu dispune pe moment de fonduri băneşti pentru cumpărarea
mărfurilor. Primul agent, pe baza unui contract de vânzare-cumpărare pe credit,
pentru a accelera valorificarea producţiei prin desfacere, va livra marfa celui de-al
doilea, urmând ca după un anumit termen, acesta din urmă să achite contravaloarea
mărfurilor la preţul stipulat în contract. Preţul stipulat în contractul de vânzare-
cumpărare pe credit cuprinde, preţul mărfii la care se adaugă un procent ce
6
Cerna, Silviu: Banii şi creditul în economia contemporană, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pg. 121.
9
reprezintă preţul creditului (dobânda). De regulă, creditul comercial se acordă pe
termen scurt pe baza cambiei. Pe această cale creditul comercial înlesneşte şi
accelerează circulaţia capitalului7.
În economia de piaţă, creditul comercial constituie baza sistemului de credit.
În statele cu economie planificată a fost desfiinţat.
Creditul bancar este creditul care se acordă agenţilor economici sub formă
bănească de către instituţii specializate în aşa numitul “comerţ cu bani”, numite
instituţii bancare. Această formă de credit este foarte larg răspândită, având ca
obiect acea parte disponibilă a capitalului numit capital de împrumut. Creditul
bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor băneşti necesare
diferitelor sectoare de activitate ale economiei naţionale. Acordarea creditului
bancar formează fundamentul activităţii bancare. În calitatea lor de intermediare
băncile împrumută pentru a da apoi cu împrumut sumele ce se află în căutarea unui
plasament. Modalităţile creditului bancar sunt: credit bancar de scont, credit
bancar în cont curent, credit bancar pe gaj cu efecte publice (creditul
lombard), credit bancar pe gaj de efecte comerciale.
Având în vedere că agenţii economici care acordă partenerilor de afaceri
credite comerciale apelează, la rândul lor, la bănci pentru a-şi reconstitui capitalul,
există o strânsă interdependenţă între creditul comercial şi creditul bancar. Primul
nu mai poate fi conceput astăzi fără cel de al doilea, iar acesta din urmă are
posibilitatea să-şi sporească dimensiunile pe seama celui dintâi.
a) După destinaţie, creditul poate fi: credit de producţie şi credit de
consumaţie. Creditul de producţie este destinat activităţilor având un scop activ în
economie, în timp ce al doilea este destinat consumului social. Precizăm că
aprecierea utilităţii creditului după destinaţia lui poate duce la judecăţi de valoare
care nu sunt întotdeauna conforme cu realitatea. Astfel, este posibil ca un credit cu
destinaţie productivă să se soldeze cu mari pierderi pentru economie, atunci când
se realizează investiţii insuficient fundamentale sau când sumele de bani sunt
folosite pentru realizarea unor produse care nu sunt cerute de beneficiar. De
asemenea, nici creditul de consumaţie nu este întotdeauna neproductiv, de pildă

7
Vivante, Cesar: Principii de drept commercial, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1928, pg. 224.
10
creditele contractate pentru sănătate, învăţământ, cultură etc. Aprecierea creditului
trebuie să se facă în funcţie de rezultatele finale ale utilizării sale şi numai după
destinaţia sa iniţială.
b) În funcţie de subiectul de drept care angajează creditul, acesta poate fi:
credit public şi credit privat.
Creditul public este contractat de către stat, pentru completarea resurselor sale
în cazul când veniturile ordinare nu sunt suficiente. Creditul poate fi productiv,
atunci când este destinat înfiinţării de întreprinderi cu capital de stat sau
modernizării celor existente şi neproductiv, destinat unor sarcini de apărare,
educaţie, administraţie etc8.
Creditul privat este contractat de o persoană particulară sau de o întreprindere
privată.
c) După modul de garantare, acesta se prezintă sub forma creditului real,
garantat cu valori materiale certe, si creditul personal, acordat pe baza încrederii, a
prestigiului de care se bucură cel împrumutat. În general, prestigiul persoanei
împrumutate se bazează pe capacitatea sa economică, pe valorile materiale
cunoscute de care dispune, astfel că sub acest aspect distincţia dintre creditul real şi
creditul personal are doar caracter formal.
Creditul personal poate fi acoperit atunci când persoana împrumutată nu este
suficient de bine cunoscută sau nu prezintă suficiente garanţii morale, prin garanţie
personală sau solidară a altor persoane care, angajându-şi răspunderea pentru
debitor, diminuează riscul eventualei insolvabilităţi. ţinând cont de această situaţie,
creditele personale pot fi credite acoperite şi credite descoperite.
d) În funcţie de perioada de timp pentru care s-a acordat împrumutul,
creditele se pot clasifica în: credite pe termen scurt (de până la 1 an), credite pe
termen mijlociu (de 1 până la 5 ani) şi credite pe termen lung (de peste 5 ani,
contractate, de regulă pentru investiţii).
În practică se cunosc şi credite fără termen, cum sunt operaţiunile de credit în
cont curent, practicate atunci când raporturile între creditori şi debitor se
caracterizează prin continuitate şi mare frecvenţă.

8
Floricel, Constantin: Monedă, credit. Bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997, pg. 211.
11
 e) După locul de desfăşurare a operaţiunilor de credit, în ţară sau în
străinătate, vom întâlni: credit intern şi credit extern.
f) În funcţie de posibilitatea pe care o are la dispoziţie creditorul pentru a
avea sau nu dreptul de a solicita debitorului rambursarea anticipată a sumei
împrumutate, creditul poate fi: denunţabil, atunci când se cere rambursarea înainte
de expirarea termenelor de scadenţă, prin notificare unui aviz prealabil, şi
nedenunţabil, când nu se mai stipulează o asemenea clauză în înţelegerea dintre
cele două părţi. În cazul formei creditului denunţabil, creditorul se asigură pentru
cazul în care afacerile debitorului nu sunt profitabile, putând cere rambursarea
sumei de bani împrumutate, înaintea falimentului celui împrumutat.
g) În fine, în practică mai este cunoscută forma creditului guvernamental,
care apare atunci când în calitate de creditor apare guvernul unui stat. Această
formă de credit, poate fi la rândul său, intern sau extern.
Având în vedere importanţa deosebită, în economia de piaţă, a mecanismului
creditelor pe termen lung, mijlociu şi pe termen scurt, ne vom opri mai pe larg
asupra acestora.
Credite pe termen lung (peste 5 ani), rambursabile la termen, sunt acordate
de băncile comerciale, precum şi de companiile de asigurare sau alte organizaţii
financiar specializate în administrarea fondurilor băneşti. Astfel de împrumuturi se
negociază direct între creditori si debitori (şi, de obicei, sunt nepublicate, spre
deosebire de alte tranzacţii de pe piaţa banilor, care sunt publice), documentul final
al tratativelor fiind poliţa. Aceste împrumuturi se clasifică după trei categorii:
natura garanţiei, sensul obligaţiei şi gradul de participare.
h) După natura garanţiei, împrumuturile sunt directe, garantate fie cu unele

bunuri (ipotecă), fie numai pe baza creditului general al organizaţiei interesate

(girul). În aceste două situaţii un rol deosebit îl au bilanţul societăţii precum şi
perspectivele pe care le are de a obţine şi în viitor numerar pe seama activităţilor
pe care le desfăşoară, acestea exprimându-se, de fapt, prin previziunile asupra
veniturilor ei.
i) După sensul obligaţiei, împrumuturile sunt directe, realizate printr-o

varietate de metode, cum ar fi închirierile pe termen lung, plata prin bonuri sau
12
acorduri privind desfacerea producţiei. Aceste forme de împrumut ale căror
implicaţii depăşesc în parte sfera de cuprindere a bilanţului, prezintă diferite
avantaje, întrucât ele pot fi adaptate la nevoile societăţii interesate în ceea ce
priveşte atât sumele, cât şi eşalonarea împrumuturilor, pot fi negociate în particular
şi pot să nu fie cuprinse în bilanţul contabil. În schimb, costul pe care îl implică
atragerea unor asemenea surse este, de regulă, ceva mai mare decât nivelul mediu
al dobânzilor.
j) După gradul de participare, unele împrumutului au caracterul obligaţiilor

directe, atât a creanţelor convertibile, cât şi a creanţelor pe venituri. În primul caz,

creditorul poate opta pentru convertirea creanţei în acţiuni curente la un preţ
prestabilit, în timp ce în al doilea caz, plata dobânzilor pentru astfel de creanţe este
obligatorie numai dacă veniturile brute (inclusiv impozitele) sunt la un astfel de
nivel încât le poate acoperi.
Creditele pe termen mijlociu sunt caracterizate atât prin durată (5 ani), cât şi
prin tehnicile de mobilizare a efectelor financiare care permit apelarea la piaţa
monetară tradiţională. În acest cadru, se înscriu biletele la ordin, care sunt de două
categorii:
 bilet la ordin comercial, care se referă la un act de comerţ;
 bilet la ordin financiar, prin care băncile acordă credite clienţilor săi,
inclusiv societăţilor comerciale de persoane sau de capital. Aceste efecte de comerţ
conţin elemente de certitudine (obligaţia necondiţionată de plată şi avalul) sunt
negociabile şi se pot transmite prin girare, scontare şi reescontare, deci creează
posibilitatea deţinătorului-beneficiar de a-şi procura resurse financiare înainte de
scadenţă. În plus, biletelor la ordin le sunt conferite o serie de facilităţi în favoarea
securităţii drepturilor beneficiarilor, prin dreptul comercial, convenţiile
internaţionale, codurile comerciale şi alte reglementări în materie. În baza acestor
reglementări, biletul la ordin a devenit un înscris - un titlu de credit - prin care o
persoană, numită emitent, se obligă să plătească altei persoane, numită beneficiar,
sau la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadenţă. Aceste efect de comerţ poartă
trei semnături: emitent, bancă şi o instituţie de emisiune (financiară), care prin

13
intervenţia sa contribuie şi la diminuarea caracterului inflaţionist al acestei forme
de credit.
Creditele pe termen scurt se realizează în diverse forme de mobilizare a
creanţelor, cum ar fi: scontarea efectelor comerciale (l’escompte commercial),
creditele de antrenare (les effets de chaîne) şi creditele de mobilizare a
creanţelor comerciale (la crédit mobilsibale de créances commerciales).
Prima formă de credit (scontarea comercială) reprezintă sistemul cel mai
frecvent practicat în Franţa şi în alte economii de piaţă de tip occidental. Acest
sistem permite societăţilor comerciale să mobilizeze efectele de comerţ (trate,
bilete la ordin, warante) pe bază de scontare înainte de scadenţă. Prin această
operaţiune, beneficiarul tratei sau biletului la ordin încasează suma înscrisă în
aceste documente, diminuate cu taxa scontului (dobânda creditului acordat la
bancă până la scadenţă) şi comisionul perceput de bancă pentru acoperirea
cheltuielilor sale şi realizarea unui beneficiu9.
Calculul taxei reescontului (dobânzii creditului) are în vedere valoarea
nominală, valoarea actuală şi diferenţa, reprezentând scontarea propriu-zisă, ţinând
seama de taxa scontului în procente, de faptul că plata se face în zile şi că un an se
consideră în relaţiile bancare, la media de 360 zile pentru 100 de unităţi monetare.
Creditele pe termen scurt se obţin şi prin scontarea warantelor, care
reprezintă documente de depozitare a mărfurilor în depozite, antrepozite, docuri
sau magazii generale administrate de stat. În aceste depozite, antrepozite,
comercianţii, industriaşii etc. îşi depozitează materiile prime, mărfurile şi
produsele importante fără a plăti taxe vamale pe durata depozitării lor şi atâta timp
cât ele rămân în incinta antrepozitului. Pe perioada depozitării se plătesc însă
anumite taxe, prime de asigurare, cheltuieli de recondiţionare etc. Recipsa-warant
pentru obiectele depozitate este detaşată dintr-un registru de cotor (talon) şi se
divide în două părţi: recipisa şi warantul. Aceste părţi sunt la ordin, recipisa dând
dreptul de proprietate asupra mărfurilor, iar warantul comercial (prescurtat
warantul) este un act de gaj pe care firma care a depozitat mărfurile poate să-l
transmită prin andosare, de regulă unei bănci sau unei firme care îi acordă un

9
Şaguna, Dan Drosu; Floander, Ion: Drept financiar şi fiscal, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2000, pg. 88.
14
împrumut, warantul andosat garantând restituirea împrumutului. Dacă deţinătorul
recipisei nu va rambursa creditul la scadenţă, banca se va prezenta la antrepozit, va
vinde mărfurile respective, va efectua rambursarea împrumutului şi va vărsa
diferenţa în contul deţinătorului recipisei.
A doua formă de trate (creditele de antrenare) reprezintă bilete sub formă de
trate, plătibile la date fixe care antrenează un mare număr de efecte de valori
scăzute, care nu se pot reescompta, dar sunt cu scadenţe scurte, de maxim trei luni.
Pe baza acestor bilete scadente, după trei luni, băncile acordă credite,
interpunându-se între deţinătorul biletelor şi clientul său.
A treia formă de credit (creditele de mobilizare a creanţelor comerciale) se
derulează după următoarele criterii: după ce se face facturarea la clienţi, societatea
care doreşte credit grupează facturile cu aceeaşi scadenţă de plată, ţinând seama de
termenul de plată stabilit cu clienţii şi emite un bilet la ordin de o valoare egală cu
valoarea acestor facturi. Acest bilet este scontat de bancă, dar sistemul este dificil,
fiind contestat de clienţi, care pot protesta pe motiv că, în conformitate cu
prevederile din contract, aceştia sunt debitorii furnizorilor şi nu ai băncilor.
Creditele menţionate (pe termen lung, scurt şi mijlociu) sunt acordate – direct
sau indirect – pe piaţa financiară. Dar un mare număr de societăţi comerciale, mici
şi mijlocii, “nu pot apela la piaţa financiară, fie din cauza formei lor (societăţile de
persoane sau cele cu răspundere limitată), fie din cauza mărimii lor: ele nu dispun
întotdeauna de un dosar suficient de important pentru a se adresa unui organism
financiar”. Aceste firme acoperă necesităţile lor de finanţare graţie creditului
acordat direct de particulari, respectiv de asociaţii sau de terţe societăţi străine.
Astfel de metode de finanţare îmbracă forme diverse. Din acest punct de vedere, se
disting, în practica franceză trei forme de credit: avansurile asociaţilor, bonurile
de casă şi alte categorii de împrumuturi.
 Avansurile asociaţilor. Capitalurile societăţilor comerciale de persoane
sau cu răspundere limitată este, de regulă, insuficient pentru desfăşurarea unei
activităţi deosebite. În plus, au dezavantajul că titlurile lor de societate (părţi
sociale) nu sunt cotate la bursă. În această situaţie, asociaţii fac apel la avansurile
în cont curent, prevăzute în statutul de funcţionare. Contul curent este un cont de
15
avansuri în cont curent, prevăzute în statutul de funcţionare. Contul curent este un
cont deschis în contabilitatea societăţilor care funcţionează pe sistemul de
compensare, pe bază de aviz pe o perioadă de 3 luni în temeiul unui contract de
împrumut sau convenţie de blocaj fără a depăşi volumul capitalului social. Astfel
de convenţie prevede durata până când asociaţii se angajează să lase sumele
alocate în contul curent şi procentual de dobândă de plătit, care este limitată.
Aceste reguli funcţionează şi în societăţile pe acţiuni (anonime şi în comandită),
însă cu caracter restrâns fără a depăşi ca volum jumătate din capitalul social şi, în
plus, capitalul social subscris la constituirea societăţii trebuie să fie integral vărsat.
 Bonurile de casă. Aceste bonuri reprezintă hârtii de valoare, cuprinzând
angajamentul emitentului de a plăti o anumită sumă în vederea rambursării unui
împrumut pe termen scurt purtător de dobândă. Hârtiile de valoare respective sunt
la ordin sau la purtător şi sunt asimilate efectelor de comerţ (cambie, bilet la ordin).
În Franţa, astfel de hârtii de valoare sunt utilizate de toate societăţile şi
organizaţiile financiare, putând fi emise în mod progresiv, în funcţie de necesităţile
de capital. Ele pot fi emise în mod public, însă numai de societăţile cu răspundere
limitată şi pe acţiuni, care au încheiate bilanţurile pe trei exerciţii şi au în întregime
capitalul dedus. De asemenea, forma lor este, conform legislaţiei franceze, foarte
clar reglementată, cuprinzând numeroase informaţii pentru identificarea situaţiei
societăţilor comerciale care le-a emis.
 Diverse categorii de împrumutaţi. În această categorie se înscriu
contractele de împrumut între particulari şi societăţi. Forma acestor împrumuturi
depinde de relaţiile dintre terţi şi societăţi şi de gradul de încredere existent între
părţile contractante. În afara relaţiilor personale şi garanţiile posibile date de
valorile patrimoniale ale societăţii respective, se practică în mod curent şi ipoteca.
Această garanţie oferă cea mai sigură securitate şi în practica franceză şi are o
mare audienţă la public. Contractele de împrumut, pe lângă suma împrumutată,
termenul de rambursare, nivelul de dobândă, obiectul ipotecat etc., sunt
autentificate de notari, care sunt direct menţionaţi în calitate de intermediari.

16
 Creditele acordate de bănci ţărilor cu economie de piaţă pentru desfăşurarea
activităţii de producţie sau a celei comerciale pot avea şi un caracter sezonier, cum
ar fi:
 creditul pentru stocurile sezoniere;
 creditul impus de fluctuaţii sezoniere ale activităţii firmei (care nu
depăşesc 9 luni);
 creditul de trezorerie, care se numeşte în mod curent credit de fond de
rulment;
 creditul de schimb, în cazul efectuării unor operaţiuni financiare speciale
(emisiuni de obligaţiuni) care necesită unele finanţări pe termen scurt.
În sistemul economiilor de piaţă dezvoltate, există şi o altă formă de credit,
denumită “le lease back”. Prin acest sistem de lease back, proprietarul unei
societăţi comerciale care se află în urgenţă de nevoie de fonduri băneşti îşi vinde
întreprinderea unei societăţi de leasing şi apoi o închiriază printr-un contract
obişnuit. În acest mod, îşi transformă fondurile imobilizate în fonduri disponibile,
iar după realizarea scopului îşi răscumpără întreprinderea la un preţ dinainte
stabilit, în general la un nivel destul de scăzut. Răscumpărarea se poate face şi prin
rambursare progresivă, dând posibilitatea astfel la reducerea cheltuielilor de lease
back10.

I.3. FUNCŢIILE ŞI ROLUL CREDITULUI

Locul şi importanţa creditului în relaţiile social economice sunt evidenţiate

prin funcţiile sale şi anume:
 funcţia distributivă, constă în mobilizarea resurselor băneşti disponibile
la un moment dat în economie şi redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi
spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie de fonduri de finanţare.
Disponibilităţile băneşti se referă la surplusurile de capital de circulaţie aflate
temporar sub formă inactivă în conturile bancare ale societăţilor comerciale, la
10
Văcărel, Iulian: Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, pg. 332.
17
rezervele de casă sub formă inactivă în conturile bancare ale societăţilor
comerciale, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi bancare,
economiile populaţiei depuse la casele de economii ori la băncile comerciale.
Oferind agenţilor astfel de disponibilităţi, creditul sporeşte puterea de acţiune
productivă a capitalului punând astfel în mişcare forţele economice latente şi
contribuind la creşterea avuţiei reale a societăţii. De asemenea, operativitatea dată
procurării de noi capitaluri dă mai multă elasticitate economiei în ansamblul ei,
favorizând orientarea mai rapidă a investiţiilor spre sectoarele sau activităţile
inerente şi externe şi contribuind pe această bază la creşterea eficacităţii marginale
a capitalului. Tot prin funcţia distributivă, creditul participă la concentrarea
capitalului şi dirijarea acestuia spre acţiuni de mare anvergură, profitabile întregii
societăţi.
 funcţia de transformare a economiilor în investiţii, prin care se
concretizează una din legile obiective ale economiei de piaţă, şi anume realizarea
echilibrului macroeconomic conform ecuaţiei E = I, în care E reprezintă
economiile iar I investiţiile; orice individ poate economisi o anumită sumă de bani,
mai mare sau mai mică, în funcţie de venitul şi comportamentul său economic.
Economisirea care nu este urmată de investire constituie o tezaurizare şi reprezintă
un factor de dezechilibru pentru viaţa economică. În acelaşi timp, nu orice individ
poate fi întreprinzător, nu oricine îşi poate asuma riscurile unei investiţii, iar dacă
le au, este posibil să nu le poată valorifica din cauza lipsei de capital.
Creditul este cel care pune la dispoziţia întreprinzătorului capitalul necesar,
asigurând transformarea economiilor, altfel inactive în investiţii. Sub acest aspect,
creditul este un important factor al creşterii economice. Oferind posibilitatea
accesului la credite al oricărui individ care, prin intenţiile sale realiste, riguros
fundamentate garantează rambursarea sumelor primite, creditul contribuie la
proliferarea firmelor de mici dimensiuni, promotoare ale noului, ceea ce
favorizează concurenţa, cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.
 funcţia de emisiune monetară. Urmare a consolidării ideii de credit bazat
pe încrederea între participanţii la actul economic, a fost creată moneda fiduciară
(cu valoare fictivă întemeiată pe încredere), adică la biletele de bancă, iar pe lângă
18
acestea determinate de nevoile schimbului, au apărut o multitudine de alte
instrumente de tehnici de plată. Astfel de instrumente şi tehnici, ca viramentul
cecul, compensaţia, trata, cambia etc., au dus la diminuarea numerarului din
circulaţie şi la creşterea în mari proporţii a monedei scripturale. Prin aceasta s-a
realizat şi o importantă reducere a cheltuielilor cu circulaţia monetară, noile tehnici
şi instrumente de plată determinate de acţiunea creditului, asigurând şi o creştere a
volumului şi valorii tranzacţiilor economice.
 funcţia de asigurare a stabilităţii preţurilor, se realizează prin
reglementarea dimensiunilor cererii şi ofertei de mărfuri şi servicii, creditându-se
consumul, pe de o parte şi stocurile, pe de altă parte. Astfel, dacă anumite mărfuri
a căror producere are, în mod obiectiv, un caracter sezonier (ulei, zahăr, produse
din fructe etc.) ar fi aduse toate pe piaţă în momentul realizării lor, oferta ar deveni
disproporţionat de mare în raport cu cererea şi am asista la o cădere catastrofală a
preţurilor, care va fi urmată, după un anumit timp, când se va ajunge la o penurie a
mărfurilor respective de o urcare exagerată a preţurilor. Pentru prevenirea unor
asemenea situaţii care ar perturba echilibrul economic (risipă urmată de penurie),
se foloseşte un instrument al creditului, şi anume warantul, care oferă pentru
proprietarii mărfurilor posibilitatea depozitării lor şi obţinerii cu anticipaţie, într-o
proporţie mai mare sau mai mică, a contravalorii acestora.
Prin finanţarea producţiei şi consumului, precum şi prin crearea unor
instrumente şi tehnici deosebit de flexibile, creditul a devenit o prezenţă sine qua
non în viaţa socială şi economică din orice ţară civilizată. De asemenea, prezenţa
sistemului de credit şi a formelor sale în societăţile avansate, oferă numeroase
facilităţi, inclusiv protecţia participanţilor la actul economic11.
Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice
internaţionale, stimulând exporturile şi importurile, asigurând o desfăşurare
normală, rapidă şi în deplină siguranţă a operaţiunilor de export-import. În fine,
trebuie avute în vedere rolul pe care îl are creditul în acoperirea deficitului bugetar
al statului, sub forma creditului public.

11
Bran, Paul: Relaţiile financiar-bancare ale societăţii comerciale, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1985, pg.
112.
19
 Trebuie subliniat însă că, pe cât util şi avantajos este creditul, pe atât de
primejdios devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu principiile sale şi
cu cerinţele echilibrului economico-financiar. Cel mai mare pericol îl constituie
folosirea abuzivă, determinată de ideea utopică, că prin sine însuşi, creditul
reprezintă avuţie. O astfel de concepţie va avea consecinţe extrem de grave atât
asupra debitorului cât şi a creditorului: debitorul va fi tentat să folosească sumele
provenite din împrumut ca pe propria-i avere, fără discernământ, ier creditorul se
va vedea sărăcit, în imposibilitatea de a-şi recupera banii împrumutaţi.
Un alt pericol îl reprezintă aşa numita supracreditare, care duce la mari
dezechilibre economice, financiare şi monetare, generând, atunci când ia proporţii,
inflaţia. De asemenea, utilizarea creditului pentru finanţarea unor activităţi
economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibru structural în
economia naţională, la disproporţii între ramurile şi sectoarele ei de activitate.
O folosire arbitrală a creditului poate stimula şi o intensificare a operaţiunilor
speculative, o creştere a capitalului fictiv, care poate genera crahuri financiare. În
fine, nu trebuie omisă nici problema riscurilor rezultate din utilizarea creditului, în
special pentru instituţiile bancare, care, dacă nu sunt luate în considerare, pot
provoca prăbuşirea în lanţ a sistemului bancar, cu consecinţe extrem de dureroase
pe plan economic, social şi politic.

I.4. CONDIŢIILE CREDITULUI

În îndeplinirea funcţiilor şi rolului creditului la economia de piaţă, pentru

valorificarea la maximum a avantajelor şi diminuarea la minimum a
dezavantajelor, este necesar să fie întrunite următoarele condiţii12:
 existenţa unui sistem juridic prin care să se reglementeze cadrul general
la operaţiunile de credit, măsurile asiguratorii şi de protecţie pentru participanţii la
contractul de credit, drepturile şi obligaţiile creditorilor şi debitorilor, procedura de
soluţionare a litigiilor dintre părţi şi organele competente. Cadrul juridic trebuie să

12
Condor, Ioan: Drept financiar şi fiscal, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1996, pg. 287.
20
fie suficient de flexibil pentru a lăsa spaţiul de afirmare liberei iniţiative dar şi
categoric, astfel încât să crească încrederea agenţilor economici şi să limiteze
riscurile;
 existenţa unui sistem instituţional, constând într-un ansamblu de
instituţii şi organisme specializate, cu o vastă reţea dispusă în teritoriu, dar şi cu
relaţii de corespondenţă cu instituţii similare din străinătate. De asemenea, este
necesar ca aceste instituţii să dispună de personal (bancheri) calificat şi de mijloace
tehnice moderne pentru efectuarea operaţiunii de credit;
 existenţa unui cadru economic favorabil, legat de situaţia de ansamblu a
economiei naţionale, de perspectiva ei, de gradul de dotare profesională şi tehnică
a sectoarelor din economie, precum şi de conjunctura economică pe plan intern şi
extern. De asemenea, o importanţă deosebită o are şi situaţia resurselor existente în
economie şi aflate la dispoziţia agenţilor economici, accesul la acestea, structura
economiei naţionale, situaţia pieţei de mărfuri, a pieţei financiare etc.;
 forma relaţiilor social-politice în sensul existenţei cadrului general de
ordine şi consens social-politic, de stabilitate şi continuitate a operaţiunilor
generale referitoare la deciziile macro-economice, precum şi atitudinea regimului
politic faţă de economie, faţă de libera iniţiativă şi faţă de piaţă. Este evident că un
mediu social caracterizat prin convulsii între diferitele categorii sociale, un regim
politic instabil, contestat, o politică economică oscilantă sau opţiuni şi atitudini
nesigure, fără perspective clare, vor influenţa elementul esenţial al creditului, adică
încrederea, descurajând atât tendinţele de economisire prin intermediul instituţiilor
specializate, cât şi cererea de credite sau acordarea lor;
 factorii de natură psihologică şi de tradiţie, care se referă nu numai la
elementul definitoriu al creditului, încrederea, ci şi la comportamentul agenţilor
economici, a întreprinzătorilor, dar şi a populaţiei în ansamblul său. Nu se poate
face abstracţie de aptitudinea diferitelor grupuri sociale spre economisire, consum
sau investiţii sau spre tezaurizare, de poziţia populaţiei în raport cu libera iniţiativă
etc., care ţine de cutumă, de religie, de nivel de cultură şi de educaţie sau de
profesiunea şi poziţia socială a indivizilor.

21
 Luarea în considerare a acestor condiţii, cunoaşterea şi constituirea lor au o
deosebită importanţă pentru etapa de tranziţie la economia de piaţă. La o analiză
sumară a condiţiilor creditului, se constată că, în cea mai mare parte, acestea se
găsesc într-o foarte mică măsură în ţara noastră. De la vechiul regim mai persistă
obiceiurile şi mentalităţile antieconomice, contrare principiilor de bază ale
economiei de piaţă, care încă nu permit funcţionarea unui sistem de credit, care să
poată deveni un factor de favorizare a acestora. În acest sens, statul va trebui, într-o
primă etapă, să înfăptuiască condiţiile necesare de funcţionare ale unui sistem de
credit, fără, însă, a folosi metode administrative, care ar avea efecte contrare
scopului urmărit. Astfel, va trebui să promoveze, alături de politica financiară,
monetară, bugetară, valutară, şi o adecvată politică de credit.
Politica de credit, înfăptuită prin banca centrală (în unele state şi prin
guverne), cu ajutorul unor instrumente şi tehnici specifice, urmăreşte să
asigure, prin promovarea funcţiilor creditul echilibrul general economic al
societăţii13. Politica de credit se realizează printr-o serie de instrumente specifice,
şi anume: manevrarea taxei scontului, operaţiunile pe piaţa liberă (open market),
politica rezervelor obligatorii ale băncii centrale, politica de încadrare a creditului
(care constă în impunerea unor cote maxime de creştere a creditului) etc14.
Cunoaşterea acestor instrumente şi aplicarea lor adecvată, în funcţie de
evoluţia de durată conjuncturală a economiei, va permite creditului exercitarea
rolului său de factor mobilizator dar şi de reglare a vieţii economice.

13
Şaguna, Dan Drosu: Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994, pg. 118.
14
Gliga, Ion: Drept financiar public, Ed. All, Bucureşti, 1994, pg. 255.
22
 CAPITOLUL II
CREDITUL BANCAR

II.1. CONCEPT GENERAL. TRĂSĂTURI

Creditul este operaţiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse, în

schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoţite de plata
unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.

23
 Operaţiunea priveşte două părţi. O parte care dă creditul, cealaltă parte îl
primeşte, altfel spus se îndatorează1.
Relaţiile de credit au existat şi în economiile premonetare. Deci creditul poate
exista şi în economiile fără monedă. Evident că, în ansamblul lor, relaţiile de
credit, astăzi, nu se pot emancipa pe haina monetară.
Operaţiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de la relaţiile între
indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacţiile formalizate
ce se efectuează pe pieţele monetare sau financiare foarte dezvoltate şi formulate în
cadrul unor contracte complexe. O parte importantă a relaţiilor de credit priveşte
mobilizarea capitalurilor disponibile şi a economiilor.
Părţile implicate, tipul de instrumente utilizate şi condiţiile în care creditul
este consimţit, sunt extrem de diverse şi în continuă evoluţie. Dispozitivul
instituţional variază de asemenea, de la ţară la ţară.
Esenţial rămâne acelaşi peste tot: o valoare actuală se transmite de un creditor
(investitor sau împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-l
ramburseze, după un timp, în condiţiile specificate de acordul de credit, în cadrul
căruia debitorul promite, de asemenea de a plăti dobânda pentru a remunera pe
creditor.
În amplitudinea sa, esenţa raportului de credit se dezvăluie prin analiza
trăsăturilor caracteristice.

a) Subiectele raportului de credit, creditorul şi debitorul prezintă o mare

diversitate în ceea ce priveşte apartenenţa la structurile social-economice, motivele
angajării în raport de credit şi durata angajării sale, astfel ca ierarhizarea acestor
laturi, în amănunt, este dificilă.
O apreciere generală asupra naturii participanţilor la procesul de creditare:
creditori şi debitori, conturează trei categorii principale şi de amplă cuprindere:
întreprinderile, statul şi populaţia.

1
Condor, Ion: op. cit., pg. 212.
24
 Raportul de credit implică, primordial, redistribuirea unor capitaluri aflate în
stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistenţa unor procese de economisire
sau acumulări monetare.
Se afirmă, preponderent, în calitate de creditori, întreprinderile, care, pe de o
parte, manevrează importante disponibilităţi monetare, din circuitul cărora au loc
considerabile degajări cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de
creditare2.
Pe de altă parte, întreprinderile, prin realizarea profitului, constituie fonduri şi
rezerve, remunerează acţionarii, fapt major în desfăşurarea raportului de credit, în
primul rând, ia postura de creditor.
În ţările dezvoltate aportul populaţiei în formarea resurselor de creditare tinde
să-l ajungă pe cel al întreprinderilor. Astfel în anul 1991, în Japonia, faţă de
143.788 miliarde yeni, cât reprezenta acumulările întreprinderilor, populaţia
înregistra un volum de economii de 128.243 miliarde yeni.
Aceste tendinţe de creştere absolută şi relativă a economiilor populaţiei,
caracteristică evoluţiei raporturilor de credit în toate ţările dezvoltate, pun noi
probleme optimizării procesului de mobilizare şi utilizare a acestor economii. Pe
acest fundal se desfăşoară modificări calitative printre care transformarea
economiilor de disponibilităţi monetare în economii financiare, fapt ce influenţează
radical activitatea intermediarilor, băncile.
În calitate de debitor alături de întreprinderi şi populaţie se afirmă amplu, în
toate ţările dezvoltate, statul3.
În Statele Unite angajarea în calitate de debitor în procesul de creditare are
dimensiuni apropiate, volumul total al îndatoririi fiind în 1990: pentru întreprinderi
2.951 miliarde de dolari, pentru populaţie 2.837 miliarde de dolari şi pentru
administraţia de stat 2.798 miliarde de dolari.
Desigur că aceste date reflectă anumite particularităţi proprii ale S.U.A.:
 un grad mai mare de auto finanţare a întreprinderilor care diminuează
relativ necesităţile de credit;

2
Georgescu, I. L.: Drept comercial roman, vol. I, Bucureşti, 1999, pg. 321.
3
Floander, Ion; (colectiv): op. cit., pg. 202.
25
  o dezvoltare mai amplă a creditului acordat populaţiei, ca expresie a unei
economii de consum dezvoltate generos;
 o amplitudine specifică a cheltuielilor bugetare axate îndeosebi pe
destinaţii militare, care exagerează nevoile de credit ale statului.
Dacă pentru celelalte ţări dezvoltate, participaţiile cantitative pot diferi,
factorii care le generează şi tendinţele lor prezintă grade mai mari sau mai mici de
similitudine.

b) Promisiunea de rambursare, element esenţial al raportului de credit,

presupune riscuri şi necesităţi, în consecinţă, adesea, angajarea unei garanţii.
În raporturile de credit riscurile probabile sunt:
 riscul de nerambursare;
 riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a

incapacităţii de plată datorită conjuncturii, dificultăţilor sectoriale sau deficienţelor
împrumutului. Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic
împrumutul prin prisma cerinţelor respectării raportului de credit cu diferite
aspecte: umane (competenţa, moralitatea), economice (situaţia internaţională,
naţională, cadru profesional), financiare (situaţia financiară, îndatorarea existentă,
capacitatea de rambursare), juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte
întreprinderi).
Se poate acţiona pentru diviziunea riscului prin colaborări cu alte instituţii de
credit. Evident, prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a
împrumutului.
Riscul de imobilizare survine la banca, sau la deţinătorul de depozite, care nu
este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozit, din cauza unei gestiuni
nereuşite a creditelor acordate. Efectele negative ale unei asemenea situaţii care
afectează major pe deponent pot fi prevenite prin administrarea judicioasă a
depozitelor şi creditelor de către bănci; angajarea de credite pe baza hârtiilor de
valoare; mobilizarea efectelor (la piaţa monetară), prin reescont şi alte operaţiuni.
26
 Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri ce nu aparţin
băncii. De aici necesitatea, în scopul unei ferme gestiuni a fondurilor ce-i sunt
încredinţate bancherului să-şi întărească poziţia sa de creditor prin garanţii
personale sau reale4.
Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti, în
cazul în care debitorul este în incapacitate.
În cazul garanţiei simple, garantul are dreptul de a discuta asupra îndeplinirii
obligaţiei sale, de a cere executarea patrimonială a debitorului şi, în cazul în care
există mai mulţi garanţi, să răspundă numai pentru partea sa5.
În cazul garanţiei solidare, garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti,
concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiţii
preferabile de solvabilitate.
Garanţiile reale cuprind reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiu.
Dreptul de reţinere asigură creditorului posibilitatea de a reţine un bun
corporal, proprietate a debitorului, atâta timp cât el n-a fost achitat integral. Pentru
aceasta trebuie îndeplinite anumite condiţii: bunul corporal deţinut să aibă o
legătură cu creanţa iar creanţa trebuie să fie certă şi exigibilă.
Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanţia
creditului, gajul.
Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare. Dacă gajarea are loc fără
deposedare, creditorul primeşte un titlu de recunoaştere a gajului care face obiectul
publicării (de pildă gajarea fondurilor de comerţ).
Creditorul titular al gajului are, în virtutea gajării, anumite drepturi:
 de preferinţă (de a plăti înaintea altora, în cazul vânzării bunului ce face
obiectul gajului);
 de urmărire (dacă se schimbă proprietarul);
 de reţinere (păstrarea obiectului gajului);
 de vânzare (vânzarea în justiţie a bunului gajat).

4
Şaguna, Dan Drosu: Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar print, Bucureşti, 1994, pg. 297.
5
Popa, Ioan: Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, pg. 211-241.

27
 Ipoteca este actul prin care debitorul acordă clientului dreptul asupra unui
imobil, fără deposedare şi cu publicitate.
Ipoteca conferă creditorului dreptul de preferinţă şi dreptul de urmărire.
Ipoteca poate fi legală (prevăzută de lege), convenită (consimţită prin
contract) sau judiciară (acordată de organele judecătoreşti).
Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în
a fi plătiţi atunci când dispun de o garanţie asupra unei părţi, sau asupra totalităţii
patrimoniului debitorului.
Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferinţă şi de dreptul de
urmărire.
Privilegiile pot fi generale şi speciale, respectiv mobiliare şi imobiliare.
Oricare ar fi garanţiile oferite, creditorul nu poate să piardă din vedere că o
bună garanţie nu trebuie să fie decât o precauţiune suplimentară, şi nu un suport al
unui risc mai mult decât este probabil.
Decizia creditorului trebuie să se întemeieze pe totalitatea însuşirilor calitative
ale debitorului, ale patrimoniului său, şi a modului de administrare şi nu numai pe
cele ce se desprind din aprecierea garanţiilor.
Trebuie subliniat că, în caz de necesitate, transformarea garanţiilor în bani
presupune pentru creditor eforturi şi cheltuieli suplimentare şi implică imobilizări
îndelungate ale fondurilor. Toate acestea deturnează creditorul, respectiv pe
bancher, din preocupările sale obişnuite, şi-i aduce prejudicii, ce nu întotdeauna
pot fi comensurate valoric şi, pe această cale, recuperate.
Creditorul, respectiv bancherul, este interesat în primul rând de derularea
normală a procesului de creditare şi mai puţin de anomaliile acestuia, chiar dacă
acestea îi aduc unele recompense.

c) Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare

varietate. De la termene foarte scurte (24 de ore, termen practicat între bănci pe
pieţele monetare) şi încheindu-se cu termene de la 30 la 50 de ani şi chiar 100 (în
situaţiile recente pentru împrumuturi privind construcţia de locuinţe).

28
 Pentru creditele pe termen scurt, credite acordate întreprinderilor, sau credite
de consum, este caracteristică rambursarea integrală la scadenţă.
Creditele pe termen mijlociu şi lung implică adesea rambursarea eşalonată,
fapt ce înseamnă că, pe parcurs, la termenele stabilite, lunare, trimestriale, etc.,
odată cu plăţile cuvenite pentru dobânzi se rambursează o parte din împrumuturi.
Experienţa a arătat că atunci când creditele, prin natura lor pe termen lung, s-
au acordat în condiţiile în care se plăteau periodic numai dobânzile, rambursarea
principalului credit urmând a fi făcută integral la termenul stabilit, s-au creat
premise pentru lipsa de răspundere în domeniul creditului, ceea ce a contribuit la
apariţia fenomenului de incapacitate de plată a debitorilor şi falimentul instituţiilor
de credit, pe scară largă6.

d) Dobânda este o caracteristică a creditului.

În acordurile de credit s-a încetăţenit clauza dobânzii fixe. Respectiv dobânda
cuvenită în cadrul acordului de credit este acceptabilă pentru ambele părţi, pentru
întregul împrumut şi pe toată durata creditului.
În condiţiile presiunii inflaţioniste accentuate din anii ”70, s-a instituit regimul
dobânzilor variabile (sensibile) situaţie în care dobânzile se modifică periodic (de
regulă semestrial) în funcţie de nivelul dobânzii pe piaţă (naţională sau
internaţională).
Acordurile de credit pot prevedea adiţionarea dobânzii cuvenite şi plata
integrală la încheierea contractului (situaţie practicată mai ales pentru hârtiile de
valoare, obligaţiuni ale întreprinderilor, statului sau băncilor şi instituţiilor
financiare).

e) Tranzacţia. Acordarea creditului.

Creditul poate fi consimţit în cadrul unei tranzacţii unice: acordarea unui
împrumut, vânzarea unei obligaţiuni, angajarea unui depozit.

6
Bran, Paul: Relaţiile financiar-bancare ale societăţii comerciale, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1994, pg.
237.
29
 În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia
împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor. Cărţile de credit
sunt modalităţile cele mai răspândite pentru această formă.
Consimţirea tranzacţiei, respectiv acordarea creditului, este un act de mare
importanţă, în vederea căruia creditorul trebuie să-şi asigure o bună informare şi
documentare pentru evitarea riscului7.
În acest sens băncile îşi creează un cadru propriu de informare şi
documentare, sau apelează la agenţi de specialitate care studiază capacitatea de
plată şi respectiv potenţialul economic al firmelor.
O atenţie deosebită se acordă în economia unor ţări, documentări privind
riscul în investirea în hârtii de valoare, obligaţiuni, de o mare audienţă publică,
sfera în care acţionează agenţii specializaţi, care au pus la punct un sistem de
notaţie complexă, reunit într-o formulă literară sau numerică destinată a releva
gradul de risc decurgând din caracteristicile creditorului şi mai ales, ale
debitorului.

f) Consemnarea şi transferabilitatea sunt de asemenea caracteristici ale

creditului.
Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri,
instrumentele de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple şi
diferenţiate8.
Esenţial în aceste instrumente este obligaţia fermă a debitorului privind
rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma
angajată.
Implicit, prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizează
cesiunea creanţei, respectiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de
credit, precum şi veniturile accesorii.
Negocierea instrumentelor de plată şi a creanţelor ce sunt reprezentate pot
avea loc:
 direct între investitori;
7
Vivante, Cesar: op. cit., pg. 119.
8
Angheni, Smaranda: Drept commercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, pg. 125.
30
  în cadrul pieţelor de capital şi financiare.
De regulă, transferul direct se desfăşoară în cadrul raporturilor directe al
creditelor sau între bănci privind circulaţia cambiei (contrare sau reescontare), a
cecului etc., în timp ce obiect al pieţelor financiare sunt obligaţiunile statului
(bonuri de tezaur în principal) sau ale întreprinderilor precum şi alte hârtii de
valoare similare.
Transferabilitatea instrumentelor de credit şi deci transferul acordurilor de
credit de la un beneficiar la altul este în primul rând, o expresie a lichidităţii
portofoliului de creanţe, posibilitatea pentru fiecare creditor de a transforma
creanţa în bani, potrivit unei necesităţi sau unei noi opţiuni.
În practica bancară, transferabilitatea are un loc important deoarece permite a
asigura utilizarea fluxurilor fireşti de constituire şi utilizare a capitalurilor temporar
disponibile9.
Prin creditare, băncile folosesc, într-o primă etapă, capitalurile temporar
disponibile mobilizate între ele, urmând ca, într-o etapă următoare, să recurgă la
concursul altor fluxuri de capital existente sau create de banca de emisiune şi de
alte bănci, prin operaţiunile de recreditare.
În economia de piaţă raporturile de credit sunt considerabile, în dimensiunile
lor, şi multiple, în varietatea lor.
În aceste condiţii, orice categorie a acestor raporturi poate fi considerată
discutabilă prin criteriile utilizate sau prin gradul de cuprindere.
Făcând o analiză a raporturilor de credit folosim o amplă paletă de criterii,
care să le caracterizeze, să le afirme independenţele şi prin aceasta să le
diferenţieze.
Criteriile care determină delimitarea principalelor tipuri de credite sunt:
 persoana creditorului;
 modalitatea specifică de formare şi utilizare a capitalurilor disponibile;
 persoana debitorului;
 dimensiunile şi dinamica necesităţilor debitorului şi modul de folosire a
capitalurilor împrumutului;

9
Floricel, Constantin: Monedă, credit,bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, pg. 136.
31
  obiectul creditului şi sfera de utilizare;
 duratele de constituire a capitalului disponibil şi de utilizare de către
împrumutaţi.
Privite din acest punct de vedere, raporturile de credit s-au cristalizat, de-a
lungul vremii, în cinci sfere principale: creditul comercial, creditul bancar, creditul
ipotecar, creditul obligatar şi creditul de consum.
Creditul bancar cuprinde o serie largă de raporturi angajând modalităţi
diferite, pe termen scurt şi pe termen mijlociu şi lung, privind operaţiunile bazate
pe înscrisuri sau fără, garantate sau negarantate, în fiecare caz în parte sau în cadrul
unui acord general.
În rapoartele de credit cu banca se pot angaja şi persoane care în acest cadru
nu au calitatea de agenţi economici. Ne vom referi în continuare la raporturile de
credit în care sunt angajate întreprinderile.
Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce.
Pe de altă parte, întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite
care pot fi folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă
credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producţie curentă sau cu recuperare
ulterioară, pentru investiţii.
Esenţial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca, iar
relaţiile între bancă şi partener se desfăşoară pe terenul valorificării capitalurilor
disponibile şi realizarea de profituri, în principal sub forma de dobânzi.
Operaţiile de credit bancar vor fi examinate în sensul raportului bancă-
întreprindere, respectiv principalele credite acordate de bănci.
Avansurile în cont curent sau creditele de casă (sau trezorerie), reprezintă
raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoaştere a activităţii întreprinderii,
fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament.
În fapt, aceste credite nu sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă
necesităţile curente privind acoperirea cheltuielilor de producţie cu caracter
imprevizibil şi greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o garanţie veredică.
Aceste credite nu au stabilite termene de rambursare.

32
 De regulă, acordarea de astfel de credite este întemeiată pe depozite
compensatorii. Funcţia acestor depozite decurge într-un sens din faptul că
întreprinderile îşi păstrează toate disponibilităţile în conturile de la bancă, ceea ce
permite băncii să acopere necesităţile unor întreprinderi prin însăşi redistribuirea
depozitelor în cont curent constituite de alte întreprinderi. Pe de altă parte,
existenţa permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru o bancă
reducerea resurselor utilizate, iar pentru o întreprindere o păstrare a solvabilităţii.
O altă caracteristică a acestor credite este şi faptul că acestea, neavând la bază
înscrisuri, nu au posibilitatea de recreditare, bazându-se pe principalele resurse ale
băncii. De aici nivelul dobânzii mai ridicat, dar stabilit de regula, în corelaţie cu
dobânda de piaţă şi, în mod obişnuit utilizarea suplimentară pentru remunerarea
băncii, a unui comision.
Sistemul de acordare general este linia de credit, în condiţiile căreia se
stabileşte limita maximă a creditului acordat în acest cadru.
Într-o formă primară, această linie de credit conferă întreprinderii un credit
provizoriu, întru-cât banca poate cere oricând acoperirea debitului.
O formă mai favorabilă pentru întreprinderi este linia de credit confirmată,
pe baza unui acord scris, în care posibilitatea de acordare a creditului se menţine pe
o perioadă stabilită în contract.
Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a acestui mod de obţinere
de fonduri de către întreprinderi, întru-cât rambursările efectuate, reducând nivelul
creditului, permit în etape ulterioare, obţinerea unor credite, în limitele stabilite,
deoarece, potrivit condiţiilor acestui acord, posibilitatea de creditare se reînnoieşte.
Creditele exemplificate până aici, strâns legate şi de necesitatea de activitatea
de producţie, asigură întreprinderii un aflux de capital circulant, care este folosit de
aceasta potrivit necesităţilor sale şi liberului său arbitru, fără a se motiva utilizarea
lui, putând fi caracterizate, prin aspectul lor general implicite.
O serie de alte credite bancare, de care pot beneficia întreprinderile necesită,
vis-a-vis de bănci, o motivare clară şi condiţionarea utilizării lor şi adesea
garantarea. Astfel după modul lor de angajare şi folosinţă, ele pot fi caracterizate
ca explicite.
33
 Creditele explicite pot fi în ansamblul lor considerate drept credite pentru
stocuri.
În acestea, creditele de producţie sezonieră sunt cunoscute sub numele de
credite de campanie. Acestea sunt menite să asigure resursele necesare în cazul
iregularităţii ciclului aprovizionare-producţie-vânzări, de pildă, producţia de
conserve, blănuri, jucării, etc. Aceste credite sunt garantate cu mărfurile aflate în
procesul de producţie sau de circulaţie.
Majoritare în activităţile băncilor, în special a celor comerciale, sunt creditele
pe termen scurt.
În mod practic, soluţiile optime pentru acoperirea necesităţilor de investiţii, de
constituire de noi fabrici sau capacităţi de producţie şi alte majorări de capital fix
prin preluări şi achiziţii, se realizează pe alte căi, şi dacă se apelează la credit,
acesta acţionează în sfera creditului obligatar.

g) Dobânda
În formularea, dezvoltarea şi perpetuarea conceptelor cu privire la credit şi
dobânzi, gânditorii, şcolile şi curentele s-au angajat primordial în explicarea,
justificarea şi utilizarea dobânzii, de fapt ea însăşi latura specifică şi esenţială a
manifestărilor relaţiilor de credit. Astfel că, în mod necesar, tratarea teoriilor
asupra creditului şi dobânzii înseamnă efectiv, referiri, uneori exclusive, asupra
dobânzii.
Teoria dobânzii a constituit una din problemele cele mai discutate de filozofi,
sociologi şi economişti.
În general se consideră, în cadrul dat, dobânda ca ceva contrar eticii, în ciuda
faptului că realitatea relaţiilor economice afirmă permanent prezenţa acestui
“accident” economic în cadrul procesului de creditare.
Această opoziţie a filozofilor, teologilor şi profeţilor s-a manifestat din
timpurile cele mai vechi şi a durat secole. Abia la Calvin se întâlneşte o adevărată
justificare a dobânzii şi o superficială analiză a acestui fenomen.
Când ştiinţa economică a început a lua formă, de a se structura, liberată de
diatribele filozofilor şi dogmatismului teologilor, între problemele analizate în
34
primul rând de economiştii care se afirmau, a fost acest fenomen pe care relaţiile
capitalismului modern îl relevau constant. Din acest moment, legat de studiile
naturii şi formării capitalului, multe şcoli au intenţionat să construiască o teorie a
dobânzii. Se poate spune că fiecare şcoală a încercat să dea dobânzii o
caracteristică determinantă şi distinctă, în conformitate cu propriile lor puncte de
vedere.
Dacă ne propunem, mai întâi o definiţie, este foarte dificil de a reflecta în ea
toate aceste puncte de vedere.
Dobânda este, în mod firesc, comună cu conceptul de capital şi cu elementele
“timp” şi “risc”.
Aceste concepte şi elemente se regăsesc în cele mai succinte formulări ale
dobânzii. Astfel, într-un sens, dobânda poate fi considerată ca o remunerare pe care
capitalistul o primeşte pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originală a
capitalismului) sau pentru capitalul încredinţat spre utilizare pentru alte persoane
(dobânda împrumutului) pe o durată, pentru o folosire oarecare.
Într-un fel restrâns, sau ca formulă mai mult utilizată, dobânda este suma ce
revine proprietarului la rambursarea sumei sau preţul folosirii capitalului şi
totodată remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.
În aceste formulări regăsim unele caracteristici, unele elemente descriptive,
însă lipsesc precizările cu privire la originea dobânzii, la legile de formare şi la
justificarea sa.
În aceasta, o contribuţie pe deplin recunoscută este cea a lui Bohm Bawerk,
unul din cei mai importanţi analişti ai dobânzii. Acesta, în cercetările sale, porneşte
de la unele constatări empirice, cu care sunt de acord economiştii din vremea sa:
 dobânda unui capital se produce indiferent de activitatea personală a
capitalistului;
 parte care este o calitate firească a capitalistului;
 se formează fără ca acesta (capitalul) să se epuizeze şi are astfel o durată
eternă de constituire.

35
 Ca element al contractului de credit, nivelul dobânzii este acceptat, în fiecare
caz în parte, de creditor şi debitor ca urmare a unei negocieri de durată sau mai
operative.
Fiecare din părţi doreşte să aibă, în contextul acceptării soluţiei, anumite
orientări care să motiveze şi să justifice soluţia adoptată. Deci se pune problema de
a discerne şi considera factorii cu audienţă şi acceptabilitate generală.
Un prim asemenea factor este productivitatea capitalismului, o anumită
productivitate a capitalismului, adică o anumită rată a profitului, aflate într-o
dinamică determinată de evoluţii şi conjuncturi.
Întreprinzătorul atunci când îşi propune să mobilizeze un capital suplimentar,
trebuie să evalueze realist posibilităţile de rentabilitate, respectiv dimensiunile
profitului, întrucât el va trebui să remunereze corespunzător pe deţinătorul de
capital.
Contractul de credit care include ca un element semnificativ nivelul dobânzii,
este de fapt un acord, între cele două părţi interesate, cu privire la nivelul dobânzii,
sau altfel exprimat un compromis între cele două părţi.
Evident că aceste poziţii nu se manifestă ca atitudini personale, ci ca sumă a
lor, în relaţiile pe care cele două părţi le întreţine pe pieţele creditului. Iată deci
contextul în care, în fiecare moment dat, nivelul dobânzii reflectă şi exprimă
nivelul de productivitate a capitalului de care este intim legat.
Un al doilea factor general care determină nivelul dobânzii este lichiditatea.
Independent de orice alte condiţii, creditorii vor prefera acea formă de
împrumut care să le asigure lichiditatea. Deci se preferă termene scurte.
Orice angajare mai îndelungată a resurselor creditului, orice diminuare a
lichidităţii sale este însoţită de o sporire a sumelor plătite ca dobânzi, implică deci
o creştere a nivelului dobânzii.
Deci stabilirea nivelului dat al dobânzii în cadrul contractului de credit este şi
o expresie a compromisului între creditorii care doresc o cât mai ridicată lichiditate
şi debitorii interesaţi în a plăti mai puţin pentru aceasta.

h) Riscul rambursării este un alt factor general al nivelului dobânzii.

36
 Rambursarea la termen este o condiţie a perpetuării raporturilor de credit şi a
sistemului de credit. Rambursarea este o cerinţă generală care poate fi asigurată
dacă în cazurile particulare se iau măsurile necesare de evitare şi acoperire a
acestui risc.
Aceste cerinţe, în general acceptate, conduc la separarea elementelor de
structură a dobânzii în:
 dobânda pură care este costul utilizării capitalului;
 plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru
acoperirea pagubelor suferite pe această cale.
O asemenea considerare a riscului şi a soluţiilor de acoperire motivează
politica personală a băncilor în domeniul dobânzilor, orientată după gradul de risc
pe care îl presupune fiecare credit acordat, în funcţie de condiţiile reale pe care le
are fiecare debitor.
De asemenea, la rândul lor, deponenţii care asigură partea preponderentă a
resurselor băncilor sunt, în mai toate ţările, asiguraţi prin instituţii speciale cu
privire la redobândirea integrală a sumelor. Evident, plăţile pentru asigurarea
depozitelor prezintă un cost pentru bănci, un element de cost al creditului.

i) Raportul dintre oferta şi cererea de credite este evident un factor esenţial

în determinarea nivelului dobânzii.
Oferta de credite este determinată primordial de nivelul economisirii în ţara
respectivă, de opţiunile tradiţionale ale populaţiei pentru economii. Evoluţia
nivelului de economisire poate fi stimulată de nivelul dobânzii, dar oricare ar fi
nivelul dobânzii, există un nivel dat al economisirii.
Determinat de preferinţele familiilor de a economisii este nivelul individual al
venitului şi implicit nivelul de preferinţe pentru consum.
Stabilitatea economică şi politică are şi ea un rol deosebit în încurajarea
formării capitalului. Orice fenomen de instabilitate politică şi dezechilibru
economic, în special inflaţia, diminuează nivelul economisirii şi influenţează
negativ dimensiunile resurselor de creditare.

37
 Cererea de credite este intercondiţionată de cei trei mari debitori: guvernul,
agenţii economici şi familiile, deopotrivă influenţaţi de evoluţia activităţii
economice şi tendinţele de dezvoltare a investiţiilor.
Aşa cum am precizat anterior, nivelul dobânzii, astfel determinat este
“dobânda de bază” la care se adiţionează în mod firesc factorul de risc, care
majorează astfel diferenţiat, nivelul dobânzii pentru fiecare din solicitanţii de
credit.
Starea economiei în dezvoltarea sa liberă sau în încercările de orientare prin
politici economice şi îndeosebi prin politici monetare şi de credit influenţează
asupra nivelului dobânzilor, dar totodată trebuie să remarcăm că nivelul
dobânzilor, în dimensiunile sale din fiecare etapă, are o influenţă majoră asupra
economiei afectând dezvoltarea şi expansiunea economică, cheltuielile de consum
şi investiţiile.
Nivelul dobânzii se exprimă în diferitele segmente ale pieţelor creditului şi în
diferitele raporturi între debitori şi creditori, în special între bănci şi clienţii lor, în
variate tipuri şi variate mărimi.
Diferitele rate ale dobânzi existente, specifice în diverse relaţii sunt structurate
în cadrul unor legături reciproce semnificative şi putem spune că acţionează în
cadrul unui mecanism.
În interiorul fiecărei bănci se instituie, de fapt, o scară a dobânzilor creditoare
şi debitoare care reflectă implicit raportul dintre cheltuielile şi veniturile băncii şi
posibilităţile sale de a obţine profit.
Pe de o parte, banca procură resurse prin depozitele ce le constituie în relaţiile
cu clienţii şi de la furnizorii de resurse, alte bănci sau banca de emisiune, pe care
trebuie să le remunereze la nivelul dat, de regulă de nivelul pieţei.
Pe de altă parte, faţă de debitorii săi, fiecare bancă aplică un anumit nivel de
dobânzi în măsură să-i acopere cheltuielile (cu dobânzile şi de funcţionare) şi
implicit un anumit nivel al profitului.
În corelare, între nivelul dobânzilor încasate şi plătite, banca trebuie să-şi
asigure competitivitatea urmărind atragerea clienţilor, şi printr-un cuantum
avantajos, pentru ei, a dobânzilor.
38
 Astfel între dobânzile interne practicate de bănci rata dobânzilor de depozit
este de o importanţă majoră pentru nivelul general al dobânzilor interne.
Această rată este de un nivel foarte scăzut întrucât se aplică pentru depozitele
la vedere şi asigură un grad înalt de lichiditate deponenţilor, care, urmărind în
general acest aspect, acceptă un asemenea regim al dobânzilor.
Rata de bază a dobânzii reprezintă pentru fiecare bancă nivelul fundamental
în raport cu care se constituie o serie de rate ale dobânzilor practicate de bancă în
relaţie cu clienţii. În continuare, pe prima treaptă aflăm ratele de dobândă
normală sau comercială (în Anglia se numeşte “blue chip rate”).
Blue chip este o expresie împrumutată de la bursa de valori care este folosită
pentru a reprezenta activitatea unei firme care funcţionează fără reproş şi are bune
relaţii cu colaboratorii.
Această rată se construieşte adăugând două puncte la rata dobânzii de bază.
Funcţie de gradul de risc, alte firme pot fi creditate cu dobânzi sporite prin
adăugarea la dobânda de bază a încă 4,5 sau 7 puncte.
Rata dobânzilor pentru împrumuturile personale este la nivel real, foarte
ridicată, deoarece, cum este de înţeles, vizează operaţiuni ce implică o multitudine
de debitori şi multiple riscuri.
Iată că privite în ansamblul lor, dobânzile practicate de bănci faţă de clienţii
lor se află în corelaţia necesară de conexiune a unui mecanism.
Examinarea ratelor interne ale dobânzilor subliniază posibilitatea băncii de a
avea o politică proprie faţă de clienţii săi, în general, şi în deosebi vis-a-vis de
fiecare dintre ei, în special.
În acelaşi timp este evident că în opţiunile sale privind politica dobânzilor
banca este “obligată” să se alinieze la evoluţiile pieţei care determină propria
atitudine prin multiple şi diverse influenţe.
Importanţa dobânzii, oricare ar fi teoria monetară care încearcă să o explice,
se manifestă particular în unele funcţii economice caracteristice economiei de piaţă
contemporană.
Dobânda stabileşte numai un oarecare echilibru între cererea şi oferta de
capitaluri monetare (fonduri de împrumut sau fonduri lichide).
39
 Fără acest factor, nu ar fi posibilă o asigurare monetară a pieţei10.
Dobânda este un instrument fundamental al politicii monetare. Prin
intermediul modificării dobânzii, banca centrală influenţează asupra expansiunii
creditului şi monedei scripturale (bancare). De asemenea, dobânda este asigurată în
unele limite în influenţarea inflaţiei şi deflaţiei, în imobilizarea economiilor latente
şi determinarea nivelului investiţiilor.
Diferitele tipuri de dobânzi ce se utilizează pe piaţă potrivit destinaţiei
economice productive sau de consum, servesc pentru repartizarea masei monetare
disponibile între diferitele utilizări. Când, aşa cum se întâmplă în general, o
economie este în stadiul de expansiune, tipurile de dobândă depind de intensitatea
cererii din fiecare ramură a producţiei, sau sferă a activităţii de consum în
dezvoltare.
Evoluţia dobânzii, decurgând din cerinţele spontane ale dezvoltării
economice, sau derivată din politicile monetare şi de credit, are un rol deosebit în
orientarea şi uneori dirijarea tendinţelor economice în ansamblu şi în diferitele sale
sfere. Optimizarea ei în funcţie de potenţialul ei şi de cerinţele reale ale economiei
reprezintă o chestiune majoră în economia de piaţă contemporană.

II.2. RESURSELE DE CREDITARE

Operaţiile pasive reprezintă pentru bănci operaţiile de constituire a resurselor.

În activitatea băncilor comerciale au fost preponderente vreme îndelungată, ca
operaţiuni pasive: depozitele, reescontul şi operaţiunile similare şi capitalul
propriu.
Constituirea şi utilizarea depozitelor bancare reprezintă una din principalele
funcţii ale băncilor, în general şi a celor de depozit în special.
Depozitele bancare au un dublu caracter. Pe de o parte, depozitele bancare
care constituie obligaţia unor bănci faţă de depunători, rezultate din mobilizarea
capitalurilor temporar disponibile, reprezintă căi importante de constituire a
10
Bran, Paul: op. cit., pg. 157.
40
resurselor de creditare ale băncii. Pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă,
pentru depunători, creanţe creditoare faţă de bancă, mijloace de plată pe care
aceştia le pot utiliza în orice moment, cu precădere pentru efectuarea plăţilor către
terţi, pentru operarea în cont.
Depozitele bancare reprezintă astfel o formă de existenţă a banilor, respectiv a
banilor în cont, sau scripturali.
Pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă o formă principală de
mobilizare a capitalurilor şi economiilor temporar disponibile.
De natura şi termenul acestor depozite depinde şi modul în care banca va
valorifica aceste resurse de creditare.
Astfel, depozitele la vedere, sunt caracterizate de elasticitate, având în vedere
că depunătorii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru plăţile în cont sau
retrageri din cont, potrivit intereselor lor, ceea ce poate acţiona spre eventuala lor
diminuare abruptă.
Evoluţia disponibilităţilor din depozitele la vedere se caracterizează în mod
necesar printr-o anumită variaţie a sumei soldurilor, în care se delimitează un
anumit sold mediu permanent care exprimă posibilităţile de fructificare a
depozitelor de către bancă prin folosirea lor ca resurse de creditare.
Utilizarea sumelor provenite din depozitele la vedere necesită însă prudenţă,
întrucât angrenarea resurselor din depozite în proporţii exagerate ar putea crea
dificultăţi băncilor, în cazul în care deponenţii ar solicita, în ritmuri şi volume
neprevăzute, disponibilităţile din conturi.
Depozitele la vedere reprezintă cea mai stabilă resursă a băncilor comerciale.

A. Conturile curente reprezintă o formă specială de servire bancară a

titularilor de cont. Sunt conturi prin care agenţii economici ca şi persoanele
particulare înregistrează intrări de sume prin: cecuri, viramente, ordine de plată,
etc.
Această funcţie principală a contului curent este efectuarea operaţiunilor de
casierie ale titularului de cont, deci prestarea unor servicii numeroase şi laborioase
care solicită efort deosebit din partea băncii şi reprezintă pentru beneficiar o
41
degrevare substanţială a propriilor atribuţii antreprenoriale. Aşa se face că marea
majoritate a băncilor aplică un regim special soldurilor ce se creează în aceste
conturi, pentru care, fie că nu se acordă dobânzi, fie că se bonifică o dobândă
redusă.
Deşi apreciază însemnătatea operaţiunilor de care beneficiază şi recunoaşte
public faptul că gestionarea plăţilor implică cheltuieli mult mai mari decât
veniturile obţinute de la titularii de cont în acest scop, totuşi aceştia nu se sfiesc în
a retrage şi fructifica, pe alte căi, soldurile mai mari care s-ar forma pentru o
perioadă mai îndelungată în aceste conturi.

B. Conturile de depozit sunt, prin natura lor, menite să asigure fructificarea

unor economii (fie ale firmelor, fie ale persoanelor) pe un termen mai îndelungat.
De aici posibilităţile mai restrânse acordate titularilor privind mişcarea din
cont prin încasări sau efectuări de plăţi. Unele bănci aplică restricţii şi cu privire la
retrageri. Astfel băncile engleze cer să fie anunţate cu 7 (şapte) zile anticipat pentru
retragerile mai importante, deşi în fapt nu aplică aceste prevederi.
Normele de operare în aceste conturi orientează deci spre o dinamică stabilă
întrucât aceste tipuri de conturi asigură pentru băncile comerciale marea majoritate
a resurselor dimensionale, şi un grad de stabilitate în timp.

C. Depozitele la termen.
Potrivit convenţiei între deponent şi bancă privind termenele sau celelalte
condiţii de depunere (dobânzi, etc.) creează o bază sigură de fructificare în
procesul de creditare, pe termene corelate cu natura şi durata acestor resurse.
Pentru băncile comerciale, forma principală de atragere o reprezintă conturile
de depozit de investiţii.
De asemenea, băncile comerciale deschid clienţilor conturi de economii
simple sau în anumite sisteme (scheme, programe) care să asigure regularitatea
procesului de economisire.

42
 D. Reescontul – reprezintă o modalitate de căutare de resurse noi, prin
cedarea portofoliului de efecte comerciale, provenite din scontare, unei alte bănci,
băncilor de scont, sau de regulă, băncilor de emisiune.
Banca de depozit recurge la reescontare în funcţie de interesele sale de a
obţine disponibilităţi (adesea în scopul unei valorificări mai bune). Esenţial este că,
dacă se recurge la reescontare, chiar în aceeaşi zi în care s-a efectuat scontarea,
banca de depozit are un profit, rezultat din diferenţa dintre dobânda la care se
scontează (mai mare) şi taxa scontului, dobânda practicată de banca de emisiune.
Similar reescontului sunt operaţiunile de lombardare, operaţiuni de
împrumut de garanţii de efecte publice: obligaţiuni şi bonuri de tezaur, operaţiuni
prin care banca de depozit obţine de la banca de emisiune resurse pe termen scurt,
valorificându-şi astfel deţinerile în hârtii de valoare.
Reescontul şi lombardarea sunt operaţiuni concrete prin care are loc
recreditarea, un proces de amplă extindere şi în continuă evoluţie în economia
modernă. Aceste operaţiuni sunt utilizate cu necesitate pentru echilibrarea bancară,
pentru asigurarea operativă a acoperirii necesităţilor de credite prin atragerea
surselor dispersate din economie11.
Trebuie subliniat că procesul de recreditare este condiţionat de garanţiile pe
care le oferă creanţele, în speţă, şi de caracteristicile lor. Astfel unele creanţe sunt
negociabile deci se pot vinde, respectiv pot fi acceptate, la cumpărarea de către
bănci sau alţi creditori, în timp ce alte creanţe nu pot deveni obiect de vânzare-
cumpărare.
Deci numai o mică parte din creanţe pot fi recreditabile, respectiv acceptate de
bănci şi în special de banca de emisiune, şi considerate astfel agreate la scontare.
Acceptarea ca negociabile sau recreditabile a creanţelor se face pe baza
aprecierii temeiurilor obiective care au determinat acordarea creditului şi a
garanţiilor materiale şi morale pe care le implică persoanele obligate şi
participanţii la raportul de credit.
Creanţele care nu sunt negociabile sau recreditabile nu înseamnă că sunt
justificate sau lipsite de garanţii şi bune perspective, înseamnă doar faptul că

11
Şaguna, Dan Drosu: Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pg. 489.
43
raportul de credit are un pronunţat accent “personal” prin motivaţie, direct, sau
modul de garantare şi deci creditul iniţial rămâne cel final, iar creanţele nu pot
trece în mâna altui creditor.
Banca, cea care a acordat creditul, îşi asumă până la capăt răspunderea şi
efectul, urmând să aştepte rambursarea la termenul stabilit. Dar asemenea creanţe
nu permit băncii să-şi reînnoiască resursele prin creditare şi să-şi majoreze astfel
cifra de afaceri, suplimentar.
În efectuarea operaţiunilor de recreditare băncile îmbină sistemul angajării
resurselor la preţuri fixe (prin recreditare) cu sistemul angajării lor la preţuri libere
(pe piaţa monetară – open market).
Conjugarea cu măiestrie a acestor operaţiuni prin care banca îşi optimizează
costurile, este implicit şi o cale de creştere a profitului bancar.

E. Capitalul propriu şi fondul de rezervă constituie din profitul brut un aport

relativ redus în formarea resurselor de creditare a băncilor, prin definiţie,
intermediarii în reciclarea şi valorificarea capitalurilor. În marea lor majoritate,
societăţi pe acţiuni, băncile îşi formează capitalul propriu prin emisiunea şi
subscrierea de acţiuni.
Dar în formarea resurselor proprii, fondurile de rezervă constituite treptat, prin
repartizarea profiturilor anuale, au o pondere adesea relativ egală cu capitalul.
Legislaţiile multor ţări îngăduie asemenea proporţii. Aceste dimensiuni ale
rezervelor sunt îndreptăţite prin varietatea şi periculozitatea riscurilor ce apar în
operaţiunile bancare.
În considerarea structurii pasivelor bancare şi în orientările cu privire la
managementul acestora trebuie să se ţină seama de realităţile de pe pieţele
naţionale ale creditului reflectând evoluţii şi tendinţe specifice.
Reglementarea depozitelor (în înţelesul unor norme bancare speciale) având
drept obiect principal un regim de dobânzi scăzut, au avut un rol esenţial în
reorientarea deponenţilor către alte modalităţi de fructificare, în principal
transformarea disponibilităţilor destinate depunerii în capitalurile angajate în
relaţiile de credit obligatar, în economii financiare.
44
 Şi în acest domeniu s-a generalizat experienţele S.U.A., inovaţiile fiind
preluate şi de alte pieţe naţionale. Astfel, pentru atragerea deponenţilor individuali,
a economiilor familiilor, începând din 1981 s-au generalizat în S.U.A. conturile
NOW (negociable orders of withdrawal) şi apoi, în 1983, conturile SUPER NOW,
a căror trăsătură comună este tocmai nivelul înalt al dobânzii acordat pentru soldul
disponibilităţilor, în timp ce contul, respectiv soldul său, poate fi utilizat şi pentru
plăţile curente.
Asemenea conturi şterg astfel diferenţa între depunerile la vedere şi
depunerile la termen sau pentru economii, din punct de vedere operator, iar din
punct de vedere al dobânzii bonificate creează avantaje asigurând un nivel ridicat,
similar depunerilor la termen.
Conturile A.T.S. (automatic transfer system) sunt o variantă a conturilor
NOW, care presupune menţinerea în cont a unui depozit minim neremunerat
destinat plăţilor curente, în timp ce sumele încasate ce depăşesc acest plafon sunt
livrate automat la regimul de dobânzi din economii, avantajos pentru titularul de
cont.
În scopul mobilizării deţinerii de fonduri firmelor, băncile comerciale au
dezvoltat, de asemenea, modalităţi specifice.

F. Fondurile comune de creanţe (mutuale) - (Money Market Mutual Fonds)

constituie în prezent o modalitate în continuă şi amplă creştere a atragerii
resurselor de către bănci prin titularizare, prin automatizarea administrării unor
creanţe, în cadrul unui sistem specific12.
Esenţial pentru problema pusă în discuţie este că băncile pot înstrăina anumite
creanţe, în condiţii de piaţă, recuperând resursele investite, în scopul desfăşurării
altor operaţiuni de credit. Se creează astfel condiţii de amplificare a raporturilor de
credit pe baza atragerii ample a resurselor, în condiţiile stimulative de remunerare,
convenabile, la nivelul pieţei, pentru deţinătorii de capital.
În sfârşit o modalitate menită să pună în valoare deţinerile de bonuri de tezaur
aflate în posesia băncilor este reprezentată de convenţiile de răscumpărare

12
Şaguna, Dan Drosu: op. cit., pg. 488.
45
(Repurchase Agrements sau Rps). Această modalitate constă în vânzarea bonurilor
de tezaur aflate în portofoliul, cuplată cu convenţia de răscumpărare, la un preţ
care include şi dobânzile cumulate eferente termenului operaţiei.
Trecerea în revistă a pasivelor bancare scoate pregnant în evidenţă evoluţiile
şi tendinţele din ultimul sfert de veac care au creat, în mod necesar, căi noi ale
managementului bancar; au impus diversificări şi inovaţii a căror implementare pe
pieţele naţionale a trebuit să ţină seama de condiţiile specifice în care se formau
disponibilităţile şi de preferinţele deţinătorilor de capital pentru valorificare; astfel
că proporţiile în care aceste modalităţi, de regulă general adoptate, au pătruns
fiecare în parte pe pieţele naţionale, au fost determinate de condiţiile specifice şi de
gradul de penetrabilitate şi competitivitate a băncilor.
În managementul pasivelor s-a manifestat ca o necesitate tipică, determinată
de îngustarea gradului de lichiditate a activelor bancare, cerinţa ca băncile să se
sprijine mai mult pe pasive, pe elasticitatea şi oportunitatea utilizării lor în
asigurarea lichidităţii.

II.3. ANGAJAREA RESURSELOR BANCARE

A. Operaţiunile de creditare a firmelor

Băncile Comerciale şi-au diversificat tehnicile de creditare pentru a răspunde
solicitărilor întreprinderilor şi pentru a face faţă cerinţelor dezvoltării acestora,
funcţie de profilul lor şi posibilităţile lor de creditare. Aşa cum se va vedea, băncile
comerciale au renunţat la o serie de operaţiuni specifice pe care le-au cedat unor
instituţii specializate.

B. Creditarea necesităţilor de capital fix

Prin natura lor nevoile principale de capital fix ale întreprinderilor se satisfac
de către acestea prin recurgerea la piaţa de capital: emisiuni de obligaţiuni şi
acţiuni.

46
 Întreprinderile se adresează uneori băncilor pentru creditarea echipamentelor,
operaţiune practicată mai puţin de băncile comerciale şi în mai mare măsură de
către băncile de creditare pe termen mijlociu şi lung, băncile de ramură.
Astfel în Franţa, băncile comerciale acordă credite pe termene de până la doi
ani firmelor industriale, comerciale sau meşteşugăreşti pentru procurarea de
echipament sau pentru lucrări de construcţii sau de amenajare a localurilor
profesionale. Mai mult de 2/3 din aceste credite nu sunt recreditabile, ceea ce
înseamnă că banca îşi asumă până la sfârşit acoperirea cu resurse, riscul.
Creditele bancare pe termen mijlociu recreditabile se acordă, de regulă prin
girul unor instituţii de credit specializate, menite să promoveze anumite activităţi,
care examinând utilitatea creditului din punct de vedere economic general, preia, în
primă instanţă, creanţa urmând să o transfere băncii de emisiune.
În general distribuirea creditelor în economie se face în ţările dezvoltate în
poziţii relativ egale între firmă şi familii.
Prezintă de asemenea interes deosebit structura creditelor pe tipuri principale
şi pe ramuri. Un asemenea sistem funcţionează în Franţa unde instituţiile interesate
ca bănci de ramură sunt: Credit Naţional, Credit Foncier, Caisse National de Credit
Agricole, Credit d’Equipament de Petites et Moyens Enteprises.
Dacă în acest domeniu băncile comerciale au intervenţii mai restrânse, băncile
de credit pe termen mijlociu şi lung, băncile de ramură, societăţile financiare, cele
de leasing în principal, sunt pe larg implicate în creditarea cerinţelor de capital fix
ale firmelor.

C. Creditarea cheltuielilor de exploatare a întreprinderilor

Nevoile întreprinderilor privind acoperirea cheltuielilor de exploatare se
satisfac de bănci pe două căi:
a) prin creditarea creanţelor comerciale;
b) prin acordarea de credite din trezorerie.

a) Creditarea creanţelor comerciale

47
 Creditarea creanţelor comerciale înseamnă pentru bănci a prelua, contra
monedă, creanţele comerciale pe care întreprinderile furnizoare le au asupra
clienţilor lor.
Cea mai veche tehnică cunoscută şi folosită ca atare este operaţiunea de
scontare.
Scontarea – ca formă de bază a operaţiunilor cambiale – reprezintă
concesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a cambiei.
Necesitatea scontării cambiei se creează în condiţiile în care beneficiarul cambiei,
care (în perspectivă, la scadenţă, urmează să încaseze valoarea integrală a
creanţei), având nevoie urgentă de bani cedează acest drept, de regulă băncii
Scontarea este o operaţiune caracterizată prin următoarele trăsături:
 cedarea cambiei, prin scontare are caracterul de act de vânzare-
cumpărare, în sensul că se cedează şi se preia dreptul de a beneficia de suma
prevăzută în cambie;
 scontarea cambiei este o vânzare specială, în sensul că fiecare din
beneficiari care au recurs la scontare şi deci au cedat proprietatea cambiei rămâne
obligat la plata sumei din cambie în condiţiile în care trasul sau alţi participanţi la
procesul cambiei nu au putut plăti. Se manifestă astfel o caracteristică specifică,
răspunderea solidară a tuturor semnatarilor cambiei la plata sumei respective;
 scontarea cambiei este o operaţiune de creditare, atât prin faptul că se
referă la transferul unui instrument de credit, cât şi prin aceea că determină
plasarea resurselor de creditare a unei bănci pe un anumit termen, cu asigurarea
încasării dobânzii aferente.
Scontarea este actul prin care creditul comercial, consacrat în cambie, se
transformă în credit bancar.
Prin scontare, beneficiarul iese (în limitele precizate mai sus) din raportul de
credit anterior, obligaţia trasului de a plătii fiind înlocuită prin bani efectivi, pe
care bancherul îi avansează.
Pe de altă parte, trasul, angajat iniţial într-o operaţiune comercială, de vânzare
a mărfurilor de credit, devine, ca urmare a scontării, debitor al băncii comerciale.

48
 Scontarea angajează banca în raporturi cambiale specifice. Devenind
beneficiară a cambiei, fie în mod definitiv, fie ca intermediar, în cazul în care
decurge de la reescontare, banca îşi asumă, în caz de consemnatară a cambiei,
obligaţia de a plăti în caz de necesitate, respectiv riscul de a participa la acoperirea
sumei de plată. De aici necesitatea ca banca să selecţioneze cu atenţie cambiile pe
care le scontează potenţialul economic şi solvabilitatea fiecăruia dintre semnatarii
cambiei.

b) Creditele de trezorerie - sunt credite pe termen scurt, în general până la un

an, având drept scop acoperirea necesităţilor monetare legate de ciclul de fabricaţie
şi de comercializare. Ele au două forme principale:
1. avansul în cont curent;
2. creditele specializate.

1. Avansurile în cont curent reprezintă forma predominantă a creditelor în

Anglia şi S.U.A., având ponderi importante şi în alte ţări.
Avansurile în cont curent se acordă de către bancă prin plata cecurilor emise
de titularii de cont şi în cazul în care aceştia nu au disponibilităţi în cadrul unei
limite convenite, confirmate (overdraft).

2. Creditele specializate. Creditele specializate sunt destinate a acoperi o serie

de necesităţi legate de desfăşurarea producţiei cum ar fi:
 creditele de campanie care au drept scop să acopere cheltuielile de
fabricaţie şi de stocare pentru unităţi cu activitate sezonieră din agricultură şi
activităţi anexe (industria alimentară îndeosebi) din industria de confecţii şi
încălţăminte, lucrări, etc.;
 creditele pentru stocuri (garantate prin warant) pentru acoperirea
mărfurilor susceptibile de a fi gajate şi în general depozitate în docuri sau aflate în
curs de transport.
După cum se ştie, warantul este documentul care atestă existenţa mărfurilor
într-un depozit general (în porturi, vămi, etc.). Acest document permite
49
transmiterea proprietăţii prin menţiuni făcute pe o parte a documentului respectiv,
pe recipisa warant. Warantul în sine este documentul utilizat pentru obţinerea şi
garantarea creditului şi poate fi utilizat ca un efect de comerţ. Deci prin menţiunea
făcută pe warant se transmite creanţa constituită prin gajare şi dreptul extrem, de a
dispune ca atare asupra mărfurilor gajate.
Warantul asigură creditorului garanţia asupra mărfurilor şi posibilitatea
recuperării creditului acordat.
Având în vedere posibilitatea scăderii preţurilor, nivelul creditului este
diminuat în raport cu valoarea garanţiei, asigurându-se o marjă în favoarea băncii.
Warantul permite recursul cambial, fiind din acest punct de vedere, asimilat
cambiei şi de asemenea, fapt esenţial, permite mobilizarea lui. Deci dă posibilitatea
băncii să recurgă la recreditare.
În practica franceză, warantul este utilizat pe larg şi a luat forme diversificate
care se abat, formal, de la litera noţiunii: warantul agricol, warantul hotelier,
warantul petrolier, warantul industrial.
Creditele specializate sunt mobilizate, lărgind astfel prin recreditare
posibilitatea de acoperire a nevoilor de finanţare a mijloacelor de rulment şi prin
aceasta necesităţile de creditare a producţiei şi a circulaţiei mărfurilor.

50
51