Aurora Gruescu (1914-2005), prima romanca intrata in Guinnes Book si prima femeie inginer silvicultor din lume.

La
facultatea de silvicultura din Bucuresti, a fost singura studenta, alaturi de 130 baieti. Fiica învăţătorului Chiriac Dragomir, a
dorit de mică să urmeze silvicultura, ceea ce a şi făcut, în 1933, când a dat examen la Facultatea de Silvicultură, parte a
Politehnicii din Bucureşti, şi a mers la cursuri alături de 130 de băieţi care au făcut tot posibilul să o convingă să renunţe. Influenţaţi
de decanul Vintilă Stinghe, colegii refuzau să-i vorbească, o marginalizau, dar, cu timpul, după ce s-a căsătorit, au căpătat o
atitudine mai pozitivă, trecând de la ostilitate la indiferenţă. „Doi ani nu mi-a vorbit colegul meu de bancă, zicea că n-are ce să
discute cu o fată despre probleme care sunt ale bărbaţilor. Atunci, prejudecăţile se manifestau foarte puternic şi printre intelectuali.
De-abia când am avut primul post la Casa Pădurilor Statului am simţit că sunt tratată altfel, deşi aveam un salariu mai mic decât o
pensie”, afirma ea într-un interviu.A practicat meseria din 1938 până în 1973, când s-a pensionat. Şi-a legat numele de primul plan
de împădurire naţională, fixat la suprafaţa de 100.000 ha, a condus lucrările de combatere avio-chimică a dăunătorilor din pădurile
infestate din jurul Capitalei, a făcut inovaţii ce s-au confirmat, legate de lucrările de mecanizare în combaterea dăunătorilor,
publicând în acest sens mai multe articole în „Revista Pădurilor”. A fost „duşman de clasă” al regimului comunist, apoi expropriată,
probabil şi datorită faptului că nu a fost niciodată membru de partid, dar şi decorată, apreciată, lăudată.Membru de onoare al
Societăţii „Progresul Silvic”, filiala Prahova, membru de onoare al Asociaţiei Generale a Inginerilor din România, al Ministerului
Apei, Pădurilor şi Protecţiei Mediului. Nominalizată de «The American Biographical Institute» pentru titlul de personalitate a anului
1997. A obţinut Medalia de Argint la Expoziţia filatelică binaţională România – Israel. „Aurora Gruescu a fost cea care a deschis şi
altor femei drumul în silvicultură. Dar nu numai atât, a fost, ca inginer silvic, un specialist foarte bun. A făcut lucruri bune şi şi-a
lăsat, astfel, amprenta peste tot pe unde a trecut” (Alexandru Beldie, primul doctor în silvicultură din România).

Luiza Zavloschi, prima femeie primar din România Mare Într-o epocă în care politica şi funcţiile pe care aceasta le implică
reprezentau un domeniu destinat exclusiv bărbaţilor, locuitorii din satul Buda au încălcat tradiţia şi au ales ca primar o femeie, pe
învăţătoarea Luiza Zavloschi. Ziarul "Dimineaţa" din 3 martie 1930, cuprindea o pagină întreagă despre "minunea satului Buda–
Luiza Zavloschi": "Şi aici, în ţinutul ăsta aşa de vitregit, un sat de oameni simpli, izolaţi de frămîntările care macină zilnic
baloturi întregi de hîrtie şi răguşesc mii de glasuri, a biruit cea mai cumplită prejudecată. A fost aleasă prima femeie
primar"Luiza Zavloschi a fost prima femeie primar din istoria României. Ea a condus în două mandate consecutive destinul satului
Buda, care în prezent face parte din comuna Oseşti.Născută pe 20 iulie 1883, Luiza a ajuns învăţătoare în satul Buda, după ce a
absolvit cursurile Şcolii Normale de Învăţătoare "Mihail Sturza" din Iaşi. Apoi, s-a căsătorit cu învăţătorul Constantin Zavloschi şi au
avut şapte copii. Cum în vremea aceea învăţătorii erau printre cele mai importante persoane din sate, adevăraţi stîlpi ai comunităţii,
locuitorii au decis că Luiza merita să le conducă şi localitatea, nu numai să le înveţe copii carte. Astfel, un grup de gospodari i-au
bătut la poartă şi au rugat-o să accepte să candideze pentru funcţia de primar al satului. Nu avea nici o "culoare politică", nici un
sprijin, în afară de încrederea în locuitori şi în faptul că îi poate ajuta. Şi a cîştigat. Nu şi-a dezamăgit niciodată electoratul şi a
încercat să-i răsplătească încrederea. A organizat pentru prima dată evidenţele de stare civilă, a reuşit să instaleze un post
telefonic la primărie şi să facă primii paşi spre modernizarea sate uitate de lume.În urmă cu doi ani, la iniţiativa unei alte femei
primar, Mona Bujor, a organizat la Vaslui o manifestare complexă, intitulată "Luiza Zavlovschi". Zeci de femei cu funcţii de
conducere s-au întîlnit pentru a aduce un omagiu celei care a fost unul din cele mai bune exemple că şi femeile pot reuşi într-o
societate condusă de bărbaţi. "Cînd am citit pentru prima dată despre Luiza mi-au dat lacrimile de mîndrie pentru această
femeie. De mîndrie că şi eu sînt primar. Chiar am visat-o noaptea. Îi povesteam ce doresc să fac eu pentru locuitorii din
comuna Soleşti. Poate părea o prostie şi sînt eu un pic mai sentimentală, dar ăsta e adevărul. Dacă ar fi existat mai multe
femei ca ea şi dacă cele de acum ar avea mai mult curaj, tind să cred că alta ar fi soarta acestui judeţ", ne-a spus primarul
comunei Soleşti, dna Mona Bujor.Un primar pentru cărţile de istorieAşa spun oamenii din partea locului. Cei mai în vîrstă, care
au cunoscut rudele doamnei primar, îşi aduc aminte cu nostalgie de poveştile despre Luiza. Cît de înţeleaptă şi răzbătătoare
era. "S-a bătut pentru sat şi sîntem toţi tare mîndri de ea. Dacă ar fi după mintea mea, ar trebui să fie şi în cărţile de
istorie", ne-a spus un locuitor din Buda. În prezent, autorităţile locale sînt de părere că Luiza Zavloschi este un simbol pentru
comuna Oseşti. În memoria primăriţei, şcoala din localitatea Buda va purta numele "Luiza Zavloschi", în faţa căreia a fost aşezat
cu mare grijă bustul primei femei primarLuiza Zavloschi a plecat spre nemurire în 1967, cu conştiinţa împăcată că întreaga viaţă şi-
a pus-o în slujba comunităţii şi că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru oameni. A fost îngropată acolo unde şi-a găsit împlinirea
ca om, în localitatea Buda. Pe crucea de piatră ce îi străjuieşte mormîntul, mereu plin de flori, este scris cu mîndrie: "Prima femeie
primar din România Mare".
Irina Burnaia (n. 1909, sat Ciurari, comuna Gratia, judeţul Teleorman – d. 1997, Geneva). Aviatoare.A fost prima femeie pilot din
lume care a traversat in zbor muntii Carpati. Pe numele adevărat Irina Cioc (pseudonimul „Burnaia” a fost inspirat de denumirea
Câmpiei Burnasului, din zona natală), a studiat Ştiinţele Juridice, primind drept de practică, după absolvire, în baroul Ilfov. Instruită
în tainele aviaţiei de pilotul Petre Ivanovici (pilot de linie la compania L.A.R.E.S., membru al escadrilei de acrobaţie „Dracii Roşii”),
Irina Burnaia a obţinut, la 27 octombrie 1933, brevetul gradul I şi II pentru avioanele de turism, devenind astfel cea de-a treia
aviatoare româncă (după Elena Stoenescu-Caragiani şi Ioana Cantacuzino). Cu ajutorul statului român care a suportat jumătate
din preţ, a achiziţionat un I.A.R. 22. A efectuat un zbor deasupra Văii Prahovei, devenind prima femeie care a survolat Munţii
Carpaţi.La 3 ianuarie 1935, împreună cu Petre Ivanovici, a pornit într-un raid de mare anvergură pe ruta Bucureşti-Cape Town
(Africa de Sud). După o cursă plină de peripeţii, cauzate de dese defecţiuni ale aparatului de zbor, cei doi au întrerupt călătoria în
Africa de Est, lângă Lacul Victoria, după parcurgerea a 16 000 km.În 1937 a obţinut certificatul de pilot acrobat. A continuat să
realizeze mai multe raiduri: Bucureşti – Roma (1937), Bucureşti – Ankara – Bagdad – Bucureşti (1938) sau Bucureşti – Varşovia –
Berlin – Amsterdam – Londra (1939) şi a participat la Reuniunea Aviatică Internaţională de la Rimini, Italia (1939), unde a reuşit să
termine toate probele, atrăgând admiraţia generalului Valle, ministrul italian al aerului. Şi-a publicat impresiile în Aripile
mele (1937). Irina Burnaia, prima femeie pilot din România care a efectuat raiduri intercontinentale, prima acrobată din ţară care a
participat la mitinguri naţionale şi internaţionale importante, a fost decorată cu ordinul Virtutea Aeronautică de Pace. După
instaurarea regimului comunist, părăseşte ţara, stabilindu-se în 1948 la Geneva.

Cecilia Cuţescu-Storck (n. 14 martie 1879, Câineni, Vâlcea - d. 1969, Bucureşti) (după alte surse 29 octombrie 1973[1]) a fost o
pictoriţă română, soţia sculptorului Frederic Storck.Prima femeie profesor universitar in invatamantul de arta din Europa, Cecilia
Cutescu-StorckIn tara este cunoscuta ca fiind prma femeie care a executat pictura murala (decoratiunile interioare la banca
Marmorosch Blank) A studiat 9 ani pictura cu cei mai buni profesori ai vremii, în Germania, la Damenakademie din München, apoi
în Franţa cu Jean Paul Laurens si Benjamin Constant, de asemenea la Ecole de Beaux Arts[2], timp în care a expus constant la
Bucureşti şi Paris.[3]În străinătate s-a căsătorit cu violonistul Romulus Kunzer, cu care avut un fiu, pe Romeo, devenit şi el pictor
important.[4] Căsătoria nu a durat mult. S-a căsătorit apoi cu Fritz - Frederic Storck.Întoarsă în ţară s-a stabilit în Bucureşti, unde a
început să se ocupe de promovarea artei femeilor. Pentru aceasta a înfiinţat în 1916 „Asociaţia Femeilor pictore şi sculptore”. Tot
în anul 1916, Cecilia, devine profesoară la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, fiind prima femeie profesor la o universitate
de artă din Europa. În anul 1933 a fost aleasă preşedintă a Sindicatului de Arte Frumoase.[3]A avut foarte multe expoziţii personale
în ţară (la Tinerimea artistică, în saloane oficiale, expoziţii de stat) şi peste hotare. În anii 1924 şi 1928 a reprezentat România la
Bienala de la Veneţia.[3]A creat într-o viziune realistă, sobră, peisaje panoramice, viguros şi clar construite, compoziţii decorative cu
figuri, precum şi picturi murale, dintre care cea mai importantă este marea frescă "Istoria Negoţului Românesc", realizată în 1933
în aula Academiei de Studii Economice dinBucureşti.[2]Cecilia Cuţescu-Storck a realizat, printre altele, în 1916, pictura "Agricultura
Industria şi Comerţul" aflată în holul de onoare al Băncii Marmorosch-Blank, clădire situată pe strada Doamnei şi proiectată de
arhitectul Petre Antonescu.[5][2]O parte din lucrările sale sunt expuse în Muzeul de Artă Frederic Storck şi Cecilia Cuţescu-Storck,
între care şi frumoasa decoraţie interioară "Dragostea pămantească şi Dragoste spirituală" (1912-1915).[2]Distinctii:Cavaler (?)
Spania (1930) [6]Cavaler al Legiunii de Onoare, Franţa (1933) [6]Maestru Emerit al artei în 1957, pentru întreaga activitate artistică.
[3]
Scrieri proprii:Fresca unei vieţi, Bucureşti, Bucovina, 1943,O viaţă dăruită artei, Editura Meridiane, 1966; Memorii, Pictură, Editura
Vremea, Bucureşti, 2006, In memoriam: În iunie 2010, din iniţiativa rectorului Academiei de Studii Economice din Bucureşti,
Gheorghe Roşca, şi a primarului Ion Nicolae, din Câineni, a fost amplasată, în cătunul Râul Vadului, o placă de comemorare în
cinstea reputatei pictoriţe Cecilia Cuţescu-Storck.[7]
Elena Ghica (Dora D’Istria) (n. 3 februarie 1828, Bucureşti – d. 17 noiembrie 1888, Florenţa). Scriitoare,
feministă.Fiica marelui ban Dimitrie Ghica (numismat şi arheolog), nepoata domnitorilor din această familie, şi a
Caterinei Faca, a primit o educaţie aleasă. Considerată de către profesorul ei particular, G.G. Papadopol, un copil
minune, a învăţat, până la vârsta de zece ani, nouă limbi străine, pictura şi pianul. La numai 14 ani a tradus, în limba
germană, Iliada lui Homer. În perioada 1842 – 1946, familia Ghica face o călătorie de studii prin marile oraşe
europene, Viena, Dresda, Veneţia şi Berlin. În 1849 se căsătoreşte cu principele rus Alexandr Kolotov Massalski, cu
care se stabileşte la Sankt Petersburg. Aici obţine premiul I la un concurs de peisaje organizat la Muzeul Ermitaj. În
timpul Războiului Crimeii (1853 – 1956) îşi arată simpatiile pentru Franţa şi Anglia, fapt pentru care a fost pedepsită
crunt de către oficialităţi, fiind bătută la palatul gubernial din capitala rusă. După acest eveniment nefericit, petrecut în
1856, se desparte de soţ şi plecă în Occident, stabilindu-se în Elveţia, la Arau.Elena Ghica a escaladat vârful Moench
din Alpii elveţieni, unde a înfipt tricolorul pe care era brodat numele României, devenind prima femeie care a reuşit
acest lucru. A descris performanţa în La Suisse allemande et l’ascension de Moench, publicată la Paris şi Geneva, în
1856, lucrare ce vine după La vie monastique dans l’église orientale, publicată, cu un an înainte, în aceleaşi locaţii.
Opera sa a fost variată, ea cuprinzând teme de istorie, politică socială, economie politică, religie, feminism, poezie
populară sau pagini de istorie, etnografie, etnologie şi folclorul popoarelor din Balcani, publicate în limbile franceză,
italiană, greacă, rusă, germană şi engleză: Les îles ioniennes şi La nationalité roumaine d'après les chants
populaires, publicate în «Revue des deux mondes», revistă cu care a colaborat până în 1873, Les femmes en Orient,
în 1863, Des femmes par un femme, în care a prezentat condiţia femeilor din Elveţia şi Germania, Excursions en
Roumélie et en Morée, publicată, în 1863 la Zürich şi Paris în memoria domnitorului Moldovei, Grigore al III-lea
Ghica, ucis de otomani datorită protestelor referitoare la cedarea Bucovinei, Albanezii în România. Istoria principilor
Ghica în secolele XVII-XVIII-XIX (Florenţa, 1872), La poésie des Ottomans, (1877) ş.a. O parte din lucrările ei au fost
publicate în România, în 1876 – 1877, în vol. Operile principesei Dora d'Istria, traduse de Grigore Peretz, cu o
introducere a biografului ei Bartolomeo Cechetti.A colaborat cu numeroase reviste, «Ètoile du Danube» (Bruxelles),
«Courrier de Paris», «Illustration» (Florenţa), «Revue Suisse» (Neuchâtel), «Nouvelle Pandore d’Athènes»,
«Indépendance hellénique» (Atena) etc. Călătoreşte mult prin Europa Occidentală, prin Balcani, sau în cele două
Americi. A fost membră a multor Academii, societăţi savante, institute, asociaţii din Grecia, Italia, Turcia, Franţa,
Austria sau Argentina. A fost cinstită de scriitorii români George Bariţiu, Radu Ionescu, George Ionnescu-Gion, Cezar
Bolliac sau străini, Angelo de Gubernatis, Enrico Panzacchi, C.F. Gabba, A. Rizo Rangabé, A.Z. Pieromaldi, A.
Pommier, Schmidt Weissenfels, A. Wolf, Jacques Thalberg de Scheikévitch.În corespondenţa cu Giuseppe Garibaldi
îşi expune ideile politice, propunând un plan de federaţie, formată din state independente, în Balcani, care să
cuprindă pe italieni, albanezi, greci şi pe români, „…nu e departe ziua când, de la culmile Carpaţilor la ţărmurile Mării
Egee, steagul principelui român Mihai Viteazul ca şi cele ale lui Caragheorghe, Scanderbeg şi Canaris vor fâlfâi liber
peste frumoasele ţinuturi unde aceşti vajnici patrioţi şi-au vărsat sângele”. Elena Ghica şi-a petrecut ultimii 20 de ani
mai mult în Italia, la Torino, Livorno şi, în sfârşit, la Florenţa, în casa scriitorului Angelo de Gubernatis. Acest lucru nu
a împiedicat-o să fie cu inima alături de locurile unde s-a născut, „îndepărtată de soartă, din copilărie, de malurile
dragi ale Dâmboviţei, n-am încetat niciodată să aparţin ţării natale al cărei destin este obiectul meditaţiilor mele
neîncetate”, afirma ea.După moarte, cenuşa i-a fost depusă la Cimitirul „Trespiana” din Florenţa. Prin testament,
averea a fost lăsată Primăriei din Bucureşti pentru administrarea spitalului Pantelimon, ctitoria familiei sale, iar
tablourile, corespondenţa, cărţile rare, pinacotecii şi bibliotecii municipale din Florenţa. „Prin opera ei a ridicat atât de
sus numele pe care i l-a dat tatăl ei şi a cinstit patria care i-a dat leagăn” (Paolo Mantagazza).