Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Macro Economie
Macro Economie
NOTE DE CURS
CAPITOLUL 1
PROBLEME MACROECONOMICE
4
CAPITOLUL 2
INDICATORII MACROECONOMICI
Evidenţierea nivelului de dezvoltare economică, a tendinţelor acesteia
şi a modului în care sunt utilizate resursele unei economii naţionale,
necesită măsurarea rezultatelor activităţii economice. Evaluarea , fizică şi
valorică, a rezultatelor agenţilor economici în ansamblu permite
reflectarea evoluţiilor favorabile şi nefavorabile în economia naţională.
2.1. Sistemul Contabilităţii Naţionale (S.C.N.) din ţara noastră
reprezintă un sistem de evidenţă valorică a fluxurilor economice, în
expresie monetară, la nivelul economiei naţionale. El are trei componente:
sectorul agenţilor economici; conturile naţionale; operaţiunile contabile.
I. Sectorul agenţilor economici cuprinde sectorul "firme", sectorul
"gospodării", sectorul "public" şi sectorul "străinătate". Sectorul "firme"
cuprinde toate subiectele economice (agenţi economici) care au ca
trăsătură principală faptul că produc bunuri destinate pieţei, iar scopul
activităţii îl constituie obţinerea de profit. Sectorul "gospodării" sau
"menaje" este un sector consumator, în sensul că utilizează veniturile
obţinute pentru satisfacerea necesităţilor de consum. Veniturile
gospodăriilor provin de la firme şi de la sectorul public (guvernamental), în
contraprestaţia factorilor de producţie puşi la dispoziţie sectorului
productiv sau sectorului public sau din transferuri de la alte sectoare
(pensii, burse, ajutoare etc.). Sectorul "public" sau "guvernamental"
reuneşte toate subiectele economice (instituţiile publice) care produc
bunuri publice (colective) pentru populaţie, fără a primi echivalentul
valoric. Aici se cuprind, în general, serviciile publice (sănătate, învăţământ,
apărare etc.). Sectorul public se separă în: unităţi de asigurări sociale şi
organisme ale administraţiei (centrale şi locale). Sectorul "străinătate"
sau "restul lumii" evidenţiază tranzacţiile cu alte ţări.
II. Sistemul conturilor naţionale reprezintă o reprezentare a
economiei naţionale, înregistrând toate fluxurile reale şi monetare din
sistemul economic, în mod coerent, corelat şi echilibrat. Conturile
macroeconomice sunt rezultatul unor multiple agregări şi sintetizări ale
informaţiilor cuprinse în conturile alcătuite pe subiecte economice,
sectoare economice şi ramuri de activitate. Ele sunt utilizate pentru
calcule macroeconomice şi pentru furnizarea informaţiilor necesare
privind: producţia de bunuri pe economia naţională, structura şi utilizarea
acesteia, formarea şi repartiţia veniturilor în societate, utilizarea
veniturilor societăţii etc. Pentru analiza acestor aspecte esenţiale ale vieţii
economice din societate se alcătuiesc următoarele conturi naţionale:
1. Contul de producţie. Se construieşte la nivelul sectoarelor şi pe
ansamblul economiei naţionale, prin acesta sintetizându-se tranzacţiile
specifice activităţii de producţie a subiectelor economice interne. În partea
dreaptă a contului de producţie se înregistrează valoarea producţiei brute
(pe sectoare sau pe economie naţională), iar în partea stângă, consumul
intermediar (adică valoarea bunurilor - altele decât cele de capital fix - şi
serviciilor produse şi consumate în scopul producerii de noi bunuri
materiale şi nemateriale). Soldul contului reprezintă valoarea adăugată
brută (la nivelul unui sector), respectiv produsul intern brut (la nivelul
5
economiei naţionale). Valoarea adăugată brută (VAB) exprimă valoare pe
care o aduce agentul economic producător elementelor de capital circulat
pe care le achiziţionează şi prelucrează în vederea obţinerii produselor
finite. De asemenea, VAB reprezintă suma veniturilor fundamentale (profit,
salarii, dobânzi şi rente) la care se adaugă amortizarea. În sfârşit VAB
reflectă producţia finală, respectiv diferenţa dintre producţia brută (PB) şi
consumul intermediar (Ci), astfel:
VAB = PB − Ci.
Ca regulă, soldul conturilor naţionale apare în partea stângă şi
aceasta se evidenţiază în contul următor, ca resursă (în partea dreaptă).
Deci, contul de producţie evidenţiază valoarea producţiei pe sectoare sau
pe economie naţională şi separarea acesteia în consum intermediar şi
valoare adăugată brută sau produs intern brut.
1
Din punct de vedere fiscal corect este „impozite nete”.
6
naţional corectat cu soldul transferurilor curente cu străinătatea), pentru
consumul privat şi consumul public (ambele formează consumul final al
societăţii). Consumul privat (Cpv) exprimă cheltuielile efectuate de
populaţie pentru cumpărarea de mărfuri şi servicii necesare satisfacerii
nevoilor proprii. Consumul public (Cpb) exprimă cheltuielile făcute de
instituţiile publice pentru materiale, combustibili, energie, amortizare şi
alte consumuri necesare prestării serviciilor publice către populaţie.
Împreună, consumul privat cu cel public formează consumul final (CF).
Soldul contului este reprezentat de indicatorul "economii brute" şi se
determină conform relaţiei:
Eb = VND − CF = VND − (Cpv + Cpb),
unde VND este venitul naţional disponibil (vezi infra venit naţional).
Economiile brute sunt destinate investiţiilor brute, adică formării
brute a capitalului. Dacă din economiile brute se scade amortizarea, se
obţin economiile nete, destinate investiţiilor nete, adică formării nete a
capitalului. Investiţia netă este acea parte din venit care se foloseşte
pentru a spori capitalul fix şi stocurile.
2
Preţul serviciilor.
7
a) instrument de evidenţă statistică, cu ajutorul căruia se sintetizează
şi se corelează informaţiile privind desfăşurarea activităţii economice şi
măsurarea potenţialului economic, reflectând evoluţia cantitativă a
economiei naţionale;
b) instrument de analiză a activităţii economice în perioada anterioară
şi a echilibrului macroeconomic sub diferitele sale forme de manifestare,
permiţând înţelegerea legităţilor economice şi a modului lor concret de
manifestare în timp şi spaţiu;
c) suport de bază al fundamentării deciziilor în economie, al
influenţării corelaţiilor şi tendinţelor celor mai favorabile, al corectării unor
efecte nedorite ale mecanismului spontan al pieţei, deoarece indicatorii de
rezultate macroeconomice reflectă tabloul fluxurilor din economia
naţională, al interdependenţelor vieţii economice;
d) indicatorii de rezultate macroeconomice au o largă utilizare pentru
comparaţii internaţionale, pentru înţelegerea corectă a fenomenelor şi
proceselor din economia mondială, a interdependenţelor economice
internaţionale, a participării ţării la circuitul economic mondial.
Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice în Sistemul
Conturilor Naţionale pot fi calculaţi prin una din următoarele trei metode:
a) metoda producţiei (metoda valorii adăugate) prin care are loc
măsurarea şi evidenţierea valorilor adăugate brutei3 create de către toţi
agenţii economici, producători de bunuri şi servicii (de consum şi publice)
şi agregarea acestor mărimi pe sectoare, ramuri şi pe ansamblul
economiei naţionale. Prin această metodă, din valoarea totală a producţiei
sau valoarea producţiei brute (pe sectoare, ramuri sau economie
naţională), se elimină consumul intermediar (respectiv valoarea bunurilor
materiale şi serviciilor produse şi utilizate pentru a crea noi bunuri,
achiziţionate de terţi), iar în cazul indicatorilor în expresie netă, se
elimină şi consumul de capital fix (amortizarea), rezultând valoarea
adăugată netă.
b) metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor sau a folosirii
veniturilor), care constă în agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor
economici cu bunurile materiale şi serviciile care compun producţia finală.
Concret, prin această metodă se însumează: cheltuielile gospodăriilor
(menajelor) pentru produse şi servicii de consum; cheltuielile publice
guvernamentale (instituţiilor administraţiei centrale şi locale) pentru
serviciile administrative puse la dispoziţia colectivităţilor; cheltuielile
pentru bunuri de investiţii (investiţiile brute); exportul net (diferenţa dintre
valoarea bunurilor şi serviciilor exportate şi valoarea celor importate).
c) metoda repartiţiei (metoda însumării veniturilor), care constă în
însumarea elementelor ce reflectă recompensarea factorilor de producţie,
concretizate în venituri încasate de proprietarii acestor factori (salarii,
profituri, dobânzi, rente) şi alocaţiile pentru consumul de capital fix
(amortizările). În practică, pentru calcularea indicatorilor sintetici ai
rezultatelor macroeconomice, se îmbină cele trei metode. Astfel, pentru
determinarea producţiei pe ramuri ale economiei, se utilizează metoda de
producţie, pentru domeniul serviciilor se aplică metoda cheltuielilor
ş.a.m.d.
3
Valoarea adăugată brută cuprinde: profit, salarii, dobânzi, rente, amortizare.
8
2.2. Principalii indicatori de rezultate macroeconomice calculaţi
în SCN sunt:
1) produsul global brut (PGB);
2) produsul intern brut (P.I.B.);
3) produsul intern net (PIN);
4) produsul naţional brut (PNB);
5) produsul naţional net (PNN);
6) venitul naţional (VN).
PIN = Σ VANi.
De asemenea, se mai calculează scăzând din produsul intern brut
consumul de capital fix, amortizarea (A), astfel:
PIN = PIB − A.
4
Teoria economică mai puţin acceptată în prezent susţine că produsul global brut este un indicator superior PIB
întrucât dă posibilitatea comparării valorii finale a bunului cu cea la intrarea în procesul de producţie. De
asemenea, acest indicator reflectă valoare corectă a volumului de capital tehnic utilizat intr-o economie
naţională.
9
Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută
a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale provenite din activităţile
agenţilor economici naţionali, obţinute atât în ţară cât şi în afara acesteia,
în decursul unei perioade de timp (un an). PNB se determină prin scăderea
din PIB a valorii adăugate brute realizate pe teritoriul naţional de către
agenţii economici străini (PE), la care se adună valoarea adăugată brută
realizată de agenţii economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea pe
teritoriul altor state (VE), astfel:
PNB = PIB − PE + VE.
Acest indicator poate fi mai mare sau mai mic decât PIB, în funcţie de
soldul cu exteriorul pozitiv sau negativ (± SE) dintre VAB obţinută de
agenţii economici naţionali în străinătate şi VAB obţinută de agenţii
economici străini în interiorul unei ţări (PNB = PIB ± SE). Dacă acest
indicator este evaluat pe baza preţurilor pieţei, denumit şi PNB nominal, el
oglindeşte oferta naţională (producţie internă la care se adaugă
importurile), iar dacă se calculează pe baza fluxului de cheltuieli ale
naţiunii, apare ca indicator al cererii agregate (cheltuielile dintr-o ţară au
la bază veniturile obţinute de factorii de producţie care sunt repatriate,
indiferent unde sunt obţinute ele şi sunt cheltuite pe teritoriul ţării de
origine a proprietarului). Atât PIB, cât şi PNB nu oferă, totuşi, imaginea
producţiei finale nete, deoarece includ şi alocaţia pentru consumul de
capital fix, respectiv amortizările (A).
Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii
adăugate nete obţinute de agenţii economici naţionali, atât pe teritoriul
ţării, cât şi în afara acesteia şi se determină prin scăderea din PNB a
amortizării capitalului fix (A), astfel:
PNN = PNB - A
Produsul naţional net (PNN) se mai poate calcula adăugând la PIN
soldul, pozitiv sau negativ, (± SE) dintre VAN obţinută de agenţii
economici naţionali în străinătate şi VAN obţinută de agenţii economici
străini pe teritoriul unei ţări astfel:
PNN = PIN ± SE.
Dacă PNN este evaluat la costurile factorilor, atunci el reflectă
venitul naţional.
Venitul naţional (VN) sintetizează veniturile obţinute de către
proprietarii factorilor de producţie prin care se recompensează aportul
acestora la producerea bunurilor materiale şi serviciilor. VN poate fi
considerat şi ca indicator ce exprimă veniturile din muncă şi din
proprietate care decurg din producţia bunurilor economice. De asemenea,
el reflectă şi utilizarea veniturilor pentru cumpărarea de produse şi servicii
de consum şi pentru economisire. Ţinând seama de cheltuielile agenţilor
economici, determinarea venitului naţional porneşte de la PNB evaluat la
preţurile pieţei (PNBpp) din care se scad alocaţiile pentru consumul de
capital fix (amortizarea), precum şi impozitele indirecte (Ii) şi se adaugă
subvenţiile de exploatare (Sv) (Ii – Sv = Impozite nete). La acelaşi rezultat
se ajunge şi prin scăderea din PNB, exprimat în preţurile (costurile)
factorilor (PNBcf), a alocaţiilor pentru consumul de capital fix (A). Deci:
VN = PNBpp − A − Ii + Sv sau
VN = PNBcf − Amortizarea.
10
Se poate aprecia că venitul naţional exprimă veniturile factorilor de
producţie, adică veniturile provenite din munca angajaţilor, cele provenite
din activitatea de întreprinzător şi cele din patrimoniu, ceea ce reprezintă
suma valorilor adăugate nete create de factorii de producţie naţionali în
interiorul ţării şi în alte ţări. Adică, în venitul naţional se includ: salarii,
rente, profituri, dobânzi nete (diferenţa dintre dobânzile încasate şi
dobânzile plătite), toate aceste venituri fiind supuse impozitării directe. De
precizat, că orice ţară efectuează o serie de plăţi către străinătate, plăţi
ce nu sunt legate de activitatea de producţie (transferuri curente
privind: cotizaţii la organisme internaţionale, ajutoare, daune, penalizări,
taxe etc.) şi, totodată, încasează plăţi efectuate de străinătate către ea,
astfel că venitul naţional creat trebuie corectat cu soldul încasărilor şi
plăţilor în raport cu străinătatea, numit şi soldul transferurilor curente cu
străinătatea (STCS). Se obţine astfel venitul naţional disponibil (VND)
conform relaţiei
VND = VN ± STCS.
În funcţie de acest sold, VND poate fi mai mare sau mai mic decât VN.
Dacă din VND se scad veniturile ce nu revin populaţiei (contribuţia pentru
asigurări sociale, profiturile nedistribuite, impozitele pe profit) şi se adaugă
veniturile populaţiei care provin din transferuri (pensii, ajutoare, burse,
alocaţii etc.), se obţine venitul personal al populaţiei (menajelor) -
VPM. Dacă din venitul personal al menajelor se deduc impozitele şi taxele
plătite de populaţie, se obţine venitul disponibil al menajelor - VDM,
indicator ce exprimă posibilităţile populaţiei pentru consum (C) şi economii
(E). Sporirea venitului naţional, ca expresie a creşterii şi dezvoltării
economice este condiţionată de doi factori:
a) creşterea volumului factorilor de producţie;
b) creşterea productivităţii (randamentului) factorilor de producţie.
Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi, în general, pentru
determinarea dinamicii economice. Creşterea economică este relevată de
creşterea indicatorilor macroeconomici. Întrucât aceşti indicatori sunt
exprimaţi monetar (valoric), iar creşterea lor se poate datora atât creşterii
preţurilor de la o perioadă la alta (inflaţie) cât şi creşterii fizice a activităţii
economice, indicatorii macroeconomici se exprimă în preţuri constante
(sau comparabile) care reprezintă preţurile anului şi se numesc indicatori
reali (PIB real, PNB real etc.). Dacă sunt exprimaţi în preţurile curente ale
anului de calcul, indicatorii se numesc indicatori nominali sau
monetari. Raportul dintre PIB nominal şi PIB real se numeşte deflatorul
PIB (D) şi exprimă indicele mediu al preţurilor pe întreaga economie, în
perioada analizată, astfel:
D = PIBnominal / PIBreal,
de unde rezultă
PIBreal = PIBnominal / D.
După calcularea PIB real, se poate trece la stabilirea dinamicii
(evoluţiei) indicatorului respectiv, prin calcularea indicelui produsului
intern brut (IPIB):
IPIB = PIBreal1 / PIBreal0.
Produsul activităţii economice poate fi potenţial sau actual. Produsul
potenţial se referă la mărimea maximă a acestuia care poate fi obţinută
într-o perioadă în condiţiile ocupării depline a forţei de muncă (la
randament maxim în condiţiile aplicării legii randamentelor
11
descrescătoare). Produsul actual poate fi mai mare sau mai mic decât
produsul potenţial, în raport de nivelul productivităţii muncii medii, de rata
de activitate a populaţiei, precum şi de alte condiţii conjuncturale.
Diferenţa dintre PNB potenţial şi PNB actual se numeşte ecartul PNB şi are
o mare importanţă în studiile de echilibru macroeconomic.
12
CAPITOLUL 3
CONSUM, VENIT, INVESTIŢII
Venitul naţional reprezintă ansamblul veniturilor încasate de agenţii
economici naţionali, indiferent unde îşi desfăşoară activitatea în lume.
Ca şi la nivel microeconomic, la nivel macroeconomic, venitul nu
poate fi decât consumat sau economisit.
Matematic:
V=C+E
V – venitul naţional5
C – consumul
E – economisirea
Ansamblul economiilor realizate se transformă în totalitate la nivelul
economiei naţionale în investiţii, care sunt utilizate pentru sporirea
capacităţii de producţiei şi a producţiei înseşi. Acest fenomen reprezintă
transformarea economiilor în bunuri capital (acumularea capitalului).
Partea din venit consumată poartă denumirea de rată medie a
consumului sau înclinaţie medie a consumului. Se calculează:
c = C/V
Rata marginală a consumului sau înclinaţia marginală spre consum
reflectă modificarea consumului ca urmare a modificării venitului.
c’ = ΔC/ΔV
Rata medie a economisirii (înclinaţia medie spre economisire)
exprimă partea din venitul naţional (sau disponibil, după caz) neconsumat.
s = S/V
Rata marginală a economisirii sau înclinaţia marginală spre
economisire descrie evoluţia economisirii la modificarea cu o unitate a
venitului disponibil (sau naţional, în cazul în care nu se iau in calcul
existenţa altor componente ale economiei naţionale decât cel sectorul
productiv şi agenţii economici consumatori).
s’ = ΔS/ΔV
Înclinaţiile medii şi marginale ale consumului şi economisirii sunt
subunitare şi pozitive (întrucât nici consumul nici economisirea nu sunt, de
regulă, mai mari decât venitul).
De asemenea,
c+s =1
şi
c’+s’ = 1
În concepţia acestei construcţii teoretice, consumul este funcţie de
venit:
C = f (V)
C(V) = C0 + c’ V
În cazul în care venitul este nul este necesar un consum minim al
agenţilor economici fără de care nu îşi pot continua activitatea. În aceste
condiţii rata marginală (înclinaţia marginală) a consumului este inferioară
înclinaţiei medii şi funcţie descrescătoare de venit.
5
În un ele surse bibliografice venitul mai este notat cu Y.
13
Figura nr. 1. Evoluţia consumului şi economisirii
6
În engleză „savings”.
14
k = ΔV/ΔV-ΔC
15
CAPITOLUL 4
CEREREA ŞI OFERTA AGREGATE
4.1. Cererea agregată
Macroeconomia se preocupă de factorii determinanţi ai producţiei
totale şi ai ratei de creştere, de rata inflaţiei şi de cea a şomajului. Într-o
economie de piaţă modernă, deschisă spre exterior, comportamentele
agenţilor economici se concretizează, în ultimă instanţă, sub forma cererii
agregate (globale, totale) şi ofertei agregate. Cererea agregată
(globală) reprezintă ansamblul cerinţelor solvabile de bunuri şi servicii
produse într-o economie, într-o perioadă de timp şi la un nivel mediu
general al preţurilor acestora. Structura cererii agregate cuprinde patru
componente de bază: cererea pentru consumul personal (C), achiziţiile
guvernamentale (G), cererea pentru investiţii (I) şi cererea externă
formată din exportul net (EN). Deci:
CA = C + G + I + EN
17
În concluzie, o creştere generalizată a preţurilor în economie va avea
ca rezultat contracţia cererii agregate (globale) prin reducerea tuturor
componentelor acesteia. Invers, scăderea nivelului general al preţurilor va
genera o extindere a cererii agregate.
Considerând însă, că nivelul general al preţurilor rămâne relativ
constant pe o anumită perioadă de timp, atunci cererea agregată variază
în raport cu acţiunea unor factori, precum:
a) anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la
evoluţia stării economice în ansamblul ei. Anticipările optimiste vor
determina populaţia să cumpere o cantitate mai mare de bunuri, în special
de folosinţă îndelungată, iar întreprinzătorii să sporească investiţiile,
deoarece creşte gradul de certitudine privind eficienţa acestora, ceea ce
va însemna creşterea cererii agregate. Anticipările pesimiste vor conduce
la creşterea incertitudinilor consumatorilor finali, fapt ce se va reflecta în
reducerea cererii agregate, adică a cheltuielilor pentru bunuri de consum
şi de capital.
b) natura politicilor guvernamentale care, dacă privesc creşterea
cheltuielilor pentru investiţii, reducerea fiscalităţii sau sporirea masei
monetare, au ca efect creşterea cererii agregate, iar dacă stimulează
creşterea ratei dobânzii sau a fiscalităţii, au ca efect reducerea cererii
agregate.
c) starea generală a economiei mondiale care, dacă se află într-o
perioadă de boom economic, va determina creşterea importurilor, adică
mărirea exporturilor din economia naţională, crescând cererea agregată,
iar dacă se află într-o perioadă de criză, partenerii de afaceri străini vor
importa mai puţin, adică exporturile din economia naţională se vor reduce,
scăzând astfel cererea agregată.
De regulă, în analizele de specialitate se face distincţie între condiţiile
monetare şi cele non-monetare ale CA. Astfel, monetariştii atribuie
creşterea CA în principal sau în întregime unei creşteri a cantităţii de bani
în economie. Creşterea cererii agregate poate fi cauzată şi de o
expansiune a cheltuielilor publice sau de o reducere a impozitelor pe venit,
a gradului de fiscalitate, în general, care pot creşte semnificativ cererea
de consum şi de investiţii.
Indiferent de cauzele care determină modificarea CA, la o creştere
importantă a acesteia firmele vor răspunde prin mărirea producţiei
(ofertei) şi/sau ridicând preţurile de vânzare. În ce măsură se vor produce
cele două tendinţe, aceasta depinde de forma (înclinaţia) OA.
18
Figura nr. 2 Dinamica cererii agregate
Procesul este ilustrat în figura nr. 1. Creşterea cererii agregate este
însoţită de o mişcare spre dreapta a curbei acesteia de la CA1 la CA2. Drept
urmare, nivelul preţurilor creşte de la P1 la P2 iar al producţiei de la Y1 la
Y2. Se observă că atunci când curba OA este puţin înclinată aproape
plată, deplasarea spre dreapta a curbei CA atrage după sine creşterea
producţiei într-o măsură mult mai mare decât creşterea nivelului general
al preţurilor. (în aceste condiţii se spune că măsurile luate de instituţiile
statului au fost eficiente). Dacă curba OA ia forma unei pante abrupte,
aproape verticală, o creştere a CA determină, în principal, creşterea
nivelului general al preţurilor şi doar o creştere nesemnificativă a venitului
şi producţiei reale.
Rezultă astfel că una din problemele fundamentale ale analizei
macroeconomice şi a efectelor politicii economice o constituie forma
(alura) curbei ofertei agregate.
19
b) volumul factorilor de producţie utilizaţi, care poate spori oferta
agregată atunci când oferta lor creşte şi poate reduce oferta agregată,
atunci când oferta lor pe piaţă se diminuează.
Structura ofertei agregate poate fi analizată prin prisma producţiilor
sectoarelor sau ramurilor care susţin oferta internă, sau după alte criterii,
în funcţie de scopurile analizei. În general, structurile OA sunt ale
producţiei naţionale.
Reflectând condiţiile producţiei, pe termen scurt OA este relativ
constantă, adaptându-se la nivelul cererii agregate prin variaţiile stocurilor
de produse finite; dacă firmele produc mai multe bunuri decât sunt cerute,
diferenţa duce la creşterea stocurilor de produse (produc pe stoc) şi
invers, firmele pot produce şi furniza pe piaţă mai puţine produse decât
cererea pe termen scurt, diferenţa venind din stocurile existente. În
condiţiile unei evoluţii normale a economiei, OA tinde să se extindă ca
rezultat al creşterii forţei de muncă, a stocului de capital şi mai ales a
randamentului folosirii factorilor de producţie.
În consecinţă, curba OA pe termen scurt este reprezentată grafic
pornind de la ipoteza că, pe măsură ce producţia creşte, costurile unitare
vor avea tendinţa să crească, chiar şi în condiţiile în care se presupune că
preţurile factorilor de producţie rămân constante. La baza înţelegerii
tendinţei de creştere a costurilor unitare pe termen scurt stă legea
randamentelor descrescătoare, cunoscută din teoria comportamentului
producătorului.
Forma curbei ofertei agregate evidenţiază o particularitate importantă
a acesteia, panta pozitivă crescătoare. Această pantă în creştere a curbei
ofertei agregate este efectul tendinţei de creştere a costurilor unitare
odată cu sporirea producţiei în măsura în care firmele apelează la factori
mai scumpi sau cu randamente descrescătoare. Astfel, pe măsură ce se
urmăreşte în sens ascendent curba OA, se observă asocierea creşterii
producţiei cu o creştere tot mai accentuată a nivelului preţurilor.
7
Biroul de Analiză Economică a Departamentului American de Comerţ, identifică drept PNB potenţial nivelul
producţiei în cazul în care rata şomajului ar fi de 6%
22
Intersecţia curbelor CA şi OA duce la determinarea simultană a
nivelului producţiei de echilibru şi a preţurilor de echilibru. În graficul din
figura 3, PE reprezintă nivelul preţurilor de echilibru, iar YE pe cel al
producţiei de echilibru. Echilibrul pe piaţa naţională este acea situaţie în
care nu apar forţe perturbatoare care fac ca volumul producţiei interne
(OA) să nu corespundă nivelului cererii agregate. Un eventual surplus al
cererii agregate va determina creşterea nivelului preţurilor, ceea ce va
stimula firmele să producă mai mult determinând o mişcare în sus pe
curba OA. În acelaşi timp, creşterea preţurilor va determina scăderea
cererii de bunuri, respectiv o mişcare înapoi pe curba CA.
23
CAPITOLUL 5
FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE
5.1. Ciclurile economice. Definiţie. Cauze. Teorii
24
cu trăsături distincte şi care se derulează aproximativ în aceeaşi
succesiune.
În caracterizarea ciclicităţii, ca formă de mişcare a activităţii
economice, se porneşte de la succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor
stări ale economiei (numite faze ale ciclului) care seamănă în linii generale
de la un ciclu la altul; în fiecare fază, starea şi performanţele agregate ale
economiei (ritmul venitului naţional, al producţiei industriale şi agricole,
gradul de ocupare a forţei de muncă, dinamica nivelului de trai, etc.) au
anumite caracteristici, diferite de la o fază la alta.
Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor,
pregătesc premisele care asigură activităţii economice continuitate,
schimbări calitative şi progres. De aceea, teoria economică a desprins
concluzia că ciclicitatea reprezintă forma normală de evoluţie a activităţii
economice.
Ciclul scurt (Kitchin, minor) reprezintă o mişcare ciclică pe parcursul
a circa 40 luni care afectează ansamblul ramurilor unei economii.
Ciclul scurt se încadrează în interiorul ciclului mediu (Juglar), între
două crize sau manifestări de criză şi contribuie la modificarea amplitudinii
expansiunii şi contracţiei caracteristice ciclului Juglar.
Pe parcursul unui ciclu Juglar de 6 ani se derulează în medie 2 cicluri
scurte, şi 3 cicluri scurte în cele care au avut o durată medie de 10 ani.
Ciclurile scurte (Kitchin) au două faze: expansiunea şi incertitudinea
(reducerea) creşterii economice, iar trecerea de la expansiune la încetinire
nu presupune declanşarea unei crize economice
25
prin creşterea lentă, dar de durată a preţurilor: mai întâi a celor cu
ridicata, iar apoi şi a celor cu amănuntul.
Creşterea preţurilor mai este favorizată de amplificarea concurenţei
pentru accesul la factori de producţie limitaţi şi mai puţin mobili şi de
atragerea în activitatea economică a noi factori de producţie cu nivel
calitativ şi de eficienţă inferioare celor în activitate. În faţa evidenţei
fenomenelor inflaţioniste, prin politicile economice şi acţiunile altor agenţi
economici se adoptă măsuri pentru frânarea cererii globale, ceea ce
determină o frânare a investiţiilor; ea se accentuează atunci când
întreprinzătorii constată că în unele domenii a fost creat un aparat
productiv a cărui capacitate depăşeşte cererea solvabilă, ceea ce face ca
rata efectivă a profitului la noile investiţii să fie mai mică decât cea
anticipată (marginală). O primă reacţie o reprezintă o anumită încetinire a
reînnoirii şi modernizării capacităţilor de producţie.
Pe acest fond are loc intrarea într-o nouă fază, cea de cotitură
superioară, cu manifestări de criză ciclică. Preludiul acestei faze constă în
faptul că în economie apar, iar în unele domenii se consolidează,
fenomene care determină o inversare a conjuncturii. Ele pot fi generate fie
de unele măsuri restrictive (adoptate de către guvern sau parteneri
externi), fie de epuizare cauzelor care au stat la baza expansiunii. Este de
menţionat în acest sens tendinţa de reducere a ratei profitului, ca urmare
a numeroase cauze: sporirea costurilor datorită atragerii în circuitul
economic a unor factori de producţie mai scumpi sau având un nivel
calitativ mai redus; mărirea stocurilor generată de o serie de împrejurări
(neconcordanţe structurale între cererea şi oferta de satisfactori, creşterea
relativă a investiţiilor faţă de evoluţia economiilor, accentuarea cererii de
monedă pentru motivul precauţional etc). Operaţiunile bursiere, în special
cele speculative, anticipează uneori inversarea conjuncturii, generând un
sentiment de neîncredere între operatorii bursei. În faţa noilor fenomene,
băncile tind să restrângă creditul, măresc rata dobânzii, fapt ce amplifică
procesul de frânare sau reducere a investiţiilor, sentimentul de
incertitudine la numeroşi agenţi economici.
26
Figura nr. 5 Fazele ciclului decenal
31
De exemplu, politicile monetariste, - cel mai des utilizate în perioada
postbelică, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, şi mai recente în cele
aflate în tranziţie - se recomandă numai după ce s-a diagnosticat corect
starea reală a economiei. De pildă, intenţia de a stimula sau reduce
cererea - în raport de starea conjuncturii - trebuie să pornească de la
premisa că mărimea cererii de satisfactori şi prodfactori este influenţată
de numeroase împrejurări: venitul curent, evoluţia previzibilă a preţurilor,
structura pe categorii de vârstă a populaţiei şi tranşe de venituri, mărimea
patrimoniului agenţilor economici şi structura acestuia (active reale, active
financiare, active monetare), mărimea şi ponderea venitului permanent în
cadrul "paradoxului economisirii" şi gradul de ocupare a forţei de muncă
ş.a.
De aceea, nu există reţete universale privind promovarea politicilor
anticiclice de tip keynesist şi a instrumentelor disponibile în acest sens.
Începând cu anii '70 începe să fie pusă sub semnul întrebării
capacitatea politicilor de sorginte keynesistă de a asigura stabilitatea
sistemului economiei de piaţă. O asemenea stare de lucruri are cauze şi
manifestări care inevitabil incită la reflecţii. Astfel, de-a lungul întregii
perioade, preţurile nu numai că nu au scăzut, ci, din contră, au înregistrat
o tendinţă generală de creştere - corelată de regulă cu ritmul creşterii
economice; începând cu 1973-1974, are loc o creştere spectaculoasă a
preţurilor, iar în faţa inflaţiei galopante, s-au impus măsuri pentru
reducerea cererii agregate (prin frânarea consumului şi investiţiilor).
Efectul a fost o sporire substanţială a şomajului, însoţită de stagnarea
creşterii economice, dar rezultatele obţinute în stăpânirea inflaţiei au fost
modeste. A apărut fenomenul stagflaţiei sau slumpflaţiei9, iar şomajul s-a
transformat în principalul dezechilibru structural, cu ample implicaţii
social-politice şi umane. Măsurile adoptate după 1970-1973, pentru
schimbarea conjuncturii, prin politici de susţinere (investiţii publice,
ajutoare bugetare, alocaţii familiale pentru cei aflaţi în dificultate sau
marginalizaţi, comenzi publice etc.) au determinat creşterea cheltuielilor
publice şi a deficitelor bugetare, fără o reducere semnificativă a şomajului,
ajungându-se la concluzia că ele sunt doar elemente artificiale şi
temporare de influenţare a conjuncturii. În fond, statul nu se poate
substitui iniţiativelor oamenilor; cel mult, se aşteaptă ca el să facă aceste
iniţiative posibile şi mai eficiente. În acest cadru, s-au revigorat în forme
noi politicile conjuncturale bazate pe stimularea ofertei (supply - side
economics).
Politicile bazate pe ofertă - pornesc de la filozofia că pentru a
influenţa conjunctura în situaţii nefavorabile (stări de recesiune sau chiar
depresiune) este esenţială ameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe
producători să mărească oferta agregată.
În această direcţie pot fi sugerate şi aplicate cel puţin două mari
categorii de măsuri (politici).
Efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea
concurenţei şi preţurilor libere, prin atenuarea rolului centrelor de forţă
economică (oligopoluri, centrale sindicale) care, puternice fiind, ar putea
obţine venituri stabile relativ independent de evoluţia ofertei reale.
Factorul determinant pentru evoluţia ascendentă a ofertei agregate este o
bună funcţionare a pieţei; orice alterare a mecanismului pieţei libere
creează distorsiuni între oferta şi cererea agregată, instabilitate, fluctuaţii
32
ciclice, şomaj şi inflaţie. Ca atare, primul obiectiv al politicii economice
este de a veghea la buna funcţionare a "pieţei libere, concurenţiale şi a
mecanismelor sale" în condiţiile asigurării unei iniţiative cât mai largi prin
reducerea reglementărilor şi întărirea drepturilor de proprietate privată.
Folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească
perspectivele de profit ale producătorilor, stimulându-i astfel să-şi menţină
şi, după caz, să sporească oferta de bunuri. În acest sens, se
demonstrează că reducerea ratei fiscalităţii îi va încuraja să producă mai
mult, veniturile şi cheltuielile statului, ale altor categorii de agenţi
economici, vor creşte, atrăgând după ele evoluţia corespunzătoare şi a
cererii agregate. Filozofia unei asemenea opţiuni decurge din faptul că
întreprinzătorul şi proprietatea particulară trebuie încurajate prin pârghiile
de politică economică pe care le folosesc statul şi instituţiile financiar
bancare. Prin mecanismul lor, intervenţia statului încearcă armonizarea
politicilor monetare şi fiscale focalizate asupra întreprinzătorului în aşa fel
încât să-i stimuleze libera iniţiativă şi asumarea riscului
Este un fapt că în perioada postbelică s-au atenuat fluctuaţiile ciclice
ale activităţii economice din ţările dezvoltate. Totuşi, dezechilibre s-au
menţinut şi s-au manifestat în forme diferite, indiferent de faza ciclului
economic. Această stare de lucruri a activat un curent de gândire după
care teoria şi practica economică trebuie restructurate din temelii. Se
apreciază că o economie confruntată cu dezechilibre poate urma una din
două căi posibile:
a) să introducă condiţii de echilibru stabil printr-o profundă
restructurare;
b) să menţină status-quo-ul şi aplicarea unor politici keynesiste.
Ele se constituie în încercări de neutralizare a efectelor nocive ale forţelor
de dezechilibru, fără a atinge însă cauzele originare ale tulburărilor
concretizate în încălcarea condiţiilor de echilibru stabil
33
CAPITOLUL 6
CREŞTEREA ECONOMICĂ
6.1. Creşterea economică. Definiţie
Un standard de viaţă superior nu poate fi obţinut decât printr-o
producţie superioară de bunuri şi servicii. Creşterea economică
constă tocmai în sporirea rezultatelor activităţii economice la nivel
macroeconomice. Creşterea economică se exprimă prin ritmul de creştere
a indicatorilor macroeconomici (PIB, PNB, VN). Frecvent, variaţia acestor
indicatori este corelată cu evoluţia demografică.
Creşterea PIB potenţial este un proces pe termen lung şi constă în
creşterea producţiei potenţiale
. PIB potenţial este acel volum al producţiei pentru care capacitatea
de producţie este deplin utilizată. Creşterea PIB potenţial este echivalentă
cu creşterea capacităţii de producţie la nivel naţional este un rezultat al
investiţiilor efectuate.
Creşterea economică este determinată de factori cum sunt:
- direcţi
Creşterea populaţiei active
“Investiţiile” în capitalul uman
Creşterea volumului capitalului utilizat
Schimbările tehnologice
- indirecţi
Instituţiile (instituţiile financiare, administraţiile private
etc.)
Guvernul
Creşterea economică pe termen lung are două surse importante:
- creşterea cantitativă a factorilor de producţie utilizaţi (a numărul de
persoane, a cantităţii de capital fix sau circulant utilizat); aceasta
poartă şi denumirea de creştere economică extensivă;
- creşterea calitativă a factorilor, adică creşterea eficienţei utilizării
factorilor de producţiei (a productivităţii acestora); rezultatul este
creşterea economică intensivă.
Descrierea creşterii economice se realizează cu ajutorul funcţiei de
producţie:
PIB = f (munca, capital, progres tehnic)
Aşadar, creşterea economică derivă din cantitatea şi calitatea
factorului muncă existent într-o ţară. Cantitatea factorului muncă poate
determina o creştere economică sănătoasă numai în condiţiile în care se
înregistrează şi o creştere a stocului de capital. Altfel, creşterea cantităţii
de muncă utilizată în condiţiile în care stocul de capital rămâne constant
determină utilizarea factorilor de producţie cu o eficienţă din ce în ce mai
mică ceea ce determină o scădere a producţiei pe locuitor (datorită
randamentelor descrescătoare).
Calitatea factorului uman de referă atât la calificare, grad de cultură,
dar şi la starea de sănătate a populaţiei, la longevitatea acesteia.
34
Creşterea cantităţii de capital utilizat determină creşterea cantităţii
de bunuri şi servicii obţinute într-o economie naţională, dar în aceeaşi
manieră ca şi creşterea cantităţii de forţă de muncă. Progresul tehnic,
denumit în modelele economice consacrate (cel al lui Robert Solow şi cele
care au urmat acestuia) factor rezidual, este în prezent unul dintre cei mai
importanţi factori ai creşterii economice, fiind o sursă importantă a
creşterii productivităţii factorilor de producţie şi, deci, a creşterii
economice intensive.
Creşterea economică aduce beneficii agenţilor economici. Dintre
acestea enumerăm:
- Creşterea standardului de viaţă. Sporirea volumului de bunuri şi
servicii finale la nivelul unei ţări este echivalentă, de regulă, cu
modificarea în sens favorabil a consumului. Creşterea economică pe
termen lung aduce o sporire nu numai a cantităţii, ci şi a calităţii
bunurilor şi serviciilor consumate.
- Atenuarea sărăciei. Creşterea capacităţii de producţie generează
mai multe locuri de muncă şi, deci, surse de venit mai numeroase
pentru menaje;
- Modificări în structura consumului. Creşterea economică a
determinat în ultimele decenii ca în statele cu economie de piaţă
matură partea din venit destinată satisfacerii nevoilor inferioare să
scadă în favoarea celei destinate satisfacerii nevoilor superioare
(cultură, recreere, comunicare etc.).
Totuşi, creşterea economică, ca finalitate a eforturilor efectuate de
instituţiile statului are costurile sale.
Poluarea. Poluarea reprezintă unul din costurile majore ale
creşterii economice din secolele al XIX-lea şi al XX-lea.
Alocarea resurselor pentru creştere (costul de oportunitate)
Consumul de bunuri şi servicii trebuie redus în prezent astfel
încât consumul viitor să fie mai mare. Cu alte cuvinte, numai
investiţiile generează venituri viitoare, iar acestea pot creşte
numai pe seama reducerii consumului.
Costuri personale şi sociale
PIB = F(M, K)
35
rămâne constant). Clasicii au omis aportul progresului tehnic la creşterea
economică.
Keynesismul consideră că venitul naţional creşte pe seama creşterii
cererii agregate. Precursorii lui Keynes s-a preocupat stabilitatea activităţii
economice şi de reducerea şomajului. Ei au subliniat rolul major al
investiţiilor privite ca acumulare de capital şi ca o componentă a cererii
agregate. Acestea (investiţiile) au rolul hotărâtor în creşterea venitului
naţional şi, deci, a producţiei naţionale.
Teoria neoclasică introduce, ca variabilă exogenă progresul tehnic. Se
menţine rolul important al investiţiilor (care au ca rezultat creşterea
înzestrării tehnice a muncii) şi al creşterii cantităţii forţei de muncă
utilizată.
Noua teorie a creşterii consideră progresul tehnic a fi o variabilă
endogenă. Investiţiile nu constau în reproducerea aceloraşi bunuri, ci în
producerea de utilaje, maşini etc, care încorporează în ele cunoştinţele
acumulate de oameni. De asemenea, se ia în considerare şi faptul că
randamentul social este superior randamentului privat, determinând
astfel, externalităţi tehnologice pozitive şi deci creşterea productivităţii.
Noua teorie consideră că încorporarea cunoştinţelor are loc prin două căi:
- învăţare prin practică, în sensul că oamenii încorporează experienţa
acumulată în elementele de capital;
- invenţie, schimbările tehnologice fiind procese sistematice, gândite.
Mai mult, teorie economică a că sunt importante următoarele
aspecte ale inovării
- Este foarte complex
- Localizarea inovaţiilor; este cunoscut faptul că inovaţiile se
concentrează în anumite ţări, care au devenit exportatoare de
cunoştinţe
- Difuziunea inovaţiilor este costisitoare, pentru că oamenii au o
rezistenţă mare la schimbare şi de asemenea, apărarea drepturilor
de proprietate intelectuală necesită eforturi deosebite.
- Structura pieţei şi a economiei influenţează inovaţiile, pentru că de
exemplu, o economie concentrată pe ramurile industriale apropiate
de sectorul primar, cunosc o evoluţie tehnologică inferioară
economiilor în care sectorul terţiar şi quaternar sunt în proces de
maturizare.
- Inovaţiile – strategie competitivă. Unele întreprinderi au activităţi
sistematice de cercetare pentru a crea noi produse sau noi
tehnologii (care să le dea un avantaj de cost).
Teorii ale randamentelor de scară crescătoare consideră că iniţial,
costurile investiţiile cu grad mare de noutate necesită costuri foarte mari
(de asemenea şi riscuri mari) şi că, de regulă, consumatorii sunt reticenţi
la produsele cu acelaşi grad de noutate.
36
economice, aceasta ar fi singura reacţie raţională pentru prezervarea
resurselor pe un termen cât mai lung.
În raportul Brundtland, intitulat Viitorul nostru comun, prezentat la
Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro din iunie 1992, se afirmă că
"dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea reconcilierii dintre
economie şi mediul înconjurător, pe o nouă cale de dezvoltare care să
susţină progresul uman, nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci
pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat.”
Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabilă sau
viabilă, sustenabilă, în cadrul căreia se urmăreşte interacţiunea
compatibilităţii a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic,
astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului, fără a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile
nevoi. pentru realizarea condiţiei de compatibilitate a celor 4 sisteme care
se intercondiţionează, strategia dezvoltării durabile include, ca element
esenţial, indispensabil, simultaneitatea progresului în toate cele patru
dimensiuni.14
Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de la
înţelegerea faptului că economia unei ţări, ca şi a tuturor ţărilor înseamnă
mai mult decât suma părţilor componente, că modificările produse într-un
subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu, în virtutea
interdependenţelor dinamice existente în componentele acesteia.
Pornind de la cinci factori care se interinfluenţează în procesul
dezvoltării - populaţia, resursele naturale şi mediul natural, producţia
agricolă, producţia industrială şi poluarea - , strategia dezvoltării durabile
îşi propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a
raportului nevoi-resurse, obiective de atins - mijloace necesare, pe baza
compatibilităţilor lor reciproce, în timp şi spaţiu. Este vorba de a concepe
şi realiza un asemenea mediu economic care, prin intrările şi ieşirile sale,
să se afle într-o compatibilitate directă, dinamică cu mediul natural, dar şi
cu nevoile şi interesele prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi
se succed la viaţă.
De aici decurge că dezvoltarea durabilă este definită de o
dimensiune naturală - în sensul că există, numai atâta vreme cât mediul
creat de om este compatibil cu mediul natural; o dimensiune
economică, bazată pe competitivitate concurenţială, o dimensiune
social-umană - în sensul că toate ieşirile din mediul creat de om trebuie
să răspundă direct nevoilor şi intereselor prezente şi viitoare ale
generaţiilor care coexistă şi se succed; o dimensiune naţional-statală,
regională şi mondială - în sensul compatibilităţii criteriilor de optimizare,
atât pe plan naţional, cât şi la nivel regional sau global-mondial. Aşadar,
conceptul de dezvoltare durabilă, ca şi strategia sa de realizare pun
problema omului şi, în general, a colectivităţii umane, din perspectivele
timpului şi spaţiului. Asemenea perspective, pe care trebuie să le
integreze dezvoltarea durabilă, depind de cultura omului, de existenţa sa
din trecut, de actualitate şi dificultatea problemelor cu care se confruntă la
fiecare nivel, de gradul de dezvoltare şi încorporare a cuceririlor ştiinţei şi
tehnicii, de strategiile naţionale şi internaţionale de dezvoltare. Fără să
neglijeze aspectele concrete ale vieţii de zi cu zi, dezvoltarea durabilă, prin
abordarea interdependentă a celor cinci probleme cu care se confruntă
actualele strategii de dezvoltare, încearcă să conceapă scenarii de urmat,
37
în cadrul cărora viitorul să-şi găsească un loc din ce în ce mai bun şi mai
sigur în prezentul pe care îl trăim. Cele patru dimensiuni conferă modelului
viitor de dezvoltare caracterul de uman-durabil.
Prin răspunsul care trebuie dat la tendinţele care se manifestă -
creşterea rapidă a populaţiei, industrializarea accelerată, subnutriţia larg
răspândită, dispariţia unor resurse care nu se refac şi un mediu natural în
curs de deteriorare, dezvoltarea uman-durabilă îşi propune să creeze, în
timp şi spaţiu, condiţiile depăşirii limitelor progresului, prin progresul
limitelor, atât cantitativ, cât şi calitativ, de pe poziţia omului, a
compatibilităţii mediului creat de el cu mediul natural, a intereselor
generaţiilor în timp şi spaţiu.
Încadrarea dezvoltării în anumite limite de timp şi spaţiu pentru a fi
considerată durabilă, are o importanţă deosebită. În anul 322î.Chr.,
Aristotel considera că "majoritatea oamenilor cred că un stat, pentru a fi
fericit, trebuie să fie mare; dar, chiar dacă au dreptate, ei nu ştiu ce este
un stat mare şi ce este un stat mic. Dimensiunile unui stat au o limită la fel
ca şi celelalte lucruri, plante, animale, obiecte; pentru că nici unul dintre
acestea nu-şi păstrează forţa naturală, atunci când sunt prea mari, sau
prea mici, ci, fie că îşi pierd cu totul natura, fie că şi-o modifică".
Comparativ cu dezvoltarea de până acum, viziunea dezvoltării uman-
durabile integrează următoarele exigenţe majore, la nivelul tuturor
economiilor naţionale şi ale sistemului global al economiei mondiale:
a) un comportament fundamental, revizuit esenţial, ca modalitate
directă de luptă cu restricţiile obiective şi subiective ale
dezvoltării şi de colaborarea cu mediul natural;
b) îmbunătăţirea substanţială, în termeni absoluţi şi relativi, a
dezvoltării din ţările în curs de dezvoltare, în raport cu statele
dezvoltate economic ale lumii;
c) o planificare strategică, cu elemente specifice şi comune,
aflate în compatibilitate directă, atât în plan naţional, cât şi
internaţional;
d) atingerea unei stări raţionale şi durabile, în condiţiile tradiţiilor,
educaţiei şi activităţilor curente, ale intereselor imediate va
face transformarea (tranziţiei) disputată şi lentă, succesul fiind
asigurat de reala înţelegere a condiţiei umane, în acest
context de schimbări radicale;
e) prin trecerea la dezvoltarea durabilă, noi sperăm să realizăm
nu dacă ci cum putem crea prin acest proces complex şi de
durată un prezent într-un viitor din ce în ce mai sigur;
f) în acest proces fundamental, este esenţial ca ştiinţa să ajute
omul să se cerceteze pe sine - sub aspectul obiectivelor şi
valorilor sale, tot la fel pe cât doreşte să cerceteze lumea pe
care vrea să o schimbe;
g) în acest proces complex, de mare întindere şi dificultate, cheia
dezvoltării durabile nu este numai pentru a supravieţui specia
umană, ci, chiar mai mult, dacă poate supravieţui fără a cădea
într-o stare de existenţă lipsită de orice valoare.
Corespunzător viziunii raportului Brudthand, dezvoltarea durabilă
(sustainable development) este un gen nou de strategie umană ce
răspunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilităţile de
satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare.
38
În esenţă, dezvoltarea umană-durabilă este definită de următoarele
elemente mai importante:
1. Compatibilitatea permanentă şi sigură a mediului creat de om
cu mediul natural.
2. Egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în
timp şi spaţiu.
3. Interpretarea prezentului prin prisma viitorului, sub forma
introducerii ca scop al dezvoltării durabile securitatea
ecologică în locul maximizării profitului.
4. Introducerea compatibilităţii strategiilor naţionale de
dezvoltare ca urmare a interdependenţelor, tot mai puternice,
în plan geoeconomic şi ecologic.
5. Mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării
generale, de la cantitatea şi intensitatea creşterii economice,
la calitatea acesteia.
6. Capitalul ecologic (natural) se află în interdependenţă şi se
integrează organic cu capitalul creat de om, cu capitalul
uman, (cultural), în cadrul unei categorii globale ce îşi
redefineşte obiectivele economice şi sociale şi îşi extinde
orizontul de cuprindere în timp şi spaţiu.
7. Trecerea la o nouă strategie cu faţă natural-umană, în care
obiectivele dezvoltării economice şi sociale să fie subordonate
deopotrivă însănătoşirii omului şi mediului natural, în timp şi
spaţiu.
Pornind de la necesitatea realizării acestor componente, noua
strategie a dezvoltării durabile îşi propune să surprindă schimbarea tipului
de creştere economică, controlul poluării, crearea unui cadru instituţional
şi legislativ adecvat lor şi eficace, sistemul educaţional în măsură să
anticipeze şi să aprofundeze cunoştinţele, sistemul de instrumente
economice care să prevină, să protejeze şi să asigure resursele rare,
sistemul de indicatori specifici, după care să aprecieze calitatea dezvoltării
şi vieţii oamenilor.
39
CAPITOLUL 7
ELEMENTE DE POLITICA ECONOMICĂ
Politica economică este reprezentată de acţiunile administraţiei
publice (guvernului) şi de constituirea instituţiilor ce pot îmbunătăţi
performanţele economiei. Ea este un ansamblu de obiective şi instrumente
prin care, după ce au fost ierarhizate în funcţie de priorităţi, statul
acţionează asupra variabilelor economice în scopul menţinerii, restabilirii
sau modificării climatului economic şi social.
În formularea politicii economice economiştii deţin două roluri. În
primul rând ei încearcă să determine consecinţele politicilor alternative.
De exemplu, economiştii care acţionează în domeniul reformei sistemului
de producţie trebuie să previzioneze evoluţia costurilor, a beneficiilor şi a
eficienţei diferitelor modalităţi de finanţare şi organizare a sistemului.
Economiştii ce acţionează în domeniul mediului vor căuta să prevadă, de
exemplu, costul şi calitatea aerului urban ce rezultă din schimbările
impuse standardelor de emisie ale noxelor auto. Iar economiştii ce
studiază pieţele financiare vor căuta să determine efectele pe care le au
modificările ratelor dobânzilor asupra activităţii economiei şi forţei de
muncă.
În al doilea rând economiştii evaluează politicile alternative (pe o
scală de la rău la bine). Pentru a face aceasta trebuie stabilite obiectivele
politicii economice.
Intervenţia statului în economie depinde în principal de următorii
factori:
Echilibrul şi stabilitatea economiei
Insuficienţa iniţiativei private în unele domenii
Satisfacerea nevoilor colective ale societăţii
Finanţarea apărării naţionale
Tendinţa de extindere şi amplificare a externalităţilor
Apărarea drepturilor consumatorilor
Stabilirea ordinii de drept
Modificările în conjunctura economiei mondiale
În teoria economică s-au cristalizat două imagini ale statului: statul
jandarm şi statul providenţă. Statul jandarm: alocă resursele exclusiv unor
activităţi precum: menţinerea ordinii interne, justiţia apărarea naţională.
Statul providenţă intervine în menţinerea securităţii sociale şi asigurarea
riscurilor sociale.
Statului bunăstării, respectiv măsurile de politică economică pe care
acesta îşi fundamentează existenţa pornesc de la teoria şi sfârşesc în
realitate:
Laissez-faire; acest principiu statuează că piaţa trebuie să aloce
resursele şi că rezultatul este dat de întâlnirea intereselor
agenţilor economici, nici unul neieşind fără a fi satisfăcut;
Modelul social-democrat (solidaritate socială, politici
intervenţioniste pe piaţa muncii);
Modelul german (securitate şi stabilitate, mai puţin egalitate)
Politici conjuncturale
Ansamblul măsurilor prin care se urmăreşte rezolvarea problemelor
pe termen mediu şi scurt sunt cunoscute sub numele de politici
conjuncturale. Acestea acţionează pe un orizont de timp de maxim patru
42
ani. Dintre politicile conjuncturale, cele mai cunoscute sunt: politica fiscal-
bugetară, politica monetară şi politica veniturilor.
Politica fiscal-bugetară constă în stabilirea ansamblului veniturilor şi
cheltuielilor statului pe parcursul unui exerciţiu financiar (sau an fiscal).
Este politica conjuncturală cea mai puternic influenţată de mediul politic şi
echilibrul social al momentului.
Orientările în ceea ce priveşte politica bugetară sunt două:
- cea liberală susţine un buget în stare de neutralitate, echilibrat, în
sensul că nivelul cheltuielilor nu trebuie să depăşească pe cel al
veniturilor. De asemenea, impozitele, care se formează ca venituri la
bugetul de stat, trebuie să fie neutre pentru activitatea economică
(adică nu introducă distorsiuni în economia naţională).
- politica bugetară de tip intervenţionist transformă bugetul într-un
adevărat instrument de politică economică. Pentru impulsionarea
activităţii economice, statul poate cheltui mai multe resurse la un
moment dat (peste nivelul celor de care dispune) cu scopul finanţării
unor obiective investiţionale, pentru a obţine efecte de antrenare a
celorlalte activităţi din economia naţională
Eficacitatea politici bugetare este demonstrată de posibilitatea de a
controla strict modul de utilizare a resurselor şi de a evalua cu precizie
efectele presiunii fiscale asupra agenţilor economici. Numai politica
bugetară permite realizarea investiţiilor publice, concentrarea precisă
asupra anumitor obiective prin utilizarea cheltuielilor sau a veniturilor
fiscale.
Totuşi, sunt autori care susţin, aşa cum se va vedea în capitolele
următoare, că efectele multiplicatoare ale deficitului bugetar sunt
compensate de efectele inhibatoare ale presiunii fiscal viitoare pentru
acoperirea acestuia.
Politica monetară are ca obiective asigurarea sumei de bani necesare
economiei naţionale astfel încât să se utilizeze deplin forţa de muncă şi să
se menţină stabilitatea preţurilor. Politica monetară acţionează asupra a
două categorii de variabile economice: cantitatea de bani (masa
monetară) şi preţul banilor (rata dobânzii).
Politica monetară contribuie la menţinerea echilibrului economic
general, încercând să menţină inflaţia şi cursul de schimb în limite
favorabile creşterii activităţii economice şi schimburilor externe. Politica
monetară poate avea şi obiective pe termen scurt şi foarte scurt. De
exemplu, Banca Centrală poate lua măsuri pentru stimularea infuziei de
capital străin în economia naţională.
Politica veniturilor se defineşte ca fiind ansamblul mijloacelor prin
care puterea politică acţionează asupra procesului de formare a veniturilor
primare. Obiectivele politicii veniturilor sunt atât economice, cât şi sociale:
- economice
obţinerea unei cât mai bune compatibilităţi între nivelul
şomajului şi nivelul preţurilor
îmbunătăţirea raportului competitivitate/cost la nivel
microeconomic
- sociale
reducerea inegalităţilor între venituri
garantarea unui nivel minim al venitului
43
asigurarea motivării unor categorii sociale pentru ridicarea
nivelului competitivităţii.
Mijloacele prin care este implementată politica economică pot fi
tradiţionale sau conjuncturale. Dintre mijloacele tradiţionale
enumerăm:
- garantarea salariului minim
- blocarea anumitor tipuri de venituri
Mijloacele conjuncturale presupun adaptarea nivelului veniturilor la
modificarea nivelului mediu al preţurilor prin indexarea salariilor (creşterea
veniturilor indiferent de rezultatele activităţii) şi prin dezindexare
(creşterea veniturilor proporţional cu dinamica rezultatelor activităţii
economice).
Politica veniturilor impune existenţa unui consens naţional, care, de
regulă se obţine relativ uşor în perioadele de expansiune economică.
44
O problemă majoră o constituie definirea sectoarelor industriale
strategice şi definirea tehnologiilor strategice. Se consideră că în definirea
sectoarelor industriale strategice, politica industrială trebuie să stimuleze
acele ramuri pentru care media ultimilor cinci ani a ritmurilor de
dezvoltare este superioară medie internaţionale.
Definirea tehnologiilor strategice trebuie să ţină cont reducerea
consumului de capital circulant şi oferă cel mai înalt grad de obţinere a
valorii adăugate.
Politica industrială are de înfruntat două mari obstacole:
- contradicţia dintre măsurile de obţinere a avantajelor competitive şi
necesitatea menţinerii unui grad înalt al utilizării forţei de muncă;
- contradicţia dintre tendinţa oricărei ţări de a-şi proteja economia
naţională şi tendinţa de liberalizare a comerţului internaţional.
În faţa acestor obstacole ţările au apelat la aşa-numitele politici de tip
crenel. Această politică constă în renunţarea la activităţi industriale care
se consideră a fi insuficient de competitive pe piaţa mondială şi care nici
nu au perspectiva unui creşteri ulterioare. În acelaşi timp, sunt stimulate
activităţi industriale strict specializate care în prezent şi în viitor un grad
înalt de competitivitate. Politica crenelurilor s-a dovedit generatoare de
importante efecte perverse. Astfel, a generat o rată ridicată a şomajului şi
a crescut gradul de dependenţă a pieţei interne de producţia altor state. În
unele cazuri, alegerea crenelurilor („vârfurilor”) s-a dovedit a fi nerealistă.
Alte ţări au adoptat un alt tip de politică industrială, denumit „politica
filierelor”. Aceasta se defineşte ansamblul măsurilor care dezvoltă un lanţ
de activităţi complementare în care întreprinderile sunt legate prin
activităţi de vânzare-cumpărare şi dezvoltarea în comun a unui program
de dezvoltare. Scopul final îl constituie realizarea unui produs final de
înaltă competitivitate.
Practica a arătat posibilitatea existenţei a trei tipuri de filiere: de
antrenare; de independenţă, prin care s-a redus substanţial necesitatea
unor importuri. Politica filierelor poate avea şi efecte perverse, în ceea ce
priveşte necesitatea unor importante surse de finanţare, fără de care
cerinţele de interdependenţă nu ar fi posibile.
45
CAPITOLUL 8
PIAŢA MONETARĂ
51
8.3. Instrumentele politicii monetare
Instrumentele utilizate în influenţarea economiei sunt:
- instrumentele şi tehnicile de intervenţie indirectă,
- instrumentele şi tehnicile de intervenţie directă sau reglementările
bancare.
Tehnicile intervenţiei indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect
asupra ofertei de monedă limitând, pentru intermediarii monetari, accesul
la lichiditatea băncii centrale. Tehnicile de intervenţie globală şi indirectă
se sprijină pe un triplu fundament:
- dependenţa sistemului bancar faţă de banca centrală,
- corelaţia existentă între volumul de credit şi nivelul activităţii
economice,
- caracterul elastic al cererii de credit faţă de nivelul dobânzii.
Dintre instrumentele care aparţin acestui grup menţionăm: taxa
scontului şi politica de open market. De asemenea, sistemul rezervelor
minime obligatorii se afirmă printre principalele instrumente folosite
pentru a impune astfel o utilizare predeterminată a activelor bancare.
Tehnicile de intervenţie directă asupra lichidităţii acţionează prin
modificarea operaţiilor de credit , acţionează asupra unor sfere
determinate a relaţiilor de credit, sprijinind deopotrivă liniile directoare ale
politicii economice, mai ales prin prisma intereselor însuşi sistemului
bancar, funcţionalităţii şi eficienţei sale.
Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate
către banca de emisiune în cadrul operaţiilor de rescontare. În cadrul
economiei de piaţă există multiple valori ale dobânzii, ţinând cont de
diversitatea condiţiilor de creditare se formează o rată medie a
dobânzii,dar toate aceste diferite valori ale dobânzii se află la o distanţă
dată de taxa scontului, astfel că la orice modificare a ei, trebuie să varieze
concentrat.
Poziţia taxei scontului în cadrul eşafodajului de dobânzi ale pieţei
determină şi utilizarea ei ca instrument al politicii monetare. În principal,
acţiunea taxei scontului influenţează piaţa capitalurilor, sfera creditului şi
respectiv ritmul desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei. Astfel,
scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzilor,
sporeşte eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează
în sensul dezvoltării activităţii lor pe baza angrenării de capitaluri
suplimentare.
Creşterea taxei scontului are ca urmare sporirea generală a
dobânzilor, înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi duce la
scăderea profiturilor pentru cei care utilizează capitaluri suplimentare.
Manevrarea taxei scontului acţionează şi asupra capitalurilor străine.
Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine şi chiar a
unor capitaluri indigene, lăsând sarcina înviorării numai pe seama
capitalurilor interne rămase. Creşterea taxei scontului atrage în ţară
capitaluri străine. Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului şi
refluxului capitalurilor străine implica recurgerea la această metodă în
scopul eliberării balanţei de plăţi. Creşterea taxei scontului atrage o
invazie a capitalurilor străine şi are momentan un efect binefăcător în
echilibrarea balanţei de plăţi. Afluxul capitalurilor poate însă veni în
contradicţie cu conjunctura dezvoltării economice la aceeaşi dată şi cu
obiectivele politicii economice şi de credit.
52
Rescontul se poate defini, pentru banca de emisiune, ca o achiziţie
fermă, cu plata imediată, a unor creanţe, în termen, prezentate de băncile
comerciale. Un regim similar au şi pensiunile, respectiv achiziţiile însoţite
de angajamentul de răscumpărare la un anumit termen a creanţelor de
către banca prezentatoare.
Operaţiunile de rescontare se caracterizează prin trăsături proprii
semnificative:
- se desfăşoară pe baza unei rate a dobânzii fixe, stabilite de către
banca de emisiune, cunoscute în prealabil, a cărei valabilitate este
de durată, nivelul acesteia fiind determinant în orientarea băncilor
solicitante;
- iniţiativa operaţiunilor şi oportunitatea lor sunt hotărâte de băncile
comerciale, banca de emisiune, având un rol pasiv de a răspunde
acestor solicitări;
- furnizează la nevoie lichidităţi băncilor comerciale.
Politica operaţiilor la piaţa liberă (open market ) este istoric
însoţitoarea firească a politicii de rescont, ambele avându-şi originea în
economia engleză, unde se foloseau complementar pentru asigurarea
sensului dorit de evoluţia lichidităţii, creditului şi dobânzii.
Trăsăturile specifice ale operaţiilor la piaţa liberă sunt:
- nivelul dobânzii practicate, variază în funcţie de evoluţia pieţei şi
îndeosebi sunt determinate de orientarea pe care banca centrală
doreşte să o impună;
- în desfăşurarea operaţiunilor banca centrală are un rol activ.
Acesta iniţiază alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi, în special
prin oferte proprii;
- operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens. În timp ce operaţiile de
rescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi a băncilor
comerciale, operaţiile la piaţa liberă permit băncii de emisiune,
deopotrivă să acorde credite, dar să şi împrumute, reducând astfel
lichidităţile băncilor şi prin aceasta ale economiei naţionale;
- volumul tranzacţiilor poate fi nelimitat, dată fiind puterea băncii
centrale de a emite monedă.
Astfel, politica open market este intervenţia băncii centrale pe piaţa
monetară, zisă piaţă liberă sau deschisă ( faţă de alte pieţe ale creditului
din economie care sunt tot mai mult sau mai puţin controlate) pentru a
creşte sau diminua lichidităţile agenţilor ce operează pe această piaţă,
deci posibilităţile lor de acordare a creditului şi de creaţie a monedei
scripturale.
În derularea ei, politica monetară trebuie să tină cont de acţiunea
sistemului bancar, care reprezintă şi exprimă nevoile economiei, şi de
acţiunea tezaurului, care reprezintă şi exteriorizează cerinţele statului.
Domeniul de acţiune este totodată larg cât şi foarte precis. Prin
monedă, prin reglarea cantităţii de monedă, se acţionează pentru a
controla lichiditatea şi a satisface nevoile economiei. Obiectivele politicii
monetare se confundă cu cele ale politicii economice, pentru realizarea
cărora aceasta acţionează ca un instrument.
Astfel în formularea ei deplină, politica monetară poate fi definită ca
ansamblul intervenţiilor băncii centrale sau autorităţilor monetare care se
efectuează asupra lichidităţii economiei, în scopul de a contribui, prin
utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare la realizarea obiectivelor
53
economice.
Politica monetară ca şi cea fiscală urmăreşte 4 scopuri:
- asigurarea angajărilor,
- stabilitatea preţurilor,
- rată adecvată a schimbului valutar,
- rată înaltă a creşterii economice.
Pentru realizarea acestor obiective autorităţile monetare iau în considerare
patru categorii de constrângeri:
- prevenirea panicii financiare,
- evitarea instabilităţii excesive a ratei dobânzii,
- revenirea anumitor sectoare ale economiei să suporte povara
politicii restrictive
- câştigarea şi menţinerea încrederii investitorilor străini.
54
CAPITOLUL 9
INFLAŢIA
9.1. Inflaţia. Caracterizare
Fenomenul denumit inflaţie constituie o problemă complexă de
analiză macroeconomică şi una dintre cele mai importante forme ale
dezechilibrului economico-social. Termenul de inflaţie a început să fie
frecvent utilizat în rândul oamenilor de ştiinţă şi al oamenilor de afaceri
(bancheri), abia pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, deşi fenomenul
inflaţionist exista cu mult înainte de această perioadă. Acest fenomen a
apărut cu mult înainte ca ştiinţa economică să se fi constituit, iar teoria
inflaţiei s-a conturat mult mai târziu decât ştiinţa economică, astfel că
inflaţia rămâne cea mai de temută şi controversată formă a dezechilibrului
macroeconomic, din punct de vedere al analizei naturii sale şi a cauzelor şi
mecanismelor declanşatoare. Pornind de la premisa că inflaţia este în
primul rând un fenomen monetar (inflaţia există doar în prezenţa banilor),
explicarea genezei şi naturii acesteia trebuie să înceapă de la formele
istorice pe care le-au îmbrăcat banii de-a lungul secolelor. În acest
context, se pot sintetiza trei forme istorice ale fenomenului inflaţionist.
Prima formă a inflaţiei a fost cea monetaro-bănească, care s-a manifestat
sub forma devalorizării mascate a monedelor din metale preţioase, prin
punerea în circulaţie a unor monede false, cu o greutate mai mică sau un
conţinut în aur mai redus decât cele oficiale. Elementele definitorii ale
acestei forme de inflaţie au fost: conţinutul real în aur al monedelor
metalice era mai mic decât conţinutul nominal, deci s-a separat conţinutul
nominal de cel real al monedelor; transformarea existenţei-aur în
aparenţă-aur a monedei; aglomerarea circulaţiei cu monede ieftine fără
valoare deplină, toate acestea conducând la scăderea puterii de
cumpărare a acestora. Cea de-a doua formă a inflaţiei a fost inflaţia
banilor de hârtie convertibili în aur, care s-a manifestat în perioada trecerii
de la feudalism la capitalism, când statele europene au început să înlăture
haosul monetar medieval, creând sisteme naţionale prin emiterea biletelor
de bancă cu acoperire deplină în aur. S-a urmărit crearea unor sisteme
băneşti stabile, care să asigure o circulaţie monetară normală (sănătoasă).
Cantitatea banilor de hârtie se limita la aurul pe care aceşti bani îl
reprezentau în circulaţie. Această corespondenţă dintre cantitatea de aur
existentă în depozitele băncilor de emisiune şi volumul bancnotelor din
circulaţie asigura optimizarea sau echilibrul circulaţiei băneşti într-o
economie. În această situaţie, cel puţin temporar, inflaţia nu putea să
apară, ea neavând bază de desfăşurare. După o anumită perioadă însă, s-
a creat un dezechilibru între mărimea depozitelor de aur-monedă, care era
în funcţie de producţia de metal preţios sau de posibilităţile fiecărei ţări de
a procura aurul monetar, şi cantitatea de semne monetare (bilete de
bancă) emise, care era dependentă de volumul tranzacţiilor. Inflaţia de
acest gen apărea atunci când cantitatea banilor de hârtie aflată în
circulaţie devenea excedentară faţă de cea care rezulta din raportul dintre
masa de aur monetar şi etalonul aur (cantitatea de aur aferentă unei
unităţi monetare).
55
A treia formă a inflaţiei este cea contemporană şi anume inflaţia
banilor de hârtie neconvertibili în aur. Inflaţia contemporană constă în
deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de credit, care se exprimă prin
creşterea generalizată a preţurilor şi prin lipsa de încredere a agenţilor
economici în moneda existentă; ea este expresia unui dezechilibru dintre
banii depreciaţi şi nevoile circulaţiei bunurilor economice. Realităţile
inflaţioniste diferenţiate pe ţări şi etape au făcut posibilă apariţia unor
numeroase şi controversate puncte de vedere cu privire la natura însăşi a
formei contemporane de inflaţie.
Caracteristicile esenţiale ale inflaţiei sunt:
a) este un proces de depreciere a banilor atât pe plan naţional,
cât şi în raport cu alte monede;
b) este un proces de creştere durabilă şi generalizată a preţurilor
şi tarifelor;
c) este expresia unui dezechilibru monetar şi material,
manifestat atât pe piaţa monetară cât şi pe piaţa bunurilor
economice;
d) d) este influenţată de numeroase aspecte psihologice (de ex.
de teama instabilităţii economice şi folosind mecanismul
creditului, populaţia aduce în "prezent" o cerere viitoare de
consum).
În strânsă legătură cu trăsăturile esenţiale ale inflaţiei, se poate
afirma că inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru
macroeconomic monetaro-material, care exprimă existenţa în circulaţie a
unei mase monetare ce depăşeşte nevoile reale ale economiei (circulaţiei),
fapt ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea durabilă şi
generalizată a preţurilor bunurilor şi serviciilor unei economii. Dacă în
economie se întâmplă o situaţie inversă, fenomenul poartă denumirea de
deflaţie. Aşadar, primul efect, de natură economică, al inflaţiei este
creşterea generalizată a preţurilor. Cauza acestui fenomen constă în
dezechilibrele de funcţionare ale economiei. Se pune totuşi întrebarea,
care tip de dezechilibru este la originea inflaţiei, cel monetar sau cel
material (real)? Altfel spus, considerăm inflaţia ca fiind doar de natură
monetară (inflaţie prin monedă), doar de natură structurală, reală, sau ca
fiind o rezultantă a ambelor forme conjugate? După modul cum s-a
răspuns la aceste întrebări, în literatura economică a secolului XX s-au
conturat două mari tendinţe de idei, care încearcă să explice natura
inflaţiei contemporane (tezele de inspiraţie keynesistă şi cele de inspiraţie
monetaristă). Prima tendinţă pune accentul pe cauzele de ordin material,
structural ale economiei. J. M. Keynes, promotorul acestor idei, defineşte
inflaţia astfel: ″atunci când o nouă creştere a volumului cererii efective nu
mai determină o nouă creştere a volumului producţiei şi se manifestă
exclusiv printr-o creştere a unităţii de cost, strict proporţional cu creşterea
cererii efective, s-a creat o situaţie care poate fi definită cu temei ca
inflaţie autentică″. În concepţia lui J. M. Keynes, inflaţia îşi are originile în
economia reală, în dezechilibrul structural şi durabil dintre cererea şi
oferta de mărfuri. Astfel, natura contemporană a inflaţiei este explicată
prin luarea în considerare a creşterii nominale a tuturor elementelor de
preţ (costuri, salarii, profituri). De asemenea, Keynes a nuanţat concepţiile
cantitativiste privind rolul monedei în declanşarea fenomenului inflaţionist.
Conform opiniei sale, cantitatea de bani din circulaţie influenţează nivelul
56
preţurilor nu direct, ci prin intermediul cererii efective (este posibil în
realitate ca suplimentul de bani să nu fie întotdeauna echivalent cu un
supliment corespunzător de cerere, datorită, spre exemplu, unei înclinaţii
accentuate a populaţiei spre economisire) şi nu întotdeauna, ci numai
după ce s-a ajuns la o utilizare deplină a factorilor de producţie (capacităţi
de producţie, forţă de muncă). M. Friedman, reprezentantul şcolii
monetariste, consideră că ″inflaţia este totdeauna şi pretutindeni un
fenomen monetar de care se face răspunzătoare politica statului. Politica
sa constă în a finanţa surplusul de cheltuieli, imprimând din ce în ce mai
mulţi bani. Este unul dintre motivele pentru care cantitatea de monedă
creşte″. În esenţă, adepţii monetarismului susţin că nu există inflaţie fără
emisiune monetară şi deci, dacă există inflaţie, ea este o inflaţie prin
monedă. Nu excesul de cerere în raport cu oferta de mărfuri determină o
creştere generalizată a preţurilor, ci excesul de monedă în circulaţie.
Explicaţia acestui tip de inflaţie îşi are originea în teoria cantitativă a
banilor, care consideră că moneda exercită o influenţă directă asupra
nivelului general al preţurilor, în condiţiile unei oferte inelastice pe termen
scurt şi a unei viteze de circulaţie constante. Această teorie se bazează pe
cunoscuta ecuaţie a lui I. Fischer: M × V = P × T. Natura fenomenului
inflaţionist poate fi pusă în evidenţă şi ţinând cont de ″regula de aur″ a
politicii monetare emisă de acelaşi M. Friedman, conform căreia masa
monetară în circulaţie trebuie să crească într-un ritm apropiat celui al PIB.
În acest context, considerăm că pot apărea două situaţii: a) dacă indicele
de creştere a masei monetare > indicele de creştere a PIB, inflaţia este de
natură monetară; b) dacă indicele de creştere a masei monetare <
indicele de creştere a PIB, şi suntem totuşi în prezenţa unei inflaţii,
aceasta este de natură reală, structurală.
Mecanismul de funcţionare a inflaţiei este nemijlocit legat de cauzele
principale care o provoacă. În acest sens, trebuie analizate corelaţiile care
se stabilesc între cererea agregată, oferta agregată şi nivelul preţurilor. În
acest sens, se pot desprinde trei forme cauzale ale inflaţiei contemporane:
inflaţie prin cerere; inflaţie prin costuri; inflaţie combinată. Inflaţia
prin cerere.
Acest tip de inflaţie apare ca urmare a creşterii cererii agregate, într-o
anumită perioadă, într-un ritm mai mare decât oferta agregată. Altfel
spus, excesului de cerere solvabilă îi corespunde o ofertă rigidă, care nu
se poate adapta la exigenţele cererii. La o asemenea evoluţie a cererii,
firmele producătoare vor avea două tipuri de reacţii: preponderent de
creştere a producţiei sau preponderent de creştere a preţurilor. Dacă în
economie există capacităţi de producţie subutilizate şi şomajul este la un
nivel relativ ridicat, atunci creşterea cererii agregate poate antrena în mod
direct o sporire a producţiei (ofertei agregate), într-un ritm mai mare faţă
de creşterea nivelului general al preţurilor, adică suntem în situaţia unei
oferte elestice care poate asigura echilibrul pe piaţa bunurilor. Este
momentul în care economia poate fi relansată, iar şomajul diminuat. Din
acest motiv, sunt economişti care promovează conceptul de ″politică
inflaţionistă″, recomandând-o factorilor politici ca remediu pentru ieşirea
din criză şi creşterea ocupării. Cu cât oferta (producţia) este mai
inelastică, adică în economie nu există capacităţi de producţie subutilizate,
iar şomajul este redus ca nivel, cu atât firmele vor răspunde la creşterea
cererii îndeosebi prin creşteri de preţuri, generându-se astfel un puseu
57
inflaţionist. În această situaţie, recomandarea ″politicii inflaţioniste″ este
inoportună şi inadecvată. Se apreciază că inflaţia determinată de
creşterea cererii este o inflaţie limitată în timp, ea manifestându-se pe
termen scurt. Astfel, sporirea preţurilor nu poate continua la nesfârşit, fiind
limitată de nivelul veniturilor disponibile. Veniturile salariale vor avea o
dinamică de creştere mai mică şi nu se vor regăsi decât parţial în structura
preţurilor, întrucât acestea din urmă sporesc nu doar ca urmare a unor
creşteri de costuri (cu salariile în special). Ca atare, în momentul când
cererea agregată va fi estompată de nivelul veniturilor, şi preţurile vor
înregistra o tendinţă de scădere, deci inflaţia se va diminua. De asemenea,
inflaţia prin cerere este generată, de regulă, de un ″şoc″ al cererii. De
pildă, un astfel de şoc poate să-l provoace o creştere substanţială a
cheltuielilor guvernamentale, într-o anumită perioadă. Efectul acestui şoc
poate fi o singură creştere a preţurilor, după care ele vor rămâne la acelaşi
nivel. Pentru ca inflaţia să persiste sunt necesare alte şocuri succesive ale
cererii. În general, o astfel de inflaţie este specifică perioadelor de avânt
sau boom economic, când posibilităţile de a lărgi dimensiunile producţiei
sunt limitate, iar unei creşteri a cererii îi corespunde o creştere, aproape
proporţională, a preţurilor. Având în vedere structura cererii agregate,
creşterea acesteia trebuie analizată pornind de la elementele care o
compun. Astfel, ea poate fi determinată de următoarele împrejurări: -
creşterea cheltuielilor de consum efectuate de către populaţie; - creşterea
investiţiilor efectuate de către firme, cu efecte productive întârziate; -
creşterea excesivă a cheltuielilor publice (achiziţiilor guvernamentale), în
special a celor neproductive; - creşterea exporturilor, adică intrarea de
devize străine suplimentare. În ansamblu, excesul de cerere pe piaţă
poate avea următoarele cauze, mai importante:
• emisiunea excesivă de monedă în circulaţie, care generează o
inflaţie prin monedă;
• expansiunea creditului bancar, care conduce la o inflaţie prin credit;
• scăderea înclinaţiei spre economisire, care determină o inflaţie prin
dezeconomisire.
Inflaţia prin monedă este determinată de introducerea şi menţinerea
în circulaţie a unei mase monetare excedentare, în raport cu volumul de
mărfuri de pe piaţă, peste nevoile circulaţiei băneşti. Acest lucru se
întâmplă, în general, atunci când apar deficite bugetare mari, iar
finanţarea acestora se face prin împrumuturi de la banca centrală, care va
emite o cantitate corespunzătoare de monedă. Fenomenul inflaţionist
provine din faptul că statul nu se împrumută pentru a produce bunuri şi
servicii suplimentare, ci spre a consuma, activând o cerere fără
corespondent în planul ofertei. De asemenea, atunci când apare un
excedent masiv al exporturilor faţă de importuri, rezervele valutare ale
ţării cresc, iar acestea formează acoperirea unor noi emisiuni de bani, care
nu găsesc un corespondent echivalent pe piaţă în mărfuri şi servicii. La o
suplimentare a masei monetare în circulaţie poate concura, totodată, şi
scăderea vitezei de rotaţie a banilor, în condiţiile menţinerii constante a
volumului fizic şi valoric al tranzacţiilor.
Inflaţia prin credit apare ca urmare a dezvoltării exagerate a
creditului bancar, care poate conduce la o supradimensionare a volumului
banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare celor produse de banii
numerar. Această formă de inflaţie apare atunci când expansiunea
58
creditelor are ca destinaţie masive investiţii în economie, investiţii care
nerealizate şi nepuse în funcţiune la timp conduc la o activare
suplimentară a cererii de consum (întrucât există o masă monetară
suplimentară în circulaţie). Acestei cereri de consum îi corespunde o ofertă
care ″întârzie″ să apară, rezultatul fiind creşterea preţurilor la majoritatea
bunurilor de consum. De asemenea, creşterea substanţială a creditelor în
scopuri de consum conduce la acelaşi rezultat. Inflaţia prin credit şi inflaţia
prin monedă pot fi considerate ca fiind una şi aceeaşi formă de inflaţie
(inflaţie monetară), având ca element comun creşterea, în mod direct sau
indirect, a veniturilor nominale ale populaţiei şi agenţilor economici,
venituri care stau la baza potenţialului excedent al cererii.
Inflaţia prin dezeconomisire îşi are originile în scăderea înclinaţiei
spre economii din partea populaţiei, ca urmare a unor previziuni pesimiste
în ceea ce priveşte conservarea puterii de cumpărare a economiilor
existente şi viitoare, dar şi a unor factori de natură subiectivă şi
psihologică, pentru o anumită perioadă. Rezultatul acestui comportament
este creşterea ponderii consumului în totalul veniturilor disponibile ale
populaţiei, consum care tinde să depăşească oferta de bunuri (în special
de folosinţă îndelungată) şi care va genera o creştere de preţuri în
ramurile producătoare.
Inflaţia prin costuri Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care, pe
ansamblul economiei, costurile de producţie cresc într-un ritm accentuat,
independent de cererea agregată.
Dacă agenţii economici producători sunt confruntaţi cu o sporire a
costurilor, ei vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor de vânzare şi
parţial prin reducerea volumului activităţii. Măsura în care agenţii
economici vor mări preţurile şi vor reduce producţia depinde de evoluţia
cererii agregate. Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu atât
producţia se va reduce mai puţin, povara costurilor mai mari fiind
transferată asupra consumatorilor prin preţuri mai ridicate, marcând astfel
începutul unei inflaţii prin costuri. Dacă cererea agregată este însă relativ
elastică în raport cu evoluţia preţurilor, firmele producătoare vor fi nevoite
(pentru a nu-şi compromite rentabilitatea) să restrângă volumul
producţiei, cu consecinţe negative asupra ocupării forţei de muncă în
ramurile respective. Se constată, aşadar, că o creştere generalizată a
costurilor de producţie va determina, în ambele cazuri de evoluţie a
cererii, situaţii negative pentru economiei: fie declanşarea fenomenului
inflaţionist, fie accentuarea şomajului. În aprecierea inflaţiei prin costuri
mai trebuie precizat efectul diferit pe care îl are asupra acesteia
modificarea costurilor. O creştere singulară a costurilor (determinate, spre
exemplu, de creşterea de către guvern a accizelor la benzină) va genera o
singură creştere a preţurilor bunurilor (în cazul nostru, ale benzinei şi ale
altor mărfuri care sunt produse şi comercializate utilizând acest
combustibil). După ce această undă de creştere s-a propagat, preţurile se
vor stabiliza la acest nou nivel, inflaţia revenind la zero (ea a fost limitată
în timp). Dacă însă avem o creştere succesivă a costurilor, de la o
perioadă la alta, şi în situaţia unei cereri inelastice, fenomenul inflaţionist
se va permanetiza, fiind mult mai dificil de contracarat. În mod similar,
dacă cererea este elastică, producţia va începe să scadă treptat, cu efecte
asupra cronicizării şomajului în ramura respectivă şi nu numai. De
asemenea, elasticitatea cererii globale, adică evoluţia acesteia în funcţie
59
de nivelul general al preţurilor, trebuie analizată ca o rezultantă a evoluţiei
cererilor individuale de piaţă pentru toate bunurile şi serviciile oferite într-
o economie, la preţurile existente. Se poate constata că, faţă de cazul
inflaţiei prin cerere, în situaţia inflaţiei prin costuri, efectul asupra
producţiei şi ocupării este invers. Dacă inflaţia prin cerere poate conduce
la o creştere economică inflaţionistă, permisibilă unui înalt grad de
ocupare a forţei de muncă, inflaţia prin costuri antrenează, în general,
scăderea producţiei şi restrângerea locurilor de muncă. Factorii care pot
determina creşterea costurilor şi deveni astfel cauze ale inflaţiei prin
costuri sunt numeroşi. Printre cei mai importanţi enumerăm: • creşterea
salariilor într-un ritm superior creşterii productivităţii muncii. Presiunea
unor costuri de producţie mari se reflectă în preţuri inflaţioniste atunci
când remunerarea factorilor de producţie (în special a factorului muncă)
creşte într-o proporţie superioară sporirii productivităţii lor. O politică
salarială nefondată pe criterii economice va conduce la obţinerea de salarii
mari, fără acoperire în planul producţiei, creându-se tensiuni inflaţioniste.
Numai atunci când dinamica salariilor este cel mult egală cu dinamica
productivităţii muncii, revendicările şi creşterile salariale nu conduc la
preţuri inflaţioniste.
• creşterea excesivă a profiturilor. Fenomenul apare, de regulă, în
situaţia firmelor mari, de monopol sau oligopol, care impun preţuri mari la
produsele vândute, preţuri care pot constitui costuri de achiziţie pentru alţi
agenţi economici.
• creşterea preţurilor la materii prime şi materiale. Acest fenomen se
referă, de regulă, la materiile prime, materialele, combustibilii, energia
etc., care provin din importuri şi ale căror preţuri se repercutează asupra
costurilor de producţie ale produselor finite indigene (inflaţie importată).
Efectul inflaţionist se amplifică pe fondul devalorizării monedei naţionale,
care înseamnă scumpirea importurilor şi ieftinirea exporturilor.
• politica amortizării accelerate. Practicarea unor amortismente
descrescătoare pe durata normală de funcţionare a mijloacelor fixe, pentru
prevenirea unei uzuri morale premature, conduce la înregistrarea unor
costuri mai mari la începutul perioadei de utilizare a mijloacelor fixe.
• presiunea fiscală ridicată. Dacă impozitele directe reduc veniturile
nominale disponibile şi, în consecinţă, presiunea cererii inflaţioniste, nu
aceeaşi este situaţia în cazul impozitelor indirecte, care se regăsesc în
preţurile de vânzare ale produselor şi orice creştere a lor afectează în mod
direct nivelul acestora.
Iată cum se pot manifesta, în acelaşi timp, într-o economie, cele două
forme ale inflaţiei. Analizând lucrurile în mod invers, trebuie precizat că M.
Friedman consideră inflaţia prin costuri doar un fenomen întârziat al
inflaţiei prin cerere. Astfel, o inflaţie prin cerere, care înseamnă venituri
din ce în ce mai mari pentru firmele producătoare şi incitaţie spre
dezvoltare, poate determina, după o anumită perioadă, o creştere a
producţiei şi implicit a ofertei de bunuri şi servicii. O sporire a acesteia va
antrena după o perioadă mai lungă (această perioadă înseamnă ieşirea din
criză şi relansarea economică) o creştere graduală a costurilor (o producţie
mereu suplimentară şi deci o creştere constantă a ofertei va implica
costuri marginale din ce în ce mai mari datorită reducerii resurselor).
Această evoluţie a costurilor va obliga firmele producătoare, după cum am
spus, fie la o restrângere a producţiei, cu consecinţe negative asupra
60
ocupării, fie la creşteri de preţuri ale produselor, creşteri care vor da
naştere unei noi forme de inflaţie, prin costuri. De asemenea, un puseu
inflaţionist demarat printr-un exces de cerere agregată poate duce la
consolidarea unor grupări de interese, care vor specula această
conjunctură pentru a-şi majora veniturile, prin impunerea unor preţuri
ridicate. Veniturile majorate ale acestor firme vor însemna costuri mai
ridicate pentru ceilalţi agenţi economici. Din combinaţia celor două tipuri
de inflaţie poate rezulta o spirală inflaţionistă greu de stopat. De exemplu,
se poate ivi situaţia ca cererea globală, impulsionată artificial de către
autorităţi (de pildă în perioade electorale), să antreneze o creştere a
preţurilor în anumite ramuri producătoare, ceea ce se va repercuta şi
asupra unor creşteri salariale în ramurile respective, care nu vor face
altceva decât să mărească costurile de producţie. Aspectul negativ apare
atunci când aceste fenomene se petrec pe fondul unui volum al producţiei
relativ constant, adică oferta globală este incapabilă să se adapteze la
evoluţia cererii. Creşterea costurilor va provoca o inflaţie prin costuri,
adică o altă creştere de preţuri care se va adresa cererii existente. Pentru
a preveni sporirea şomajului, autorităţile guvernamentale iniţiază politici
monetare şi fiscale expansive care dau un nou impuls cererii. De data
aceasta fenomenul este amplificat şi datorită diferenţei de dinamică dintre
productivitatea muncii şi nivelul salariilor în sectorul real. Această serie de
creşteri succesive ale preţurilor va înceta atunci când cererea de bunuri şi
servicii se diminuează suficient de mult, astfel încât producătorii, care au
ca scop principal maximizarea profiturilor, nu vor spori din nou preţurile.
Scăderii cererii globale îi va corespunde în acelaşi timp o subocupare
importantă. Spirala inflaţionistă preţuri - salarii Politică economică
populistă → creşteri de salarii → creşterea costurilor → creşterea preţurilor
de vânzare → scăderea puterii de cumpărare a salariilor → revendicări
sociale → noi majorări de salarii → o nouă majorare a costurilor → un nou
puseu inflaţionist …
Fenomenul inflaţionist poate fi măsurat atât din punct de vedere
absolut, cât şi relativ. La modul absolut, mărimea inflaţiei constă în
diferenţa dintre cererea globală solvabilă şi oferta globală de bunuri
economice de pe piaţă. Din aceasta rezultă masa monetară care nu are
acoperire în bunuri şi servicii necesare şi dorite de consumatori. La modul
relativ, inflaţia se măsoară ca raport procentual între mărimea absolută
arătată, adică excedentul de masă monetară, şi oferta reală de bunuri şi
servicii. Pentru a surprinde amploarea fenomenului inflaţionist se mai
foloseşte indicele puterii de cumpărare a banilor (Ipc), calculat pe baza
indicilor de preţ (IP).
Ţinând seama de valorile pe care le au indicii de măsurare a inflaţiei
şi în principal de cele ale indicelui preţurilor, literatura de specialitate
prezintă următoarele forme intensive ale inflaţiei: • inflaţia târâtoare
(latentă), caracterizată prin creşterea generalizată a preţurilor cu 3-4%
anual. În condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare încredere
în monedă. Agenţii economici au tendinţa să încheie contracte pe termen
lung, fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând şi le cumpără vor
cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate, iar ca regulă generală
productivitatea factorului muncă depăşeşte creşterea salariilor. De
asemenea ratele dobânzilor bancare sunt reduse, creditul fiind ieftin. Este
o formă a inflaţiei care permite creşterea economică neinflaţionistă şi este
61
specifică ţărilor foarte dezvoltate. • inflaţia deschisă (moderată),
caracterizată printr-o creştere generalizată a preţurilor de 5-10% anual.
Evoluţia economiei devine preocupantă pentru toate categoriile de agenţi
economici. În ţările dezvoltate ea se manifestă doar episodic, fiind însă un
criteriu de performanţă pentru ţările slab dezvoltate şi cele în tranziţie,
foste socialiste. • inflaţia galopantă, caracteristică unor creşteri de preţuri
de peste 10% anual şi care este specifică, în general, ţărilor în tranziţie de
la economia de comandă la economia de piaţă. Ea a fost frecvent întâlnită
şi în ţările în curs de dezvoltare din Africa şi America Latină şi doar
sporadic în ţările dezvoltate. În asemenea situaţie moneda naţională
cunoaşte o rapidă scădere a puterii de cumpărare, rata medie a dobânzii
creşte vertiginos, viteza de rotaţie a banilor se accelerează, o parte din
economii sunt sustrase investiţiilor productive şi orientate spre operaţiuni
speculative. Această formă de inflaţie este sursă a unor ample dezechilibre
în economie, putând conduce chiar la dublarea preţurilor în decurs de un
an (deci creşteri cu 100%). • megainflaţia, denumire relativ nouă, ce
reflectă un fenomen inflaţionist foarte accentuat şi greu de stăpânit de
către autorităţile guvernamentale, apărut atunci când inflaţia depăşeşte
pragul formei galopante. Creşterile de preţuri se situează între 100% şi
500% anual. Această amplitudine a inflaţiei a fost caracteristică şi ţării
noastre, mai ales la începutul perioadei de tranziţie (anii 1990 - 1993). De
altfel, în anul 1993 s-a înregistrat cea mai înaltă rată a inflaţiei din
perioada postdecembristă, circa 395%. • hiperinflaţia, caracterizată prin
creşteri ameţitoare ale preţurilor, de regulă de peste 500% anual. În acest
caz cererea de monedă naţională scade considerabil, o parte importantă
din tranzacţii efectuându-se sub formă de troc modern (barter) sau în
monedă alternativă. Salariul real al unei persoane se poate reduce lunar
cu până la 50%. Aceasta este rezultatul unor schimbări radicale în viaţa
economică şi politică a unei ţări. În perioada contemporană hiperinflaţia a
fost un fenomen izolat, întâlnit în unele dintre ţările în tranziţie (de ex.
Polonia în anii 1998-1990, Rusia în anul 1994) şi în unele ţări din America
Latină şi Asia. De regulă, ea apare acolo unde sunt conflicte militare,
convulsii sociale şi interetnice de amploare şi de durată, dar şi în
perioadele cu un ″stat slab″, unde se produce o convergenţă de interese
între patronat şi sindicatele din unele sectoare (cu structuri monopoliste
sau oligopoliste) pentru a-şi proteja interesele reciproce pe seama
celorlalţi agenţi economici.
Consecinţele (efectele, costurile) inflaţiei pot fi analizate atât la nivel
microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic. Fenomen complex, care
afectează structurile întregului organism economico-social, inflaţia are şi
importante consecinţe39. În continuare, vom prezenta câteva dintre cele
mai semnificative, prin implicaţiile pe care le au asupra economiei şi
societăţii în general.
♦ Influenţa asupra consumului, economisirii şi investiţiilor
Inflaţia, prin efectul deprecierii monetare, schimbă comportamentul
individual, atât în actul de consum, cât şi în cel al economisirii. Astfel, în
calitate de consumatori şi pentru a atenua efectele deprecierii monedei,
agenţii economici sporesc ritmul cumpărărilor, plasându-şi disponibilităţile
băneşti, cu precădere în bunuri de folosinţă îndelungată sau în diferite
bunuri de valoare precum obiecte din aur, opere de artă etc. Drept
urmare, procesul de economisire va avea de suferit atât ca nivel, dar mai
62
ales ca structură. În general, inflaţia descurajează economisirea, incitând
subiecţii economici să cheltuiască mai mult. Pe fondul unei inflaţii rapide,
indivizii preferă satisfacţiile prezente celor viitoare, neavând certitudinea
că în viitor economisirea unei părţi din venitul actual le va duce aceeaşi
satisfacţie. Acest gen de comportament conduce la modificarea structurii
economisirii. Astfel, va creşte ponderea economisirii pe termen scurt şi cu
caracter speculativ, în detrimentul celei pe termen lung. De aici, rezultă
efectul direct şi negativ asupra investiţiilor. Sunt preferate şi chiar
privilegiate investiţiile pe termen scurt, în defavoarea celor pe termen
lung, mai costisitoare, dar destinate formării brute de capital în economie,
unde perspectiva obţinerii de profit este mai îndepărtată. Consecinţa este
apariţia unui sector terţiar supradimensionat, în care întreprinzătorii
investitori ajung la profit într-un timp relativ scurt. Literatura de
specialitate nu omite faptul că s-au înregistrat şi se înregistrează
fenomene de creştere economică inflaţionistă. Acest lucru este posibil şi
explicabil prin preţurile relativ mari, incitante pentru producători şi prin
rata medie a dobânzii mică, permisivă amortizării investiţiilor. Continuarea
întreţinută a unui asemenea proces se loveşte, însă, de anumite restricţii
(limite). Economisirea forţată, prin renunţare la consum din cauza
preţurilor mari, şi transformarea ei în potenţiale investiţii nu se realizează
în orice condiţii. În primul rând, acest lucru se întâmplă doar în ţările
dezvoltate, unde veniturile populaţiei sunt suficient de mari, încât să poată
fi diminuate nominal şi real, pentru a spori economiile prin renunţare la
consum. În al doilea rând, este posibil ca celelalte efecte negative ale
inflaţiei să fie mult mai mari decât efectele pozitive ale creşterii
economice inflaţioniste. În concluzie, cel puţin teoretic, inflaţia nu este
acceptată ca factor al creşterii economice durabile.
Efecte asupra gestiunii întreprinderii Deprecierea monetară
produsă de inflaţie conduce la devalorizarea capitalurilor şi la deformarea
semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ - activ şi pasiv. De asemenea,
firmele întâmpină greutăţi în a prevedea corect raportul dintre costuri şi
încasări (evoluţia cash-flow-urilor8), fapt care le afectează capacitatea
concurenţială pe piaţă, crescând şi gradul de incertitudine a deciziilor de
investiţii. Erodarea capitalurilor incită la aplicarea amortizării accelerate,
ceea ce conduce la creşterea costurilor şi, implicit, a preţurilor de
producţie. Pe de altă parte, inflaţia favorizează agenţii economici debitori,
întrucât ei îşi vor plăti aceeaşi datorie cu bani a căror putere de cumpărare
este mai scăzută (bani mai ieftini). Acest lucru se întâmplă atunci când
dobânzile practicate de bănci sunt real-negative, adică se situează sub
rata inflaţiei. Drept urmare, întreprinderile sunt tentate să se îndatoreze
permanent, acest fapt comportând riscuri mai mari şi generând o reducere
a cursului acţiunilor firmelor respective.
Efecte asupra repartiţiei (redistribuirii) veniturilor Efectul
redistribuirii veniturilor apare prin diferenţele dintre valoarea nominală şi
cea reală. Dacă nu ar exista inflaţie, venitul nominal ar fi egal cu cel real.
Inflaţia deformează raporturile dintre valoarea nominală şi cea reală,
reducând puterea de cumpărare a banilor. Redistribuirea venitului se
manifestă, în principal prin următoarele forme: a) prin contractele de
muncă pe termen îndelungat, care, dacă se derulează în condiţiile unei
8
Flux de numerar.
63
rate a inflaţiei superioară celei de creştere a salariului nominal, atunci
salariul real se va reduce. Aceasta înseamnă că lucrătorul salariat va primi
în schimbul aceluiaşi efort, o cantitate mai mică de bunuri şi servicii. Deci,
în termeni reali el pierde, iar angajatorul (patronul) câştigă. Acest efect de
redistribuire poate fi diminuat sau chiar eliminat dacă evoluţia ratei anuale
a inflaţiei este anticipată corect, iar salariul nominal corelat cu aceasta
(acest lucru nu face însă decât să perpetueze procesul inflaţionist, dacă
salariul nominal nu este în concordanţă cu productivitatea muncii); b) prin
relaţiile de împrumut, între creditori şi debitori. Şi această formă apare ca
urmare a reducerii valorii reale ale banilor, adică scăderii puterii lor de
cumpărare. Debitorul primeşte de la creditor un împrumut cu o anumită
putere de cumpărare. El va restitui suma împrumutată peste o perioadă
de timp, dar această sumă va avea o putere de cumpărare diminuată, în
funcţie de nivelul ratei inflaţiei. În general, pierderea de venit real o
înregistrează creditorii, care sunt, fie posesorii de economii băneşti,
constituite ca depozite bancare, fie băncile care acordă împrumuturi pe
diferite termene persoanelor fizice şi juridice. Astfel, sumele băneşti
păstrate în conturile bancare vor avea o putere de cumpărare mai mică
peste o anumită perioadă de timp, datorită eroziunii inflaţiei. Pierderea
poate fi diminuată în funcţie de nivelul ratei dobânzii nominale de piaţă
(rata dobânzii nominale poate acoperi rata inflaţiei şi rata dobânzii reale).
Transferul de venit real de la creditori către debitori are loc şi în alte
situaţii, cum ar fi: contractele de vânzare-cumpărare şi contractele de
închiriere pe termen lung, emisiunea de obligaţiuni, plasarea pe piaţă a
titlurilor de stat etc. În aceste situaţii, procesul de redistribuire este
asemănător celui prezentat în cazul posesorilor de economii băneşti, care,
în calitatea lor de creditori pierdeau o parte din venitul lor real, parte care
era câştigată, prin intermediul inflaţiei, de debitori. Aici, o menţiune aparte
se cuvine să facem asupra statului, titular al împrumutului public, care
este cel mai mare debitor şi, deci, cel mai important potenţial beneficiar,
în condiţii de inflaţie. Când nevoia de resurse este însă stringentă,
guvernul practică niveluri înalte ale dobânzilor, protejând creditorii de
efectele inflaţiei. c) prin mecanismul repercusiunii preţurilor. Semnificativ
este şi faptul că cel mai afectat de inflaţie e cel aflat la capătul circuitului
procesului economic - consumatorul. Intermediarii se pot apăra
transmiţând povara inflaţionistă asupra preţurilor, pe care le practică şi le
impun cumpărătorilor finali, care nu mai au unde să realizeze această
translaţie, suportând totul pe seama veniturilor nominale disponibile. De
asemenea, creşterea inflaţionistă a preţurilor determină reducerea puterii
de cumpărare a salariaţilor, în special a celor cu venituri mici şi fixe, spre
deosebire de cei cu venituri variabile, a căror capacitate de cumpărare
creşte sau, în cel mai rău caz, rămâne constantă, întrucât veniturile
acestui grup social însoţesc creşterea preţurilor (veniturile acestora se
regăsesc în structura preţurilor, care sunt suportate din greu de cei cu
venituri fixe). d) prin mecanismul fiscalităţii. Statul poate câştiga de pe
urma inflaţiei nu numai în calitate de debitor, ci şi în calitatea sa de
încasator al impozitelor directe şi indirecte. Astfel, cu cât salariile şi
profiturile cresc în mărime nominală, cu atât încasările nominale din
impozite şi taxe sporesc. Procesul încasării se amplifică în condiţiile
progresivităţii impunerii (de ex. impozitul pe salarii), care presupune
aplicarea unor cote de impunere superioare pe măsură ce sporeşte venitul
64
nominal, dar în aşa fel încât ponderea impozitului în materia impozabilă
este din ce în ce mai mare. În acest context, statul are de câştigat de pe
urma fiscalităţii, nu doar în mărime nominală, ci şi reală.
Utilizarea forţei de muncă în condiţii de inflaţie Cercetările
economice în domeniile inflaţiei şi şomajului au demonstrat, cu suficiente
argumente, că inflaţia conţine în sine factori cauzatori sau agravanţi
pentru fenomenul şomaj. Aceasta, în ciuda cunoscutei relaţii (dileme)
inflaţie-şomaj, desprinse din analizele lui J. M. Keynes şi A. W. Philips, care
sugera la nivelul anilor '60-'70, că pentru a avea o inflaţie redusă trebuie
acceptat un anumit grad de subocupare a forţei de muncă. Astfel, după
cum am spus, o inflaţie puternică poate afecta întreaga gestiune
financiară a unei întreprinderi, subminându-i serios capacitatea de a
investi, deci de a se dezvolta şi de a resorbi o parte din forţa de muncă
disponibilizată. De asemenea, pe fondul unei creşteri generale şi
accelerate a preţurilor şi a unor presiuni salariale tot mai sufocante,
întreprinderile aleg cea mai facilă cale de rentabilizare a activităţii, şi
anume reducerea numărului de salariaţi.
Cursul valutar şi balanţa de plăţi Inflaţia este însoţită şi de
serioase consecinţe monetar-valutare, întrucât presupune scăderea puterii
de cumpărare a monedei naţionale în raport cu alte valute şi, pe această
cale, determină o scădere a cursului valutar al acesteia. Un curs valutar
scăzut al monedei naţionale antrenează o scumpire a importurilor, care
afectează negativ balanţa de plăţi a unei ţări. Pe de altă parte, o monedă
naţională depreciată, exprimată printr-un curs valutar scăzut, deşi în
aparenţă ar trebui să încurajeze exporturile, nu reuşeşte acest deziderat
din cauza ofertei naţionale insuficiente (dacă suntem în situaţia unei
stagflaţii sau slumpflaţii). Inflaţia va antrena mai degrabă importuri
masive, pentru acoperirea cererii interne de produse, importuri care vor fi
din ce în ce mai costisitoare. Rezultatul este o dezechilibrare continuă şi
accelerată a balanţei de plăţi, care va constrânge guvernele să ia măsuri
drastice, ce vor avea un puternic impact social.
Consecinţe în plan social Toate aceste consecinţe în plan economic
se vor repercuta inevitabil şi în plan social, acolo unde vom întâlni stări de
incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei, dar şi situaţii grave de
sărăcie şi diferenţieri sociale, toate acestea în funcţie de intensitatea
fenomenului inflaţionist. În general, când climatul social se înrăutăţeşte pe
acest fond, guvernele şi celelalte autorităţi publice îşi pierd credibilitatea
în rândul maselor, care vor sancţiona acest lucru în perioadele electorale.
68
CAPITOLUL 10
PIAŢA DE CAPITAL
Cererea de capital se manifestă pe piaţa titlurilor financiare în mod
diferit, în funcţie de cele două segmente existente. Pe piaţa primară,
cererea de capital provine din partea emitenţilor persoane juridice, de
drept privat sau public, precum: societăţi industriale şi comerciale,
instituţii financiar-bancare şi de asigurări, organe ale administraţiei publice
centrale şi locale etc. Pe piaţa secundară, exponenţii cererii de fonduri
sunt deţinătorii de titluri, persoane fizice sau juridice, care doresc
transformarea acestora în lichidităţi înainte ca acestea să producă venituri
(dividende, dobânzi). Oferta de capital provine din economisire, adică din
ceea ce rămâne la dispoziţia deţinătorilor de venituri, după ce îşi acoperă
cheltuielile de consum. Oferta este reprezentată de disponibilităţile
băneşti temporar libere, pentru care se caută un plasament cât mai
avantajos. Nivelul ofertei este direct influenţat de procesul de economisire.
Economiile devin ofertă pe piaţa de capital numai dacă posesorii lor sunt
satisfăcuţi de modalitatea de fructificare, adică dacă piaţa asigură
rentabilitatea cerută de potenţialii investitori. Investitorii se împart în două
mari categorii: investitori individuali şi investitori instituţionali. a.
Investitorii individuali sunt persoane fizice sau juridice care efectuează
tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare. Aceştia pot
avea un caracter pasiv, adică achiziţionează şi păstrează valori mobiliare,
cu scopul de a-şi asigura câştiguri de capital pe termen lung, având un
impact redus asupra cursurilor zilnice, şi un caracter activ, încercând să
valorifice mişcarea cursului bursier, în vederea obţinerii unui câştig. b.
Investitorii instituţionali sunt reprezentaţi, de regulă, de societăţi sau
instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni mari, exercitând o influenţă
semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi a cursurilor bursiere.
Aceştia cuprind: instituţiile bancare, societăţile de asigurări, societăţile de
investiţii, fondurile mutuale, societăţile care gestionează fonduri de pensii
etc. Cererea şi oferta de fonduri19 sunt două dimensiuni ale procesului de
economisire şi investire, supuse influenţei directe şi indirecte a unor riscuri
multiple, precum: - riscul opţional al investirii, care apare în momentul
adoptării deciziei de plasament prin orientarea către piaţa monetară sau
către piaţa de capital; - riscul afacerii, care vizează incertitudinea privind
produsele pe care le poate oferi piaţa de capital la un moment dat, atât
deţinătorilor de fonduri cât şi investitorilor ce gestionează portofolii de
valori mobiliare; - riscul pieţei, care vizează evoluţia preţurilor valorilor
mobiliare în viitor şi posibilitatea înregistrării unor pierderi, ca urmare a
modificării raportului cerere-ofertă pentru un anume tip de valoare
mobiliară; - riscul lichidităţii, ce intervine în cazul în care se restrâng
posibilităţile de transformare rapidă şi fără pierderi în numerar a titlurilor
deţinute; - riscul creditului, specific pieţei obligaţiunilor, care intervine
atunci când debitorul nu-şi poate respecta angajamentul de răscumpărare
a titlurilor sau de plată a dobânzilor; - riscul schimbării cadrului legislativ,
care vizează atât piaţa valorilor mobiliare, cât şi modificarea legislaţiei
economice şi financiare, în general.
Valorile mobiliare sunt titluri financiare (de valoare) exprimate prin
anumite înscrisuri, cu caracter negociabil şi care atestă existenţa unor
69
relaţii contractuale între emitenţii şi deţinătorii acestora. În baza acestor
relaţii, ele conferă deţinătorilor anumite drepturi patrimoniale şi băneşti,
în raport cu emitenţii acestora. Prin emisiunea şi negocierea acestor titluri
(hârtii) de valoare are loc, pe de o parte, mobilizarea şi atragerea
disponibilităţilor băneşti de la diverşi agenţi economici sau populaţie către
activitatea economică a altor agenţi economici (fie sub forma subscrierii la
capitalul social, fie sub forma unor resurse de creditare), iar pe de altă
parte, se realizează o circulaţie a acestor valori de la un titular la altul, în
funcţie de jocul liber al cererii şi ofertei. Această circulaţie a titlurilor se
realizează prin acte de vânzare-cumpărare pe piaţa de capital.
Cumpărarea acestor titluri este echivalentă cu o investiţie şi, ca orice tip
de investiţie, este supusă unor riscuri. Cele mai reprezentative tipuri de
valori mobiliare care circulă pe piaţa capitalului sunt: acţiunile şi
obligaţiunile. În funcţie de aceste titluri primare există: piaţa acţiunilor şi
piaţa obligaţiunilor. Acţiunile sunt titluri financiare (de proprietate),
negociabile, emise de o companie sau o societate comercială pentru
constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului social. Acestea sunt
titluri financiare (de valoare), care atestă deţinerea unei părţi din capitalul
unei societăţi, ceea ce îi conferă posesorului calitatea de asociat sau
acţionar, cu următoarele drepturi aferente: - dreptul de a participa cu vot
deliberativ în Adunarea Generală a Acţionarilor; - dreptul de participa la
împărţirea profitului net al societăţii sub formă de dividende; - dreptul la o
parte din activele societăţii, conform cu numărul de acţiuni deţinute,
atunci când aceasta este lichidată. Pe lângă drepturile respective,
acţionarii au şi obligaţia de a contribui cu un anumit procent din pierderile
societăţii, în cazul în care ele survin (răspund cu pasivul social în limita
aportului de capital). Circulaţia acţiunilor este liberă, ele putând fi
vândute, moştenite sau donate, după voinţa posesorului lor. Orice acţiune
are o valoare nominală (iniţială, de origine), care se determină prin
raportarea capitalului social la numărul de acţiuni emise de societate,
astfel: NCSn=V, unde: CS reprezintă capitalul social şi N este numărul de
acţiuni. Aşadar, acţiunile sunt fracţiuni egale şi indivizibile ale capitalului
social care au o anumită valoare nominală. Atunci când se emit acţiuni pe
piaţa primară de capital, acestea pot avea o valoare diferită de valoarea
nominală, în funcţie de interesele emitentului, numită valoare de
emisiune (preţ de emisiune). Aceasta se determină prin adăugarea la
valoarea nominală a primei de emisiune (Pe), astfel: Ve = VN + Pe.
Vânzarea acţiunilor la preţul de emisiune aduce emitentului un aport
suplimentar la capital. Introduse în bursă - piaţa lor secundară - aceste
acţiuni vor fi cotate la o valoare de piaţă (cursul bursier), diferită de cea
nominală şi determinată zilnic de raportul dintre cererea şi oferta care se
manifestă pentru titlurile respective. În mod corespunzător, valoarea
bursieră (de piaţă) a unei societăţi, sau capitalizarea sa bursieră, este dată
de produsul dintre numărul de acţiuni şi cursul bursier al acestora. Prin
urmare această valoare de piaţă (capitalizare bursieră) nu corespunde
valorii capitalului social şi se modifică zilnic în raport cu cotaţia bursieră.
Pe lângă cele trei categorii de valori ale acţiunilor - valoare nominală,
valoare de emisiune şi cursul bursier - în practică se pune deseori
problema evaluării acţiunilor, adică a estimării valorii intrinseci a
acestora, ce reprezintă în fapt un curs teoretic, în raport cu care trebuie
apreciat nivelul cursului curent, de piaţă, al titlurilor. O modalitate de
70
estimare a valorii intrinseci este prin determinarea valorii contabile,
putându-se utiliza următoarea formulă: Vn= An/N, unde: An este activul
net al societăţii şi N reprezintă numărul de acţiuni. Activul net este
reprezentat de partea din activele firmei, neafectată de datoriile
contractate de aceasta, astfel: An = Activul total - Datorii totale. În acest
caz, dacă VC < C, unde C este cursul la bursă, se consideră că titlurile sunt
supraevaluate, ceea ce poate constitui un semnal de vânzare (se poate
produce o ajustare în jos a cursului). Dimpotrivă, dacă VC > C, aceasta se
poate constitui într-un semnal de cumpărare, deoarece piaţa nu reflectă
încă realitatea valorii acţiunilor şi ea va trebui - sub imperiul legităţilor sale
proprii - să revină la starea de echilibru, în care cursul reflectă valoarea
intrinsecă; altfel spus, titlurile sunt subevaluate încă şi pot fi cumpărate. O
altă metodă, care corespunde mai bine naturii titlurilor de drepturi asupra
unor venituri viitoare, este estimarea valorii intrinseci prin calcularea
valorii de randament a titlurilor.
Dividendul reprezintă partea din profitul net al unei societăţi pe
acţiuni, care se repartizează anual acţionarilor, în funcţie de deciziile
Adunării Generale a Acţionarilor, care analizează mărimea profitului
realizat. Fiecare acţionar va beneficia de dividende, într-o anumită sumă,
în funcţie de numărul de acţiuni deţinute şi de mărimea profitului
înregistrat de societate, acesta din urmă, în mărime netă, reprezentând
sursa de constituire a dividendelor. Valoarea dividendului se determină în
funcţie de valoarea nominală a acţiunii şi rata dividendului, aceasta din
urmă stabilită în funcţie de evoluţia profitului (un profit mic va determina o
scădere a ratei dividendului şi invers). Formula de calcul este următoarea:
DnRVD×=, unde: Vn - valoarea nominală a acţiunii şi RD - rata
dividendului, sau: NPn=D , unde: Pn - profit net repartizat şi N - numărul
de acţiuni. De exemplu, dacă: Vn = 1000 lei/acţ; Pn = 200.000 lei; N =
500 acţiuni, rezultă D = 200.000 / 500 = 400 lei/acţiune; sau D = 1000 lei
× 40% = 400 lei/acţiune Din punctul de vedere al drepturilor pe care le
conferă, acţiunile se împart în acţiuni comune şi acţiuni preferenţiale.
Acţiunile comune sunt cele mai cunoscute şi ele dau deţinătorului lor legal
dreptul la vot în adunarea generală a acţionarilor, ceea ce înseamnă
participare la managementul societăţii emitente (principiul consacrat în
acest caz este: o acţiune = un vot) şi dreptul la dividend, adică la o parte
din profiturile distribuite societăţii respective. Cum existenţa şi mărimea
profitului depind de rezultatele financiare ale firmei, acţiunile se mai
numesc titluri cu venit variabil.
Pe lângă acţiunile comune, firmele pot emite şi acţiuni preferenţiale,
care dau dreptul la un dividend fix, ce este plătit înaintea dividendului
pentru acţiunile comune; în schimb ele nu dau dreptul la vot.
Obligaţiunile sunt titluri financiare de credit, care atestă existenţa
unei creanţe a deţinătorului lor (persoană fizică sau juridică) asupra
emitentului (care poate fi o persoană juridică de drept public sau privat)
pe o anumită perioadă de timp. Ele dau dreptul deţinătorului la încasarea
unei dobânzi şi creează obligaţia pentru emitent de a le răscumpăra la
scadenţă, investitorul recuperându-şi astfel capitalul avansat în schimbul
acestor titluri. Ele mai sunt denumite şi titluri cu venit fix. Altfel spus, ele
atestă calitatea de debitor a emitentului şi pe cea de creditor a
deţinătorului. Pentru emitent, obligaţiunile reprezintă un instrument de
mobilizare a capitalului de împrumut. Dacă, de exemplu, o firmă
71
intenţionează să mobilizeze un capital de împrumut de 100 milioane de $,
pe termen lung, ea poate să emită 100.000 de obligaţiuni, fiecare având o
valoare de 1.000 $. Obligaţiunile, ca titluri de credit, se caracterizează prin
următoarele elemente tehnice: - Valoarea nominală (Vn), care este
determinată de raportul dintre suma împrumutată şi numărul obligaţiunilor
emise, astfel: Vn = IN, unde I - valoarea împrumutului şi N - numărul de
obligaţiuni emise. - Valoarea de emisiune (Ve), respectiv preţul la care
titlul se oferă la emisiune. În acest sens, se poate practica o emisiune ad
pari (la paritate sau 100%), când preţul de emisiune corespunde cu
valoarea nominală (Ve = Vn), sau o emisiune sub pari, când, printr-un preţ
de subscripţie inferior (de exemplu 98%), se oferă un avantaj investitorilor
(Ve < Vn). Acest avantaj, care reprezintă un cost pentru emitent, îmbracă
forma primei de emisiune (Pe), care reprezintă diferenţa pozitivă dintre
valoarea nominală şi valoarea de emisiune, adică:
Pe = Vn − Ve
sau
Ve = Vn − Pe.
Valoarea de rambursare (Vr), care este de regulă egală cu valoarea
nominală, fiind vorba deci de o rambursare ad pari (Vr = Vn). Se poate
aplica şi o rambursare supra pari, superioară valorii nominale (de exemplu
102%), constituindu-se astfel o primă de rambursare (Pr) în favoarea
deţinătorului (Vr > Vn), determinată astfel:
Pr = Vr − Vn
sau
Vr = Vn + Pr.
Rata dobânzii (Rd) reprezintă raportul procentual dintre mărimea
dobânzii (cuponul de dobândă) şi valoarea împrumutului (valoarea
nominală), astfel: Rd = DVn× 100. Cuponul de dobândă reprezintă
fructificarea plasamentului în raport de valoarea nominală a obligaţiunii, D
= Vn × Rd. - Amortizarea împrumutului, respectiv răscumpărarea de către
emitent a obligaţiunilor emise şi rambursarea, în acest fel, a creditului. În
principiu, rambursarea se poate face fie dintr-o dată la scadenţă, când
întregul împrumut este rambursat în ultima zi a termenului, fie prin
anuităţi constante, adică restituirea în fiecare an a unei sume constante ca
parte a creditului. Plata dobânzii se poate face fie sub forma cuponului
unic, caz în care dobânzile nu se mai plătesc anual, ci sunt capitalizate şi
rambursate la finele perioadei ca o sumă globală, fie sub forma cupoanelor
anuale, caz în care dobânda se calculează la valoarea rămasă de
rambursat. Obligaţiunile, ca şi acţiunile, pot fi negociate şi tranzacţionate
pe piaţa secundară de capital, având şi ele o valoare de piaţă, care
depinde de raportul cerere-ofertă pentru astfel de titluri. Dacă în cazul
acţiunilor, acest raport este influenţat în mare măsură de nivelul
dividendelor obţinute, în cazul obligaţiunilor rolul decisiv îl au dobânzile
oferite de emitent. În practica financiară se cunosc mai multe tipuri de
obligaţiuni: - obligaţiune ipotecară - înseamnă că datoria este garantată cu
ipotecă pe activele firmei emitente; - obligaţiune generală - este o creanţă
pe ansamblul activelor emitentului, fără determinarea, ca garanţie, a unui
activ particular; - obligaţiune asigurată - este garantată cu titluri asupra
unor terţi, deţinute de emitent şi depuse la un garant; - obligaţiuni cu fond
de răscumpărare - când emitentul alimentează periodic un fond din care
va răscumpăra la scadenţă obligaţiunile respective; - obligaţiuni
72
retractabile - care pot fi răscumpărate înainte de scadenţă de către firma
emitentă; - obligaţiuni convertibile - ce pot fi preschimbate, la opţiunea
deţinătorului, cu acţiuni ale emitentului. În concluzie, o emisiune de
obligaţiuni poate aduce societăţii comerciale emitente resurse
suplimentare, fără a creşte numărul de acţionari şi gradul de dispersie a
acţiunilor. De asemenea, ea se împrumută direct de la publicul investitor
(finanţare directă), creditul fiind mai eficient şi uneori mai ieftin. Piaţa
obligaţiunilor constituie o alternativă eficientă de apelare la fonduri
împrumutate şi prin faptul că nu se impune o negociere a contractului de
împrumut, ca în cazul creditelor bancare. Deosebirile principale dintre
acţiuni şi obligaţiuni pot fi sintetizate astfel: a) Rolul deţinătorului în
gestiunea activităţii emitentului, în cazul acţiunilor, este acela de drept de
vot în adunarea generală, iar în cazul obligaţiunilor este inexistent; b)
Veniturile pentru titularul titlului, în cazul acţiunilor sunt dividendele
(legate de rezultatele firmei), iar în cazul obligaţiunilor, dobânzile a căror
sumă este în mod obligatoriu vărsată de emitent; c) Riscurile asumate de
proprietarul titlului, în cazul acţiunilor sunt mai mari: risc de evoluţie
nefavorabilă a afacerilor firmei, riscul de a pierde fondurile investite, în
cazul lichidării firmei. În cazul obligaţiunilor riscurile sunt mai mici: riscul
de nerambursare (dispare în cazul unei garanţii de stat), iar situaţia
lichidării firmei, creditorii au prioritate în faţa acţionarilor; d) Durata de
viaţă a acţiunilor este practic nelimitată (sau până în momentul în care
firma emitentă este lichidată), iar cea a obligaţiunilor este limitată (până la
data scadentă).
Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin
intermediul cărora capitalurile disponibile şi dispersate din economie sunt
dirijate către agenţii economici, solicitatori de fonduri. Ea funcţionează ca
un mecanism de legătură între cei la nivelul cărora se manifestă un
surplus de capital (investitori) şi cei care au nevoie de capital (emitenţi).
Piaţa de capital (financiară) este o piaţă a fondurilor pe termen mediu
şi lung, pe care se emit şi se tranzacţionează valori mobiliare, ce servesc
drept suport al schimbului de capitaluri. Pe această piaţă se manifestă o
relaţie directă între deţinătorii şi utilizatorii de fonduri, adică o finanţare
directă a acestora din urmă, care intră în posesia capitalurilor prin
emisiunea de titluri financiare. Piaţa titlurilor financiare, ca mecanism de
legătură între deţinătorii de fonduri excedentare (investitorii) şi utilizatorii
de fonduri (emitenţii), este structurată pe două mari componente
(segmente): piaţa primară şi piaţa secundară.
Piaţa primară de capital este acel segment al pieţei de capital pe
care se vând şi se cumpără titluri financiare nou-emise, de către diferiţi
agenţi economici, instituţii financiar-bancare sau autorităţi publice. Ca
prim segment al pieţei capitalului, ea presupune emiterea valorilor
mobiliare şi plasarea lor pentru prima dată pe piaţă, fiind cadrul în care
emitenţii atrag resurse băneşti pentru finanţarea unor activităţi economice
sau acoperirea unor deficite bugetare. Pe acest segment de piaţă sunt
lansate primele emisiuni de titluri financiare, pentru atragerea capitalurilor
disponibile pe termen mediu şi lung, atât pe piaţa de capital naţională, cât
şi internaţională. Piaţa primară asigură astfel întâlnirea dintre cererea şi
oferta de titluri, permiţând capitalizarea agenţilor economici participanţi.
Ea este, deci, un mijloc de distribuire a titlurilor de către utilizatorii de
fonduri (emitenţii) şi de plasament în aceste titluri, din partea deţinătorilor
73
de fonduri (investitorii). Pe piaţa primară de capital preţul de vânzare al
titlurilor, numit curs, îl constituie valoarea nominală, adică suma înscrisă
pe titlu, şi este un preţ ferm. Operaţiunile pe această piaţă se efectuează,
în principal, prin intermediul societăţilor bancare, care în schimbul unui
comision, plasează aceste titluri contra capitalului bănesc mobilizat în
favoarea emitentului de titluri. Uneori, rolul de intermediari îl pot avea şi
societăţile de valori mobiliare, autorizate în acest sens de către organul de
reglementare a pieţei capitalului (în ţara noastră - Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare). Emitenţii de valori mobiliare (solicitanţii de fonduri)
pot fi următoarele categorii de persoane juridice: - societăţile care se
înfiinţează prin subscripţie publică, în scopul acumulării unui capital social
iniţial cât mai mare; - societăţile comerciale, private sau de stat, care
doresc să-şi majoreze capitalul social; - societăţile care au nevoie de
împrumuturi pe termen mediu şi lung, pentru finanţarea unor investiţii; -
instituţii financiar bancare şi de asigurări; - autorităţile guvernamentale,
care au nevoie de fonduri pentru finanţarea unor proiecte economice
naţionale; - organele administraţiei publice, centrale sau locale, pentru
acoperirea unor cheltuieli publice sau deficite bugetare.
Operaţiunile specifice pieţei primare de capital reprezintă, în fapt,
mijloacele prin care o societate comercială poate obţine fonduri pe termen
mediu sau lung (oferta publică de vânzare, plasamentul privat şi
emisiunea de obligaţiuni), precum şi mijlocul prin care un investitor poate
achiziţiona un pachet de acţiuni la o anumită societate sau poate deveni
creditor al acesteia (oferta publică de cumpărare şi subscripţia de
obligaţiuni).
Piaţa secundară de capital este o piaţă a titlurilor anterior emise,
adică a titlurilor emise şi puse în circulaţie pe piaţa primară. Pe acest
segment de piaţă, titlurile sunt tranzacţionate de către cei care
beneficiază de drepturile pe care le consacră acestea, adică de către
investitori. Această piaţă îndeplineşte, ca şi cea primară, un rol de
concentrare a cererii şi ofertei de titluri, dar a unei cereri şi oferte
derivate, care se manifestă după ce piaţa titlurilor s-a constituit. Piaţa
secundară, prin cele două componente ale acesteia (piaţa bursieră şi piaţa
extrabursieră), oferă posibilitatea valorificării titlurilor mobiliare (acţiuni şi
obligaţiuni) înainte ca acestea să producă venituri (dividende sau
dobânzi). Existenţa acestei pieţe garantează deţinătorilor de titluri
posibilitatea negocierii acestora şi transformarea lor în lichidităţi, în funcţie
de cerere şi ofertă, certificând astfel că titlurile respective au o anumită
valoare. Ca expresie a reglării libere a cererii şi ofertei de valori, ca
barometru al nevoii de capital, dar şi al stării economiei naţionale, piaţa
secundară poate fi considerată ca o piaţă absolută. Aceasta asigură
mobilitatea capitalurilor, negociabilitatea titlurilor trecute prin piaţa
primară şi atragerea, deopotrivă, a investitorilor instituţionali. Toate
acestea sunt subordonate aceluiaşi obiectiv: speranţa obţinerii unui profit
cât mai mare într-un timp mai scurt. Obiectivul se realizează prin cursul
bursier, care reprezintă preţul titlurilor stabilit în urma negocierii şi care
ascunde două tendinţe: de maximizare a rentabilităţii unei acţiuni sau
obligaţiuni şi de minimizare a riscului specific oricărui titlu. Ambele
tendinţe se referă la dividendele sau dobânzile obţinute la sfârşitul anului
financiar. Problema fundamentală a activităţii pe piaţa secundară de
capital este, deci, formarea preţului (cursului) titlurilor, în urma
74
operaţiunilor de negociere, care poate fi substanţial diferit de valoarea
nominală. Nivelul şi evoluţia cursului depind de numeroşi factori, a căror
cuantificare se reflectă în raportul dintre cererea şi oferta de titluri. Printre
cei mai importanţi dintre aceştia, se pot enumera: rezultatele economico-
financiare ale emitentului; rata medie a dobânzii pe piaţa monetară;
dinamica preţurilor (fenomenul inflaţionist); perspectivele economice ale
emitentului; conjunctura economică internă şi internaţională;
comportamentul psihologic al participanţilor etc. Principalele operaţiuni
(tranzacţii) care se efectuează pe piaţa secundară a capitalului (piaţa
bursieră) au, în general, un caracter speculativ şi se împart, în mod clasic,
în două categorii: operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen.
Operaţiunile la vedere, cunoscute şi sub denumirea de tranzacţii ″cash″,
constau în schimbul titlurilor contra unor sume băneşti în ziua tranzacţiei
şi la cursul existent şi acceptat de către participanţi în momentul
respectiv. Aceste tranzacţii se caracterizează prin aceea că persoana care
adresează ordinul de vânzare sau cumpărare îşi asumă obligaţia ca
imediat (sau în perioada de lichidare normală), să pună la dispoziţia
partenerului titlurile vândute sau suma de bani reprezentând preţul
tranzacţiei. Astfel, un investitor poate cumpăra valori mobiliare, cu
condiţia să plătească în aceeaşi zi (sau în câteva zile) integral
contravaloarea acestora. Un client care vinde ″cash″ trebuie să predea
titlurile contractate în cadrul aceluiaşi termen, primind contravaloarea
acestora în contul său deschis la societatea de bursă (societatea broker).
Aceste operaţiuni se realizează, de regulă, cu intenţia de modificare a
structurii portofoliului de titluri deţinut sau pentru transformarea activelor
financiare în lichidităţi. Pot avea şi scop speculativ, atunci când se
realizează mai multe tranzacţii la vedere pe diferite pieţe, unde titlurile
cotează în mod diferit, operatorii câştigând din diferenţa de preţ
(operaţiuni de spreading). Operaţiunile la termen, cunoscute şi sub
denumirea de tranzacţii ″futures″, constau în asumarea, prin contract, de
către participanţi, a obligaţiei de a cumpăra sau vinde o anumită cantitate
de titluri financiare, la o dată viitoare (T1), preţul fiind însă stabilit în
momentul încheierii tranzacţiei (T0). Operaţiunile la termen sunt în esenţă
speculative, astfel că obiectivul principal al operatorilor nu este primirea
sau livrarea efectivă a hârtiilor de valoare, ci obţinerea unui câştig din
eventualele diferenţe favorabile de curs, între ziua încheierii contractului şi
scadenţa acestuia. Astfel, speculatorul ″la scădere″ mizează pe o scădere
a cursului titlurilor cu care lucrează şi, ca atare, va da un ordin de vânzare
futures. Dacă până la scadenţa contractului, previziunile sale se adeversc,
adică scade cursul, el va achiziţiona titlurile printr-o operaţiune la vedere,
în ziua scadenţei, şi le va ceda cumpărătorului, câştigând diferenţa dintre
cele două cursuri (a vândut mai scump şi a cumpărat mai ieftin). El este
un speculator ″á la baisse″. Invers, speculatorul ″la creştere″ anticipează o
majorare a cursului şi dă un ordin de cumpărare futures. Dacă până la
scadenţă cursul creşte, el va dobândi titlurile la cursul stabilit anterior şi
va face o vânzare la vedere, în ziua scadenţei, câştigănd din diferenţa de
preţ (a cumpărat mai ieftin şi a vândut mai scump). El este un speculator
″á la hausse″. Cel care reuşeşte să previzioneze evoluţia reală a cursului
titlurilor va câştiga, iar celălalt va pierde. În ţările cu o piaţă de capital
dezvoltată, tranzacţiile bursiere la termen deţin ponderea covârşitoare
(cca 80%) din totalul operaţiunilor. Un rol important pe piaţa secundară de
75
capital revine societăţilor de valori mobiliare (societăţi de bursă), care sunt
organizate ca societăţi pe acţiuni şi îndeplinesc următoarele funcţiuni: -
efectuează intermedierea în comerţul cu titluri, respectiv vânzarea-
cumpărarea acestora în numele şi pe contul unor terţi (acţionează ca
broker); - efectuează comerţ cu titluri, respectiv operaţiuni de vânzare-
cumpărare de valori mobiliare în nume şi pe cont propriu (acţionează ca
dealer). O societate de bursă (de valori mobiliare) îndeplineşte funcţiuni de
broker (de intermediere), atunci când, în tranzacţiile cu titluri, acţionează
ca un reprezentant al clientului (prin intermediul unui personal specializat
format din agenţi bursieri), efectuând operaţiuni în numele, pe contul şi
riscul acestuia şi încasând, ca remuneraţie, un comision, ce reprezintă un
anumit procent din tranzacţia încheiată. O societate de bursă îndeplineşte
funcţiuni de dealer (comerţ cu titluri), atunci când participă la tranzacţii în
calitate de contraparte, făcând apel la portofoliul propriu de
Funcţionalitatea pieţei secundare de capital se bazează pe cele două
componente ale acesteia: piaţa bursieră (bursa de valori) şi piaţa
extrabursieră (piaţa OTC - Over the Counter). Pentru ca piaţa secundară
să-şi poată îndeplini rolul ce-i revine într-o economie modernă, ea trebuie
să îndeplinească o serie de cerinţe: - lichiditatea, respectiv abundenţa de
fonduri disponibile, pe de o parte, şi de active financiare, pe de altă parte.
O piaţă este lichidă atunci când există posibilitatea de a vinde şi de a
cumpăra, în mod operativ şi fără întreruperi, active (titluri) financiare. Un
activ care nu este lichid nu poate fi revândut, singura posibilitate de a
recupera valoarea sa fiind pe seama veniturilor viitoare pe care le aduce.
Prin aceasta se anulează una dintre principalele funcţii economice ale
activelor financiare, aceea de a mobiliza capitalurile investite şi de a
transforma investiţia într-o valoare comercializabilă; - eficienţa, respectiv
existenţa unor mecanisme de realizare operativă, la costuri cât mai
reduse, a tranzacţiior. Costul tranzacţiilor afectează gradul de valorificare
a activelor; cu cât el este mai redus, cu atât atractivitatea este mai mare,
adică deţinătorii de fonduri sunt mai interesaţi în a face investiţii în active
financiare; - transparenţa, respectiv accesul direct şi rapid la informaţii
relevante atât pentru deţinătorul de titluri, cât şi pentru deţinătorul de
fonduri. Transparenţa asigură libera concurenţă, contracararea tendinţelor
de monopol şi, prin aceasta protecţia investitorilor; - corectitudinea (fair
market), adică o organizare foarte riguroasă a pieţei prin reglementări
specifice, care să conducă la crearea unui mecanism de vehiculare totală
şi corectă a informaţiilor, contracarându-se tendinţele de manipulare a
pieţei; - adaptabilitatea, care implică răspunsul prompt al pieţei la noile
condiţii economice şi extraeconomice, la noile oportunităţi; o piaţă
financiară este eficientă în măsura în care este inovativă, găseşte noi
modalităţi de a răspunde specificului cererii şi ofertei, ca şi normelor
stabilite în ansamblul sistemului economic. Trebuie subliniat că între cele
două segmente ale pieţei de capital există o strânsă legătură; ele se
influenţează reciproc şi, mai mult, piaţa secundară nu poate exista fără
piaţa primară. Explicaţia rezidă în faptul că piaţa primară oferă pieţei
secundare produsele ce urmează a fi tranzacţionate, în timp ce piaţa
secundară oferă pieţei primare informaţii despre vandabilitatea
(lichiditatea) produselor emise şi preţul la care pot fi atrase noi fonduri
băneşti (preţul unei noi emisiuni). Se poate spune că, dacă piaţa primară
este suportul existenţei şi funcţionării pieţei secundare, prin produsele pe
76
care le oferă acesteia, piaţa secundară, prin rezultatele tranzacţiilor şi
informaţiile oferite, reprezintă factorul motor de determinare a
atractivităţii şi dezvoltării pieţei primare. De asemenea, cele două noţiuni,
de piaţă primară şi secundară, nu trebuie privite prin prisma coordonatelor
spaţiale şi temporale, ci a proceselor şi mecanismelor specifice fiecăreia.
Precizarea este necesară, deoarece o nouă emisiune de valori mobiliare
poate fi oferită publicului şi prin intermediul sistemului de tranzacţionare
al pieţei bursiere sau extrabursiere. Aceasta nu înseamnă că vânzarea
valorilor mobiliare a fost un proces al pieţei secundare, ci, chiar dacă s-au
folosit facilităţile bursei, rămâne un proces specific pieţei primare.
77
CAPITOLUL 11
ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL BUGETAR
11.1. Echilibru sau dezechilibru bugetar?
Teoriile economice privesc diferit bugetul ca instrument al atragerii de
resurse şi al alocării acestora la nivelul unei economii naţionale. În
România, Guvernul operează într-un an fiscal, care începe la 1 ianuarie şi
se încheie la 31 decembrie. De exemplu, anul fiscal 1998 începe la 1
ianuarie 1998 şi se încheie la 31 decembrie 1998. Ordonatorii principali de
credite trebuie să depună, cel mai târziu până la data de 1 iunie a fiecărui
an, propunerile pentru proiectul bugetului de stat, bugetului asigurărilor
sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale prezintă
propunerile pentru proiectele bugetelor locale la direcţiile generale ale
finanţelor publice şi controlului financiar de stat până la data de 15 mai a
fiecărui an.
Ministerul Finanţelor examinează proiectele de buget şi poartă discuţii
cu ordonatorii principali de credite asupra nivelului maxim al cheltuielilor
bugetare. Până la data de 1 iulie, Ministerul Finanţelor, cu acordul primului
ministru, comunică ordonatorilor principali de credite limitele de cheltuieli
stabilite pe baza politicii financiare a Guvernului, în vederea definitivării
proiectelor de buget. Aceste proiecte trebuie depuse la Ministerul
Finanţelor până la 1 august. Ele sunt însoţite de documentaţii şi
fundamentări detaliate, atât pentru venituri, cât şi pentru cheltuieli.
Ministerul de Finanţe acţionează ca o forţă restrictivă întrucât el ţine
seama şi de obiectivele de stabilitate macroeconomică. În caz de
divergenţe, Guvernul are un rol hotărâtor.
Pe baza acestor proiecte şi pe baza propriului proiect, Ministerul
Finanţelor întocmeşte proiectul bugetului de stat,proiectul bugetului
asigurărilor sociale de stat şi proiectele bugetelor fondurilor speciale, pe
care le depune la Guvern până la data de 25 septembrie a fiecărui an.
Până la data de 10 octombrie, Guvernul trebuie să supună spre aprobare
Parlamentului proiectele de bugete menţionate anterior şi proiectele
legilor bugetare. Parlamentul îşi asumă acum poziţia de lider în procesul
bugetar.
Comitetele şi subcomitetele de specialitate din Parlament examinează
propunerile pentru programele şi instituţiile aflate sub jurisdicţia lor.
Negocierile dintre comitete, dintre Camera Deputaţilor şi Senat, dintre
Parlament şi Guvern pot să dureze câteva luni. În mod normal, Guvernul ar
trebui să înainteze Parlamentului proiectul de buget cel târziu în luna
octombrie, astfel încât acesta să fie adoptat până la începutul anului fiscal.
În practică, însă, multe lucruri nu stau chiar aşa în timpul acestui proces.
În primul rând, problema cea mai importantă, care constă în
obiectivele de stabilitate macroeconomică - stabilitatea preţurilor,
creşterea economică, ocuparea forţei de muncă - stârneşte cele mai mici
preocupări în procesul bugetar. Deciziile privind fiscalitatea şi cheltuielile
sunt adoptate într-o mulţime de subcomitete dominate de grupuri de
presiune şi unde dorinţa fiecărui parlamentar este să-şi întărească poziţia
politică.
78
O a doua problemă este că Parlamentul s-a dovedit incapabil să
respecte propriile-i reguli. Rezoluţiile privind bugetul nu sunt adoptate la
timp sau dacă sunt adoptate nu sunt tratate drept angajamente ferme. În
ultimii ani, anul fiscal a început fără să existe un buget.
O altă problemă este generată de faptul că şi după ce a adoptat o
lege a bugetului, în timpul anului fiscal Parlamentul adoptă legi a căror
aplicare induce presiuni asupra bugetului. În această situaţie, guvernul
este obligat fie să redistribuie cheltuielile, fie să introducă noi taxe şi
impozite, fie să accepte modificarea deficitului bugetar. Deficitul bugetar
apare atunci când cheltuielile guvernului sunt mai mari decât veniturile pe
care acesta le realizează.
Cum afectează deficitul bugetar economia? Pe de o parte achiziţiile
guvernamentale sunt o componentă a cererii agregate şi, prin urmare,
aceasta este afectată direct de schimbările apărute în volumul achiziţiilor
guvernamentale. Pe de altă parte, transferurile bugetare, dobânda plătită
pentru datoria publică şi impozitele pe venitul personal şi pe profit
afectează în mod direct veniturile agenţilor economici şi indirect cererea
agregată.
Bugetul de stat cuprinde achiziţiile guvernamentale, transferurile bugetare
şi impozitele şi taxele. Modificarea oricărei aceste componente a bugetului
are efecte asupra cererii agregate. În general, nu se face o distincţie clară
între achiziţii guvernamentale şi transferuri bugetare. De fapt, achiziţiile
guvernamentale de bunuri şi servicii şi transferurile bugetare apar
împreună sub numele de cheltuieli guvernamentale.
O bună parte din cheltuielile guvernamentale sunt purtătoare de
dobândă. Cum în ultimii ani datoria publică a crescut pe fondul scăderii
veniturilor bugetare, cheltuielile pentru plăţile cu dobânda la datorie au
crescut, ajungând la 4% din PIB în anul 1997.
Evoluţia veniturilor bugetare ale României în ultimii ani arată o
tendinţă de reducere a acestora. Veniturile bugetului general consolidat au
scăzut de la 41,9%din PIB în anul 1991 la 30,7% din PIB în anul 1997.
Explicaţia acestei scăderi constă în caracterul incomplet al ajustării
sistemelor de impunere şi de administrare a impozitelor în condiţiile
dificile ale transformării economice. Acest fenomen ilustrează nu numai
procesul de dezintegrare instituţională a vechiului sistem de comandă, ci
şi fragilitatea instituţiilor noi, în formare. Scăderea veniturilor bugetare nu
este un fenomen specific României. Această tendinţă este comună tuturor
ţărilor din Europa Centrală şi de Est. România se identifică distinct între
aceste ţări datorită amplitudinii căderii veniturilor bugetare.
Una dintre preocupările majore în ultimii ani constă în creşterea
rolului bugetului ca mijloc de descentralizare financiară. În România,
Legea Finanţelor Publice Locale asigură un cadru formal de reglementare
a relaţiilor dintre bugetul de stat şi bugetele locale. Pe baza acestei legi, o
serie de atribuţii privind perceperea şi administrarea unor categorii de
taxe şi impozite, precum şi acoperirea unor categorii de cheltuieli sunt
delegate la nivelul autorităţilor locale. Totodată, autorităţile locale au
competenţa de a contracta în nume propriu împrumuturi de pe pieţele de
capital locale sau străine. Deşi aceste atribuţii sunt fireşti în contextul unei
economii moderne, stabilitatea macroeconomică a ţării poate fi afectată
negativ dacă autorităţile locale nu utilizează competenţele lărgite de care
se bucură în mod judicios.
79
Fluctuaţiile deficitului bugetar
Ceea ce interesează cel mai mult din perspectiva fluctuaţiilor
macroeconomice, nu este atât nivelul mediu al deficitului bugetar, ci
modul în care bugetul răspunde condiţiilor din economie. Cât de
semnificativă este modificarea volumului achiziţiilor guvernamentale, a
transferurilor bugetare sau a impozitelor şi taxelor ca urmare a
schimbărilor din economie? Cum fluctuează deficitul guvernamental în
comparaţie cu fluctuaţiile din economie?
O altă problemă legată de dimensiunea deficitului bugetar constă în
posibilităţile de finanţare ale acestuia. Finanţarea deficitului se poate face
doar prin împrumuturi (interne sau externe) şi prin emisiune suplimentară
de monedă. Finanţarea deficitului prin împrumuturi interne măreşte
presiunile pe piaţa monetară asupra ofertei de fonduri împrumutabile,
ceea ce duce la creşterea dobânzilor şi la eliminarea sectorului
neguvernamental de pe piaţa creditului. În condiţii de inflaţie ridicată,
finanţarea deficitului prin împrumuturi externe întăreşte anticipaţiile
inflaţioniste ale agenţilor economici. Aceştia anticipează că orice împrumut
extern va trebui preschimbat în monedă naţională şi, astfel, masa
monetară va creşte. Chiar şi în cazul în care BNR ar steriliza intrările de
capital, acest lucru ar diminua volumul creditului neguvernamental. Acest
efect de evicţiune a fost deosebit de puternic în anul 1997, când creditul
neguvernamental a scăzut în termeni reali cu 46,8%.
Deficitul bugetar a constituit în ultimii ani în România una dintre cele
mai dificile probleme cu care s-a confruntat politica economică. România
nu este, însă, un caz singular în lume. Cei care susţin că în România
deficitul nu ar trebui să constituie o sursă de îngrijorare fac adesea
comparaţii cu deficitele din celelalte ţări est-europene. Compararea
deficitului bugetar din România cu cele din alte ţări est-europene nu poate
fi redusă, însă, doar la punerea faţă în faţă a ponderilor deficitelor faţă de
PIB. În fond, utilitatea şi relevanţa unor asemenea comparaţii rezidă din
analizarea modurilor şi a posibilităţilor de finanţare a deficitelor, ţinând
seama de condiţia obligatorie a păstrării echilibrelor macroeconomice.
Vom aborda în continuare câteva principii pe baza cărora se pot studia
originile şi efectele deficitului bugetar.
De la început trebuie făcută o primă distincţie privind originile
deficitului. Într-o oarecare măsură, deficitul este rezultatul unor decizii
discreţionare de politică economică. Totodată, decidenţii în politica
economică nu pot să determine cu precizie nivelele de încasări şi de
cheltuieli guvernamentale. Dimpotrivă, aceştia adoptă legi generale
pentru impozite şi taxe, pentru modalităţile de calcul ale beneficiilor
sociale, pentru transferurile bugetare şi pentru obiectivele ce vizează
achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii. Dar nivelul actual al
veniturilor şi cheltuielilor este afectat semnificativ de stadiul ciclului de
afaceri. Atunci când economia se contractă, bugetul se îndreaptă spre
deficit pe măsură ce volumul de venituri colectat scade, iar transferurile
bugetare cresc. În timpul unei expansiuni, bugetul se îndreaptă spre
excedent. O modalitate de separare a efectelor generate de schimbările
discreţionare de politică economică de efectele ciclului de afaceri constă în
determinarea valorii deficitului bugetar ce ar exista atunci când şomajul s-
ar afla la nivelul ratei naturale. Acesta este deficitul structural. Modificările
în deficitul structural sunt interpretate drept efecte ale politicii fiscale
80
discreţionare. Diferenţa dintre deficitul actual şi deficitul structural se
numeşte deficit ciclic. Atunci când rata şomajului creşte peste nivelul
natural, deficitul ciclic devine pozitiv, întrucât deficitul actual depăşeşte
deficitul structural. Când rata şomajului scade sub rata naturală, deficitul
actual este mai mic decât deficitul structural şi are o valoare negativă.
Modificările în deficitul ciclic reflectă schimbările în presiunea fiscală şi în
cheltuielile guvernamentale, care se petrec automat pe măsură ce
producţia reală, rata şomajului şi inflaţia evoluează pe fondul unui ciclu de
afaceri.
Astăzi majoritatea economiştilor consideră că deficitul bugetar constituie o
problemă serioasă. Vom analiza în continuare patru argumente în acest
sens.
Efectul asupra investiţiilor
Dacă ministerul de Finanţe lansează pe piaţa de obligaţiuni de stat
sau bonuri de trezorerie pentru a finanţa deficitul, practic, cererea sa de
împrumuturi se adaugă cererii totale de fonduri disponibile pe piaţa
monetară şi astfel ratele dobânzii cresc. Efectul de evicţiune apare,
aşadar, nu numai în urma creşterii volumului achiziţiilor guvernamentale,
ci şi datorită împrumuturilor contractate de guvern pe piaţa internă.
Creşterea volumului creditului guvernamental pe piaţa internă diminuează
volumul creditului neguvernamental, în condiţiile în care banca centrală
urmăreşte să atingă obiectivele de inflaţie propuse. Scăderea în anul 1997
a creditului neguvernamental în termeni reali cu 46,8% faşă de anul
precedent, în condiţiile când creditul guvernamental a crescut cu
aproximativ 2,5% (faţă de anul 1996) este unul dintre principalii factori
care pot explica scăderea volumului investiţiilor private şi scăderea
economică de 6,5% din acel an, faţă de anul anterior.
Împrumuturile din străinătate
O altă posibilitate de finanţare a deficitului constă în emisiunea de
obligaţiuni pe pieţele internaţionale de capital sau în împrumuturi directe
de la bănci şi de la instituţii financiare internaţionale. România a recurs în
ultimii ani la aceste metode. Problema este însă că finanţarea deficitului
prin împrumuturi internaţionale poate să devină foarte costisitoare. De
fapt, în acest fel stau lucrurile astăzi. Ca urmare a evoluţiei nefavorabile
din economia mondială şi datorită îndoielilor investitorilor de pe pieţele
internaţionale privind capacitatea României de a menţine deficitul bugetar
la un nivel redus, dobânzile pentru obligaţiunile româneşti au crescut în
anul 1998 cu aproape 3% peste dobânda de referinţă (LIBOR - dobânda
pieţei interbancare de la Londra). Prin urmare, în anii următori, efortul
contribuabililor pentru plata datoriei externe poate să fie considerabil mai
mare decât s-a anticipat iniţial.
Accentuarea deficitului de cont curent din balanţa de plăţi externe
În anii 1997 şi 1998, datorită dimensiunii mari a deficitului bugetar,
leul s-a apreciat semnificativ faţă de dolarul SUA. În anul 1997, aprecierea
în termeni reali a leului a fost de 10% iar în luna septembrie 1998 se
anticipa o apreciere pentru acest an de aproximativ 19%. Aprecierea leului
în termeni reali a frânat exporturile, produsele româneşti devenind mai
scumpe pentru cumpărătorii străini. În acelaşi timp, importurile au devenit
mai ieftine pentru agenţii economici autohtoni. De ce se apreciază însă
leul dacă deficitul bugetar este finanţat din împrumuturi pe piaţa internă?
Împrumuturile contractate de guvern pe piaţa financiară internă
81
diminuează oferta de fonduri împrumutabile pe piaţa monetară, fapt ce
duce la creşterea ratelor reale ale dobânzii. În acest context, intrările de
capital, în mare măsură speculative, cresc, şi astfel oferta de dolari care
trebuie schimbaţi în lei creşte. Leul se apreciază în termeni reali, iar acest
lucru întăreşte presiunile asupra deficitului contului curent din balanţa de
plăţi externe.
Pericolul exploziei deficitului
Creşterea deficitului structural atrage atenţia asupra unui alt pericol,
şi anume creşterea părţii din deficit generată de plăţile cu dobânda
aferentă datoriei. Problema "exploziei deficitului" a fost formulată de
Thomas J. Sargent şi Neil Wallace. În scenariul creşterii explozive, volumul
împrumuturilor necesar plăţii dobânzilor la datorie este atât de mare încât
datoria creşte mai repede decât PIB, chiar dacă restul bugetului rămâne în
echilibru. Cum guvernul contractează an de an împrumuturi din ce în ce
mai mari pentru plata dobânzilor, acest lucru presează tot mai mult asupra
ratelor reale ale dobânzii, ceea ce face necesară creşterea împrumuturilor
pentru plăţile dobânzii. În cele din urmă, deficitul "explodează" şi
ameninţă să înghită întregul PIB.
Aflat în situaţie de explozie a deficitului, guvernul nu mai are decât o
soluţie de ieşire: să înceapă să monetizeze deficitul, adică să îl finanţeze
prin crearea suplimentară de bani. Iar aceasta reprezintă formula clasică
pentru inflaţie - prea mulţi bani pentru prea puţine bunuri şi servicii pe
piaţă. Prin urmare, monetizarea deficitului transformă deficitul exploziv în
inflaţie explozivă. Acest scenariu s-a petrecut la începutul anilor '80 în
Bolivia, Argentina, Brazilia şi Israel.
Datoria de astăzi a guvernului este echivalentă cu taxe şi impozite în
viitor, iar în cazul în care consumatorii sunt suficienţi de raţionali, taxele şi
impozitele din viitor sunt echivalente cu cele de astăzi. Acesta este
principiul general al echivalenţei ricardiene.
Implicaţiile acesteia constau în faptul că în cazul în care guvernul
reduce presiunea fiscală, dar nu are nici o intenţie să reducă şi cheltuielile,
finanţarea reducerii nivelului taxelor şi impozitelor presupune acceptarea
creşterii deficitului bugetar. La un moment dat în viitor, guvernul va trebui
să mărească presiunea fiscală pentru a plăti datoria acumulată; iar acest
lucru înseamnă că, de fapt, venitul consumatorului nu este decât temporar
mai mare, iar pe o perioadă mai lungă, acesta nu se modifică. Aşadar,
dacă principiul echivalenţei ricardiene este valabil, cererea agregată nu
poate fi manipulată prin diminuarea temporară a taxelor şi impozitelor, în
condiţiile în care se acceptă o creştere a deficitului bugetar.
86
CAPITOLUL 12
PIAŢA MUNCII
12.1. Piaţa muncii
Piaţa naţională a factorului muncă este de o importanţă deosebită,
întrucât munca este factorul de producţie determinat. De nivelul cererii şi
ofertei de muncă, precum şi de structura acestora depinde în mare
măsură calitatea procesului productiv şi nivelul rezultatelor acestuia.
Factorii care influenţează evoluţia şi dezvoltarea pieţei muncii în
general se grupează în două categorii, după cum este vorba de piaţa
internă şi piaţa internaţională a forţei de muncă. Astfel, piaţa internă a
forţei de muncă este condiţionată, în principal, de următorii factori:
a) evoluţia produsului intern brut, respectiv a producţiei
industriale, agricole şi a serviciilor;
b) evoluţia tranzacţiilor comerciale, a circulaţiei monetare şi a
creditului;
c) restructurarea economiei naţionale şi a fiecărei ramuri în parte
şi apariţia unor noi domenii de activitate sub impulsul progresului
tehnico-ştiinţific;
d) variaţia productivităţii muncii la nivel de ramură sau sector,
dar şi la nivel individual ş.a.
Piaţa internaţională a forţei de muncă evoluează sub influenţa
următorilor factori:
a) gradul de dezvoltare economică a statelor şi implicit condiţiile
de salarizare şi de trai diferite;
b) amploarea investiţiilor din fiecare ţară;
c) migraţia internaţională a capitalului financiar;
d) politica economică adoptată în diferite ţări, primitoare de forţă
de muncă superior calificată (importul de inteligenţă) etc.
În condiţiile actuale, se manifestă o tendinţă de segmentare a pieţei
muncii, în ţările dezvoltate economic, care se întemeiază pe adâncirea
diviziunii muncii sociale, pe variaţiile cererii şi ofertei economice, pe
nivelul de organizare sindicală a lucrătorilor etc. În acest sens, se disting
următoarele două segmente de piaţă: - piaţa primară, care include
angajările în întreprinderi de talie mare, care beneficiază de multe ori de
poziţii de monopol sau oligopol, cu o productivitate ridicată, puternic
sindicalizate, şi unde salariile sunt şi ele mari, iar condiţiile de muncă
bune. - piaţa secundară, care se referă la forţa de muncă angajată în
întreprinderi de talie mică, confruntate cu o puternică concurenţă, unde nu
există sindicate şi în care salariile sunt mici sau instabile, iar locurile de
muncă nesigure. În general, piaţa muncii funcţionează după principiile de
bază ale pieţei - cererea, oferta, preţul, concurenţa etc., dar toate acestea
se manifestă în funcţie de marfa - forţă de muncă, care prin trăsăturile
sale, fiziologice, psihologice, sociale şi morale, imprimă anumite
particularităţi pieţei muncii, precum:
a) pe piaţa muncii nu se negociază întregul potenţial de muncă al
naţiunii, ci numai acela care este cerut de factorul de producţie - capital şi
este oferit de cei care sunt dispuşi să folosească capacitatea lor de muncă.
În legătură cu această particularitate în raport cu celelalte pieţe, trebuie
precizart că, în condiţiile actuale, dreptul la muncă este un drept
87
fundamental al omului într-o societate democratică. De aceea, piaţa
muncii are un grad ridicat de rigiditate, dar şi de sensibilitate,
condiţionând echilibrul economic şi pe cel social-politic;
b) în raport cu celelalte pieţe, piaţa muncii este mult mai organizată
şi mai reglementată, întrucât tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu
sunt doar simple relaţii de vânzare-cumpărare între ofertanţi şi solicitanţi.
Prin negocierile de pe piaţa muncii, posesorii de forţă de muncă urmează
să-şi realizeze nu numai aspiraţiile profesionale, ci şi pe cele familiale şi
sociale. De aceea, intervenţia statului pe această piaţă este mai puternică
decât pe celelalte pieţe, fapt ce imprimă pieţei muncii un grad ridicat de
imperfecţiune. Pe lângă concurenţă, salariu, productivitate marginală - ca
instrumente naturale ale pieţei muncii, există şi numeroase reglementări
economico-juridice, un cadru reglementat instituţionalizat, dinainte
acceptat de către agenţii economici. Rolul statului pe această piaţă se
manifestă nu numai ca legislator (legi cu privire la angajarea şi salarizarea
lucrătorilor, legi cu privire la reglementarea conflictelor de muncă, legi
referitoare la protecţia socială), dar şi ca mediator şi garant al interpretării
legislaţiei muncii (iniţiază dialogul tripartit guvern-patronat-sindicate);
c) piaţa contemporană a muncii este una contractuală şi participativă,
în care negocierea şi contractul de muncă au un rol important în
determinarea cererii şi ofertei de muncă. De asemenea, raportul dintre
cererea şi oferta de muncă se manifestă în mod specific pe această piaţă,
permanent oferta fiind mai mare decât cererea, ceea ce determină
existenţa şomajului.
d) piaţa munci este o piaţa derivată, în sensul că cererea de muncă se
formează în strânsă legătură cu cererea de bunuri şi servicii. Daca cererea
de bunuri şi servicii este mare, nivelul producţiei trebuie să se adapteze în
consecinţă, iar cererea de forţă de muncă va fi şi ea la un nivel ridicat.
Piaţa muncii este un subsistem al economiei de piaţă, care, în
procesul de dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale, îndeplineşte
importante funcţii de ordin economic, social şi educativ, cum ar fi:
- alocarea judicioasă a resurselor de muncă pe ramuri şi sectoare de
activitate, pe profesii şi în teritoriu, în concordanţă cu volumul şi structura
cererii de forţă de muncă;
- combinarea forţei de muncă cu factorul de producţie - capital,
asociere ce presupune atât complementaritatea, cât şi substituibilitatea
eficientă a acestor factori;
- formarea şi repartizarea veniturilor în societate, atât a veniturilor
primare, cât şi a celor derivate;
- crearea unui cadru formativ-educativ, ce presupune măsuri,
reglementări şi informaţii, în direcţia orientării, perfecţionării şi
reconversiei profesionale a forţei de muncă.
Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe
ramuri, sectoare, profesii şi niveluri de calificare.
Mărimea ofertei de muncă este diferită în timp şi spaţiu datorită
influenţei unui ansamblu de factori, între care cei mai semnificativi sunt:
a) dimensiunea salariului;
b) raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii;
c) necesitatea de a continua să existe salariatul şi familia sa;
d) sistemul de educaţie şi formare profesională;
e) conţinutul şi durata muncii;
88
f) securitatea ocupării.
Oferta de munca se comportă atipic în raport cu preţul muncii
(salariul), asa cum este ilustrat în figura de mai jos.
90
dacă costurile datorate muncii reflectă o parte mare din costurilor
totale.
Cererea de muncă depinde de dinamica cererii de bunuri
economice în condiţiile tehnice şi organizatorice predominante, ca şi de
intenţiile sigure ale întreprinzătorilor, manifestate ca stoc şi/sau flux
bănesc, care se întâlnesc cu un stoc şi/sau flux de servicii reprezentând
oferta. Într-un model foarte simplificat, se stabileşte cu acest prilej un
raport juridico-economic între proprietarul muncii şi proprietarul de capital.
Un astfel de raport este complex şi se realizează, de regulă, prin
intermediari ca: sindicate şi manageri, care fixează preţul muncii (salariul),
prin diverse compromisuri
Salariul reprezintă preţul muncii. De asemenea, el reprezintă un
venit fundamental. Pe piaţa muncii oferta de muncă se referă numai la
munca remunerată cu salariu. Alte tipuri de cerere de muncă nu fac
obiectul acestei pieţe specifice.
Analiza pieţei muncii şi salariul în ţara noastră se poate realiza ţinând
seama de următoarele relaţii: muncă-proprietate; muncă-competiţie;
muncă-putere publică.
Procesul de reforme declanşat la începutul anului 1990 urmăreşte, în
esenţă, crearea unei economii cu piaţă concurenţială prerformantă şi
durabilă, în cadrul căreia piaţa muncii are un rol primordial, reflectând
problematica muncii ca fiind mai întâi individuală şi apoi socială.
Starea pieţei muncii se caracterizează prin mai multe trăsături, cum
sunt:
- Resursele de muncă au cunoscut evoluţii divergente. Ele sunt, în
general, relativ constante, cu o uşoară tendinţă de creştere
temporară, ca pondere în populaţia totală, în timp ce populaţia
ocupată s-a redus considerabil. Rata şomajului a crescut, astfel că,
pe fondul unor resurse de muncă relativ constante, ea se modifică
nu atât pe seama ocupării, cât pe seama ieşirii de sub incidenţa
legală a perioadei de şomaj.
- Raportul dintre populaţia ocupată, salariaţi şi pensionari
influenţează echilibrul pieţei muncii într-o proporţie importantă,
ţinând seama de principiul potrivit căruia pensiile sunt plătite prin
contribuţiile celor care lucrează. Raportul dintre numărul mediu de
pensionari şi şomeri, pe de o parte, şi populaţia ocupată şi numărul
de salariaţi, pe de altă parte, exprimă presiunea ce se manifestă
asupra veniturilor celor care lucrează sau rata de dependenţă.
Aceasta presupune ca relaţia dintre productivitatea muncii şi
salariu să fie apreciată mai complex, luând în calcul şi ajutoarele
de şomaj şi contribuţiile la pensii.
- Restructurarea ocupării este specifică austerităţii şi nevoii de
contracarare a recesiunii şi inflaţiei. Aceasta înseamnă că
restructurarea ocupării în România s-a înfăptuit nu prin substituţia
firească dintre muncă şi capital pe calea investiţiilor şi, deci, nu s-a
realizat o restructurare competitivă de dezvoltare economică
Ramurile care au cunoscut o restructurare a ocupării mai puternică
sunt acelea unde se înregistrează o productivitate scăzută sau sunt
consumatoare directe de P.I.B. şi valoare adăugată. Dintre aceste ramuri,
unele vor putea contribui în perspectivă la creşterea valorii adăugate.
91
12.2. Şomajul
În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă
de cererea de muncă. În această optică, şomajul este un fenomen specific
pieţei muncii şi este de natură exclusiv economică. Dacă însă ne punem
problema originii ofertei şi cererii de muncă, va trebui să recunoaştem că
nu o vom regăsi numai în economie. Desigur, punctul de pornire îl
formează omul şi societatea, dar cererea de muncă nu este direct
determinată de trebuinţele acestora, ci de activitatea economică. Există
ţări cu trebuinţe enorme dar cu economii slabe care generează o cerere de
muncă restrânsă.
Oferta de muncă este influenţată de economie, dar nu şi determinată
de aceasta. Condiţia demografică ni se pare aici cea mai importantă. În
extremis, omul nu poate trăi fără activitate economică, fără să producă,
dar oferta de muncă poate fi mult mai mare sau mai mică în raport de
cererea de muncă pe care o generează producţia. Progresele medicinii, în
mod deosebit, permit astăzi controlul naşterilor ca proces demografic
fundamental, dar comportamentul familial, cunoştinţele ştiinţifice despre
fertilitate, procreare şi înmulţire, tradiţiile existente, politicile demografice
şi numeroşi alţi factori sociali sau naturali condiţionează creşterea
demografică - proces ce stă la baza ofertei de muncă.
În concluzie, existenţa şomajului nu se datorează numai economiei;
piaţa muncii este doar locul unde se deversează influenţele tuturor
factorilor şi dă expresie rezultantei negative care se constituie, prin
interacţiunea lor, sub formă de şomaj.
Analize recente ale şomajului în ţările membre ale OECD confirmă
această idee, deplasând explicarea naturii sale din sfera ştiinţei economice
în lumea faptelor uşor de perceput. Şomajul devine, astfel, rezultanta
combinării schimbărilor ce intervin în dinamica productivităţii, populaţiei
active şi creşterii economice (PIB) care, la rândul lor, au alte determinări
concrete.
Explicaţia are în vedere că:
- încetinirea creşterii PIB sub un anumit nivel sau scăderea acestuia,
în condiţiile în care ceilalţi doi factori rămân constanţi, generează
şomaj sau, daca există deja, îl extinde;
- dacă la o evoluţie a PIB cum este cea presupusă la punctul anterior
productivitatea creşte, şomajul se amplifică mai mult, iar dacă
populaţia activă se va mări, şomajul va creşte şi mai mult;
- dacă PIB evoluează în acelaşi fel, iar productivitatea şi populaţia
activă luate împreună scad mai mult decât PIB, nu se va forma
şomaj, iar dacă acesta există, s-ar putea chiar resorbi într-o
anumită măsură;
- şomajul poate să apară sau să crească şi când PIB creşte, dacă
populaţia activă şi productivitatea luate împreună cresc mai mult,
sau evoluează una crescând şi alta scăzând de aşa natură încât
creşterea realizată o depăşeşte pe cea a PIB.
Complexitatea naturii şomajului face din acesta un fenomen
neomogen, de forme diferite în funcţie de preponderenţa factorilor
generatori.
Analiza clasică ne relevă şomajul voluntar determinat de refuzul de
a se angaja al celor ce estimează că salariul şi condiţiile de muncă nu
recompensează în mod corespunzător eforturile pe care ei le consimt
92
atunci când lucrează. Această formă de şomaj există numai pentru cei
care doresc un salariu superior celui ce se formează pe piaţă ca expresie a
raportului cerere-ofertă de muncă.
Întrucât comportamentul ce stă la baza şomajului voluntar ar putea
exista oricând, s-a formulat concluzia că în orice societate există un şomaj
natural care nu poate fi resorbit, un şomaj permanent, denumit şi şomaj
normal pentru că nu este determinat de factori conjuncturali şi monetari.
De aceea, economistul francez Edmond Malinvaud îl denumeşte şomaj
neinflaţionist. În literatura de profil este cunoscut şi ca şomaj NAIRU
(care nu determină accelerarea salariilor). În perioada anilor '30 ai
secolului nostru, J.M. Keynes remarcă existenţa unui alt gen de şomaj,
amplu la acea dată, pe care îl denumeşte şomaj involuntar. Economiştii
de după Keynes l-au numit şomaj keynesian.
Şomajul ciclic este excedentul ofertei de muncă a cărei geneză
ciclică este determinată de conjunctura economică şi caracterul sezonier
al diferitelor activităţi. Această denumire se aplică pentru:
- şomajul conjunctural cauzat de alternanţa perioadelor de
prosperitate şi depresiune care caracterizează lumea
industrializată;
- şomajul sezonier provocat de sezonalitatea unor activităţi
precum construcţiile şi agricultura.
Şomajul structural este determinat de tendinţele de restructurare
economică, geografică, zonală, socială etc. care au loc în diferite ţări, mai
ales sub incidenţa crizei energetice, revoluţiei tehnico-ştiinţifice,
închiderea firmelor nerentabile, perimarea unor produse şi, o dată cu
acestea, a unor meserii, datorită modificării gustului şi opţiunilor
consumatorilor. În această categorie se include şi şomajul din ţările sărace
cu creştere demografică, dar lipsite atât de capital, cât şi de competenţele
necesare exploatării resurselor umane.
Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi
tehnologii cu altele noi, precum şi de centralizarea unor capitaluri şi
unităţilor economice ducând la restrângerea locurilor de muncă. Procesul
generator pentru această formă de şomaj constă în substituirea muncii cu
capitalul.
Şomajul tehnic - stare de inactivitate forţată impusă de
discontinuităţile care survin în procesele tehnice de producţie: greve,
defecţiuni ale unor maşini şi utilaje, întreruperea energiei etc.
Şomajul fricţional sau tranzitoriu - starea de inactivitate
momentană (termen scurt) care corespunde unei situaţii sau faze
intermediare ce se scurge între încetarea activităţii în cadrul unui loc de
muncă şi încadrarea la un nou loc de muncă. Are dimensiuni apreciabile în
economiile marilor ţări.
Şomajul este un fenomen complex care poate fi abordat şi după alte
criterii care nu ţin însă de natura sa.
Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţii, devine clar că
măsurarea şomajului nu este decât o problemă de estimare cât mai
aproape de realitate. Şomajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte:
Nivelul şomajului - se determină atât absolut - ca număr (masa
şomajului) - cât şi relativ - ca rată a şomajului (numărul de
şomeri/populaţia activă) şi diferă pe ţări, perioade şi regiuni ale aceleiaşi
ţări.
93
Pentru că şomajul a devenit o permanenţă în toate ţările, ordinul de
mărime şi creşterea sau descreşterea celor doi indicatori ai nivelului
şomajului au dobândit şi alte semnificaţii decât cele relevate înainte.
Existenţa şomajului nu exclude total şi definitiv starea de ocupare
deplină a forţei de muncă. Ocuparea deplină a forţei de muncă este,
deci, echivalentă cu un şomaj de nivel scăzut reflectat printr-o rată de
câteva procente. J.M. Keynes, precizează, de altfel, că folosirea deplină a
mâinii de lucru înseamnă absenţa şomajului, dar este compatibilă cu
şomajul voluntar şi fricţional.
În Anglia anilor '20-'30 ai acestui secol, nivelul şomajului pentru
situaţia de ocupare deplină a forţei de muncă se ridica, după unii autori, la
circa 3% din populaţia activă. Pentru alte ţări europene se admite că
imediat după al doilea război mondial acest nivel era ilustrat de o rată a
şomajului de 1-2%. Ulterior, în SUA, nivelul respectiv a crescut la 5%, dar
s-a diminuat în anii '80, pe când în Europa occidentală a crescut. Pentru a
acoperi situaţii extrem de diferite, se estimează că, în prezent, ocuparea
deplină a forţei de muncă presupune un şomaj de 1,5-4%.
Din moment ce ocuparea deplină implică un şomaj peste un anumit
nivel minim, s-a făcut şi pasul logic următor, considerându-se că scăderea
şomajului sub minimul respectiv caracterizează o stare de supraocupare a
forţei de muncă. După unii autori, un asemenea nivel echivalează cu o
rată a şomajului aproximativ de 1%. La acest nivel al şomajului, mâna de
lucru devine foarte rară şi costul său pentru cei care angajează salariaţi
tinde să crească mai rapid decât productivitatea. Criteriul economic al
supraocupării devine, astfel, momentul când în activitatea economică,
pentru noii angajaţi, are loc o creştere mai mare a salariului decât a
productivităţii lor.
Intensitatea şomajului este o altă caracteristică ce se impune
atenţiei. În funcţie de aceasta se poate distinge: şomajul total care
presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii;
şomajul parţial care constă în diminuarea activităţii depuse de o
persoană, în special prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea
legală cu scăderea remunerării; şomajul deghizat care este specific mai
ales ţărilor slab dezvoltate, unde numeroase persoane au o activitate
aparentă, cu eficienţă (productivitate) mică, dar este întâlnit şi în ţările
est-europene, inclusiv în România , la niveluri apreciabile.
Durata şomajului sau perioada de şomaj de la momentul pierderii
locului de muncă până la reluarea activităţii. În timp, a avut loc o tendinţă
generală de creştere a duratei care diferă pe ţări şi perioade istorice. Nu
există o durată a şomajului legiferată, dar în numeroase ţări există
reglementări care precizează durata pentru care se plăteşte indemnizaţie
de şomaj şi aceasta a avut tendinţa de creştere, atingând în unele cazuri
18-24 luni.
În cea mai mare parte a ţărilor, şomajul de lungă durată este
considerat un şomaj continuu de mai mult de 12 luni. Acest gen de şomaj
este relevat, adesea, printr-o analogie cu un fir de aşteptare format din cei
aflaţi în căutarea unui loc de muncă. În competiţia care există între
aceştia, cei mai utilizabili în funcţie de cererea de muncă a întreprinderilor
sunt primii care părăsesc firul de aşteptare. Cei care rămân sunt afectaţi
de creşterea duratei şomajului şi aceasta cu atât mai mult cu cât ei vor fi
supuşi permanent concurenţei noilor generaţii care intră pe piaţa muncii.
94
Pentru ei, dificultăţilor iniţiale (calificare inadaptată, vârstă etc.) li se
adaugă pierderea încrederii în sine, apariţia problemelor de sănătate,
precaritatea situaţiei materiale, pierderea calificării profesionale prin
inactivitate.
Structura şomajului sau a componentelor acestuia, formate prin
clasificarea şomerilor după diferite criterii: nivelul calificării, domeniul în
care au lucrat, categoria socio-profesională căreia îi aparţin, ramurile de
activitate din care provin, sex, categorii de vârstă, rasă etc.
În ultimul deceniu se acordă foarte mare atenţie studierii structurii
şomajului pe sexe şi categorii de vârstă. Se relevă, astfel, că femeile sunt
mai afectate de şomaj decât bărbaţii; de asemenea, tinerii (până la 25 de
ani) şi vârstnicii de peste 50 de ani în raport cu restul populaţiei active.
Pe plan mondial, şomajul are tendinţa, în ultimii ani, să se agraveze.
Aceasta este situaţia şi în ţările din centrul şi estul Europei, dintre ele
remarcându-se Polonia cu peste două milioane de şomeri. Potrivit studiilor
Comisiei economice a ONU pentru Europa, în România, numărul celor care
nu au un loc de muncă depăşeşte cu mult un milion, ceea ce reprezintă
peste 10% din populaţia activă. Şomajul, în ţările din această parte a lumii,
este direct legat de scăderea producţiei industriale, creşterea cheltuielilor
pentru achiziţiile de petrol, sistarea sau restrângerea activităţii în unele
sectoare sub incidenţa crizei economice.
Efectele şomajului
Fenomenul şomajului generează o serie de costuri atât personale,
familiale, cât şi sociale. Costul individual al şomajului este egal cu
diferenţa dintre salariul real pe care salariatul îl pierde atunci când intră în
şomaj şi indemnizaţia sau ajutorul de şomaj acordate acestuia de către
autoritatea publică. Efectele şomajului se răsfrâng nu numai asupra celor
care au intrat în şomaj, ci şi asupra celor care fac parte din populaţia
ocupată, deoarece aceştia participă cu o parte din veniturile lor la
constituirea fondurilor publice de asigurări sociale. Un alt cost important al
şomajului îl constituie (în anumite condiţii) pierderile de producţie şi de
venit pe care acesta le antrenează. Sintetizând, se poate aprecia că
şomajul reprezintă un fenomen care afectează, în diferite măsuri, toate
ţările lumii şi care are numeroase consecinţe economice şi sociale
negative. Dintre cele mai importante, amintim: - inutilizarea şi irosirea
unei părţi din resursele de muncă ale unei ţări, aspect cu atât mai negativ
cu cât societatea suportă cheltuieli însemnate cu educaţia şi pregătirea
forţei de muncă neocupate, cheltuieli care rămân încă nerecuperate; -
conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea tensiunilor
sociale, constituind un factor de scădere a standardului de viaţă şi de
înrăutăţire a calităţii vieţii; - contribuie la creşterea costurilor sociale pe
care o economie trebuie să le suporte sub forma ajutoarelor de şomaj.
99
CAPITOLUL 13
RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE
Economia de piaţă naţională a unei ţări, nu poate exista şi nu poate fi
viabilă decât în cadrul şi în legătură cu economiile de piaţă din celelalte
ţări. Totodată, trebuie să se ţină seama de faptul că economia mondială
contemporană cuprinde o mare varietate de economii naţionale, aflate în
stadii diferite ale evoluţiei lor: unele sunt ţări puternic dezvoltate din punct
de vedere economic şi deţin o pondere importantă în PIB-ul mondial (SUA,
Germania, Japonia, Anglia, Franţa, Italia, Canada etc.), altele sunt ţări în
curs de dezvoltare şi numeroase alte ţări sunt slab dezvoltate. Situaţia lor
într-un grup de ţări sau altul depinde de numeroşi factori, concretizaţi în
indicatori economici de bază. Ca urmare, gradul deschiderii economiilor
naţionale spre economia mondială depinde de un complex de factori
dintre care cei mai importanţi sunt:
- Capacitatea de a produce bunuri şi servicii cerute de piaţa
mondială. În acest sens, un rol deosebit îl are aparatul tehnic de
producţie; în pragul secolului XXI, când societatea informatizată se află la
ordinea zilei, cea mai largă deschidere o au ţările care se bazează pe
tehnologia microelectronică, pe robotizare şi automatizare. Producţia "de
scară" şi de înaltă calitate devine "arma" cea mai redutabilă care poate să
facă din schimburile economice externe un factor decisiv al creşterii
economice şi al bogăţiei naţionale.
- Forţa socială de a crea şi dezvolta eficient institute de
cercetări ştiinţifice şi proiectare integrate producţiei; numai ţările
care au astfel de unităţi pot realiza o creştere intensivă predominant
inovativă, specifică noului mod tehnic de producţie; numai aceste ţări
dispun de un complex economic naţional capabil să realizeze permanent
"străpungerile" tehnice şi tehnologice impuse de societatea informatizată.
Ca urmare, se întrevede încă de pe acum o adâncire a competiţiei între
ţări în ceea ce priveşte formarea şi perfecţionarea pregătirii personalului
capabil să realizeze performant exigenţele producţiei viitoare.
- Asigurarea unui management de calitate permanent care să
permită atât realizarea unei înalte productivităţi a muncii, cât şi
costuri de producţie scăzute - acestea fiind condiţii esenţiale pentru o
largă competitivitate internaţională a produselor. Sub impactul globalizării
- proces de cea mai mare complexitate şi amploare a lumii contemporane
- s-a schimbat paradigma creşterii economice. Toate modelele alternative
de producţie sunt axate în prezent pe competitivitate şi performanţă
deoarece numai în acest fel este posibil ca diferitele ţări să participe
eficient la diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul economic
mondial.
- Realizarea unei rate de economisire şi de investiţii suficient
de mare pentru a asigura echilibrul şi creşterea economică. În
acest sens, are o mare importanţă folosirea raţională a sprijinului extern,
concomitent cu preocuparea de a pune permanent în valoare potenţialul
capitalului autohton. În prezent toate ţările au nevoie de investiţii străine,
dar deschiderea spre exterior nu ţine exclusiv de acestea. Depinde de
capacitatea diferitelor ţări de a folosi eficient investiţiile şi de a le valorifica
100
în interes naţional. Pentru că, sublinia Fr. List, "forţa de a crea bogăţii este
infinit mai importantă decât bogăţia însăşi; ea garantează nu numai
posesiunea şi sporirea celor dobândite, ci şi posibilitatea de înlocuire a
celor pierdute".4
Apelând la învăţămintele istoriei Fr. List arată că Germania a fost
pustiită de ciumă, de foamete sau de războaie purtate în afara graniţelor
ei, dar ea şi-a revenit şi şi-a redobândit prosperitatea pentru că
întotdeauna şi-a salvat "o mare parte din forţele ei productive". Războiul
pentru independenţă din America de Nord a costat naţiunea sute de
milioane, dar "forţa ei productivă s-a consolidat imens prin dobândirea
independenţei naţionale, ceea ce i-a îngăduit ca, în decurs de numai câţiva
ani de pace, să creeze bogăţii incomparabile mai mari decât avusese
vreodată". În contrast cu aceste ţări, Fr. List dă şi alte exemple de ţări,
care au fost bogate şi puternice, dar care, pierzându-şi încetul cu încetul
forţa lor productivă, au ajns în sărăcie şi mizerie.
Din analiza evoluţiei economiei mondiale se pot desprinde atât
aspecte pozitive, de folosire eficientă a ajutorului extern (de exemplu
Planul Marshall, care a contribuit la renaşterea Germaniei şi a altor ţări din
Europa Occidentală după al doilea război mondial), cât şi aspecte negative
, de irosire a unor astfel de oportunităţi.
103
- balanţa mişcărilor de capital pe termen lung, care exprimă
fluxurile de intrări şi de ieşiri ale capitalurilor sub forma investiţiilor
directe, investiţiilor de portofoliu, cotizaţii, donaţii etc., creditarea
internaţională, exclusiv creditele Fondului Monetar Internaţional;
- balanţa rezervelor valutare internaţionale, care reprezintă
formarea şi utilizarea rezervelor valutare, precum şi folosirea
creditelor Fondului Monetar Internaţional.
Structura posturilor balanţei de plăţi externe demonstrează în fond,
mărimea în expresie bănească a patru feluri de activităţi ce se efectuează
în relaţiile internaţionale: a) activitatea comercială, adică export-import de
bunuri materiale şi servicii; b) activitatea financiară, adică mişcarea de
capitaluri pe termen lung; c) activitatea de creditare, adică mişcarea de
capitaluri pe termen scurt;d) activitatea monetară, adică mişcarea de
masă monetară.
Balanţa de plăţi externe cuprinde, deci, încasările şi plăţile
rezultate din:
- Schimburi de mărfuri;
- Schimburi de servicii (navlu, fracht, chirii, poştă, telecomunicaţii,
televiziune, comisioane şi speze bancare, asigurări tehnice,
medicale, brevete, drepturi de autor, reprezentanţe diplomatice şi
comerciale etc.);
- Dobânzi, dividende, cupoane devenite exigibile;
- Turism;
- Transferuri de valute rezultate din migraţia forţei de muncă;
- Donaţii;
- Încasări şi plăţi din reparaţii, în formă bănească;
- Împrumuturi, indiferent de durata lor;
- Aur.
În numeroase balanţe de plăţi apare frecvent un întreg capitol al
tranzacţiilor economice internaţionale sub denumirea de "invizibile", care
este cuprins într-o subdiviziune distinctă. Invizibile se referă la serviciile
pe care o ţară le face în folosul altor ţări ("servicii proprii"), ca şi la cele
prestate de străinătate ţării respective ("servicii primite"); primele
constituie o sursă de încasări pentru o ţară, iar pentru celelalte o sursă de
plăţi. Serviciile internaţionale sunt denumite "invizibile" în contrast cu
mişcarea "vizibilă" a mărfurilor, cuprinsă în balanţa comercială.
Din categoria schimburilor invizibile fac parte:
- transporturile navale, ariene şi terestre, indiferent dacă sunt
de mărfuri sau de pasageri, inclusiv reparaţiile executate la
mijloacele de transport străine;
- călătoriile în străinătate ale rezidenţilor şi călătoriile străinilor
în ţara respectivă, în scopuri turistice sau profesionale;
- veniturile din investiţii, indiferent dacă sunt investiţii directe
sau investiţii în titluri de valoare;
- veniturile din brevete, patente, licenţe, drepturi de autor;
- alte servicii oficiale şi particulare cum ar fi: serviciile
financiare, asigurările etc.
Analiza volumului, structurii şi dinamicii comerţului cu invizibile
contribuie la definirea mai completă şi exactă a dezvoltării generale a unei
economii naţionale. Pentru unele ţări, invizibile constituie o sursă
principală de încasări din străinătate; este cazul acelor ţări care deţin o
104
flotă de transport importantă sau care au un turism foarte dezvoltat.
Anglia, de exemplu, a fost cunoscută multă vreme drept "cărăuşul mărilor"
datorită puternicei sale flotele comerciale. Alte ţări, printre care Italia,
Spania, Elveţia, Grecia, au mari încasări valutare din turism. Dar sunt şi
ţări în care invizibilele constituie o cauză de dezechilibru al balanţei de
plăţi, deoarece cheltuielile pentru serviciile prestate în străinătate
depăşesc cheltuielile din servicii "proprii" în favoarea străinătăţii. De
exemplu, în Germania, deşi încasările din turismul internaţional se ridică la
sume considerabile acestea sunt depăşite - aproape an de an - de
cheltuielile efectuate în străinătate de călătorii vest-germani, îndeosebi
pentru turism.
Tranzacţiile referitoare la serviciile internaţionale au o dinamică
specifică de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. De exemplu, până
nu demult, încasările din invizibile în Franţa, Germania au crescut mai
rapid decât în Anglia. Dar, în ultima vreme, au apărut şi alte ţări cu o
dinamică accentuată. Se pare că există un efect de compensare, în sensul
că balanţa invizibilelor tinde să o compenseze pe aceea a comerţului
exterior.
În ceea ce priveşte variaţia poziţiei monetare, aceasta are în vedere
rezultatul cumulat al tranzacţiilor curente şi al balanţelor de capitaluri pe
termen lung şi pe termen scurt. Dacă totalul soldurilor diferitelor balanţe
este negativ, aceasta are drept consecinţă o creştere a îndatorării ţării
(sau o pierdere a creanţelor pe plan extern). Dacă totalul soldurilor este
pozitiv, aceasta înseamnă o diminuare a îndatorării ţării sau sporirea
creanţelor ţării.
Privită în ansamblul ei, balanţa de plăţi a avut, în perioada postbelică,
în numeroase ţări, deficite cronice care se explică prin dezechilibrele
produse de criza economică mondială, în unele cazuri de cursa înarmărilor,
dar cel mai adesea, ca urmare a presiunii inflaţiei monetare. Un deficit
prelungit al balanţei de plăţi curente impune adoptarea unor măsuri de
restructurare a economiei. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare se poate
ajunge la oprirea creşterii economice şi concesionarea bogăţiilor naturale.
În cazul unei ţări dezvoltate se reduc rezervele monetare, se devalorizează
moneda pentru a creşte competitivitatea externă a mărfurilor de export şi
se apelează la credite pe termen mijlociu şi lung pe piaţa internă şi
internaţională.
Corelarea activităţilor din balanţă favorizează înfăptuirea echilibrului
balanţei de plăţi externe astfel:
E - I - Sf = Sc + R
în care:
E reprezintă valoarea exportului;
I - valoarea importului;
Sf - soldul operaţiunilor financiare;
Sc - soldul operaţiunilor de credit;
R - modificarea rezervelor valutare şi a masei monetare.
Modalitatea de echilibrare a balanţei de plăţi externe determină
starea acesteia, astfel că balanţa, în totalitatea ei, reflectă situaţia
posturilor care o compun. Poate fi: echilibrată atunci când încasările sunt
egale cu plăţile rezultate din relaţiile cu toate ţările partenere în anul sau
105
perioada de referinţă; excedentară sau activă, atunci când încasările din
relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile efectuate în cadrul
acestora; deficitară sau pasivă, atunci când încasările din străinătate
sunt mai mici decât plăţile către străinătate.
O trăsătură a economiei mondiale în ultimele decenii o constituie
înregistrarea unor importante dezechilibre ale balanţei de plăţi externe,
concomitent cu dezechilibre ale balanţei comerciale în multe ţări 16. S.U.A.
au înregistrat un deficit cronic al balanţei comerciale, în timp ce alte ţări
dezvoltate ca Japonia şi Germania, au înregistrat excedente substanţiale.
Trebuie precizat însă că S.U.A. au posibilităţi importante de a compensa
această situaţie, având în vedere exportul lor de capital considerabil în
străinătate, precum şi poziţia cheie a dolarului S.U.A. în relaţiile monetare
şi financiar-valutare internaţionale.
În privinţa ţărilor în curs de dezvoltare şi ţărilor cel mai puţin
dezvoltate, se constată o situaţie deosebit de nefavorabilă determinată de
accentuarea de la un an la altul a unor deficite mai ale balanţelor
comerciale şi de plăţi. Soluţia de fond pentru aceste ţări în scopul
eliminării unor asemenea deficite cronice o pot asigura măsurile de
regândire şi reorientare a structurilor economice şi mecanismelor
economico-financiare interne, în consens cu schimbările fundamentale ale
lumii contemporane.
Prin urmare, problemele economiei internaţionale sunt deosebit de
complexe şi reflectă atât caracteristicile economiilor naţionale, cât şi
specificitatea diviziunii internaţionale a muncii. Ele poartă amprenta
conjuncturii economice mondiale, ca şi a strategiilor economiilor naţionale,
a politicilor şi mecanismelor economice proprii acestora. În acest context
se înscrie şi România cu problemele sale caracteristice tranziţiei prin criză
şa economia concurenţială de piaţă.
Racordarea fiecărei ţări la fluxurile economice internaţionale îşi
găsesc expresia, în principal, în balanţa comercială şi în balanţa de plăţi
externe. Ele constituie un mijloc important de cunoaştere a nivelului de
dezvoltare a unei economii naţionale, a structurii acesteia, precum şi a
eficienţei şi performanţelor participării ei la schimburile economice
internaţionale.
106
- costul producţiei, care reprezintă un punct de referinţă pentru
stabilirea preţului (preţul pieţei trebuie să fie superior costului,
astfel încât producătorul să fie motivat în a-şi continua procesul
productiv sau de a creşte capacitatea de producţie);
- rata de schimb valutar; aceasta avantajează ţările a căror monedă
naţională se depreciază în raport cu celelalte.
Competitivitatea prin volum (raportul dintre produsul intern şi cel
extern din orice alt punct de vedere decât preţul) pune în evidenţă unele
condiţii favorabile pe care le are sau le creează o economie în raport cu
celelalte pentru produs sau pentru agenţii economici care obţin produsul
respectiv.
Competitivitatea prin volum se obţine, de regulă utilizând politici de
promovare a exporturilor cum ar fi:
- politica de strictă specializare; stricta specializare presupune
concentrarea exporturilor unei ţări pe un anumit produs pentru
care cererea este în creştere;
- politica mărcii de calitate; specifică ţărilor care au reuşit să-şi
impună produsele pe piaţa mondială printr-o calitate tradiţional
superioară mediei mondiale;
- politica instituţiilor de sprijine a exporturilor; se bazează pe
principiul „ascultă şi observă”. Instituţiile studiază mişcările şi
tendinţele pe piaţa bunului, reglând astfel cantitatea şi
caracteristicile acestuia.
Eficienţa economică a comerţului exterior se determină prin
compararea rezultatelor (adică a efectelor) cu cheltuielile (adică eforturile)
necesare obţinerii lor.
Mărimea eficienţei economice a comerţului exterior depinde de
raportul dintre valoarea naţională şi valoarea internaţională a mărfurilor
care fac obiectul comerţului exterior. Deci, cu cât creşte volumul
produselor exportate a căror valoare este mai mică decât cea
internaţională, cu atât este mai ridicată eficienţa economică a comerţului
exterior. În acest sens acţionează mai mulţi factori:
Structura comerţului exterior, cu cât este mai mare ponderea
produselor bazate pe o înaltă tehnicitate, cu atât este mai eficient
comerţul exterior.
Specializarea întreprinderilor; în acest fel creşte productivitatea
muncii, scad cheltuielile de producţie, iar preţurile devin mai competitive
şi, deci, creşte eficienţa comerţului exterior.
Reducerea cheltuielilor de producţie, îndeosebi prin consumuri
specifice mici, introducerea unor tehnologii de vârf, folosirea de forţă de
muncă calificată.
Îmbunătăţirea calităţii produselor, care constituie un factor esenţial în
creşterea eficienţei comerţului exterior.
Folosirea eficientă a capacităţilor de producţie.
Publicitatea externă susţinută şi eficientă pentru a face cunoscut
produsul, calităţile sale.
O componentă importantă a eficienţei economice a comerţului
exterior o constituie rentabilitatea acestuia, care reflectă efectele
băneşti directe şi imediate obţinute în urma operaţiunilor de import-
export. Pentru aceasta trebuie ca, la export, preţul extern în valută să fie
107
mai mare decât costurile interne, iar la import, preţul de desfacere pe
piaţa internă să fie mai mare decât cel la care s-au achiziţionat produsele.
Rentabilitatea comerţului exterior se exprimă prin mai mulţi
indicatori, dintre care cei mai importanţi sunt:
- cursul de revenire (brut şi net), care se calculează separat la
export şi la import;
- aportul net valutar;
- raportul de schimb.
Cursul de revenire (brut) la export exprimă cu ce cheltuială
internă se obţine fiecare leu valută prin export. Cursul de revenire la
export reflectă raportul dintre productivitatea muncii naţionale a
produsului exportat şi productivitatea muncii mondiale. Formula de calcul
este:
Cre = (PI+Cc)/Pv
În care:
Pi = preţul produsului pe piaţa internă (în lei);
Cc = cheltuielile de circulaţie până la frontieră (în lei);
Pv = preţul în valută al acelei mărfi la frontieră.
Atunci când cursul de revenire la export este egal sau mai mic decât
cursul de schimb, operaţiunea este eficientă.
109
Cursurile valutare pot fi grupate în diferite categorii, în funcţie de
cerinţele analizei şi proiecţiei economice, avându-se în vedere mai multe
criterii, începând cu modul de formare.
După ce s-a abandonat paritatea în aur, băncile naţionale au stabilit
un aşa-zis curs valutar central sau paritatea la nivelul puterilor de
cumpărare ale monedelor naţionale, înlocuindu-se cursul valutar oficial. Un
astfel de curs este utilizat sub forma parităţii puterilor de cumpărare sau
curs real. Specialiştii disting noţiunea de curs real de aceea de curs
nominal.
Cursul valutar nominal reprezintă preţul relativ al valutelor ţărilor
care intră în relaţii de schimb, iar cursul valutar real reprezintă preţul
relativ al bunurilor economice create în ţările respective, adică raportul în
care se pot schimba bunurile economice create de o ţară pe bunurile
economice create de altă ţară, numindu-se şi condiţiile schimbului.
Stabilirea cursului valutar, în practica financiară internaţională
actuală, ţine seama de mai mulţi factori care influenţează în fond puterea
de cumpărare a unităţilor monetare naţionale implicate în schimbul
valutar ca: ritmul creşterii produsului intern brut, nivelul şi dinamica
preţurilor bunurilor economice, masa monetară, creditul, dobânda.
Cursul valutar se formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul
dintre cererea şi oferta de monede naţionale ce se schimbă, iar
acest raport este determinat de dimensiunile şi direcţia dezvoltării
tranzacţiilor internaţionale cu monedele respective, precum şi de corelaţia
dintre datoriile şi creanţele externe ale unei ţări care participă la piaţa
valutară. În acest context, cursul valutar nu este întotdeauna egal cu
paritatea puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale, ci oscilează în
jurul acesteia.
Cursurile valutare oscilează zilnic, în funcţie de un ansamblu de
factori legaţi de tehnicile valutare, de politica valutară promovată de
statele lumii, de psihologia partenerilor valutari ş.a. O asemenea oscilaţie
se relevă fie prin deprecierea unor valute, adică o pierdere a puterii de
cumpărare, fie prin aprecierea unor valute, respectiv o creştere a puterii
de cumpărare, ceea ce influenţează evoluţia schimburilor economice
internaţionale.19
Multiplele aspecte privind cursurile valutare într-o ţară sunt prevăzute
în regimul valutar al acelei ţări.
Regimul valutar cuprinde totalitatea măsurilor de ordin tehnico-
valutar şi a reglementărilor adoptat într-o ţară, cu privire la proprietatea
asupra valutei, la convertibilitatea monedei proprii şi la organizarea şi
funcţionarea pieţei valutare.
Factorii numeroşi care influenţează cursul valutar pot fi clasificaţi în
două mari grupe: factori interni şi factori internaţionali. Factorii interni
includ: factorii care ţin de activitatea economică ce se concretizează în
bunuri materiale sau servicii de o anumită calitate şi la un anumit preţ;
factori monetari care privesc masa bănească, creditul, dobânda; factori de
natură social-politică, precum şi cei care privesc stările psihologice ale
oamenilor (mentalitatea, comportamentul, starea de spirit etc.).
Asemenea factori social- psihologici influenţează indirect cursul valutar.
Factorii internaţionali includ: raportul dintre cererea şi oferta de bani pe
piaţa externă; starea balanţei de plăţi externe a fiecărei ţări; factori de
110
natura economică, financiară, socială, politică, psihologică, caracteristici
economiei mondiale.
Între factorii interni şi cei internaţionali există o strânsă legătură,
impunându-se determinarea, în mod ştiinţific, a dimensiunilor, ponderilor
şi tendinţelor lor pentru a se aprecia corect cursul valutar şi mişcarea
acestuia în timp şi spaţiu.
Exprimarea cursului valutar20 se face într-o manieră specifică
denumită şi metodă de cotare. Acesta înseamnă exprimarea cursului
valutar pentru anumite monede, în funcţie de variaţia cererii şi oferta de
pe piaţă. Cotarea poate fi: cotare directă şi cotare indirectă. Cotarea
directă constă în faptul că preţul unei unităţi fixe de valută străină, adică
1, 10, 100, 1000 etc., se exprimă în monedă naţională. De exemplu, pe
piaţa valutară de la Roma, cotarea se face: 1 dolar S.U.A. este egal cu x
lire italiene. Această metodă de cotare este utilizată în majoritatea ţărilor
pe pieţele lor valutare. Cotarea indirectă constă în faptul că preţul unei
monede naţionale se exprimă în valută străină. De exemplu, pe piaţa
valutară de la Londra, cotarea se face astfel: 1 liră sterlină este egală cu x
dolari S.U.A. Această metodă de cotare este utilizată pe pieţele valutare
din Anglia, Canada, Austria.
În SUA, piaţa valutară foloseşte cotaţia indirectă pentru ansamblul
valutelor europene, cu excepţia lirei sterline şi cotaţia directă pentru
operaţiunile valutare ce se efectuează între băncile din SUA.
Înţelegerea metodelor de cotare, care se practică zilnic pe piaţa
valutară, facilitează stabilirea dinamicii puterii de cumpărare a valutelor
convertibile şi mai întâi a valutelor cotate, permiţând cunoaşterea sporirii
(aprecierii) sau reducerii (deprecierii) valorii lor, adică a puterii lor de
cumpărare.
Mai este de reţinut şi faptul că acţiunea de cotare, sub cele două
forme ale ei, ia în calcul în mod specific, atât cursul de cumpărare, cât şi
cel de vânzare ce se stabilesc pentru fiecare valută. Diferenţa dintre
aceste cursuri se numeşte "spread" şi exprimă avantajul (câştigul) pentru
agentul care cotează, în cazul când el realizează concomitent operaţiuni
de cumpărare şi de vânzare.
În România cursul valutar se stabileşte şi se folosesc în funcţie de
condiţiile specifice economico-sociale. Se practică două tipuri de cotaţie:
una fixă şi alta variabilă, urmărindu-se cel mai bun curs ce se poate
obţine. Pe piaţa valutară interbancară pot fi efectuate tranzacţii pe toată
durata unei zile. Totodată, între cursurile practicate de băncile comerciale
există anumite diferenţe nesemnificative.
În funcţie de evoluţia pieţei, instituţiile bancare pot modifica cursul
dolarului chiar în aceeaşi zi. La rândul său, clientul are posibilitatea să
accepte sau nu oferta.
Banca Naţională a României publică, chiar în absenţa licitaţiilor, un
curs propriu cu caracter orientativ, calculat ca o medie ponderată a tuturor
tranzacţiilor încheiate în ajun de băncile comerciale.
Casele de schimb valutar autorizate pot cumpăra sau vinde, nelimitat,
de la bănci pentru clienţi.
Pentru crearea şi funcţionarea pieţei valutare interbancare în ţara
noastră se realizează o apropiere de pieţele valutare din ţările în care
tranzacţiile au loc în monede integral convertibile.
111
Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare se efectuează în
număr mare şi într-o gamă diversificată. Ele se realizează în cea mai mare
parte de către bănci. În scopul efectuării operaţiunilor cu monede
convertibile, băncile determină cursul de cumpărare şi cel de vânzare
pentru moneda naţională, pe care le aduc la cunoştinţa publicului, prin
afişarea cu ajutorul echipamentelor electronice moderne şi, totodată, le
fac cunoscute prin telefon şi clienţilor lor. Banca manevrează cursul
valutar pentru a stimula, după caz, vânzarea sau cumpărarea de valută,
obţinând câştig din diferenţa dintre cursul de vânzare şi cursul de
cumpărare.
Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare, după conţinutul lor sunt
operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. Acestea sunt cele mai
numeroase operaţiuni şi au multiple aspecte specifice, astfel încât în teoria
şi practica schimburilor valutare se apreciază că ar fi vorba chiar de două
pieţe, una la vedere alta la termen.
Operaţiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărarea sau
vânzarea de valută ce trebuie schimbată, efectiv, în limitele unui timp de
maximum 48 ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. Acestea
se mai numesc şi operaţiuni curente, fiind cele mai numeroase în cadrul
schimburilor de valută în cont.
Tranzacţiile se realizează îndeosebi prin telefon sau telefax, de obicei
între bănci, şi se validează ulterior în scris, precizându-se cantitatea de
valută cumpărată sau vândută, cursul valutar, banca la care se va plăti
valuta vândută şi contul de unde provine, banca şa care se va încasa
valuta cumpărată şi contul în care intră, transmiţătorul ordinului către
bancă, data decontării. Pe această bază se realizează plăţile şi încasările
efective.
Operaţiunea la vedere facilitează relaţiile de export-import, deoarece
fiecare agent economic de pe o piaţă valutară naţională are interesul să
cumpere sau să vândă o valută, în corelaţie cu o nevoie imediată,
rezultată dintr-o afacere de import sau de export. De asemenea,
operaţiunile la vedere contribuie la reglementarea unor decontări
financiare privind investiţiile directe, investiţiile de portofoliu (titluri de
valoare), anumite plasamente de capital pe termen scurt, schimbarea
dimensiunilor sau structurii lichidităţii unor operatori etc.
Operaţiuni valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi
cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul
contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen
ulterior (scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-a
încheiat contractul. Asemenea operaţiuni sunt, în principal, operaţiuni prin
care un agent economic se asigură din momentul încheierii contractului că
la data plăţii va dispune de suma în valută necesară. Tot operaţiuni
forward sunt şi cele iniţiate ca protecţie împotriva riscului valutar. Ca
excepţie apar şi tranzacţii speculative de acest gen, care urmăresc doar
câştigul din diferenţa de curs. Cursul pentru operaţiunile la termen este în
general, mai mare decât pentru operaţiunile la vedere. Aceasta se explică
prin faptul că există şansa modificării cursului până la scadenţă, în sens
favorabil sau nefavorabil pentru diferite monede naţionale şi, de
asemenea, se are în vedere dobânda practicată pe piaţa monetară, care
este încasată pentru cantitatea de monedă acordată drept credit, până la
scadenţa operaţiunii valutare.
112
Operaţiunile valutare la termen pot fi, la rândul lor, de două feluri:
operaţiuni simple sau normale şi operaţiuni complexe. Operaţiunile
simple presupun cumpărarea de către un operator a unei valute la o
anumită dată, ca operaţiune la vedere, iar această valută este vândută în
aceeaşi zi ca operaţiune la termen. Această operaţiune implică, deci,
vânzarea unei valute la termen chiar în ziua când ea a fost cumpărată la
vedere, astfel încât operatorul se asigură faţă de o pierdere generată de
instabilitate valutară. Operaţiunile complexe sunt cele gen "swap" ,
care exprimă tranzacţia dintre două părţi pentru a preschimba o cantitate
anumită dintr-o monedă, pe o cantitate din altă monedă cu care s-a
efectuat schimbul (swap). Operaţiunile swap sunt o formă modernă a
acordului de compensaţie, folosit în proporţii însemnate în prezent. Aceste
operaţii reflectă acţiuni de creditare reciprocă ce pot avea loc pe piaţa
valutară, între băncile centrale ale diverselor ţări, în cazuri de înlăturare
temporară a anumitor deficite ale balanţei de plăţi externe. Totodată,
băncile comerciale importante efectuează operaţiuni de gen swap,
îndeosebi când între ele s-au stabilit aranjamente interbancare pe
perioade de timp determinate. Asemenea operaţiuni contribuie şi la
deplasări semnificative de lichidităţi pe aceeaşi piaţă valutară sau între
pieţe valutare diferite, fapt care conduce la aprecierea că operaţiunile
swap nu au în fond caracter speculativ. O operaţiune swap exprimă, deci o
cumpărare şi vânzare similară a aceleiaşi sume în valută cu decontarea la
două date de valută diferite (de regulă spot şi forward) la cursuri stabilite
(spot şi forward) la data tranzacţiei.
Pentru fructificarea valutelor cu profituri importante, băncile
efectuează şi alte operaţiuni prin care se influenţează eficienţa proprie,
lichiditatea la diferite niveluri, starea datoriei externe etc.
Cursurile valutare constituie un instrument important care
influenţează eficienţa schimburilor economice internaţionale. O asemenea
influenţă se manifestă, în proporţii diferite, în toate momentele şi direcţiile
specifice schimburilor externe. Astfel, cursurile valutare trebuie avute în
vedere pentru procese cum ar fi: stabilirea şi compararea preţurilor
mărfurilor care se exportă sau se importă; pentru reliefarea relaţiei dintre
cursul valutar real şi cel nominal, în cazul mai multor seturi sau coşuri de
mărfuri ce constituie obiect al comerţului exterior. În situaţia în care cursul
valutar real este ridicat, mărfurile partenerilor străini sunt relativ ieftine, în
timp ce bunurile economice create în ţara proprie sunt relativ scumpe. În
situaţia când acest curs este mai mic, mărfurile partenerilor străini sunt
relativ scumpe şi cele proprii sunt ieftine. Astfel, cursurile valutare servesc
la determinarea cantităţii , calităţii şi structurii mărfurilor de export sau
import, la influenţarea favorabilă a competitivităţii mărfurilor proprii pe
piaţa externă.
De asemenea, aceste cursuri au semnificaţie pentru cuantificarea
veniturilor din export şi a cheltuielilor pentru import, ca şi pentru
oportunitatea devalorizării (deprecierii) sau revalorizării (aprecierii)
monedei naţionale în funcţie de dinamica relaţiilor economice externe.
Totodată, cursurile valutare permit obţinerea de informaţii referitoare
la folosirea valutelor sau devizelor, ca modalităţi de încasare sau de
plată în schimburile externe. Astfel, cursurile valutare pot influenţa
echilibrarea sau reducerea deficitului balanţei de plăţi externe.
113
În contextul relaţiei complexe dintre cursurile valutare şi eficienţa
schimburilor externe, vom prezenta în continuare, în mod sintetic, doar
interdependenţele dintre cursul valutar real, pe de o parte, exportul net;,
şi pe de altă parte politica fiscală internă; cererea de investiţii; politica
comercială externă.
Cursul valutar real şi exportul net. Explicaţia acestei relaţii
porneşte de la înţelegerea noţiunii de export net. În general, exportul net
reflectă diferenţa dintre valoarea exportului şi cea a importului de bunuri
materiale şi servicii. Nivelul preţurilor relative ale bunurilor economice
indigene şi ale celor străine determină dimensiunea cererii pentru aceste
bunuri. În situaţia în care într-o ţară cursul valutar real este mic, populaţia
ţării respective va cumpăra cantităţi mai reduse de mărfuri străine, iar
străinii vor cumpăra mărfuri din ţara respectivă, în cantităţi mai mari.
Pentru producătorii naţionali aceasta înseamnă o creştere a cererii pentru
respectiva marfă, iar veniturile din export cresc. De aceea, exportul net
este mai mare pentru ţara respectivă şi semnifică o stare favorabilă care
trebuie stimulată şi amplificată. În situaţia în care cursul valutar real va fi
mai ridicat în ţara respectivă, procesul se va realiza invers.
Prin urmare, cu cât cursul de schimb se diminuează, cu atât preţurile
externe pot fi mai mici şi mărfurile ţării respective sunt mai competitive pe
piaţa externă, mărindu-se soldul pozitiv al contului curent al balanţei de
plăţi externe.
Politica fiscală internă şi cursul valutar real. Politica fiscală
înţeleasă ca o concepţie şi ca un sistem de măsuri şi acţiuni privitoare la
impozite, se află în relaţie cu starea cursului valutar real. Aceasta
înseamnă că o politică fiscală raţională trebuie să optimizeze şi legătura
între randamentul ei, concretizat în veniturile statului pe de o parte, şi
micşorarea cursului real, pe de altă parte.
Diminuarea economiilor datorită fiscalităţii determină reducerea
dimensionării ecartului dintre economii şi investiţii, precum şi a exportului
net. Ca urmare, diminuarea economiilor stimulează apariţia deficitelor
contului operaţiunilor curente, din cadrul balanţei de plăţi externe.
Prin politica fiscală naţională se poate corecta cursul valutar real ca
urmare a diminuării exportului net. În acest scop se manevrează, de
exemplu, relaţia dintre impozite şi oferta de dolari pentru investiţii în
străinătate, în sensul reducerii acestei oferte, ceea ce duce la creşterea
cursului valutar real, adică la scumpirea dolarului. Astfel, mărfurile
produse în ţara de referinţă devin mai scumpe, comparativ cu cele străine,
generând diminuarea exportului şi creşterea importului.
În situaţia în care guvernul ţării de referinţă măreşte cantitatea
achiziţiilor de stat sau diminuează impozitele, atunci cursul valutar real al
ţării de referinţă se va diminua.
Un astfel de mecanism duce la scăderea mărimii economiilor pe plan
mondial şi, deci, la creşterea ratei mondiale a dobânzii, cu influenţă
nefavorabilă asupra nivelului investiţiilor interne. De aceea, creşterea ratei
dobânzii pe plan mondial determină apariţia soldului pozitiv al contului
operaţiilor curente din cadrul balanţei de plăţi externe.
Cererea de investiţii şi cursul valutar real. Venitul realizat într-o
perioadă corespunde fie unei cereri de bunuri de consum şi de bunuri
pentru investiţii, fie unei valori egale de venit, destinat consumului şi
economiilor. Prin politica economică se poate stimula creşterea cererii de
114
bunuri de investiţii în contextul unei rate mondiale a dobânzii date, ceea
ce va genera un deficit al contului operaţiilor curente, din cadrul balanţei
de plăţi externe.
Între cererea de investiţii şi cursul valutar real se manifestă o relaţie
cu influenţe reciproce, în sensul că sporirea cererii de investiţii determină
creşterea investiţiilor interne, iar aceasta duce la diminuarea cantităţii
dolarilor pentru investiţii în străinătate, demonstrându-se, în cele din
urmă, că este mai profitabil ca întreprinzătorii să realizeze investiţii în ţara
de origine. Totodată, cursul valutar real se poate mări, având ca efect
scumpirea mărfurilor indigene, faţă de mărfurile din import.
Politica comercială externă şi cursul valutar real. În general,
politica comercială reprezintă obiectivele strategice, precum şi
reglementările şi instrumentele de natură juridică, administrativă, fiscală,
vamală, valutară privind relaţiile comerciale externe promovate de o ţară.
Ea este o componentă esenţială a politicii economice înfăptuită de un stat
într-un anumit orizont de timp.
Prin structura şi mecanismul specific, prin corelaţiile ei cu mişcarea
cursului valutar real, politica comercială influenţează substanţial evoluţia
macroeconomiei. Există mai multe forme de politică comercială delimitate
după criterii specifice. Din punctul de vedere al efectelor de antrenare în
domeniul fluxurilor comerciale externe, se dovedeşte a avea un rol
important politica comercială promoţională şi de stimulare. În cadrul
acestuia se folosesc măsuri valutare de stimulare a exporturilor ca: prime
valutare, care se acordă la convertirea în moneda naţională a valutei
dobândite de exportatori, folosindu-se cursuri avantajoase; deprecierea
monedei naţionale în situaţiile în care diminuarea cursului monedei
naţionale are loc într-un ritm înalt, în raport cu reducerea puterii ei de
cumpărare pe piaţa internă, în timp ce pe piaţa externă cererea pentru
bunurile economice de export este elastică în funcţie de preţ, stimulând
exportatorii.
În cazul promovării unei politici comerciale protecţioniste, vizând
restricţionarea importului diverselor bunuri economice, exportul net creşte
deoarece se diminuează drastic importul, modificându-se şi cursul valutar
real.
Astfel, deciziile în domeniul eficientizării schimburilor externe se
fundamentează pe asemenea corelaţii proiectate şi înfăptuite sistematic,
începând de la nivelul firmei producătoare de bunuri economice pentru
exportul său al firmelor importatoare. În acest cadru trebuie subliniată
importanţa deosebită pe care o are în prezent managementul afacerilor
economice internaţionale, ca ansamblu de metode şi instrumente
necesare determinării necesităţii promovării, negocierii, contractării şi
derulării tranzacţiilor economice între parteneri din diverse state ale lumii.
115
CAPITOLUL 14
GLOBALIZARE ŞI INTEGRARE
O problemă de cea mai mare actualitate, care prezintă interes, pentru
cunoaşterea situaţiei actuale şi a perspectivelor deschiderii economiilor
naţionale este aceea a schimbărilor profunde din economia mondială, în
fluxurile economice internaţionale din ultimii 10 ani. Pentru că în acest
deceniu au avut loc mutaţii - economice şi politice - de o profunzime fără
precedent, fapt care l-a făcut pe cunoscutul economist american Peter F.
Drucker să afirme că "economia mondială nu este - în curs de
transformare -, ci s-a transformat deja, atât în privinţa fundamentului, cât
şi în cea a structurii ei, iar această transformare este foarte posibil
ireversibilă". El îşi argumentează această afirmaţie subliniind că în
economia mondială s-au petrecut trei schimbări fundamentale:
- Economia produselor primare s-a "decuplat", s-a separat de
economia industrială;
- În cadrul economiei industriale, producţia s-a "decuplat", a devenit
relativ independentă de gradul de utilizare a forţei de muncă;
- Mişcările de capital au luat locul comerţului (cu produse şi servicii)
şi au devenit principala forţă motrice a economiei mondiale.
Declinul cererii de materii prime se explică, în principal, prin faptul că
producţia industrială se îndepărtează tot mai mult de produsele şi
procesele ce necesită un consum mare de materiale, ceea ce face ca
preţurile materiilor prime să scadă vertiginos. Una din cauzele acestui
fenomen o constituie noile ramuri industriale bazate pe tehnologia
avansată. Dar această reducere a cantităţii de materii prime pe unitatea
de produs se manifestă şi în industriile tradiţionale. În plus, acest declin
include şi energia şi mai cu seamă petrolul. Ca urmare, în sfera comerţului
internaţional au început să se producă schimbări profunde ce se vor
accentua - vizând atât ţările care exportă mari cantităţi de materii prime
(de exemplu Japonia). Aceste ţări, ca şi multe altele, îşi pun tot mai mult
întrebarea dacă este înţelept şi avantajos să continue să exporte,
respectiv să importe, materii prime, ceea ce va influenţa, evident, fluxul
internaţional de mărfuri.
În ceea ce priveşte modificările în distribuirea forţei de muncă, în
ţările avansate are loc o accentuare pronunţată a fenomenului de înlocuire
a muncitorilor cu utilaje automatizate şi robotizate. Totodată, se manifestă
tendinţa - care s-ar putea să fie şi mai importantă - de mutare a ponderii
de la ramurile industriale, bazate de multă vreme pe folosirea unui volum
mare de forţă de muncă, la industrii care, de la bun început, folosesc un
mare volum de ştiinţă. Ca urmare, se cristalizează două tipuri distincte de
industrie producătoare de bunuri finite.
Prima se bazează pe materiale şi cuprinde ramurile industriale care
au generat dezvoltarea economică în primele trei sferturi ale secolului
nostru.
A doua se bazează pe informaţii şi ştiinţă şi cuprinde industria
farmaceutică, telecomunicaţii, producţia de instrumente analitice şi
industria producătoare de aparatură destinată prelucrării datelor, precum
şi calculatoarelor electronice. În prezent, dezvoltarea se petrece în cea
mai mare măsură în industriile bazate pe informaţii şi ştiinţă.
116
Aceste două categorii, arată Peter F. Drucker, se deosebesc nu numai
în ceea ce priveşte caracteristicile lor economice, ci mai ales în ceea ce
priveşte poziţia lor în cadrul economiei mondială. "Produsele industriilor
bazate pe materiale trebuie exportate sau importate ca <produse>. Ele
apar în termeni concreţi în balanţa comercială. Produsele industriilor
bazate pe informaţii pot fi exportate sau importate atât ca <produse >,
cât şi ca <servicii >, caz în care există posibilitatea ca ele să nu-şi
găsească o reflectare precisă în balanţa comercială de ansamblu".
Globalizarea acţionează ca un factor de stimulare a regionalismului,
după cum urmează:
- Adâncirea integrării creează probleme care cer management
colectiv. Aceasta reprezintă un stimul pentru regionalism având în
vedere că este mult mai viabilă construirea unor asemenea
instituţii la nivel regional decât la nivel global. În acest context,
comunitatea de cultură, istorie, omogenitatea sistemelor sociale şi
de valori, convergenţa intereselor politice şi de securitate, precum
şi caracterul coaliţiilor interne, facilitează enorm identificarea
formei adecvate de management, atât în ceea ce priveşte
elaborarea legislaţiei cât mai ales implementarea acesteia.
- Caracterul global al multor probleme este deseori exagerat. Deşi
există probleme cu adevărat de nivel global (schimbarea
climatului, probleme legate de biodiversitate) şi deşi alte probleme
(problema mediului pentru refugiaţi) reprezintă aspecte de
importanţă globală, efectele acestora se simt mai direct la nivelul
unor regiuni şi atunci este mai degrabă util să se acţioneze zonal
decât la nivel global. Echilibrul intereselor şi facilităţilor existente
la nivel regional exercită o presiune mai eficientă asupra statelor
pentru a găsi un răspuns politic în cauză.
- Regionalismul reprezintă cel mai viabil model la care se
reconciliază piaţa integrată şi presiunile tehnologice spre
globalizare şi integrare, pe de o parte şi tendinţa vizibilă către
fragmentare, pe de altă parte.
- Integrarea globală poate acţiona ca un puternic stimul pentru
regionalismul economic prin intensificarea competiţiei economice.
Schimbările din tehnologie, din comunicaţii, din funcţionarea
pieţelor globale şi din creşterea sistemelor globale de producţie au
avut un profund impact asupra căilor în care guvernele au definit
cele două obiective fundamentale ale politicii externe –
dezvoltarea economică şi autonomia politică – şi stabilirea unui
raport între ele. Pe de o parte, globalizarea înseamnă că statele se
confruntă cu puternice presiuni spre armonizarea politicilor
economice în scopul atragerii investiţiilor străine şi noilor
tehnologii. Aceste presiuni pentru o politică de piaţă liberală a
condus la creşterea importanţei expansiunii exportului şi a
liberalizării comerţului atât la nivel global, cat si la nivel regional.
Pe de altă parte, natura competiţiei presează spre formarea unor
„unităţi” mai mari atât pentru eficienţa economică cât şi pentru a
asigura puterea politică necesară aplicării regulilor şi creării
instituţiilor care guvernează economia mondială. În cadrul acestui
tablou, statele încetează să mai reprezinte singurii actori
importanţi.
117
- Dacă privim strict în domeniul liberalizării comerţului multă vreme
s-a susţinut că regionalismul poate compromite ideea de
liberalizare globală a acestuia.
În practică, însă, că acordurile regionale de liber schimb au devenit
un instrument important al obiectivului principal menţionat în acordul
General pentru Tarife Vamale şi Comerţ (GATT) vizând liberalizarea
comerţului. Explicaţia este relativ simplă, şi anume, este mult mai uşor să
se procedeze la o liberalizare, în prima etapă, a comerţului la nivel
regional având în vedere numărul mai restrâns de state decât la nivelul
OMC, la care participă ca ţări membre peste 140 de state.
Totodată, interesele comune în plan regional ale ţărilor participante
facilitează încheierea acordurilor de liber schimb la nivel regional. În final,
proliferarea acestor acorduri regionale conduce la realizarea obiectivului
global de liberalizare a comerţului internaţional.
Este neîndoielnic faptul că cea mai recentă fază a globalizării
economice este propulsată de progresele revoluţionare din domeniul
tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, asociate cu schimbările de mare
anvergură în planul abordărilor naţionale vizând politicile de reglementare
şi de liberalizare a regimurilor comerciale si investiţionale.
Reducerile substanţiale de costuri şi creşterile remarcabile de
productivitate pe care le antrenează noile tehnologii, coroborate cu
mutaţia dinspre condiţiile economice „închise” înspre condiţii economice
„deschise”, ca urmare a liberalizării pieţelor de mărfuri şi de capitaluri,
reconfigurează nu numai harta industrială, ci şi cea a relaţiilor economice
internaţionale. În contextul acestor procese deosebit de dinamice,
numeroase dintre graniţele care în trecut delimitau produsele
comercializabile de cele necomercializabile se estompează, liniile de
demarcaţie dintre sectoarele economice tradiţionale devin mai difuze,
structura produselor se schimbă, iar relaţiile de interdependenţă dintre
sectoarele producătoare de bunuri si cele furnizoare de servicii se
adâncesc. Se schimbă fundamental structurile de producţie şi modelele
organizaţionale, se petrec bulversări de ierarhii şi de moduri de viaţă şi, nu
în ultimul rând, se produc schimbări in structura relaţiilor economice
internaţionale şi în configuraţia competiţiei în plan global.
În planul relaţiilor economice internaţionale aceste mutaţii se traduc
prin creşterea susţinută a comerţului internaţional şi devansarea dinamicii
producţiei mondiale, creşterea importanţei schimburilor comerciale în
interiorul aceleiaşi ramuri industriale, devansarea formelor clasice de
comerţ de către fluxurile de investiţii străine directe (ISD) circumscrise
producţiei internaţionale controlate de corporaţiile transnaţionale,
amplificarea relevanţei serviciilor pentru fluxurile comerciale şi
investiţionale, tendinţele de „dezintegrare” a producţiei prin delocalizarea
şi respectiv, relocalizarea activităţilor la nivel internaţional şi nu în ultimul
rând, creşterea explozivă a pieţelor financiare internaţionale însoţită de
cursuri de schimb fluctuante şi de instabilitate sporită.
Forţele motrice care pun în mişcare noile realităţi economice, au
implicaţii în plan mondial prin intermediul globalizării. Toate părţile lumii
sunt afectate prin canalele interdependente ale globalizării - respectiv,
prin comerţul internaţional, fluxurile de capital, migraţia forţei de muncă,
noile tehnologii şi internetul, difuziunea tehnologiei – dar deplina forţă a
schimbărilor este resimţită doar de un număr relativ mic de ţări cu venituri
118
ridicate şi medii. Majoritatea economiilor este doar parţial integrată în
sistemul global, fiind astfel împiedicată să valorifice resursele, energiile şi
ideile inerente globalizării. Nu în mod întâmplător ţările membre ale OCDE
având cele mai înalte venituri sunt cele care sunt cel mai strâns
interconectate prin intermediul comerţului, al mişcărilor de capital şi al
reţelelor de comunicaţii. Aceste ţări sunt urmate îndeaproape de un grup
de economii cu venituri medii din Centrul Europei si Estul Asiei, care, sub
aspectul venitului pe locuitor, converg în ritm susţinut cu nivelurile
naţiunilor industrializate. Restul ţărilor cu venituri medii şi ţările in curs de
dezvoltare sunt rămase sensibil în urmă, iar decalajul în termeni de
venituri dintre acestea şi naţiunile cele mai bogate continuă să se
mărească. În urmă cu 40 de ani, veniturile pe locuitor ale primelor 20
dintre cele mai bogate ţări din lume, erau de 15 ori mai mari decât nivelul
respectiv din cele mai sărace 20 de ţări din lume. Acest raport s-a dublat
acum la 30.
Tocmai datorită faptului că gradul în care ţările s-au deplasat către
globalizare variază considerabil, iar în ultimii ani nu pare a se fi manifestat
o legătură strânsă între integrarea globală şi creşterea standardelor de
viaţă a marii majorităţi a populaţiei, există un larg consens al analiştilor că
viitorul curs al globalizării nu este asigurat, în pofida impulsului dat acestui
proces de progresele spectaculoase din domeniul tehnologiilor informaţiei
si comunicaţiilor şi de expansiunea dinamică a Internetului. Atât în ţările
industrializate, cât şi în cele în curs de dezvoltare scepticii pun la îndoială
beneficiile acesteia şi se manifestă o rezistenţă notabilă faţă de o
integrare şi mai avansată, rezistenţă care s-a accentuat mai ales după
criza asiatică din anii 1997/98 şi s-a reflectat prin intensitatea opoziţiei
faţă de globalizare şi acutizarea dezbaterilor pe marginea acesteia.
Eşuarea lansării Rundei Mileniului la Seattle (SUA) în 1999 sau eşecul
lucrării celei de-a cincea reuniuni ministeriale a OMC de la Cancun (Mexic),
din septembrie 2003, sunt doar câteva exemple.
În timp ce puţini sunt cei care contestă beneficiile economice
derivând din deschiderea economică mai mare, aceste beneficii sunt
percepute ca fiind inegal distribuite atât între ţări, cât şi în interiorul
ţărilor. În mod paradoxal, fenomenele circumscrise globalizării sunt de
natură să inspire temeri celor mai diverse grupuri şi categorii sociale
deopotrivă din ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Numeroase
temeri sunt asociate cu creşterea fluxurilor comerciale şi investiţionale,
care a acutizat problema vulnerabilităţii. Forţa de muncă cu calificare
scăzută – dar şi superioară – din ţările industrializate se simte ameninţată
de pericolul dislocării, din cauza concurenţei din partea forţei de muncă
mai ieftine din ţările în curs de dezvoltare. Volumul şi volatilitatea
fluxurilor de capital au sporit riscurile crizelor bancare şi valutare, precum
şi costul acestora. Producţia şi comerţul sunt dominate tot mai mult de
corporaţiile transnaţionale care valorifică oportunităţile oferite de
globalizare în propriul lor avantaj şi fără a ţine seama neapărat de
obiectivele de dezvoltare pe termen lung ale ţărilor individuale. În aceste
condiţii ţările în curs de dezvoltare se tem de marginalizarea economică,
de penetrarea valorilor străine şi de asimilarea subsecventă a diversităţii
culturale, ca şi de posibila pierdere a forţei de muncă înalt calificate prin
emigrarea în ţările mai avansate. La acestea se adaugă temerile
împărtăşite de majoritatea ţărilor că mediul înconjurător a ajuns să fie
119
iremediabil degradat, iar „capitalul cultural” erodat, ca urmare a unei
omogenizări incipiente a gusturilor, concepţiilor şi tradiţiilor culturale.
Şi, nu în ultimul rând, pe măsură ce lumea se integrează, statele
naţionale – şi elitele care domina guvernele – se tem de pierderea
autorităţii în ceea ce priveşte elaborarea politicilor macroeconomice şi
industriale, alocarea resurselor, definirea instituţiilor politice, sociale,
economice şi gestionarea problemelor naţionale. Temerile au la bază şi
presiunea concurenţială din partea celorlalte ţări, forţa opiniei publice
globale şi a instituţiilor internaţionale – precum OMC, FMI, Banca Mondială
-, presiunile exercitate de organizaţiile neguvernamentale şi, nu în ultimul
rând de corporaţiile transnaţionale.
În timp ce numeroase argumente ridicate împotriva globalizării
sunt golite de substanţă economică, rămân totuşi numeroase temeri care
aşteaptă tot atâtea răspunsuri adecvate în termeni politici, cum ar fi cele
vizând rolul statului – naţiune în condiţiile în care globalizarea are tendinţa
de a reduce spaţiul de manevră al acestuia pentru integrarea globală
crescândă se află în miezul dezbaterilor pe marginea globalizării în
numeroase ţări. Întrebarea care se ridică cu tot mai multă insistenţă în
acest context este: cum îşi pot îndeplini statele-naţiune rolul tradiţional de
furnizor de bunuri publice şi de redistribuitor al veniturilor prin intermediul
politicilor sociale în condiţiile în care slăbeşte autonomia lor fiscală prin
erodarea bazei de impozitare, ca urmare a mobilităţii nelimitate a
factorilor de producţie indusă de globalizare.
În spaţiul Uniunii Europene (UE), introducerea euro a intensificat
dezbaterile pe tema constrângerilor la adresa politicilor bugetare din
cauza globalizării, întrucât este aşteptată o creştere în continuare a
mobilităţii capitalului real şi financiar. În aceste condiţii, un număr crescut
de politicieni consideră liberalizarea ca un pericol pentru atingerea
obiectivelor politicilor interne, mai ales în domeniul securităţii sociale. Ca
reacţie la aceste evoluţii, unii pledează pentru coordonarea internaţională
în domeniul taxelor şi impozitelor, cântărind inclusiv posibilitatea creării în
perspectivă a unei Organizaţii Fiscale Mondiale, în timp ce alţii se pronunţă
pentru impunerea de restricţii asupra mobilităţii internaţionale a
capitalului. Pe de altă parte, concluziile unor studii empirice recente
( bazate pe experienţa ţărilor membre ale OCDE începând din anul 1970)
arată că, deşi globalizarea restrânge spaţiul de manevră pentru politica
bugetară naţională, rămâne totuşi loc suficient pentru politicile naţionale
individuale.
Pe de altă parte, rezistenţa faţă de globalizare care se manifestă la
scară mondială pare a fi canalizată în ultimii ani nu atât pe consecinţele
economice presupuse sau reale ale acesteia, cât mai ales pe organizaţiile
internaţionale în calitatea lor de susţinătoare ale unor politici economice
considerate ca fiind dăunătoare pentru forţa de muncă şi pentru mediul
înconjurător deopotrivă în ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Astfel,
Organizaţia Mondială a Comerţului este tot mai vehement criticată pentru
utilizarea unor reguli „nedemocratice”, care ar avea drept scop reducerea
barierelor existente in comerţul internaţional şi prohibirea implementării
de noi bariere. Unii observatori consideră că regulile de acest gen ar servi
doar intereselor marilor corporaţii transnaţionale, cărora le revine o
fracţiune considerabilă din comerţul internaţional şi din fluxurile de capital,
în timp ce regulile care ar fi mai puţin benefice pentru aceste corporaţii
120
(precum standardele internaţionale de muncă sau de mediu) ar fi fost
ţinute în mod deliberat în afara sferei de incidenţă a OMC. Unii critici
identifică întreaga activitate a OMC cu globalizarea, considerând-o ca un
fel de conspiraţie din partea marilor corporaţii în detrimentul muncitorilor
şi mediului, mai ales din ţările sărace, fiind acuzată de alţii ca ar fi
responsabilă pentru şomajul şi lipsa de securitate a veniturilor forţei de
muncă din ţările dezvoltate. Dar dincolo de aceste aspecte, în toate părţile
lumii se manifestă temeri serioase privind impactul globalizării asupra
intervenţiei şi rolului statului-naţiune şi, în cele din urmă, asupra
suveranităţii naţionale. Aceste temeri reflectă reacţiile faţă de tendinţele
de creştere a influenţei politicilor internaţionale şi de imixtiune a acestora
în politicile interne, în contextul în care se poate constata o extindere a
sferei de coordonare a politicilor prin intermediul organizaţiilor
internaţionale – îndeosebi OMB, FMI şi Banca Mondială – ca răspuns la
nivel global faţă de efectele procesului de globalizare.
Chiar dacă provocările inerente globalizării crescânde a economiei
mondiale sunt numeroase iar temerile legate de efectele acesteia pot fi
întemeiate, este tot atât de adevărat că în ultimă instanţă, globalizarea se
impune ca un proces obiectiv susţinut de realitatea schimbărilor
tehnologice şi economice curente şi nu poate fi asimilată nicidecum cu o
politică, care să poată fi apreciată ca bună sau rea şi care să poată fi, ca
atare, acceptată sau respinsă.
Desigur, o perspectivă asupra globalizării care se bazează exclusiv
pe temeri – chiar dacă unele par justificate – este unilaterală, fenomenul
fiind perceput mai curând ca o sursă de noi confruntări dintre naţiunile
independente. La fel de validă poate fi însă şi percepţia că procesul de
globalizare deschide noi oportunităţi pentru cooperarea internaţională, în
măsura în care introduce un nou grad de libertate în materie de posibilităţi
de acţiune şi furnizează un canal suplimentar pentru schimbul reciproc de
idei şi de activităţi. Şi chiar dacă noile evoluţii introduc numeroase
elemente de incertitudine şi pot conduce în anumite situaţii inclusiv la
confruntări, acestea din urmă nu sunt în mod necesar inevitabile.
De aceea, pare a fi mai pertinentă aprecierea că transformările
care stau sub semnul globalizării crescânde a economiei mondiale creează
noi condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea economică şi noi alternative
pentru atingerea acestor obiective, dar, ca acestea ridică în acelaşi timp şi
numeroase sfidări la adresa tuturor statelor, deopotrivă dezvoltate, în curs
de dezvoltare sau în tranziţie. După cum, la fel de pertinentă pare a fi şi
opinia acelor analişti care consideră că viitorul integrării globale va
depinde – aşa cum a depins şi în trecut – de forţa beneficiilor percepute şi
de capacitatea câştigătorilor de a-şi susţine cauza în termeni politici, de
succesul în construirea unor structuri instituţionale – interne şi
internaţionale – care să corespundă obiectivului de gestionare a unei
varietăţi de fluxuri între ţări şi, nu în ultimul rând, de politicile de natură să
pregătească ţările în vederea înfruntării provocărilor derivând din
deschiderea economică mai mare.
121