Sunteți pe pagina 1din 28

Tratarea apei în scopul potabilizării

ARGUMENT

Apa este cel mai important aliment. Nu poate fi înlocuit. Aceste afirmaţii nu sunt
figuri de stil, ci citate din standardele de apă din ţări dezvoltate. Omul se poate lipsi în
extremis de apă pentru alte folosinţe, dar nu şi de apa de băut. Rezistă timp destul de
îndelungat fără mâncare, dar foarte puţin fără apă. Şi găseşte apa în diverse alimente, dar
nu se poate lipsi de apa lichidă. De aceea pentru om cea mai importanta apă a fost, este
şi va fi apa potabilă.
Potabilizarea apei înseamnă eliminarea majorităţii componentelor organice,
anorganice şi biologice prezente în apă, astfel încât apa obţinută să corespundă normelor
naţionale şi internaţionale referitoare la apa potabilă. Apa potabilă face parte din categoria
apelor dulci care au un grad de puritate (referitor la bacterii şi substanţe toxice) ridicat
încât este adecvat băutului, sau pentru bucătăria omului.
Probleme ce pot apărea cu privire la înrăutăţirea calităţii apei sunt, în afară de o
sursă necorespunzătoare şi instalaţiile de apă ce nu corespund din punct de vedere
igienic.
O apă potabilă de calitate bună trebuie să fie rece (5°), cu un gust plăcut, incoloră
si inodoră, cu un conţinut mediu de substanţe minerale (carbonaţi de calciu, magneziu,
săruri de sulfaţi cu metalele amintite). Concentraţia în minerale stabileşte duritatea apei.
Folosirea centralizată a apei în centrele populate constitue o problemă de
perspectivă apropiată, legată de creşterea continuă a gradului de confort şi civilizaţie.
Nu se mai concepe astăzi dezvoltarea social-economică a teritoriului fără ca
această utilitate de prim rang, care este apa de calitate, să nu fie asigurată în condiţii
tehnice corespunzătoare.

4
Tratarea apei în scopul potabilizării

Cap.1. SURSE DE APĂ POTABILĂ

Apa potabilă provine de regulă din ape subterane sau din ape de suprafaţă, mai
rar din alte surse. Această situaţie se va menţine, deoarece sunt factori obiectivi. De
exemplu 85% din apa dulce de pe Terra e prinsă în calotele glaciare, dar nu ne putem
atinge aproape deloc de ele, deoarece diminuarea lor ar însemna creşteri catastrofale de
nivel a mărilor şi oceanelor.

1.1. Apele de suprafaţă

Apele de suprafaţă diferă după foarte multe caracteristici: debitul şi variaţiile sale
(la cele curgătoare), temperatura, concentraţia şi natura substanţelor dizolvate sau aflate
în suspensie, conţinutul biologic şi microbiologic, fiecare masă de apă lichidă cu albia ei şi
vieţuitoarele din ea fiind un ecosistem distinct. Totodată, apele dulci de suprafaţă au şi
numeroase caractere comune: spre deosebire de cele subterane, ele sunt de regulă mai
puţin mineralizate, mai bogate în elemente biologice, mai influenţabile de către alţi factori
(naturali şi antropici), mai uşor poluabile, mai puţin stabile în caracteristici, dar totodată au
şi capacităţi mai crescute de a-şi automenţine calitatea.

1.2. Apele subterane

Apele subterane sunt o sursă importantă deoarece, spre deosebire de apele de


suprafaţă, cele subterane sunt de regulă mai puţin sau deloc poluate şi pot fi potabilizate
cu măsuri minimale, uneori doar cu dezinfecţie sau fără vreo prelucrare. Prin ape
subterane se înţeleg apele care circulă în porii şi în fisurile rocilor, în interiorul scoarţei
terestre. Apa subterană provine din infiltraţia directă a precipitaţiilor atmosferice, din
infiltrarea apei de suprafaţă prin malurile permeabile ale râurilor şi lacurilor, din
condensarea vaporilor de apă în porii rocilor subterane. După modul de cantonare şi
scurgere în subteran, pânzele sau cursurile de apă subterană pot fi:
•cursuri subterane în roci fisurate sau carst;
•strate acvifere freatice, de mică adâncime (până la cca. 40 m), cantonate în roci
granulare, fără a fi sub influenţa directă a apelor de suprafaţă din vecin ătate, sau alimentate
pe cale artificială din ape de suprafaţă;
• strate acvifere de mare adâncime (peste cca. 40 m), cantonate în roci granulare, fără a fi
sub influenţa directă a apelor de suprafaţă;
• izvoare provenite din stratele subterane care ies la suprafaţă datorită condiţiilor
geomorfologice locale;
• straturi de apă constituite din nisipuri de dune maritime.
Sursele de apă subterană pot fi cu nivel liber (freatic) sau sub presiune. Un strat acvifer
este cu nivel liber în cazul când la execuţia unui foraj, apa rămâne la nivelu la care a fost întâlnită;
stratele acvifere mai adânci sunt, în general, sub presiune, fapt constatat la executarea unui foraj

5
Tratarea apei în scopul potabilizării
prin ridicarea apei la un nivel superior celui la care a fost întâlnită. Stratul de apă subterană se
numeşte artezian dacă apa din foraj ajunge în mod natural la suprafaţa terenului, şi ascendent
dacă nivelul apei rămâne în foraj sub nivelul terenului. Apele subterane, datorită calităţii lor, se pot
întrebuinţa direct pentru scopuri de alimentare cu apă potabilă a centrelor populate şi a unităţilor
industriei alimentare, pe când apele de suprafaţă, din râuri şi lacuri, atunci când se folosesc trebuie
să fie tratate înainte de utilizare.

• Probleme de calitate a apelor subterane

Factorii care influenţează calitatea apelor subterane sunt în mare parte identici cu
cei ce influenţează calitatea apelor de suprafaţă. Apele meteorice aduc aport de gaze
dizolvate atmosferice (oxigen, azot, dioxid de carbon, hidrogen sulfurat etc.) şi minerale
dizolvate (bicarbonaţi şi sulfaţi de calciu şi magneziu dizolvaţi din roci; azotaţi şi cloruri de
sodiu, potasiu, calciu şi magneziu dizolvate din sol şi detritusuri organice; săruri de fier şi
mangan).
Utilizările casnice fac să ajungă în apa subterană, prin intermediul exfiltrărilor din
tancuri septice sau canalizări neetanşe, precum şi din infiltrarea din apele de suprafaţă,
detergenţi, azotaţi, sulfaţi şi alţi produşi de degradare a substanţelor organice, săruri şi ioni
dizolvaţi din reţeaua de apă potabilă, precum şi compuşi organici solubili- Utilizările
industriale ale apelor generează ajungerea în apele subterane a diverselor săruri dizolvate
în ape uzate industriale ce se infiltrează în sol din apele de suprafaţă poluate.
Agricultura generează aport de săruri din apa de irigaţie. Depozitele de gunoi
aduc aport de produşi organici de descompunere, substanţe chimice solubile, gaze
solubile, săruri provenite din cenuşă. Poluarea apelor subterane în România este prezentă
într-un procent foarte mare de surse care nu ar trebui folosite, dar ignoranţa şi lipsa de
alternative perpetuează folosirea de fântâni şi izvoare necorespunzătoare.

Alte surse de apă potabilă

Desalinizarea. Multe ţări din zone aride folosesc pentru oraşele de coastă apa
mării ca sursă de apă potabilă, supunând-o la costisitoare procese de desalinizare.
Evident, cea mai veche şi mare uzina de desalinizare e natura însăşi prin evaporaţia din
mări. Se cunosc peste 30 de procedee de desalinizare a apei, printre care condensarea,
congelarea, extracţia, electrodializa, osmoza inversă, schimbătorii de ioni etc.
Reciclarea apei uzate. În mai multe ţări se experimentează utilizarea ca sursă de
apă potabilă chiar a apelor uzate orăşeneşti, după un proces avansat de epurare şi
tratare.
Proprietatea apei de a dizolva marea majoritate a materiilor organice şi
anorganice reprezintă o problemă din punctul de vedere al potabilizării, deoarece apa este
foarte uşor contaminată la contactul cu aceste materii. Din această cauză, deşi apa este
prezentă în cantităţi foarte mari pe planeta noastră, doar o cantitate infimă este potabilă.
Instalaţiile centrale de potabilizare a apei asigură alimentarea cu apă potabilă a populaţiei
din zonele urbane. Aceste instalaţii necesită investiţii foarte mari atât pentru producerea
cât şi pentru distribuţia apei la consumator, prin reţeaua oraăşenească de apă potabilă.
Deşi calitatea apei este supravegheată la producător, datorită distanţelor mari până la
consumator şi a diverselor materiale din care sunt confecţionate conductele de apă din
reţeaua orăşenească şi mai ales conductele din locuinţele consumatorilor, calitatea apei
se poate reduce significant. Pentru a preveni formarea de microorganisme în reţea este
necesară adăugarea unor cantităţi ridicate de clor în apă, ceea ce duce la deteriorarea

6
Tratarea apei în scopul potabilizării
suplimentară a calitaţilor organoleptice ale apei. Acestea sunt motivele pentru care mulţi
consumatori preferă apa îmbuteliată în locul apei de la robinet.
În zonele rurale unde nu există o reţea de apă potabilă, apa este de cele mai
multe ori obţinută din fântâni şi puţuri individuale şi este consumată fără o filtare prealabilă.
Această apă are de cele mai multe ori un conţinut ridicat de fier, mangan şi calciu, fiind
uneori şi infectată cu bacterii, viruşi şi streptococi fecali. Este evident că o astfel de apă nu
îndeplineşte condiţiile prevăzute de normele în vigoare pentru apă potabilă, consumul ei
putând afecta grav sănătatea consumatorului.
Soluţia ideală în aceste cazuri o reprezintă echipamentele decentrale de
potabilizare a apei, echipamente ce sunt instalate direct în locuinţa consumatorului. Ele
asigură producerea la faţa locului a unei ape de calitate ridicată, care poate fi consumată
direct de la sursă.
Echipamentele cu proces de osmoză inversă reprezintă actualmente cea mai
bună şi cea mai eficientă metodă pentru producerea apei potabile de uz casnic, medical şi
industrial. Agenţia americană pentru protecţia mediului înconjurator EPA (Environmental
Protection Agency - USA) a confirmat şi recomandat osmoza inversă şi distilarea ca fiind
singurele două metode sigure şi efective pentru potabilizarea apei. Echipamentele cu
proces de osmoză inversă nu necesită tratarea chimică a apei, elimină peste 99% din
impurităţile organice şi anorganice dizolvate în apă, elimină peste 99% din impurităţile
biologice (bacterii, viruşi, streptococi fecali) din apă şi asigură o calitate ideală a apei
filtrate, independent de calitatea apei de intrare. Apa obţinută prin osmoză inversă este o
apă pură, demineralizată şi aproape sterilă.
Datorită faptului ca marea majoritate a mineralelor necesare organismului uman
provin din hrana solidă asimilată zilnic, apa poate fi privită doar ca un material dizolvant şi
un mediu pentru eliminarea toxinelor din organismul uman. Pentru a preveni formarea de
microorganisme în reţea, este necesară adăugarea unor cantităţi ridicate de clor în apă,
ceea ce duce la deteriorarea suplimentară a calităţilor organoleptice ale apei.
Este evident că, chiar daca suntem în secolului XXI, repartizarea neuniformă a
resurselor de apă pe teritoriul ţării, poluarea semnificativă a majorităţii râurilor, fac ca peste
9,8 milioane de români să folosească o apă de o calitate chimică îndoielnică, cu un grad
de risc crescut pentru sănătatea lor.
Acestea sunt motivele pentru care mulţi consumatori conştienti de importanţa
calităţii apei necesare organismului lor preferă apa îmbuteliată şi-n deosebi apa plată sau
apa mineralizată uşor carbogazoasă în locul apei de la robinet sau celei din fântână.

Ca urmare a celor prezentate, la ora actuală, cele mai utilizate ape sunt:
•Apa plată, săracă în substanţe minerale şi curată, este cea mai indicată pentru a
se consuma pe perioade foarte lungi. Cu cât conţine mai puţine minerale, cu atât apa
curăţă mai bine organismul.
•Apa mineralizată carbogazoasă este apa destul de controversată în ultimul timp.
•Simplul sifon (care este tot o apă carbogazoasă), făcut cu apă obişnuită din mediul
urban, este, într-adevăr, îndoielnic ca efect pentru sănătate.
•Apoi urmează apa carbogazoasă, făcută din apă de izvor, la care s-a adăugat
bioxid de carbon alimentar, obţinut tot pe cale industrială şi dozat artificial. În funcţie de
organism, această apă înviorează sistemul nervos şi digestia, dar pe de altă parte, fiind
adesea prea puternică pentru organism, produce perturbări.

Condiţiile de potabilitate ale apei sunt următoarele:


•să fie incoloră, transparentă, inodoră, relativ insipidă, să nu conţină substanţe
chimice organice sau de altă natură peste limita maximă admisibilă de standardele
obligatorii;

7
Tratarea apei în scopul potabilizării
• să fie lipsită de microorganisme patogene şi relativ patogene;
•microflora saprofită să fie limitată strict la un număr foarte redus;
•să aibă compoziţie acceptabilă în săruri de calciu care imprimă aşa - numita
duritate a apei
•duritatea apei se exprimă în grade germane şi este cuprinsă între 10 şi 20 grade
germane.

1.3. Asigurarea cu apă potabilă

Calitatea apei potabile pentru evitarea bolilor transmise prin apă, se realizează
prin reguli de igienă, cantitatea de apă necesară unui om este de 2 - 3 l zilnic, în Europa
acest necesar de apă atinge cca. 100 - 150 l de apă pe locuitor/pe zi. Prin componenta
demografică, aşezările reprezintă cele mai mari consumatoare de apă, nevoile grupându-
se în următoarele categorii:
• nevoi gospodăreşti ale populaţiei;
• nevoi publice;
• nevoi industriale locale;
• nevoi pentru combaterea incendiilor;
• nevoi tehnologice ale sistemului de alimentare cu apă.

Reducerea acestui consum ridicat de apă potabilă în prezent nu se poate realiza


din motive tehnice (fiind instalaţii comune) nu se poate folosi separat apă pentru spălare,
şi apă de băut. Sursa de obţinere a apei potabile în Europa este frecvent apa freatică
(fântâni) şi izvoare, o altă sursă este apa de la suprafaţă a râurilor şi lacurilor naturale sau
artificiale. Transportul apei de la sursă la consumator se realizează prin instalaţiile de apă
(conducte, bazine, pompe, staţiuni de filtrare), sau în cazuri speciale cu autocamioane-
cisternă, sticle. În ţările calde se obţine apa potabilă prin desalinizarea apei marine.
În prezent în unele ţări consumul de apă potabilă pe cap de locuitor este foarte
ridicat, specialiştii propun o folosire mai raţională a apei şi avertizează cu privire la
pericolul epuizării şi a poluării în viitor a resurselor de apă potabilă.

8
Tratarea apei în scopul potabilizării

Cap.2. ALIMENTAREA CU APĂ POTABILĂ

Alimentarea cu apă potabilă a stat dintotdeauna pe primul plan când s-au ridicat noi
aşezări umane sau s-au extins cele existente. Unde vezi o casă sau un sat ştii că trebuie
să existe în apropiere şi un izvor sau o fântână. În lumea modernă această regulă nu mai
este strict valabilă deoarece s-au realizat alimentări centralizate cu apă pentru întregi
localităţi sau lanţuri de localităţi, cu apă din surse aflate uneori la sute de kilometri distanţă.
De asemenea s-a răspândit masiv consumul de apă îmbuteliată - plată, minerală sau sub
forma diferitelor băuturi. Totuşi alimentarea oricărei locuinţe sau instituţii cu apă potabilă
rămâne un standard de la care nu se poate abdica.

2.1. Prelevarea apei din surse


Zone de protecţie
Zonele din care se captează apa ce va fi folosită ca apă potabilă trebuie îngrijite
astfel încât să se evite încă de aici poluarea lor, motiv pentru care se instituie "zone de
protecţie sanitară". Ele sunt reglementate prin Hotărârea Guvernului nr. 101 din 3 aprilie
1997 pentru aprobarea Normelor speciale privind caracterul şi mărimea zonelor de
protecţie sanitară, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 62 din 10 aprilie 1997.

Există trei nivele ce se dispun în principiu concentric în jurul sursei de apă:

•Zona de protecţie sanitară cu regim sever;


•Zona de protecţie sanitară cu regim de restricţie;
•Perimetrul de protecţie hidrogeologică.

Zona de protecţie sanitară cu regim sever cuprinde terenul din jurul captării,
unde este interzisă orice folosinţă sau activitate care, punând apa în contact cu factorii
externi, ar putea conduce la contaminarea sau la impurificarea acesteia. Ea se extinde în
toate direcţiile în jurul punctului de prelevare a apei - foraj sau dren.
Zona de protecţie sanitară cu regim de restricţie cuprinde teritoriul din jurul
zonei de protecţie sanitară cu regim sever, astfel delimitat încât prin aplicarea de măsuri
de protecţie, în funcţie de condiţiile locale, să se elimine pericolul de alterare a calităţii
apei. Limitele zonei se marchează prin borne sau semne vizibile, cu menţiunea "zonă de
protecţie sanitară".
Perimetrul de protecţie hidrogeologică, cel mai îndepărtat de punctul de
prelevare a apei, are rolul de a asigura protecţia faţă de orice substanţe greu degradabile
sau nedegradabile şi regenerarea debitului de apă prelevat prin lucrările de captare.
Dimensiunile lor se stabilesc individual pentru fiecare captare de apă subterană
sau priză de apă de suprafaţă în parte, pe baza unor studii hidrogeologice, care ţin seama
de factorii locali - naturali şi artificiali - care pot interveni în contaminarea sau în
impurificarea apei, şi anume: obiectivele social-economice existente în vecinătatea
captărilor şi potenţialul de impurificare pe care îl reprezintă; dispoziţia şi caracteristicile
geologice şi geotehnice ale straturilor situate deasupra acviferelor captate; adâncimea

9
Tratarea apei în scopul potabilizării
stratului acvifer şi caracteristicile sale hidrogeologice; caracteristicile morfologice ale zonei;
regimul debitelor de apă preluate din captarea respectivă; condiţiile de calitate a apelor de
suprafaţă, în cazurile în care acviferele sunt îmbogăţite artificial cu astfel de ape; utilizarea
suprafeţelor de teren aferente captării.

Criterii hidrogeologice ce trebuie avute în vedere sunt:

• capacitatea de purificare asigurată de formaţiunile acoperitoare;


• extinderea ariei în care se înregistrează scăderi ale nivelurilor apelor subterane în
timpul exploatării;
• timpul de tranzit şi viteza reală de curgere în acvifer;
• distanţa rezultată din calcule hidrodinamice;
• condiţiile la limită ale acviferului.

Delimitarea zonelor de protecţie în cazul captărilor de ape subterane.

În practică se selecţionează criteriile relevante fiecărei captări, astfel încât ariile


delimitate să asigure protecţia corespunzătoare gradului lor de risc. De aceea, la
dimensionarea zonelor de protecţie sanitară cu regim sever şi cu regim de restricţii se
utilizează, de regulă, criteriul timpului de tranzit al unei particule de apă astfel încât durata
de parcurgere de la intrare în zona severă până la captare să fie de minimum 20 de zile,
pentru orice picătură de apă, presupusă contaminată, care s-ar infiltra. Pe acelaşi criteriu
se ia în calcul o durată minimă de 50 de zile a unei particule de apă de la intrarea în zona
de restricţii până la intrarea în zona cu regim sever. (Această normă de 50 de zile este tot
mai contestată din cauza apariţiei multor substanţe poluante care sunt mult mai lent
biodegradabile). În fine, perimetrul de protecţie hidrogeologică se va întinde până la limita
zonei de regenerare a acviferului respectiv, care poate fi uneori până la cumpăna apelor!
Dimensiunile zonelor de protecţie sanitară stabilite conform criteriilor de mai sus
au următoarele condiţii de dimensiune: minim 50 metri în amonte şi 20 metri în aval de
captare pentru zona severă. Se indică şi delimitarea unei zone suplimentare de protecţie şi
o subîmpărţire a perimetrului de protecţie hidrogeologică, în caz de extindere mare a
acviferului, grosime mică a zonei de aeraţie şi viteze mari de curgere a apei în acvifer.
Pentru acviferele de adâncime la care depozitele acoperitoare conferă o protecţie
naturală bună antipoluare, zonele de protecţie sanitară pot fi reduse numai la zona de
regim sever. Zona de regim sever trebuie împrejmuită, pentru oprirea accesului
necontrolat al populaţiei, animalelor şi utilajelor de orice fel.

Delimitarea zonelor de protecţie în cazul captărilor de ape de suprafaţă

Zona de protecţie sanitară cu regim sever şi zona de protecţie sanitară cu regim


de restricţii se delimitează şi ele de la caz la caz, în funcţie de condiţiile locale. Pentru râuri
se ţine cont în principal de caracteristicile albiei. Dimensiunea minimă a zonei de regim
sever va fi de minim 100 metri spre amonte, 25 spre aval şi 25 lateral de priză. Când
dimensiunea laterală nu poate fi respectată se iau măsuri constructive compensatorii.
Pentru captările din lacuri, zona severă va avea o dimensiune minimă de 100 de metri
radial, de la mal, pe suprafaţa lacului, şi de minim 25 metri radial pe mal. Zona de protecţie
severă se împrejmuieşte pe maluri iar pe oglinda de apă se marchează prin geamanduri
sau prin alte asemenea.

10
Tratarea apei în scopul potabilizării

2.2. Prepararea apei potabile


Apele subterane sunt adesea de o calitate care permite utilizarea directă ca apă
potabilă, fără prelucrare. Apa provenită din alte surse, cum sunt apele de suprafaţă,
trebuie prelucrată în scopul potabilizării, complex de procese numite curent de preparare
sau tratare a apei.
Deja vechii egipteni foloseau sifonarea şi filtrele pentru apă. Au urmat grecii,
romanii, indienii.... Procedeele au variat - fierbere, filtrare, tratare cu argint, etc. Evul mediu
a dus la o decădere tehnologică şi în acest domeniu, din care revenirea a început destul
de târziu. În 1772 s-a introdus în Franţa sterilizarea apei cu hipoclorit de sodiu şi în 1829 a
început la Londra folosirea "filtrului lent" utilizat şi astăzi.

Metode convenţionale de tratare a apei sunt:

• sedimentare, coagulare, filtrare (fizică sau biologică), apoi dezinfecţie.


Se mai folosesc opţional procedee de mineralizare, demineralizare, dezactivare,
floculare mecanică, despumare etc. Filtrarea poate fi rapidă sau lentă, filtrare directă,
filtrare cu presiune şi cu vid, cu microsite şi membrane. Demineralizarea poate viza
dedurizarea, deferizarea sau demanganizarea. De şi remineralizările se fac adesea cu
schimbători de ioni. Dezinfecţia se face de regulă prin clorinare (cu clor, cu dioxid de clor,
cu cloramină), dar şi prin ozonizare, iodurare sau bromurare, sau cu argint, permanganat
de potasiu etc.
Metodele avansate de tratare a apei cuprind: adsorbţie, aerare, cartuş filtrant,
electrodializă, osmoză inversă, distilare, congelare, ultrafiltrare, ultraviolete etc.
Dezactivarea apei radioactive se poate face prin metode chimice (precipitare,
coagulare), fizico-chimice (absorbţie, schimbători de ioni) şi fizice (evaporare). Nu există
metode aplicabile practic de a epura specific o anumită substanţă. Prin urmare suntem
nevoiţi să epurăm nediscriminatoriu clase întregi de componenţi ai apei, nu doar cei toxici,
ceea ce duce şi la îndepărtarea unor substanţe dorite, şi mai ales la costuri mari şi muncă
multă, consum mare de reactivi, schimbare frecventă de filtre etc.
În România, prin HG 100/2002 de aprobare a normei de calitate a apelor NTPA
013 s-au definit următoarele trei tehnologii standard de tratare a apei pentru transformarea
apelor de suprafaţă de categoriile A1, A2 şi A3 în apă potabilă:
• Categoria A1: Tratare fizică simplă şi dezinfecţie (de exemplu: filtrare rapidă şi
dezinfecţie).
• Categoria A2: Tratare normală fizică, chimică şi dezinfecţie [de exemplu:
preclorinare, coagulare, floculare, decantare, filtrare, dezinfecţie (clorinare finală)].
• Categoria A3: Tratare fizică, chimică avansată, perclorare şi dezinfecţie [de
exemplu: clorinare intermediară, coagulare, floculare, decantare, filtrare prin adsorbţie (pe
cărbune activ), dezinfecţie (ozonizare, clorinare finală)].
Printre substanţele chimic utilizate în tratarea apei se numără varul nestins,
sulfatul de aluminiu, clorul, hidroxidul de calciu, soda caustică, dioxidul de carbon,
carbonatul de sodiu, sulfatul feros şi sulfatul feric, cărbunele activat praf sau granule,
silicoflorura de sodiu, polielectroliţi, amoniacul, fosfaţii, sulfatul de cupru, permanganatul
de potasiu, hipocloriţii, clorura de sodiu argilele etc. Deşi sunstanţele sunt foarte diverse,
elementul activ şi mecanismul e comun mai multor categorii.

11
Tratarea apei în scopul potabilizării

Cap.3. PROCEDEELE ŞI ETAPELE DE TRATARE A APEI

Staţiile de tratare a apei au structuri destul de diferite în funcţie de dimensiuni,


complexitate, tehnologii folosite etc. De asemenea există şi ministaţii de tratare sau chiar
dispozitive individuale. Totuşi, etapele de tratare sunt de cele mai multe ori aceleaşi şi
principiile la fel.
Apa se prizează de regulă din lacuri de acumulare, mai rar din râuri, din zonă de
protecţie sanitară. Faptul că priza de apă nu e la suprafaţă şi că există grătare face ca de
regulă la staţia de tratare, numită curent uzină de apă, să nu ajungă corpuri plutitoare sau
solide mari. Ideal este ca înainte de tratare să o preepurezi prin trecerea printr-o porţiune
de sol, fapt practicat în multe ţări, unde apa prizată se injectează în sol superficial şi la
mică distanţă se extrage şi se introduce deja prepurificată în staţia de tratare propriu-zisă.
Iată pe scurt procesele la care este supusă apa brută în continuare pentru a deveni apă
potabilă:
• Sitarea este prima etapă a preparării apei. În staţia de site, prin trecerea apei
succesiv prin site cu ochiuri mari apoi mici şi ulterior prin microsite, se îndepărtează
corpuri plutitoare, peşti, plancton şi alte suspensii grosiere.
• Sedimentarea se produce în decantoare, care pot fi liniare sau circulare. Aici apa
staţionează un anumit timp, în care suspensiile se depun gravitaţional pe fundul
decantorului, de unde sunt îndepărtate periodic. Pentru că nu toate substanţele particulate
se depun sau ar dura prea mult, procesul este amplificat prin floculare şi coagulare. În
acest scop se introduc în apă reactivi cum sunt sulfatul de aluminiu, sulfatul sau clorura de
fier, varul etc. Astfel particulele încărcate electric sunt legate şi se formează agregate mai
mari, neutre electric, care precipită.
• Filtrarea este următoarea etapă, care se derulează în staţia de filtre. Există mai
multe tipuri de filtre, care folosesc nisip respectiv cărbune activ. Cele mai răspândite sunt
filtru lent (englez) şi filtrul rapid (american). Sunt de fapt bazine cu nisip pe care apa la
parcurge de sus în jos, gravitaţional, ieşind limpede. Filtrele se spală periodic pentru a
îndepărta masa de impurităţi reţinute. La "filtrul rapid" procesul de filtrare este mecanic,
dar la "filtrul lent" este de fapt un proces mecanico-biologic deoarece în principal la
suprafaţa filtrului se formează un strat colonizat cu alge, bacterii şi protozoare, care
contribuie activ la reţinerea impurităţilor prin mecanisme chimice, enzimatice şi
bacterivore.
• Oxidarea este un procedeu suplimentar de îndepărtare a substanţelor poluante,
care nu se aplică la orice staţie de tratare. Oxidarea se face cu reactivi precum ozon, clor
sau Cl2O. Ozonul distruge clorfenolii şi alte substanţe ce afectează gustul apei.
Clormetanii pot fi descompuşi cu ultraviolete plus apă oxigenată. Cl2O reuşeşte să
oxideze şi ce nu poate oxida clorul şi ozonul. Eficienţa oxidării este redusă dacă sunt
prezenţi acizi humici în apă. Pentru o oxidare eficientă trebuie ştiut ce poluanţi sunt în apă.
În cele de suprafaţă este greu, pentru că sunt mulţi şi se tot modifică. Oxidarea
îndepărtează mulţi compuşi nedoriţi, dar poate genera alţii, cum sunt cetonele, acizii
carboxilici etc.
• Adsorbţia este o metodă folosită la unele staţii şi se face pe oxid de aluminiu, pe
răşini adsorbante sau pe cărbune activ (impropriu numită filtrare pe cărbune activ).

12
Tratarea apei în scopul potabilizării
Stabilizarea apei cuprinde procedee destinate prevenirii modificărilor apei între
preparare şi utilizarea de către consumator, şi anume evitării corodării conductelor sau
precipitării/ depunerilor în conducte. Ideal contra corodării este să se depună un fin strat
de carbonat de calciu sau magneziu pe interior, dar asta depinde practic mult de pH,
oxigen, bicarbonat etc.
• Dezacidifierea se aplică apelor acide, pentru a nu fi corozive. Se face prin aerare
mecanică sau adăugare de reactiv sau trecere peste substanţe alcaline. Deferizarea sa
demanganizarea se face în scopul îndepărtării acestor metale, care pot precipita în
conducte sau crea probleme la consumatori. Prin introducere de oxigen, Fe2+ se
transformă în hidroxid de fier 3+ puţin solubil. Asemănător se face şi demanganizarea,
care este stânjenită însă puternic dacă sunt prezenţi în apă mult amoniu, clor sau
substanţe organice. Există şi metode biologice de deferizare şi demanganizare, la care se
folosesc bacterii.
• Dedurizare / decarbonatare. Duritatea apei este carbonatică (dată de carbonaţii
de calciu şi magneziu) şi necarbonatică (dată de sulfaţii, azotaţii şi clorurile de calciu şi
magneziu). Apa dură nu e favorabilă sănătăţii dar dăunătoare multor folosinţe practice
(spălat, gătit, instalaţii de apă caldă etc.). De aceea, pentru potabilizare apa nu se
dedurizează decât în cazuri excepţionale. Se face însă pentru folosinţe tehnice specifice,
cum sunt încălzirea centrală, dializa renală etc. Distingem dedurizarea propriu-zisă, la care
se extrage calciul şi magneziul cu schimbători de ioni care cedează în schimb ioni de
sodiu si hidrogen, sau decarbonatarea, prin care se elimină ionul bicarbonat, prin
schimbător de ioni sau precipitare.
Dezactivarea apei se face în scopul îndepărtării compuşilor radioactivi. Cel mai
frecvent se folosesc schimbătorii de ioni.
Dezinfecţia apei se practică la apele de suprafaţă, filtratul de mal, apele
subterane din soluri fisurate, carstice, sau ce filtrează slab din alt motiv. Scopul este
distrugerea agenţilor patogeni - bacterii, virusuri şi paraziţi, incluzând chistele. Dezinfecţia
apei poate avea efecte nedorite prin persistenţa în apa potabilă a unor substanţe folosite
la tratarea ei sau subproduşi a acestora, cum sunt clorfenolii, haloacetonitrilii sau
trihalometanii (în cazul clorinării) respectiv aldehidele, fenolii şi acizii carboxilici (în cazul
ozonizării). De aceea metoda trebuie aleasă şi în funcţie de poluanţii prezenţi. Sunt mai
multe posibilităţi de dezinfecţie, dintre care prezentăm cele mai utilizate:
• Clorinare gazoasă indirectă, cu clor gazos care se transformă întâi în soluţie.
Asigură şi oxidarea diverselor substanţe organice şi anorganice. Dezavantajul major este
că se formează compuşi secundari toxici (de exemplu trihalometani cum sunt cloroformul),
incriminaţi inclusiv pentru posibil efect cancerigen. O soluţie de evitare a formării lor este
prealabila tratare cu ultraviolete şi ozon, procedeu controversat deoarece şi ozonul dă
produşi secundari nedoriţi. Apa ce se supune clorinării trebuie să fie curată în rest, altfel
cea mai mare parte din clor se consumă în alte reacţii decât cele vizate, de distrugere a
microbilor. Un alt efect nedorit este cel al formării clorfenolilor, care afectează grav gustul
chiar la concentraţii infime de 1:20.000.000 ! În apă trebuie să mai rămână o cantitate de
clor rezidual care să anihileze microbii ce mai impurifică apa pe parcurs pe reţea până la
consumator, dar nu în exces deoarece alterează apa organoleptic şi e şi dăunător
sănătăţii.
• Cl2O are avantaje importante faţă de clorul gazos: pH-ul apei nu influenţează
utilizarea lui; are gust şi miros propriu mai puţin deranjant ca şi Cl2; nu reacţionează cu
fenolii şi deci nu alterează organoleptic apa prin clorfenoli; E mai puţin reactiv cu compuşii
organici din ape şi ca atare se consumă mai puţin pe direcţii nedorite; formează mai puţini
trihalometani şi produse secundare. Dezavantajele sunt că reacţionează cu acizii humici
rezultând produşi toxici chiar mutageni. În plus formează cloruri şi cloraţi şi alţi compuşi,
mulţi toxici. De aceea pe ansamblu nu se poate afirma că e mai bun dar nici clar mai rău
decât clorul gazos.

13
Tratarea apei în scopul potabilizării
• Ozonizarea constă în tratarea apei cu ozon, oxidant puternic care are şi el
avantaje şi dezavantaje faţă de clor. Avantaje: Necesită timp mai puţin pentru reacţie (10
minute, faţă de 30 minute la clor); activitatea bactericidă este de 20 de ori mai puternică;
nu este influenţat de pH-ul apei; nu persistă în apă şi nici nu dă produşi remanenţi (se
degajă oxigen); nu produce clorfenoli şi nu afectează nici în alt fel gustul. Dezavantaje: Nu
are efect de durată, remanent în reţea; eficienţa e afectată în prezenţa substanţelor
organice, care "concurează" bacteriile pe care ar trebui să le atace; produce compuşi
toxici cum sunt ozonidele, greu de dozat...
• Ultravioletele sunt o metodă de dezinfecţie aplicabilă apelor foarte curate,
deoarece depind de transparenţa apei. Trebuie aplicate în strat subţire şi timp relativ
îndelungat, fapt ce face metoda aplicabilă numai pentru volume relativ mici de apă. Se
formează şi anumite cantităţi de ozon, care la rândul lui dă derivaţi toxici, deci nici tratarea
cu UV nu e perfect "curată".
• Tratare cu argint: Necesită apă foarte curată şi contact de mai multe ore a apei
cu plăcile de argint. Este un bun dezinfectant dar aplicabil mai degrabă pentru a menţine o
apă sterilă după ce a fost deja dezinfectată.
• Razele gamma sunt radiaţii electromagnetice, ionizate. Se folosesc mai rar pentru
dezinfecţie.
• Ultrasunetele sunt vibraţii mecanice de înaltă frecvenţă care pot ucide
microorganismele. Sunt rar folosite.
La de dezinfecţia apei trebuie ţinut cont că viruşii sunt mai rezistenţi ca şi
bacteriile coliforme, dar mai puţin rezistenţi ca protozoarele. Clorinarea obişnuită practic
nu poate elimina Giardia de exemplu. Ca metode de dezinfecţie, eficienţa acestora scade
în următoarea ordine: O3 > Cl2O > HClO > ClO- > cloramine.

3.1. Tratarea apei la nivel casnic


Pentru cei care nu au o sursă individuală de apă ce nu necesită tratare şi nu au
alimentare centralizată cu apă potabilă sau aceasta ajunge la ei în stare
necorespunzătoare calitativ, s-au dezvoltat sisteme de uz casnic de potabilizare a apei.
Gama de dispozitive este foarte largă, de la simpli schimbători de ioni pentru dedurizarea
apei (pentru înlesnirea spălatului etc.) până la instalaţii complexe ce imită cele "industriale"
de tratare a apei. Totuşi, cele mai multe filtre de uz casnic se bazează pe trei procedee,
prezentate în continuare:
Schimbătorii de ioni artificiali sunt dispozitive ce copiază procesul natural din sol
prin care plantele extrag ionii de care au nevoie. Au o mare varietate constructivă şi
schimbă anioni ( azotat, sulfat şi metale grele în schimbul clorului şi hidroxilului pe care îl
cedează în apă) sau cationi (reţin calciu şi magneziu şi cedează sodiu). Ei sunt teoretic
regenerabili, dar cei de uz casnic sunt majoritatea capsulaţi în cartuşe "de unică folosinţă"
ce se aruncă la gunoi după epuizare din păcate. Dezavantajul este că aduc în ape alţi ioni
care nu sunt chiar inofensivi (sodiul).
De asemenea există un risc important de contaminare bacteriană masei filtrului.
Nu reţine plumbul sub formă de particule şi nici compuşii organohalogenaţi şi există riscul
de a ceda substanţe din răşina-matrice (monomeri etc.).
Filtrele cu cărbune activ purifică apa prin adsorbţia substanţelor dăunătoare în
interiorul masei poroase de cărbune. Aceasta are o suprafaţă uriaşă, de 1000 m2 / gram.
Adică 5-12 g cărbune activ are suprafaţa unui teren de fotbal! El reţine acizii humici,
hidrocarburile, compuşii organici halogenaţi, pesticidele nepolare, plumbul particule etc.
Sunt regenerabile şi performante.
Procesul de adsorbţie pe cărbunele activ este foarte complex şi incomplet
cunoscut. Marea lor problemă este reversibilitatea procesului, adică desorbţia, uneori

14
Tratarea apei în scopul potabilizării
imprevizibilă, ce depinde de mulţi factori şi există ca risc mai ales când în apa de purificat
sunt tot felul de poluanţi sau sunt oscilaţii de pH, temperatură, compoziţie. Unii poluanţi pot
să îi dezlocuiască pe alţii şi astfel să fie cedaţi în apa care de fapt nici nu îi mai conţine de
mult ci doar rămăseseră stocaţi în filtru. Alt dezavantaj este că şi în aceste filtre se pot
dezvolta microorganismele şi de asemenea că nu reţin poluanţi precum azotaţii, unele
săruri, pesticide polare...
Osmoza inversă este performantă, dar are ca dezavantaj faptul că
demineralizează apa, eliminând şi compuşii a căror prezenţă e benefică. În plus s-au
descoperit molecule ce reuşesc să depăşească cele mai bune membrane, inclusiv
compuşi toxici. Sistemul trebuie curăţat des pentru a nu fi invadat de microorganisme.

3.2. Filtrele de apă


Filtrele sunt o soluţie extremă, scumpă, temporară şi imperfectă, oricât de
performante ar fi.
Ele nu fac bine nici mediului nici societăţii, pentru că în loc să protejăm apa visăm
ca tehnica tot mai performantă s ne salveze, şi din apă foarte poluată să iasă apă bună de
băut. Tehnic nici nu e posibil, deoarece nici un filtru nu reţine orice poluant, iar poluanţii se
schimbă mereu şi se înmulţesc. Un filtru bun la ceva nu e bun la altă clasă de poluant. Un
filtru imaginar care ar reţine toate moleculele în afara celor de apă ar fi un dezastru pentru
scopul de potabilizare a apei, căci furniza o apă distilată, improprie consumului uman, ce
ar trebui apoi remineralizată.
Filtrele au şi multe efecte secundare. Schimbătoarele de cationi reţin beneficul
calciu şi magneziu, introduc sodiu, potasiu sau ioni de hidrogen, argint şi prezintă risc de
contaminare bacteriană. Schimbătoarele de anioni introduc clor, argint şi prezintă risc de
contaminare bacteriană.
Filtrele cu cărbune activ au riscul de "străpungere" (să lase poluanţii să treacă) şi
prezintă risc de contaminare bacteriană, ca şi filtrele mecanice şi ca şi osmoza inversă,
care în plus demineralizează apa, dau debit mic şi au randament redus, consumând multă
apă brută pentru a obţine apa "purificată". "Testarea" clasică a filtrelor, aşa cum e
prezentată în majoritatea prospectelor şi reclamelor, este un nonsens, deoarece
rezultatele depind direct de compoziţia apei brute ce se supune filtrării. Un test ar trebui să
spună exact de la ce apă pleci şi ce apă iese, rezultate ce nu poate fi pur şi simplu
transpus pentru o altă apă. Şi chiar atunci rămâne incertitudinea dată de filtrele de carbon
activ.
Dacă totuşi sunteţi obligaţi de împrejurări să cumpăraţi un filtru casnic, trebuie
urmărit ca acesta să îndeplinească un procent cât mai mare din următoarele criterii:
• să nu îndepărteze complet calciul şi magneziul;
• să înlăture plumbul, cadmiul şi alte metale grele;
• să poată elimina azotaţii chiar când creşte brusc concentraţia lor;
• să reţină hidrocarburile policiclice aromatice, hidrocarburile halogenate şi alte
asemenea substanţe organice dăunătoare; să nu introducă argint în apă; să nu introducă
mult sodiu în apă.

Tratarea apei în condiţii de teren


În situaţii când trebuie consumată apă dintr-o sursă de suprafaţă sau una
subterană dubioasă, se recurge la mijloace de teren de purificare a apei. Există filtre
speciale de dimensiuni relativ mici (câţiva litri) cu care se poate obţine apă de băut pentru
un grup restrâns. Mai sunt pastile de dezinfecţie (permanganat, perogen) dar trebuie mare

15
Tratarea apei în scopul potabilizării
atenţie la dozaj. Apa se poate filtra în filtre improvizate cu nisip şi cărbune şi fierbe pentru
dezinfecţie.

Fântânile
Apa din fântâni este în principiu bună direct de consum dacă apa freatică din zonă
nu este contaminată şi fântâna bine construită şi întreţinută. Există norme precise în acest
sens. Fântâna trebuie amplasată departe de latrină sau grajd, pe cât posibil mai sus sau la
acelaşi nivel. Pereţii interiori trebuie să fie din tub de beton sau piatră iar la exterior
vecinătatea imediată impermeabilizată contra infiltraţiilor.
Fântâna trebuie să fie închisă / acoperită pentru a o feri de impurităţi iar găleata
să atârne în timpul nefolosirii şi lanţul / cablul să aibă limitator pentru a nu ajunge găleata
la fundul fântânii şi a tulbura apa. Calitatea apei din fântână trebuie verificată periodic şi
fântâna trebuie tot periodic golită, curăţată şi dezinfectată cu clor.

16
Tratarea apei în scopul potabilizării

Cap.4. TRANSPORTUL, STOCAREA ŞI DISTRIBUŢIA


APEI POTABILE

Apeductele au apărut încă din China şi Roma antică. În evul mediu le-au utilizat
arabii, dar în Europa s-a reluat uzul lor numai în secolul XII. Unele aveau deja din timpul
romanilor debite importante şi lungimi de zeci de kilometri.
La ora actuală există apeducte de lungimi impresionante. În SUA; apa pentru New
York este adusă de la 190 km, pentru Los Angeles de la 390 de km iar pentru San
Francisco de la 500 km!
În multe oraşe occidentale, castelul de apă este un veritabil castel ca arhitectură
şi poziţie urbanistică. La noi multe rezervoare sunt mai "anonime" în mediul urban,
subterane sau la
nivelul solului. Rezervoarele clasice cel mai des folosite în România în mediul
rural şi industrial sunt cele suspendate sferice sau tronconice inverse.
Conductele folosite la alimentarea cu apă sunt din fontă sau oţel, mai rar din
polietilenă, sticlă sau ceramică. Materialul trebuie testat şi autorizat, pentru a asigura că nu
reacţionează cu apa sau nu cedează substanţă către aceasta. În multe ţări mai sunt reţele
de apă din ţevi de plumb, şi pentru riscul de poluare sunt ţări în care legea prevede chirii
mai mici la acele clădiri dacă se dovedeşte că apar concentraţii de plumb mai ridicate în
apă sau chiar pentru simplul fapt că reţeaua e cu ţevi de plumb. În alte ţări utilizarea
plumbului fusese interzisă încă din secolul XIX. De asemenea nu se admit ţevi de
azbociment. Unele materiale plastice s-au dovedit atacabile de enzime bacteriene,
devenind mediu de cultură pentru microorganisme. Trebuie ca materialul să fie absolut
inert din punct de vedere biologic.
Principiul de construcţie a reţelei de apă potabilă poate fi cel terminal (ca ramurile
unui copac) sau cel inelar, care are avantajul că o întrerupere pe o conductă nu înseamnă
automat privarea de apă a tuturor celor situaţi distal de acel punct. Reţeaua trebuie să fie
bine protejată, să nu îngheţe, să nu fie avariată la alte lucrări, să nu treacă paralel sau pe
sub cea de canalizare, pentru a evita posibile exfiltraţii şi contaminări.
Ca principiu de funcţionare, o reţea de distribuţie a apei poate fi gravitaţională sau
presională (bazată pe pompare). Totdeauna reţeaua trebuie să fie sub presiune, pentru ca
în caz de neetanşietăţi apa să iasă din ea şi să nu se poată infiltra din exterior substanţe
contaminante. Presiunea se asigură în reţea suplimentar cu unde e nevoie. Pe reţea se
intercalează şi rezervoare. Acestea trebuie atent protejate, curăţate periodic etc.
Calitatea apei din reţea trebuie supravegheată de către autorităţile sanitare şi de
către furnizor. Se prelevează probe periodic de la uzina de tratare, de pe parcursul reţelei
şi de la robineţi ai consumatorilor. Pentru a contracara eventualele impurificări trebuie ca
în cele mai depărtate puncte să mai fie în apă urme de clor, dar nici prea mult. De aceea
sunt dezavantajele reţelele foarte lungi sau asimetrice de distribuţie.
Defecţiunile la reţeaua de apă trebuie reparate operativ şi cu precauţii pentru a
reduce contaminarea. După întreruperi sau nefolosire mai îndelungată a unui robinet, apa
trebuie lăsată un timp să curgă pentru a se elimina impurităţi din reţeaua apropiată. În
scop de evidenţă, consumul de apă se contorizează cu apometre.

17
Tratarea apei în scopul potabilizării

Cap.5. LEGISLAŢIA ÎN DOMENIUL CALITĂŢII APEI

- O.U.G. nr.195/2005 privind protectia mediului aprobata prin Legea nr.265/29 iunie
2006;
- Legea apelor nr.107/1996 modificata si completata prin Legea nr.310/2004, Legea
nr.112/2006 si O.U.G. nr.12/2007 pentru modificarea si completarea unor acte normative
care transpun acquis-ul comunitar in domeniul protectiei mediului , aprobata prin Legea
nr.161/2007;
- Legea nr.458/2002 privind calitatea apei potabile modificata si completata de Legea
nr.311/2004;
- H.G. nr.974/2004 pentru aprobarea Normelor de supraveghere, inspectie sanitara si
monitorizare a calitatii apei potabile si a Procedurii de autorizare sanitara a productiei si
distributiei apei potabile;
- H.G. nr.351/2005 privind aprobarea Programului de eliminare treptata a evacuarilor,
emisiilor si pierderilor de substante prioritar periculoase, modificata si completata prin H.G.
nr.783/2006 pentru modificarea si completarea anexei la H.G. nr. 351/2005 si prin H.G.
nr.210/2007 pentru modificarea si completarea unor acte normative care transpun acquis-
ul comunitar in domeniul protectiei mediului;
- O.M.A.P.A.M. nr.44/2004 pentru aprobarea Regulamentului privind realizarea
monitoringului calitatii apelor pentru substante prioritare/prioritar periculoase;
- O.M.A.P.A.M. nr.501/2003 privind aprobarea Regulamentului pentru intocmirea
inventarului initial al surselor de poluare pentru mediul acvatic si apele subterane;
- H.G. nr.188/2002 pentru aprobarea unor norme privind conditiile de descarcare in
mediul acvatic al apelor uzate, modificata si completata de H.G. nr. 352/2005 si H.G.
nr.210/2007 pentru modificarea si si completarea unor acte normative care transpun
acquis-ul comunitar in domeniul protectiei mediului;
- H.G. nr. 930/2005 pentru aprobarea Normelor speciale privind caracterul si
marimea zonelor de protectie sanitara si hidrogeologica;
- H.G. nr.100/2002 pentru aprobarea normelor de calitate pe care trebuie sa le
indeplineasca apele de suprafata utilizate pentru potabilizare si a Normativului privind
metodele de masurare si frecventa de preluare si analiza a probelor din apele de suprafata
destinate producerii de apa potabila , modificata si completata de H.G. nr.662/2005, de
H.g. nr. 567/2006 privind modificarea Normelor de calitate pe care trebuie sa le
indeplineasca apele de suprafata utilizate pentru potabilizare NTPA 013 si de H.G.
nr.210/2007 pentru modificarea si si completarea unor acte normative care transpun
acquis-ul comunitar in domeniul protectiei mediului;
- Ordinul nr.278/1997 privind aprobarea Metodologiei cadru de elaborare a planurilor
de prevenire si combatere a poluarilor accidentale la folosintele de apa potential
poluatoare;
- Ordinul nr.161/2006 pentru aprobarea Normativului privind clasificarea calitatii
apelor de suprafata in vederea stabilirii starii ecologice a corpurilor de apa;

18
Tratarea apei în scopul potabilizării
- Ordinul nr.15/2006 pentru aprobarea Procedurii de suspendare temporara a
autorizatiei de gospodarire a apelor si a Procedurii de modificare sau retragere a avizelor
si a autorizatiilor de gospodarire a apelor;
- Ordinul nr.662/2006 privind aprobarea Procedurii si a competentelor de emitere a
avizelor si a autorizatiilor de gospodarire a apelor;
- Ordinul nr.860/2002 pentru aprobarea Procedurii de evaluare a impactului asupra
mediului si de emitere a acordului de mediu, modificat prin Ordinul nr. 210/2004 si Ordinul
nr.1037/2005;
- O.U.G. nr. 121/2006 privind regimul juridic al precursorilor de droguri aprobata prin
legea nr.186/2007;
- O.U.G. nr.200/2000 privind clasificarea , etichetarea si ambalarea substantelor si
preparatelor chimice periculoase aprobata prin Legea nr.451/2001, modificata si
completata de Legea nr.324/2005 se de O.G. nr.53/2006(aprobata prin legea
nr.464/2006);
- H.G. nr. 92/2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind clasificarea,
etichetarea si ambalarea substantelor si preparatelor chimice periculoase modificata si
completata de H.G. nr.597/2007;
- H.G. nr.490/2002 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G.
nr.200/2000 privind clasificarea , etichetarea si ambalarea substantelor si preparatelor
chimice periculoase, modificata si completata de H.G. nr.199/2006;
- H.G. nr.347/2003 privind restrictionarea introducerii pe piata si a utilizarii anumitor
substante si preparate chimice periculoase, modificata si completata de H.g. nr. 932/2004,
H.G. nr. 646/2005 si H.G. nr. 498/2007;
- Legea nr. 360/2003 privind regimul substantelor si preparatelor chimice periculoase
modificata si completata prin Legea nr.263/2005;
- Ordinul nr.552/2005(Ordinul nr.1001/2005) privind procedurile de raportare , de
catre agentii economici a datelor si informatiilor referitoare la substantele si preparatele
chimice;
- Ordinul nr. 344/2004 pentru aprobarea normelor tehnice privind protectia mediului
si in special a solurilor , cand se utilizeaza namolurile de epurare in agricultura, modificat si
completat de Ordinul nr.27/2007;
- Ordinul nr.536/1997 pentru aprobarea Normelor de igiena si a recomandarilor
privind mediul de viata al populatiei, completat prin Ordinul nr.1028/2004;
- Ordinul nr.117/2002 privind aprobarea Procedurilor de reglementare sanitara
pentru proiectele de amplasare, constructie, amenajare si reglementare sanitara a
functionarii obiectivelor si a activitatilor desfasurate in acestea, altele decat cele supuse
inregistrarii in registrul comertului si a Procedurilor de reglementare sanitara apunerii pe
piata a substantelor si produselor noi sau importate pentru prima data si destinate utilizarii
ori consumului uman, modificat de Ordinul nr.972/2005, Ordinul nr.824/2006 pentru
aprobarea normelor privind organizarea si functionarea Inspectiei sanitare de Stat;
- H.G. nr. 472/2000 privind unele masuri de protectie a calitatii rsurselor de apa,
Ordinul nr.44/2004 de aprobare a Regulamentului privind realizarea monitoringului calitatii
apelor pentru substante prioritare/prioritar periculoase
- Ordinul nr.325/2001 privind aprobarea Instructiunilor tehnice pentru realizarea
prevederilor H.G. nr. 472/2000 privind unele masuri de protectie a calitatii resurselor de
apa – NTPA 012 si pentru modificarea Ordinului nr.242/1990
- O.U.G. nr. 107/2002 privind infiintarea Administratiei Nationale Apele Romane
aprobata prin Legea nr. 404/2003, modificata si completata prin O.U.G. nr. 73/2005,
aprobata prin Legea nr.400/2005
- Ordinul nr.764/2005 pentru aprobarea Procedurii de inregistrare la Ministerul
sanatatii a laboratoarelor care efectueaza monitorizarea calitatii apei potabile in cadrul

19
Tratarea apei în scopul potabilizării
controlului oficial al apei potabile, modificat si completat prin Ordinul nr.998/2005 si Ordinul
nr.1276/2006
- Ordinul nr. 1229/2006 pentru aprobarea Listei laboratoarelor care efectueaza
monitorizarea calitatii apei potabile in cadrul controlului oficial al apei potabile

BIBLIOGRAFIE

1. V. Rajanschi, T.Ognean, Cartea operatorului din staţii de tratare a apei, Editura


Tehnică, Bucureşti,

2. Dochain D., M. Perrier: Control Design for Nonlinear Wastewater Treatment


Processes. În: Wat. Sci. Tech. 28, 1993;

3. Halvarsson, B.: Applications of Coupling Analysis on Bioreactor Models, Master


of Science Thesis, School of Engineering, Uppsala University, Sweden, 2003;

4. Youssef C., B.G. Roux, B. Dahhou: Multivariable Adaptive Predictive Control of


Nonlinear Systems: Application to a Multistage Wastewater Treatment Process. În: Proc.
of 3rd European Control Conference, Rome, Italy, 1995;

5. Pâslăraşu, I. Rotaru, N. Teodorescu, M. Alimentări cu apă, Bucureşti, Editura


tehnică, 1964;

6. Rusu, G. Rojanschi V. Filtrarea apei, Bucureşti Editura tehnică, 1980;

7. Teodorescu, I. Antoniu, R. Alimentări cu apă şi canalizări, Bucureşti Editura


dedactică şi pedagogică, 1977;

8. http://www.aquacaras.ro/index.php/compania/legislaţie-în-vigoare.html

20
Tratarea apei în scopul potabilizării

Anexa I

1.1 Parametrii de calitate ai apei potabile

1. Parametri de calitate.

Parametrii de calitate sunt microbiologici, chimici şi indicatori.

1.2. Valorile concentraţiilor maxime admise pentru parametrii de calitate ai apei potabile
sunt conform tabelelor 1A, 1B, 2 şi 3.

Tabel 1 A
Parametri microbiologici

Parametru / Unitate de măsură Valoare Metoda de analiză


admisă
Escherichia coli (E.coli) / 100 ml 0 ISO 9308-1
Enterococi ( Streptococi fecali) / 100 ml 0 Stas 3001/ 1991
ISO7899-2

Tabel 1 B
Parametri microbiologici pentru apa comercializată în sticle sau alte recipiente

Parametru / Unitate de măsură Valoare admisă Metoda de analiză


Escherichia coli (E.coli) / 250 ml 0 ISO 9308-1
Enterococi ( Streptococi fecali) / 250 ml 0 Stas 3001/ 1991
ISO7899-2
Pseudomonas aeruginosa / 250 ml 0 Stas 3001/ 1991
pr EN ISO 12780
Număr de colonii la 220 C/ ml 100 STAS 3001/91
pr EN ISO 6222
Număr de colonii la 370 C/ ml 20 STAS 3001/91

21
Tratarea apei în scopul potabilizării
pr EN ISO 6222

Tabel 2.
Parametri chimici

Parametru Valoare Metoda de analiză


(unitatea de masură) CMA
Acrilamidă1 (µ g/l) 0,10 -
Arsen (µ g/l) 10 STAS 7885/ ISO 6595/97
Benzen (µ g/l) 1,0 SR ISO 11423/1,2-000
Benz(a)piren (µ g/l) 0,01 -
Bor (mg/l) 1,0 SR ISO 9390/01
Bromaţi2 (µ g/l) 10 SR ISO 9562/89
Cadmiu (µ g/l) 5,0 STAS 11184/78
SR ISO 5961/93
Clorură de vinil1 (µ g/l) 0,50 -
Crom (total) (µ g/l) 50 STAS 7884/67
SR ISO 9174/98
SR ISO 11083/98
(Cr VI)
Cupru 3 (mg/l) 0,1 STAS 3224/69
Cianuri (totale) (µ g/l) 50 STAS 10847/77
SR ISO 6703/1-98
Cianuri (libere) (µ g/l) 10 STAS 10847/77
SR ISO 6703/1-98
Dicloretan (µ g/l) 3,0 -
Epiclorhidrină1 (µ g/l) 0,10 -
Fluor (mg/l) 1,2 STAS 6673/62
Hidrocarburi policiclice aromatice4 (µ g/l) 0,10 -
Mercur (µ g/l) 1,0 STAS 10267/89
Nichel3,5 (µ g/l) 20 -
Nitraţi6 (mg/l) 50 STAS 3048/1-77
SR ISO 7890/1-98
Nitriţi6 (mg/l) 0.50 STAS 3048/2 -96
SR ISO 6777/96
Pesticide7,8 (µ g/l )/per clasă 0,10 STAS 12650/88
Pesticide 7,9 (µ g/l ) / Total 0,50 STAS 12998/91
Plumb3,10 (µ g/l) 10 STAS 6362/85
Seleniu (µ g/l) 10 STAS 12663/88
Stibiu (µ g/l) 5,0 -
Tetracloretan şi Tricloretenă (µ g/l) 10 -
(suma concentraţiilor compuşilor specificaţi)
Trihalometani11 (µ g/l ) /Total 100 STAS 12997/91
(suma concentraţiilor compuşilor specificaţi)

- Metode de analiză care nu sunt acoperite de standarde româneşti (STAS-


Standardele de stat) sau ISO sau preluate ca standarde româneşti (SR ISO) şi urmează a
fi stabilite ulterior:
1) Valoarea se referă la concentraţia în apă a monomerului rezidual, calculată
conform specificaţiilor privind concentraţia maximă eliberată de către polimer în contact cu

22
Tratarea apei în scopul potabilizării
apa. Staţiile de tratare vor notifica autorităţii de sănătate publică judeţene sau a
municipiului Bucureşti, utilizarea compusului în procesul de tratare a apei pentru
potabilizare.
2) Unde este posibil valoarea concentraţiei trebuie să fie cât mai joasă fără a
compromite eficienţa dezinfecţiei.
3) Valoare se aplică la o proba de apă prelevată de la robinetul consumatorului
printr-o metodă de prelevare adecvată astfel încât să fie reprezentativă pentru cantitatea
medie săptămânală ingerată de către consumator. Metoda de monitorizarea trebuie să se
ţină seama şi de frecvenţa concentraţiilor maxime care pot cauza efecte asupra sănătăţii.
4) Pentru cupru se acceptă valoarea 2,0 mg/l dacă reţeaua de distribuţie are
componente din cupru cu respectare celor menţionate mai sus.
5) Compuşii specificaţi sunt: benzo(b) fluorantren, benzo(k)fluorantren,
benzo(ghi)perilen, indeno(1,2,3-cd) piren
[ nitrat ] [ nitrit ]
6) Se va aplica următoarea regulă: + ≤ 1 , în care concentraţiile de
50 3
nitraţi şi nitriţi sunt exprimate în mg/l.
7) Prin “pesticide” se înţelege: insecticide, erbicide, fungicide, nematocide,
acaricide, algicide, rodendicide, slimicide organice, compuşi înrudiţi ( ca de ex. regulatori
de creştere) şi metaboliţii relevanţi, produşii de degradare şi de reacţie. Se vor monitoriza
numai pesticidele presupuse prezente în sursa de apă.
8) Concentraţia se referă la fiecare compus individual. Pentru aldrin, dieldrin,
heptaclor şi heptaclor epoxid, concentraţia maximă este 0,030 µ g/l.
9) Prin “Pesticide-Total” se înţelege suma tuturor compuşilor individuali detectaţi şi
cuantificaţi în urma procedurii de monitorizare.
10) Concentraţia totală a THM trebuie să fie cât mai mică, fără a compromite
dezinfecţia. Compuşii individuali specificaţi sunt: cloroform, bromoform, dibromoclormetan,
bromdiclormetan.

Tabel 3
Parametri indicatori

Parametru Valoare Metoda de analiză


(unitatea de masură) CMA
Aluminiu (µ g/l) 200 STAS 6326/90
Amoniu (mg/l) 0,50 STAS 6328/85
Bacterii coliforme1 0 STAS 3001/91
(număr / 100 ml) ISO 9308-1
Carbon organic total (COT) 2 Nici o modificare anormală SR ISO 8245/95
Cloruri3 (mg/l) 250 STAS 3049/88
SR ISO 9297/98
Clostridium perfringens4 0 STAS 3001/91
(număr / 100 ml) SR ISO 6461-1;2/98
Clor rezidual liber (mg/l): STAS 6364/78
-la intrarea in reţea 0,50
-la capăt de reţea 0,25
Conductivitate3 (µ S cm -1 la 200 2500 STAS 7722/84
C) SR EN 27888/97
Culoare Acceptabilă consumatorilor şi SR ISO 7887/97
nici o modificare anormală
Duritate totală (grade 5 STAS 3326/76
germane), minim

23
Tratarea apei în scopul potabilizării
Fier (µ g/l) 200 STAS 3086/68
SR 13315/96
SR ISO 6332/96
Gust Acceptabilă consumatorilor şi STAS 6324/61
nici o modificare anormală SR EN 1622/97

Mangan (µ g/l) 50 STAS 3264/81


SR 8662-1;2/96
SR ISO 6333/96
Miros Acceptabilă consumatorilor şi STAS 6324/61
nici o modificare anormală SR EN 1622/97
0
Număr de colonii la 22 C/ ml Nici o modificare anormală STAS 3001/91
EN ISO 6222
5
Oxidabilitate (mg O2/l) 5,0 STAS 3002/85
SR ISO 6060/96
3,6
pH (unităţi de pH) ≥ 6,5; ≤ 9,5 STAS 6325/75
SR ISO 10523/97
Sodiu (mg/l) 200 -
Substanţe tensioactive – 200 STAS 7576/66
Total (µ g/l) SR ISO 7875-1;2/96
3
Sulfat (mg/l) 250 STAS 3069/87
Sulfuri şi hidrogen sulfurat 100 SR 7510/97
(µ g/l) SR ISO 10530/97
7
Turbiditate (UNT) ≤ 5 STAS 6323/88
Zinc (µ g/l) 5000 STAS 6327/81
8,10
Tritiu (Bq/l) 100 SR ISO 9698/1996
Doza efectivă totală de 0,10 -
referinţă8,9,10 (mSv/an)
Activitatea alfa globală(Bq/l)11 0,1 SR ISO 9696/1996
Activitatea beta globală (Bq/l)11 1 SR ISO 9697/1996

- Metode de analiză care nu sunt acoperite de standarde româneşti (STAS-


Standardele de stat) sau preluate ca standarde româneşti (SR ISO) şi urmează a fi
stabilite ulterior:
1) Pentru apa îmbuteliată unitatea de măsură este număr/250 ml.
2) Acest parametru va fi măsurat numai pentru sistemele de aprovizionare care
furnizează mai mult de 10.000 m3 pe zi.
3) Apa nu trebuie să fie agresivă.
4) Acest parametru trebuie monitorizat atunci când sursa de apă este de
suprafaţă sau mixta, iar în situaţia în care este decelat trebuie investigata şi prezenţa altor
micro-organisme patogene (de ex. Criptosporidium).
5) Acest parametru se va analiza când nu se poate sau nu este prevăzută
determinarea COT.
6) Pentru apa plată îmbuteliată valoarea minimă poate fi redusă până la 4,5 unit
pH. Pentru apa îmbuteliată care conţine în mod natural sau este îmbogăţită cu bioxid de
carbon, valoarea pH-ului poate fi mai mică.
7) Pentru apa rezultată din tratarea unei surse de suprafaţă nu se va depăşi 1,0
UNT (unităţi nefelometrice de turbiditate) înainte de dezinfecţie.
8) Frecvenţa, metodele şi localizările pentru monitorizare vor fi stabilite conform
Anexei II, alin. 1.3.

24
Tratarea apei în scopul potabilizării
9) Doza efectivă totală de referinţă acceptată pentru un adult corespunde unui
consum zilnic de 2 litri apă potabilă pe o durată de 1 an. Monitorizare tritiului şi a
radioactivităţii în apa potabilă se face în cazul în care nu există datele necesar pentru
calcularea dozei efective totale.

25
Tratarea apei în scopul potabilizării

Anexa II

Monitorizarea

1. Monitorizarea de control

1.1. Scopul acestei monitorizări este de a produce periodic informaţii, despre


calitatea organoleptică şi microbiologică a apei potabile, produsă şi distribuită, despre
eficienţa tehnologiilor de tratare, cu accent pe tehnologia de dezinfecţie, în scopul de a
determina dacă apa potabilă este corespunzătoare sau nu cu valorile parametrilor
relevanţi stabiliţi prin prezenta Ordonanţă.
1.2. Pentru monitorizarea de control sunt obligatorii următorii parametri:
Aluminiu1
Amoniu
Bacterii coliforme
Culoare
Concentraţia ionilor de hidrogen (pH)
Conductivitate
Clorul rezidual liber2
Clostridium perfringens3
Escherichia coli
Fier1, 4
Gust
Miros
Nitriţi5
Oxidabilitate6
Pseudomonas aeruginosa7
Sulfuri şi hidrogen sulfurat8
Turbiditate
Număr de colonii dezvoltate7 (22°C si 37°C)

1) Numai acolo unde este folosit cu rol de coagulant.


2) Clorul rezidual liber trebuie să reprezinte minimun 80% din clorul rezidual total.
3) Acest parametru trebuie monitorizat atunci când sursa de apă este de suprafaţă
sau mixta, iar în situaţia în care este decelat trebuie investigata si prezenţa altor micro-
organisme patogene ca de ex. criptosporidium.
4) Se vor determina ferobacteriile la staţiile de tratare unde se practică deferizarea
apei.
5) Se va determina numai acolo unde este utilizat clorul sau substanţele clorigene
pentru dezinfecţie.
6) Se va determina în situaţia în care dotarea tehnică nu permite determinarea COT.
7) Se va determina numai pentru apa îmbuteliată.
8) Se va determina numai in situaţia in care se practică desulfurizarea apei.

1.3. Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului vor


decide în termen de 180 de zile de la publicarea prezentei Ordonanţe în Monitorul Oficial,
partea 1, frecvenţa, metodele şi localizările cele mai relevante pentru punctele de
monitorizare a parametrilor de radioactivitate din Anexa II luând în considerare prevederile

26
Tratarea apei în scopul potabilizării
importante existente în legislaţia din acest domeniu sau rezultatele obţinute din
programele corespunzătoare de monitorizare.
1.4. Autorităţile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti pot completa
lista de la punctul 1.2. cu alţi parametri relevanţi pentru condiţiile locale şi/sau pentru
tehnologiile de tratare.

2. Monitorizarea de audit

2.1. Scopul monitorizării de audit este de a oferi informaţia necesară pentru a se


determina dacă, pentru toţi parametrii stabiliţi prin prezenta Ordonanţă, valorile sunt sau
nu în conformitate.
2.2. Pentru monitorizarea de audit sunt obligatoriu de monitorizat toţi parametrii
prevăzuţi, în care autorităţile de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti
au stabilit că, pentru o perioadă de timp determinată de către ele, un anumit parametru,
dintr-un anumit sistem de aprovizionare cu apă potabilă, nu ar putea fi prezent în
asemenea concentaţii încât să ele să conducă la modificarea valorii lui stabilite.
2.3. Monitorizarea de audit se efectuează de către autoritatea de sănătate publică
judeţeană sau a municipiului Bucureşti.
2.4. Ministerelor implicate vor decide calea de finanţare a monitorizării de audit, în
termen de 180 de zile de la publicarea prezentei Ordonanţe în Monitorul Oficial, Partea I.

3. Frecvenţa minimă de prelevare şi analiză a apei potabile, distribuită prin sistem public,
rezervor mobil sau folosită ca sursă în industria alimentară se face conform tabelului 1 A.
3.1. Probele trebuie prelevate din punctele de conformare definite la art.6 alin (1)
pentru a asigura că apa potabilă îndeplineşte cerinţele prezentei Ordonanţe. Prelevarea
probelor, din reţeaua de distribuţie dintr-o zonă de aprovizionare, sau de la staţia de
tratare, pentru determinarea unui anumit parametru, se face numai dacă se poate
demonstra că, prin prelevare, nu se are loc nici o modificare adversă a valorii măsurate
pentru parametrul în cauză.

Tabel 1

Volumul de apă distribuit sau produs


Monitorizarea de control Monitorizarea de audit numărul de
zilnic într-o zonă de aprovizionare
numărul de probe/an probe/an
(Notele 1 şi 2)
(Notele 3, 4 şi 5) (Notele 3 şi 5)
m3
≤ 100 (Nota 6) (Nota 6)
> 100 ≤ 1.000 4 1
> 1.000 ≤ 10.000 1+ 1 pentru fiecare 3.300
4 m3/zi, ca parte din volumul
total
> 10.000 ≤ 100.000 + 3 pentru fiecare 1.000 3 + 1 pentru fiecare 10.000
m3/zi, ca parte din m3/zi, ca parte din volumul
volumul total total
> 100.000 10 + 1 pentru fiecare 25.000
m3/zi, ca parte din volumul
total

Notele:
1) Prin zonă de aprovizionare se înţelege o suprafaţă geografic delimitată, în care
apa potabilă provine din una sau mai multe surse şi în care calitatea apei poate fi
considerată ca fiind aproximativ uniformă.

27
Tratarea apei în scopul potabilizării
2) Volumele de apă sunt calculate ca medii pe perioada unui an calendaristic.
Pentru determinarea numărului minim de probe de apă ce trebuie prelevate dintr-o zonă
de distribuţie poate fi utilizat numărul locuitorilor în locul volumului de apă produs sau
distribuit luându-se în consideraţie un consum de 200/l/ cap de locuitor.
3) În situaţii de distribuţie intermitentă de scurtă durată şi în cazul apei distribuită
din cisterne numărul de probe va fi stabilit de către autorităţile de sănătate publică
judeţene şi a municipiului Bucureşti
4) Numărul de probe parametrii stabiliţi în Anexa I poate fi redus de către
autorităţile de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti dacă:
a) rezultatele analizelor efectuate pe probele prelevate pe o perioadă de cel
puţin 2 ani succesivi, sunt constante şi semnificativ mai bune decât cele prevăzute în
Anexa I.
b) nu a intervenit nici un factor suplimentar cu potenţial de a afecta calitatea
apei.
Frecvenţa de prelevare şi analiză nu poate fi redusă atât cât să conducă la
prelevarea a mai puţin de 50% din numărul total de probe prevăzute în tabel, cu excepţia
situaţiei de la nota 6

5) Punctele şi frecvenţa de prelevare, atât cât este posibil, vor fi alese şi distribuite
uniform în timp şi spaţiu.
6) Frecvenţa de prelevare şi numărul de probe vor fi decise de către autorităţile de
sănătate publică judeţeane sau a municipiului Bucureşti.

4. Frecvenţa minimă de prelevare şi analiză pentru apa potabilă îmbuteliată se face


conform tabelului 1 B

Tabel 1 B

Volumul de apă produs zilnic Monitorizarea de control Monitorizarea de audit


pentru comercializare numărul de probe de numărul de probe de
prelevat pe an prelevat pe an
(volum exprimat ca medie
anuală)
≤ 10 1 1
> 10 ≤ 60 12 1
> 60 1 pentru fiecare 5 m3 ca 1 pentru fiecare 100 m3 ca
parte din volumul total parte din volumul total

28
Tratarea apei în scopul potabilizării

ANEXA III

Specificaţii pentru analiza parametrilor

Laboratoarele în care se efectuează analiza probelor de apă pentru monitorizare


trebuie să aibă asigurat controlul calităţii analitice şi să fie supuse periodic unui control de
laborator efectuat de către autoritatea competentă pentru acest domeniu.
1. Parametri pentru care metodele de analiză sunt specificate:
Bacterii coliforme şi Escherichia coli (E.coli)
Enterococi (Streptococi fecali)
Numărul de colonii la 220
Numărul de colonii la 370
Clostridium perfringens
Filtrarea prin membrană urmată de incubare anaerobă a membranei pe agar m-
PC(Nota1) la 440 ± 10 C pentru 21± 3 ore. Se numără coloniile galben opac care virează
în roz sau roşu după expunerea la vapori de hidroxid de amoniu timp de 20-30 de
secunde.
Nota 1: Compoziţia mediului de agar m-PC este:
Mediu de bază
Triptoză 30 g
Extract de drojdie 20 g
Sucroză 5g
Hidroclorit de L-cisteină 1g
MgSO4 . 7H2 O 0,1 g
Roşu de bromcresol 40 mg
Agar 15 g
Apă 1000

Se dizolvă ingredientele mediului bazal, se corectează pH-ul la 7,6 şi se


autoclavează la 1210 C timp de 15 minute. Se răceşte şi se adaugă:

D-cicloserină 400 mg
Polimixină-B sulfat 25 mg
Indosil-β -D-glucozid 60 mg
0,5% soluţie sterilizată şi filtrată de 20 ml
difosfat de fenoftaleină
4,5% FeCl3. 6H2 O filtrat şi sterilizată 2 ml

2. Parametri pentru care sunt specificate caracteristicile de performanţă


2.1. Metoda de analiză folosită trebuie să fie capabilă să măsoare cel puţin o
concentraţie egală cu valoarea parametrului (CMA). Pentru următorii parametri
caracteristicile de performanţă specificate sunt: cu precizia, acurateţa şi limita de detecţie:
Acurateţea % Precizia % Limita de detecţie %
Parametru Condiţiia Note
din CMA1 din CMA2 din CMA3
a
Acrilamidă
Aluminiu 10 10 10
Amoniu 10 10 10

29
Tratarea apei în scopul potabilizării
Arsen 10 10 10
Benzen 25 25 25
Benz(a)piren 25 25 25
Bor 10 10 10
Bromaţi 10 10 10
Cadmiu 10 10 10
Cloruri 10 10 10
a
Clorură de vinil
Conductivitate 10 10 10
Crom 10 10 10
Cupru 10 10 10
Cianuri (totale) 10 10 10 4
Cianuri (libere) 10 10 10
1,2-dicloretan 25 25 10
a
Epiclorhidrină
Fluor 10 10 10
Hidrocarburi
25 25 25 5
policiclice aromatice
Mangan 10 10 10
Mercur 10 10 10
Nichel 10 10 10
Nitraţi 10 10 10
Nitriţi 10 10 10
Oxidabilitate 25 25 25 6
Pesticide 25 25 25 7
Plumb 10 10 10
Seleniu 10 10 10
Sodiu 10 10 10
Stibiu 25 25 25
Sulfat 10 10 10
Tetracloretan 25 25 10 8
Tricloretenă 25 25 10 8
Trihalometani –Total 25 25 10 5
a
controlul concentraţiei conform specificaţiei de producţie
Note:
1) Acurateţea este eroarea sistematică şi este exprimată ca diferenţa dintre valoarea
medie a unui număr mare de determinări repetate şi valoarea adevărată. (definiţie ISO
5725)
2) Precizia este eroarea aleatoare şi este exprimată ca deviaţia standard a dispersiei
rezultatelor faţă de o valoare medie.(definiţie ISO 5725)
3) Limita de detecţie este considerata a fi:
- o valoare de trei ori mai mare decât deviaţia standard asociată unui număr de
determinări, pentru o probă simplă de apă conţinând o concentraţie mică a parametrului.
- o valoare de cinci ori mai mare decât deviaţia standard a unei probe martor
pentru fiecare serie de probe.
4) Metoda va determina cianurile totale sub toate formele.
5) Caracteristicile de performanţă se aplică individual pentru substanţele specificate,
la 25% din valoarea parametrilor din Anexa I.
6) Oxidarea va fi efectuată timp de 10 minute la 100 0 C în mediu acid, folosind
permanganat de potasiu.

30
Tratarea apei în scopul potabilizării
7) Caracteristicile de performanţă se aplică individual pentru fiecare pesticid şi
depind de pesticidul respectiv. În prezent, această limită de detecţie nu este realizabilă
pentru toate pesticidele, dar trebuie să constituie un obiectiv de realizat.
8) Caracteristicile de performanţă se aplică individual pentru substanţele specificate,
la 50% din valoarea parametrilor din Anexa I.

2.2. Pentru concentraţia ionilor de hidrogen metoda de analiză trebuie să poată măsura o
concentraţia egală cu CMA, cu o acurateţe şi o precizie de 0,2 unităţi de pH.

3. Parametri pentru care nu sunt specificate performanţele metodelor de analiză:


Carbon organic total
Culoare
Gust
Miros
Turbiditate1

* pentru monitorizarea turbidităţii în apa de suprafaţă tratată metoda de analiză


trebuie să măsoare cel puţin concentraţii egale cu valoarea parametrilor (CMA), cu o
acurateţe şi o precizie de 25%.
Din apa bruta si din apa tratata mecano-chimic au fost prelevate probe in vederea
analizarii indicatorilor ce caracterizeaza atat apa bruta cat si cea tratata. In tabelul de mai
jos sunt prezentati acesti indicatori:

Apa îmbuteliată…

În ultimele decenii a crescut masiv consumul de apă minerală carbogazoasă, apă


plată, apă de masă, băuturi răcoritoare,în locul apei potabile de la reţea, a cărei calitate a
scăzut sau în care oameni nu mai au încredere. Omul de fapt nu are nevoie de apă
minerală. O alimentaţie corectă asigură aportul suficient din toate microelementele
necesare. Consumul de apă minerală în sine nu e în principiu dăunător, deşi apa plată ar fi
preferabilă celei carbogazoase. În plus trebuie atenţie la diverşi factori, în special
compoziţia acelei ape: Să aibă cât mai puţin sodiu, că oricum prin alimentaţie ingerăm
exces; să nu aibă radioactivitate ridicată sau arsen mai mult dacă o consumăm ani în şir;
ambalajul să fie din material perfect inert, căci sunt unele mase plastice care pot ceda
substanţe nedorite în apă sau sunt mediu bun pentru microorganisme.

31