Şi iubirea doare...

Drăgan Andreea-Alexandra

...Alerg spre el... spre chipul lui, scăldat de razele purpurii ale irisului străpuns de
iubire. Mă îmbrăţişează, îi simt vibraţia, îl strâng şi sunt în siguranţă. Îmi zâmbeşte
şi dintr-o dată mi se ridică două aripi albe, din măduva cărnii, se ridică, se ridică
spre infinit... Se zbat uşor, în faldurile iubirii. Mă ridică, plutesc, zbor... Iubesc. O,
Doamne, de aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, facutu-
m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător...

Totul a început în urmă cu doi ani, când m-am îndrăgostit cu adevărat de o

imagine”. Era imaginea unui băiat frumos, însă numai atât: o fotografie. Era scuzabil
pe atunci, pentru că eram doar un copil şi găsisem ca fiind normal ca eu să mă
îndrăgostesc de un necunoscut, în timp ce prietenele mele iubeau artiştii din
postere. Pe vremea aceea aveam un singur obiectiv, să-l întâlnesc, să-l cunosc şi,
de ce nu, să începem o relaţie. Iată că soarta a făcut astfel încât să îmi întâlnesc
iubitul din fotografie.

Era o seară de mai, când ieşisem cu prietenele în oraş. În cafeneaua pe care

o frecventam, tocmai în ziua aceea, şi-a făcut apariţia el. Cu ochii aproape scăldaţi
de lacrimi, ştiam că este ''el'', unicul şi mult-visatul, băiatul visurilor mele. În clipa
aceea mi-am spus că odată ce l-am găsit, nu voi întâmpina nicio dificultate în a-l
păstra lângă mine fiindcă simţeam că viitorul ne era deja scris în stele. Am mers
către el, am purtat o discuţie şi de atunci eram numai cu el. Mi se părea un băiat
foarte atent, un om meticulos, o persoană lângă care îmi doream să-mi petrec
restul zilelor. Însă cu timpul mi-am dat sema că atenţia pe care i-o ofeream în
fiecare zi îl transforma într-un monstru. Nu-mi mai accepta niciun defect, îmi spunea
că sunt o persoană răsfăţată şi că trebuie să mă schimb pentru binele relaţiei... dar
el? El avea voie să mi se adreseze cu apelative nu prea decente, să-mi interzică
anumite lucruri şi chiar să mă lovească.Toată iubirea ce i-o purtam încet-încet se
transforma în dispreţ, dar totuşi nu renunţam şi încercam să-i caut calităţile pe care
în urmă cu ceva timp mi le arătase. Eram conştientă că nu e perfect, niciun om nu e
perfect, aşa că l-am acceptat aşa... şi am devenit cel mai trist om de pe pământ.
Băiatul din poză nu avea nimic comun cu realitatea, cu excepţia chipului. Însă nici
cea mai mare durere provocată de el nu mă făcea să renunţ, pentru că după fiecare
clipă urâtă îmi şoptea suav ''Te iubesc...''.

...Păşesc greu, cu fiecare pas apăsând pe sufletul care-mi scapă printre

coaste... Clipesc înspre nimic, devin un surogat al neantului în care mă scufund.
Plecând din braţele lui, îmi pleacă jumătate din corp, lăsându-mă săracă... Simt cum
mă înec în lacrimile ce-mi inundă scara ochilor. Aripile se detaşează uşor,
contractându-se necontrolat şi explodând într-o mare de fum... Adun scrumul de pe
jos şi le privesc zborul spre alte suflete îndrăgostite...

I-am cerut de nenumărate ori să se schimbe, dar singurul răspuns pe care îl

primeam era ''O să mă schimb când o să vreau!”. Cuvintele acelea sunt întipărite şi
acum în inima mea. Chiar dacă atunci o fărâmă de raţiune îmi spunea că nu voi fi
fericită alături de el, acum tind să cred că mă înşelam. Toate cele rele sunt acum
ascunse în inimă, dar tot ce mi se întâmplă le compensează. Pot spune că iubirea
învinge orice rău,că dacă îţi doreşti cu adevărat ceva nu trebuie să renunţi şi că
dacă un om te iubeşte, întotdeauna se va schimba din propria iniţiativă, nu o va
face la cererea nimănui!

...Culegătoare de praf de stele, mă ridic, aripile-mi atârnă a plumb către

pământ, dar continui să-mi duc povara sufletului. Respir prin porii sufletului lui, sunt
dependentă de el... Este oare dragostea sacrificiu?...