Publicând în 1897 studiul “Le suicide”, Émile Durkheim conturează o nouă viziune asupra

morţii voluntare, care era considerată până la el un act exclusiv personal, fundamentat pe o serie
de motivaţii individuale. Sociologul francez nu neagă rolul unor cauze psihopatologice care ar
putea explica rata sinuciderilor, dar demonstrează că tendinţa specifică spre sinucidere are cauze
sociale.

Cu toată diversitatea formelor de sinucidere există o caracteristică comună a acestora: ele sunt
săvârşite în cunoştinţă de cauză, victima fiind conştientă de gestul său.

In cartea I a acestei lucrari, intitulata Factorii extra-sociali, Durkheim abordeaza patru teme
importante:
- capitolul I: Sinuciderea si starile psihopatice.
- capitolul II: Sinuciderea si starile psihologice normale. Rasa. Ereditatea.
- capitolul III:Sinuciderea si factorii cosmici.
- capitolul IV: Imitatia

In primul capitol - Sinuciderea si starile psihopatice, se discuta influenta pe care o pot avea
cauzele extra-sociale (dispozitia organo-fizica si natura mediului fizic) asupra sinuciderilor.
Exista mai multe conceptii, conform carora "sinuciderea constituie prin ea insasi o nebunie
speciala" sau ca "sinuciderea ar fi un episod al uneia sau mai multor forme de nebunie,
neintalnindu-se la subiectii cu spiritul sanatos".
Exista patru tipuri de sinucidere care reprezinta speciile cele mai importante (Jousset si Moreau
de Tours):
a) Sinuciderea maniaca - se datoreaza halucinatiilor sau conceptiilor delirante. Bolnavul se
omoara pentru a scapa de un pericol sau de o rusine imaginara. Halucinatia apare brusc, si la fel
si tentativa de sinucidere, iar daca in clipa urmatoare, incercarea a esuat, ea nu mai este reluata,
cel putin pentru moment.
b) Sinuciderea melancolica - este legata de o stare generala exagerata de depresie si tristete, care-
l determina pe bolnav sa nu mai aprecieze relatiile sale cu oamenii si lucrurile din jur. Viata este
vazuta in negru, si i se pare plictisitoare si dureroasa. Acesti bolnavi sunt foarte perseverenti in
telul urmarit.
c) Sinuciderea obsesiva – nu este cauzată de nici un motiv anume nici imaginar, nici real, ci doar
de ideea fixă a morţii care, fără noimă,, pune total stăpânire oe mintea subiectului
d) Sinuciderea impulsiva sau automata - este la fel de nemotivata ca si cea obsesiva, dar ea apare
brusc, si bolnavul nu-i poate rezista.

Durkheim investigat apoi aceste tipuri pe baza datelor statistice. El a descoperit dovezi ce
resping în mod clar relaţia statistică dintre sinucidere şi bolile psihice.
El a descoperit că femeile au fost mai susceptibile de a fi bolnave mintal în timp ce cele mai
multe sinucideri au fost comise de bărbaţi.
Boala mentală a fost mai întâlnită în rândul evreilor decât în rândul catolici sau protestanţi, în
timp ce rata sinuciderilor a fost mult mai mică în rândul acestora.
Rata de sinucidere a crescut cu vârsta, în timp ce boală mentală a scazut dupa 30-35 de ani .

.
Sinuciderea şi stările psihologice normale. Rasa şi ereditatea

Durkheim a spus că nu există informaţii sistematice cu privire la aceste cauze, dar dovezile
anecdotice au sugerat existenţa unor astfel de cauze. El a citat câteva cazuri în care membrii unei
familii, în momente diferite, s-au sinucis folosind aceeaşi metodă. Dar el a citat, de asemenea,
exemple, în cazul în care într-un fenomen similar nu a putut fi explicat prin moştenire. De
exemplu, în 1772 victime de război cincisprezece s-au spânzurat pe acelaşi cârlig într-un
han. Odată ce a fost eliminat cârlig, nu a existat nici o sinucidere mai mult. Într-o bază militară
din Boulogne un soldat s-a împuşcat într-o colibă de pază. Câteva zile mai târziu mai multe
persoane i- au urmat exemplul. Odată ce colibă a fost arsă, sinuciderile s-au oprit.
Cu toate acestea, Durkheim a declarat, în cazul în care ereditatea a fost un factor, ar trebui să
aibă acelaşi efect pe ambele sexe, dar nu a fost cazul. 

Sinuciderea şi factorii cosmici

În primul rând, Durkheim a demonstrat că nu a existat nici o relaţie între geografie şi sinucidere.
În al doilea rând, a arătat că e o idee falsă că toamna şi iarna ar putea duce la sinucidere. Defapt,
60% din sinucideri sa întâmplat în lunile calde şi numai 40% în restul anului. În plus, nu exista
nicio legătură sistematică între temperatură sau soare şi sinucidere. În termeni de luni, rata cea
mai mare de sinucidere în Franţa şi Prusia au fost între aprilie şi iulie, dar din nou, temperatura şi
numărul de sinucidere nu s-au corelat. În plus, rata sinuciderilor a fost mai mare în mijlocul
Europei (unde este frig iarna şi cald, în vara), în timp ce în Europa de Sud rata sinuciderilor a
fost scăzută (în cazul în care temperatura este relativ stabilă).

Capitolul 4 - Imitaţia
Durkheim a declarat că nu a existat nici o îndoială în faptul că sinuciderea s-ar putea răspândi ca
o epidemie. Cu toate acestea, în cazul în care sinuciderea a fost o epidemie, aceasta ar fi fost
reflectată punct de vedere geografic, dar acest lucru nu a fost cazul.

După contrazicerea cauzelor de mai sus, Durkheim se întoarce la cauze sociale.

În cadrul acestei categorii, Durkheim a creat următoarele tipuri ideale de sinucidere
Sinuciderea egoistă
În primul rând Durkheim a examinat rolul religiei. În ţările catolice sinuciderea a fost scăzută, în
ţările protestante a fost ridicată. Printre evrei (în timp ce credinţa evreiască nu interzice
sinucidere), rata sinuciderilor a fost chiar mai mică, deşi a început să crească în jurul
1870. Având în vedere că majoritatea evreilor trăiau în oraşe şi au avut locuri de muncă guler-alb
(ambele cazuri sugerează o rată de sinucidere mai mare), a concluzionat Durkheim, religia
evreiască a trebuit să fie un factor important. În plus, el a constatat că, în cazurile în care oricare
dintre aceste religii au fost în minoritate într-o anumită zonă geografică, rata sinuciderilor a fost
chiar mai mică.Durkheim a susţinut că o mai mare libertate dată în protestantism a trebuit să fie
legată de rata de suicid mai mare, dar numai în relaţie cu tipul de biserică protestantă.  Durkheim
a susţinut că învăţământul superior nu provoacă sinuciderea de la sine, dar numai dacă reprezintă
agitare a valorilor tradiţionale. În consecinţă, Protestanţii nu s-au sinucis mai mult pentru că ei
cred în Dumnezeu, sau eternitatea sufletului mai puţin de catolici, ci pentru că, coeziune Bisericii
Evanghelice a fost mai slabă.
În al doilea rând, Durkheim a examinat rolul căsătoriei Cifrele au arătat că bărbaţii căsătoriţi
sinucis mai mult decât burlacii. Cu toate acestea, o analiză corectă (excluderea de oameni puţin
probabil să se căsătorească - copiii) a arătat că sinuciderea este mai mare în rândul burlaci decât
în rândul bărbaţilor căsătoriţi. 
Probleme similare au apărut despre văduve.Dintr-un milion de văduvi la 65 de ani 628 s-au
sinucis, în timp ce bărbaţii între un milion de barbaţi la 65 ani doar 461 s-au. Cu toate acestea, a
fost faptul că această vârstă a constat aproape exclusiv bărbaţii căsătoriţi (aproximativ 90%), prin
urmare, eşantionul a fost foarte bun. Analiza Durkheim a arătat că, deşi văduvii erau mai
predispusi sa se sinucida decât cei căsătoriţi, au fost mai puţin înclinaţi să facă acest lucru decât
burlacii sau fecioarele.  Durkheim ajunge la concluzia că, nu, căsătoria, dar familia ca o unitate
socială (cu coeziunii sale) este factorul care determină sinuciderea
În al treilea rând, Durkheim a investigat rolul crizelor şi războaie. El a demonstrat că, în crize
sociale (revoluţii, de exemplu) şi războaie numărul de sinucideri a scăzut.

Sinuciderea altruistă

Durkheim a diferenţiat între trei grupuri de sinucidere în aceste societăţi: 1) persoane în vârstă
sau bolnave; 2) Femeile după moartea soţului lor; 3) sinuciderea servitorilor după moartea
liderului. În toate aceste cazuri, oamenii nu au ales sinuciderea, a argumentat el, dar a fost
obligaţia lor. Astfel, aceste sinucideri s-au întâmplat din cauza superiorităţii valorilor şi
intereselor comunităţii în comparaţie cu valorile şi interesele membrilor comunităţii.
Apoi, Durkheim a apelat la forţele armate. El a subliniat că rata sinuciderilor a fost foarte mare în
serviciul militar şi a considerat că este un rezultat surprinzător. A fost surprinzător, deoarece
armata (similar cu religii şi societăţi coezive), prezintă o solidaritate puternică şi indivizii erau
mai puternici fizic decât restul societăţii. În plus, cauza sinuciderea nu ar putea fi asociată cu ura
faţă de serviciul militar sau incapacitatea de a se adapta la rutinele de serviciu militar, pentru că
rata sinuciderilor a fost proporţională cu durata serviciului militar. De asemenea, rata
sinuciderilor în rândul subofiţeri şi ofiţeri au fost mult mai mare decât în rândul soldaţilor. Mai
mult, sinuciderea a fost mai mare în unităţile de elită decât în unităţi normale.  Astfel, Durkheim
a susţinut, subofiţeri şi ofiţeri au trebuit să renunţe atât de mult de individualitatea lor să se
adapteze la cerinţele de serviciu încât i-a făcut vulnerabili la sinucidere.

Sinuciderea anomică

Durkheim clasificate sinucidere socială în această categorie.

Statisticile au arătat că în timpul crizelor economice rata sinuciderilor a crescut. Cu toate acestea,
perioadele de creştere economică rapidă, au fost deasemenea corelate cu o rata ridicată a
sinuciderilor. Prin urmare, Durkheim a concluzionat, nu a fost sărăcie cea carea a determinat
sinuciderea. În esenţă, Durkheim a susţinut, aceste perioade au slăbit normele sociale sau cel
puţin le-a făcut incerte şi acest lucru a redus coeziunea societăţii, care la rândul său, a condus la
rate de sinucidere mai mari.