Sunteți pe pagina 1din 122

CAPITOLUL 1

PROBLEME MACROECONOMICE

Macroeconomia, ca ramura a ştiinţei economice, s-a cristalizat după


Marea Criza de la sfârşitul deceniului trei şi începutul deceniului al
patrulea ale secolului al XX-lea. Atunci problema majoră a economiştilor a
fost de ce apar crizele (si în special cele de supraproducţie, pe care ştiinţa
economică nu le prevăzuse, după formularea legii debuşeelor de către lui
J. B. Say) şi cum pot fi ele preîntâmpinate. Analiza macroeconomică s-a
concentrat asupra economiei naţionale, a elementelor de structură ale
acesteia sau asupra economiei mondiale. Teoria comportamentului
agentului economic individual şi Legea lui Say nu mai puteau explica de ce
economia evoluează altfel decât cum se aşteptau economiştii.
Dacă ştiinţa economică datează încă de la 1776, anul publicării
Avuţiei Naţiunilor a lui Adam Smith, naşterea macroeconomiei, ca ramura
a economiei poate fi datată în 1936, anul apariţiei Teoriei generale a
folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor a lui J.M. Keynes. În această
perioadă au fost reconsiderată politica economică.
De asemenea, au fost reevaluate concepte precum: deficit bugetar,
cerere, ofertă. Au fost revizuite de asemenea, explicaţiile celor mai multe
dintre fenomenele economice.
Macroeconomia, deşi s-a depărtat, nu şi-a pierdut total fundamentul
microeconomic. Se consideră că la nivelul economiei naţionale deciziile
agenţilor economici individuali se supun legii numerelor mari.
Fenomenele şi procesele economice sunt considerate a fi suma
vectorială a deciziilor milioanelor de agenţi economici (întreprinderi,
menaje, administraţii, instituţii financiare etc.) care trebuie să ierarhizeze
şi să aleagă din multitudinea de variante pe care le au la dispoziţie pentru
cheltuirea (utilizarea) resurselor lor. De asemenea, deciziile unor agenţi
economici pot influenţa în mare măsură deciziile altor agenţi economici,
pot orienta activitatea economică dintr-o ţară sau regiune.
Legi microeconomice cum ar fi cea a economiilor de scară şi cea a
randamentelor descrescătoare stau la baza construirii modelor
macroeconomice ale pieţei interne, ale creşterii economice ş.a.
Pentru descrierea efectelor acestor milioane de decizii trebuie
procedat la operaţiunea numită agregare. Aceasta constă în regruparea
şi însumarea multitudinii de operaţiunii sau fluxuri economice în mărimi
globale, semnificative din punct de vedere economic. Operaţiunile
agenţilor economici sunt regrupate în categorii omogene în interiorul
cărora sunt definite cu claritate operaţiunile elementare.
Macroeconomia studiază funcţionalitatea şi comportamentul de
ansamblu al economiei naţionale. Ea se ocupă de piaţa bunurilor şi
serviciilor în ansamblul ei, neluând în considerare diferenţele între bunurile
economice. Pentru macroeconomie există o singură piaţă: cea naţională.
De asemenea, nu există decât un preţ, care reprezintă media preţurilor
tuturor bunurilor şi serviciilor din economia naţională.
Concepţiile macroeconomice sunt grupate în trei mari categorii:
- curentul liberal – susţine că piaţa alocă cel mai bine resursele
pentru satisfacerea nevoilor; deci, statul prin măsurile pe care
le ia, supraveghează şi creează condiţiile optime pentru buna
funcţionare a pieţei;
- curentul intervenţionist – susţine că intervenţia guvernului
poate îmbunătăţi semnificativ funcţionarea pieţei naţionale,
care este rigidă şi netransparentă, că instituţiile statului satisfac
nevoile generale ale societăţii, mai ales în domeniile în care nu
poate acţiona eficient libera iniţiativă;
- curentul de gândire neoclasic – reprezintă o conciliere între
intervenţionism şi liberalism şi consideră că intervenţia statului
este necesară pentru asigurarea unei creşteri economice
echilibrate.
Inflaţia, şomajul, creşterea economică, creşterea sau degradarea
nivelului de trai sunt cuvinte utilizate de reprezentanţii instituţiilor publice
din orice ţară. Guvernele iau măsuri pentru inhibarea fenomenelor
economice nefavorabile şi amplificarea efectelor benefice ale acestor
fenomene.
În prezent, principalele probleme macroeconomice sunt:
- Inflaţia
- Şomajul
- Fluctuaţiile activităţii economice
- Standardul de viaţă
- Deficitul bugetar
- Dezechilibrul balanţei de plăţi
Inflaţia este un fenomen economic care, în ultimele decenii, a
cunoscut o expansiune la nivel mondial. Practic, nici o ţară nu este ferită
de acest dezechilibru monetaro-material.
Inflaţia este o problemă macroeconomică pentru aceasta erodează
puterea de cumpărare a tuturor agenţilor economici. Veniturile agenţilor
economici au, pe timp ce trece o putere de cumpărare din ce în ce mai
mică (cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi achiziţionate scade dacă
venitul nominal rămâne constant) şi un nivel de trai pe măsură. Inflaţia
determină şi o evoluţie neproporţională a preţurilor. În acest fel, în condiţii
ceteris paribus, unii agenţii economici pot beneficia de o parte mai mare
din bugetelor consumatorilor, apărând astfel o redistribuire a valorii
economice independentă de deciziile agenţilor economici, o distorsiune a
mecanismelor pieţei.
Şomajul constă în slaba utilizare a forţei de muncă. Aceasta aduce
pierderi atât la nivelul producţiei, cât mai ales la nivel individual pentru
că, dacă nu muncesc, oamenii nu pot obţine venituri necesare susţinerii
consumului de bunuri şi servicii. În continuare, diminuarea consumului nu
are alt efect decât reducerea în continuare a producţiei. Şomajul atrage
după sine o reducere a resurselor bugetare şi, deci, diminuarea capacităţii
statului de a interveni în activitatea economică naţională. Acest
dezechilibru macroeconomic induce costuri sociale suplimentare, întrucât
statul efectuează cheltuieli pentru asigurarea unui standard de viaţă
minim persoanelor concediate.
Fluctuaţiile activităţii economice (creşteri şi scăderi ale producţiei şi
consumului) reprezintă o cauză majoră a şomajului. Instituţiile statului
încearcă să reducă amplitudinea ciclurilor economice astfel încât
2
activitatea economică şi dezechilibrele acesteia să fie sub control.
Creşterea exagerată a producţiei poate avea efecte negative pe termen
mediu şi lung asupra economiei naţionale.
Standardul de viaţă reprezintă problema centrală a economiei
normative actuale. În perioada care a urmat celui de al doilea război
mondial, veniturile reale şi, deci, şi standardul de viaţă au crescut în
majoritatea ţărilor. În prezent, creşterea nivelului de trai al consumatorilor
reprezintă principala ţintă a politicilor economice conjuncturale. Creşterea
nivelului de trai îşi are izvorul în creşterea productivităţii, în creşterea
înzestrării tehnice a muncii, în creşterea producţiei deoarece menajele pot
consuma mai mult. Normal, că acestea au nevoie de resurse băneşti
pentru a achiziţiona bunurile şi serviciile necesare satisfacerii nevoilor.
Acestea provin tot din procesul productiv. Faptul că membri menajelor
participă la procesul productiv le dă acestora dreptul de a primi o parte din
rezultatul producţiei, sub formă bănească, care, mai apoi, le permite să-şi
ridice standardul de viaţă consumând mai mult.

Deficitul bugetar reprezintă un dezechilibru între veniturile şi


cheltuielile statului, în sensul că veniturile sunt mai mici decât cheltuielile.
Dezechilibrul constă în faptul că agenţii economici care contribuie trebuie
să plătească în viitor impozite şi taxe mai mari, dat fiind faptul că deficitul
bugetar se acoperă cu credite interne sau externe. De asemenea,
cheltuielile statului sunt din ce în ce mai mari statul luând asupra sa
sarcini tot mai multe ce revin pieţei. Deficitul bugetar s-a generalizat după
ce de al doilea război mondial, unele state ajungând în imposibilitate de
plată a datoriilor externe. În această situaţie au fost nevoite să reducă
consumul intern (cum s-a întâmplat în România) sau să facă presiuni
pentru reeşalonarea datoriei externe. Modele economice keynesiste şi
neoclasice arată că deficitul bugetar are un efect multiplicator şi că statul,
efectuând cheltuieli în prezent, generează venituri în viitor.
În sfârşit, deficitul bugetar poate genera redistribuiri între generaţii,
prin faptul că suplimentul de cheltuială se efectuează în prezent, iar
credite necesare acestor cheltuieli sunt plătite peste decenii, de către copii
actualilor contribuabili. Aşadar, din acest punct de vedere deficitul bugetar
trebuie sa fie neutru.
Dezechilibrul balanţei de plăţi constituie o problemă macroeconomică
de actualitate în contextul regionalizării, globalizării şi integrării. Crearea şi
deturnarea fluxurilor reale şi monetare la nivel internaţional determină
intrări şi ieşiri de monedă străină diferite în diversele ţări. De asemenea,
lipsa de competitivitate a unei ţări are ca efect o balanţă de plăţi
deficitară, întrucât exporturile sunt mult inferioare importurilor.
Liberalizarea contului de capital poate determina apariţia
dezechilibrelor la nivelul balanţei de plăţi. În general, sumele de valută a
căror destinaţie este investiţia nu reprezintă un pericol major, pentru
reprezintă un contraechivalent al unor bunuri sau servicii şi au drept scop
principal generarea de venituri viitoare. Capitalurile speculative în schimb,
pot induce chiar crize financiare pe pieţele pe care vin, dar mai ales pe
cele de pe care pleacă.
În sfârşit, statul, agentul economic care trebuie să rezolve aceste
probleme, suferă o criză profundă, punându-se chiar problema funcţiei
acestuia de regulator al activităţii economice.
3
CAPITOLUL 2
INDICATORII MACROECONOMICI
Evidenţierea nivelului de dezvoltare economică, a tendinţelor acesteia
şi a modului în care sunt utilizate resursele unei economii naţionale,
necesită măsurarea rezultatelor activităţii economice. Evaluarea, fizică şi
valorică, a rezultatelor agenţilor economici în ansamblu permite
reflectarea evoluţiilor favorabile şi nefavorabile în economia naţională.
2.1. Sistemul Contabilităţii Naţionale (S.C.N.) din ţara noastră
reprezintă un sistem de evidenţă valorică a fluxurilor economice, în
expresie monetară, la nivelul economiei naţionale. El are trei componente:
sectorul agenţilor economici; conturile naţionale; operaţiunile contabile.
I. Sectorul agenţilor economici cuprinde sectorul "firme", sectorul
"gospodării", sectorul "public" şi sectorul "străinătate". Sectorul "firme"
cuprinde toate subiectele economice (agenţi economici) care au ca
trăsătură principală faptul că produc bunuri destinate pieţei, iar scopul
activităţii îl constituie obţinerea de profit. Sectorul "gospodării" sau
"menaje" este un sector consumator, în sensul că utilizează veniturile
obţinute pentru satisfacerea necesităţilor de consum. Veniturile
gospodăriilor provin de la firme şi de la sectorul public (guvernamental), în
contraprestaţia factorilor de producţie puşi la dispoziţie sectorului
productiv sau sectorului public sau din transferuri de la alte sectoare
(pensii, burse, ajutoare etc.). Sectorul "public" sau "guvernamental"
reuneşte toate subiectele economice (instituţiile publice) care produc
bunuri publice (colective) pentru populaţie, fără a primi echivalentul
valoric. Aici se cuprind, în general, serviciile publice (sănătate, învăţământ,
apărare etc.). Sectorul public se separă în: unităţi de asigurări sociale şi
organisme ale administraţiei (centrale şi locale). Sectorul "străinătate"
sau "restul lumii" evidenţiază relaţiile economice ce se stabilesc între
agenţii economici rezidenţi şi cei nerezidenţi.
II. Sistemul conturilor naţionale reprezintă o reprezentare a
economiei naţionale, înregistrând toate fluxurile reale şi monetare din
sistemul economic, în mod coerent, corelat şi echilibrat. Conturile
macroeconomice sunt rezultatul unor multiple agregări şi sintetizări ale
informaţiilor cuprinse în conturile alcătuite pe subiecte economice,
sectoare economice şi ramuri de activitate. Ele sunt utilizate pentru
calcule macroeconomice şi pentru furnizarea informaţiilor necesare
privind: producţia de bunuri pe economia naţională, structura şi utilizarea
acesteia, formarea şi repartiţia veniturilor în societate, utilizarea
veniturilor societăţii etc. Pentru analiza acestor aspecte esenţiale ale vieţii
economice din societate se alcătuiesc următoarele conturi naţionale:
1. Contul de producţie. Se construieşte la nivelul sectoarelor şi pe
ansamblul economiei naţionale, prin acesta sintetizându-se tranzacţiile
specifice activităţii de producţie a agenţilor economici interni. În partea
dreaptă a contului de producţie se înregistrează valoarea producţiei brute
(pe sectoare sau pe economie naţională), iar în partea stângă, consumul
intermediar (adică valoarea bunurilor - altele decât cele de capital fix - şi
serviciilor produse şi consumate în scopul producerii de noi bunuri
4
materiale şi nemateriale). Soldul contului reprezintă valoarea adăugată
brută (la nivelul unui sector), respectiv produsul intern brut (la nivelul
economiei naţionale). Valoarea adăugată brută (VAB) exprimă valoare pe
care o aduce agentul economic producător elementelor de capital circulat
pe care le achiziţionează şi prelucrează în vederea obţinerii produselor
finite. De asemenea, VAB reprezintă suma veniturilor fundamentale (profit,
salarii, dobânzi şi rente) la care se adaugă amortizarea. În sfârşit, VAB
reflectă producţia finală, respectiv diferenţa dintre producţia brută (PB) şi
consumul intermediar (Ci), astfel:
VAB = PB − Ci.
Ca regulă, soldul conturilor naţionale apare în partea stângă şi
aceasta se evidenţiază în contul următor, ca resursă (în partea dreaptă).
Deci, contul de producţie evidenţiază valoarea producţiei pe sectoare sau
pe economie naţională şi separarea acesteia în consum intermediar şi
valoare adăugată brută sau produs intern brut.

2. Contul de creare a veniturilor. Evidenţiază pentru fiecare


sector şi pentru întreaga economie formarea veniturilor din activitatea
economică. În partea dreaptă a contului, la resurse, se evidenţiază
valoarea adăugată brută (pe sectoare) sau produsul intern brut (pe
economie naţională) şi subvenţiile de exploatare. În partea stângă a
contului se înregistrează amortizarea şi impozitele indirecte, iar soldul
acestui cont reprezintă veniturile, exprimate prin indicatorii "valoarea
adăugată netă" (la nivel de sectoare) sau "produsul intern net" (la nivelul
economiei naţionale). Valoarea adăugată netă (VAN) exprimă diferenţa
dintre valoarea adăugată brută (VAB) şi consumul de capital fix (CCF sau
amortizarea - A), astfel:
VAN = VAB − A.
Diferenţa dintre subvenţiile de exploatare şi impozitele indirecte
(diferenţă cunoscută sub denumirea de impozite sau taxe nete1) se ia în
calcul atunci când indicatorii macroeconomici sunt evidenţiaţi în preţurile
pieţei.
3. Contul de repartiţie a veniturilor. Evidenţiază repartiţia
primară a veniturilor. În el se sintetizează pe lângă veniturile factorilor
create în interiorul ţării şi veniturile factorilor încasate din străinătate şi
cele plătite străinătăţii. În partea dreaptă, la resurse, se înregistrează
soldul contului precedent, adică PIN (sau suma veniturilor factorilor de
producţie din interiorul ţării) şi veniturile factorilor de producţie naţionali
din activitatea desfăşurată în străinătate. În partea stângă se evidenţiază
veniturile factorilor de producţie plătite străinătăţii ca urmare a activităţii
depuse în interiorul ţării de agenţi economici străini. Soldul acestui cont
este reflectat prin indicatorul "produs naţional net" (PNN), care, dacă este
exprimat în preţurile factorilor, se mai denumeşte şi venit naţional (VN).
Venitul naţional se obţine adăugând la PIN exprimat în preţurile factorilor,
soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea (SVFS),
astfel:

VN = PNNpf = PINpf + SVFS

1
Din punct de vedere fiscal corect este „impozite nete”.
5
4. Contul de utilizare a veniturilor. Evidenţiază utilizarea în
interiorul ţării a componentelor venitului naţional disponibil (venitul
naţional corectat cu soldul transferurilor curente cu străinătatea), pentru
consumul privat şi consumul public (ambele formează consumul final al
societăţii). Consumul privat (Cpv) exprimă cheltuielile efectuate de
populaţie pentru cumpărarea de mărfuri şi servicii necesare satisfacerii
nevoilor proprii. Consumul public (Cpb) exprimă cheltuielile făcute de
instituţiile publice pentru materiale, combustibili, energie, amortizare şi
alte consumuri necesare prestării serviciilor publice către populaţie.
Împreună, consumul privat cu cel public formează consumul final (CF).
Soldul contului este reprezentat de indicatorul "economii brute" şi se
determină conform relaţiei:
Eb = VND − CF = VND − (Cpv + Cpb),
unde VND este venitul naţional disponibil (vezi infra venit naţional).
Economiile brute sunt destinate investiţiilor brute, adică formării
brute a capitalului. Dacă din economiile brute se scade amortizarea, se
obţin economiile nete, destinate investiţiilor nete, adică formării nete a
capitalului. Investiţia netă este acea parte din venit care se foloseşte
pentru a spori capitalul fix şi stocurile.

III. Sistemul operaţiunilor contabile cuprinde:


a) operaţiuni contabile privind bunurile şi serviciile (producţie,
consum final, formarea brută a capitalului, depozitare, distribuţie de
bunuri);
b) operaţiuni privind repartiţia, care sunt de distribuire şi
redistribuire a veniturilor obţinute la nivel de economie naţională:
remunerarea salariaţilor; impozite legate de producţie şi import;
transferuri de la administraţiile publice spre agenţii economici sub forma
subvenţiilor de exploatare; veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor
(dobânzi, arenzi, drept de autor, licenţe, brevete, dividende); operaţiunile
de asigurări etc;
c) operaţiuni financiare care au ca obiect operaţiunile referitoare la
crearea şi circulaţia mijloacelor de plată, la creanţele şi datoriile agenţilor
dintr-o economie naţională.
Rezultatele activităţii la nivel macroeconomic într-o perioadă
determinată, de regulă un an, obţinute de către toţi agenţii economici din
economia naţională, se reflectă cifric şi cantitativ prin indicatori
sintetici. Indiferent de natura rezultatelor (bunuri materiale şi servicii) şi
fluxurilor din economia naţională, aceşti indicatori se calculează numai în
expresie valorică, prin intermediul preţurilor şi tarifelor2. În funcţie de
scopul urmărit, ei pot fi evaluaţi la preţurile pieţei (preţurile
cumpărătorilor) sau la costurile factorilor de producţie (preţurile
producătorilor). De obicei, indicatorii sintetici de rezultate
macroeconomice se determină la preţurile pieţei, ceea ce permite
cunoaşterea dimensiunii rezultatelor activităţii din intervalul de timp avut
în vedere, corelarea resurselor alocate şi consumate cu rezultatele
obţinute, studierea principalelor corelaţii care s-au manifestat în perioada
de calcul. Sistemul de evidenţă şi măsurare a rezultatelor

2
Preţul serviciilor.
6
macroeconomice îndeplineşte, prin indicatorii utilizaţi, o serie de funcţii
esenţiale cum ar fi:
a) instrument de evidenţă statistică, cu ajutorul căruia se sintetizează
şi se corelează informaţiile privind desfăşurarea activităţii economice şi
măsurarea potenţialului economic, reflectând evoluţia cantitativă a
economiei naţionale;
b) instrument de analiză a activităţii economice în perioada anterioară
şi a echilibrului macroeconomic sub diferitele sale forme de manifestare,
permiţând înţelegerea legităţilor economice şi a modului lor concret de
manifestare în timp şi spaţiu;
c) suport de bază al fundamentării deciziilor în economie, al
influenţării corelaţiilor şi tendinţelor celor mai favorabile, al corectării unor
efecte nedorite ale mecanismului spontan al pieţei, deoarece indicatorii de
rezultate macroeconomice reflectă tabloul fluxurilor din economia
naţională, al interdependenţelor vieţii economice;
d) indicatorii de rezultate macroeconomice au o largă utilizare pentru
comparaţii internaţionale, pentru înţelegerea corectă a fenomenelor şi
proceselor din economia mondială, a interdependenţelor economice
internaţionale, a participării ţării la circuitul economic mondial.
Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice în Sistemul
Conturilor Naţionale pot fi calculaţi prin una din următoarele trei metode:
a) metoda producţiei (metoda valorii adăugate) prin care are loc
măsurarea şi evidenţierea valorilor adăugate brutei3 create de către toţi
agenţii economici, producători de bunuri şi servicii (de consum şi publice)
şi agregarea acestor mărimi pe sectoare, ramuri şi pe ansamblul
economiei naţionale. Prin această metodă, din valoarea totală a producţiei
sau valoarea producţiei brute (pe sectoare, ramuri sau economie
naţională), se elimină consumul intermediar (respectiv valoarea bunurilor
materiale şi serviciilor produse şi utilizate pentru a crea noi bunuri,
achiziţionate de terţi), iar în cazul indicatorilor în expresie netă, se
elimină şi consumul de capital fix (amortizarea), rezultând valoarea
adăugată netă.
b) metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor sau a folosirii
veniturilor), care constă în agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor
economici cu bunurile materiale şi serviciile care compun producţia finală.
Concret, prin această metodă se însumează: cheltuielile gospodăriilor
(menajelor) pentru produse şi servicii de consum; cheltuielile publice
guvernamentale (instituţiilor administraţiei centrale şi locale) pentru
serviciile administrative puse la dispoziţia colectivităţilor; cheltuielile
pentru bunuri de investiţii (investiţiile brute); exportul net (diferenţa dintre
valoarea bunurilor şi serviciilor exportate şi valoarea celor importate).
c) metoda repartiţiei (metoda însumării veniturilor), care constă în
însumarea elementelor ce reflectă recompensarea factorilor de producţie,
concretizate în venituri încasate de proprietarii acestor factori (salarii,
profituri, dobânzi, rente) şi alocaţiile pentru consumul de capital fix
(amortizările). În practică, pentru calcularea indicatorilor sintetici ai
rezultatelor macroeconomice, se îmbină cele trei metode. Astfel, pentru
determinarea producţiei pe ramuri ale economiei, se utilizează metoda de

3
Valoarea adăugată brută cuprinde: profit, salarii, dobânzi, rente, amortizare.
7
producţie, pentru domeniul serviciilor se aplică metoda cheltuielilor
ş.a.m.d.

2.2. Principalii indicatori de rezultate macroeconomice


Principalii indicatori macroeconomici calculaţi în SCN sunt:
1) produsul global brut (PGB);
2) produsul intern brut (P.I.B.);
3) produsul intern net (PIN);
4) produsul naţional brut (PNB);
5) produsul naţional net (PNN);
6) venitul naţional (VN).

Produsul global brut (PGB) reflectă valoarea totală a bunurilor


materiale şi a serviciilor, cu caracter marfar şi nemarfar, obţinute într-o
perioadă de timp, de regulă un an, în cadrul subsistemelor economiei
naţionale. Acest indicator include înregistrări repetate, fapt pentru care
are o utilizare redusă. Cu toate acestea, PGB răspunde unor cerinţe reale
de cunoaştere macroeconomică privind corelaţiile care se formează între
diferite ramuri, subramuri şi activităţi. PGB se calculează ca sumă a
producţiei brute de bunuri materiale şi servicii din toate sectoarele, adică
prin însumarea consumului final şi a celui intermediar4.
Produsul intern brut (PIB) reflectă, valoric, producţia finală de
bunuri şi servicii obţinute de către toţi agenţii economici (autohtoni şi
străini) care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării, destinate
consumului final. Acest indicator exprimă mărimea valorii adăugate
brute a bunurilor materiale şi serviciilor produse în interiorul ţării şi ajunse
în stadiul final al circuitului economic. PIB se determină fie prin însumarea
valorilor adăugate brute ale tuturor bunurilor create de agenţii economici
din interiorul ţării (agregate la nivel de sector sau ramură), într-o perioadă
determinată (un an), fie prin scăderea din produsul global brut a
consumului intermediar, astfel:
PIB = Σ VABi
sau
PIB = PGB − Ci,
unde "i" reprezintă sectoarele economiei, iar Ci - consumul
intermediar.
Acest indicator este baza măsurării rezultatelor macroeconomice în
SCN şi se calculează, în practică, prin combinarea metodei valorii
adăugate (metoda de producţie) cu metoda repartiţiei (a însumării
veniturilor).
Produsul intern net (PIN) sintetizează suma valorilor adăugate
nete ale bunurilor materiale şi serviciilor finale produse de către toţi
agenţii economici (autohtoni şi străini) care acţionează în interiorul ţării,
într-o perioadă de timp (de regulă un an), astfel:

PIN = Σ VANi.

4
Teoria economică mai puţin acceptată în prezent susţine că produsul global brut este un indicator superior PIB
întrucât dă posibilitatea comparării valorii finale a bunului cu cea la intrarea în procesul de producţie. De
asemenea, acest indicator reflectă valoare corectă a volumului de capital tehnic utilizat intr-o economie
naţională.
8
De asemenea, se mai calculează scăzând din produsul intern brut
consumul de capital fix, amortizarea (A), astfel:
PIN = PIB − A.

Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută


a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale provenite din activităţile
agenţilor economici naţionali, obţinute atât în ţară cât şi în afara acesteia,
în decursul unei perioade de timp (un an). PNB se determină prin scăderea
din PIB a valorii adăugate brute realizate pe teritoriul naţional de către
agenţii economici străini (PE), la care se adună valoarea adăugată brută
realizată de agenţii economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea pe
teritoriul altor state (VE), astfel:
PNB = PIB − PE + VE.

Acest indicator poate fi mai mare sau mai mic decât PIB, în funcţie de
soldul cu exteriorul pozitiv sau negativ (± SE)(sau SVFS în notaţiile de mai
sus) dintre VAB obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi
VAB obţinută de agenţii economici străini în interiorul unei ţări (PNB = PIB
± SE). Dacă acest indicator este evaluat pe baza preţurilor pieţei, denumit
şi PNB nominal, el oglindeşte oferta naţională (producţie internă la care se
adaugă importurile), iar dacă se calculează pe baza fluxului de cheltuieli
ale naţiunii, apare ca indicator al cererii agregate (cheltuielile dintr-o ţară
au la bază veniturile obţinute de factorii de producţie care sunt repatriate,
indiferent unde sunt obţinute ele şi sunt cheltuite pe teritoriul ţării de
origine a proprietarului). Atât PIB, cât şi PNB nu oferă, totuşi, imaginea
producţiei finale nete, deoarece includ şi alocaţia pentru consumul de
capital fix, respectiv amortizările (A).
Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii
adăugate nete obţinute de agenţii economici naţionali, atât pe teritoriul
ţării, cât şi în afara acesteia şi se determină prin scăderea din PNB a
amortizării capitalului fix (A), astfel:
PNN = PNB - A
Produsul naţional net (PNN) se mai poate calcula adăugând la PIN
soldul, pozitiv sau negativ, (± SE) dintre VAN obţinută de agenţii
economici naţionali în străinătate şi VAN obţinută de agenţii economici
străini pe teritoriul unei ţări astfel:
PNN = PIN ± SE.
Dacă PNN este evaluat la costurile factorilor, atunci el reflectă
venitul naţional.
Venitul naţional (VN) sintetizează veniturile obţinute de către
proprietarii factorilor de producţie prin care se recompensează aportul
acestora la producerea bunurilor materiale şi serviciilor. VN poate fi
considerat şi ca indicator ce exprimă veniturile din muncă şi din
proprietate care decurg din producţia bunurilor economice. De asemenea,
el reflectă şi utilizarea veniturilor pentru cumpărarea de produse şi servicii
de consum şi pentru economisire. Ţinând seama de cheltuielile agenţilor
economici, determinarea venitului naţional porneşte de la PNB evaluat la
preţurile pieţei (PNBpp) din care se scad alocaţiile pentru consumul de
capital fix (amortizarea), precum şi impozitele indirecte (Ii) şi se adaugă
subvenţiile de exploatare (Sv) (Ii – Sv = Impozite nete). La acelaşi rezultat

9
se ajunge şi prin scăderea din PNB, exprimat în preţurile (costurile)
factorilor (PNBcf), a alocaţiilor pentru consumul de capital fix (A). Deci:
VN = PNBpp − A − Ii + Sv sau
VN = PNBcf − Amortizarea.

Se poate aprecia că venitul naţional exprimă veniturile factorilor de


producţie, adică veniturile provenite din munca angajaţilor, cele provenite
din activitatea de întreprinzător şi cele din patrimoniu, ceea ce reprezintă
suma valorilor adăugate nete create de factorii de producţie naţionali în
interiorul ţării şi în alte ţări. Adică, în venitul naţional se includ: salarii,
rente, profituri, dobânzi nete (diferenţa dintre dobânzile încasate şi
dobânzile plătite), toate aceste venituri fiind supuse impozitării directe. De
precizat, că orice ţară efectuează o serie de plăţi către străinătate, plăţi
ce nu sunt legate de activitatea de producţie (transferuri curente
privind: cotizaţii la organisme internaţionale, ajutoare, daune, penalizări,
taxe etc.) şi, totodată, încasează plăţi efectuate de străinătate către ea,
astfel că venitul naţional creat trebuie corectat cu soldul încasărilor şi
plăţilor în raport cu străinătatea, numit şi soldul transferurilor curente cu
străinătatea (STCS). Se obţine astfel venitul naţional disponibil (VND)
conform relaţiei
VND = VN ± STCS.
În funcţie de acest sold, VND poate fi mai mare sau mai mic decât VN.
Dacă din VND se scad veniturile ce nu revin populaţiei (contribuţia pentru
asigurări sociale, profiturile nedistribuite, impozitele pe profit) şi se adaugă
veniturile populaţiei care provin din transferuri (pensii, ajutoare, burse,
alocaţii etc.), se obţine venitul personal al populaţiei (menajelor) -
VPM. Dacă din venitul personal al menajelor se deduc impozitele şi taxele
plătite de populaţie, se obţine venitul disponibil al menajelor - VDM,
indicator ce exprimă posibilităţile populaţiei pentru consum (C) şi economii
(E). Sporirea venitului naţional, ca expresie a creşterii şi dezvoltării
economice este condiţionată de doi factori:
a) creşterea volumului factorilor de producţie;
b) creşterea productivităţii (randamentului) factorilor de producţie.
Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi, în general, pentru
determinarea dinamicii economice. Creşterea economică este relevată de
creşterea indicatorilor macroeconomici. Întrucât aceşti indicatori sunt
exprimaţi monetar (valoric), iar creşterea lor se poate datora atât creşterii
preţurilor de la o perioadă la alta (inflaţie) cât şi creşterii fizice a activităţii
economice, indicatorii macroeconomici se exprimă în preţuri constante
(sau comparabile) care reprezintă preţurile anului şi se numesc indicatori
reali (PIB real, PNB real etc.). Dacă sunt exprimaţi în preţurile curente ale
anului de calcul, indicatorii se numesc indicatori nominali sau
monetari. Raportul dintre PIB nominal şi PIB real se numeşte deflatorul
PIB (D) şi exprimă indicele mediu al preţurilor pe întreaga economie, în
perioada analizată, astfel:
D = PIBnominal / PIBreal,
de unde rezultă
PIBreal = PIBnominal / D.
După calcularea PIB real, se poate trece la stabilirea dinamicii
(evoluţiei) indicatorului respectiv, prin calcularea indicelui produsului
intern brut (IPIB):
10
IPIB = PIBreal1 / PIBreal0.
Produsul activităţii economice poate fi potenţial sau actual. Produsul
potenţial se referă la mărimea maximă a acestuia care poate fi obţinută
într-o perioadă în condiţiile ocupării depline a forţei de muncă (la
randament maxim în condiţiile aplicării legii randamentelor
descrescătoare). Produsul actual poate fi mai mare sau mai mic decât
produsul potenţial, în raport de nivelul productivităţii muncii medii, de rata
de activitate a populaţiei, precum şi de alte condiţii conjuncturale.
Diferenţa dintre PNB potenţial şi PNB actual se numeşte ecartul PNB şi are
o mare importanţă în studiile de echilibru macroeconomic.

11
CAPITOLUL 3
CONSUM, VENIT, INVESTIŢII
Venitul naţional reprezintă ansamblul veniturilor încasate de agenţii
economici naţionali, indiferent unde îşi desfăşoară activitatea în lume.
Ca şi la nivel microeconomic, la nivel macroeconomic, venitul nu
poate fi decât consumat sau economisit.
Matematic:

V=C+E
V – venitul naţional 5

C – consumul
E – economisirea
Ansamblul economiilor realizate se transformă în totalitate la nivelul
economiei naţionale în investiţii, care sunt utilizate pentru sporirea
capacităţii de producţiei şi a producţiei înseşi. Acest fenomen reprezintă
transformarea economiilor în bunuri capital (acumularea capitalului).
Partea din venit consumată poartă denumirea de rată medie a
consumului sau înclinaţie medie a consumului. Se calculează:
c = C/V
Rata marginală a consumului sau înclinaţia marginală spre consum
reflectă modificarea consumului ca urmare a modificării venitului.
c’ = ΔC/ΔV
Rata medie a economisirii (înclinaţia medie spre economisire)
exprimă partea din venitul naţional (sau disponibil, după caz) neconsumat.
s = S/V
Rata marginală a economisirii sau înclinaţia marginală spre
economisire descrie evoluţia economisirii la modificarea cu o unitate a
venitului disponibil (sau naţional, în cazul în care nu se iau in calcul
existenţa altor componente ale economiei naţionale decât cel sectorul
productiv şi agenţii economici consumatori).
s’ = ΔS/ΔV
Înclinaţiile medii şi marginale ale consumului şi economisirii sunt
subunitare şi pozitive (întrucât nici consumul nici economisirea nu sunt, de
regulă, mai mari decât venitul).
De asemenea,
c+s =1
şi
c’+s’ = 1
În concepţia acestei construcţii teoretice, consumul este funcţie de
venit:
C = f (V)
C(V) = C0 + c’ V
În cazul în care venitul este nul este necesar un consum minim al
agenţilor economici fără de care nu îşi pot continua activitatea. În aceste
condiţii rata marginală (înclinaţia marginală) a consumului este inferioară
înclinaţiei medii şi funcţie descrescătoare de venit.

5
În un ele surse bibliografice venitul mai este notat cu Y.
12
Figura nr. 1. Evoluţia consumului şi economisirii

Parte din venit care nu este consumată reprezintă economisirea 6.


Aceasta mai este interpretată şi ca un consum amânat.
În general, veniturile au următoarele destinaţii: cumpărarea de bunuri
şi servicii finale (consum), cumpărarea de bunuri pentru producţie
(investiţii), achiziţia de active financiare (plasamente), şi păstrarea
monedei (tezaurizare). Ultimele trei destinaţii constituie direcţiile de
utilizare a economiilor. Economisirea creativă este cea pe baza căreia se
achiziţionează bunuri şi servicii pentru producţie (şi vor genera venituri
viitoare).
Investiţiile constituie, în accepţiunea lui J.M. Keynes, actul economic
fundamental care determină creşterea capacităţii de producţie şi deci,
creşterea venitului.
Investiţiile efectuate într-o economie naţională constituie un
ansamblu de active de producţie nou create, într-un interval determinat de
timp. Acestea determină creşterea producţiei în intervalele viitoare de
timp.
Relaţia dintre creşterea producţiei şi creşterea investiţiilor într-o
economie naţională este reflectată de multiplicatorului investiţiilor (k).
Datorită efectului de multiplicare, o creştere a investiţiei determină
creşterea mai importantă a producţiei, a veniturilor şi deci, într-o perioadă
ulterioară, a consumului.
Multiplicatorul investiţiilor este dat de creşterea nivelului producţiei
(veniturilor) determină de creşterea investiţiilor cu o unitate.
K= ΔV/ΔI
Cum
ΔI = ΔV – ΔC
rezultă că:
k = ΔV/ΔV-ΔC

6
În engleză „savings”.
13
K = 1/ 1 –ΔC/ΔV = 1 / (1-c’)= 1/s’

Multiplicatorul investiţiilor ia valori mai mari decât 1 (întrucât c’ şi s’


iau valori între 0 şi 1).
Multiplicatorul investiţiilor arată deci, că, cu cât este mai mare
înclinaţia marginală spre consum cu atât efectul investiţiilor este mai
mare. Însă, în aceste condiţii, partea economisită va fi redusă, reducându-
se astfel posibilitatea ca în viitor investiţiile să aibă un nivel satisfăcător.
Pe de altă parte, o înclinaţie spre consum redusă este echivalentă cu
economii mai mari şi transformarea acestora în investiţii, dar creşterea
venitului ca urmare a investiţiilor efectuate va fi insuficientă. Aşadar, într-o
economie naţională trebuie să existe un echilibru între consum şi
economisire.
Investiţiile, ca premisă a creşterii unei economii naţionale sunt
influenţate de mai mulţi factori:
- volumul economiilor; partea din venit care nu este consumată
reprezintă principalul izvor al investiţiilor. Nu pot exista investiţii
dacă o economie naţională nu acumulează (nu îşi amână consumul
în vederea obţinerii unei producţii viitoare suplimentare şi deci a
unor venituri viitoare);
- costul creditului; cu cât creditul este mai scump cu atât investiţiile
sunt mai reduse, deoarece acestea trebuie să genereze venituri mai
mari pentru acoperirea costurilor creditului;
- rata dobânzii;
- evoluţia cererii de bunuri şi servicii; evoluţia cererii de bunuri şi
servicii determină, după cum arată multiplicatorul, randamentul
viitor al investiţiei prezente. Valorificarea mai bună a bunurilor şi
serviciilor obţinute în urma investiţiilor determină venituri mai mari
ca urmare a eforturilor investiţionale şi deci reprezintă un stimulent
pentru a investi;
- încrederea în viitor (aşteptările agenţilor economici cu privire la cea
ce se va întâmpla în viitor); perspective favorabile într-un sector
determină concentrarea resurselor de investit către ramura sau
sectorul respectiv.
Factorul important în decizia de a investi este rata dobânzii. Când
acesta înregistrează un nivel scăzut, creditul este ieftin şi se creează
premise favorabile investirii. Totuşi, aceasta trebuie corelată cu rata
profitului (şi eficienţa capitalului), deoarece investitorul este constrâns să
plătească dobânda din rezultatele procesului productiv. Totodată, acesta
are de ales între a investi şi a plasa. În situaţia în care randamentul
plasamentelor (rata dobânzii) este mare, investitorul este descurajat să-şi
asume riscul unei afaceri. Atunci când rata profitului este mai mare în
raport cu rata dobânzii economiile agenţilor economici vor fi investite.

14
CAPITOLUL 4
CEREREA ŞI OFERTA AGREGATE
4.1. Cererea agregată
Macroeconomia se preocupă de factorii determinanţi ai producţiei
totale şi ai ratei de creştere, de rata inflaţiei şi de cea a şomajului. Într-o
economie de piaţă modernă, deschisă spre exterior, comportamentele
agenţilor economici se concretizează, în ultimă instanţă, sub forma cererii
agregate (globale, totale) şi ofertei agregate. Cererea agregată
(globală) reprezintă ansamblul cerinţelor solvabile de bunuri şi servicii
produse într-o economie, într-o perioadă de timp şi la un nivel mediu
general al preţurilor acestora. Structura cererii agregate cuprinde patru
componente de bază: cererea pentru consumul personal (C), achiziţiile
guvernamentale (G), cererea pentru investiţii (I) şi cererea externă
formată din exportul net (EN). Deci:

CA = C + G + I + EN

Cererea pentru consumul personal (C) este reprezentată de


totalitatea cheltuielilor de consum ale sectorului privat (gospodăriilor)
pentru achiziţionarea de bunuri materiale (inclusiv bunuri durabile) şi
servicii de consum (finale). Reprezintă componenta principală în structura
CA, mărimea ei fiind în funcţie de veniturile consumatorilor şi de nivelul
preţurilor pe care ei trebuie să le plătească pentru bunurile respective.
Achiziţiile guvernamentale (G) (ale administraţiilor publice locale
şi centrale) se referă la cheltuielile pentru consumul public şi investiţiile
publice. Acestea cuprind cumpărările de bunuri şi servicii pentru buna
funcţionare a instituţiilor statului, pentru prestarea de servicii publice,
achiziţii pentru rezervele de stat, precum şi refacerea şi dezvoltarea
infrastructurii naţionale, construcţia de locuinţe etc. G nu trebuie
confundat cu cheltuielile guvernamentale totale (ale bugetului de stat)
care cuprind în plus şi transferurile de plăţi către alte sectoare (subvenţii,
alocaţii, ajutoare, etc).
Cererea pentru investiţii (I) reprezintă cheltuielile firmelor pentru
investiţii brute, definite în sensul de adaos la stocul de capital tehnic
(formare brută de capital fix şi creşterea stocurilor). Constă în construirea
de clădiri, achiziţionarea de maşini şi utilaje necesare continuării şi
creşterii producţiei. Ea nu include achiziţionarea hârtiilor de valoare
(plasamentele) şi nici investiţiile în capital uman.
Exporturile nete (EN) reprezintă diferenţa dintre exporturi şi
importuri (EN = EX-IM) şi reflectă influenţa comerţului exterior asupra
cererii agregate (cererea agregată a străinătăţii, a restului lumii).
Unele componente ale CA sunt relativ stabile în timp şi evoluează, de
regulă, în sens pozitiv (de exemplu, cererea pentru consum). În schimb,
alte componente ale CA, cum sunt investiţiile, se modifică mai rapid şi pot
cunoaşte oscilaţii importante, cauzând fluctuaţii ale activităţii economice.
Mărimea cererii agregate este influenţată de nivelul general al
preţurilor, care este o medie ponderată a preţurilor tuturor bunurilor
materiale şi serviciilor produse într-o economie. Dacă nivelul general al
preţurilor creşte (considerând că ceilalţi factori nu se modifică), puterea de
15
cumpărare a banilor scade, astfel că se va putea cumpăra o cantitate mai
mică de bunuri şi servicii cu un venit nominal dat, adică va avea loc o
reducere a cererii agregate. De asemenea, creşterea nivelului general al
preţurilor dintr-o economie va conduce spre o scumpire a bunurilor şi
serviciilor produse pe plan intern, comparativ cu cele străine. Ca urmare,
consumatorii interni vor avea tendinţa să cumpere mai puţine bunuri
economice autohtone, ele fiind relativ mai scumpe faţă de cele străine, cu
efecte asupra creşterii importurilor şi scăderii exporturilor de astfel de
bunuri. Creşterea nivelului general al preţurilor afectează şi volumul
investiţiilor, întrucât dacă presupunem că investiţiile se fac din
împrumuturi, creşterea acestui nivel va determina şi mărirea ratei medii
a dobânzii, scumpindu-se astfel creditul, cu efecte asupra descurajării
investiţiilor, adică a scăderii cererii pentru bunuri de capital. Totodată,
sporirea nivelului general al preţurilor va avea ca rezultat şi reducerea
cheltuielilor guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri de consum şi
bunuri investiţionale.
Curba CA arată, în ultimă instanţă, pentru orice nivel al preţurilor,
nivelul cererii globale la care cheltuielile reale şi veniturile reale sunt
simultan în echilibru. O modificare a nivelului general al preţurilor modifică
în sens invers nivelul veniturilor reale ale cumpărătorilor care are ca efect
o modificare în acelaşi sens a cheltuielilor reale din economie.
Procesul descris se numeşte efectul venitului asupra cererii dacă
preţul se modifică, cunoscut de la analiza pieţelor individuale (produselor).
La nivel macroeconomic, o creştere a nivelului general al preţurilor
echivalează cu o reducere a veniturilor reale totale şi astfel cumpărătorii
vor achiziţiona un volum mai mic de bunuri şi servicii.
Există şi efecte de substituire care explică reducerea CA ca urmare a
creşterii preţurilor (curba descrescătoare a CA), dar nu de natura celor
cunoscute şi analizate pe pieţele produselor, când cumpărătorii
achiziţionau un bun alternativ (substituibil) cu un preţ relativ mai mic al
cărui nivel nu a crescut. La nivel macroeconomic creşte nivelul general al
preţurilor şi, deci, nu se mai pune problema unor astfel de alternative în
alegerile făcute de cumpărători. Se produc, în schimb alte efecte de
substituire care explică relaţia inversă între modificarea nivelului preţurilor
şi cel al CA. Primul şi cel mai evident se referă la substituirea bunurilor din
producţia internă cu cele din import. Astfel, preţuri mai mari la produsele
indigene vor stimula rezidenţii să achiziţioneze bunuri din import (care nu
fac parte din CA) şi vor descuraja exporturile care reprezintă o parte a CA.
A doua împrejurare care explică curba înclinată negativ a CA se referă la
efectul soldurilor reale. Dacă preţurile cresc semnificativ, valoarea reală
a soldurilor deţinute de cumpărători la bănci şi la alte instituţii financiare
(plasamente) va scădea. Pentru a-şi proteja valoarea reală a soldurilor,
cumpărătorii recurg şi la reducerea cheltuielilor. Un alt motiv pentru care
cumpărătorii îşi reduc volumul total al achiziţiilor de bunuri odată cu
creşterea preţurilor se referă la efectul modificării ratei dobânzii. Astfel,
creşterea ratei dobânzii în condiţiile unui nivel mai ridicat al preţurilor va
determina reducerea achiziţiilor de bunuri de consum şi a investiţiilor pe
seama creditului.
Curba CA este descrescătoare, iar panta negativă a acesteia ne arată
cum se modifică nivelul cheltuielilor reale, ca răspuns la modificarea
nivelului general al preţurilor.
16
În concluzie, o creştere generalizată a preţurilor în economie va avea
ca rezultat contracţia cererii agregate (globale) prin reducerea tuturor
componentelor acesteia. Invers, scăderea nivelului general al preţurilor va
genera o extindere a cererii agregate.
Considerând însă, că nivelul general al preţurilor rămâne relativ
constant pe o anumită perioadă de timp, atunci cererea agregată variază
în raport cu acţiunea unor factori, precum:
a) anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la
evoluţia stării economice în ansamblul ei. Anticipările optimiste vor
determina populaţia să cumpere o cantitate mai mare de bunuri, în special
de folosinţă îndelungată, iar întreprinzătorii să sporească investiţiile,
deoarece creşte gradul de certitudine privind eficienţa acestora, ceea ce
va însemna creşterea cererii agregate. Anticipările pesimiste vor conduce
la creşterea incertitudinilor consumatorilor finali, fapt ce se va reflecta în
reducerea cererii agregate, adică a cheltuielilor pentru bunuri de consum
şi de capital.
b) natura politicilor guvernamentale care, dacă privesc creşterea
cheltuielilor pentru investiţii, reducerea fiscalităţii sau sporirea masei
monetare, au ca efect creşterea cererii agregate, iar dacă stimulează
creşterea ratei dobânzii sau a fiscalităţii, au ca efect reducerea cererii
agregate.
c) starea generală a economiei mondiale care, dacă se află într-o
perioadă de boom economic, va determina creşterea importurilor, adică
mărirea exporturilor din economia naţională, crescând cererea agregată,
iar dacă se află într-o perioadă de criză, partenerii de afaceri străini vor
importa mai puţin, adică exporturile din economia naţională se vor reduce,
scăzând astfel cererea agregată.
De regulă, în analizele de specialitate se face distincţie între condiţiile
monetare şi cele non-monetare ale CA. Astfel, monetariştii atribuie
creşterea CA în principal sau în întregime unei creşteri a cantităţii de bani
în economie. Creşterea cererii agregate poate fi cauzată şi de o
expansiune a cheltuielilor publice sau de o reducere a impozitelor pe venit,
a gradului de fiscalitate, în general, care pot creşte semnificativ cererea
de consum şi de investiţii.
Indiferent de cauzele care determină modificarea CA, la o creştere
importantă a acesteia firmele vor răspunde prin mărirea producţiei
(ofertei) şi/sau ridicând preţurile de vânzare. În ce măsură se vor produce
cele două tendinţe, aceasta depinde de forma (înclinaţia) OA.

17
Figura nr. 2 Dinamica cererii agregate
Procesul este ilustrat în figura nr. 2. Creşterea cererii agregate este
însoţită de o mişcare spre dreapta a curbei acesteia de la CA1 la CA2. Drept
urmare, nivelul preţurilor creşte de la P1 la P2 iar al producţiei de la Y1 la
Y2. Se observă că atunci când curba OA este puţin înclinată aproape
plată, deplasarea spre dreapta a curbei CA atrage după sine creşterea
producţiei într-o măsură mult mai mare decât creşterea nivelului general
al preţurilor. (în aceste condiţii se spune că măsurile luate de instituţiile
statului au fost eficiente). Dacă curba OA ia forma unei pante abrupte,
aproape verticală, o creştere a CA determină, în principal, creşterea
nivelului general al preţurilor şi doar o creştere nesemnificativă a venitului
şi producţiei reale.
Rezultă astfel că una din problemele fundamentale ale analizei
macroeconomice şi a efectelor politicii economice o constituie forma
(alura) curbei ofertei agregate.

4.2. Oferta agregată


Oferta agregată (globală) reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor
oferite pe piaţa naţională de către toţi agenţii economici, autohtoni şi
străini. Altfel spus, oferta agregată reprezintă producţia totală internă de
bunuri economice plus oferta străinătăţii (importurile). Cel mai important
factor de influenţare a ofertei agregate este nivelul general al
preţurilor, care se află într-o relaţie direct proporţională cu mărimea
acesteia. Acest lucru este valabil însă, dacă nivelul preţurilor se referă la
bunurile marfare care constituie oferta agregată, fără a avea legătură cu
costul acestora. Modificarea nivelului general al preţurilor se reflectă însă
în oferta agregată, şi prin intermediul costurilor cu factorii de
producţie achiziţionaţi. Astfel, o creştere a acestor costuri (preţuri ale
factorilor) poate determina o reducere a ofertei, iar o scădere a lor,
mărirea ofertei agregate. Considerând nivelul general al preţurilor ca fiind
relativ constant, oferta agregată poate fi influenţată şi de alţi factori,
precum:
a) productivitatea factorilor de producţie care, dacă sporeşte, va
antrena o reducere a costului mediu, creşterea volumului producţiei şi
deci, a ofertei agregate. O scădere a acestei productivităţi va conduce la

18
creşterea costului mediu şi reducerea producţiei pe unitatea de factor
consumat şi deci, a ofertei agregate.
b) volumul factorilor de producţie utilizaţi, care poate spori oferta
agregată atunci când oferta lor creşte şi poate reduce oferta agregată,
atunci când oferta lor pe piaţă se diminuează.
Structura ofertei agregate poate fi analizată prin prisma producţiilor
sectoarelor sau ramurilor care susţin oferta internă, sau după alte criterii,
în funcţie de scopurile analizei. În general, structurile OA sunt ale
producţiei naţionale.
Reflectând condiţiile producţiei, pe termen scurt OA este relativ
constantă, adaptându-se la nivelul cererii agregate prin variaţiile stocurilor
de produse finite; dacă firmele produc mai multe bunuri decât sunt cerute,
diferenţa duce la creşterea stocurilor de produse (produc pe stoc) şi
invers, firmele pot produce şi furniza pe piaţă mai puţine produse decât
cererea pe termen scurt, diferenţa venind din stocurile existente. În
condiţiile unei evoluţii normale a economiei, OA tinde să se extindă ca
rezultat al creşterii forţei de muncă, a stocului de capital şi mai ales a
randamentului folosirii factorilor de producţie.
În consecinţă, curba OA pe termen scurt este reprezentată grafic
pornind de la ipoteza că, pe măsură ce producţia creşte, costurile unitare
vor avea tendinţa să crească, chiar şi în condiţiile în care se presupune că
preţurile factorilor de producţie rămân constante. La baza înţelegerii
tendinţei de creştere a costurilor unitare pe termen scurt stă legea
randamentelor descrescătoare, cunoscută din teoria comportamentului
producătorului.
Forma curbei ofertei agregate evidenţiază o particularitate importantă
a acesteia, panta pozitivă crescătoare. Această pantă în creştere a curbei
ofertei agregate este efectul tendinţei de creştere a costurilor unitare
odată cu sporirea producţiei în măsura în care firmele apelează la factori
mai scumpi sau cu randamente descrescătoare. Astfel, pe măsură ce se
urmăreşte în sens ascendent curba OA, se observă asocierea creşterii
producţiei cu o creştere tot mai accentuată a nivelului preţurilor.

Figura nr. 3. Echilibrul cererii şi a ofertei agregate

4.3. Echilibrul economiei naţionale


Cererea agregată (CA) şi oferta agregată (OA) sunt analizate în
legăturile lor complexe cu nivelul general al preţurilor şi cu alte variabile
macroeconomice. Forţele pieţei naţionale pot fi privite atât în postura de
19
variabile dependente (la un moment dat) de nivelul preţurilor, cât şi în cea
de variabile independente ale căror condiţii (factori) şi evoluţie în timp
determină modificarea nivelului general al preţurilor şi implicit a inflaţiei în
economie.
Sistemul economic se află în echilibru atunci când cererea agregată
este egală cu oferta agregată. La nivelul de echilibru, se realizează acel
volum al producţiei pe care economia este capabilă să îl producă,
dispunând de capacităţile de producţie necesare şi existând cererea
agregată pentru realizarea ei. Aceasta înseamnă că rata de creştere a
producţiei totale este egală cu rata de creştere a cheltuielilor totale,
neexistând nici supraproducţie şi nici subproducţie. Corelaţia dintre
cererea agregată şi oferta agregată poate fi analizată în următoarele
situaţii.
1. La o ofertă agregată iniţial constantă, dacă cererea
agregată creşte faţă de nivelul de echilibru, atunci nivelul general al
preţurilor creşte, iar producţia reală de bunuri se va mări şi ea, tinzându-se
spre un nou nivel de echilibru. Dacă nivelul iniţial de echilibru se
realizează la o producţie totală care este sub potenţialul real al economiei
naţionale, atunci creşterea cererii agregate va antrena în mod direct o
sporire a ofertei agregate, într-un ritm mai mare faţă de creşterea nivelului
general al preţurilor (ofertă elastică). Într-o asemenea situaţie se impun
politici macroeconomice de stimulare a cererii agregate, întrucât există
potenţial de producţie, cu consecinţe asupra creşterii gradului de ocupare
a forţei de muncă şi reducerii şomajului. Dacă excesul de cerere are loc în
condiţiile unui potenţial de producţie deja utilizat, atunci creşterea
nivelului general al preţurilor este semnificativă, generând inflaţie.
2. La o ofertă agregată iniţial constantă, dacă cererea
agregată se reduce, atunci nivelul general al preţurilor va scădea,
antrenând şi micşorarea volumului producţiei totale faţă de situaţia
iniţială. În acest fel, se tinde către un nou nivel de echilibru (preţ de
echilibru), inferior celui iniţial, cu efecte benefice privind reducerea
inflaţiei, dar cu posibile repercusiuni asupra creşterii ratei şomajului (pe
termen mediu sau lung). De precizat, că pe termen scurt, oferta agregată
este în general inelastică, ceea ce înseamnă că o politică macroeconomică
de reducere a cererii agregate, pe un astfel de termen, poate fi oportună
în privinţa ameliorării inflaţiei şi menţinerii sub control a şomajului, dar în
perioade de avânt economic şi nu de recesiune.
3. Dacă cererea agregată este relativ constantă, iar oferta
agregată creşte, atunci se înregistrează o reducere a nivelului general al
preţurilor şi o sporire a producţiei totale de bunuri economice, fapt ce va
avea efecte pozitive pentru economia naţională, în privinţa inflaţiei şi
ocupării forţei de muncă. Acest proces nu este permanent, întrucât nivelul
general al preţurilor se va reduce până la o anumită limită, care nu va mai
motiva pe producătorii ofertanţi (oferta stabilizându-se), dar care va
deveni atrăgătoare pentru cumpărători, cererea agregată începând să
crească până când va egaliza oferta agregată, determinându-se noul preţ
de echilibru. De la acest preţ, orice variaţie a cererii (presupunând că
oferta este relativ constantă pe termen scurt) se încadrează la situaţiile (1
şi 2) analizate mai sus.
4. Dacă cererea agregată este relativ constantă, iar oferta
agregată se reduce, atunci se înregistrează o creştere a nivelului
20
general al preţurilor şi scăderea producţiei totale de bunuri şi servicii, ceea
ce echivalează cu situaţia de recesiune şi inflaţie. Este situaţia cea mai
gravă a unei economii şi în care este nevoie de politici macroeconomice
care să urmărească oprirea declinului producţiei totale, stabilizându-se
oferta agregată şi stimularea cererii agregate. Deşi preţurile sunt
determinate întotdeauna de intersectarea curbelor cererii şi ofertei,
practica demonstrează că pe termen scurt modificările cererii agregate au
mai multe şanse să influenţeze variaţiile preţurile, iar pe termen lung
modificările ofertei agregate sunt elementele preponderente ale evoluţiei
preţurilor.
Nivelul producţiei şi respectiv al OA poate fi mai apropiat sau depărtat
de cel al producţiei potenţiale, definite ca fiind nivelul corespunzător
utilizării complete (full employment) a factorilor de producţie din
economie. De regulă, producţia potenţială este considerată ca fiind acel
volum al producţiei posibil de realizat în condiţiile în care ocuparea
factorilor de producţie corespunde ratei naturale a şomajului7.
Curba orizontală a OA (denumită şi curba keynesiană a ofertei
globale) indică faptul că firmele pot oferi orice cantitate de bunuri la
nivelul existent al preţurilor şi al CA (figura nr. 4.). Deoarece în economie
există un grad de neutilizare a factorilor de producţie (aşa numitul
echilibru cu şomaj), firmele pot achiziţiona orice cantitate de servicii ale
factorului muncă la mărimea curentă a salariilor. Ca urmare, firmele sunt
dispuse şi pot produce şi oferi pe piaţă, la nivelul dat al preţurilor, orice
cantitate de bunuri cerute de cumpărători.

Figura nr. 4 Oferta agregată în pe termen scurt şi pe termen


lung
Opusul acestei situaţii este curba verticală a OA (denumită şi curba
neoclasică a ofertei agregate), care indică faptul că aceeaşi cantitate de
bunuri va fi produsă şi oferită pe piaţă, indiferent de nivelul preţurilor. Ea
se bazează pe ipoteza că piaţa muncii, ca şi celelalte pieţe, se află mereu
în echilibru şi, deci, nu există şomaj. Se înţelege că dacă întreaga forţă de
muncă este angajată, atunci nivelul producţiei de echilibru nu poate fi
ridicat deasupra celui curent, chiar dacă preţurile cresc.
Situaţiile descrise reprezintă cele două cazuri extreme, ca modele
ipotetice de analiză, considerând OA fie perfect elastică (curba orizontală),
fie perfect inelastică (curba verticală). Situaţiile reale din economie şi

7
Biroul de Analiză Economică a Departamentului American de Comerţ, identifică drept PNB potenţial nivelul
producţiei în cazul în care rata şomajului ar fi de 6%
21
analizele macroeconomiştilor moderni se încadrează între cele două
extreme.
Intersecţia curbelor CA şi OA duce la determinarea simultană a
nivelului producţiei de echilibru şi a preţurilor de echilibru. În graficul din
figura 4, PE reprezintă nivelul preţurilor de echilibru, iar YE pe cel al
producţiei de echilibru. Echilibrul pe piaţa naţională este acea situaţie în
care nu apar forţe perturbatoare care fac ca volumul producţiei interne
(OA) să nu corespundă nivelului cererii agregate. Un eventual surplus al
cererii agregate va determina creşterea nivelului preţurilor, ceea ce va
stimula firmele să producă mai mult determinând o mişcare în sus pe
curba OA. În acelaşi timp, creşterea preţurilor va determina scăderea
cererii de bunuri, respectiv o mişcare înapoi pe curba CA.

22
CAPITOLUL 5
FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE
5.1. Ciclurile economice. Definiţie

Evoluţia principalelor laturi ale activităţii economice dintr-o


întreprindere, ramură şi economie naţională (venitul naţional, producţia,
desfacerile, investiţiile, consumul, ocuparea forţei de muncă etc.) permite
constatarea că în unele perioade se înregistrează creşteri, în altele,
stagnări sau chiar reduceri; periodic, activitatea economică de ansamblu
sau de ramură poate cunoaşte chiar stări de criză. Aceasta înseamnă că,
în timp, activitatea economică nu are o evoluţie uniformă, liniară, ci este
fluctuantă. Se pot delimita fluctuaţii: sezoniere, accidentale
(întâmplătoare) şi ciclice.
Fluctuaţiile sezoniere se derulează, de regulă, pe parcursul unui an, ca
urmare a influenţei unor factori naturali sau sociali şi sunt în general
explicabile şi previzibile. Astfel, sub incidenţa unor factori naturali-
climaterici, volumul producţiei, al ocupării, al activităţii economice în
general, cunoaşte fluctuaţii pe parcursul unui an în agricultură, construcţii,
turism, în unele subramuri ale industriei etc. Variaţiile sezoniere ale
activităţii economice se datorează şi unor împrejurări sociale (obiceiuri şi
tradiţii, sărbători religioase sau laice ş.a.). Datele statistice evidenţiază că
în perioadele care premerg importante sărbători religioase sau laice au loc
creşteri ale volumului vânzărilor, producţiei industriale şi transporturilor,
se îmbunătăţeşte gradul de ocupare şi folosire a factorilor de producţie.
Ulterior acestor evenimente au loc, pentru perioade mai mari sau mai
mici, reduceri ale desfacerilor şi producţiei, ale gradului de ocupare etc.
Ciclul economic sezonier se explică prin influenţa factorilor naturali,
psihologici şi prin preferinţele consumatorilor, care au evoluţii specifice pe
parcursul unui an, reproducându-se cu o anumită regularitate de la un an
la altul. Pentru unele activităţi, fluctuaţiile sezoniere şi ciclurile lor au la
bază evoluţia fluctuantă, ciclică a ofertei; pentru altele, ele ţin în special
de fluctuaţia şi ciclicitatea cererii, a factorilor (condiţiilor) ce o determină.
Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale, sunt determinate de factori
aleatori sau evenimente neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente
sociale şi politice deosebite, decizii neaşteptate ale unor agenţi economici,
o anumită stare de spirit a populaţiei etc.
Fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de
funcţionarea activităţii economice, de interdependenţele dintre părţile
sale. Sunt fluctuaţii agregate şi se reproduc cu o anumită regularitate, deşi
nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte.
Asemenea fluctuaţii s-au manifestat pregnant de la începutul
secolului al XIX-lea, iar prin cercetarea lor s-a desprins concluzia că
alternanţa perioadelor de expansiune şi contracţie a afacerilor, a activităţii
economice în general, se derulează cu o anumită regularitate în timp.
Evoluţiile principalelor fenomene economice sunt pulsatorii, se
derulează sub formă ondulatorie, au un caracter ciclic. Ca expresie a
fluctuaţiilor ciclice, activitatea economică trece prin anumite faze, fiecare

23
cu trăsături distincte şi care se derulează aproximativ în aceeaşi
succesiune.
În caracterizarea ciclicităţii, ca formă de mişcare a activităţii
economice, se porneşte de la succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor
stări ale economiei (numite faze ale ciclului) care seamănă în linii generale
de la un ciclu la altul; în fiecare fază, starea şi performanţele agregate ale
economiei (ritmul venitului naţional, al producţiei industriale şi agricole,
gradul de ocupare a forţei de muncă, dinamica nivelului de trai, etc.) au
anumite caracteristici, diferite de la o fază la alta.
Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor,
pregătesc premisele care asigură activităţii economice continuitate,
schimbări calitative şi progres. De aceea, teoria economică a desprins
concluzia că ciclicitatea reprezintă forma normală de evoluţie a activităţii
economice.
Ciclul scurt (Kitchin, minor) reprezintă o mişcare ciclică pe parcursul
a circa 40 luni care afectează ansamblul ramurilor unei economii.
Ciclul scurt se încadrează în interiorul ciclului mediu (Juglar), între
două crize sau manifestări de criză şi contribuie la modificarea amplitudinii
expansiunii şi contracţiei caracteristice ciclului Juglar.
Pe parcursul unui ciclu Juglar de 6 ani se derulează în medie 2 cicluri
scurte, şi 3 cicluri scurte în cele care au avut o durată medie de 10 ani.
Ciclurile scurte (Kitchin) au două faze: expansiunea şi recesiunea
(reducerea creşterii economice), iar trecerea de la expansiune la încetinire
nu presupune declanşarea unei crize economice

Ciclul decenal (Juglar). Cercetarea economică, privind evoluţiile


ciclice în economiile cu piaţă concurenţială, este concentrată, în primul
rând, asupra ciclului decenal, numit şi ciclul mediu sau Juglar căruia îi
este dedicată o bogată literatură, conţinând o mare varietate de puncte de
vedere.
Indiferent de denumirile fazelor ciclului economic, acesta poate fi
reprezentat în mod ideal sub formă grafică, în care pe ordonată este
surprins un indicator de volum (sau indice) al activităţii economice (în mod
alternativ pot fi luate în considerare venitul naţional, producţia industrială,
ocuparea forţei de muncă etc.), iar pe abscisă este surprinsă variabila timp
(vezi figura nr. 5).
Pe fondul anticipărilor că sporirea cererii de consum se prelungeşte,
are loc un proces investiţional susţinut pentru modernizarea capacităţilor
de producţie existente şi crearea altora noi. Anticipările privind mărimea
cererii de bunuri de consum sunt factorul determinant al creşterii
producţiei şi gradului de ocupare a forţei de muncă, fapt pus în evidenţă
prin principiul acceleratorului. Prin efectul de antrenare a investiţiilor, se
scontează pe o creştere mai mult decât proporţională a ofertei agregate şi
a venitului viitor (vezi teoria multiplicatorului investiţiilor).
În această fază, în care optimismul agenţilor economici este robust,
are loc stimularea artificială a cererii pe multiple căi, remarcându-se
sporirea stocurilor în perspectiva unor desfaceri cu câştiguri mai mari.
Totodată, băncile acordă credite cu o oarecare uşurinţă, gradul de
îndatorare a întreprinderilor depăşind limitele prudenţei, iar creditul de
consum se extinde. Cererea agregată în creştere este stimulată artificial şi

24
prin creşterea lentă, dar de durată a preţurilor: mai întâi a celor cu
ridicata, iar apoi şi a celor cu amănuntul.
Creşterea preţurilor mai este favorizată de amplificarea concurenţei
pentru accesul la factori de producţie limitaţi şi mai puţin mobili şi de
atragerea în activitatea economică a noi factori de producţie cu nivel
calitativ şi de eficienţă inferioare celor în activitate. În faţa evidenţei
fenomenelor inflaţioniste, prin politicile economice şi acţiunile altor agenţi
economici se adoptă măsuri pentru frânarea cererii globale, ceea ce
determină o frânare a investiţiilor; ea se accentuează atunci când
întreprinzătorii constată că în unele domenii a fost creat un aparat
productiv a cărui capacitate depăşeşte cererea solvabilă, ceea ce face ca
rata efectivă a profitului la noile investiţii să fie mai mică decât cea
anticipată (marginală). O primă reacţie o reprezintă o anumită încetinire a
reînnoirii şi modernizării capacităţilor de producţie.
Pe acest fond are loc intrarea într-o nouă fază, cea de cotitură
superioară, cu manifestări de criză ciclică. Preludiul acestei faze constă în
faptul că în economie apar, iar în unele domenii se consolidează,
fenomene care determină o inversare a conjuncturii. Ele pot fi generate fie
de unele măsuri restrictive (adoptate de către guvern sau parteneri
externi), fie de epuizarea cauzelor care au stat la baza expansiunii. Este
de menţionat în acest sens tendinţa de reducere a ratei profitului, ca
urmare a numeroase cauze: sporirea costurilor datorită atragerii în
circuitul economic a unor factori de producţie mai scumpi sau având un
nivel calitativ mai redus; mărirea stocurilor generată de o serie de
împrejurări (neconcordanţe structurale între cererea şi oferta de
satisfactori, creşterea relativă a investiţiilor faţă de evoluţia economiilor,
accentuarea cererii de monedă pentru motivul precauţional etc).
Operaţiunile bursiere, în special cele speculative, anticipează uneori
inversarea conjuncturii, generând un sentiment de neîncredere între
operatorii bursei. În faţa noilor fenomene, băncile tind să restrângă
creditul, măresc rata dobânzii, fapt ce amplifică procesul de frânare sau
reducere a investiţiilor, sentimentul de incertitudine la numeroşi agenţi
economici.

25
Figura nr. 5 Fazele ciclului decenal

5.2. Cauze şi teorii ale evoluţiei ciclice pe termen mediu


Asupra cauzelor evoluţiei ciclice pe termen mediu, în gândirea
economică se constată o amplă confruntare de idei, sunt prezente
numeroase puncte de vedere.
Deşi pe parcursul întregului secol XIX au fost evidente fluctuaţii ale
activităţii economice, inclusiv unele crize, încrederea teoreticienilor în
capacitatea de autoreglare a economiei i-a orientat pe aceştia să caute
cauzele crizelor în afara economiei prin explicaţii exogene mecanismului
economic: cea propusă de W.S. Jevons, cunoscută sub numele de "teoria
petelor solare", cea de ordin psihologic - alternanţa obiectivă a unor stări
de optimism şi cea de pesimism - elaborată de J.S. Mill. Azi, acestea
prezintă doar valoare istorică.
După marea depresiune din 1929-1933, s-au spulberat convingerile
privind capacitatea de autoreglare a economiei pentru asigurarea
echilibrului dintre economii şi investiţii, în condiţii de deplină ocupare. Ca
atare, în explicarea ciclului decenal, au apărut ca determinante cauzele de
tip endogen-exogen. După acestea, ciclurile rezultă din conjugarea acţiunii
unor factori interni sistemului economic, interdependenţelor din cadrul său
şi a unor circumstanţe exogene lui.
În baza lor, sistemul economic conţine în sine mecanisme
destabilizante care generează fluctuaţii ciclice, iar factorii exogeni
(condiţiile naturale, sociale, politice etc) pot favoriza sau frâna acţiunea
acestora.
Există unele teorii numite "exclusiv endogene". Printre ele, reţine
atenţia "teoria ciclului de reinvestiţional", elaborată de G. Haberler.
Acesta susţine că originea mişcării ciclice decurge din procesul
reproducţiei capitalului (cel fix n.n.), a cărui înlocuire este amplă în unele
perioade şi nesemnificativă în altele. Alternanţa unor perioade de înlocuire

26
febrilă a capitalului fix cu altele, când în mod necesar volumul reînnoirii lui
este redus, ar explica evoluţia ciclică şi fazele sale.
Alţi autori, adepţi ai teoriilor monetariste, încearcă să explice
evoluţiile ciclice prin evoluţia creditului: creşterea excesivă a acestuia
stimulează expansiunea, dar rupe echilibrul economic, determinând faza
de recesiune. După aceştia, ciclul economic ar fi un fenomen pur monetar,
determinat exclusiv de erori ale autorităţilor responsabile de politica
monetară. Criticate pentru unilateralitatea lor, teoriile monetariste ale
ciclului decenal, s-au îmbogăţit şi diversificat, în special, prin aportul
specialiştilor din Şcoala monetaristă (M. Friedman, A. Schwartz, M.N.
Rothbard). Unele dintre cele mai recente elaborări monetariste privesc
evoluţia ciclică ca rezultat al politicilor de credit adoptate de băncile
centrale: când reduc în mod artificial rata dobânzii, ele stimulează iniţierea
fără suficientă fundamentare economică a unor proiecte de investiţii care
la un anumit moment se dovedesc irealizabile pentru că factorii de
producţie sunt în realitate mai scumpi decât evaluările iniţiale. Faza
recesivă începe când întreprinzătorii, fiind în imposibilitatea de a realiza
obiectivele programate, îşi reduc investiţiile.
Un anumit rol în explicarea evoluţiei ciclice l-au avut şi teoriile
subconsumului, după care insuficienţa cererii (determinată de inegalităţi
şi injustiţii în repartizarea veniturilor frânează oferta şi creşterea
producţiei, care atrag sporirea şomajului). Acesta devine apoi un factor
suplimentar de reducere a cererii, accentuând dezechilibrul pieţei, cu
efecte cumulative pentru reducerea producţiei şi declanşarea crizei
economice.
Teoriile supraacumulării de capital explică evoluţia ciclică prin
fluctuaţiile investiţiilor. După acestea, creşterea investiţiilor stimulează
cererea globală, generând un proces cumulativ de expansiune economică.
Recesiunea survine ca urmare a insuficienţei resursele investiţionale mai
întâi în sectorul creator de prodfactori. Aceasta se transmite întregului
sistem economic mai ales când structurile productive create în faza de
expansiune lansează pe piaţă cantităţi substanţiale de bunuri economice
care nu pot fi absorbite de cerere. Alţi autori au adus corectări sau
dezvoltări teoriei supraacumulării de capital aplicate în explicarea evoluţiei
ciclice. Se încearcă demonstrarea faptului că manifestările de criză şi
recesiunile ciclice s-ar declanşa nu ca urmare a insuficienţei de lichidităţi,
ci deteriorării rentabilităţii investiţiilor şi implicit a capitalului fix existent,
care depăşeşte nevoile reale ale economiei. J. Schumpeter în "Teoria
dezvoltării economice" încearcă să evidenţieze rolul supraacumulării de
capital în declanşarea crizelor, prin aceea că randamentul ridicat al
investiţiilor masive efectuate într-o perioadă scurtă face ca piaţa să fie
inundată de produse noi, pe care cererea este incapabilă să le absoarbă:
de aici, declanşarea recesiunii şi (sau) depresiunii cauzate de scăderea
producţiei de bunuri de consum, care se va transmite tuturor sectoarelor
economice.
După teoria marxistă, cauza fundamentală a crizelor economice de
supraproducţie se află în contradicţia fundamentală a sistemului economic
şi care conduce la declanşarea crizelor ciclice prin incidenţa nemijlocită,
directă a contradicţiilor derivate (forme de manifestare a contradicţiei
fundamentale) ajunse la un anumit grad de maturizare. Sunt de reţinut
dintre acestea: tendinţa de creştere mai rapidă a producţiei decât a cererii
27
solvabile, apariţia unor neconcordanţe între structura ofertei şi a cererii,
care conduc la formarea unei "supraproducţii relative" şi reducerea
tendenţială a ratei profitului.
În concepţia keynesistă, succesiunea fazelor de prosperitate şi de
recesiune poate fi analizată în legătură cauzală cu evoluţia eficienţei
marginale a capitalului, în interdependenţa cu rata dobânzii. Dezvoltând şi
concretizând concepţia keynesiană, P. Samuelson a elaborat modelul
evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei multiplicatorului şi
acceleratorului, acţiunea combinată a celor două mecanisme fiind cauza
care poate determina expansiunea şi recesiunea ciclică8.
5.3. Ciclurile lungi.
Evoluţia pe termen lung a vieţii economice, a stării şi eficienţei
utilizării factorilor de producţie demonstrează că acesta se desfăşoară sub
forma unor unde lungi cu o durată de 40-60 ani. În acest interval de timp
în economie este dominant un anumit mod tehnic de producţie. O
perioadă de timp - experienţa istorică atestă că aceasta reprezintă circa
20-30 ani, - modul tehnic de producţie dominant funcţionează
corespunzător, îşi dezvăluie capacităţile de progres, are un cadru adecvat
de afirmare. După aceasta, el intră în conflict cu posibilităţile oferite de
natură şi alte resurse economice pe baza cărora a fost construit, apar
semne de epuizare a capacităţilor sale de afirmare a raţionalităţii
economice, manifestându-se o tendinţă istorică de scădere a eficienţei
economice, mai ales a reducerii randamentelor de scară şi creşterea
costurilor.
Începe o perioadă de tranziţie spre un nou aparat de producţie, apt să
ridice eficienţa economică, ca urmare a unor niveluri calitative, structuri şi
modalităţi de combinare a factorilor de producţie, în concordanţă cu
resursele disponibile şi accesibile. Este o perioadă de 20-30 ani, în care
limitele vechiului mod tehnic de producţie sunt pregnante, dar care se
perpetuează datorită unor factori inerţiali, paralel cu extinderea în
economie a germenilor noului mod tehnic de producţie. Generalizarea
noului mod tehnic al producţiei şi restructurarea profundă a economiei
încheie un ciclu de evoluţie a economiei, marcând trecerea la un nou
stadiu calitativ al factorilor de producţie, la o nouă „undă” de dezvoltare
economică. Corespunzător acestei logici, în evoluţia oricărei economii
mature, se disting două mari faze de evoluţie: una ascedentă (faza A), şi
alta descendentă (faza B), fiecare cu o durată de 20-30 de ani.
Pe deasupra unor deosebiri de opinii, au fost puse în evidenţă 4 cicluri
Kondratiev (lungi) în evoluţia economiei mondiale de-a lungul ultimelor
două secole.
Faza ascendentă A, se caracterizează prin preponderenţa anilor de
prosperitate economică şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului
naţional, investiţiilor, producţiei, desfacerilor, inclusiv ridicarea susţinută a
nivelului de trai.
În faza descendentă are loc încetinirea ritmurilor de creştere a
producţiei, investiţiilor, a veniturilor, iar gradul de ocupare se înrăutăţeşte
etc.; anii de recesiune economică sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor
fenomene negative în economie (inflaţie, şomaj etc.) se accentuează.
Pentru a încerca o explicaţie a ciclului secular, este necesar să se
pornească de la faptul că evoluţia economică pe termen lung se derulează
sub incidenţa a numeroşi factori endogeni şi exogeni: economici, tehnico-
28
economici, social-politici şi naturali. În prezent capătă tot mai largă
recunoaştere teza după care cauza principală a ciclului secular o formează
evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovării tehnologice, în legătură
organică cu ciclul schimbărilor structurale din economie.
Sub influenţa acestora are loc schimbarea din temelii la fiecare 40-60
ani a modului tehnic de producţie. Astfel, în faza ascendentă a ciclului
lung, inovaţiile, care stau la baza noului mod tehnic de producţie se
generalizează în economie prin intermediul unui proces investiţional
susţinut, conferind o dinamică înaltă producţiei, venitului naţional şi
eficienţei economice. Este evidentă tendinţa durabilă de îmbunătăţire a
gradului de folosire a factorilor de producţie disponibili. După o anumită
perioadă, apar semne de epuizare a potenţialului de eficienţă a modului
tehnic de producţie existent, concretizate în dificultăţi şi disfuncţionalităţi
în economie, ceea ce marchează începutul fazei descendente a ciclului
lung. În faţa dificultăţilor economice se intensifică cercetarea ştiinţifică şi
inovarea tehnologică, generând un puternic avânt inovaţional. Datele
statistice disponibile par să ateste că vârfurile descoperirilor ştiinţifice şi
inovaţiilor tehnologice s-au plasat în fazele descendente ale ciclurilor
lungi. În aceste intervale, sunt concentrate majoritatea descoperirilor
fundamentale pe baza cărora s-au declanşat invenţii şi inovaţii ample şi
care prin mecanismul investiţiilor scot economia din faza de stagnare şi îi
imprimă un curs ascendent pe o perioadă lungă de timp. Este de remarcat
că, în faza ascendentă a ciclului lung, nu se ridică nevoi deosebit de
presante în faţa cercetării ştiinţifice, ceea ce determină un recul al marilor
descoperiri şi invenţii (dacă se înregistrează totuşi, prin logica proprie
străpungerilor în ştiinţă şi tehnică, ele se aplică pe scară redusă, baza
procesului investiţional constituind-o stocul deja existent al realizărilor
verificate de practică).

5.4. Politici anticiclice (conjuncturale)


În confruntarea cu fluctuaţiile ciclice inevitabile, agenţii economici
specializaţi şi guvernele nu rămân în expectativă, ci concep şi adoptă
măsuri pentru atenuarea acestora; scopul declarat este asigurarea unei
mai mari stabilităţi proceselor economice şi reducerea efectelor negative
ale evoluţiilor ciclice. Asemenea măsuri s-au întreprins încă din secolul
trecut, dar au fost întregite şi perfecţionate prin mai buna cunoaştere a
interdependenţelor din cadrul economiei, relevante de teoria economică şi
de mărirea capacităţii de informare promptă şi reală asupra evoluţiei
economice. Un real folos au în acest sens şi concluziile furnizate de
practica economică.
Politicile anticiclice îşi au originea în modalităţile fundamental diferite
de a percepe cauzele fluctuaţiilor ciclice. Ele se pot grupa în două mari
categorii: influenţarea cererii agregate (demand-side-economics) şi
influenţarea ofertei agregate (supply-side-economics).
Politicile anticiclice, având ca obiectiv influenţarea cererii
agregate, pornesc de la teoria lui Keynes, după care cauza principală a
fluctuaţiilor agregate ale activităţii economice rezidă în modificările
nedorite ale cererii agregate (în special ale cererii pentru bunuri de
investiţii) în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a producţiei (oferta
agregată).

29
Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiile ciclice se folosesc
mai multe mijloace şi instrumente de politică economică: cheltuielile
publice, sistemul de impozite de impozite şi taxe, rata dobânzii şi masa
monetară, sistemul asigurărilor sociale etc. Folosirea lor a fost
fundamentată de către Keynes şi alţi mari economişti, care l-au succedat,
ele fiind integrate în măsuri (politici) anticriză (anticiclice), care au devenit
componente ale politicii economice pe termen scurt-mediu. Ele sunt
promulgate de către stat şi aplicate prin organismele sale, prin instituţiile
financiare şi alţi agenţi economici, într-o anumită logică şi corelare, în
funcţie de condiţii şi gradul de cunoaştere a realităţilor economice.
Deşi interdependente, asemenea măsuri pot fi grupate în trei mari
categorii: politica cheltuielilor publice, politica monetară şi politica fiscală.
Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea cheltuielilor
bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune - chiar cu preţul unui
deficit bugetar - cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată
(pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza de recesiune).
Cheltuielile publice favorizează cererea globală prin intermediul
achiziţiilor de stat, investiţii cu caracter social-cultural şi în sectorul public.
O importanţă majoră prezintă majorarea prestaţiilor şi alocaţiilor de
securitate socială (ajutoare de şomaj, alocaţii familiale, de reciclare
profesională etc.) care permit ca, în faza de recesiune, să fie atenuate
fluctuaţiile negative ale veniturilor disponibile pentru numeroase categorii
ale populaţiei. Pe această bază este impulsionată atât cererea
guvernamentală cât şi cea privată pentru bunuri de consum şi de capital.
Disponibilitatea legiuitorilor pentru repartizarea cheltuielilor bugetului de
stat, limitele pe care le acceptă în deficitul acestuia şi modul de acoperire
a acestor deficite vor determina amploarea şi efectele pe termen mediu-
scurt ale politicii cheltuielilor publice.
Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata
dobânzii, creditul şi masa monetară. Ele se aplică diferenţiat în funcţie de
starea conjuncturii economice.
Astfel, în faza de boom prelungit, când ritmul inflaţiei şi (sau) pericolul
apariţiei altor dezechilibre în economie sunt majore, se apelează, de
regulă, la o politică monetară restrictivă prin punerea în mişcare a unor
instrumente specifice: sporirea ratei dobânzii, promulgarea unor restricţii
suplimentare la acordarea de credite, controlul asupra masei monetare
este mai riguros, majorarea rezervelor obligatorii, supravegherea mai
strictă a activităţii financiar-bancare. Asemenea măsuri au ca efect
frânarea cererii de satisfactori şi a investiţiilor şi, pe această bază, a
activităţii economice, cu preţul creşterii şomajului şi a gradului de
nefolosire a altor factori de producţie. În faza de recesiune se poate
acţiona în sens invers: reducerea ratei dobânzii (scontului), facilităţi pentru
sporirea volumului creditului şi a masei monetare, reducerea nivelului
rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale, achiziţionarea intensă de
către autorităţile monetare a titlurilor de stat şi altor categorii de titluri pe
piaţa deschisă şi pe cea a schimburilor valutare, amânarea (prelungirea)
scadenţei unor credite etc.
Prin astfel de măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi
investiţiilor, a cererii globale în general şi pe această bază creşterea
producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă.

30
Politica fiscală constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în
scopuri anticiclice.
Astfel, în condiţii de recesiune, se poate proceda la reducerea
fiscalităţii (gradul de impozitare directă a veniturilor şi de taxare a
consumului), lăsând o cotă procentuală mai mare din venituri asupra
agenţilor economici particulari, ceea ce are menirea să încurajeze cererea
pentru bunuri de consum şi investiţionale.
Acest fapt este favorizat şi de sistemul cotelor progresive de impozit
care permite ca plăţile pentru impozite să se diminueze relativ mai mult
decât contracţia veniturilor. În condiţii de boom, se procedează, de regulă,
la majorarea fiscalităţii, pentru a frâna cererea pentru bunuri de consum şi
investiţiile, chiar inflaţia, impozitele sporind mai rapid decât veniturile în
expansiune. Există perioade în care anumite măsuri permit, printre altele,
şi încasări suplimentare la buget menite să acopere sau să atenueze
deficitele acumulate în recesiune.
Cele trei tipuri de politici anticiclice de sorginte keynesistă, având ca
obiectiv influenţarea cererii, se aplică corelat şi în raport cu situaţia
concretă a altor variabile şi interdependenţe din economie; în raport cu
acestea, accentul este pus pe un tip de politică economică sau altul şi în
cadrul fiecăruia, se apelează la instrumente şi pârghii specifice.
De exemplu, politicile monetariste, - cel mai des utilizate în perioada
postbelică, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, şi mai recente în cele
aflate în tranziţie - se recomandă numai după ce s-a diagnosticat corect
starea reală a economiei. De pildă, intenţia de a stimula sau reduce
cererea - în raport de starea conjuncturii - trebuie să pornească de la
premisa că mărimea cererii de satisfactori şi prodfactori este influenţată
de numeroase împrejurări: venitul curent, evoluţia previzibilă a preţurilor,
structura pe categorii de vârstă a populaţiei şi tranşe de venituri, mărimea
patrimoniului agenţilor economici şi structura acestuia (active reale, active
financiare, active monetare), mărimea şi ponderea venitului permanent în
cadrul "paradoxului economisirii" şi gradul de ocupare a forţei de muncă
ş.a.
De aceea, nu există reţete universale privind promovarea politicilor
anticiclice de tip keynesist şi a instrumentelor disponibile în acest sens.
Începând cu anii '70 începe să fie pusă sub semnul întrebării
capacitatea politicilor de sorginte keynesistă de a asigura stabilitatea
sistemului economiei de piaţă. O asemenea stare de lucruri are cauze şi
manifestări care inevitabil incită la reflecţii. Astfel, de-a lungul întregii
perioade, preţurile nu numai că nu au scăzut, ci, din contră, au înregistrat
o tendinţă generală de creştere - corelată de regulă cu ritmul creşterii
economice; începând cu 1973-1974, are loc o creştere spectaculoasă a
preţurilor, iar în faţa inflaţiei galopante, s-au impus măsuri pentru
reducerea cererii agregate (prin frânarea consumului şi investiţiilor).
Efectul a fost o sporire substanţială a şomajului, însoţită de stagnarea
creşterii economice, dar rezultatele obţinute în stăpânirea inflaţiei au fost
modeste. Şomajul s-a transformat în principalul dezechilibru structural, cu
ample implicaţii social-politice şi umane. Măsurile adoptate după 1970-
1973, pentru schimbarea conjuncturii, prin politici de susţinere (investiţii
publice, ajutoare bugetare, alocaţii familiale pentru cei aflaţi în dificultate
sau marginalizaţi, comenzi publice etc.) au determinat creşterea
cheltuielilor publice şi a deficitelor bugetare, fără o reducere semnificativă
31
a şomajului, ajungându-se la concluzia că ele sunt doar elemente
artificiale şi temporare de influenţare a conjuncturii. În fond, statul nu se
poate substitui iniţiativelor oamenilor; cel mult, se aşteaptă ca el să facă
aceste iniţiative posibile şi mai eficiente. În acest cadru, s-au revigorat în
forme noi politicile conjuncturale bazate pe stimularea ofertei (supply -
side economics).
Politicile bazate pe ofertă - pornesc de la filozofia că pentru a
influenţa conjunctura în situaţii nefavorabile (stări de recesiune sau chiar
depresiune) este esenţială ameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe
producători să mărească oferta agregată.
În această direcţie pot fi sugerate şi aplicate cel puţin două mari
categorii de măsuri (politici).
Efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea
concurenţei şi preţurilor libere, prin atenuarea rolului centrelor de forţă
economică (oligopoluri, centrale sindicale) care, puternice fiind, ar putea
obţine venituri stabile relativ independent de evoluţia ofertei reale.
Factorul determinant pentru evoluţia ascendentă a ofertei agregate este o
bună funcţionare a pieţei; orice alterare a mecanismului pieţei libere
creează distorsiuni între oferta şi cererea agregată, instabilitate, fluctuaţii
ciclice, şomaj şi inflaţie. Ca atare, primul obiectiv al politicii economice
este de a veghea la buna funcţionare a "pieţei libere, concurenţiale şi a
mecanismelor sale" în condiţiile asigurării unei iniţiative cât mai largi prin
reducerea reglementărilor şi întărirea drepturilor de proprietate privată.
Folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească
perspectivele de profit ale producătorilor, stimulându-i astfel să-şi menţină
şi, după caz, să sporească oferta de bunuri. În acest sens, se
demonstrează că reducerea ratei fiscalităţii îi va încuraja să producă mai
mult, veniturile şi cheltuielile statului, ale altor categorii de agenţi
economici, vor creşte, atrăgând după ele evoluţia corespunzătoare şi a
cererii agregate. Filozofia unei asemenea opţiuni decurge din faptul că
întreprinzătorul şi proprietatea particulară trebuie încurajate prin pârghiile
de politică economică pe care le folosesc statul şi instituţiile financiar
bancare. Intervenţia statului încearcă armonizarea politicilor monetare şi
fiscale focalizate asupra întreprinzătorului în aşa fel încât să-i stimuleze
libera iniţiativă şi asumarea riscului
Este un fapt demonstrat că în perioada postbelică s-au atenuat
fluctuaţiile ciclice ale activităţii economice din ţările dezvoltate. Totuşi,
dezechilibre s-au menţinut şi s-au manifestat în forme diferite, indiferent
de faza ciclului economic. Această stare de lucruri a activat un curent de
gândire după care teoria şi practica economică trebuie restructurate din
temelii. Se apreciază că o economie confruntată cu dezechilibre poate
urma una din două căi posibile:
a) să introducă condiţii de echilibru stabil printr-o profundă
restructurare;
b) să menţină status-quo-ul şi aplicarea unor politici keynesiste.
Ele se constituie în încercări de neutralizare a efectelor
nocive ale forţelor de dezechilibru, fără a atinge însă cauzele
originare ale tulburărilor concretizate în încălcarea condiţiilor
de echilibru stabil

32
CAPITOLUL 6
CREŞTEREA ECONOMICĂ
6.1. Creşterea economică. Definiţie
Un standard de viaţă superior nu poate fi obţinut decât printr-o
producţie superioară de bunuri şi servicii. Creşterea economică
constă tocmai în sporirea rezultatelor activităţii economice la nivel
macroeconomice. Creşterea economică se exprimă prin ritmul de creştere
a indicatorilor macroeconomici (PIB, PNB, VN). Frecvent, variaţia acestor
indicatori este corelată cu evoluţia demografică.
Creşterea PIB potenţial este un proces pe termen lung şi constă în
creşterea producţiei potenţiale
. PIB potenţial este acel volum al producţiei pentru care capacitatea
de producţie este deplin utilizată. Creşterea PIB potenţial este echivalentă
cu creşterea capacităţii de producţie la nivel naţional este un rezultat al
investiţiilor efectuate.
Creşterea economică este determinată de factori cum sunt:
- direcţi
 Creşterea populaţiei active
 “Investiţiile” în capitalul uman
 Creşterea volumului capitalului utilizat
 Schimbările tehnologice
- indirecţi
 Instituţiile (instituţiile financiare, administraţiile private
etc.)
 Guvernul
Creşterea economică pe termen lung are două surse importante:
- creşterea cantitativă a factorilor de producţie utilizaţi (a numărul de
persoane, a cantităţii de capital fix sau circulant utilizat); aceasta
poartă şi denumirea de creştere economică extensivă;
- creşterea calitativă a factorilor, adică creşterea eficienţei utilizării
factorilor de producţiei (a productivităţii acestora); rezultatul este
creşterea economică intensivă.
Descrierea creşterii economice se realizează cu ajutorul funcţiei de
producţie:
PIB = f (munca, capital, progres tehnic)

Aşadar, creşterea economică derivă din cantitatea şi calitatea


factorului muncă existent într-o ţară. Cantitatea factorului muncă poate
determina o creştere economică sănătoasă numai în condiţiile în care se
înregistrează şi o creştere a stocului de capital. Altfel, creşterea cantităţii
de muncă utilizată în condiţiile în care stocul de capital rămâne constant
determină utilizarea factorilor de producţie cu o eficienţă din ce în ce mai
mică ceea ce determină o scădere a producţiei pe locuitor (datorită
randamentelor descrescătoare).
Calitatea factorului uman de referă atât la calificare, grad de cultură,
dar şi la starea de sănătate a populaţiei, la longevitatea acesteia.

33
Creşterea cantităţii de capital utilizat determină creşterea cantităţii
de bunuri şi servicii obţinute într-o economie naţională, dar în aceeaşi
manieră ca şi creşterea cantităţii de forţă de muncă. Progresul tehnic,
denumit în modelele economice consacrate (cel al lui Robert Solow şi cele
care au urmat acestuia) factor rezidual, este în prezent unul dintre cei mai
importanţi factori ai creşterii economice, fiind o sursă importantă a
creşterii productivităţii factorilor de producţie şi, deci, a creşterii
economice intensive.
Creşterea economică aduce beneficii agenţilor economici. Dintre
acestea enumerăm:
- Creşterea standardului de viaţă. Sporirea volumului de bunuri şi
servicii finale la nivelul unei ţări este echivalentă, de regulă, cu
modificarea în sens favorabil a consumului. Creşterea economică pe
termen lung aduce o sporire nu numai a cantităţii, ci şi a calităţii
bunurilor şi serviciilor consumate.
- Atenuarea sărăciei. Creşterea capacităţii de producţie generează
mai multe locuri de muncă şi, deci, surse de venit mai numeroase
pentru menaje;
- Modificări în structura consumului. Creşterea economică a
determinat în ultimele decenii ca în statele cu economie de piaţă
matură partea din venit destinată satisfacerii nevoilor inferioare să
scadă în favoarea celei destinate satisfacerii nevoilor superioare
(cultură, recreere, comunicare etc.).
Totuşi, creşterea economică, ca finalitate a eforturilor efectuate de
instituţiile statului are costurile sale.
 Poluarea. Poluarea reprezintă unul din costurile majore ale
creşterii economice din secolele al XIX-lea şi al XX-lea.
 Alocarea resurselor pentru creştere (costul de oportunitate)
Consumul de bunuri şi servicii trebuie redus în prezent astfel
încât consumul viitor să fie mai mare. Cu alte cuvinte, numai
investiţiile generează venituri viitoare, iar acestea pot creşte
numai pe seama reducerii consumului.
 Costuri personale şi sociale

6.2. Teoria creşterii economice

Teoria creşterii economice este una care vizează pe termenul lung.


Punctul de pornire este reprezentat de funcţia de producţie:

PIB = F(M, K)

Teoria clasică a creşterii economice a fost dezvoltată de Smith,


Ricardo şi Malthus. Ea s
e bazează pe legea randamentelor descrescătoare şi descrie evoluţia
economiei în condiţiile în care pământul este o resursă limitată, iar
populaţia este în creştere. În aceste condiţii, Malthus a opinat că populaţia
este condamnată să trăiască la nivelul de subzistenţă. Legea
randamentelor descrescătoare avea ca rezultat faptul că, atunci când
pământul este limitat, creşterea populaţiei determină reducerea salariilor,

34
la nivelul la care populaţia se va afla într-o situaţie staţionară (numărul va
rămâne constant). Clasicii au omis aportul progresului tehnic la creşterea
economică.
Keynesismul consideră că venitul naţional creşte pe seama creşterii
cererii agregate. Precursorii lui Keynes s-a preocupat stabilitatea activităţii
economice şi de reducerea şomajului. Ei au subliniat rolul major al
investiţiilor privite ca acumulare de capital şi ca o componentă a cererii
agregate. Acestea (investiţiile) au rolul hotărâtor în creşterea venitului
naţional şi, deci, a producţiei naţionale.
Teoria neoclasică introduce, ca variabilă exogenă progresul tehnic. Se
menţine rolul important al investiţiilor (care au ca rezultat creşterea
înzestrării tehnice a muncii) şi al creşterii cantităţii forţei de muncă
utilizată.
Noua teorie a creşterii consideră progresul tehnic a fi o variabilă
endogenă. Investiţiile nu constau în reproducerea aceloraşi bunuri, ci în
producerea de utilaje, maşini etc, care încorporează în ele cunoştinţele
acumulate de oameni. De asemenea, se ia în considerare şi faptul că
randamentul social este superior randamentului privat, determinând
astfel, externalităţi tehnologice pozitive şi deci creşterea productivităţii.
Noua teorie consideră că încorporarea cunoştinţelor are loc prin două căi:
- învăţare prin practică, în sensul că oamenii încorporează experienţa
acumulată în elementele de capital;
- invenţie, schimbările tehnologice fiind procese sistematice, gândite.
Mai mult, teorie economică a că sunt importante următoarele
aspecte ale inovării
- Este foarte complex
- Localizarea inovaţiilor; este cunoscut faptul că inovaţiile se
concentrează în anumite ţări, care au devenit exportatoare de
cunoştinţe
- Difuziunea inovaţiilor este costisitoare, pentru că oamenii au o
rezistenţă mare la schimbare şi de asemenea, apărarea drepturilor
de proprietate intelectuală necesită eforturi deosebite.
- Structura pieţei şi a economiei influenţează inovaţiile, pentru că de
exemplu, o economie concentrată pe ramurile industriale apropiate
de sectorul primar, cunosc o evoluţie tehnologică inferioară
economiilor în care sectorul terţiar şi quaternar sunt în proces de
maturizare.
- Inovaţiile – strategie competitivă. Unele întreprinderi au activităţi
sistematice de cercetare pentru a crea noi produse sau noi
tehnologii (care să le dea un avantaj de cost).
Teorii ale randamentelor de scară crescătoare consideră că iniţial,
costurile investiţiile cu grad mare de noutate necesită costuri foarte mari
(de asemenea şi riscuri mari) şi că, de regulă, consumatorii sunt reticenţi
la produsele cu acelaşi grad de noutate.

6.3. Limitele creşterii?


Clubul de la Roma (1970), luând act de epuizarea rapidă a resurselor
naturale a propus ca rezultatele economice absolute să sporească în
aceeaşi măsură cu populaţia totală, astfel încât rezultatele pe locuitor să
rămână constante. Aceasta este cunoscută ca fiind creşterea economică
zero. Susţinătorii creşterii economice zero considerau că în planul politicii
35
economice, aceasta ar fi singura reacţie raţională pentru prezervarea
resurselor pe un termen cât mai lung.
În raportul Brundtland, intitulat Viitorul nostru comun, prezentat la
Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro din iunie 1992, se afirmă că
"dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea reconcilierii dintre
economie şi mediul înconjurător, pe o nouă cale de dezvoltare care să
susţină progresul uman, nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci
pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat.”
Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabilă sau
viabilă, sustenabilă, în cadrul căreia se urmăreşte interacţiunea
compatibilităţii a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic,
astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului, fără a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile
nevoi. Pentru realizarea condiţiei de compatibilitate a celor 4 sisteme care
se intercondiţionează, strategia dezvoltării durabile include, ca element
esenţial, indispensabil, simultaneitatea progresului în toate cele patru
dimensiuni.
Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de la
înţelegerea faptului că economia unei ţări, ca şi a tuturor ţărilor înseamnă
mai mult decât suma părţilor componente, că modificările produse într-un
subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu, în virtutea
interdependenţelor dinamice existente în componentele acesteia.
Pornind de la cinci factori care se inter-influenţează în procesul
dezvoltării - populaţia, resursele naturale şi mediul natural, producţia
agricolă, producţia industrială şi poluarea - , strategia dezvoltării durabile
îşi propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a
raportului nevoi-resurse, obiective de atins - mijloace necesare, pe baza
compatibilităţilor lor reciproce, în timp şi spaţiu. Este vorba de a concepe
şi realiza un asemenea mediu economic care, prin intrările şi ieşirile sale,
să se afle într-o compatibilitate directă, dinamică cu mediul natural, dar şi
cu nevoile şi interesele prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi
se succed la viaţă.
De aici decurge că dezvoltarea durabilă este definită de o
dimensiune naturală - în sensul că există, numai atâta vreme cât mediul
creat de om este compatibil cu mediul natural; o dimensiune
economică, bazată pe competitivitate concurenţială, o dimensiune
social-umană - în sensul că toate ieşirile din mediul creat de om trebuie
să răspundă direct nevoilor şi intereselor prezente şi viitoare ale
generaţiilor care coexistă şi se succed; o dimensiune naţional-statală,
regională şi mondială - în sensul compatibilităţii criteriilor de optimizare,
atât pe plan naţional, cât şi la nivel regional sau global-mondial. Aşadar,
conceptul de dezvoltare durabilă, ca şi strategia sa de realizare pun
problema omului şi, în general, a colectivităţii umane, din perspectivele
timpului şi spaţiului. Asemenea perspective, pe care trebuie să le
integreze dezvoltarea durabilă, depind de cultura omului, de existenţa sa
din trecut, de actualitate şi dificultatea problemelor cu care se confruntă la
fiecare nivel, de gradul de dezvoltare şi încorporare a cuceririlor ştiinţei şi
tehnicii, de strategiile naţionale şi internaţionale de dezvoltare. Fără să
neglijeze aspectele concrete ale vieţii de zi cu zi, dezvoltarea durabilă, prin
abordarea interdependentă a celor cinci probleme cu care se confruntă
actualele strategii de dezvoltare, încearcă să conceapă scenarii de urmat,
36
în cadrul cărora viitorul să-şi găsească un loc din ce în ce mai bun şi mai
sigur în prezentul pe care îl trăim. Cele patru dimensiuni conferă modelului
viitor de dezvoltare caracterul de uman-durabil.
Prin răspunsul care trebuie dat la tendinţele care se manifestă -
creşterea rapidă a populaţiei, industrializarea accelerată, subnutriţia larg
răspândită, dispariţia unor resurse care nu se refac şi un mediu natural în
curs de deteriorare, dezvoltarea uman-durabilă îşi propune să creeze, în
timp şi spaţiu, condiţiile depăşirii limitelor progresului, prin progresul
limitelor, atât cantitativ, cât şi calitativ, de pe poziţia omului, a
compatibilităţii mediului creat de el cu mediul natural, a intereselor
generaţiilor în timp şi spaţiu.
Încadrarea dezvoltării în anumite limite de timp şi spaţiu pentru a fi
considerată durabilă, are o importanţă deosebită. În anul 322î.Chr.,
Aristotel considera că "majoritatea oamenilor cred că un stat, pentru a fi
fericit, trebuie să fie mare; dar, chiar dacă au dreptate, ei nu ştiu ce este
un stat mare şi ce este un stat mic. Dimensiunile unui stat au o limită la fel
ca şi celelalte lucruri, plante, animale, obiecte; pentru că nici unul dintre
acestea nu-şi păstrează forţa naturală, atunci când sunt prea mari, sau
prea mici, ci, fie că îşi pierd cu totul natura, fie că şi-o modifică".
Comparativ cu dezvoltarea de până acum, viziunea dezvoltării uman-
durabile integrează următoarele exigenţe majore, la nivelul tuturor
economiilor naţionale şi ale sistemului global al economiei mondiale:
a) un comportament fundamental, revizuit esenţial, ca modalitate
directă de luptă cu restricţiile obiective şi subiective ale
dezvoltării şi de colaborarea cu mediul natural;
b) îmbunătăţirea substanţială, în termeni absoluţi şi relativi, a
dezvoltării din ţările în curs de dezvoltare, în raport cu statele
dezvoltate economic ale lumii;
c) o planificare strategică, cu elemente specifice şi comune,
aflate în compatibilitate directă, atât în plan naţional, cât şi
internaţional;
d) atingerea unei stări raţionale şi durabile, în condiţiile tradiţiilor,
educaţiei şi activităţilor curente, ale intereselor imediate va
face transformarea (tranziţiei) disputată şi lentă, succesul fiind
asigurat de reala înţelegere a condiţiei umane, în acest
context de schimbări radicale;
e) prin trecerea la dezvoltarea durabilă, noi sperăm să realizăm
nu dacă, ci cum putem crea prin acest proces complex şi de
durată un prezent într-un viitor din ce în ce mai sigur;
f) în acest proces fundamental, este esenţial ca ştiinţa să ajute
omul să se cerceteze pe sine - sub aspectul obiectivelor şi
valorilor sale, tot la fel pe cât doreşte să cerceteze lumea pe
care vrea să o schimbe;
g) în acest proces complex, de mare întindere şi dificultate, cheia
dezvoltării durabile nu este numai pentru a supravieţui specia
umană, ci, chiar mai mult, dacă poate supravieţui fără a cădea
într-o stare de existenţă lipsită de orice valoare.
Corespunzător viziunii raportului Brundtland, dezvoltarea durabilă
(sustainable development) este un gen nou de strategie umană ce
răspunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilităţile de
satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare.
37
În esenţă, dezvoltarea umană-durabilă este definită de următoarele
elemente mai importante:
1. Compatibilitatea permanentă şi sigură a mediului creat de om
cu mediul natural.
2. Egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în
timp şi spaţiu.
3. Interpretarea prezentului prin prisma viitorului, sub forma
introducerii ca scop al dezvoltării durabile securitatea
ecologică în locul maximizării profitului.
4. Introducerea compatibilităţii strategiilor naţionale de
dezvoltare ca urmare a interdependenţelor, tot mai puternice,
în plan geoeconomic şi ecologic.
5. Mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării
generale, de la cantitatea şi intensitatea creşterii economice,
la calitatea acesteia.
6. Capitalul ecologic (natural) se află în interdependenţă şi se
integrează organic cu capitalul creat de om, cu capitalul
uman, (cultural), în cadrul unei categorii globale ce îşi
redefineşte obiectivele economice şi sociale şi îşi extinde
orizontul de cuprindere în timp şi spaţiu.
7. Trecerea la o nouă strategie cu faţă natural-umană, în care
obiectivele dezvoltării economice şi sociale să fie subordonate
deopotrivă însănătoşirii omului şi mediului natural, în timp şi
spaţiu.
Pornind de la necesitatea realizării acestor componente, noua
strategie a dezvoltării durabile îşi propune să surprindă schimbarea tipului
de creştere economică, controlul poluării, crearea unui cadru instituţional
şi legislativ adecvat lor şi eficace, sistemul educaţional în măsură să
anticipeze şi să aprofundeze cunoştinţele, sistemul de instrumente
economice care să prevină, să protejeze şi să asigure resursele rare,
sistemul de indicatori specifici, după care să aprecieze calitatea dezvoltării
şi vieţii oamenilor.

38
CAPITOLUL 7
ELEMENTE DE POLITICA ECONOMICĂ
7.1. Politica economică - generalităţi
Politica economică este reprezentată de acţiunile administraţiei
publice (guvernului) şi de constituirea instituţiilor ce pot îmbunătăţi
performanţele economiei. Ea este un ansamblu de obiective şi instrumente
prin care, după ce au fost ierarhizate în funcţie de priorităţi, statul
acţionează asupra variabilelor economice în scopul menţinerii, restabilirii
sau modificării climatului economic şi social.
În formularea politicii economice, economiştii deţin două roluri. În
primul rând ei încearcă să determine consecinţele politicilor alternative.
De exemplu, economiştii care acţionează în domeniul reformei sistemului
de producţie trebuie să previzioneze evoluţia costurilor, a beneficiilor şi a
eficienţei diferitelor modalităţi de finanţare şi organizare a sistemului.
Economiştii ce acţionează în domeniul mediului vor căuta să prevadă, de
exemplu, costul şi calitatea aerului urban ce rezultă din schimbările
impuse standardelor de emisie ale noxelor auto. Iar economiştii ce
studiază pieţele financiare vor căuta să determine efectele pe care le au
modificările ratelor dobânzilor asupra activităţii economiei şi forţei de
muncă.
În al doilea rând economiştii evaluează politicile alternative (pe o
scală de la rău la bine). Pentru a face aceasta trebuie stabilite obiectivele
politicii economice.
Intervenţia statului în economie depinde în principal de următorii
factori:
 Echilibrul şi stabilitatea economiei
 Insuficienţa iniţiativei private în unele domenii
 Satisfacerea nevoilor colective ale societăţii
 Finanţarea apărării naţionale
 Tendinţa de extindere şi amplificare a externalităţilor
 Apărarea drepturilor consumatorilor
 Stabilirea ordinii de drept
 Modificările în conjunctura economiei mondiale
În teoria economică s-au cristalizat două imagini ale statului: statul
jandarm şi statul providenţă. Statul jandarm: alocă resursele exclusiv unor
activităţi precum: menţinerea ordinii interne, justiţia apărarea naţională.
Statul providenţă intervine în menţinerea securităţii sociale şi asigurarea
riscurilor sociale.
Statului bunăstării, respectiv măsurile de politică economică pe care
acesta îşi fundamentează existenţa pornesc de la teorie şi sfârşesc în
realitate:
 Laissez-faire; acest principiu statuează că piaţa trebuie să aloce
resursele şi că rezultatul este dat de întâlnirea intereselor
agenţilor economici, nici unul neieşind fără a fi satisfăcut;
 Modelul social-democrat (solidaritate socială, politici
intervenţioniste pe piaţa muncii);
 Modelul german (securitate şi stabilitate, mai puţin egalitate)

39
Funcţiile economice ale statului sunt:
 Alocare a resurselor;
 Distribuţie a unei părţi din rezultatele activităţii
economice naţionale;
 Stabilizare a economiei naţionale;
 Reglare a activităţii economice şi eliminare a
dezechilibrelor macroeconomice.

Statul providenţă cunoaşte în prezent o triplă criză:


- Criza financiară; resursele sunt insuficiente exercitării funcţiilor sale,
în special în domeniul social
- Criza de eficacitate; aparatul de stat se dovedeşte a fi din ce în ce
mai ineficient în rezolvarea problemelor societăţii. În unele ţări,
aparatul de stat este supraîncărcat, astfel încât se de păşeşte cu
mult limitele impuse de legea randamentelor descrescătoare;
- Criza de legitimitate; agenţii economici încep să se întrebe tot mai
des de ce statul trebuie să facă redistribuirea, de ce statul trebuie să
intervină, mai ales că acesta cheltuieşte permanent mai mult decât
obţine de la contribuabili, iar eficienţa acestuia este din ce în ce mai
scăzută.

Analiza politicilor economice din perspectiva obiectivelor poate


contribui la dezvoltarea teoriilor economice în mod obiectiv atâta timp cât
este clară şi deschisă. De-a lungul anilor, ca răspuns la acţiunile
societăţilor în care viaţa politică determină viaţa economică, economiştii
au dezvoltat criterii de interpretare a măsurilor sociale şi politice pe o
scală de la bine la rău.
S-au dovedit esenţiale patru obiective ale politicilor economice:
- utilizarea deplină a forţei de muncă;
- echilibrul exterior;
- creştere economică;
- stabilitatea preţurilor.
Politica economică este concepută şi practicată pentru a corija şi
completa acţiunea pieţei. Piaţa are un rol foarte important în contextul
acestei reglementări, dar absolutizarea acestui rol nu poate evita efectul
de „junglă” pe care îl generează dezumanizarea relaţiei cerere-ofertă, ca o
expresie a selecţiei agenţilor economici exclusiv prin libera concurenţă.
Absolutizarea rolului politicii economice nu poate evita efectul de
„imoralitate administrativă„ pe care îl generează etatizarea relaţiei
cerere-ofertă, ca expresie a selecţiei agenţilor economici exclusiv prin
măsuri administrative, ca urmare a limitării sau chiar eliminării liberei
concurenţe
Realizarea obiectivelor politicii economice depinde de o multitudine
de factori: naturali, financiari, structurali, comportamentali etc. Modul în
care aceşti factori acţionează asupra procesului de implementare a politicii
economice s-a structurat în „paradigma constrângerilor” prin care se
evidenţiază existenţa a trei tipuri de factori a căror influenţă asupra
succesului politicii economice este decisivă.
În primul rând, având ca obiectiv controlul şomajului prin creşterea
activităţii economice (încurajarea cererii de bunuri şi servicii, mărirea
40
salariilor) se stimulează creşterea preţurilor datorită creşterilor preţului
factorului muncă şi a creşterilor costurilor de producţie (deci, inflaţia sau
destabilizarea preţurilor). Invers, având ca obiectiv controlul inflaţiei se
limitează posibilitatea de consum şi, în consecinţă, şi cea de producţiei
(deci, creşterea şomajului).
În al doilea rând, având ca obiectiv creşterea economică, politica
economică accentuează interesul pentru finanţarea protecţiei sociale şi
menţinerea unui climat de pace şi stabilitate socială. Aceasta nu se poate
realiza decât printr-o impozitare superioară a veniturilor, care va
determina o creştere a costurilor cu forţa de muncă şi deci, o creştere a
şomajului.
În al treilea rând, creşterea economică determină creşterea cererii pe
termen scurt generând tensiuni inflaţioniste (în condiţiile în care oferta de
bunuri şi servicii este rigidă).
În contextul unui sistem politic democratic puterea politică este
împărţită între executiv şi legislativ. Raportul de forţe depinde de la o ţară
la alta, însă mecanismul politic respectă unele principii generale.
Executivul este responsabil în faţa legislativului pentru măsurile pe care le
ia în cadrul procesului de concepere şi implementare a politicilor
economice. Această dualitate a mecanismului decizie politice determină
factorii politici de incompatibilitate a obiectivelor politicii economice,
deoarece orientarea acestora şi instrumentele specifice nu pot coincide. În
acest caz apar disensiuni între executiv şi legislativ.
Pe de altă parte, între executiv, ca exponent al puterii politice şi
aparatul administraţiei publice (care nu se schimbă după alegeri) pot
apare neconcordanţe de opinii şi interese şi pot genera incompatibilităţi în
ceea ce priveşte obiectivele politicii economice.
Asupra instituţiilor statului acţionează o serie de grupuri de presiune
care promovează anumite interese, de cele mai multe ori divergente în
raport cu cele ale societăţii.
Realitatea a arătat că guvernele optează de foarte multe ori pentru
instrumente mai puţin recomandate de teoria economică, dar mai uşor de
utilizat şi cu implicaţii electorale mai puţin defavorizante. Se susţine că
implicarea factorilor politici în elaborarea şi aplicarea politicii economice
are ca rezultat sacrificarea unor alternative cu beneficii economice certe în
favoarea unor alternative cu beneficii politice certe.
Politica economică poate fi considerabil influenţată de relaţiile
economice şi politice cu alte state sau organisme internaţionale. Ca
urmare a raporturilor comerciale, de schimb valutar sau a acordurilor
internaţionale semnate, politica economică a statului nu poate ignora
efectele pozitive sau negative pe care situaţia economică sau politică
prezentă sau de perspectivă a ţărilor cu care s-au stabilit astfel de relaţii.
Experienţa deceniilor care au urmat celui de al doilea război mondial a
arătat faptul că instituţiile suprastatale pot influenţa în mare măsură
politicile economice, mai ales ale ţărilor în dezvoltare.
De asemenea, firmele multinaţionale au o influenţă majoră,
exercitând şi presiuni asupra economiilor şi guvernelor ţărilor în care îşi
delocalizează producţia.

7.2. Politici conjuncturale

41
Ansamblul măsurilor prin care se urmăreşte rezolvarea problemelor
pe termen mediu şi scurt sunt cunoscute sub numele de politici
conjuncturale. Acestea acţionează pe un orizont de timp de maxim patru
ani. Dintre politicile conjuncturale, cele mai cunoscute sunt: politica fiscal-
bugetară, politica monetară şi politica veniturilor.
Politica fiscal-bugetară constă în stabilirea ansamblului veniturilor
şi cheltuielilor statului pe parcursul unui exerciţiu financiar (sau an fiscal).
Este politica conjuncturală cea mai puternic influenţată de mediul politic şi
echilibrul social al momentului.
Orientările în ceea ce priveşte politica bugetară sunt două:
- cea liberală susţine un buget în stare de neutralitate, echilibrat, în
sensul că nivelul cheltuielilor nu trebuie să depăşească pe cel al
veniturilor. De asemenea, impozitele, care se formează ca venituri la
bugetul de stat, trebuie să fie neutre pentru activitatea economică
(adică nu introducă distorsiuni în economia naţională).
- politica bugetară de tip intervenţionist transformă bugetul într-un
adevărat instrument de politică economică. Pentru impulsionarea
activităţii economice, statul poate cheltui mai multe resurse la un
moment dat (peste nivelul celor de care dispune) cu scopul finanţării
unor obiective investiţionale, pentru a obţine efecte de antrenare a
celorlalte activităţi din economia naţională
Eficacitatea politici bugetare este demonstrată de posibilitatea de a
controla strict modul de utilizare a resurselor şi de a evalua cu precizie
efectele presiunii fiscale asupra agenţilor economici. Numai politica
bugetară permite realizarea investiţiilor publice, concentrarea precisă
asupra anumitor obiective prin utilizarea cheltuielilor sau a veniturilor
fiscale.
Totuşi, sunt autori care susţin, aşa cum se va vedea în capitolele
următoare, că efectele multiplicatoare ale deficitului bugetar sunt
compensate de efectele inhibatoare ale presiunii fiscale viitoare pentru
acoperirea acestuia.
Politica monetară are ca obiective asigurarea sumei de bani
necesare economiei naţionale astfel încât să se utilizeze deplin forţa de
muncă şi să se menţină stabilitatea preţurilor. Politica monetară
acţionează asupra a două categorii de variabile economice: cantitatea de
bani (masa monetară) şi „preţul banilor” (rata dobânzii).
Politica monetară contribuie la menţinerea echilibrului economic
general, încercând să menţină inflaţia şi cursul de schimb în limite
favorabile creşterii activităţii economice şi schimburilor externe. Politica
monetară poate avea şi obiective pe termen scurt şi foarte scurt. De
exemplu, Banca Centrală poate lua măsuri pentru stimularea infuziei de
capital străin în economia naţională.
Politica veniturilor se defineşte ca fiind ansamblul mijloacelor prin
care puterea politică acţionează asupra procesului de formare a veniturilor
primare. Obiectivele politicii veniturilor sunt atât economice, cât şi sociale:
- economice
 obţinerea unei cât mai bune compatibilităţi între nivelul
şomajului şi nivelul preţurilor
 îmbunătăţirea raportului competitivitate/cost la nivel
microeconomic

42
- sociale
 reducerea inegalităţilor între venituri
 garantarea unui nivel minim al venitului
 asigurarea motivării unor categorii sociale pentru ridicarea
nivelului competitivităţii.
Mijloacele prin care este implementată politica veniturilor pot fi
tradiţionale sau conjuncturale. Dintre mijloacele tradiţionale
enumerăm:
- garantarea salariului minim
- blocarea anumitor tipuri de venituri
Mijloacele conjuncturale presupun adaptarea nivelului veniturilor la
modificarea nivelului mediu al preţurilor prin indexarea salariilor (creşterea
veniturilor indiferent de rezultatele activităţii) şi prin dezindexare
(creşterea veniturilor proporţional cu dinamica rezultatelor activităţii
economice).
Politica veniturilor impune existenţa unui consens naţional, care, de
regulă se obţine relativ uşor în perioadele de expansiune economică.

7.3. Politici structurale reprezintă măsurile ce trebuie luate de


administraţia publică şi care vizează orizonturi de timp lungi cu obiective
referitoare la structurile fundamentale ale economiei. Dintre acestea
menţionăm politica industrială, politica sociala, amenajarea teritoriului etc.
In paginile de faţă de concentrăm numai asupra politicii industriale.
Politica industrială are drept scop ridicarea gradului de
competitivitate a întreprinderilor, indiferent de forma lor de proprietate şi
de organizare.
Obiectivele politicii industriale sunt:
- elaborarea şi punerea în aplicare a unei strategii pentru redresarea
economiei aflată în situaţii de recesiune sau criză;
- orientarea şi dezvoltarea sectorului secundar, considerat motorul
dezvoltării economice;
- adaptarea economiei la cerinţele procesului de globalizare.
- asigurarea independenţei naţionale în sectoarele industriale
sensibile (energie, cercetare-dezvoltare);
- implementarea unui model de dezvoltare care să se bucure de un
consens cât mai larg;
- armonizarea dezvoltării şi eliminarea decalajelor dintre diferitele
regiuni ale teritoriului naţional.
Transpunerea în realitate a obiectivelor politicii industriale este
posibilă utilizând instrumente a căror specificitate depinde de tipul de
economie. S-au conturat instrumente cu efect direct şi instrumente cu
efect indirect.
Instrumente ale politicii industriale cu efect direct:
- măsuri de stimulare as ansamblului întreprinderilor industriale prin
preţuri, subvenţii, controlul concurenţei etc.;
- măsuri de stimulare a unor întreprinderi, în funcţie de rolul de
antrenare pe care acestea îl au în sectorul industrial.
Instrumente ale politicii industriale cu efect indirect:
- măsuri de politică economică generală conjuncturală:
- măsuri de dezvoltare a infrastructurii de transport şi informaţională

43
- măsuri de dezvoltare a sistemului de formare şi pregătire
profesională;
- măsuri de dezvoltare a activităţii de cercetare.
O problemă majoră o constituie definirea sectoarelor industriale
strategice şi definirea tehnologiilor strategice. Se consideră că în definirea
sectoarelor industriale strategice, politica industrială trebuie să stimuleze
acele ramuri pentru care media ultimilor cinci ani a ritmurilor de
dezvoltare este superioară medie internaţionale.
Definirea tehnologiilor strategice trebuie să ţină cont reducerea
consumului de capital circulant şi oferă cel mai înalt grad de obţinere a
valorii adăugate.
Politica industrială are de înfruntat două mari obstacole:
- contradicţia dintre măsurile de obţinere a avantajelor competitive şi
necesitatea menţinerii unui grad înalt al utilizării forţei de muncă;
- contradicţia dintre tendinţa oricărei ţări de a-şi proteja economia
naţională şi tendinţa de liberalizare a comerţului internaţional.
În faţa acestor obstacole ţările au apelat la aşa-numitele politici de tip
crenel. Această politică constă în renunţarea la activităţi industriale care
se consideră a fi insuficient de competitive pe piaţa mondială şi care nici
nu au perspectiva unui creşteri ulterioare. În acelaşi timp, sunt stimulate
activităţi industriale strict specializate care în prezent şi în viitor un grad
înalt de competitivitate. Politica crenelurilor s-a dovedit generatoare de
importante efecte perverse. Astfel, a generat o rată ridicată a şomajului şi
a crescut gradul de dependenţă a pieţei interne de producţia altor state. În
unele cazuri, alegerea crenelurilor („vârfurilor”) s-a dovedit a fi nerealistă.
Alte ţări au adoptat un alt tip de politică industrială, denumit „politica
filierelor”. Aceasta se defineşte ansamblul măsurilor care dezvoltă un lanţ
de activităţi complementare în care întreprinderile sunt legate prin
activităţi de vânzare-cumpărare şi dezvoltarea în comun a unui program
de dezvoltare. Scopul final îl constituie realizarea unui produs final de
înaltă competitivitate.
Practica a arătat posibilitatea existenţei a trei tipuri de filiere: de
antrenare; de independenţă, prin care s-a redus substanţial necesitatea
unor importuri. Politica filierelor poate avea şi efecte perverse, în ceea ce
priveşte necesitatea unor importante surse de finanţare, fără de care
cerinţele de interdependenţă nu ar fi posibile.

44
CAPITOLUL 8
PIAŢA MONETARĂ

8.1. Banii şi sistemele monetare


Economia mondială, ca economie de schimb nu a putut evolua fără
existenţa unor mijlocitori ai schimbului, bunuri de referinţă, divizibile, şi în
raport de care să se stabilească valoarea celorlalte bunuri şi servicii.
Aceşti intermediari ai vânzării şi cumpărării au luat forma pe care o
cunoaştem astăzi ca urmare a creşterii necontenite a volumului mărfurilor
tranzacţionate.
Banul este definit ca orice bun care mijloceşte schimbul de bunuri şi
servicii. Astfel că rolul banilor a fost „interpretat” de foarte multe bunuri
de-a lungul dezvoltării umane, cum ar fi: scoicile, pieile, cerealele, pietrele,
metalele, hârtia, plasticul.
Rolul monedei (banilor) în cadrul unei economii este pus în evidenţă
prin funcţiile îndeplinite:
a) Funcţia de măsură a valorii. Prin această funcţie, moneda
serveşte la măsurarea cheltuielilor de producţie şi a rezultatelor, la
realizarea de calcule economice prin care se stabileşte costul activităţilor
desfăşurate sau programate a se desfăşura, se apreciază eficienţa, se
determină preţul produselor şi al serviciilor. De altfel, funcţia de măsură a
valorii este exercitată prin mecanismul formării preţurilor, în care intervin
trei factori determinanţi: munca, utilitatea şi raportul cerere-ofertă.
Moneda îndeplineşte această funcţie în mod ideal; când se exprimă
valoarea unei mărfi sau cheltuielile de producţie nu este necesară
prezenţa efectivă a sa, fiind suficient ca moneda (banii) să existe, în
general, în societate.
b) Funcţia monedei ca mijloc de circulaţie În această funcţie,
moneda serveşte procesului circulaţiei mărfurilor, intervenind în actul de
vânzare-cumpărare al unei mărfi, ce trece de la producător la consumator
în schimbul unei anumite cantităţi de monedă. Totodată, trecerea din
posesia unei mărfi în posesia altei mărfi are loc prin intermediul monedei.
În această calitate - de mijloc de circulaţie - banii apar ca bani reali, cu
existenţă efectivă: numerar sau bani de cont. Pentru exercitarea acestei
funcţii este necesar să existe o anumită cantitate de monedă în circulaţie,
care să mijlocească noi şi noi acte de vânzare-cumpărare.
c) Funcţia monedei ca mijloc de plată Această funcţie constă în
utilizarea monedei pentru achitarea mărfurilor cumpărate pe credit, pentru
plata salariilor, dobânzilor, chiriilor, impozitelor şi taxelor, primelor de
asigurări, pentru restituirea împrumuturilor etc. Şi această funcţie reclamă
existenţa monedei în mod real, efectiv.
d) Funcţia monedei ca rezervă a valorii În fapt, această funcţie
reprezintă o putere de cumpărare în aşteptare la agenţii economici sau
populaţie. Este vorba de economisirea şi acumularea unor sume băneşti în
vederea unor activităţi viitoare sau în scopuri de precauţie contra unor
cheltuieli neprevăzute. Manifestarea acestei funcţii se află, evident, în
relaţie directă cu evoluţia puterii de cumpărare a monedei, fenomenul
inflaţionist afectând mai mult sau mai puţin această putere.

45
e) Funcţia de monedă universală Moneda este folosită şi în cadrul
relaţiilor economice internaţionale la cumpărarea de mărfuri şi prestarea
unor servicii. Monedele folosite cu preponderenţă în cadrul acestor relaţii
sunt denumite valute forte, adică acele monede naţionale recunoscute pe
plan internaţional ca mijloc de cumpărare, mijloc de plată şi de rezervă
(dolarul SUA, euro, lira sterlină, francul elveţian, yenul japonez etc). Tot în
acest sens, se utilizează, în prezent, şi unităţi monetare convenţionale -
DST (Drepturi Speciale de Tragere emise de Fondul Monetar Internaţional),
care însă au o circulaţie limitată la relaţiile dintre băncile centrale ale
ţărilor lumii şi între acestea şi Fondul Monetar Internaţional. Derularea
procesului de circulaţie a mărfurilor, a schimbului de bunuri şi servicii este
mijlocită de monedă. Pentru ca moneda să-şi poată îndeplini rolul şi
funcţiile sale este necesar ca aceasta să fie pusă în circulaţie într-un
anumit volum şi într-o structură anume. Cantitatea de monedă existentă
în circulaţie într-o economie naţională, într-un interval de timp dat,
constituie masa monetară. Altfel spus, pornind de la funcţiile monedei,
masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată şi de
circulaţie, respectiv de lichiditate, existente la un moment dat în cadrul
unei economii. Într-o altă accepţiune, masa monetară se prezintă ca o
mărime eterogenă constând din totalitatea activelor care pot fi utilizate
pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor.
Numeroasele dezbateri privind definirea monedei s-au concentrat
îndeosebi asupra formelor sale de existenţă şi care trebuie incluse în
structura masei monetare. Generalizând diferitele sensuri şi interpretări
date masei monetare, sferei sale de cuprindere, se poate aprecia că în
structura acesteia pot fi incluse următoarele active, în funcţie de gradul
de lichiditate: a) moneda efectivă sau numerarul (bilete de bancă, moneda
divizionară); b) moneda de cont (scripturală); c) depunerile la termen şi în
vederea economisirii; d) alte active, cu grad mai mare sau mai mic de
lichiditate. Moneda efectivă sau numerarul reprezintă activul cel mai
lichid, putând fi transformat imediat în bunuri şi servicii de către deţinătorii
săi. Moneda efectivă este una din componentele importante ale masei
monetare; este moneda care circulă din mână în mână (moneda manuală).
Moneda de cont (moneda scripturală), respectiv disponibilităţile în
conturi curente sau la vedere probează acelaşi grad de lichiditate ca şi
moneda efectivă. O sumă depusă într-un cont la bancă poate fi
considerată monedă întrucât titularul depozitului respectiv poate să-şi
achite datoriile sau să-şi procure bunuri şi servicii cu cecuri trase asupra
sa. Aceste disponibilităţi în conturi (curente sau la vedere) au aceleaşi
calităţi precum moneda efectivă, putând fi transformate, fără restricţii, în
aceasta din urmă sau invers. Asupra acestor sume din conturi pot fi trase
cecuri şi efectua plăţi fără preaviz. În practica ţărilor dezvoltate,
majoritatea tranzacţiilor (peste 90%) se realizează prin intermediul
monedei de cont, cu ajutorul cecurilor sau cardurilor (plăţilor prin
virament). Cele două componente ale masei monetare au, aşadar, acelaşi
rol, se pot suplini şi transforma una în cealaltă; între ele există doar
deosebiri de stare, ca formă de existenţă. În timp ce numerarul are o
existenţă fizică materială, moneda de cont este un simbol, se prezintă ca
un număr înscris în contul bancar al unui agent economic. Depozitele la
termen şi în vederea economisirii sunt depuneri la termen constituite
la bănci şi case de economii asupra cărora nu pot fi trase cecuri şi efectua
46
plăţi imediate, dar care pot fi retrase după un preaviz. Includerea lor în
structura masei monetare este justificată de faptul că din punct de vedere
al influenţei pe care o exercită aceste tipuri de plasamente asupra
volumului şi structurii cheltuielilor titularilor şi, deci, asupra cererii
solvabile, practic nu există nici o deosebire faţă de depunerile la vedere.
Mai mult, depozitele la termen manifestă o tendinţă de creştere mai
rapidă decât cele la vedere, datorită profitului obţinut ca urmare a
dobânzilor atractive pentru titularii de conturi. De aceea, se apreciază că
aceste active, deşi au un grad mai scăzut de lichiditate, ele au trăsături şi
funcţionalităţi asemănătoare cu cele ale monedei (în sens restrâns) şi,
deci, pot fi incluse în structura masei monetare. Alte active cu grad mai
mare sau mai mic de lichiditate sunt activele transformate (plasate) în
diferite titluri, emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiar-monetară;
unele dintre ele (îndeosebi cele pe termen scurt) cum sunt: cambiile,
biletele de trezorerie, bonurile de casă şi de tezaur au un grad mai mare
de lichiditate decât cele pe termen mediu sau lung precum acţiunile,
obligaţiunile etc. Ceea ce îl atrage pe cel care realizează economii
monetare în a le plasa în aceste titluri este tocmai caracterul lor
negociabil, posibilitatea de a le vinde înainte de scadenţă oricând are
nevoie de bani (lichidităţi) pentru plata unor datorii sau pentru
cumpărarea unor bunuri sau servicii. Bineînţeles că nu toate aceste titluri
sunt la fel de des folosite pentru plăţi curente şi imediate, motiv pentru
care modificarea masei monetare este în funcţie de gradul lor de
lichiditate.
Cantitatea de monedă emisă într-o economie s-a efectuat, de-a lungul
timpului, în funcţie de mai multe criterii. Iniţial, cantitatea de monedă din
economie a fost proporţională cu cantitatea de aur deţinută de banca
centrală (întrucât înscrisurile monetare era total sau parţial convertibile în
aur). Apoi, masa monetară a trebuit să fie proporţională cu cantitatea de
aur şi devize din depozitele băncii centrale (în perioada în care numai
dolarul american mai era parţial convertibil în aur). Renunţarea la
convertibilitatea în aur a dolarului a determinat considerarea unui nou
criteriu pentru stabilirea nivelului masei monetare: volum tranzacţiilor din
economie sau volumul bunurilor şi serviciilor finale produse de o ţară.
Astfel, în prezent, masa monetară are acoperire în produsul intern brut.

8.2. Piaţa monetară


Formarea şi mişcarea masei monetare sunt în strânsă legătură cu
cererea şi oferta de monedă, ca elemente componente ale
conţinutului pieţei monetare. Cererea de monedă reprezintă acea
cantitate de monedă pe care toate categoriile de persoane fizice şi juridice
o solicită într-o anumită perioadă de timp, având ca motivaţie utilitatea
acesteia, dată de funcţiile pe care le îndeplineşte într-o economie. Având
în vedere că structura masei monetare este reprezentată de mai multe
categorii de active monetare, grupate în funcţie de gradul lor de
lichiditate, putem considera că cererea de monedă este sinonimă cu
″preferinţa pentru lichiditate″. Cererea de monedă depinde în primul rând
de volumul operaţiunilor de achiziţionare a bunurilor şi plată a serviciilor,
precum şi de viteza de rotaţie a monedei. Această cerere se află în raport
direct proporţional cu volumul schimburilor (exprimate în preţuri) şi în
raport invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei, astfel: M =
47
PTxV; unde: M - cantitatea de monedă cerută, necesară tranzacţiilor; T -
volumul fizic al tranzacţiilor; P - preţul mediu al unei tranzacţii; V- viteza de
rotaţie a monedei (numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi
de plăţi mijlocite de o unitate monetară, într-o anumită perioadă). Din
această relaţie se constată că într-o economie, cantitatea de monedă
cerută de piaţă este în funcţie de variaţia preţurilor, a volumului
tranzacţiilor şi de viteza de circulaţie a monedei. Astfel: 1) cererea de
monedă creşte sau se reduce proporţional cu volumul tranzacţiilor, când
nivelul preţurilor şi viteza de circulaţie rămân constante; 2) cererea de
monedă creşte, crescând implicit masa monetară, când viteza de circulaţie
scade şi se reduce când viteza de circulaţie creşte; 3) masa monetară se
află în raport direct proporţional cu nivelul general al preţurilor, ceilalţi
factori rămânând constanţi. În al doilea rând, cererea de monedă depinde
de volumul vânzărilor pe credit, care antrenează după sine plăţile
scadente şi plăţile care se sting (compensează) reciproc între agenţii
economici ce-şi acordă reciproc credit comercial. Cererea de monedă este
influenţată de comportamentul agenţilor economici (atât persoane fizice
cât şi juridice) faţă de monedă, manifestat prin intensitatea înclinaţiei spre
lichiditate. Înclinaţia spre lichiditate are mai multe motivaţii, precum:
motivul tranzacţiilor curente; motivul precauţiei (cererea de bani pentru
nevoi neprevăzute); motivul speculaţiei (cererea speculativă de bani).
Cererea de monedă se află şi sub influenţa ratei dobânzii, care reprezintă
preţul renunţării la suma lichidă. Dacă rata dobânzii scade sub o anumită
limită (considerată minimă), creşte cererea pentru bani lichizi care devin
mai siguri dacă sunt transformaţi în componente nemonetare ale averii.
Creşterea ratei dobânzii peste un anumit nivel reduce preferinţa pentru
lichiditate, banii putând fi utilizaţi pentru crearea de depozite bancare sau
cumpărarea de active financiare.
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă existentă într-o
economie, la dispoziţia utilizatorilor (populaţie şi agenţi economici), sub
formă de numerar şi monedă scripturală. Oferta monetară poate fi
evidenţiată ca flux şi ca stoc. Ca flux, pe o anumită perioadă de timp, ea
este egală cu produsul dintre masa monetară (M) şi viteza de circulaţie a
banilor (V). Având în vedere ecuaţia cantitativă a banilor (M×V=T×P),
rezultă că fluxul monetar este egal cu fluxul real (T×P), respectiv cu
produsul dintre cantitatea de bunuri obţinute şi comercializate (T), într-o
anumită perioadă şi preţul mediu al acestor bunuri (P). Privită ca stoc,
oferta monetară reprezintă în fapt masa monetară, adică ansamblul
activelor monetare sau instrumentelor băneşti existente într-o economie la
un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri şi servicii, achitării
datoriilor, constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a altor
plasamente. Componentele majore ale ofertei monetare (numerarul şi
moneda scripturală) sunt puse în circulaţie prin mecanisme diferite.
Numerarul, constituit din bancnote şi monede metalice este emis de către
o singură bancă, care reprezintă autoritatea monetară a naţiunii, adică
banca centrală (de emisiune). Aceasta creează monedă sub formă de
numerar prin următorul gen de operaţiuni:
- cumpărarea devizelor străine obţinute de agenţii economici în urma
exporturilor de mărfuri şi servicii; în schimbul devizelor achiziţionate,
banca centrală emite monedă pe care o pune în circulaţie; cantitatea de

48
monedă din economie se poate diminua atunci când banca centrală vinde
devize străine agenţilor economici care efectuează operaţiuni de import;
- credite de refinanţare acordate băncilor comerciale care au nevoie
de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât
depunerile realizate în aceeaşi perioadă de timp;
- achiziţia de efecte publice (titluri de stat) precum bonuri de tezaur
sau obligaţiuni, emise de stat pentru acoperirea parţială a deficitului
bugetar. Creaţia monedei scripturale (de cont) este realizată de către
băncile comerciale şi instituţiile de credit, care, prin intermediul creditelor
pe care le acordă agenţilor economici nebancari, susţin oferta de monedă
într-o economie, prin mecanismul multiplicatorului creditului. Aşadar,
oferta de monedă constă în punerea în circulaţie a instrumentelor
monetare. Moneda începe să existe din momentul în care părăseşte
depozitele băncii centrale sau ale altor instituţii bancare emitente şi îşi
încetează existenţa când revine în depozitele băncilor. Oferta de monedă
scripturală este de regulă legată de operaţiunea de creditare, astfel că
rambursarea unei datorii în favoarea unei bănci echivalează cu o reducere
a masei monetare, deci o scădere a ofertei.
Piaţa monetară este o piaţă specifică, în cadrul căreia se
tranzacţionează moneda creată de întregul sistem bancar. Pe această
piaţă se confruntă cererea cu oferta de monedă, în funcţie de preţul
acesteia - dobânda. Într-o accepţiune mai restrânsă şi frecvent utilizată,
piaţa monetară este definită ca o piaţă a capitalurilor pe termen scurt,
unde se întâlneşte cererea şi oferta de fonduri, din partea agenţilor
economici şi instituţiilor financiar-bancare. Piaţa monetară asigură
compensarea excedentului şi deficitului de lichidităţi prin oferta şi cererea
de credite pe perioade scurte de timp (până la un an). Pentru a înţelege
mai profund, însă, conceptul de piaţă monetară, este necesar a se face o
analiză succintă a structurii acesteia, din punct de vedere al relaţiilor
diverse care iau naştere în cadrul acestei pieţe şi al participanţilor pe
această piaţă. Astfel, în majoritatea ţărilor cu economie de piaţă
dezvoltată, piaţa monetară este compusă din două segmente: - piaţa
scontului şi - piaţa interbancară. Fiecare dintre aceste segmente de piaţă
poate fi o ipostază a pieţei monetare, care, nu este altceva decât o piaţă a
creditului pe termen scurt. De precizat că, în sens larg, piaţa monetară
cuprinde şi piaţa creditului (clasic), segment al pieţei ce se află uneori la
confluenţa cu piaţa capitalului. Piaţa scontului este segmentul pieţei
monetare în cadrul căruia sunt efectuate operaţiuni cu active financiare cu
scadenţe scurte (titluri de credit pe termen scurt) precum: cambii, bilete la
ordin, bonuri de tezaur, cecuri, certificate de depozit, obligaţiuni pe
termen scurt ş.a. Titlurile de credit sunt documente solemne având forme
şi conţinut standardizate, care reprezintă o obligaţie a unei persoane fizice
sau juridice (debitor), de a plăti la o scadenţă determinată o sumă de bani,
împreună cu dobânda aferentă, unui beneficiar anume. Titlurile de credit
sunt transmisibile şi negociabile pe piaţa monetară, adică pot fi girate ori
vândute şi cumpărate înainte de scadenţă. Vânzarea titlurilor la o bancă,
înainte de termenul scadent şi încasarea sumei înscrisă pe aceste titluri,
diminuată cu dobânda ce revine băncii până la scadenţă, reprezintă
operaţiunea de scontare a titlurilor. Astfel, se asigură fonduri lichide
înainte de termen necesare firmelor participante la tranzacţiile economice.
Dobânda ce revine băncii se numeşte taxă de scont. La scadenţă banca
49
primeşte suma înscrisă pe document de la debitor. De asemenea, banca
poate la rândul ei sconta titlurile respective la banca centrală, înainte de
scadenţă, operaţiune denumită rescontare. Similar, banca centrală preia
aceste titluri percepând o anumită dobândă numită taxă de rescont
(taxa oficială a scontului), care este mai mică decât taxa de scont (taxa
rescontului este o componentă majoră a taxei scontului). Prin această
operaţiune băncile comerciale se refinanţează. Titlurile de credit, precum
cambiile, biletele la ordin, cecurile, mai sunt denumite şi efecte comerciale
sau instrumente de plată, ca urmare a rolului pe care îl au în stingerea
anumitor obligaţii băneşti născute din contractele economice încheiate
între diverşi agenţi economici. Piaţa interbancară este un segment de
piaţă specific, care reprezintă cadrul de desfăşurare zilnică a raporturilor
dintre bănci în legătură cu lichidarea soldurilor provenind din operaţiuni
reciproce. Băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează creditele
contractate anterior. Totodată, băncile efectuează plăţi la ordinul clienţilor
lor, titulari de depozite, către unele bănci şi sunt beneficiare de încasări de
la aceleaşi sau alte bănci. Astfel, din fiecare operaţiune efectuată, o bancă
devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă. La sfârşitul unei zile de
lucru, fiecare bancă, în parte, are în raport cu celelalte bănci o serie de
poziţii şi sume debitoare şi o serie de poziţii şi sume creditoare, fiind în
consecinţă beneficiara unui sold creditor sau titulara unui sold debitor.
Interconectarea operaţiunilor dintre bănci face ca între acestea să apară
obligaţii reciproce, o bancă devenind în raport cu celelalte bănci, când
debitoare, când creditoare. În decursul timpului, s-a statornicit practica
stingerii zilnice a obligaţiilor reciproce dintre bănci, într-un cadru organizat
sub egida băncii de emisiune8. Negocierea disponibilităţilor necesare
pentru stingerea obligaţiilor reciproce face obiectul tranzacţiilor pe piaţa
monetară interbancară. Pe această piaţă apar zilnic două categorii de
participanţi, ofertanţii de monedă şi solicitanţii de monedă, care fac
operaţiuni de decontări interbancare, prin intermediul caselor de
compensaţii interbancare (acestea sunt organizate şi funcţionează în
cadrul Băncii Naţionale şi a sucursalelor acesteia). Decontarea plăţilor
poate avea loc şi în cadrul unor operaţiuni intrabancare, atunci când
acestea intervin între unităţile aceleiaşi societăţi bancare (centrală,
sucursale, filiale, agenţii).
Ofertanţii de monedă sunt băncile titulare ale conturilor de
disponibilităţi la banca de emisiune, care au solduri creditoare. Întrucât
depozitele de la banca de emisiune nu sunt purtătoare de dobândă,
titularele acestora (băncile) sunt foarte interesate să valorifice aceste
disponibilităţi prin acordarea negociată de credite pe piaţa interbancară.
Solicitanţii de monedă sunt acele bănci care, rămânând debitoare în
raporturile cu alte bănci, caută resurse de acoperire contractând credite
pe termene foarte scurte.
În derularea operaţiunilor pe piaţa monetară, banca de emisiune are
un rol de regulator. Ea intervine în mod regulat, prin operaţii de open-
market, care ajută satisfacerea cererilor de lichidităţi, atunci când piaţa,
considerată global, se manifestă ca solicitatoare de monedă centrală. De
asemenea, banca de emisiune are şi un rol creditor, constituindu-se ca

8
Societatea de compensare a României TransFonD este în proprietatea băncilor comerciale din România şi a
BNR, fiecare deţinând deocamdată un număr egal de acţiuni.
50
ofertant de monedă pentru băncile cu poziţii debitoare, prin operaţii de
rescontare şi lombardare9.
Conţinutul şi specificitatea pieţei monetare interbancare sunt puse în
evidenţă de câteva trăsături caracteristice:
- participanţii pe această piaţă sunt unităţile bancare;
- obiectul tranzacţiilor îl reprezintă disponibilităţile monetare ale
băncilor exprimate în moneda centrală;
- operaţiunile de negociere se desfăşoară zilnic, rareori la interval de
două zile;
- termenele de acordare a creditelor interbancare sunt scurte şi foarte
scurte (1-7 zile);
- creditele acordate sunt credite personale, de la bancă la bancă,
bazate pe încredere reciprocă şi cu riscuri reduse;
- dobânda practicată se stabileşte zilnic prin jocul curent al cererii şi
ofertei de monedă.

8.3. Instrumentele politicii monetare

În limbajul de specialitate a intrat de curând termenul de ţintire a


inflaţiei. Acest tip de politică monetară îşi propune să canalizeze
aşteptările inflaţioniste ale agenţilor economici către ţinta stabilită de
banca centrală. Această politică presupune, pe lângă utilizarea
instrumentelor deja consacrate, transparenţă mare a măsurilor şi
obiectivelor băncii centrale prin publicarea de rapoarte trimestriale asupra
creşterii preţurilor, a buletinelor de conjunctura şi prin comunicate băncii
centrale.
Eficienţa politicii monetare depinde în mare măsură şi de
credibilitatea băncii centrale. Aceasta reprezintă acea aptitudine a băncii
de emisiune de e determina recunoaşterea competenţei sale în a conserva
regimul monetar pentru care s-a angajat şi a atenua şocurile ce pot apare.
Instrumentele utilizate în influenţarea economiei sunt:
- instrumentele şi tehnicile de intervenţie indirectă,
- instrumentele şi tehnicile de intervenţie directă sau reglementările
bancare.
Tehnicile intervenţiei indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect
asupra ofertei de monedă limitând, pentru intermediarii monetari, accesul
la lichiditatea băncii centrale. Tehnicile de intervenţie globală şi indirectă
se sprijină pe un triplu fundament:
- dependenţa sistemului bancar faţă de banca centrală,
- corelaţia existentă între volumul de credit şi nivelul activităţii
economice,
- caracterul elastic al cererii de credit faţă de nivelul dobânzii.
Dintre instrumentele care aparţin acestui grup menţionăm: taxa
scontului şi politica de open market. De asemenea, sistemul rezervelor
minime obligatorii se afirmă printre principalele instrumente folosite
pentru a impune astfel o utilizare predeterminată a activelor bancare.
Tehnicile de intervenţie directă asupra lichidităţii acţionează prin
modificarea operaţiilor de credit, acţionează asupra unor sfere
9
Operaţiune efectuată de o bancă prin care se acorda un împrumut garantat cu hârtii de valoare, îndeosebi cu
obligaţiuni, rente de stat şi bonuri de tezaur emise de stat, sau obiecte de valoare depuse în gaj. Pentru această
operaţiune băncile percep o dobândă numită taxă de lombard, care este superioară taxei scontului.
51
determinate a relaţiilor de credit, sprijinind deopotrivă liniile directoare ale
politicii economice, mai ales prin prisma intereselor însuşi sistemului
bancar, funcţionalităţii şi eficienţei sale.
Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate
către banca de emisiune în cadrul operaţiilor de rescontare. În cadrul
economiei de piaţă există multiple valori ale dobânzii, ţinând cont de
diversitatea condiţiilor de creditare se formează o rată medie a dobânzii,
dar toate aceste diferite valori ale dobânzii se află la o distanţă dată de
taxa scontului, astfel că la orice modificare a ei, trebuie să varieze
concentrat.
Poziţia taxei scontului în cadrul eşafodajului de dobânzi ale pieţei
determină şi utilizarea ei ca instrument al politicii monetare. În principal,
acţiunea taxei scontului influenţează piaţa capitalurilor, sfera creditului şi
respectiv ritmul desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei. Astfel,
scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzilor,
sporeşte eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează
în sensul dezvoltării activităţii lor pe baza angrenării de capitaluri
suplimentare.
Creşterea taxei scontului are ca urmare sporirea generală a
dobânzilor, înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi duce la
scăderea profiturilor pentru cei care utilizează capitaluri suplimentare.
Manevrarea taxei scontului acţionează şi asupra capitalurilor străine.
Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine şi chiar a
unor capitaluri indigene, lăsând sarcina înviorării numai pe seama
capitalurilor interne rămase. Creşterea taxei scontului atrage în ţară
capitaluri străine. Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului şi
refluxului capitalurilor străine implica recurgerea la această metodă în
scopul eliberării balanţei de plăţi. Creşterea taxei scontului atrage o
invazie a capitalurilor străine şi are momentan un efect binefăcător în
echilibrarea balanţei de plăţi. Afluxul capitalurilor poate însă veni în
contradicţie cu conjunctura dezvoltării economice la aceeaşi dată şi cu
obiectivele politicii economice şi de credit.
Rescontul se poate defini, pentru banca de emisiune, ca o achiziţie
fermă, cu plata imediată, a unor creanţe, în termen, prezentate de băncile
comerciale. Un regim similar au şi pensiunile10, respectiv achiziţiile însoţite
de angajamentul de răscumpărare la un anumit termen a creanţelor de
către banca prezentatoare.
Operaţiunile de rescontare se caracterizează prin trăsături proprii
semnificative:
- se desfăşoară pe baza unei rate a dobânzii fixe, stabilite de către
banca de emisiune, cunoscute în prealabil, a cărei valabilitate este
de durată, nivelul acesteia fiind determinant în orientarea băncilor
solicitante;
- iniţiativa operaţiunilor şi oportunitatea lor sunt hotărâte de băncile
comerciale, banca de emisiune, având un rol pasiv de a răspunde
acestor solicitări;
- furnizează la nevoie lichidităţi băncilor comerciale.

10
Pensiunea este operaţiunea prin care banca preia cambiile pe care le vinde beneficiarul, cu condiţia
răscumpărării lor de către acesta la termenele convenite. Operaţiunile de pensiuni pot fi de 24 de ore, reînnoibile
sau pentru o durata fixă, de exemplu de 7 zile.
52
Politica operaţiilor la piaţa liberă (open market ) este istoric
însoţitoarea firească a politicii de rescont, ambele avându-şi originea în
economia engleză, unde se foloseau complementar pentru asigurarea
sensului dorit de evoluţia lichidităţii, creditului şi dobânzii.
Trăsăturile specifice ale operaţiilor la piaţa liberă sunt:
- nivelul dobânzii practicate, variază în funcţie de evoluţia pieţei şi
îndeosebi sunt determinate de orientarea pe care banca centrală
doreşte să o impună;
- în desfăşurarea operaţiunilor banca centrală are un rol activ.
Acesta iniţiază alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi, în special
prin oferte proprii;
- operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens. În timp ce operaţiile de
rescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi a băncilor
comerciale, operaţiile la piaţa liberă permit băncii de emisiune,
deopotrivă să acorde credite, dar să şi împrumute, reducând astfel
lichidităţile băncilor şi prin aceasta ale economiei naţionale;
- volumul tranzacţiilor poate fi nelimitat, dată fiind puterea băncii
centrale de a emite monedă.
Astfel, politica open market este intervenţia băncii centrale pe piaţa
monetară, zisă piaţă liberă sau deschisă (faţă de alte pieţe ale creditului
din economie care sunt tot mai mult sau mai puţin controlate) pentru a
creşte sau diminua lichidităţile agenţilor ce operează pe această piaţă,
deci posibilităţile lor de acordare a creditului şi de creaţie a monedei
scripturale.
În derularea ei, politica monetară trebuie să tină cont de acţiunea
sistemului bancar, care reprezintă şi exprimă nevoile economiei, şi de
acţiunea tezaurului, care reprezintă şi exteriorizează cerinţele statului.
Domeniul de acţiune este totodată larg cât şi foarte precis. Prin
monedă, prin reglarea cantităţii de monedă, se acţionează pentru a
controla lichiditatea şi a satisface nevoile economiei. Obiectivele politicii
monetare se confundă cu cele ale politicii economice, pentru realizarea
cărora aceasta acţionează ca un instrument.
Astfel în formularea ei deplină, politica monetară poate fi definită ca
ansamblul intervenţiilor băncii centrale sau autorităţilor monetare care se
efectuează asupra lichidităţii economiei, în scopul de a contribui, prin
utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare la realizarea obiectivelor
economice.
Politica monetară ca şi cea fiscală urmăreşte 4 scopuri:
- asigurarea angajărilor,
- stabilitatea preţurilor,
- rată adecvată a schimbului valutar,
- rată înaltă a creşterii economice.
Pentru realizarea acestor obiective autorităţile monetare iau în considerare
patru categorii de constrângeri:
- prevenirea panicii financiare,
- evitarea instabilităţii excesive a ratei dobânzii,
- revenirea anumitor sectoare ale economiei să suporte povara
politicii restrictive
- câştigarea şi menţinerea încrederii investitorilor străini.

53
Restricţiile de mai sus au în vedere faptul că banca centrală trebuie să
asigure, pe lângă stabilitatea pieţei monetare şi supravegherea
aşteptărilor agenţilor economici, şi o neutralitate a efectelor asupra
agenţilor economici, astfel încât toţi aceştia să suporte proporţional cu
puterea economică şocurile şi costurile induse de politica monetară.

54
CAPITOLUL 9
INFLAŢIA
9.1. Inflaţia. Caracterizare
Fenomenul denumit inflaţie constituie o problemă complexă de
analiză macroeconomică şi una dintre cele mai importante forme ale
dezechilibrului economico-social. Termenul de inflaţie a început să fie
frecvent utilizat în rândul oamenilor de ştiinţă şi al oamenilor de afaceri
(bancheri), abia pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, deşi fenomenul
inflaţionist exista cu mult înainte de această perioadă. Acest fenomen a
apărut cu mult înainte ca ştiinţa economică să se fi constituit, iar teoria
inflaţiei s-a conturat mult mai târziu decât ştiinţa economică, astfel că
inflaţia rămâne cea mai de temută şi controversată formă a dezechilibrului
macroeconomic, din punct de vedere al analizei naturii sale şi a cauzelor şi
mecanismelor declanşatoare. Pornind de la premisa că inflaţia este în
primul rând un fenomen monetar (inflaţia există doar în prezenţa banilor),
explicarea genezei şi naturii acesteia trebuie să înceapă de la formele
istorice pe care le-au îmbrăcat banii de-a lungul secolelor. În acest
context, se pot sintetiza trei forme istorice ale fenomenului inflaţionist.
Prima formă a inflaţiei a fost cea monetaro-bănească, care s-a manifestat
sub forma devalorizării mascate a monedelor din metale preţioase, prin
punerea în circulaţie a unor monede false, cu o greutate mai mică sau un
conţinut în aur mai redus decât cele oficiale. Elementele definitorii ale
acestei forme de inflaţie au fost: conţinutul real în aur al monedelor
metalice era mai mic decât conţinutul nominal, deci s-a separat conţinutul
nominal de cel real al monedelor; transformarea existenţei-aur în
aparenţă-aur a monedei; aglomerarea circulaţiei cu monede ieftine fără
valoare deplină, toate acestea conducând la scăderea puterii de
cumpărare a acestora. Cea de-a doua formă a inflaţiei a fost inflaţia
banilor de hârtie convertibili în aur, care s-a manifestat în perioada trecerii
de la feudalism la capitalism, când statele europene au început să înlăture
haosul monetar medieval, creând sisteme naţionale prin emiterea biletelor
de bancă cu acoperire deplină în aur. S-a urmărit crearea unor sisteme
băneşti stabile, care să asigure o circulaţie monetară normală (sănătoasă).
Cantitatea banilor de hârtie se limita la aurul pe care aceşti bani îl
reprezentau în circulaţie. Această corespondenţă dintre cantitatea de aur
existentă în depozitele băncilor de emisiune şi volumul bancnotelor din
circulaţie asigura optimizarea sau echilibrul circulaţiei băneşti într-o
economie. În această situaţie, cel puţin temporar, inflaţia nu putea să
apară, ea neavând bază de desfăşurare. După o anumită perioadă însă, s-
a creat un dezechilibru între mărimea depozitelor de aur-monedă, care era
în funcţie de producţia de metal preţios sau de posibilităţile fiecărei ţări de
a procura aurul monetar, şi cantitatea de semne monetare (bilete de
bancă) emise, care era dependentă de volumul tranzacţiilor. Inflaţia de
acest gen apărea atunci când cantitatea banilor de hârtie aflată în
circulaţie devenea excedentară faţă de cea care rezulta din raportul dintre
masa de aur monetar şi etalonul aur (cantitatea de aur aferentă unei
unităţi monetare).

55
A treia formă a inflaţiei este cea contemporană şi anume inflaţia
banilor de hârtie neconvertibili în aur. Inflaţia contemporană constă în
deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de credit, care se exprimă prin
creşterea generalizată a preţurilor şi prin lipsa de încredere a agenţilor
economici în moneda existentă; ea este expresia unui dezechilibru dintre
banii depreciaţi şi nevoile circulaţiei bunurilor economice. Realităţile
inflaţioniste diferenţiate pe ţări şi etape au făcut posibilă apariţia unor
numeroase şi controversate puncte de vedere cu privire la natura însăşi a
formei contemporane de inflaţie.
Caracteristicile esenţiale ale inflaţiei sunt:
a) este un proces de depreciere a banilor atât pe plan naţional,
cât şi în raport cu alte monede;
b) este un proces de creştere durabilă şi generalizată a preţurilor
şi tarifelor;
c) este expresia unui dezechilibru monetar şi material,
manifestat atât pe piaţa monetară cât şi pe piaţa bunurilor şi
serviciilor;
d) este influenţată de numeroase aspecte psihologice (de ex. de
teama instabilităţii economice şi folosind mecanismul
creditului, populaţia aduce în "prezent" o cerere viitoare de
consum).
În strânsă legătură cu trăsăturile esenţiale ale inflaţiei, se poate
afirma că inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru
macroeconomic monetaro-material, care exprimă existenţa în circulaţie a
unei mase monetare ce depăşeşte nevoile reale ale economiei (circulaţiei),
fapt ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea durabilă şi
generalizată a preţurilor bunurilor şi serviciilor unei economii. Dacă în
economie se întâmplă o situaţie inversă, fenomenul poartă denumirea de
deflaţie. Aşadar, primul efect, de natură economică, al inflaţiei este
creşterea generalizată a preţurilor. Cauza acestui fenomen constă în
dezechilibrele de funcţionare ale economiei. Se pune totuşi întrebarea,
care tip de dezechilibru este la originea inflaţiei, cel monetar sau cel
material (real)? Altfel spus, considerăm inflaţia ca fiind doar de natură
monetară (inflaţie prin monedă), doar de natură structurală, reală, sau ca
fiind o rezultantă a ambelor forme conjugate? După modul cum s-a
răspuns la aceste întrebări, în literatura economică a secolului XX s-au
conturat două mari tendinţe de idei, care încearcă să explice natura
inflaţiei contemporane (tezele de inspiraţie keynesistă şi cele de inspiraţie
monetaristă). Prima tendinţă pune accentul pe cauzele de ordin material,
structural ale economiei. J. M. Keynes, promotorul acestor idei, defineşte
inflaţia astfel: ″atunci când o nouă creştere a volumului cererii efective nu
mai determină o nouă creştere a volumului producţiei şi se manifestă
exclusiv printr-o creştere a unităţii de cost, strict proporţional cu creşterea
cererii efective, s-a creat o situaţie care poate fi definită cu temei ca
inflaţie autentică″. În concepţia lui J. M. Keynes, inflaţia îşi are originile în
economia reală, în dezechilibrul structural şi durabil dintre cererea şi
oferta de mărfuri. Astfel, natura contemporană a inflaţiei este explicată
prin luarea în considerare a creşterii nominale a tuturor elementelor de
preţ (costuri, salarii, profituri). De asemenea, Keynes a nuanţat concepţiile
cantitativiste privind rolul monedei în declanşarea fenomenului inflaţionist.
Conform opiniei sale, cantitatea de bani din circulaţie influenţează nivelul
56
preţurilor nu direct, ci prin intermediul cererii efective (este posibil în
realitate ca suplimentul de bani să nu fie întotdeauna echivalent cu un
supliment corespunzător de cerere, datorită, spre exemplu, unei înclinaţii
accentuate a populaţiei spre economisire) şi nu întotdeauna, ci numai
după ce s-a ajuns la o utilizare deplină a factorilor de producţie (capacităţi
de producţie, forţă de muncă). M. Friedman, reprezentantul şcolii
monetariste, consideră că ″inflaţia este totdeauna şi pretutindeni un
fenomen monetar de care se face răspunzătoare politica statului. Politica
sa constă în a finanţa surplusul de cheltuieli, imprimând din ce în ce mai
mulţi bani. Este unul dintre motivele pentru care cantitatea de monedă
creşte″. În esenţă, adepţii monetarismului susţin că nu există inflaţie fără
emisiune monetară şi deci, dacă există inflaţie, ea este o inflaţie prin
monedă. Nu excesul de cerere în raport cu oferta de mărfuri determină o
creştere generalizată a preţurilor, ci excesul de monedă în circulaţie.
Explicaţia acestui tip de inflaţie îşi are originea în teoria cantitativă a
banilor, care consideră că moneda exercită o influenţă directă asupra
nivelului general al preţurilor, în condiţiile unei oferte inelastice pe termen
scurt şi a unei viteze de circulaţie constante. Această teorie se bazează pe
cunoscuta ecuaţie a lui I. Fischer:
M×V=P×T

Natura fenomenului inflaţionist poate fi pusă în evidenţă şi ţinând


cont de ″regula de aur″ a politicii monetare emisă de acelaşi M. Friedman,
conform căreia masa monetară în circulaţie trebuie să crească într-un ritm
apropiat celui al PIB. În acest context, considerăm că pot apărea două
situaţii: a) dacă indicele de creştere a masei monetare > indicele de
creştere a PIB, inflaţia este de natură monetară; b) dacă indicele de
creştere a masei monetare < indicele de creştere a PIB, şi suntem totuşi în
prezenţa unei inflaţii, aceasta este de natură reală, structurală.
Mecanismul de funcţionare a inflaţiei este nemijlocit legat de cauzele
principale care o provoacă. În acest sens, trebuie analizate corelaţiile care
se stabilesc între cererea agregată, oferta agregată şi nivelul preţurilor. În
acest sens, se pot desprinde trei forme cauzale ale inflaţiei contemporane:
inflaţie prin cerere; inflaţie prin costuri; inflaţie combinată.

9.2. Inflaţia prin cerere


Acest tip de inflaţie apare ca urmare a creşterii cererii agregate, într-o
anumită perioadă, într-un ritm mai mare decât oferta agregată. Altfel
spus, excesului de cerere solvabilă îi corespunde o ofertă rigidă, care nu
se poate adapta la exigenţele cererii. La o asemenea evoluţie a cererii,
firmele producătoare vor avea două tipuri de reacţii: preponderent de
creştere a producţiei sau preponderent de creştere a preţurilor. Dacă în
economie există capacităţi de producţie subutilizate şi şomajul este la un
nivel relativ ridicat, atunci creşterea cererii agregate poate antrena în mod
direct o sporire a producţiei (ofertei agregate), într-un ritm mai mare faţă
de creşterea nivelului general al preţurilor, adică suntem în situaţia unei
oferte elastice care poate asigura echilibrul pe piaţa bunurilor. Este
momentul în care economia poate fi relansată, iar şomajul diminuat. Din
acest motiv, sunt economişti care promovează conceptul de ″politică
inflaţionistă″, recomandând-o factorilor politici ca remediu pentru ieşirea
din criză şi creşterea ocupării. Cu cât oferta (producţia) este mai
57
inelastică, adică în economie nu există capacităţi de producţie subutilizate,
iar şomajul este redus ca nivel, cu atât firmele vor răspunde la creşterea
cererii îndeosebi prin creşteri de preţuri, generându-se astfel un puseu
inflaţionist. În această situaţie, recomandarea ″politicii inflaţioniste″ este
inoportună şi inadecvată. Se apreciază că inflaţia determinată de
creşterea cererii este o inflaţie limitată în timp, ea manifestându-se pe
termen scurt. Astfel, sporirea preţurilor nu poate continua la nesfârşit, fiind
limitată de nivelul veniturilor disponibile. Veniturile salariale vor avea o
dinamică de creştere mai mică şi nu se vor regăsi decât parţial în structura
preţurilor, întrucât acestea din urmă sporesc nu doar ca urmare a unor
creşteri de costuri (cu salariile în special). Ca atare, în momentul când
cererea agregată va fi estompată de nivelul veniturilor, şi preţurile vor
înregistra o tendinţă de scădere, deci inflaţia se va diminua. De asemenea,
inflaţia prin cerere este generată, de regulă, de un ″şoc″ al cererii. De
pildă, un astfel de şoc poate să-l provoace o creştere substanţială a
cheltuielilor guvernamentale, într-o anumită perioadă. Efectul acestui şoc
poate fi o singură creştere a preţurilor, după care ele vor rămâne la acelaşi
nivel. Pentru ca inflaţia să persiste sunt necesare alte şocuri succesive ale
cererii. În general, o astfel de inflaţie este specifică perioadelor de avânt
sau boom economic, când posibilităţile de a lărgi dimensiunile producţiei
sunt limitate, iar unei creşteri a cererii îi corespunde o creştere, aproape
proporţională, a preţurilor. Având în vedere structura cererii agregate,
creşterea acesteia trebuie analizată pornind de la elementele care o
compun. Astfel, ea poate fi determinată de următoarele împrejurări: -
creşterea cheltuielilor de consum efectuate de către populaţie; - creşterea
investiţiilor efectuate de către firme, cu efecte productive întârziate; -
creşterea excesivă a cheltuielilor publice (achiziţiilor guvernamentale), în
special a celor neproductive; - creşterea exporturilor, adică intrarea de
devize străine suplimentare. În ansamblu, excesul de cerere pe piaţă
poate avea următoarele cauze, mai importante:
• emisiunea excesivă de monedă în circulaţie, care generează o
inflaţie prin monedă;
• expansiunea creditului bancar, care conduce la o inflaţie prin credit;
• scăderea înclinaţiei spre economisire, care determină o inflaţie prin
dezeconomisire.
Inflaţia prin monedă este determinată de introducerea şi menţinerea
în circulaţie a unei mase monetare excedentare, în raport cu volumul de
mărfuri de pe piaţă, peste nevoile circulaţiei băneşti. Acest lucru se
întâmplă, în general, atunci când apar deficite bugetare mari, iar
finanţarea acestora se face prin împrumuturi de la banca centrală, care va
emite o cantitate corespunzătoare de monedă. Fenomenul inflaţionist
provine din faptul că statul nu se împrumută pentru a produce bunuri şi
servicii suplimentare, ci spre a consuma, activând o cerere fără
corespondent în planul ofertei. De asemenea, atunci când apare un
excedent masiv al exporturilor faţă de importuri, rezervele valutare ale
ţării cresc, iar acestea formează acoperirea unor noi emisiuni de bani, care
nu găsesc un corespondent echivalent pe piaţă în mărfuri şi servicii. La o
suplimentare a masei monetare în circulaţie poate concura, totodată, şi
scăderea vitezei de rotaţie a banilor, în condiţiile menţinerii constante a
volumului fizic şi valoric al tranzacţiilor.

58
Inflaţia prin credit apare ca urmare a dezvoltării exagerate a
creditului bancar, care poate conduce la o supradimensionare a volumului
banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare celor produse de banii
numerar. Această formă de inflaţie apare atunci când expansiunea
creditelor are ca destinaţie masive investiţii în economie, investiţii care
nerealizate şi nepuse în funcţiune la timp conduc la o activare
suplimentară a cererii de consum (întrucât există o masă monetară
suplimentară în circulaţie). Acestei cereri de consum îi corespunde o ofertă
care ″întârzie″ să apară, rezultatul fiind creşterea preţurilor la majoritatea
bunurilor de consum. De asemenea, creşterea substanţială a creditelor în
scopuri de consum conduce la acelaşi rezultat. Inflaţia prin credit şi inflaţia
prin monedă pot fi considerate ca fiind una şi aceeaşi formă de inflaţie
(inflaţie monetară), având ca element comun creşterea, în mod direct sau
indirect, a veniturilor nominale ale populaţiei şi agenţilor economici,
venituri care stau la baza potenţialului excedent al cererii.
Inflaţia prin dezeconomisire îşi are originile în scăderea înclinaţiei
spre economii din partea populaţiei, ca urmare a unor previziuni pesimiste
în ceea ce priveşte conservarea puterii de cumpărare a economiilor
existente şi viitoare, dar şi a unor factori de natură subiectivă şi
psihologică, pentru o anumită perioadă. Rezultatul acestui comportament
este creşterea ponderii consumului în totalul veniturilor disponibile ale
populaţiei, consum care tinde să depăşească oferta de bunuri (în special
de folosinţă îndelungată) şi care va genera o creştere de preţuri în
ramurile producătoare.

9.3. Inflaţia prin costuri


Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care, pe ansamblul economiei,
costurile de producţie cresc într-un ritm accentuat, independent de
cererea agregată.
Dacă agenţii economici producători sunt confruntaţi cu o sporire a
costurilor, ei vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor de vânzare şi
parţial prin reducerea volumului activităţii. Măsura în care agenţii
economici vor mări preţurile şi vor reduce producţia depinde de evoluţia
cererii agregate. Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu atât
producţia se va reduce mai puţin, povara costurilor mai mari fiind
transferată asupra consumatorilor prin preţuri mai ridicate, marcând astfel
începutul unei inflaţii prin costuri. Dacă cererea agregată este însă relativ
elastică în raport cu evoluţia preţurilor, firmele producătoare vor fi nevoite
(pentru a nu-şi compromite rentabilitatea) să restrângă volumul
producţiei, cu consecinţe negative asupra ocupării forţei de muncă în
ramurile respective. Se constată, aşadar, că o creştere generalizată a
costurilor de producţie va determina, în ambele cazuri de evoluţie a
cererii, situaţii negative pentru economiei: fie declanşarea fenomenului
inflaţionist, fie accentuarea şomajului. În aprecierea inflaţiei prin costuri
mai trebuie precizat efectul diferit pe care îl are asupra acesteia
modificarea costurilor. O creştere singulară a costurilor (determinate, spre
exemplu, de creşterea de către guvern a accizelor la benzină) va genera o
singură creştere a preţurilor bunurilor (în cazul nostru, ale benzinei şi ale
altor mărfuri care sunt produse şi comercializate utilizând acest
combustibil). După ce această undă de creştere s-a propagat, preţurile se
vor stabiliza la acest nou nivel, inflaţia revenind la zero (ea a fost limitată
59
în timp). Dacă însă avem o creştere succesivă a costurilor, de la o
perioadă la alta, şi în situaţia unei cereri inelastice, fenomenul inflaţionist
se va permanetiza, fiind mult mai dificil de contracarat. În mod similar,
dacă cererea este elastică, producţia va începe să scadă treptat, cu efecte
asupra cronicizării şomajului în ramura respectivă şi nu numai. De
asemenea, elasticitatea cererii globale, adică evoluţia acesteia în funcţie
de nivelul general al preţurilor, trebuie analizată ca o rezultantă a evoluţiei
cererilor individuale de piaţă pentru toate bunurile şi serviciile oferite într-
o economie, la preţurile existente. Se poate constata că, faţă de cazul
inflaţiei prin cerere, în situaţia inflaţiei prin costuri, efectul asupra
producţiei şi ocupării este invers. Dacă inflaţia prin cerere poate conduce
la o creştere economică inflaţionistă, permisibilă unui înalt grad de
ocupare a forţei de muncă, inflaţia prin costuri antrenează, în general,
scăderea producţiei şi restrângerea locurilor de muncă. Factorii care pot
determina creşterea costurilor şi deveni astfel cauze ale inflaţiei prin
costuri sunt numeroşi. Printre cei mai importanţi enumerăm:
• creşterea salariilor într-un ritm superior creşterii productivităţii
muncii. Presiunea unor costuri de producţie mari se reflectă în preţuri
inflaţioniste atunci când remunerarea factorilor de producţie (în special a
factorului muncă) creşte într-o proporţie superioară sporirii productivităţii
lor. O politică salarială nefondată pe criterii economice va conduce la
obţinerea de salarii mari, fără acoperire în planul producţiei, creându-se
tensiuni inflaţioniste. Numai atunci când dinamica salariilor este cel mult
egală cu dinamica productivităţii muncii, revendicările şi creşterile
salariale nu conduc la preţuri inflaţioniste.
• creşterea excesivă a profiturilor. Fenomenul apare, de regulă, în
situaţia firmelor mari, de monopol sau oligopol, care impun preţuri mari la
produsele vândute, preţuri care pot constitui costuri de achiziţie pentru alţi
agenţi economici.
• creşterea preţurilor la materii prime şi materiale. Acest fenomen se
referă, de regulă, la materiile prime, materialele, combustibilii, energia
etc., care provin din importuri şi ale căror preţuri se repercutează asupra
costurilor de producţie ale produselor finite indigene (inflaţie importată).
Efectul inflaţionist se amplifică pe fondul devalorizării monedei naţionale,
care înseamnă scumpirea importurilor şi ieftinirea exporturilor.
• politica amortizării accelerate. Practicarea unor amortismente
descrescătoare pe durata normală de funcţionare a mijloacelor fixe, pentru
prevenirea unei uzuri morale premature, conduce la înregistrarea unor
costuri mai mari la începutul perioadei de utilizare a mijloacelor fixe.
• presiunea fiscală ridicată. Dacă impozitele directe reduc veniturile
nominale disponibile şi, în consecinţă, presiunea cererii inflaţioniste, nu
aceeaşi este situaţia în cazul impozitelor indirecte, care se regăsesc în
preţurile de vânzare ale produselor şi orice creştere a lor afectează în mod
direct nivelul acestora.
Iată cum se pot manifesta, în acelaşi timp, într-o economie, cele două
forme ale inflaţiei. Analizând lucrurile în mod invers, trebuie precizat că M.
Friedman consideră inflaţia prin costuri doar un fenomen întârziat al
inflaţiei prin cerere. Astfel, o inflaţie prin cerere, care înseamnă venituri
din ce în ce mai mari pentru firmele producătoare şi incitaţie spre
dezvoltare, poate determina, după o anumită perioadă, o creştere a
producţiei şi implicit a ofertei de bunuri şi servicii. O sporire a acesteia va
60
antrena după o perioadă mai lungă (această perioadă înseamnă ieşirea din
criză şi relansarea economică) o creştere graduală a costurilor (o producţie
mereu suplimentară şi deci o creştere constantă a ofertei va implica
costuri marginale din ce în ce mai mari datorită reducerii resurselor).
Această evoluţie a costurilor va obliga firmele producătoare, după cum am
spus, fie la o restrângere a producţiei, cu consecinţe negative asupra
ocupării, fie la creşteri de preţuri ale produselor, creşteri care vor da
naştere unei noi forme de inflaţie, prin costuri. De asemenea, un puseu
inflaţionist demarat printr-un exces de cerere agregată poate duce la
consolidarea unor grupări de interese, care vor specula această
conjunctură pentru a-şi majora veniturile, prin impunerea unor preţuri
ridicate. Veniturile majorate ale acestor firme vor însemna costuri mai
ridicate pentru ceilalţi agenţi economici. Din combinaţia celor două tipuri
de inflaţie poate rezulta o spirală inflaţionistă greu de stopat. De exemplu,
se poate ivi situaţia ca cererea globală, impulsionată artificial de către
autorităţi (de pildă în perioade electorale), să antreneze o creştere a
preţurilor în anumite ramuri producătoare, ceea ce se va repercuta şi
asupra unor creşteri salariale în ramurile respective, care nu vor face
altceva decât să mărească costurile de producţie. Aspectul negativ apare
atunci când aceste fenomene se petrec pe fondul unui volum al producţiei
relativ constant, adică oferta globală este incapabilă să se adapteze la
evoluţia cererii. Creşterea costurilor va provoca o inflaţie prin costuri,
adică o altă creştere de preţuri care se va adresa cererii existente. Pentru
a preveni sporirea şomajului, autorităţile guvernamentale iniţiază politici
monetare şi fiscale expansive care dau un nou impuls cererii. De data
aceasta fenomenul este amplificat şi datorită diferenţei de dinamică dintre
productivitatea muncii şi nivelul salariilor în sectorul real. Această serie de
creşteri succesive ale preţurilor va înceta atunci când cererea de bunuri şi
servicii se diminuează suficient de mult, astfel încât producătorii, care au
ca scop principal maximizarea profiturilor, nu vor spori din nou preţurile.
Scăderii cererii globale îi va corespunde în acelaşi timp o subocupare
importantă. Spirala inflaţionistă preţuri – salarii:
Politică economică populistă → creşteri de salarii → creşterea
costurilor → creşterea preţurilor de vânzare → scăderea puterii de
cumpărare a salariilor → revendicări sociale → noi majorări de salarii → o
nouă majorare a costurilor → un nou puseu inflaţionist …

9.4. Inflaţia. Măsurare şi cauze


Fenomenul inflaţionist poate fi măsurat atât din punct de vedere
absolut, cât şi relativ. La modul absolut, mărimea inflaţiei constă în
diferenţa dintre cererea globală solvabilă şi oferta globală de bunuri
economice de pe piaţă. Din aceasta rezultă masa monetară care nu are
acoperire în bunuri şi servicii necesare şi dorite de consumatori. La modul
relativ, inflaţia se măsoară ca raport procentual între mărimea absolută
arătată, adică excedentul de masă monetară, şi oferta reală de bunuri şi
servicii. Pentru a surprinde amploarea fenomenului inflaţionist se mai
foloseşte indicele puterii de cumpărare a banilor (Ipc), calculat pe baza
indicilor de preţ (IP).
Ţinând seama de valorile pe care le au indicii de măsurare a inflaţiei
şi în principal de cele ale indicelui preţurilor, literatura de specialitate
prezintă următoarele forme intensive ale inflaţiei:
61
• inflaţia târâtoare (latentă), caracterizată prin creşterea generalizată
a preţurilor cu 3-4% anual. În condiţiile acestei forme de inflaţie se
manifestă o mare încredere în monedă. Agenţii economici au tendinţa să
încheie contracte pe termen lung, fiind convinşi că preţurile bunurilor pe
care le vând şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate, iar
ca regulă generală productivitatea factorului muncă depăşeşte creşterea
salariilor. De asemenea ratele dobânzilor bancare sunt reduse, creditul
fiind ieftin. Este o formă a inflaţiei care permite creşterea economică
neinflaţionistă şi este specifică ţărilor foarte dezvoltate.
• inflaţia deschisă (moderată), caracterizată printr-o creştere
generalizată a preţurilor de 5-10% anual. Evoluţia economiei devine
preocupantă pentru toate categoriile de agenţi economici. În ţările
dezvoltate ea se manifestă doar episodic, fiind însă un criteriu de
performanţă pentru ţările slab dezvoltate şi cele în tranziţie, foste
socialiste.
• inflaţia galopantă, caracteristică unor creşteri de preţuri de peste
10% anual şi care este specifică, în general, ţărilor în tranziţie de la
economia de comandă la economia de piaţă. Ea a fost frecvent întâlnită şi
în ţările în curs de dezvoltare din Africa şi America Latină şi doar sporadic
în ţările dezvoltate. În asemenea situaţie moneda naţională cunoaşte o
rapidă scădere a puterii de cumpărare, rata medie a dobânzii creşte
vertiginos, viteza de rotaţie a banilor se accelerează, o parte din economii
sunt sustrase investiţiilor productive şi orientate spre operaţiuni
speculative. Această formă de inflaţie este sursă a unor ample dezechilibre
în economie, putând conduce chiar la dublarea preţurilor în decurs de un
an (deci creşteri cu 100%).
• megainflaţia, denumire relativ nouă, ce reflectă un fenomen
inflaţionist foarte accentuat şi greu de stăpânit de către autorităţile
guvernamentale, apărut atunci când inflaţia depăşeşte pragul formei
galopante. Creşterile de preţuri se situează între 100% şi 500% anual.
Această amplitudine a inflaţiei a fost caracteristică şi ţării noastre, mai
ales la începutul perioadei de tranziţie (anii 1990 - 1993). De altfel, în anul
1993 s-a înregistrat cea mai înaltă rată a inflaţiei din perioada
postdecembristă, circa 395%.
• hiperinflaţia, caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor, de
regulă de peste 500% anual. În acest caz cererea de monedă naţională
scade considerabil, o parte importantă din tranzacţii efectuându-se sub
formă de troc modern (barter) sau în monedă alternativă. Salariul real al
unei persoane se poate reduce lunar cu până la 50%. Aceasta este
rezultatul unor schimbări radicale în viaţa economică şi politică a unei ţări.
În perioada contemporană hiperinflaţia a fost un fenomen izolat, întâlnit în
unele dintre ţările în tranziţie (de ex. Polonia în anii 1998-1990, Rusia în
anul 1994) şi în unele ţări din America Latină şi Asia. De regulă, ea apare
acolo unde sunt conflicte militare, convulsii sociale şi interetnice de
amploare şi de durată, dar şi în perioadele cu un ″stat slab″, unde se
produce o convergenţă de interese între patronat şi sindicatele din unele
sectoare (cu structuri monopoliste sau oligopoliste) pentru a-şi proteja
interesele reciproce pe seama celorlalţi agenţi economici.
Consecinţele (efectele, costurile) inflaţiei pot fi analizate atât la nivel
microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic. Fenomen complex, care
afectează structurile întregului organism economico-social, inflaţia are şi
62
importante consecinţe. În continuare, vom prezenta câteva dintre cele mai
semnificative, prin implicaţiile pe care le au asupra economiei şi societăţii
în general.
♦ Influenţa asupra consumului, economisirii şi investiţiilor
Inflaţia, prin efectul deprecierii monetare, schimbă comportamentul
individual, atât în actul de consum, cât şi în cel al economisirii. Astfel, în
calitate de consumatori şi pentru a atenua efectele deprecierii monedei,
agenţii economici sporesc ritmul cumpărărilor, plasându-şi disponibilităţile
băneşti, cu precădere în bunuri de folosinţă îndelungată sau în diferite
bunuri de valoare precum obiecte din aur, opere de artă etc. Drept
urmare, procesul de economisire va avea de suferit atât ca nivel, dar mai
ales ca structură. În general, inflaţia descurajează economisirea, incitând
subiecţii economici să cheltuiască mai mult. Pe fondul unei inflaţii rapide,
indivizii preferă satisfacţiile prezente celor viitoare, neavând certitudinea
că în viitor economisirea unei părţi din venitul actual le va duce aceeaşi
satisfacţie. Acest gen de comportament conduce la modificarea structurii
economisirii. Astfel, va creşte ponderea economisirii pe termen scurt şi cu
caracter speculativ, în detrimentul celei pe termen lung. De aici, rezultă
efectul direct şi negativ asupra investiţiilor. Sunt preferate şi chiar
privilegiate investiţiile pe termen scurt, în defavoarea celor pe termen
lung, mai costisitoare, dar destinate formării brute de capital în economie,
unde perspectiva obţinerii de profit este mai îndepărtată. Consecinţa este
apariţia unui sector terţiar supradimensionat, în care întreprinzătorii
investitori ajung la profit într-un timp relativ scurt. Literatura de
specialitate nu omite faptul că s-au înregistrat şi se înregistrează
fenomene de creştere economică inflaţionistă. Acest lucru este posibil şi
explicabil prin preţurile relativ mari, incitante pentru producători şi prin
rata medie a dobânzii mică, permisivă amortizării investiţiilor. Continuarea
întreţinută a unui asemenea proces se loveşte, însă, de anumite restricţii
(limite). Economisirea forţată, prin renunţare la consum din cauza
preţurilor mari, şi transformarea ei în potenţiale investiţii nu se realizează
în orice condiţii. În primul rând, acest lucru se întâmplă doar în ţările
dezvoltate, unde veniturile populaţiei sunt suficient de mari, încât să poată
fi diminuate nominal şi real, pentru a spori economiile prin renunţare la
consum. În al doilea rând, este posibil ca celelalte efecte negative ale
inflaţiei să fie mult mai mari decât efectele pozitive ale creşterii
economice inflaţioniste. În concluzie, cel puţin teoretic, inflaţia nu este
acceptată ca factor al creşterii economice durabile.
Efecte asupra gestiunii întreprinderii. Deprecierea monetară
produsă de inflaţie conduce la devalorizarea capitalurilor şi la deformarea
semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ - activ şi pasiv. De asemenea,
firmele întâmpină greutăţi în a prevedea corect raportul dintre costuri şi
încasări (evoluţia cash-flow-urilor11), fapt care le afectează capacitatea
concurenţială pe piaţă, crescând şi gradul de incertitudine a deciziilor de
investiţii. Erodarea capitalurilor incită la aplicarea amortizării accelerate,
ceea ce conduce la creşterea costurilor şi, implicit, a preţurilor de
producţie. Pe de altă parte, inflaţia favorizează agenţii economici debitori,
întrucât ei îşi vor plăti aceeaşi datorie cu bani a căror putere de cumpărare
este mai scăzută (bani mai ieftini). Acest lucru se întâmplă atunci când

11
Flux de numerar.
63
dobânzile practicate de bănci sunt real-negative, adică se situează sub
rata inflaţiei. Drept urmare, întreprinderile sunt tentate să se îndatoreze
permanent, acest fapt comportând riscuri mai mari şi generând o reducere
a cursului acţiunilor firmelor respective.
Efecte asupra repartiţiei (redistribuirii) veniturilor. Efectul
redistribuirii veniturilor apare prin diferenţele dintre valoarea nominală şi
cea reală. Dacă nu ar exista inflaţie, venitul nominal ar fi egal cu cel real.
Inflaţia deformează raporturile dintre valoarea nominală şi cea reală,
reducând puterea de cumpărare a banilor. Redistribuirea venitului se
manifestă, în principal prin următoarele forme:
a) prin contractele de muncă pe termen îndelungat, care, dacă se
derulează în condiţiile unei rate a inflaţiei superioară celei de creştere a
salariului nominal, atunci salariul real se va reduce. Aceasta înseamnă că
lucrătorul salariat va primi în schimbul aceluiaşi efort, o cantitate mai mică
de bunuri şi servicii. Deci, în termeni reali el pierde, iar angajatorul
(patronul) câştigă. Acest efect de redistribuire poate fi diminuat sau chiar
eliminat dacă evoluţia ratei anuale a inflaţiei este anticipată corect, iar
salariul nominal corelat cu aceasta (acest lucru nu face însă decât să
perpetueze procesul inflaţionist, dacă salariul nominal nu este în
concordanţă cu productivitatea muncii);
b) prin relaţiile de împrumut, între creditori şi debitori. Şi această
formă apare ca urmare a reducerii valorii reale ale banilor, adică scăderii
puterii lor de cumpărare. Debitorul primeşte de la creditor un împrumut cu
o anumită putere de cumpărare. El va restitui suma împrumutată peste o
perioadă de timp, dar această sumă va avea o putere de cumpărare
diminuată, în funcţie de nivelul ratei inflaţiei. În general, pierderea de venit
real o înregistrează creditorii, care sunt, fie posesorii de economii băneşti,
constituite ca depozite bancare, fie băncile care acordă împrumuturi pe
diferite termene persoanelor fizice şi juridice. Astfel, sumele băneşti
păstrate în conturile bancare vor avea o putere de cumpărare mai mică
peste o anumită perioadă de timp, datorită eroziunii inflaţiei. Pierderea
poate fi diminuată în funcţie de nivelul ratei dobânzii nominale de piaţă
(rata dobânzii nominale poate acoperi rata inflaţiei şi rata dobânzii reale).
Transferul de venit real de la creditori către debitori are loc şi în alte
situaţii, cum ar fi: contractele de vânzare-cumpărare şi contractele de
închiriere pe termen lung, emisiunea de obligaţiuni, plasarea pe piaţă a
titlurilor de stat etc. În aceste situaţii, procesul de redistribuire este
asemănător celui prezentat în cazul posesorilor de economii băneşti, care,
în calitatea lor de creditori pierdeau o parte din venitul lor real, parte care
era câştigată, prin intermediul inflaţiei, de debitori. Aici, o menţiune aparte
se cuvine să facem asupra statului, titular al împrumutului public, care
este cel mai mare debitor şi, deci, cel mai important potenţial beneficiar,
în condiţii de inflaţie. Când nevoia de resurse este însă stringentă,
guvernul practică niveluri înalte ale dobânzilor, protejând creditorii de
efectele inflaţiei.
c) prin mecanismul repercusiunii preţurilor. Semnificativ este şi faptul
că cel mai afectat de inflaţie e cel aflat la capătul circuitului procesului
economic - consumatorul. Intermediarii se pot apăra transmiţând povara
inflaţionistă asupra preţurilor, pe care le practică şi le impun
cumpărătorilor finali, care nu mai au unde să realizeze această translaţie,
suportând totul pe seama veniturilor nominale disponibile. De asemenea,
64
creşterea inflaţionistă a preţurilor determină reducerea puterii de
cumpărare a salariaţilor, în special a celor cu venituri mici şi fixe, spre
deosebire de cei cu venituri variabile, a căror capacitate de cumpărare
creşte sau, în cel mai rău caz, rămâne constantă, întrucât veniturile
acestui grup social însoţesc creşterea preţurilor (veniturile acestora se
regăsesc în structura preţurilor, care sunt suportate din greu de cei cu
venituri fixe).
d) prin mecanismul fiscalităţii. Statul poate câştiga de pe urma
inflaţiei nu numai în calitate de debitor, ci şi în calitatea sa de încasator al
impozitelor directe şi indirecte. Astfel, cu cât salariile şi profiturile cresc în
mărime nominală, cu atât încasările nominale din impozite şi taxe sporesc.
Procesul încasării se amplifică în condiţiile progresivităţii impunerii (de ex.
impozitul pe salarii), care presupune aplicarea unor cote de impunere
superioare pe măsură ce sporeşte venitul nominal, dar în aşa fel încât
ponderea impozitului în materia impozabilă este din ce în ce mai mare. În
acest context, statul are de câştigat de pe urma fiscalităţii, nu doar în
mărime nominală, ci şi reală.
Utilizarea forţei de muncă în condiţii de inflaţie Cercetările
economice în domeniile inflaţiei şi şomajului au demonstrat, cu suficiente
argumente, că inflaţia conţine în sine factori cauzatori sau agravanţi
pentru fenomenul şomaj. Aceasta, în ciuda cunoscutei relaţii (dileme)
inflaţie-şomaj, desprinse din analizele lui J. M. Keynes şi A. W. Philips, care
sugera la nivelul anilor '60-'70, că pentru a avea o inflaţie redusă trebuie
acceptat un anumit grad de subocupare a forţei de muncă. Astfel, după
cum am spus, o inflaţie puternică poate afecta întreaga gestiune
financiară a unei întreprinderi, subminându-i serios capacitatea de a
investi, deci de a se dezvolta şi de a resorbi o parte din forţa de muncă
disponibilizată. De asemenea, pe fondul unei creşteri generale şi
accelerate a preţurilor şi a unor presiuni salariale tot mai sufocante,
întreprinderile aleg cea mai facilă cale de rentabilizare a activităţii, şi
anume reducerea numărului de salariaţi.
Cursul valutar şi balanţa de plăţi Inflaţia este însoţită şi de
serioase consecinţe monetar-valutare, întrucât presupune scăderea puterii
de cumpărare a monedei naţionale în raport cu alte valute şi, pe această
cale, determină o scădere a cursului valutar al acesteia. Un curs valutar
scăzut al monedei naţionale antrenează o scumpire a importurilor, care
afectează negativ balanţa de plăţi a unei ţări. Pe de altă parte, o monedă
naţională depreciată, exprimată printr-un curs valutar scăzut, deşi în
aparenţă ar trebui să încurajeze exporturile, nu reuşeşte acest deziderat
din cauza ofertei naţionale insuficiente (dacă suntem în situaţia unei
stagflaţii12 sau slumpflaţii13). Inflaţia va antrena mai degrabă importuri
masive, pentru acoperirea cererii interne de produse, importuri care vor fi
din ce în ce mai costisitoare. Rezultatul este o dezechilibrare continuă şi
accelerată a balanţei de plăţi, care va constrânge guvernele să ia măsuri
drastice, ce vor avea un puternic impact social.
Consecinţe în plan social. Toate aceste consecinţe în plan
economic se vor repercuta inevitabil şi în plan social, acolo unde vom
12
Stagflaţie este termenul utilizat pentru situaţia în care economia unei ţări se caracterizează prin inflaţie rapidă
şi lipsa creşterii economice.
13
Slumflaţia caracterizează o economie naţională aflată în declin (astfel ca rata şomajului este ridicată) şi o
creştere rapidă, chiar galopantă a preţurilor.
65
întâlni stări de incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei, dar şi situaţii
grave de sărăcie şi diferenţieri sociale, toate acestea în funcţie de
intensitatea fenomenului inflaţionist. În general, când climatul social se
înrăutăţeşte pe acest fond, guvernele şi celelalte autorităţi publice îşi pierd
credibilitatea în rândul maselor, care vor sancţiona acest lucru în
perioadele electorale.

9.5. Politici antiinflaţioniste


Datorită consecinţelor negative asupra organismului economic şi
social, inflaţia constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice
din toate ţările cu economie de piaţă. De asemenea, politicile
antiinflaţioniste actuale trebuie astfel elaborate încât să combată eficient
inflaţia şi, în acelaşi timp, să permită creşterea economică şi limitarea
şomajului.
În mod firesc, politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu
cele două forme cauzale ale acestui fenomen - inflaţia prin cerere şi
inflaţia prin costuri. În consecinţă, ele vizează, fie controlul cererii
agregate, în sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, în sensul
sporirii ei.
♦ Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de
politici economice: politici bugetar-fiscale şi politici monetare. Politicile
bugetar-fiscale folosesc, de regulă, două instrumente sau pârghii de
politică economică, precum: fie reducerea cheltuielilor publice, care
constituie o componentă importantă a cererii agregate, fie creşterea
presiunii fiscale14, ceea ce reduce masa monetară destinată consumului şi
investiţiilor. Astfel, atât prin politica restrângerii cheltuielilor publice
(guvernamentale), care presupune menţinerea unor deficite bugetare cât
mai mici, cât şi prin politica presiunii fiscale, care înseamnă o creştere a
impozitelor directe şi indirecte, se realizează aşa-numita "politică
deflaţionistă". Dacă aceleaşi pârghii se folosesc în sens invers, respectiv
creşterea cheltuielilor guvernamentale şi reducerea impozitelor, atunci se
are în vedere reducerea şomajului, şi constituie părţi componente ale unei
politici denumite "reflaţioniste". Politicile monetare vizează controlul
masei monetare aflate în circulaţie şi au drept scop, fie blocarea
(îngheţarea) masei monetare, fie reducerea acesteia în corelaţie cu
nevoile circulaţiei. Ambele cerinţe se realizează prin combinarea, de către
banca centrală, a următoarelor instrumente de politică monetară:
manevrarea taxei rescontului, operaţiuni de open-market, variaţia cotei
rezervelor obligatorii. Manevrarea taxei de rescont reprezintă un
instrument dominant al politicii monetare, datorită efectului său asupra
volumului creditului ce se poate acorda într-o economie, deci asupra
mărimii masei monetare, dacă se are în vedere funcţia de emisiune a
creditului. Manevrarea taxei de rescont generează creşterea sau scăderea
costului creditului, prin intermediul dobânzilor, fapt care se reflectă în
micşorarea sau mărirea masei monetare din circulaţie, în concordanţă cu
obiectivele de politică monetară ale băncii centrale.
Controlul ofertei agregate presupune susţinerea ofertei din
economie, acţionând asupra tuturor cauzelor care conduc la scăderea sau

14
Presiunea fiscală se calculează ca raport între veniturile fiscale ale bugetului public naţional şi produsul intern
brut.
66
stagnarea producţiei naţionale. În acest context, trebuie precizat că unele
din măsurile menite să ajute la relansarea ofertei globale sunt contrare
celor aplicate pentru restrângerea cererii globale din economie. Altfel
spus, în anumite situaţii, stimularea ofertei globale pe termen mediu şi
lung nu se poate realiza fără anumite impulsuri pe termen scurt date
cererii globale. Iată de ce este foarte important, ca autorităţile
guvernamentale şi politice ale unei ţări să elaboreze politici
antiinflaţioniste bine fundamentate teoretic şi ştiinţific şi, mai ales, bine
ancorate în realităţile ţării respective. Cunoaşterea profundă şi analiza
riguroasă a mecanismului şi cauzelor fenomenului pot conduce la
adoptarea acelor decizii de politică macroeconomică, care să contracareze
eficient acest efect al dezechilibrelor din economie - inflaţia. Între măsurile
de sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot enumera, ca
principale, următoarele: - ieftinirea creditelor, prin scăderea ratei medii a
dobânzii pe piaţa monetară, şi acordarea acestora, cu prioritate, în scopuri
productive şi acelor agenţi economici care prezintă planuri de afaceri
viabile. Consecinţele acestei măsuri vor fi, atât o creştere a volumului
investiţiilor în economie, cât şi o punere la timp în funcţiune a obiectivelor
de investiţii; - acordarea unor facilităţi fiscale, care pot însemna: scutiri
sau reduceri de impozite în primii ani de activitate; reduceri de impozite
pentru profiturile reinvestite; scutiri temporare de la plata impozitului pe
profit pentru investiţiile de capital străin; aplicarea sistemului de
amortizare accelerată a capitalului fix; reducerea taxelor vamale la unele
materii prime provenite din import şi înglobate în produsele destinate
pieţei interne; reducerea taxelor vamale la unele produse finite provenite
din import ş.a. - reducerea costurilor de producţie, deziderat care poate fi
realizat prin eforturile şi implicarea directă a agenţilor economici. Aceştia
trebuie să ia în considerare, atât achiziţionarea de factori de producţie la
preţurile cele mai mici de pe piaţă (fără a fi însă afectată calitatea
acestora), cât şi creşterea randamentului acestor factori (creşterea
productivităţii muncii, creşterea eficienţei capitalului fix, reducerea
consumurilor specifice de materii prime şi materiale, creşterea vitezei de
rotaţie a capitalului circulant etc.). Toate acestea conduc la o reducere a
costurilor pe unitatea de produs. De asemenea, în această direcţie trebuie
să se manifeste şi rolul statului, atât pentru descurajarea monopolurilor şi
oligopolurilor, cât şi pentru întărirea şi respectarea concurenţei loiale şi
sancţionarea celei neloiale.
În final, trebuie precizat că inflaţia rămâne un fenomen deosebit de
complex şi, încă, insuficient cunoscut, fapt reflectat atât de teoria, cât şi
practica economică mondială. În acest context, nu există o soluţie unică şi
magică de combatere a acestui fenomen pretutindeni. Soluţiile pot fi
diferite, în funcţie de realităţile şi tradiţiile fiecărei ţări.

67
CAPITOLUL 10
PIAŢA DE CAPITAL
10.1. Piaţa de capital. Definiţie şi importanţă
Piaţa de capital a unei economii are două funcţii principale într-o
economie: să atragă resursele financiare necesare procesului productiv
(funcţie pe care o împarte cu sistemul instituţiilor financiar-bancare) şi, în
special, să sporească mobilitatea capitalurilor într-o economie, să faciliteze
deci, canalizarea acestora către sectoarele sau ramurile cu cel mai mare
randament.
Cererea de capital se manifestă pe piaţa titlurilor financiare în mod
diferit, în funcţie de cele două segmente existente: piaţa primară şi piaţa
secundară. Oferta de capital provine din economisire, adică din ceea ce
rămâne la dispoziţia deţinătorilor de venituri, după ce îşi acoperă
cheltuielile de consum. Oferta este reprezentată de disponibilităţile
băneşti temporar libere, pentru care se caută un plasament cât mai
avantajos. Nivelul ofertei este direct influenţat de procesul de economisire.
Economiile devin ofertă pe piaţa de capital numai dacă posesorii lor sunt
satisfăcuţi de modalitatea de fructificare, adică dacă piaţa asigură
rentabilitatea cerută de potenţialii investitori. Investitorii se împart în două
mari categorii: investitori individuali şi investitori instituţionali.
a. Investitorii individuali sunt persoane fizice sau juridice care
efectuează tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare.
Aceştia pot avea un caracter pasiv, adică achiziţionează şi păstrează valori
mobiliare, cu scopul de a-şi asigura câştiguri de capital pe termen lung,
având un impact redus asupra cursurilor zilnice, şi un caracter activ,
încercând să valorifice mişcarea cursului bursier, în vederea obţinerii unui
câştig.
b. Investitorii instituţionali sunt reprezentaţi, de regulă, de societăţi
sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni mari, exercitând o influenţă
semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi a cursurilor bursiere.
Aceştia cuprind: instituţiile bancare, societăţile de asigurări, societăţile de
investiţii, fondurile mutuale, societăţile care gestionează fonduri de pensii
etc. Cererea şi oferta de fonduri sunt două dimensiuni ale procesului de
economisire şi investire, supuse influenţei directe şi indirecte a unor riscuri
multiple, precum:
- riscul opţional al investirii, care apare în momentul adoptării deciziei
de plasament prin orientarea către piaţa monetară sau către piaţa de
capital;
- riscul afacerii, care vizează incertitudinea privind produsele pe care
le poate oferi piaţa de capital la un moment dat, atât deţinătorilor de
fonduri cât şi investitorilor ce gestionează portofolii de valori mobiliare;
- riscul pieţei, care vizează evoluţia preţurilor valorilor mobiliare în
viitor şi posibilitatea înregistrării unor pierderi, ca urmare a modificării
raportului cerere-ofertă pentru un anume tip de valoare mobiliară;
- riscul lichidităţii, ce intervine în cazul în care se restrâng
posibilităţile de transformare rapidă şi fără pierderi în numerar a titlurilor
deţinute;

68
- riscul creditului, specific pieţei obligaţiunilor, care intervine atunci
când debitorul nu-şi poate respecta angajamentul de răscumpărare a
titlurilor sau de plată a dobânzilor;
- riscul schimbării cadrului legislativ, care vizează atât piaţa valorilor
mobiliare, cât şi modificarea legislaţiei economice şi financiare, în general.
Valorile mobiliare sunt titluri financiare (de valoare) exprimate prin
anumite înscrisuri, cu caracter negociabil şi care atestă existenţa unor
relaţii contractuale între emitenţii şi deţinătorii acestora. În baza acestor
relaţii, ele conferă deţinătorilor anumite drepturi patrimoniale şi băneşti,
în raport cu emitenţii acestora. Prin emisiunea şi negocierea acestor titluri
(hârtii) de valoare are loc, pe de o parte, mobilizarea şi atragerea
disponibilităţilor băneşti de la diverşi agenţi economici sau populaţie către
activitatea economică a altor agenţi economici (fie sub forma subscrierii la
capitalul social, fie sub forma unor resurse de creditare), iar pe de altă
parte, se realizează o circulaţie a acestor valori de la un titular la altul, în
funcţie de jocul liber al cererii şi ofertei. Această circulaţie a titlurilor se
realizează prin acte de vânzare-cumpărare pe piaţa de capital.
Cumpărarea acestor titluri este echivalentă cu o investiţie şi, ca orice tip
de investiţie, este supusă unor riscuri. Cele mai reprezentative tipuri de
valori mobiliare care circulă pe piaţa capitalului sunt: acţiunile şi
obligaţiunile. În funcţie de aceste titluri primare există: piaţa acţiunilor şi
piaţa obligaţiunilor. Acţiunile sunt titluri financiare (de proprietate),
negociabile, emise de o companie sau o societate comercială pentru
constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului social. Acestea sunt
titluri financiare (de valoare), care atestă deţinerea unei părţi din capitalul
unei societăţi, ceea ce îi conferă posesorului calitatea de asociat sau
acţionar, cu următoarele drepturi aferente:
- dreptul de a participa cu vot deliberativ în Adunarea Generală a
Acţionarilor;
- dreptul de participa la împărţirea profitului net al societăţii sub
formă de dividende;
- dreptul la o parte din activele societăţii, conform cu numărul de
acţiuni deţinute, atunci când aceasta este lichidată.
Pe lângă drepturile respective, acţionarii au şi obligaţia de a contribui
cu un anumit procent din pierderile societăţii, în cazul în care ele survin
(răspund cu pasivul social în limita aportului de capital).
Circulaţia acţiunilor este liberă, ele putând fi vândute, moştenite sau
donate, după voinţa posesorului lor. Orice acţiune are o valoare
nominală (iniţială, de origine), care se determină prin raportarea
capitalului social la numărul de acţiuni emise de societate, astfel: NCSn=V,
unde: CS reprezintă capitalul social şi N este numărul de acţiuni. Aşadar,
acţiunile sunt fracţiuni egale şi indivizibile ale capitalului social care au o
anumită valoare nominală. Atunci când se emit acţiuni pe piaţa primară de
capital, acestea pot avea o valoare diferită de valoarea nominală, în
funcţie de interesele emitentului, numită valoare de emisiune (preţ de
emisiune). Aceasta se determină prin adăugarea la valoarea nominală a
primei de emisiune (Pe), astfel: Ve = VN + Pe. Vânzarea acţiunilor la preţul
de emisiune aduce emitentului un aport suplimentar la capital. Introduse
în bursă - piaţa lor secundară - aceste acţiuni vor fi cotate la o valoare de
piaţă (cursul bursier), diferită de cea nominală şi determinată zilnic de
raportul dintre cererea şi oferta care se manifestă pentru titlurile
69
respective. În mod corespunzător, valoarea bursieră (de piaţă) a unei
societăţi, sau capitalizarea sa bursieră, este dată de produsul dintre
numărul de acţiuni şi cursul bursier al acestora. Prin urmare această
valoare de piaţă (capitalizare bursieră) nu corespunde valorii capitalului
social şi se modifică zilnic în raport cu cotaţia bursieră. Pe lângă cele trei
categorii de valori ale acţiunilor - valoare nominală, valoare de emisiune şi
cursul bursier - în practică se pune deseori problema evaluării acţiunilor,
adică a estimării valorii intrinseci a acestora, ce reprezintă în fapt un
curs teoretic, în raport cu care trebuie apreciat nivelul cursului curent, de
piaţă, al titlurilor. O modalitate de estimare a valorii intrinseci este prin
determinarea valorii contabile, putându-se utiliza următoarea formulă:
Vn= An/N, unde: An este activul net al societăţii şi N reprezintă numărul
de acţiuni. Activul net este reprezentat de partea din activele firmei,
neafectată de datoriile contractate de aceasta, astfel: An = Activul total -
Datorii totale. În acest caz, dacă VC < C, unde C este cursul la bursă, se
consideră că titlurile sunt supraevaluate, ceea ce poate constitui un
semnal de vânzare (se poate produce o ajustare în jos a cursului).
Dimpotrivă, dacă VC > C, aceasta se poate constitui într-un semnal de
cumpărare, deoarece piaţa nu reflectă încă realitatea valorii acţiunilor şi
ea va trebui - sub imperiul legităţilor sale proprii - să revină la starea de
echilibru, în care cursul reflectă valoarea intrinsecă; altfel spus, titlurile
sunt subevaluate încă şi pot fi cumpărate. O altă metodă, care corespunde
mai bine naturii titlurilor de drepturi asupra unor venituri viitoare, este
estimarea valorii intrinseci prin calcularea valorii de randament a titlurilor.
Dividendul reprezintă partea din profitul net al unei societăţi pe
acţiuni, care se repartizează anual acţionarilor, în funcţie de deciziile
Adunării Generale a Acţionarilor, care analizează mărimea profitului
realizat. Fiecare acţionar va beneficia de dividende, într-o anumită sumă,
în funcţie de numărul de acţiuni deţinute şi de mărimea profitului
înregistrat de societate, acesta din urmă, în mărime netă, reprezentând
sursa de constituire a dividendelor. Valoarea dividendului se determină în
funcţie de valoarea nominală a acţiunii şi rata dividendului, aceasta din
urmă stabilită în funcţie de evoluţia profitului (un profit mic va determina o
scădere a ratei dividendului şi invers). Formula de calcul este următoarea:
D=RD×Vn, unde:
Vn - valoarea nominală a acţiunii şi
RD - rata dividendului, sau:
NPn=D ,
unde: Pn - profit net repartizat şi
N - numărul de acţiuni.
De exemplu, dacă: Vn = 1000 lei/acţ; Pn = 200.000 lei; N = 500
acţiuni, rezultă D = 200.000 / 500 = 400 lei/acţiune; sau D = 1000 lei ×
40% = 400 lei/acţiune. Din punctul de vedere al drepturilor pe care le
conferă, acţiunile se împart în acţiuni comune şi acţiuni preferenţiale.
Acţiunile comune sunt cele mai cunoscute şi ele dau deţinătorului lor legal
dreptul la vot în adunarea generală a acţionarilor, ceea ce înseamnă
participare la managementul societăţii emitente (principiul consacrat în
acest caz este: o acţiune = un vot) şi dreptul la dividend, adică la o parte
din profiturile distribuite societăţii respective. Cum existenţa şi mărimea
profitului depind de rezultatele financiare ale firmei, acţiunile se mai
numesc titluri cu venit variabil.
70
Pe lângă acţiunile comune, firmele pot emite şi acţiuni preferenţiale,
care dau dreptul la un dividend fix, ce este plătit înaintea dividendului
pentru acţiunile comune; în schimb ele nu dau dreptul la vot.
Obligaţiunile sunt titluri financiare de credit, care atestă existenţa
unei creanţe a deţinătorului lor (persoană fizică sau juridică) asupra
emitentului (care poate fi o persoană juridică de drept public sau privat)
pe o anumită perioadă de timp. Ele dau dreptul deţinătorului la încasarea
unei dobânzi şi creează obligaţia pentru emitent de a le răscumpăra la
scadenţă, investitorul recuperându-şi astfel capitalul avansat în schimbul
acestor titluri. Ele mai sunt denumite şi titluri cu venit fix. Altfel spus, ele
atestă calitatea de debitor a emitentului şi pe cea de creditor a
deţinătorului. Pentru emitent, obligaţiunile reprezintă un instrument de
mobilizare a capitalului de împrumut. Dacă, de exemplu, o firmă
intenţionează să mobilizeze un capital de împrumut de 100 milioane de $,
pe termen lung, ea poate să emită 100.000 de obligaţiuni, fiecare având o
valoare de 1.000 $. Obligaţiunile, ca titluri de credit, se caracterizează prin
următoarele elemente tehnice:
- Valoarea nominală (Vn), care este determinată de raportul dintre
suma împrumutată şi numărul obligaţiunilor emise, astfel: Vn = IN, unde I -
valoarea împrumutului şi N - numărul de obligaţiuni emise.
- Valoarea de emisiune (Ve), respectiv preţul la care titlul se oferă la
emisiune. În acest sens, se poate practica o emisiune ad pari (la paritate
sau 100%), când preţul de emisiune corespunde cu valoarea nominală (Ve
= Vn), sau o emisiune sub pari, când, printr-un preţ de subscripţie inferior
(de exemplu 98%), se oferă un avantaj investitorilor (Ve < Vn). Acest
avantaj, care reprezintă un cost pentru emitent, îmbracă forma primei de
emisiune (Pe), care reprezintă diferenţa pozitivă dintre valoarea nominală
şi valoarea de emisiune, adică:
Pe = Vn − Ve
sau
Ve = Vn − Pe.
- Valoarea de rambursare (Vr), care este de regulă egală cu valoarea
nominală, fiind vorba deci de o rambursare ad pari (Vr = Vn). Se poate
aplica şi o rambursare supra pari, superioară valorii nominale (de exemplu
102%), constituindu-se astfel o primă de rambursare (Pr) în favoarea
deţinătorului (Vr > Vn), determinată astfel:
Pr = Vr − Vn
sau
Vr = Vn + Pr.
Rata dobânzii (Rd) reprezintă raportul procentual dintre mărimea
dobânzii (cuponul de dobândă) şi valoarea împrumutului (valoarea
nominală), astfel: Rd = (D/Vn) × 100. Cuponul de dobândă reprezintă
fructificarea plasamentului în raport de valoarea nominală a obligaţiunii, D
= Vn × Rd.
- Amortizarea împrumutului, respectiv răscumpărarea de către
emitent a obligaţiunilor emise şi rambursarea, în acest fel, a creditului. În
principiu, rambursarea se poate face fie dintr-o dată la scadenţă, când
întregul împrumut este rambursat în ultima zi a termenului, fie prin
anuităţi constante, adică restituirea în fiecare an a unei sume constante ca
parte a creditului. Plata dobânzii se poate face fie sub forma cuponului
unic, caz în care dobânzile nu se mai plătesc anual, ci sunt capitalizate şi
71
rambursate la finele perioadei ca o sumă globală, fie sub forma cupoanelor
anuale, caz în care dobânda se calculează la valoarea rămasă de
rambursat. Obligaţiunile, ca şi acţiunile, pot fi negociate şi tranzacţionate
pe piaţa secundară de capital, având şi ele o valoare de piaţă, care
depinde de raportul cerere-ofertă pentru astfel de titluri. Dacă în cazul
acţiunilor, acest raport este influenţat în mare măsură de nivelul
dividendelor obţinute, în cazul obligaţiunilor rolul decisiv îl au dobânzile
oferite de emitent. În practica financiară se cunosc mai multe tipuri de
obligaţiuni:
- obligaţiune ipotecară - înseamnă că datoria este garantată cu
ipotecă pe activele firmei emitente;
- obligaţiune generală - este o creanţă pe ansamblul activelor
emitentului, fără determinarea, ca garanţie, a unui activ particular;
- obligaţiune asigurată - este garantată cu titluri asupra unor terţi,
deţinute de emitent şi depuse la un garant;
- obligaţiuni cu fond de răscumpărare - când emitentul alimentează
periodic un fond din care va răscumpăra la scadenţă obligaţiunile
respective;
- obligaţiuni retractabile - care pot fi răscumpărate înainte de
scadenţă de către firma emitentă;
- obligaţiuni convertibile - ce pot fi preschimbate, la opţiunea
deţinătorului, cu acţiuni ale emitentului.
În concluzie, o emisiune de obligaţiuni poate aduce societăţii
comerciale emitente resurse suplimentare, fără a creşte numărul de
acţionari şi gradul de dispersie a acţiunilor. De asemenea, ea se
împrumută direct de la publicul investitor (finanţare directă), creditul fiind
mai eficient şi uneori mai ieftin. Piaţa obligaţiunilor constituie o alternativă
eficientă de apelare la fonduri împrumutate şi prin faptul că nu se impune
o negociere a contractului de împrumut, ca în cazul creditelor bancare.
Deosebirile principale dintre acţiuni şi obligaţiuni pot fi sintetizate astfel:
a) Rolul deţinătorului în gestiunea activităţii emitentului, în cazul
acţiunilor, este acela de drept de vot în adunarea generală, iar în cazul
obligaţiunilor este inexistent;
b) Veniturile pentru titularul titlului, în cazul acţiunilor sunt
dividendele (legate de rezultatele firmei), iar în cazul obligaţiunilor,
dobânzile a căror sumă este în mod obligatoriu vărsată de emitent;
c) Riscurile asumate de proprietarul titlului, în cazul acţiunilor sunt
mai mari: risc de evoluţie nefavorabilă a afacerilor firmei, riscul de a
pierde fondurile investite, în cazul lichidării firmei. În cazul obligaţiunilor
riscurile sunt mai mici: riscul de nerambursare (dispare în cazul unei
garanţii de stat), iar situaţia lichidării firmei, creditorii au prioritate în faţa
acţionarilor;
d) Durata de viaţă a acţiunilor este practic nelimitată (sau până în
momentul în care firma emitentă este lichidată), iar cea a obligaţiunilor
este limitată (până la data scadentă).

10.2. Piaţa primară şi piaţa secundară de capital


Piaţa de capital funcţionează ca un mecanism de legătură între cei la
nivelul cărora se manifestă un surplus de capital (investitori) şi cei care au
nevoie de capital (emitenţi). Piaţa de capital (financiară) este o piaţă a
fondurilor pe termen mediu şi lung, pe care se emit şi se tranzacţionează
72
valori mobiliare, ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri. Pe
această piaţă se manifestă o relaţie directă între deţinătorii şi utilizatorii
de fonduri, adică o finanţare directă a acestora din urmă, care intră în
posesia capitalurilor prin emisiunea de titluri financiare. Piaţa titlurilor
financiare, ca mecanism de legătură între deţinătorii de fonduri
excedentare (investitorii) şi utilizatorii de fonduri (emitenţii), este
structurată pe două mari componente (segmente): piaţa primară şi piaţa
secundară.
Piaţa primară de capital este acel segment al pieţei de capital pe
care se vând şi se cumpără titluri financiare nou-emise, de către diferiţi
agenţi economici, instituţii financiar-bancare sau autorităţi publice. Ca
prim segment al pieţei capitalului, ea presupune emiterea valorilor
mobiliare şi plasarea lor pentru prima dată pe piaţă, fiind cadrul în care
emitenţii atrag resurse băneşti pentru finanţarea unor activităţi economice
sau acoperirea unor deficite bugetare. Pe acest segment de piaţă sunt
lansate primele emisiuni de titluri financiare, pentru atragerea capitalurilor
disponibile pe termen mediu şi lung, atât pe piaţa de capital naţională, cât
şi internaţională. Piaţa primară asigură astfel întâlnirea dintre cererea şi
oferta de titluri, permiţând capitalizarea agenţilor economici participanţi.
Ea este, deci, un mijloc de distribuire a titlurilor de către utilizatorii de
fonduri (emitenţii) şi de plasament în aceste titluri, din partea deţinătorilor
de fonduri (investitorii). Pe piaţa primară de capital preţul de vânzare al
titlurilor, numit curs, îl constituie valoarea nominală, adică suma înscrisă
pe titlu, şi este un preţ ferm. Operaţiunile pe această piaţă se efectuează,
în principal, prin intermediul societăţilor bancare, care în schimbul unui
comision, plasează aceste titluri contra capitalului bănesc mobilizat în
favoarea emitentului de titluri. Uneori, rolul de intermediari îl pot avea şi
societăţile de valori mobiliare, autorizate în acest sens de către organul de
reglementare a pieţei capitalului (în ţara noastră - Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare). Emitenţii de valori mobiliare (solicitanţii de fonduri)
pot fi următoarele categorii de persoane juridice: - societăţile care se
înfiinţează prin subscripţie publică, în scopul acumulării unui capital social
iniţial cât mai mare; - societăţile comerciale, private sau de stat, care
doresc să-şi majoreze capitalul social; - societăţile care au nevoie de
împrumuturi pe termen mediu şi lung, pentru finanţarea unor investiţii; -
instituţii financiar bancare şi de asigurări; - autorităţile guvernamentale,
care au nevoie de fonduri pentru finanţarea unor proiecte economice
naţionale; - organele administraţiei publice, centrale sau locale, pentru
acoperirea unor cheltuieli publice sau deficite bugetare.
Operaţiunile specifice pieţei primare de capital reprezintă, în fapt,
mijloacele prin care o societate comercială poate obţine fonduri pe termen
mediu sau lung (oferta publică de vânzare, plasamentul privat şi
emisiunea de obligaţiuni), precum şi mijlocul prin care un investitor poate
achiziţiona un pachet de acţiuni la o anumită societate sau poate deveni
creditor al acesteia (oferta publică de cumpărare şi subscripţia de
obligaţiuni).
Piaţa secundară de capital este o piaţă a titlurilor anterior emise,
adică a titlurilor emise şi puse în circulaţie pe piaţa primară. Pe acest
segment de piaţă, titlurile sunt tranzacţionate de către cei care
beneficiază de drepturile pe care le consacră acestea, adică de către
investitori. Această piaţă îndeplineşte, ca şi cea primară, un rol de
73
concentrare a cererii şi ofertei de titluri, dar a unei cereri şi oferte
derivate, care se manifestă după ce piaţa titlurilor s-a constituit. Piaţa
secundară, prin cele două componente ale acesteia (piaţa bursieră şi piaţa
extrabursieră), oferă posibilitatea valorificării titlurilor mobiliare (acţiuni şi
obligaţiuni) înainte ca acestea să producă venituri (dividende sau
dobânzi). Existenţa acestei pieţe garantează deţinătorilor de titluri
posibilitatea negocierii acestora şi transformarea lor în lichidităţi, în funcţie
de cerere şi ofertă, certificând astfel că titlurile respective au o anumită
valoare. Ca expresie a reglării libere a cererii şi ofertei de valori, ca
barometru al nevoii de capital, dar şi al stării economiei naţionale, piaţa
secundară poate fi considerată ca o piaţă absolută. Aceasta asigură
mobilitatea capitalurilor, negociabilitatea titlurilor trecute prin piaţa
primară şi atragerea, deopotrivă, a investitorilor instituţionali. Toate
acestea sunt subordonate aceluiaşi obiectiv: speranţa obţinerii unui profit
cât mai mare într-un timp mai scurt. Obiectivul se realizează prin cursul
bursier, care reprezintă preţul titlurilor stabilit în urma negocierii şi care
ascunde două tendinţe: de maximizare a rentabilităţii unei acţiuni sau
obligaţiuni şi de minimizare a riscului specific oricărui titlu. Ambele
tendinţe se referă la dividendele sau dobânzile obţinute la sfârşitul
exerciţiului financiar. Problema fundamentală a activităţii pe piaţa
secundară de capital este, deci, formarea preţului (cursului) titlurilor, în
urma operaţiunilor de negociere, care poate fi substanţial diferit de
valoarea nominală. Nivelul şi evoluţia cursului depind de numeroşi factori,
a căror cuantificare se reflectă în raportul dintre cererea şi oferta de titluri.
Printre cei mai importanţi dintre aceştia, se pot enumera: rezultatele
economico-financiare ale emitentului; rata medie a dobânzii pe piaţa
monetară; dinamica preţurilor (fenomenul inflaţionist); perspectivele
economice ale emitentului; conjunctura economică internă şi
internaţională; comportamentul psihologic al participanţilor etc.
Principalele operaţiuni (tranzacţii) care se efectuează pe piaţa secundară a
capitalului (piaţa bursieră) au, în general, un caracter speculativ şi se
împart, în mod clasic, în două categorii: operaţiuni la vedere şi operaţiuni
la termen. Operaţiunile la vedere, cunoscute şi sub denumirea de
tranzacţii ″cash″, constau în schimbul titlurilor contra unor sume băneşti în
ziua tranzacţiei şi la cursul existent şi acceptat de către participanţi în
momentul respectiv. Aceste tranzacţii se caracterizează prin aceea că
persoana care adresează ordinul de vânzare sau cumpărare îşi asumă
obligaţia ca imediat (sau în perioada de lichidare normală), să pună la
dispoziţia partenerului titlurile vândute sau suma de bani reprezentând
preţul tranzacţiei. Astfel, un investitor poate cumpăra valori mobiliare, cu
condiţia să plătească în aceeaşi zi (sau în câteva zile) integral
contravaloarea acestora. Un client care vinde ″cash″ trebuie să predea
titlurile contractate în cadrul aceluiaşi termen, primind contravaloarea
acestora în contul său deschis la societatea de bursă (societatea broker).
Aceste operaţiuni se realizează, de regulă, cu intenţia de modificare a
structurii portofoliului de titluri deţinut sau pentru transformarea activelor
financiare în lichidităţi. Pot avea şi scop speculativ, atunci când se
realizează mai multe tranzacţii la vedere pe diferite pieţe, unde titlurile
cotează în mod diferit, operatorii câştigând din diferenţa de preţ
(operaţiuni de spreading). Operaţiunile la termen, cunoscute şi sub
denumirea de tranzacţii ″futures″, constau în asumarea, prin contract, de
74
către participanţi, a obligaţiei de a cumpăra sau vinde o anumită cantitate
de titluri financiare, la o dată viitoare (T1), preţul fiind însă stabilit în
momentul încheierii tranzacţiei (T0). Operaţiunile la termen sunt în esenţă
speculative, astfel că obiectivul principal al operatorilor nu este primirea
sau livrarea efectivă a hârtiilor de valoare, ci obţinerea unui câştig din
eventualele diferenţe favorabile de curs, între ziua încheierii contractului şi
scadenţa acestuia. Astfel, speculatorul ″la scădere″ mizează pe o scădere
a cursului titlurilor cu care lucrează şi, ca atare, va da un ordin de vânzare
futures. Dacă până la scadenţa contractului, previziunile sale se
adeveresc, adică scade cursul, el va achiziţiona titlurile printr-o operaţiune
la vedere, în ziua scadenţei, şi le va ceda cumpărătorului, câştigând
diferenţa dintre cele două cursuri (a vândut mai scump şi a cumpărat mai
ieftin). El este un speculator ″á la baisse″. Invers, speculatorul ″la creştere″
anticipează o majorare a cursului şi dă un ordin de cumpărare futures.
Dacă până la scadenţă cursul creşte, el va dobândi titlurile la cursul stabilit
anterior şi va face o vânzare la vedere, în ziua scadenţei, câştigând din
diferenţa de preţ (a cumpărat mai ieftin şi a vândut mai scump). El este un
speculator ″á la hausse″. Cel care reuşeşte să previzioneze evoluţia reală a
cursului titlurilor va câştiga, iar celălalt va pierde. În ţările cu o piaţă de
capital dezvoltată, tranzacţiile bursiere la termen deţin ponderea
covârşitoare (cca. 80%) din totalul operaţiunilor. Un rol important pe piaţa
secundară de capital revine societăţilor de valori mobiliare (societăţi de
bursă), care sunt organizate ca societăţi pe acţiuni şi îndeplinesc
următoarele funcţiuni:
- efectuează intermedierea în comerţul cu titluri, respectiv vânzarea-
cumpărarea acestora în numele şi pe contul unor terţi (acţionează ca
broker);
- efectuează comerţ cu titluri, respectiv operaţiuni de vânzare-
cumpărare de valori mobiliare în nume şi pe cont propriu (acţionează ca
dealer).
O societate de bursă (de valori mobiliare) îndeplineşte funcţiuni de
broker (de intermediere), atunci când, în tranzacţiile cu titluri, acţionează
ca un reprezentant al clientului (prin intermediul unui personal specializat
format din agenţi bursieri), efectuând operaţiuni în numele, pe contul şi
riscul acestuia şi încasând, ca remuneraţie, un comision, ce reprezintă un
anumit procent din tranzacţia încheiată. O societate de bursă îndeplineşte
funcţiuni de dealer (comerţ cu titluri), atunci când participă la tranzacţii în
calitate de contraparte, făcând apel la portofoliul propriu de titluri.
Funcţionalitatea pieţei secundare de capital se bazează pe cele două
componente ale acesteia: piaţa bursieră (bursa de valori) şi piaţa
extrabursieră (piaţa OTC - Over the Counter). Pentru ca piaţa secundară
să-şi poată îndeplini rolul ce-i revine într-o economie modernă, ea trebuie
să îndeplinească o serie de cerinţe: - lichiditatea, respectiv abundenţa de
fonduri disponibile, pe de o parte, şi de active financiare, pe de altă parte.
O piaţă este lichidă atunci când există posibilitatea de a vinde şi de a
cumpăra, în mod operativ şi fără întreruperi, active (titluri) financiare. Un
activ care nu este lichid nu poate fi revândut, singura posibilitate de a
recupera valoarea sa fiind pe seama veniturilor viitoare pe care le aduce.
Prin aceasta se anulează una dintre principalele funcţii economice ale
activelor financiare, aceea de a mobiliza capitalurile investite şi de a
transforma investiţia într-o valoare comercializabilă; - eficienţa, respectiv
75
existenţa unor mecanisme de realizare operativă, la costuri cât mai
reduse, a tranzacţiilor. Costul tranzacţiilor afectează gradul de valorificare
a activelor; cu cât el este mai redus, cu atât atractivitatea este mai mare,
adică deţinătorii de fonduri sunt mai interesaţi în a face investiţii în active
financiare; - transparenţa, respectiv accesul direct şi rapid la informaţii
relevante atât pentru deţinătorul de titluri, cât şi pentru deţinătorul de
fonduri. Transparenţa asigură libera concurenţă, contracararea tendinţelor
de monopol şi, prin aceasta protecţia investitorilor; - corectitudinea (fair
market), adică o organizare foarte riguroasă a pieţei prin reglementări
specifice, care să conducă la crearea unui mecanism de vehiculare totală
şi corectă a informaţiilor, contracarându-se tendinţele de manipulare a
pieţei; - adaptabilitatea, care implică răspunsul prompt al pieţei la noile
condiţii economice şi extraeconomice, la noile oportunităţi; o piaţă
financiară este eficientă în măsura în care este inovativă, găseşte noi
modalităţi de a răspunde specificului cererii şi ofertei, ca şi normelor
stabilite în ansamblul sistemului economic. Trebuie subliniat că între cele
două segmente ale pieţei de capital există o strânsă legătură; ele se
influenţează reciproc şi, mai mult, piaţa secundară nu poate exista fără
piaţa primară. Explicaţia rezidă în faptul că piaţa primară oferă pieţei
secundare produsele ce urmează a fi tranzacţionate, în timp ce piaţa
secundară oferă pieţei primare informaţii despre vandabilitatea
(lichiditatea) produselor emise şi preţul la care pot fi atrase noi fonduri
băneşti (preţul unei noi emisiuni). Se poate spune că, dacă piaţa primară
este suportul existenţei şi funcţionării pieţei secundare, prin produsele pe
care le oferă acesteia, piaţa secundară, prin rezultatele tranzacţiilor şi
informaţiile oferite, reprezintă factorul motor de determinare a
atractivităţii şi dezvoltării pieţei primare. De asemenea, cele două noţiuni,
de piaţă primară şi secundară, nu trebuie privite prin prisma coordonatelor
spaţiale şi temporale, ci a proceselor şi mecanismelor specifice fiecăreia.
Precizarea este necesară, deoarece o nouă emisiune de valori mobiliare
poate fi oferită publicului şi prin intermediul sistemului de tranzacţionare
al pieţei bursiere sau extrabursiere. Aceasta nu înseamnă că vânzarea
valorilor mobiliare a fost un proces al pieţei secundare, ci, chiar dacă s-au
folosit facilităţile bursei, rămâne un proces specific pieţei primare.

76
CAPITOLUL 11
ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL BUGETAR
11.1. Echilibru sau dezechilibru bugetar?

Statul nu-şi poate îndeplini funcţiile sale şi nu poate supravieţui fără a


preleva obligatoriu de la contribuabili o parte din rezultatul activităţii lor.
Această prelevare se materializează, mai departe, în cheltuielile pe care le
efectuează statul pentru satisfacerea nevoilor colective. Totalitatea
acestor venituri şi cheltuieli ale administraţiei publice (locale şi centrale)
formează bugetul public naţional.
Teoriile economice privesc diferit bugetul ca instrument al atragerii de
resurse şi al alocării acestora la nivelul unei economii naţionale. În
România, Guvernul operează într-un an fiscal, care începe la 1 ianuarie şi
se încheie la 31 decembrie. Ordonatorii principali de credite trebuie să
depună, cel mai târziu până la data de 1 iunie a fiecărui an, propunerile
pentru proiectul bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi
bugetele fondurilor speciale.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale prezintă
propunerile pentru proiectele bugetelor locale la direcţiile generale ale
finanţelor publice şi controlului financiar de stat până la data de 15 mai a
fiecărui an.
Ministerul Finanţelor examinează proiectele de buget şi poartă discuţii
cu ordonatorii principali de credite asupra nivelului maxim al cheltuielilor
bugetare. Până la data de 1 iulie, Ministerul Finanţelor, cu acordul primului
ministru, comunică ordonatorilor principali de credite limitele de cheltuieli
stabilite pe baza politicii financiare a Guvernului, în vederea definitivării
proiectelor de buget. Aceste proiecte trebuie depuse la Ministerul
Finanţelor până la 1 august. Ele sunt însoţite de documentaţii şi
fundamentări detaliate, atât pentru venituri, cât şi pentru cheltuieli.
Ministerul de Finanţe acţionează ca o forţă restrictivă întrucât el ţine
seama şi de obiectivele de stabilitate macroeconomică. În caz de
divergenţe, Guvernul are un rol hotărâtor.
Pe baza acestor proiecte şi pe baza propriului proiect, Ministerul
Finanţelor întocmeşte proiectul bugetului de stat, proiectul bugetului
asigurărilor sociale de stat şi proiectele bugetelor fondurilor speciale, pe
care le depune la Guvern până la data de 25 septembrie a fiecărui an.
Până la data de 10 octombrie, Guvernul trebuie să supună spre aprobare
Parlamentului proiectele de bugete menţionate anterior şi proiectele
legilor bugetare. Parlamentul îşi asumă acum poziţia de lider în procesul
bugetar.
Comitetele şi subcomitetele de specialitate din Parlament examinează
propunerile pentru programele şi instituţiile aflate sub jurisdicţia lor.
Negocierile dintre comitete, dintre Camera Deputaţilor şi Senat, dintre
Parlament şi Guvern pot să dureze câteva luni. În mod normal, Guvernul ar
trebui să înainteze Parlamentului proiectul de buget cel târziu în luna
octombrie, astfel încât acesta să fie adoptat până la începutul anului fiscal.
În practică, însă, multe lucruri nu stau chiar aşa în timpul acestui proces.
În primul rând, problema cea mai importantă, care constă în
obiectivele de stabilitate macroeconomică - stabilitatea preţurilor,
77
creşterea economică, ocuparea forţei de muncă - stârneşte cele mai mici
preocupări în procesul bugetar. Deciziile privind fiscalitatea şi cheltuielile
sunt adoptate într-o mulţime de subcomitete dominate de grupuri de
presiune şi unde dorinţa fiecărui parlamentar este să-şi întărească poziţia
politică.
O a doua problemă este că Parlamentul s-a dovedit incapabil să
respecte propriile-i reguli. Rezoluţiile privind bugetul nu sunt adoptate la
timp sau dacă sunt adoptate nu sunt tratate drept angajamente ferme. În
ultimii ani, anul fiscal a început fără să existe un buget.
O altă problemă este generată de faptul că şi după ce a adoptat o
lege a bugetului, în timpul anului fiscal Parlamentul adoptă legi a căror
aplicare induce presiuni asupra bugetului. În această situaţie, guvernul
este obligat fie să redistribuie cheltuielile, fie să introducă noi taxe şi
impozite, fie să accepte modificarea deficitului bugetar. Deficitul bugetar
apare atunci când cheltuielile guvernului sunt mai mari decât veniturile pe
care acesta le realizează.
Cum afectează deficitul bugetar economia? Pe de o parte achiziţiile
guvernamentale sunt o componentă a cererii agregate şi, prin urmare,
aceasta este afectată direct de schimbările apărute în volumul achiziţiilor
guvernamentale. Pe de altă parte, transferurile bugetare, dobânda plătită
pentru datoria publică şi impozitele pe venitul personal şi pe profit
afectează în mod direct veniturile agenţilor economici şi indirect cererea
agregată.
Bugetul de stat cuprinde achiziţiile guvernamentale, transferurile bugetare
şi impozitele şi taxele. Modificarea oricărei aceste componente a bugetului
are efecte asupra cererii agregate. În general, nu se face o distincţie clară
între achiziţii guvernamentale şi transferuri bugetare. De fapt, achiziţiile
guvernamentale de bunuri şi servicii şi transferurile bugetare apar
împreună sub numele de cheltuieli guvernamentale.
Una dintre preocupările majore în ultimii ani constă în creşterea
rolului bugetului ca mijloc de descentralizare financiară. În România,
Legea Finanţelor Publice Locale asigură un cadru formal de reglementare
a relaţiilor dintre bugetul de stat şi bugetele locale. Pe baza acestei legi, o
serie de atribuţii privind perceperea şi administrarea unor categorii de
taxe şi impozite, precum şi acoperirea unor categorii de cheltuieli sunt
delegate la nivelul autorităţilor locale. Totodată, autorităţile locale au
competenţa de a contracta în nume propriu împrumuturi de pe pieţele de
capital locale sau străine. Deşi aceste atribuţii sunt fireşti în contextul unei
economii moderne, stabilitatea macroeconomică a ţării poate fi afectată
negativ dacă autorităţile locale nu utilizează competenţele lărgite de care
se bucură în mod judicios.

11.2. Fluctuaţiile deficitului bugetar şi efectele acestuia în


economie
Ceea ce interesează cel mai mult din perspectiva fluctuaţiilor
macroeconomice, nu este atât nivelul mediu al deficitului bugetar, ci
modul în care bugetul răspunde condiţiilor din economie. Cât de
semnificativă este modificarea volumului achiziţiilor guvernamentale, a
transferurilor bugetare sau a impozitelor şi taxelor ca urmare a
schimbărilor din economie? Cum fluctuează deficitul guvernamental în
comparaţie cu fluctuaţiile din economie?
78
O altă problemă legată de dimensiunea deficitului bugetar constă în
posibilităţile de finanţare ale acestuia. Finanţarea deficitului se poate face
doar prin împrumuturi (interne sau externe) şi prin emisiune suplimentară
de monedă. Finanţarea deficitului prin împrumuturi interne măreşte
presiunile pe piaţa monetară asupra ofertei de fonduri împrumutabile,
ceea ce duce la creşterea dobânzilor şi la eliminarea sectorului
neguvernamental de pe piaţa creditului. În condiţii de inflaţie ridicată,
finanţarea deficitului prin împrumuturi externe întăreşte anticipaţiile
inflaţioniste ale agenţilor economici. Aceştia anticipează că orice împrumut
extern va trebui preschimbat în monedă naţională şi, astfel, masa
monetară va creşte. Chiar şi în cazul în care BNR ar steriliza intrările de
capital, acest lucru ar diminua volumul creditului neguvernamental. Acest
efect de evicţiune a fost deosebit de puternic în anul 1997, când creditul
neguvernamental a scăzut în termeni reali cu 46,8%.
Deficitul este rezultatul unor decizii discreţionare de politică
economică. Totodată, decidenţii în politica economică nu pot să determine
cu precizie nivelele de încasări şi de cheltuieli guvernamentale.
Dimpotrivă, aceştia adoptă legi generale pentru impozite şi taxe, pentru
modalităţile de calcul ale beneficiilor sociale, pentru transferurile bugetare
şi pentru obiectivele ce vizează achiziţiile guvernamentale de bunuri şi
servicii. Dar nivelul actual al veniturilor şi cheltuielilor este afectat
semnificativ de stadiul ciclului de afaceri. Atunci când economia se
contractă, bugetul se îndreaptă spre deficit pe măsură ce volumul de
venituri colectat scade, iar transferurile bugetare cresc. În timpul unei
expansiuni, bugetul se îndreaptă spre excedent. O modalitate de separare
a efectelor generate de schimbările discreţionare de politică economică de
efectele ciclului de afaceri constă în determinarea valorii deficitului
bugetar ce ar exista atunci când şomajul s-ar afla la nivelul ratei
naturale. Acesta este deficitul structural. Modificările în deficitul
structural sunt interpretate drept efecte ale politicii fiscale discreţionare.
Diferenţa dintre deficitul actual şi deficitul structural se numeşte deficit
ciclic. Atunci când rata şomajului creşte peste nivelul natural, deficitul
ciclic devine pozitiv, întrucât deficitul actual depăşeşte deficitul structural.
Când rata şomajului scade sub rata naturală, deficitul actual este mai mic
decât deficitul structural şi are o valoare negativă. Modificările în deficitul
ciclic reflectă schimbările în presiunea fiscală şi în cheltuielile
guvernamentale, care se petrec automat pe măsură ce producţia reală,
rata şomajului şi inflaţia evoluează pe fondul unui ciclu de afaceri. Astăzi
majoritatea economiştilor consideră că deficitul bugetar constituie o
problemă serioasă. Vom analiza în continuare patru argumente în acest
sens.
Efectul asupra investiţiilor. Dacă ministerul de Finanţe lansează
pe piaţa de obligaţiuni de stat sau bonuri de trezorerie pentru a finanţa
deficitul, practic, cererea sa de împrumuturi se adaugă cererii totale de
fonduri disponibile pe piaţa monetară şi astfel ratele dobânzii cresc.
Efectul de evicţiune apare, aşadar, nu numai în urma creşterii volumului
achiziţiilor guvernamentale, ci şi datorită împrumuturilor contractate de
guvern pe piaţa internă. Creşterea volumului creditului guvernamental pe
piaţa internă diminuează volumul creditului neguvernamental, în condiţiile
în care banca centrală urmăreşte să atingă obiectivele de inflaţie propuse.

79
Împrumuturile din străinătate. O altă posibilitate de finanţare a
deficitului constă în emisiunea de obligaţiuni pe pieţele internaţionale de
capital sau în împrumuturi directe de la bănci şi de la instituţii financiare
internaţionale. România a recurs în ultimii ani la aceste metode. Problema
este însă că finanţarea deficitului prin împrumuturi internaţionale poate să
devină foarte costisitoare. De fapt, în acest fel stau lucrurile astăzi. Ca
urmare a evoluţiei nefavorabile din economia mondială şi datorită
îndoielilor investitorilor de pe pieţele internaţionale privind capacitatea
României de a menţine deficitul bugetar la un nivel redus, dobânzile
pentru obligaţiunile româneşti au crescut în anul 1998 cu aproape 3%
peste dobânda de referinţă (LIBOR - dobânda pieţei interbancare de la
Londra). Prin urmare, în anii următori, efortul contribuabililor pentru plata
datoriei externe poate să fie considerabil mai mare decât s-a anticipat
iniţial.
Accentuarea deficitului de cont curent din balanţa de plăţi
externe.
În anii 1997 şi 1998, datorită dimensiunii mari a deficitului bugetar, leul s-
a apreciat semnificativ faţă de dolarul SUA. În anul 1997, aprecierea în
termeni reali a leului a fost de 10% iar în luna septembrie 1998 se anticipa
o apreciere pentru acest an de aproximativ 19%. Aprecierea leului în
termeni reali a frânat exporturile, produsele româneşti devenind mai
scumpe pentru cumpărătorii străini. În acelaşi timp, importurile au devenit
mai ieftine pentru agenţii economici autohtoni. De ce se apreciază însă
leul dacă deficitul bugetar este finanţat din împrumuturi pe piaţa internă?
Împrumuturile contractate de guvern pe piaţa financiară internă
diminuează oferta de fonduri împrumutabile pe piaţa monetară, fapt ce
duce la creşterea ratelor reale ale dobânzii. În acest context, intrările de
capital, în mare măsură speculative, cresc, şi astfel oferta de dolari care
trebuie schimbaţi în lei creşte. Leul se apreciază în termeni reali, iar acest
lucru întăreşte presiunile asupra deficitului contului curent din balanţa de
plăţi externe.
Pericolul exploziei deficitului Creşterea deficitului structural
atrage atenţia asupra unui alt pericol, şi anume creşterea părţii din deficit
generată de plăţile cu dobânda aferentă datoriei. Problema "exploziei
deficitului" a fost formulată de Thomas J. Sargent şi Neil Wallace. În
scenariul creşterii explozive, volumul împrumuturilor necesar plăţii
dobânzilor la datorie este atât de mare încât datoria creşte mai repede
decât PIB, chiar dacă restul bugetului rămâne în echilibru. Cum guvernul
contractează an de an împrumuturi din ce în ce mai mari pentru plata
dobânzilor, acest lucru presează tot mai mult asupra ratelor reale ale
dobânzii, ceea ce face necesară creşterea împrumuturilor pentru plăţile
dobânzii. În cele din urmă, deficitul "explodează" şi ameninţă să înghită
întregul PIB.
Aflat în situaţie de explozie a deficitului, guvernul nu mai are decât o
soluţie de ieşire: să înceapă să monetizeze deficitul, adică să îl finanţeze
prin crearea suplimentară de bani. Iar aceasta reprezintă formula clasică
pentru inflaţie - prea mulţi bani pentru prea puţine bunuri şi servicii pe
piaţă. Prin urmare, monetizarea deficitului transformă deficitul exploziv în
inflaţie explozivă. Acest scenariu s-a petrecut la începutul anilor '80 în
Bolivia, Argentina, Brazilia şi Israel.

80
Datoria de astăzi a guvernului este echivalentă cu taxe şi impozite în
viitor, iar în cazul în care consumatorii sunt suficienţi de raţionali, taxele şi
impozitele din viitor sunt echivalente cu cele de astăzi. Acesta este
principiul general al echivalenţei ricardiene.
Implicaţiile acesteia constau în faptul că în cazul în care guvernul
reduce presiunea fiscală, dar nu are nici o intenţie să reducă şi cheltuielile,
finanţarea reducerii nivelului taxelor şi impozitelor presupune acceptarea
creşterii deficitului bugetar. La un moment dat în viitor, guvernul va trebui
să mărească presiunea fiscală pentru a plăti datoria acumulată; iar acest
lucru înseamnă că, de fapt, venitul consumatorului nu este decât temporar
mai mare, iar pe o perioadă mai lungă, acesta nu se modifică. Aşadar,
dacă principiul echivalenţei ricardiene este valabil, cererea agregată nu
poate fi manipulată prin diminuarea temporară a taxelor şi impozitelor, în
condiţiile în care se acceptă o creştere a deficitului bugetar.

11.3. Politica fiscal-bugetară


Politica fiscală are efecte semnificative asupra economiei şi în primul
rând asupra ocupării forţei de muncă şi asupra stabilităţii preţurilor.
În general, economiştii consideră politica fiscală drept management al
cererii agregate prin intermediul modificării presiunii fiscale, volumului
transferurilor bugetare şi a achiziţiilor guvernamentale. Procesul bugetar
este, însă, mult mai complex decât sugerează această definiţie.
Complexitatea lui rezidă din cel puţin două motive. Pe de o parte,
autoritatea bugetară se împarte între Guvern şi Parlament. Pe de altă
parte, politica bugetară serveşte mai multe obiective care sunt situate pe
o plajă extrem de largă - de la apărare naţională şi echitate socială până la
simple ambiţii politice. Totodată, politica bugetară urmăreşte stabilitatea
preţurilor şi creşterea economică.
În abordarea clasică, pe termen lung, preţurile input-urilor se vor
ajusta gradual la acest nivel al cererii. Producţia reală va reveni la nivelul
ei natural, iar economia se va deplasa în jos şi spre dreapta de-a lungul
curbei. Dar, practic, în lumea de astăzi, decidenţii în politica economică nu
vor să aştepte „termenul lung". Ei doresc să întreprindă imediat ceva
împotriva recesiunii, oricum înainte de viitoarele alegeri. Se consideră că
recesiunea este determinată de scăderea cererii agregate.
În loc să aştepte şi să spere, decidenţii în politica economică
utilizează două elemente al consumului autonom, care se află sub
controlul lor direct, şi anume consumul final al menajelor şi achiziţiile
guvernamentale. Întotdeauna există proiecte pe care membrii
Parlamentului le-ar sprijini imediat. De exemplu, o nouă autostradă, un
sistem de irigaţii, înnoirea parcului de vehicule al Poliţiei, acoperirea
costurilor cu masa de prânz a lucrătorilor din sectorul bugetar ş.a.m.d.
Este uşor de întocmit o listă cu proiecte ce presupun achiziţii
guvernamentale de bunuri şi servicii. Dar cât de mult ar trebui să
cheltuiască guvernul pentru a realiza ceea ce şi-a propus? Pentru
deplasarea curbei cererii agregate spre dreapta cu 100.000 miliarde lei nu
este necesar ca guvernul să facă achiziţii în valoare de 100.000 miliarde
lei. De ce?
Fiecare leu de noi achiziţii guvernamentale este amplificat de efectul
multiplicatorului. De exemplu, cheltuirea unei sume de bani într-un proiect
ce urmăreşte construirea unui pod rutier peste Dunăre măreşte veniturile
81
celor implicaţi în realizarea lui. Aceştia cheltuiesc acum mai mult pentru
alimente, îmbrăcăminte sau pentru concediu. Cheltuielile lor măresc apoi
veniturile producătorilor de alimente, de îmbrăcăminte sau ale lucrătorilor
din turism care, la rândul lor, consumă mai mult. Aşadar, efectul
multiplicatorului se extinde în economie. Fiecare leu de noi achiziţii
guvernamentale stimulează cu mai mult de un leu cheltuielile totale
planificate.
Presupunem că înclinaţia marginală spre consum (c') este 0,75.
Folosind formula multiplicatorului cheltuielilor, K=1/(1-c'), se obţine
valoarea multiplicatorului 4. În acest caz, la un nivel dat al preţurilor,
achiziţii guvernamentale în valoare de un leu vor creşte nivelul de
echilibru al cheltuielilor cu 4 lei. Sunt luate în considerare atât nivelul
actual al achiziţiilor guvernamentale cât şi creşterile induse în cheltuielile
de consum. Prin urmare, pentru a deplasa spre dreapta curba cererii
agregate cu 100.000 miliarde lei, dat fiind un multiplicator al cheltuielilor
cu valoarea 4, guvernul va trebui să îşi suplimenteze volumul achiziţiilor
cu 25.000 miliarde lei. Desigur, aceasta este doar o aproximare. S-a
presupus că nu există impozite pe venit şi, totodată, că exporturile nete şi
investiţiile nete nu sunt afectate de modificarea producţiei reale, în
condiţiile unui nivel dat al preţurilor. Dar, principiile generale ce vor fi
abordate în continuare sunt valabile şi în modele mai elaborate.
Modificarea preţurilor şi cererea agregată. Dacă cererea
agregată se deplasează spre dreapta de-a lungul ofertei agregate are loc
creşterea preţurilor. Acest lucru afectează cheltuielile planificate în sensul
că efectul de multiplicare al cheltuielilor generat de creşterea achiziţiilor
guvernamentale este compensat parţial de creşterea preţurilor. Creşterea
nivelului preţurilor afectează cheltuielile reale planificate întrucât:
a. consumul real se diminuează datorită scăderii valorii reale a
portofoliului nominal de bani;
b. investiţiile reale planificate scad ca urmare a ratelor mai mari ale
dobânzii asociate unui nivel mai înalt al preţurilor;
c. acele elemente din buget care sunt stabilite în termeni nominali
vor presupune achiziţionarea unui volum real de bunuri şi servicii
mai mic;
d. exporturile reale nete se vor diminua datorită faptului că preţurile
interne cresc faţă de preţurile din străinătate.
Aceste efecte ale modificării preţurilor sunt redate de înclinaţia
negativă a curbei cererii agregate. Datorită faptului că o creştere a
nivelului preţurilor tinde să diminueze fiecare tip de cheltuială planificată,
nivelul de echilibru al producţiei reale creşte cu mai puţin decât rezultatul
produsului dintre multiplicatorul cheltuielilor şi achiziţiile guvernamentale
totale.
Veniturile nete reprezintă taxele şi impozitele colectate de guvern
minus transferurile bugetare. O reducere a taxelor şi impozitelor sau o
creştere a volumului transferurilor afectează economia prin efectul asupra
consumului.
Am văzut în capitolele anterioare cum guvernul poate să determine
modificarea cererii agregate schimbând volumul achiziţiilor
guvernamentale de bunuri şi servicii. Acum se pune din nou problema
deplasării curbei cererii agregate spre dreapta cu 100.000 miliarde lei.
Presupunem că Parlamentul adoptă o lege care permite o creştere cu
82
10.000 miliarde lei a cheltuielilor privind subvenţionarea dobânzilor pentru
creditele acordate construirii de noi locuinţe, în timp ce nivelul veniturilor
guvernamentale rămâne neschimbat. Practic, acest lucru înseamnă o
reducere cu 10.000 miliarde lei a veniturilor bugetare nete. Cum va fi
afectată cererea agregată?
În primul rând, această acţiune măreşte venitul disponibil al
beneficiarilor acestor credite cu 10.000 miliarde lei. Presupunând că
înclinaţia marginală spre consum este 0,75, aceştia îşi suplimentează
consumul cu 7.500 miliarde lei. Ca şi în exemplul anterior, creşterea
consumului de alimente, de îmbrăcăminte şi a cheltuielilor de vacanţă
măreşte veniturile lucrătorilor implicaţi în producerea şi vânzarea acestor
categorii de bunuri şi servicii cu 7.500 miliarde lei. Mai departe, consumul
acestora creşte cu 5.626 miliarde lei ş.a.m.d. În concluzie, o scădere a
veniturilor bugetare nete generează un proces de multiplicare similar cu
cel rezultat din creşterea achiziţiilor guvernamentale. Acest lucru se
petrece indiferent dacă este vorba de o diminuare a taxelor şi impozitelor
plătite guvernului sau de creşterea transferurilor bugetare.
Efectul de evicţiune (crowding-out). Întreaga analiză de până
acum se bazează pe o serie de ipoteze simplificatoare. Cea mai
importantă constă în ideea că menajele (gospodăriile) vor cheltui aceeaşi
fracţiune dintr-un leu suplimentar provenit din reducerea presiunii fiscale
sau din creşterea veniturilor câştigate prin muncă. Dar, dacă această
ipoteză este falsă, utilizarea modificării presiunii fiscale sau modificarea
volumului transferurilor bugetare ca instrumente de politică economică
este mult mai puţin folositoare decât sugerează modelul simplu descris
anterior.
Mai mult chiar, un alt model arată că, de fapt, creşterea cheltuielilor
guvernamentale nu poate să determine pe termen lung efectele scontate
în privinţa creşterii cererii agregate. Deşi sporirea volumului achiziţiilor
guvernamentale stimulează cererea de bunuri şi servicii, aceasta are ca
efect şi creşterea ratelor dobânzii. Ratele mai mari ale dobânzii
descurajează investiţiile private, practic, cererea de bunuri de investiţii.
Acesta este efectul de crowding-out (evicţiune).
Presupunem că guvernul cumpără elicoptere noi de la Ghimbav.
Creşterea cererii de elicoptere măreşte veniturile lucrătorilor din industria
aeronautică şi veniturile altor categorii de lucrători (datorită efectului
multiplicatorului). Ca urmare a creşterii veniturilor, gospodăriile (menajele)
doresc să cumpere mai multe bunuri şi servicii şi, prin urmare, decid să
păstreze o parte mai mare a veniturilor lor sub formă lichidă. Aceasta este
motivul pentru care creşterea veniturilor generată de expansiunea fiscală
măreşte cererea de bani..
Dar creşterea ratei dobânzii diminuează cantitatea de bunuri şi
servicii cerută. În primul rând, se diminuează cererea de bunuri de
folosinţă îndelungată şi cererea de bunuri de investiţii. Pe termen scurt,
efectul de crowding-out compensează parţial impactul creşterii achiziţiilor
guvernamentale asupra cererii agregate, iar pe termen lung scăderea
investiţiilor private este atât de puternică încât cererea agregată revine în
poziţia iniţială.
Politica fiscală restrictivă este un mijloc de protecţie împotriva
ameninţării inflaţiei. Proiectarea bugetului pentru anul următor poate să
conţină o combinaţie de reduceri ale volumului achiziţiilor guvernamentale
83
şi de creştere a veniturilor nete tocmai în scopul de a compensa creşterea
proiectată a cererii agregate private. De exemplu, presupunând că
înclinaţia marginală spre consum este de 0,75, pentru fiecare creştere
proiectată a cererii agregate de 100 lei peste volumul necesar atingerii
nivelului natural al producţiei, achiziţiile guvernamentale pot fi reduse cu
25 lei sau transferurile bugetare se pot diminua cu 33 lei. Aşadar, pentru
menţinerea curbei cererii agregate în poziţia dorită se caută o combinaţie
între volumul transferurilor bugetare, volumul achiziţiilor guvernamentale
şi presiunea fiscală.
Dar, aşa cum politica fiscală poate contribui la reducerea pericolului
inflaţiei, aceasta poate să şi stimuleze inflaţia. Aceasta din urmă ipostază
este specifică politicii fiscale expansioniste.
Până acum, decidenţii în politica economică au jucat rolul "băieţilor
buni", care au ţinut seama în proiectarea bugetului de pericolul inflaţiei.
Povestea poate lua, însă, şi o altă nuanţă. Clasa politică ar fi bucuroasă să
mulţumească alegătorii mărind volumul transferurilor bugetare sau
reducând presiunea fiscală. Preşedintele, care şi el urmăreşte să fie reales,
este bucuros să coopereze cu Parlamentul în acest sens. Într-o transmisie
televizată, preşedintele semnează legea bugetului pentru anul viitor,
înconjurat de liderii formaţiunilor politice din Parlament. După un an însă,
curba cererii agregate se deplasează către dreapta, preţurile încep să
crească, iar decidenţii în politica economică ajung din nou în faţa unui
moment când trebuie să adopte o decizie grea.

84
CAPITOLUL 12
PIAŢA MUNCII
12.1. Piaţa muncii
Piaţa naţională a factorului muncă este de o importanţă deosebită,
întrucât munca este factorul de producţie determinant. De nivelul cererii şi
ofertei de muncă, precum şi de structura acestora depinde în mare
măsură calitatea procesului productiv şi nivelul rezultatelor acestuia. Cu
cât gradul de ocupare al forţei de muncă este mai mare cu atât standardul
de viaţă est mai ridicat, iar cheltuielile sociale ale administraţiilor sunt mai
reduse.
Factorii care influenţează evoluţia şi dezvoltarea pieţei muncii în
general se grupează în două categorii, după cum este vorba de piaţa
internă şi piaţa internaţională a forţei de muncă. Astfel, piaţa internă a
forţei de muncă este condiţionată, în principal, de următorii factori:
a) evoluţia produsului intern brut, respectiv a producţiei
industriale, agricole şi a serviciilor;
b) evoluţia tranzacţiilor comerciale, a circulaţiei monetare şi a
creditului;
c) restructurarea economiei naţionale şi a fiecărei ramuri în parte
şi apariţia unor noi domenii de activitate sub impulsul progresului
tehnico-ştiinţific;
d) variaţia productivităţii muncii la nivel de ramură sau sector,
dar şi la nivel individual ş.a.
Piaţa internaţională a forţei de muncă evoluează sub influenţa
următorilor factori:
a) gradul de dezvoltare economică a statelor şi implicit condiţiile
(diferenţele) de salarizare şi de trai diferite;
b) amploarea investiţiilor din fiecare ţară;
c) migraţia internaţională a capitalului financiar;
d) politica economică adoptată în diferite ţări, primitoare de forţă
de muncă superior calificată (importul de inteligenţă) etc.
În condiţiile actuale, se manifestă o tendinţă de segmentare a pieţei
muncii, în ţările dezvoltate economic, care se întemeiază pe adâncirea
diviziunii muncii sociale, pe variaţiile cererii şi ofertei economice, pe
nivelul de organizare sindicală a lucrătorilor etc. În acest sens, se disting
următoarele două segmente de piaţă:
- piaţa primară, care include angajările în întreprinderi de talie mare,
care beneficiază de multe ori de poziţii de monopol sau oligopol, cu o
productivitate ridicată, puternic sindicalizate, şi unde salariile sunt şi ele
mari, iar condiţiile de muncă bune;
- piaţa secundară, care se referă la forţa de muncă angajată în
întreprinderi de talie mică, confruntate cu o puternică concurenţă, unde nu
există sindicate şi în care salariile sunt mici sau instabile, iar locurile de
muncă nesigure.
În general, piaţa muncii funcţionează după principiile de bază ale
pieţei - cererea, oferta, preţul, concurenţa etc., dar toate acestea se
manifestă în funcţie de marfa - forţă de muncă – care, prin trăsăturile sale,
fiziologice, psihologice, sociale şi morale, imprimă anumite
particularităţi pieţei muncii, precum:
85
a) pe piaţa muncii nu se negociază întregul potenţial de muncă al
naţiunii, ci numai acela care este cerut de factorul de producţie - capital şi
este oferit de cei care sunt dispuşi să folosească capacitatea lor de muncă.
În legătură cu această particularitate în raport cu celelalte pieţe, trebuie
precizat că, în condiţiile actuale, dreptul la muncă este un drept
fundamental al omului într-o societate democratică. De aceea, piaţa
muncii are un grad ridicat de rigiditate, dar şi de sensibilitate,
condiţionând echilibrul economic şi pe cel social-politic;
b) în raport cu celelalte pieţe, piaţa muncii este mult mai organizată
şi mai reglementată, întrucât tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu
sunt doar simple relaţii de vânzare-cumpărare între ofertanţi şi solicitanţi.
Prin negocierile de pe piaţa muncii, posesorii de forţă de muncă urmează
să-şi realizeze nu numai aspiraţiile profesionale, ci şi pe cele familiale şi
sociale. De aceea, intervenţia statului pe această piaţă este mai puternică
decât pe celelalte pieţe, fapt ce imprimă pieţei muncii un grad ridicat de
imperfecţiune. Pe lângă concurenţă, salariu, productivitate marginală - ca
instrumente naturale ale pieţei muncii - există şi numeroase reglementări
economico-juridice, un cadru reglementat instituţionalizat, dinainte
acceptat de către agenţii economici. Rolul statului pe această piaţă se
manifestă nu numai ca legislator (legi cu privire la angajarea şi salarizarea
lucrătorilor, legi cu privire la reglementarea conflictelor de muncă, legi
referitoare la protecţia socială), dar şi ca mediator şi garant al interpretării
legislaţiei muncii (iniţiază dialogul tripartit guvern-patronat-sindicate);
c) piaţa contemporană a muncii este una contractuală şi participativă,
în care negocierea şi contractul de muncă au un rol important în
determinarea cererii şi ofertei de muncă. De asemenea, raportul dintre
cererea şi oferta de muncă se manifestă în mod specific pe această piaţă,
permanent oferta fiind mai mare decât cererea, ceea ce determină
existenţa şomajului.
d) piaţa muncii este o piaţa derivată, în sensul că cererea de muncă
se formează în strânsă legătură cu cererea de bunuri şi servicii. Daca
cererea de bunuri şi servicii este mare, nivelul producţiei trebuie să se
adapteze în consecinţă, iar cererea de forţă de muncă va fi şi ea la un
nivel ridicat.
Piaţa muncii este un subsistem al economiei de piaţă, care, în
procesul de dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale, îndeplineşte
importante funcţii de ordin economic, social şi educativ, cum ar fi:
- alocarea judicioasă a resurselor de muncă pe ramuri şi sectoare de
activitate, pe profesii şi în teritoriu, în concordanţă cu volumul şi structura
cererii de forţă de muncă;
- combinarea forţei de muncă cu factorul de producţie - capital,
asociere ce presupune atât complementaritatea, cât şi substituibilitatea
eficientă a acestor factori;
- formarea şi repartizarea veniturilor în societate, atât a veniturilor
primare, cât şi a celor derivate;
- crearea unui cadru formativ-educativ, ce presupune măsuri,
reglementări şi informaţii, în direcţia orientării, perfecţionării şi
reconversiei profesionale a forţei de muncă.
Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe
ramuri, sectoare, profesii şi niveluri de calificare.

86
Mărimea ofertei de muncă este diferită în timp şi spaţiu datorită
influenţei unui ansamblu de factori, între care cei mai semnificativi sunt:
a) dimensiunea salariului;
b) raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii;
c) necesitatea de a continua să existe salariatul şi familia sa;
d) sistemul de educaţie şi formare profesională;
e) conţinutul şi durata muncii;
f) securitatea ocupării.
Oferta de munca se comportă atipic în raport cu preţul muncii
(salariul), aşa cum este ilustrat în figura de mai jos.

Fig. nr. 6 Evoluţia atipică a salariului


Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană înlocuieşte timpul de muncă cu
timp liber, atunci când salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să aibă condiţii
de viaţă apropiate de aspiraţiile sale. Efectul de venit presupune că persoana respectivă se
bucură de o putere de cumpărare mai mare, datorită unor venituri mai mari, ceea ce îi dă
posibilitatea să cumpere mai multe bunuri, inclusiv timp liber.

Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată înlocuieşte o


parte mai mare sau mai mică din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar care are ca
efect un venit mai mare. Pe măsură ce salariul orar creşte, anumite persoane caută să
lucreze mai multe ore, aşa că fiecare oră liberă presupune un sacrificiu mai mare. Efectul de
substituire stimulează o persoană să lucreze un timp mai mare; iar efectul de venit o
stimulează să lucreze mai puţin. Mărimea relativă a acestor două efecte determină forma
curbei ofertei individuale de muncă. Indivizii hotărăsc atât asupra cantităţii de muncă pe care
o oferă, cât şi asupra calităţii acesteia

Oferta de muncă, în genere, are caracter relativ rigid, exprimând o


piaţă a muncii cu concurenţă totdeauna imperfectă. Acest caracter se
explică prin două categorii de factori: economici, teritoriali şi demografici,
profesionali, ocupaţionali.
Factorii economici, teritoriali privesc absenţa posibilităţilor sau
dorinţei persoanelor ori familiilor de a lucra în alt teritoriu, fără să renunţe
la genul de activitate exercitat. Motivaţia acestei imobilităţi a ofertei de
muncă poate consta în: efortul bănesc pe care îl presupune schimbarea
87
locului de muncă în altă localitate, ataşamentul omului de mediul
economico-social, chiar dacă nu are avantaje economice, surprizele
necunoscutului etc.
Factorii demografici, profesionali, ocupaţionali privesc absenţa
posibilităţilor sau dorinţei persoanelor de a-şi schimba ocupaţia sau locul
de muncă. Motivaţia acestui comportament constă în: calificarea
necorespunzătoare, slaba informare privind ocupaţiile disponibile,
insuficienţa şanselor pentru reconversia forţei de muncă, starea sănătăţii,
vârsta, avantaje nonsalariale nesemnificative etc.
Toate acestea dovedesc că oferta de muncă are un dinamism
specific, reflectând totodată corelarea strânsă între nevoia socială de a
cunoaşte şi a se dezvolta omul sub aspect profesional-cultural şi nevoia
economică de a valorifica pregătirea şi de a obţine un venit, ambele
aspecte interesând atât pe lucrător, cât şi pe patron. Astfel, deciziile
privind oferta de muncă sunt luate în familie pe baza analizei veniturilor
acesteia şi a interesului de majorare a lor.
Activităţile care se iniţiază sau există în societate impun nevoia de
muncă, respectiv constituirea cererii de muncă, în acord cu mecanismul
pieţei muncii.
Cererea de muncă este o cerere derivată, rezultând din investiţiile
executate care, la rândul lor, sunt efectul unei cereri de bunuri economice.
Această afirmaţie explică de ce cererea de muncă se exprimă prin locuri
de muncă, iar fluxul ei porneşte de la firme, instituţii spre populaţie.

Fig. nr. 7 Curba cererii de muncă


Cererea de muncă nu este constantă, ci se schimbă, ca urmare a
schimbării preţurilor în economie şi a fluctuaţiilor în cererea de bunuri
economice. Cererea de muncă are o anumită elasticitate, determinată,
în mod deosebit, de disponibilitatea unor bunuri economice care pot fi
substituite. Elasticitatea cererii de muncă are importanţă pentru deciziile
privind stabilirea salariilor. Dacă cererea de muncă este elastică,
întreprinzătorii vor fi dispuşi să abandoneze cu uşurinţă piaţa şi, din acest

88
motiv, va fi dificil pentru posesorul forţei de muncă de a-şi asigura mărirea
salariilor.
Cererea de muncă este elastică în mai multe situaţii:
- dacă cererea pentru produsul final va fi elastică;
- dacă munca poate fi înlocuită cu altă muncă;
- dacă alţi factori de producţie (îndeosebi capitalul) pot fi înlocuiţi cu
muncă;
- dacă costurile datorate muncii reflectă o parte mare din costurilor
totale.
Cererea de muncă depinde de dinamica cererii de bunuri
economice în condiţiile tehnice şi organizatorice predominante, ca şi de
intenţiile sigure ale întreprinzătorilor, manifestate ca stoc şi/sau flux
bănesc, care se întâlnesc cu un stoc şi/sau flux de servicii reprezentând
oferta. Într-un model foarte simplificat, se stabileşte cu acest prilej un
raport juridico-economic între proprietarul muncii şi proprietarul de capital.
Un astfel de raport este complex şi se realizează, de regulă, prin
intermediari ca: sindicate şi manageri, care fixează preţul muncii (salariul),
prin diverse compromisuri
Salariul reprezintă preţul muncii. De asemenea, el reprezintă un
venit fundamental. Pe piaţa muncii oferta de muncă se referă numai la
munca remunerată cu salariu. Alte tipuri de cerere de muncă nu fac
obiectul acestei pieţe specifice.
Analiza pieţei muncii şi salariul în ţara noastră se poate realiza ţinând
seama de următoarele relaţii: muncă-proprietate; muncă-competiţie;
muncă-putere publică.
Procesul de reforme declanşat la începutul anului 1990 urmăreşte, în
esenţă, crearea unei economii cu piaţă concurenţială performantă şi
durabilă, în cadrul căreia piaţa muncii are un rol primordial, reflectând
problematica muncii ca fiind mai întâi individuală şi apoi socială.

12.2. Şomajul. Caracterizare


În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă
de cererea de muncă. În această optică, şomajul este un fenomen specific
pieţei muncii şi este de natură exclusiv economică. Dacă însă ne punem
problema originii ofertei şi cererii de muncă, va trebui să recunoaştem că
nu o vom regăsi numai în economie. Desigur, punctul de pornire îl
formează omul şi societatea, dar cererea de muncă nu este direct
determinată de trebuinţele acestora, ci de activitatea economică. Există
ţări cu trebuinţe enorme, dar cu economii slabe care generează o cerere
de muncă restrânsă.
Oferta de muncă este influenţată de economie, dar nu şi determinată
de aceasta. Condiţia demografică ni se pare aici cea mai importantă. În
extremis, omul nu poate trăi fără activitate economică, fără să producă,
dar oferta de muncă poate fi mult mai mare sau mai mică în raport de
cererea de muncă pe care o generează producţia. Progresele ştiinţelor
medicale, în mod deosebit, permit astăzi controlul naşterilor ca proces
demografic fundamental, dar comportamentul familial, cunoştinţele
ştiinţifice despre fertilitate, procreare şi înmulţire, tradiţiile existente,
politicile demografice şi numeroşi alţi factori sociali sau naturali
condiţionează creşterea demografică - proces ce stă la baza ofertei de
muncă.
89
În concluzie, existenţa şomajului nu se datorează numai economiei;
piaţa muncii este doar locul unde se deversează influenţele tuturor
factorilor şi dă expresie rezultantei negative care se constituie, prin
interacţiunea lor, sub formă de şomaj.
Analize recente ale şomajului în ţările membre ale OECD confirmă
această idee, deplasând explicarea naturii sale din sfera ştiinţei economice
în lumea faptelor uşor de perceput. Şomajul devine, astfel, rezultanta
combinării schimbărilor ce intervin în dinamica productivităţii, populaţiei
active şi creşterii economice (PIB) care, la rândul lor, au alte determinări
concrete.
Explicaţia are în vedere că:
- încetinirea creşterii PIB sub un anumit nivel sau scăderea acestuia,
în condiţiile în care ceilalţi doi factori rămân constanţi, generează
şomaj sau, daca există deja, îl extinde;
- dacă la o evoluţie a PIB cum este cea presupusă la punctul anterior
productivitatea creşte, şomajul se amplifică mai mult, iar dacă
populaţia activă se va mări, şomajul va creşte şi mai mult;
- dacă PIB evoluează în acelaşi fel, iar productivitatea şi populaţia
activă luate împreună scad mai mult decât PIB, nu se va forma
şomaj, iar dacă acesta există, s-ar putea chiar resorbi într-o
anumită măsură;
- şomajul poate să apară sau să crească şi când PIB creşte, dacă
populaţia activă şi productivitatea luate împreună cresc mai mult,
sau evoluează una crescând şi alta scăzând de aşa natură încât
creşterea realizată o depăşeşte pe cea a PIB.
Complexitatea naturii şomajului face din acesta un fenomen
neomogen, de forme diferite în funcţie de preponderenţa factorilor
generatori.
Analiza clasică ne relevă şomajul voluntar determinat de refuzul de
a se angaja al celor ce estimează că salariul şi condiţiile de muncă nu
recompensează în mod corespunzător eforturile pe care ei le consimt
atunci când lucrează. Această formă de şomaj există numai pentru cei
care doresc un salariu superior celui ce se formează pe piaţă ca expresie a
raportului cerere-ofertă de muncă.
Întrucât comportamentul ce stă la baza şomajului voluntar ar putea
exista oricând, s-a formulat concluzia că în orice societate există un şomaj
natural care nu poate fi resorbit, un şomaj permanent, denumit şi şomaj
normal pentru că nu este determinat de factori conjuncturali şi monetari.
De aceea, economistul francez Edmond Malinvaud îl denumeşte şomaj
neinflaţionist. În literatura de profil este cunoscut şi ca şomaj NAIRU
(care nu determină accelerarea salariilor). În perioada anilor '30 ai
secolului nostru, J.M. Keynes remarcă existenţa unui alt gen de şomaj,
amplu la acea dată, pe care îl denumeşte şomaj involuntar. Economiştii
de după Keynes l-au numit şomaj keynesian.
Şomajul ciclic este excedentul ofertei de muncă a cărei geneză
ciclică este determinată de conjunctura economică şi caracterul sezonier
al diferitelor activităţi. Această denumire se aplică pentru:
- şomajul conjunctural cauzat de alternanţa perioadelor de
prosperitate şi depresiune care caracterizează lumea
industrializată;

90
- şomajul sezonier provocat de sezonalitatea unor activităţi
precum construcţiile şi agricultura.
Şomajul structural este determinat de tendinţele de restructurare
economică, geografică, zonală, socială etc. care au loc în diferite ţări, mai
ales sub incidenţa crizei energetice, revoluţiei tehnico-ştiinţifice,
închiderea firmelor nerentabile, perimarea unor produse şi, o dată cu
acestea, a unor meserii, datorită modificării gustului şi opţiunilor
consumatorilor. În această categorie se include şi şomajul din ţările sărace
cu creştere demografică, dar lipsite atât de capital, cât şi de competenţele
necesare exploatării resurselor umane.
Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi
tehnologii cu altele noi, precum şi de centralizarea unor capitaluri şi
unităţilor economice ducând la restrângerea locurilor de muncă. Procesul
generator pentru această formă de şomaj constă în substituirea muncii cu
capitalul.
Şomajul tehnic - stare de inactivitate forţată impusă de
discontinuităţile care survin în procesele tehnice de producţie: greve,
defecţiuni ale unor maşini şi utilaje, întreruperea energiei etc.
Şomajul fricţional sau tranzitoriu - starea de inactivitate
momentană (termen scurt) care corespunde unei situaţii sau faze
intermediare ce se scurge între încetarea activităţii în cadrul unui loc de
muncă şi încadrarea la un nou loc de muncă. Are dimensiuni apreciabile în
economiile marilor ţări.
Şomajul este un fenomen complex care poate fi abordat şi după alte
criterii care nu ţin însă de natura sa.
Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţii, devine clar că
măsurarea şomajului nu este decât o problemă de estimare cât mai
aproape de realitate. Şomajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte:
Nivelul şomajului - se determină atât absolut - ca număr (masa
şomajului) - cât şi relativ - ca rată a şomajului (numărul de
şomeri/populaţia activă) şi diferă pe ţări, perioade şi regiuni ale aceleiaşi
ţări.
Pentru că şomajul a devenit o permanenţă în toate ţările, ordinul de
mărime şi creşterea sau descreşterea celor doi indicatori ai nivelului
şomajului au dobândit şi alte semnificaţii decât cele relevate înainte.
Existenţa şomajului nu exclude total şi definitiv starea de ocupare
deplină a forţei de muncă. Ocuparea deplină a forţei de muncă este,
deci, echivalentă cu un şomaj de nivel scăzut reflectat printr-o rată de
câteva procente. J.M. Keynes, precizează, de altfel, că folosirea deplină a
mâinii de lucru înseamnă absenţa şomajului, dar este compatibilă cu
şomajul voluntar şi fricţional.
În Anglia anilor '20-'30 ai acestui secol, nivelul şomajului pentru
situaţia de ocupare deplină a forţei de muncă se ridica, după unii autori, la
circa 3% din populaţia activă. Pentru alte ţări europene se admite că
imediat după al doilea război mondial acest nivel era ilustrat de o rată a
şomajului de 1-2%. Ulterior, în SUA, nivelul respectiv a crescut la 5%, dar
s-a diminuat în anii '80, pe când în Europa occidentală a crescut. Pentru a
acoperi situaţii extrem de diferite, se estimează că, în prezent, ocuparea
deplină a forţei de muncă presupune un şomaj de 1,5-4%.
Din moment ce ocuparea deplină implică un şomaj peste un anumit
nivel minim, s-a făcut şi pasul logic următor, considerându-se că scăderea
91
şomajului sub minimul respectiv caracterizează o stare de supraocupare a
forţei de muncă. După unii autori, un asemenea nivel echivalează cu o
rată a şomajului aproximativ de 1%. La acest nivel al şomajului, mâna de
lucru devine foarte rară şi costul său pentru cei care angajează salariaţi
tinde să crească mai rapid decât productivitatea. Criteriul economic al
supraocupării devine, astfel, momentul când în activitatea economică,
pentru noii angajaţi, are loc o creştere mai mare a salariului decât a
productivităţii lor.
Intensitatea şomajului este o altă caracteristică ce se impune
atenţiei. În funcţie de aceasta se poate distinge: şomajul total care
presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii;
şomajul parţial care constă în diminuarea activităţii depuse de o
persoană, în special prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea
legală cu scăderea remunerării; şomajul deghizat care este specific mai
ales ţărilor slab dezvoltate, unde numeroase persoane au o activitate
aparentă, cu eficienţă (productivitate) mică, dar este întâlnit şi în ţările
est-europene, inclusiv în România , la niveluri apreciabile.
Durata şomajului sau perioada de şomaj de la momentul pierderii
locului de muncă până la reluarea activităţii. În timp, a avut loc o tendinţă
generală de creştere a duratei care diferă pe ţări şi perioade istorice. Nu
există o durată a şomajului legiferată, dar în numeroase ţări există
reglementări care precizează durata pentru care se plăteşte indemnizaţie
de şomaj şi aceasta a avut tendinţa de creştere, atingând în unele cazuri
18-24 luni.
În cea mai mare parte a ţărilor, şomajul de lungă durată este
considerat un şomaj continuu de mai mult de 12 luni. Acest gen de şomaj
este relevat, adesea, printr-o analogie cu un fir de aşteptare format din cei
aflaţi în căutarea unui loc de muncă. În competiţia care există între
aceştia, cei mai utilizabili în funcţie de cererea de muncă a întreprinderilor
sunt primii care părăsesc firul de aşteptare. Cei care rămân sunt afectaţi
de creşterea duratei şomajului şi aceasta cu atât mai mult cu cât ei vor fi
supuşi permanent concurenţei noilor generaţii care intră pe piaţa muncii.
Pentru ei, dificultăţilor iniţiale (calificare inadaptată, vârstă etc.) li se
adaugă pierderea încrederii în sine, apariţia problemelor de sănătate,
precaritatea situaţiei materiale, pierderea calificării profesionale prin
inactivitate.
Structura şomajului sau a componentelor acestuia, formate prin
clasificarea şomerilor după diferite criterii: nivelul calificării, domeniul în
care au lucrat, categoria socio-profesională căreia îi aparţin, ramurile de
activitate din care provin, sex, categorii de vârstă, rasă etc.
În ultimul deceniu se acordă foarte mare atenţie studierii structurii
şomajului pe sexe şi categorii de vârstă. Se relevă, astfel, că femeile sunt
mai afectate de şomaj decât bărbaţii; de asemenea, tinerii (până la 25 de
ani) şi vârstnicii de peste 50 de ani în raport cu restul populaţiei active.
Efectele şomajului
Fenomenul şomajului generează o serie de costuri atât personale,
familiale, cât şi sociale. Costul individual al şomajului este egal cu
diferenţa dintre salariul real pe care salariatul îl pierde atunci când intră în
şomaj şi indemnizaţia sau ajutorul de şomaj acordate acestuia de către
autoritatea publică. Efectele şomajului se răsfrâng nu numai asupra celor
care au intrat în şomaj, ci şi asupra celor care fac parte din populaţia
92
ocupată, deoarece aceştia participă cu o parte din veniturile lor la
constituirea fondurilor publice de asigurări sociale. Un alt cost important al
şomajului îl constituie (în anumite condiţii) pierderile de producţie şi de
venit pe care acesta le antrenează. Sintetizând, se poate aprecia că
şomajul reprezintă un fenomen care afectează, în diferite măsuri, toate
ţările lumii şi care are numeroase consecinţe economice şi sociale
negative. Dintre cele mai importante, amintim: - inutilizarea şi irosirea
unei părţi din resursele de muncă ale unei ţări, aspect cu atât mai negativ
cu cât societatea suportă cheltuieli însemnate cu educaţia şi pregătirea
forţei de muncă neocupate, cheltuieli care rămân încă nerecuperate; -
conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea tensiunilor
sociale, constituind un factor de scădere a standardului de viaţă şi de
înrăutăţire a calităţii vieţii; - contribuie la creşterea costurilor sociale pe
care o economie trebuie să le suporte sub forma ajutoarelor de şomaj.

12.3. Măsuri de diminuare a şomajului şi efectelor sale


Şomajul ridică în toate ţările două probleme foarte actuale: asigurarea
în fapt a dreptului la muncă şi garantarea unor venituri pentru şomeri,
spre a le asigura un minim de existenţă considerat sau admis oficial ca
fiind "rezonabil".
Garantarea unor venituri minime este o problemă care se pune
pentru un număr mai mare de oameni decât al şomerilor, dar ne vom
circumscrie referirile numai la aceştia din urmă. Una din modalităţile cele
mai utilizate în acest sens este ajutorul sau indemnizaţia de şomaj.
Ponderea sa faţă de salariu şi perioada pentru care se plăteşte diferă pe
ţări. Recent, ponderea indemnizaţiei de şomaj în salariul unui celibatar
oscila între 28% în Marea Britanie şi 55% în Italia, iar durata de acordare a
acesteia, în săptămâni, era de 65 în SUA; 51 în Canada, 52 în Germania şi
Anglia, 26 în Italia. În legătură cu acordarea acesteia se remarcă
practicarea unor sisteme care au numeroase prevederi limitative.
În România, reglementările în vigoare stipulează acordarea ajutorului
de şomaj pentru o perioadă de minimum 6 luni într-un cuantum de 75%
din salariul de bază minim pe ţară brut
Ajutorul sau indemnizaţia de şomaj se înscrie, desigur, printre
măsurile de protecţie socială, dar creşterea şomajului şi menţinerea sa la
niveluri relativ ridicate în mai toate ţările, implică o creştere rapidă a
sumelor folosite sub această formă. În acest context, două aspecte devin
preocupante: cu toată creşterea, sumele folosite pentru plata
indemnizaţiei de şomaj se dovedesc a fi tot mai mici în raport cu nevoile;
sfera de cuprindere a indemnizaţiei de şomaj se lărgeşte tot mai mult şi nu
i se mai poate face faţă.
Indemnizaţia de şomaj reprezintă, în general, un sistem în cadrul
căruia sumele antrenate se pot grupa pe două mari distincţii sau funcţii:
de asigurare şi de asistenţă pentru şomeri. În măsura în care este
destinată asigurării, indemnizaţia de şomaj are rolul de a oferi un
supliment sau o completare a mijloacelor de trai pentru o perioadă
determinată şi atât timp cât persoana ce o încasează dovedeşte că este
şomer şi că realizează venit sub un anumit nivel. Privită însă ca asistenţă,
indemnizaţia de şomaj are o contribuţie importantă la diminuarea
şomajului prin susţinerea programelor de calificare, recalificare şi
reorientare a şomerilor, precum şi a programelor de încadrare în
93
activitate. Dacă ţinem seama de aceste aspecte, devine clar că funcţia de
asigurare are caracter pasiv, iar cea de asistenţă - activ.
Orientarea activă tot mai evidentă care se dă indemnizaţiei de şomaj
pune problema reconsiderării acesteia, deoarece dintr-un simplu
instrument de protecţie sau un cost social şi o frână în calea diminuării
şomajului (un număr de oameni se mulţumesc cu ceea ce dobândesc pe
această cale şi renunţă să reintre în activitate) cum era considerată la un
moment, s-a transformat într-o investiţie în resursele umane pentru
inserţia şomerilor în viaţa activă şi susţinerea flexibilităţii pieţei muncii.
Mijloacele necesare finanţării funcţiei de asistenţă a indemnizaţiei de
şomaj sunt obţinute de la bugetul de stat şi se constituie prin promovarea
unui mecanism de redistribuire a veniturilor la nivelul societăţii. Funcţia
activă a indemnizaţiei de şomaj nu se manifestă numai în mod direct, ci şi
indirect. Contribuţia sa la diminuarea şomajului pe această cale constă în
descurajarea unora care vor să-şi abandoneze locul de muncă (indiferent
din ce motive) pentru a deveni beneficiari ai indemnizaţiei de şomaj, ceea
ce se poate realiza prin stabilirea unui cuantum "inhibator" al
indemnizaţiei. În completarea acesteia se adaugă contribuţia indirectă prin
încurajarea întreprinderilor de a oferi noi locuri de muncă plătite cu salarii
mici, dar "atrăgătoare" pentru şomeri, întrucât reprezintă mai mult decât
indemnizaţia de şomaj. Acţionând, pe de o parte, pentru stabilirea unei
indemnizaţii de şomaj descurajante, iar pe de altă parte pentru a se crea
noi locuri de muncă cu salarii scăzute, indemnizaţia de şomaj se manifestă
ca "moderator" al creşterii salariilor cu profunde implicaţii pe piaţa muncii.
Desigur, există şi aspecte critice care decurg tocmai din caracterul
activ al indemnizaţiei de şomaj şi care nu pot fi evitate atunci când se
evaluează aspectele sale de ansamblu.
O altă modalitate de asigurare a unor venituri garantate este
"impozitul negativ". Acesta reprezintă, în esenţă, un sistem de transfer
de venituri în favoarea celor lipsiţi. Schema după care el funcţionează
prevede plata către stat a unei alocaţii care variază după nivelul
veniturilor; pentru cei fără nici un venit, alocaţia reprezintă o sumă minimă
considerată necesară; pentru cei cu venituri sub acest minim, alocaţia
scade pe măsură ce câştigul creşte şi încetează în momentul când
veniturile se ridică la nivelul minimului necesar.
Prin conţinutul lor, măsurile ce au ca obiectiv reducerea şomajului au
efecte directe şi indirecte asupra acestuia sau asupra consecinţelor sale.
Oricare dintre ele nu se limitează la un singur aspect, uneori efectele unei
acţiuni nefiind numai pozitive, ci contradictorii. Măsurile pentru diminuarea
şomajului, după aspectul concret la care se referă, pot fi grupate în trei
mari categorii: măsuri care privesc direct pe şomeri; măsuri care privesc
populaţia ocupată; alte măsuri.
Din prima categorie se remarcă: măsurile de organizare a
pregătirii şi calificării celor în căutarea unui loc de muncă pentru a
putea face faţă noilor tehnici şi tehnologii; facilităţile acordate de stat
pentru crearea de noi întreprinderi care oferă locuri de muncă şi pentru
crearea de noi locuri de muncă în activităţi publice. Să remarcăm, totuşi,
că, în mai toate ţările, se pune concomitent problema "raţionalizării" forţei
de muncă din sectorul public.
O mare importanţă au dobândit, în ultimii ani, măsurile pentru
trecerea la noi forme de ocupare (angajare): angajare pe timp parţial sau
94
cu orar atipic; angajarea provizorie cu contract pe durată determinată (de
obicei medie sau scurtă); angajări specifice, stagii sau contracte de muncă
de tipuri deosebite, create în cadrul politicilor recente de diminuare a
şomajului, inexistente în trecut. Faţă de ocuparea "normală", aceste forme
prevăd angajări pentru obiective precise şi limitate. Politica de diminuare a
şomajului prevede, la acest capitol, măsuri selective pentru formarea şi
angajarea tinerilor şi şomerilor de durată lungă. De regulă, asemenea
măsuri au ca rezultat asigurarea unor salarii mai mici decât cele
"normale". Conducând la scăderea costului salarial al firmelor, ele sunt nu
numai acceptate şi practicate de utilizatorii de muncă, dar şi iniţiate de ei.
Din cadrul primei categorii de măsuri fac parte şi unele reglementări
juridice inexistente mai înainte. Una dintre acestea constă în radierea din
rândul şomerilor a acelora care până la pensionare mai au o perioadă
egală cu perioada pentru care se acordă indemnizaţie de şomaj. În acest
fel, oficiile de plasare a forţei de muncă diminuează numărul şomerilor, pe
termen scurt realizând o orientare a locurilor de muncă spre alte categorii
sociale.

Măsurile ce privesc populaţia activă ocupată au ca scop, pe de o


parte, să prevină creşterea şomajului printr-o calificare adecvată iar, pe de
altă parte, ele tind să diminueze şomajul prin crearea de posibilităţi
suplimentare de angajare care se asigură prin reducerea timpului de
muncă şi a duratei vieţii active, precum şi prin îndepărtarea imigranţilor şi
revenirea lor în ţările de origine.
De fapt, cea mai semnificativă problemă care priveşte populaţia
ocupată se referă la "împărţirea" muncii între cei angajaţi şi crearea
unor noi posibilităţi de angajare. Aceasta decurge din însăşi realitatea
creşterii lente sau chiar a descreşterii, în anumite momente, a volumului
necesarului de muncă. În aceste condiţii, singura manieră de a face să
lucreze cât mai mulţi sau chiar toţi, este ca fiecare să lucreze mai puţin.
Aceasta presupune o împărţire a muncii la scara economiei şi afirmarea
unor noi principii de organizare a muncii şi a producţiei.
Considerată ca atare, "împărţirea muncii" nu poate reprezenta o
măsură de durată pentru diminuarea şi resorbirea şomajului. Ea trebuie
neapărat completată cu amplificarea investiţiilor şi creşterea
productivităţii în condiţiile unei noi organizări a muncii. În ultima categorie
este vorba de acele măsuri care pot avea ca rezultat, pe termen mai scurt
sau mai lung, acceptarea condiţiilor proprii formelor noi de ocupare:
nesiguranţă sporită, durata zilnică mai mică, orar atipic, salarii mai mici.
Desigur, diminuarea reală a şomajului nu poate fi decât rezultatul
creării de noi locuri de muncă. Această preocupare se materializează,
adesea, printr-o creştere efectivă a locurilor de muncă însoţită de rezultate
benefice corespunzătoare. Literatura economică atribuie această creştere,
în totalitate sau în cea mai mare parte, protecţiei mediului natural. Dincolo
de faptul că aceasta corespunde într-o oarecare măsură cu realitatea şi
convine unor forţe sociale şi (sau) politice, măsura se referă, în fond, la o
gamă largă de activităţi, unele dintre ele având doar legătură indirectă şi
îndepărtată cu protecţia mediului natural. Crearea locurilor de muncă
decurge, de fapt, din tendinţele generale ale dezvoltării societăţii
contemporane, fiind atribuite de cei interesaţi în mod exclusiv protecţiei
mediului natural.
95
În contextul economic actual, principalele activităţi direct creatoare
de locuri de muncă pe termen scurt sunt: reciclarea materiilor şi
materialelor utile; eliminarea şi gestionarea deşeurilor, protecţia
resurselor, între care apa potabilă şi aerul au o importanţă foarte mare;
gestionarea pădurilor, producerea surselor reînnoibile, dezvoltarea
cercetării ştiinţifice, implementarea şi exploatarea realizărilor obţinute pe
această cale; promovarea acţiunilor de depoluare a apelor uzate,
reziduale, a instalaţiilor necesare acestor procese.
Măsurile pentru diminuarea şomajului şi ameliorarea condiţiilor celor
afectaţi de şomaj figurează printre revendicările tuturor organizaţiilor
sindicale şi sunt sprijinite de largi grupuri socio-profesionale. Programele
de acţiune ale sindicatelor cuprind însă şi alte obiective care privesc
populaţia ocupată: garantarea locurilor de muncă, creşterea salariilor şi
îmbunătăţirea condiţiilor de odihnă, înlăturarea marilor discrepanţe între
salariile medii ale bărbaţilor şi cele ale femeilor etc
În literatura de specialitate, întâlnim şi o clasificare pe grupe a
măsurilor pentru ocuparea forţei de muncă şi diminuare a şomajului,
astfel: - măsuri care vizează o mai bună repartiţie a fondului total de
muncă prin: reducerea duratei săptămânale de lucru; scăderea vârstei de
pensionare; prelungirea şcolarizării obligatorii; extinderea locurilor de
muncă cu program redus; creşterea timpului afectat ridicării calificării; -
măsuri care se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii a unor categorii
de ofertanţi, precum: descurajarea muncii salariale feminine; exilarea sau
returnarea lucrătorilor străini imigranţi nenaturalizaţi încă; interzicerea sau
restricţionarea imigrării etc.;
- măsuri care vizează inversarea procesului de substituire a factorilor
de producţie; dacă în procesul industrializării munca era substituită prin
capital, în prezent, se mizează pe extinderea sectorului prestator de
servicii şi, deci, pe o reducere a substituirii muncii prin capital;
- măsuri care asigură creşterea mobilităţii populaţiei active, prin:
îmbunătăţirea conţinutului învăţământului şi asigurarea unei structuri
adecvate a acestuia; orientarea profesională a tinerilor spre domeniile cele
mai dinamice ale activităţii economico-sociale; facilitarea deplasării
oamenilor la noile locuri de muncă etc.
- măsuri care se referă la crearea de noi locuri de muncă pe bază de
investiţii, în special în domeniile şi sectoarele cu şanse reale de dezvoltare
în viitor.
Politicile pentru reducerea şomajului pot fi de asemenea pasive şi
active. Politicile pasive acţionează pentru reducerea efectelor şomajului.
Politicile active concentrează eforturile instituţiilor publice pentru
eliminarea sau diminuarea cauzelor şomajului.

96
CAPITOLUL 13
RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE
13.1. Economia mondială
Economia de piaţă naţională a unei ţări, nu poate exista şi nu poate fi
viabilă decât în cadrul şi în legătură cu economiile de piaţă din celelalte
ţări. Totodată, trebuie să se ţină seama de faptul că economia mondială
contemporană cuprinde o mare varietate de economii naţionale, aflate în
stadii diferite ale evoluţiei lor: unele sunt ţări puternic dezvoltate din punct
de vedere economic şi deţin o pondere importantă în PIB-ul mondial (SUA,
Germania, Japonia, Anglia, Franţa, Italia, Canada etc.), altele sunt ţări în
curs de dezvoltare şi numeroase alte ţări sunt slab dezvoltate. Situaţia lor
într-un grup de ţări sau altul depinde de numeroşi factori, concretizaţi în
indicatori economici de bază. Ca urmare, gradul deschiderii economiilor
naţionale spre economia mondială depinde de un complex de factori
dintre care cei mai importanţi sunt:
- Capacitatea de a produce bunuri şi servicii cerute de piaţa
mondială. În acest sens, un rol deosebit îl are aparatul tehnic de
producţie; în pragul secolului XXI, când societatea informatizată se află la
ordinea zilei, cea mai largă deschidere o au ţările care se bazează pe
tehnologia microelectronică, pe robotizare şi automatizare. Producţia "de
scară" şi de înaltă calitate devine "arma" cea mai redutabilă care poate să
facă din schimburile economice externe un factor decisiv al creşterii
economice şi al bogăţiei naţionale.
- Forţa socială de a crea şi dezvolta eficient institute de
cercetări ştiinţifice şi proiectare integrate producţiei; numai ţările
care au astfel de unităţi pot realiza o creştere intensivă predominant
inovativă, specifică noului mod tehnic de producţie; numai aceste ţări
dispun de un complex economic naţional capabil să realizeze permanent
"străpungerile" tehnice şi tehnologice impuse de societatea informatizată.
Ca urmare, se întrevede încă de pe acum o adâncire a competiţiei între
ţări în ceea ce priveşte formarea şi perfecţionarea pregătirii personalului
capabil să realizeze performant exigenţele producţiei viitoare.
- Asigurarea unui management de calitate permanent care să
permită atât realizarea unei înalte productivităţi a muncii, cât şi
costuri de producţie scăzute - acestea fiind condiţii esenţiale pentru o
largă competitivitate internaţională a produselor. Sub impactul globalizării
- proces de cea mai mare complexitate şi amploare a lumii contemporane
- s-a schimbat paradigma creşterii economice. Toate modelele alternative
de producţie sunt axate în prezent pe competitivitate şi performanţă
deoarece numai în acest fel este posibil ca diferitele ţări să participe
eficient la diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul economic
mondial.
- Realizarea unei rate de economisire şi de investiţii suficient
de mare pentru a asigura echilibrul şi creşterea economică. În
acest sens, are o mare importanţă folosirea raţională a sprijinului extern,
concomitent cu preocuparea de a pune permanent în valoare potenţialul
capitalului autohton. În prezent toate ţările au nevoie de investiţii străine,
dar deschiderea spre exterior nu ţine exclusiv de acestea. Depinde de
97
capacitatea diferitelor ţări de a folosi eficient investiţiile şi de a le valorifica
în interes naţional. Pentru că, sublinia Fr. List, "forţa de a crea bogăţii este
infinit mai importantă decât bogăţia însăşi; ea garantează nu numai
posesiunea şi sporirea celor dobândite, ci şi posibilitatea de înlocuire a
celor pierdute".4
Apelând la învăţămintele istoriei Fr. List arată că Germania a fost
pustiită de ciumă, de foamete sau de războaie purtate în afara graniţelor
ei, dar ea şi-a revenit şi şi-a redobândit prosperitatea pentru că
întotdeauna şi-a salvat "o mare parte din forţele ei productive". Războiul
pentru independenţă din America de Nord a costat naţiunea sute de
milioane, dar "forţa ei productivă s-a consolidat imens prin dobândirea
independenţei naţionale, ceea ce i-a îngăduit ca, în decurs de numai câţiva
ani de pace, să creeze bogăţii incomparabile mai mari decât avusese
vreodată". În contrast cu aceste ţări, Fr. List dă şi alte exemple de ţări,
care au fost bogate şi puternice, dar care, pierzându-şi încetul cu încetul
forţa lor productivă, au ajns în sărăcie şi mizerie.
Din analiza evoluţiei economiei mondiale se pot desprinde atât
aspecte pozitive, de folosire eficientă a ajutorului extern (de exemplu
Planul Marshall, care a contribuit la renaşterea Germaniei şi a altor ţări din
Europa Occidentală după al doilea război mondial), cât şi aspecte
negative, de irosire a unor astfel de oportunităţi.
Sistemul financiar mondial este un adevărat seismograf economico -
financiar având un rol dublu: pe de o parte de a reflecta evoluţiile şi
schimbările din economia internaţională, iar pe de altă parte de a influenţa
(şi uneori, chiar determina), sub toate aspectele, economia mondială.
Acest dublu rol este îndeplinit cu precădere prin Fondul Monetar
Internaţional, Banca Mondială, Organizaţia pentru Cooperare Economic şi
Dezvoltare (OECD), Banca Centrală Europeană şi prin multiplele legături
pe care acestea le au cu sistemele bancare ale tuturor ţărilor lumii.
Crizele financiare din ultimii ani, care au avut loc în unele ţări din
Asia, în Mexic, Brazilia şi Rusia au determinat formularea unui set de
propuneri şi preocupări menite să contribuie la accentuarea gradului
deschiderii economiilor naţionale spre economia mondială; dintre acestea
pot fi enumerate ca esenţiale:
Bazându-se pe o temeinică analiză, autorul ajunge la trei concluzii:
- Exportarea ştiinţei (pentru a obţine venituri sub forma drepturilor
de licenţă, plăţilor pentru prestări de servicii, a drepturilor de autor), s-ar
putea să creeze mai multe locuri de muncă decât exportul de produse
finite.
- Comerţul internaţional va trebui să pună un accent mai mare pe
"comerţul invizibil", care va juca un rol tot mai important; de asemenea,
vor trebui înlăturate barierele care îngrădesc comerţul cu servicii.
Este posibil ca, foarte curând, costurile scăzute ale forţei de muncă să
devină un avantaj cu mai puţină greutate în comerţul internaţional,
deoarece, în ţările dezvoltate, cheltuielile cu forţa de muncă vor
reprezenta o parte mai mică a costurilor totale.
Până acum, rolul principal în fluxurile internaţionale de capital l-a
jucat "economia reală" (adică fluxurile de mărfuri şi servicii). În ultima
perioadă, s-a produs o profundă schimbare în economia mondială prin
apariţia economiei simbolice (adică mişcările de capital, schimburi de
valută şi fluxuri de credite), care acum joacă rolul principal. Mişcările de
98
capital nelegate de comerţ - şi, în bună parte, nelegate de activitatea
comercială - depăşesc cu mult, ca volum, activitatea financiară legată de
comerţ.
În timp ce valoarea totală a comerţului mondial cu produse şi servicii
este de circa 2,5 - 3 trilioane de dolari pe an. Tranzacţiile de capital de pe
aşa-numita piaţă a eurodolarului de la Londra (unde instituţiile financiare
din întreaga lume iau şi dau cu împrumut) totalizează 75 de trilioane de
dolari pe an, ceea ce reprezintă de cel puţin 25 de ori mai mult decât
comerţul mondial. În plus, tranzacţiile de schimb valutar încheiat în marile
centre financiare ale lumii totalizează circa 150 de miliarde de dolari pe zi,
sau circa 35 de trilioane de dolari pe an, adică o valoare de circa 12 ori
mai mare decât cea a comerţului mondial cu produse şi servicii.
În ultimii 15 ani, fluxurile de capital şi ratele schimbului valutar au
evoluat, în mare măsură, independent de comerţul internaţional şi uneori
(ca în cazul creşterii vertiginoase a valorii comparative a dolarului în anii
1984 - 1985), în sens invers. Teoria economică postulează: factorii de
avantaj comparativ ai economiei "reale" - costurile forţei de muncă şi
productivitatea muncii, costurile materiilor prime, costurilor energetice,
costurile de transport etc. -, determină ratele schimbului valutar. În
realitate, însă ratele schimbului valutar sunt cele care determină, într-o
măsură tot mai mare, raporturile dintre costurile forţei de muncă din două
ţări. Deci, ratele schimbului valutar funcţionează ca un "cost comparativ"
de mare importanţă, care este independent de activitatea productivă. De
aici şi concluzia practică: "Oricare firmă ce participă la activitatea
economică internaţională trebuie să fie conştientă de faptul că activează
simultan în două domenii: producţia de bunuri (sau prestarea de servicii)
şi sfera financiară ... Chiar şi firmele care activează doar pe plan intern,
dar concurează cu firmele străine pe pieţele autohtone, vor trebui să
înveţe să evite riscurile implicate de fluctuaţiile valutei în care este
calculat costul de producţie al principalilor lor concurenţi".

13.2. Balanţa de plăţi externe


Între instrumentele economice, valutar-financiare folosite pentru
evidenţierea analizei şi controlul fluxurilor externe ale unei ţări, un rol
deosebit îl are balanţa de plăţi externe. Aceasta serveşte la corelarea
activităţii valutar-financiare cu dezvoltarea economico-socială a ţării pe o
perioadă determinată de timp, de regulă un an.
Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economico-
statistic în care se include şi se compară încasările şi plăţile realizate de o
ţară, provenite din relaţiile sale economice, financiare şi monetare cu alte
ţări, pe o anumită perioadă de timp, de obicei un an.
În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu
străinătatea. Nu se include stocul activ sau pasiv de resurse financiar -
valutare ce se află la dispoziţia economiei naţionale la un anumit moment.
Potrivit metodologiei Fondului Monetar Internaţional, balanţa de plăţi
externe reflectă ansamblul tranzacţiilor asupra cărora au convenit ţările
respective cu privire la transferul de proprietate ce să se efectueze în
termenul pentru care se întocmeşte balanţa, indiferent de momentul când
se va realiza plata în mod efectiv. Rezultă că balanţa de plăţi externe
exprimă felul în care economia unei ţări se racordează la exigenţele
mecanismului concurenţial specific pieţei mondiale, conferind monedei
99
naţionale un loc avantajos în cadrul fluxurilor economico-financiare
internaţionale. Astfel, acest instrument economico-statistic se află în
legătură strânsă cu mărimea şi stabilitatea cursului valutar al monedei
naţionale, în contextul pieţei monetare şi financiar-valutare internaţionale.
De aceea, capitole principale ale balanţei de plăţi externe privesc
imput-urile şi output-urile de fonduri şi sume de bani provenite din
următoarele activităţi: exporturi şi importuri de bunuri materiale, servicii
internaţionale (transport, turism, asigurări, expediţii etc.), fluxul de capital,
constituirea şi folosirea rezervelor valutare ş.a.
În scopul asigurării comparabilităţii internaţionale se impune cerinţa
uniformizării grupării posturilor în balanţele de plăţi externe ale ţărilor, în
concordanţă cu normele Fondului Monetar Internaţional, după cum
urmează:
Grupa I numită Balanţa Curentă sau Contul curent include:
- balanţa comercială, care reprezintă în formă valorică, încasările
din export şi plăţile pentru importul de mărfuri corporale;
- balanţa serviciilor, care exprimă încasările şi plăţile pentru servicii
internaţionale de transport, telecomunicaţii, turism. Tranzit,
asigurări şi expediţii, operaţiuni bancare, financiar-valutare etc.;
- balanţa veniturilor, care reprezintă încasările şi plăţile cu titlu de
venituri ca dividende, dobânzi, profituri, rente, salarii repatriate de
emigranţi sau salarii plătite specialiştilor străini etc.;
- balanţa transferurilor unilaterale, care reflectă transferurile
economiile băneşti ale lucrătorilor emigranţi, despăgubirile,
donaţiile, transferurile în contul acordurilor dintre ţările
Comunităţii Economice Europene, ajutoarele publice sau private
etc.

Balanţa comercială este un tablou statistico-economic în care se


înscriu şi prin care se compară importul şi exportul de mărfuri ale unei ţări,
pe o perioadă de timp determinată, de regulă un an.
Balanţa comercială poate fi: generală, atunci când cuprinde
ansamblul relaţiilor comerciale externe ale unei ţări, sau parţială, dacă se
referă la relaţiile de import şi export cu o altă ţară sau un grup de ţări.
Din punct de vedere al rezultatelor relaţiilor comerciale externe, pe
care le reflectă balanţa comercială, ea poate fi: activă (excedentară) dacă
exportul depăşeşte importul, pasivă (deficitară) dacă importul depăşeşte
exportul şi echilibrată (soldată) când acestea sunt egale. În ansamblu,
balanţa comercială poate fi activă, dar pe ţări poate fi deficitară, acesta
este un indiciu al unei evoluţii economice defavorabile. Dar, trebuie
precizat că o situaţie favorabilă nu presupune în mod obligatoriu o balanţă
comercială permanent excedentară, ci o balanţă comercială echilibrată în
dinamică.
Balanţa comercială constituie una dintre cele mai importante părţi
ale balanţei de plăţi externe.
Grupa II numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de
capital include:
- balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt, care reflectă
creditele primite sau creditele acordate pe un termen până la un
an, , repatrierea activelor şi altele;

100
- balanţa mişcărilor de capital pe termen lung, care exprimă
fluxurile de intrări şi de ieşiri ale capitalurilor sub forma investiţiilor
directe, investiţiilor de portofoliu, cotizaţii, donaţii etc., creditarea
internaţională, exclusiv creditele Fondului Monetar Internaţional;
- balanţa rezervelor valutare internaţionale, care reprezintă
formarea şi utilizarea rezervelor valutare, precum şi folosirea
creditelor Fondului Monetar Internaţional.
Structura posturilor balanţei de plăţi externe demonstrează în fond,
mărimea în expresie bănească a patru feluri de activităţi ce se efectuează
în relaţiile internaţionale: a) activitatea comercială, adică export-import de
bunuri materiale şi servicii; b) activitatea financiară, adică mişcarea de
capitaluri pe termen lung; c) activitatea de creditare, adică mişcarea de
capitaluri pe termen scurt;d) activitatea monetară, adică mişcarea de
masă monetară.
Balanţa de plăţi externe cuprinde, deci, încasările şi plăţile
rezultate din:
- Schimburi de mărfuri;
- Schimburi de servicii (navlu, fracht, chirii, poştă, telecomunicaţii,
televiziune, comisioane şi speze bancare, asigurări tehnice,
medicale, brevete, drepturi de autor, reprezentanţe diplomatice şi
comerciale etc.);
- Dobânzi, dividende, cupoane devenite exigibile;
- Turism;
- Transferuri de valute rezultate din migraţia forţei de muncă;
- Donaţii;
- Încasări şi plăţi din reparaţii, în formă bănească;
- Împrumuturi, indiferent de durata lor;
- Aur.
În numeroase balanţe de plăţi apare frecvent un întreg capitol al
tranzacţiilor economice internaţionale sub denumirea de "invizibile", care
este cuprins într-o subdiviziune distinctă. Invizibile se referă la serviciile
pe care o ţară le face în folosul altor ţări ("servicii proprii"), ca şi la cele
prestate de străinătate ţării respective ("servicii primite"); primele
constituie o sursă de încasări pentru o ţară, iar pentru celelalte o sursă de
plăţi. Serviciile internaţionale sunt denumite "invizibile" în contrast cu
mişcarea "vizibilă" a mărfurilor, cuprinsă în balanţa comercială.
Din categoria schimburilor invizibile fac parte:
- transporturile navale, ariene şi terestre, indiferent dacă sunt
de mărfuri sau de pasageri, inclusiv reparaţiile executate la
mijloacele de transport străine;
- călătoriile în străinătate ale rezidenţilor şi călătoriile străinilor
în ţara respectivă, în scopuri turistice sau profesionale;
- veniturile din investiţii, indiferent dacă sunt investiţii directe
sau investiţii în titluri de valoare;
- veniturile din brevete, patente, licenţe, drepturi de autor;
- alte servicii oficiale şi particulare cum ar fi: serviciile
financiare, asigurările etc.
Analiza volumului, structurii şi dinamicii comerţului cu invizibile
contribuie la definirea mai completă şi exactă a dezvoltării generale a unei
economii naţionale. Pentru unele ţări, invizibile constituie o sursă
principală de încasări din străinătate; este cazul acelor ţări care deţin o
101
flotă de transport importantă sau care au un turism foarte dezvoltat.
Anglia, de exemplu, a fost cunoscută multă vreme drept "cărăuşul mărilor"
datorită puternicei sale flotele comerciale. Alte ţări, printre care Italia,
Spania, Elveţia, Grecia, au mari încasări valutare din turism. Dar sunt şi
ţări în care invizibilele constituie o cauză de dezechilibru al balanţei de
plăţi, deoarece cheltuielile pentru serviciile prestate în străinătate
depăşesc cheltuielile din servicii "proprii" în favoarea străinătăţii. De
exemplu, în Germania, deşi încasările din turismul internaţional se ridică la
sume considerabile acestea sunt depăşite - aproape an de an - de
cheltuielile efectuate în străinătate de călătorii vest-germani, îndeosebi
pentru turism.
Tranzacţiile referitoare la serviciile internaţionale au o dinamică
specifică de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. De exemplu, până
nu demult, încasările din invizibile în Franţa, Germania au crescut mai
rapid decât în Anglia. Dar, în ultima vreme, au apărut şi alte ţări cu o
dinamică accentuată. Se pare că există un efect de compensare, în sensul
că balanţa invizibilelor tinde să o compenseze pe aceea a comerţului
exterior.
În ceea ce priveşte variaţia poziţiei monetare, aceasta are în vedere
rezultatul cumulat al tranzacţiilor curente şi al balanţelor de capitaluri pe
termen lung şi pe termen scurt. Dacă totalul soldurilor diferitelor balanţe
este negativ, aceasta are drept consecinţă o creştere a îndatorării ţării
(sau o pierdere a creanţelor pe plan extern). Dacă totalul soldurilor este
pozitiv, aceasta înseamnă o diminuare a îndatorării ţării sau sporirea
creanţelor ţării.
Privită în ansamblul ei, balanţa de plăţi a avut, în perioada postbelică,
în numeroase ţări, deficite cronice care se explică prin dezechilibrele
produse de criza economică mondială, în unele cazuri de cursa înarmărilor,
dar cel mai adesea, ca urmare a presiunii inflaţiei monetare. Un deficit
prelungit al balanţei de plăţi curente impune adoptarea unor măsuri de
restructurare a economiei. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare se poate
ajunge la oprirea creşterii economice şi concesionarea bogăţiilor naturale.
În cazul unei ţări dezvoltate se reduc rezervele monetare, se devalorizează
moneda pentru a creşte competitivitatea externă a mărfurilor de export şi
se apelează la credite pe termen mijlociu şi lung pe piaţa internă şi
internaţională.
Corelarea activităţilor din balanţă favorizează înfăptuirea echilibrului
balanţei de plăţi externe astfel:

E - I - Sf = Sc + R

în care:
E reprezintă valoarea exportului;
I - valoarea importului;
Sf - soldul operaţiunilor financiare;
Sc - soldul operaţiunilor de credit;
R - modificarea rezervelor valutare şi a masei monetare.
Modalitatea de echilibrare a balanţei de plăţi externe determină
starea acesteia, astfel că balanţa, în totalitatea ei, reflectă situaţia
posturilor care o compun. Poate fi: echilibrată atunci când încasările sunt
egale cu plăţile rezultate din relaţiile cu toate ţările partenere în anul sau
102
perioada de referinţă; excedentară sau activă, atunci când încasările din
relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile efectuate în cadrul
acestora; deficitară sau pasivă, atunci când încasările din străinătate
sunt mai mici decât plăţile către străinătate.
O trăsătură a economiei mondiale în ultimele decenii o constituie
înregistrarea unor importante dezechilibre ale balanţei de plăţi externe,
concomitent cu dezechilibre ale balanţei comerciale în multe ţări 16. S.U.A.
au înregistrat un deficit cronic al balanţei comerciale, în timp ce alte ţări
dezvoltate ca Japonia şi Germania, au înregistrat excedente substanţiale.
Trebuie precizat însă că S.U.A. au posibilităţi importante de a compensa
această situaţie, având în vedere exportul lor de capital considerabil în
străinătate, precum şi poziţia cheie a dolarului S.U.A. în relaţiile monetare
şi financiar-valutare internaţionale.
În privinţa ţărilor în curs de dezvoltare şi ţărilor cel mai puţin
dezvoltate, se constată o situaţie deosebit de nefavorabilă determinată de
accentuarea de la un an la altul a unor deficite mai ale balanţelor
comerciale şi de plăţi. Soluţia de fond pentru aceste ţări în scopul
eliminării unor asemenea deficite cronice o pot asigura măsurile de
regândire şi reorientare a structurilor economice şi mecanismelor
economico-financiare interne, în consens cu schimbările fundamentale ale
lumii contemporane.
Prin urmare, problemele economiei internaţionale sunt deosebit de
complexe şi reflectă atât caracteristicile economiilor naţionale, cât şi
specificitatea diviziunii internaţionale a muncii. Ele poartă amprenta
conjuncturii economice mondiale, ca şi a strategiilor economiilor naţionale,
a politicilor şi mecanismelor economice proprii acestora. În acest context
se înscrie şi România cu problemele sale caracteristice tranziţiei prin criză
şa economia concurenţială de piaţă.
Racordarea fiecărei ţări la fluxurile economice internaţionale îşi
găsesc expresia, în principal, în balanţa comercială şi în balanţa de plăţi
externe. Ele constituie un mijloc important de cunoaştere a nivelului de
dezvoltare a unei economii naţionale, a structurii acesteia, precum şi a
eficienţei şi performanţelor participării ei la schimburile economice
internaţionale.

13.3. Competitivitatea şi eficienţa comerţului internaţional


Prin competitivitate se înţelege gradul de performanţă al unei
economii naţionale. Competitivitatea se manifestă sub două forme:
- Competitivitatea prin preţuri
- Competitivitatea prin volum
Competitivitatea prin preţ este fundamentată pe raportul dintre preţul
produsului pe piaţa internă şi preţul produsului pe piaţa mondială. Ea
poate fi analizată din două puncte de vedere:
- competitivitatea externă sau dinamismul exporturilor
- competitivitatea internă sau rezistenţa la importuri.
Performanţele unei ţări pe plan internaţional pot fi reflectate pentru
un produs sau pentru toate produsele exportate de agenţii economici ai
ţării respective. Rezistenţa la importuri poate fi, de asemenea, calculată
global sau pe produs.
Competitivitatea prin preţuri depinde de:

103
- costul producţiei, care reprezintă un punct de referinţă pentru
stabilirea preţului (preţul pieţei trebuie să fie superior costului,
astfel încât producătorul să fie motivat în a-şi continua procesul
productiv sau de a creşte capacitatea de producţie);
- rata de schimb valutar; aceasta avantajează ţările a căror monedă
naţională se depreciază în raport cu celelalte.
Competitivitatea prin volum (raportul dintre produsul intern şi cel
extern din orice alt punct de vedere decât preţul) pune în evidenţă unele
condiţii favorabile pe care le are sau le creează o economie în raport cu
celelalte pentru produs sau pentru agenţii economici care obţin produsul
respectiv.
Competitivitatea prin volum se obţine, de regulă utilizând politici de
promovare a exporturilor cum ar fi:
- politica de strictă specializare; stricta specializare presupune
concentrarea exporturilor unei ţări pe un anumit produs pentru
care cererea este în creştere;
- politica mărcii de calitate; specifică ţărilor care au reuşit să-şi
impună produsele pe piaţa mondială printr-o calitate tradiţional
superioară mediei mondiale;
- politica instituţiilor de sprijine a exporturilor; se bazează pe
principiul „ascultă şi observă”. Instituţiile studiază mişcările şi
tendinţele pe piaţa bunului, reglând astfel cantitatea şi
caracteristicile acestuia.
Eficienţa economică a comerţului exterior se determină prin
compararea rezultatelor (adică a efectelor) cu cheltuielile (adică eforturile)
necesare obţinerii lor.
Mărimea eficienţei economice a comerţului exterior depinde de
raportul dintre valoarea naţională şi valoarea internaţională a mărfurilor
care fac obiectul comerţului exterior. Deci, cu cât creşte volumul
produselor exportate a căror valoare este mai mică decât cea
internaţională, cu atât este mai ridicată eficienţa economică a comerţului
exterior. În acest sens acţionează mai mulţi factori:
Structura comerţului exterior, cu cât este mai mare ponderea
produselor bazate pe o înaltă tehnicitate, cu atât este mai eficient
comerţul exterior.
Specializarea întreprinderilor; în acest fel creşte productivitatea
muncii, scad cheltuielile de producţie, iar preţurile devin mai competitive
şi, deci, creşte eficienţa comerţului exterior.
Reducerea cheltuielilor de producţie, îndeosebi prin consumuri
specifice mici, introducerea unor tehnologii de vârf, folosirea de forţă de
muncă calificată.
Îmbunătăţirea calităţii produselor, care constituie un factor esenţial în
creşterea eficienţei comerţului exterior.
Folosirea eficientă a capacităţilor de producţie.
Publicitatea externă susţinută şi eficientă pentru a face cunoscut
produsul, calităţile sale.
O componentă importantă a eficienţei economice a comerţului
exterior o constituie rentabilitatea acestuia, care reflectă efectele
băneşti directe şi imediate obţinute în urma operaţiunilor de import-
export. Pentru aceasta trebuie ca, la export, preţul extern în valută să fie

104
mai mare decât costurile interne, iar la import, preţul de desfacere pe
piaţa internă să fie mai mare decât cel la care s-au achiziţionat produsele.
Rentabilitatea comerţului exterior se exprimă prin mai mulţi
indicatori, dintre care cei mai importanţi sunt:
- cursul de revenire (brut şi net), care se calculează separat la
export şi la import;
- aportul net valutar;
- raportul de schimb.
Cursul de revenire (brut) la export exprimă cu ce cheltuială
internă se obţine fiecare leu valută prin export. Cursul de revenire la
export reflectă raportul dintre productivitatea muncii naţionale a
produsului exportat şi productivitatea muncii mondiale. Formula de calcul
este:
Cre = (PI+Cc)/Pv
În care:
Pi = preţul produsului pe piaţa internă (în lei);
Cc = cheltuielile de circulaţie până la frontieră (în lei);
Pv = preţul în valută al acelei mărfi la frontieră.
Atunci când cursul de revenire la export este egal sau mai mic decât
cursul de schimb, operaţiunea este eficientă.

Cursul de revenire (brut) la import se calculează astfel:


Cri = (Pi-Ti)/Piv
În care:
Pi = preţul produsului pe piaţa internă (în lei);
Ti = taxele de import percepute la marfa respectivă (în lei);
Piv = preţul de import în valută, al mărfii respective, la frontieră.
Atunci când cursul de revenire la import este mai mare sau egal cu
cursul de schimb, operaţiunea este eficientă. Eficienţa comerţului exterior
nu trebuie analizat separat pentru export şi import, ci în strânsa lor
legătură.
Aportul net în valută exprimă diferenţa dintre preţul în valută al
materialelor aduse din import (folosite la fabricarea produsului respectiv)
şi al materiilor interne utilizate (care s-ar fi putut exporta).
Raportul de schimb reprezintă relaţia între preţurile de export şi
cele de import, în care se oglindeşte puterea de cumpărare a unei ţări în
comerţul exterior.
Acest raport se calculează, de regulă, sub forma de raportul de
schimb net (Rsn) care reprezintă relaţia dintre indicele preţurilor de export
(Ie) şi indicele preţurilor de import (Ii):
Rsn = (Ie/Ii) 100
O rată superioară lui 100 (se vinde mai scump decât se cumpără)
indică o ameliorare a raportului de schimb net. O rată inferioară lui 100
indică o deteriorare a raportului de schimb net.
Raportul de schimb net exprimă relaţia dintre indicele volumului
de export şi indicele volumului de import.
Raportul de schimb constituie un instrument preţios pentru
evidenţierea fenomenelor de echivalenţă sau neechivalenţă a schimburilor
internaţionale. Se impune ca, la fiecare operaţiune de export, să de
calculeze toţi indicatorii menţionaţi, iar analiza să se facă corelat. Pentru a
obţine o eficienţă ridicată a activităţii de comerţ exterior, ţările recurg la
105
anumite politici comerciale externe. Există două feluri de politici
comerciale externe:
- liberul schimb
- protecţionismul.
Politica liberului schimb susţine că libertatea cea mai deplină a
comerţului este cea mai aptă să asigure prosperitatea naţiunilor; ea
constă în asigurarea condiţiilor pentru ca toate mărfurile să circule liber
între state.
Adepţii politici liberului schimb susţin să ea face posibilă specializarea
între state, fiecare producând ceea ce poate face mai bine; ca urmare,
ţara respectivă va putea să vândă mărfurile sale la un preţ inferior
bunurilor produse în ţările nespecializate, obţinându-se avantaje din
exportul-importul respectiv.
Protecţionismul este sistemul şi politica economică în care comerţul
şi industria unei ţări sunt apărate împotriva concurenţei străine prin
măsuri guvernamentale. Protecţionismul se realizează cu ajutorul statului
prin sistemul taxelor vamale, primelor de export, contingentărilor,
licenţelor, restricţiilor vamale, etc. În România, prima lege de încurajare a
industriei naţionale a fost votată în 1887, după ce cu un an înainte fusese
adoptat un tarif vamal protecţionist. Protecţionismul are, pe lângă aspecte
pozitive, şi unele inconveniente:
- suprimă stimulentul eficient pe care îl constituie concurenţa
străină;
- pune obstacole în calea diviziunii internaţionale a muncii, care
constituie un factor de progres;
- menţine un nivel ridicat al preţurilor, ceea ce este în detrimentul
consumatorilor;
- provoacă represalii din partea ţărilor ale căror produse sunt oprite
(sau respinse).
Protecţionismul este opusul liberului schimb.
Ca urmare a concurenţei dure de pe pieţele mondiale şi a politicilor
protecţioniste ale multor state, în anul 1948 a luat fiinţă Acordul General
pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.), ca organism interguvernamental
care îţi propune să contribuie la liberalizarea schimburilor comerciale
externe. Din această instituţie au făcut parte 125 de ţări, printre care şi
România. Obiectivul principal al G.A.T.T. a fost eliminarea discriminărilor
din comerţul internaţional. Începând cu 1 ianuarie 1998, G.A.T.T. a fost
înlocuită cu Organizaţia Comerţului Mondial (O.C.M).

13.4. Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare


Schimbul valutar necesită compararea valorică a unităţilor monetare
naţionale cu ajutorul unui raport care se numeşte rata de schimb valutar,
curs de schimb, raport de schimb sau curs valutar.
Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale sau
internaţionale exprimat într-o altă monedă naţionale cu care se compară
valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp. Aceasta reflectă cantitatea de
monedă străină ce se primeşte în schimbul unei cantităţi de monedă
naţională în condiţiile asupra cărora s-a convenit, exprimându-se astfel
valoarea monedelor respective.

106
Cursurile valutare pot fi grupate în diferite categorii, în funcţie de
cerinţele analizei şi proiecţiei economice, avându-se în vedere mai multe
criterii, începând cu modul de formare.
După ce s-a abandonat paritatea în aur, băncile naţionale au stabilit
un aşa-zis curs valutar central sau paritatea la nivelul puterilor de
cumpărare ale monedelor naţionale, înlocuindu-se cursul valutar oficial. Un
astfel de curs este utilizat sub forma parităţii puterilor de cumpărare sau
curs real. Specialiştii disting noţiunea de curs real de aceea de curs
nominal.
Cursul valutar nominal reprezintă preţul relativ al valutelor ţărilor
care intră în relaţii de schimb, iar cursul valutar real reprezintă preţul
relativ al bunurilor economice create în ţările respective, adică raportul în
care se pot schimba bunurile economice create de o ţară pe bunurile
economice create de altă ţară, numindu-se şi condiţiile schimbului.
Stabilirea cursului valutar, în practica financiară internaţională
actuală, ţine seama de mai mulţi factori care influenţează în fond puterea
de cumpărare a unităţilor monetare naţionale implicate în schimbul
valutar ca: ritmul creşterii produsului intern brut, nivelul şi dinamica
preţurilor bunurilor economice, masa monetară, creditul, dobânda.
Cursul valutar se formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul
dintre cererea şi oferta de monede naţionale ce se schimbă, iar
acest raport este determinat de dimensiunile şi direcţia dezvoltării
tranzacţiilor internaţionale cu monedele respective, precum şi de corelaţia
dintre datoriile şi creanţele externe ale unei ţări care participă la piaţa
valutară. În acest context, cursul valutar nu este întotdeauna egal cu
paritatea puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale, ci oscilează în
jurul acesteia.
Cursurile valutare oscilează zilnic, în funcţie de un ansamblu de
factori legaţi de tehnicile valutare, de politica valutară promovată de
statele lumii, de psihologia partenerilor valutari ş.a. O asemenea oscilaţie
se relevă fie prin deprecierea unor valute, adică o pierdere a puterii de
cumpărare, fie prin aprecierea unor valute, respectiv o creştere a puterii
de cumpărare, ceea ce influenţează evoluţia schimburilor economice
internaţionale.19
Multiplele aspecte privind cursurile valutare într-o ţară sunt prevăzute
în regimul valutar al acelei ţări.
Regimul valutar cuprinde totalitatea măsurilor de ordin tehnico-
valutar şi a reglementărilor adoptat într-o ţară, cu privire la proprietatea
asupra valutei, la convertibilitatea monedei proprii şi la organizarea şi
funcţionarea pieţei valutare.
Factorii numeroşi care influenţează cursul valutar pot fi clasificaţi în
două mari grupe: factori interni şi factori internaţionali. Factorii interni
includ: factorii care ţin de activitatea economică ce se concretizează în
bunuri materiale sau servicii de o anumită calitate şi la un anumit preţ;
factori monetari care privesc masa bănească, creditul, dobânda; factori de
natură social-politică, precum şi cei care privesc stările psihologice ale
oamenilor (mentalitatea, comportamentul, starea de spirit etc.).
Asemenea factori social- psihologici influenţează indirect cursul valutar.
Factorii internaţionali includ: raportul dintre cererea şi oferta de bani pe
piaţa externă; starea balanţei de plăţi externe a fiecărei ţări; factori de

107
natura economică, financiară, socială, politică, psihologică, caracteristici
economiei mondiale.
Între factorii interni şi cei internaţionali există o strânsă legătură,
impunându-se determinarea, în mod ştiinţific, a dimensiunilor, ponderilor
şi tendinţelor lor pentru a se aprecia corect cursul valutar şi mişcarea
acestuia în timp şi spaţiu.
Exprimarea cursului valutar20 se face într-o manieră specifică
denumită şi metodă de cotare. Acesta înseamnă exprimarea cursului
valutar pentru anumite monede, în funcţie de variaţia cererii şi oferta de
pe piaţă. Cotarea poate fi: cotare directă şi cotare indirectă. Cotarea
directă constă în faptul că preţul unei unităţi fixe de valută străină, adică
1, 10, 100, 1000 etc., se exprimă în monedă naţională. De exemplu, pe
piaţa valutară de la Roma, cotarea se face: 1 dolar S.U.A. este egal cu x
lire italiene. Această metodă de cotare este utilizată în majoritatea ţărilor
pe pieţele lor valutare. Cotarea indirectă constă în faptul că preţul unei
monede naţionale se exprimă în valută străină. De exemplu, pe piaţa
valutară de la Londra, cotarea se face astfel: 1 liră sterlină este egală cu x
dolari S.U.A. Această metodă de cotare este utilizată pe pieţele valutare
din Anglia, Canada, Austria.
În SUA, piaţa valutară foloseşte cotaţia indirectă pentru ansamblul
valutelor europene, cu excepţia lirei sterline şi cotaţia directă pentru
operaţiunile valutare ce se efectuează între băncile din SUA.
Înţelegerea metodelor de cotare, care se practică zilnic pe piaţa
valutară, facilitează stabilirea dinamicii puterii de cumpărare a valutelor
convertibile şi mai întâi a valutelor cotate, permiţând cunoaşterea sporirii
(aprecierii) sau reducerii (deprecierii) valorii lor, adică a puterii lor de
cumpărare.
Mai este de reţinut şi faptul că acţiunea de cotare, sub cele două
forme ale ei, ia în calcul în mod specific, atât cursul de cumpărare, cât şi
cel de vânzare ce se stabilesc pentru fiecare valută. Diferenţa dintre
aceste cursuri se numeşte "spread" şi exprimă avantajul (câştigul) pentru
agentul care cotează, în cazul când el realizează concomitent operaţiuni
de cumpărare şi de vânzare.
În România cursul valutar se stabileşte şi se folosesc în funcţie de
condiţiile specifice economico-sociale. Se practică două tipuri de cotaţie:
una fixă şi alta variabilă, urmărindu-se cel mai bun curs ce se poate
obţine. Pe piaţa valutară interbancară pot fi efectuate tranzacţii pe toată
durata unei zile. Totodată, între cursurile practicate de băncile comerciale
există anumite diferenţe nesemnificative.
În funcţie de evoluţia pieţei, instituţiile bancare pot modifica cursul
dolarului chiar în aceeaşi zi. La rândul său, clientul are posibilitatea să
accepte sau nu oferta.
Banca Naţională a României publică, chiar în absenţa licitaţiilor, un
curs propriu cu caracter orientativ, calculat ca o medie ponderată a tuturor
tranzacţiilor încheiate în ajun de băncile comerciale.
Casele de schimb valutar autorizate pot cumpăra sau vinde, nelimitat,
de la bănci pentru clienţi.
Pentru crearea şi funcţionarea pieţei valutare interbancare în ţara
noastră se realizează o apropiere de pieţele valutare din ţările în care
tranzacţiile au loc în monede integral convertibile.

108
Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare se efectuează în
număr mare şi într-o gamă diversificată. Ele se realizează în cea mai mare
parte de către bănci. În scopul efectuării operaţiunilor cu monede
convertibile, băncile determină cursul de cumpărare şi cel de vânzare
pentru moneda naţională, pe care le aduc la cunoştinţa publicului, prin
afişarea cu ajutorul echipamentelor electronice moderne şi, totodată, le
fac cunoscute prin telefon şi clienţilor lor. Banca manevrează cursul
valutar pentru a stimula, după caz, vânzarea sau cumpărarea de valută,
obţinând câştig din diferenţa dintre cursul de vânzare şi cursul de
cumpărare.
Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare, după conţinutul lor sunt
operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. Acestea sunt cele mai
numeroase operaţiuni şi au multiple aspecte specifice, astfel încât în teoria
şi practica schimburilor valutare se apreciază că ar fi vorba chiar de două
pieţe, una la vedere alta la termen.
Operaţiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărarea sau
vânzarea de valută ce trebuie schimbată, efectiv, în limitele unui timp de
maximum 48 ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. Acestea
se mai numesc şi operaţiuni curente, fiind cele mai numeroase în cadrul
schimburilor de valută în cont.
Tranzacţiile se realizează îndeosebi prin telefon sau telefax, de obicei
între bănci, şi se validează ulterior în scris, precizându-se cantitatea de
valută cumpărată sau vândută, cursul valutar, banca la care se va plăti
valuta vândută şi contul de unde provine, banca şa care se va încasa
valuta cumpărată şi contul în care intră, transmiţătorul ordinului către
bancă, data decontării. Pe această bază se realizează plăţile şi încasările
efective.
Operaţiunea la vedere facilitează relaţiile de export-import, deoarece
fiecare agent economic de pe o piaţă valutară naţională are interesul să
cumpere sau să vândă o valută, în corelaţie cu o nevoie imediată,
rezultată dintr-o afacere de import sau de export. De asemenea,
operaţiunile la vedere contribuie la reglementarea unor decontări
financiare privind investiţiile directe, investiţiile de portofoliu (titluri de
valoare), anumite plasamente de capital pe termen scurt, schimbarea
dimensiunilor sau structurii lichidităţii unor operatori etc.
Operaţiuni valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi
cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul
contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen
ulterior (scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-a
încheiat contractul. Asemenea operaţiuni sunt, în principal, operaţiuni prin
care un agent economic se asigură din momentul încheierii contractului că
la data plăţii va dispune de suma în valută necesară. Tot operaţiuni
forward sunt şi cele iniţiate ca protecţie împotriva riscului valutar. Ca
excepţie apar şi tranzacţii speculative de acest gen, care urmăresc doar
câştigul din diferenţa de curs. Cursul pentru operaţiunile la termen este în
general, mai mare decât pentru operaţiunile la vedere. Aceasta se explică
prin faptul că există şansa modificării cursului până la scadenţă, în sens
favorabil sau nefavorabil pentru diferite monede naţionale şi, de
asemenea, se are în vedere dobânda practicată pe piaţa monetară, care
este încasată pentru cantitatea de monedă acordată drept credit, până la
scadenţa operaţiunii valutare.
109
Operaţiunile valutare la termen pot fi, la rândul lor, de două feluri:
operaţiuni simple sau normale şi operaţiuni complexe. Operaţiunile
simple presupun cumpărarea de către un operator a unei valute la o
anumită dată, ca operaţiune la vedere, iar această valută este vândută în
aceeaşi zi ca operaţiune la termen. Această operaţiune implică, deci,
vânzarea unei valute la termen chiar în ziua când ea a fost cumpărată la
vedere, astfel încât operatorul se asigură faţă de o pierdere generată de
instabilitate valutară. Operaţiunile complexe sunt cele gen "swap" ,
care exprimă tranzacţia dintre două părţi pentru a preschimba o cantitate
anumită dintr-o monedă, pe o cantitate din altă monedă cu care s-a
efectuat schimbul (swap). Operaţiunile swap sunt o formă modernă a
acordului de compensaţie, folosit în proporţii însemnate în prezent. Aceste
operaţii reflectă acţiuni de creditare reciprocă ce pot avea loc pe piaţa
valutară, între băncile centrale ale diverselor ţări, în cazuri de înlăturare
temporară a anumitor deficite ale balanţei de plăţi externe. Totodată,
băncile comerciale importante efectuează operaţiuni de gen swap,
îndeosebi când între ele s-au stabilit aranjamente interbancare pe
perioade de timp determinate. Asemenea operaţiuni contribuie şi la
deplasări semnificative de lichidităţi pe aceeaşi piaţă valutară sau între
pieţe valutare diferite, fapt care conduce la aprecierea că operaţiunile
swap nu au în fond caracter speculativ. O operaţiune swap exprimă, deci o
cumpărare şi vânzare similară a aceleiaşi sume în valută cu decontarea la
două date de valută diferite (de regulă spot şi forward) la cursuri stabilite
(spot şi forward) la data tranzacţiei.
Pentru fructificarea valutelor cu profituri importante, băncile
efectuează şi alte operaţiuni prin care se influenţează eficienţa proprie,
lichiditatea la diferite niveluri, starea datoriei externe etc.
Cursurile valutare constituie un instrument important care
influenţează eficienţa schimburilor economice internaţionale. O asemenea
influenţă se manifestă, în proporţii diferite, în toate momentele şi direcţiile
specifice schimburilor externe. Astfel, cursurile valutare trebuie avute în
vedere pentru procese cum ar fi: stabilirea şi compararea preţurilor
mărfurilor care se exportă sau se importă; pentru reliefarea relaţiei dintre
cursul valutar real şi cel nominal, în cazul mai multor seturi sau coşuri de
mărfuri ce constituie obiect al comerţului exterior. În situaţia în care cursul
valutar real este ridicat, mărfurile partenerilor străini sunt relativ ieftine, în
timp ce bunurile economice create în ţara proprie sunt relativ scumpe. În
situaţia când acest curs este mai mic, mărfurile partenerilor străini sunt
relativ scumpe şi cele proprii sunt ieftine. Astfel, cursurile valutare servesc
la determinarea cantităţii , calităţii şi structurii mărfurilor de export sau
import, la influenţarea favorabilă a competitivităţii mărfurilor proprii pe
piaţa externă.
De asemenea, aceste cursuri au semnificaţie pentru cuantificarea
veniturilor din export şi a cheltuielilor pentru import, ca şi pentru
oportunitatea devalorizării (deprecierii) sau revalorizării (aprecierii)
monedei naţionale în funcţie de dinamica relaţiilor economice externe.
Totodată, cursurile valutare permit obţinerea de informaţii referitoare
la folosirea valutelor sau devizelor, ca modalităţi de încasare sau de
plată în schimburile externe. Astfel, cursurile valutare pot influenţa
echilibrarea sau reducerea deficitului balanţei de plăţi externe.

110
În contextul relaţiei complexe dintre cursurile valutare şi eficienţa
schimburilor externe, vom prezenta în continuare, în mod sintetic, doar
interdependenţele dintre cursul valutar real, pe de o parte, exportul net;,
şi pe de altă parte politica fiscală internă; cererea de investiţii; politica
comercială externă.
Cursul valutar real şi exportul net. Explicaţia acestei relaţii
porneşte de la înţelegerea noţiunii de export net. În general, exportul net
reflectă diferenţa dintre valoarea exportului şi cea a importului de bunuri
materiale şi servicii. Nivelul preţurilor relative ale bunurilor economice
indigene şi ale celor străine determină dimensiunea cererii pentru aceste
bunuri. În situaţia în care într-o ţară cursul valutar real este mic, populaţia
ţării respective va cumpăra cantităţi mai reduse de mărfuri străine, iar
străinii vor cumpăra mărfuri din ţara respectivă, în cantităţi mai mari.
Pentru producătorii naţionali aceasta înseamnă o creştere a cererii pentru
respectiva marfă, iar veniturile din export cresc. De aceea, exportul net
este mai mare pentru ţara respectivă şi semnifică o stare favorabilă care
trebuie stimulată şi amplificată. În situaţia în care cursul valutar real va fi
mai ridicat în ţara respectivă, procesul se va realiza invers.
Prin urmare, cu cât cursul de schimb se diminuează, cu atât preţurile
externe pot fi mai mici şi mărfurile ţării respective sunt mai competitive pe
piaţa externă, mărindu-se soldul pozitiv al contului curent al balanţei de
plăţi externe.
Politica fiscală internă şi cursul valutar real. Politica fiscală
înţeleasă ca o concepţie şi ca un sistem de măsuri şi acţiuni privitoare la
impozite, se află în relaţie cu starea cursului valutar real. Aceasta
înseamnă că o politică fiscală raţională trebuie să optimizeze şi legătura
între randamentul ei, concretizat în veniturile statului pe de o parte, şi
micşorarea cursului real, pe de altă parte.
Diminuarea economiilor datorită fiscalităţii determină reducerea
dimensionării ecartului dintre economii şi investiţii, precum şi a exportului
net. Ca urmare, diminuarea economiilor stimulează apariţia deficitelor
contului operaţiunilor curente, din cadrul balanţei de plăţi externe.
Prin politica fiscală naţională se poate corecta cursul valutar real ca
urmare a diminuării exportului net. În acest scop se manevrează, de
exemplu, relaţia dintre impozite şi oferta de dolari pentru investiţii în
străinătate, în sensul reducerii acestei oferte, ceea ce duce la creşterea
cursului valutar real, adică la scumpirea dolarului. Astfel, mărfurile
produse în ţara de referinţă devin mai scumpe, comparativ cu cele străine,
generând diminuarea exportului şi creşterea importului.
În situaţia în care guvernul ţării de referinţă măreşte cantitatea
achiziţiilor de stat sau diminuează impozitele, atunci cursul valutar real al
ţării de referinţă se va diminua.
Un astfel de mecanism duce la scăderea mărimii economiilor pe plan
mondial şi, deci, la creşterea ratei mondiale a dobânzii, cu influenţă
nefavorabilă asupra nivelului investiţiilor interne. De aceea, creşterea ratei
dobânzii pe plan mondial determină apariţia soldului pozitiv al contului
operaţiilor curente din cadrul balanţei de plăţi externe.
Cererea de investiţii şi cursul valutar real. Venitul realizat într-o
perioadă corespunde fie unei cereri de bunuri de consum şi de bunuri
pentru investiţii, fie unei valori egale de venit, destinat consumului şi
economiilor. Prin politica economică se poate stimula creşterea cererii de
111
bunuri de investiţii în contextul unei rate mondiale a dobânzii date, ceea
ce va genera un deficit al contului operaţiilor curente, din cadrul balanţei
de plăţi externe.
Între cererea de investiţii şi cursul valutar real se manifestă o relaţie
cu influenţe reciproce, în sensul că sporirea cererii de investiţii determină
creşterea investiţiilor interne, iar aceasta duce la diminuarea cantităţii
dolarilor pentru investiţii în străinătate, demonstrându-se, în cele din
urmă, că este mai profitabil ca întreprinzătorii să realizeze investiţii în ţara
de origine. Totodată, cursul valutar real se poate mări, având ca efect
scumpirea mărfurilor indigene, faţă de mărfurile din import.
Politica comercială externă şi cursul valutar real. În general,
politica comercială reprezintă obiectivele strategice, precum şi
reglementările şi instrumentele de natură juridică, administrativă, fiscală,
vamală, valutară privind relaţiile comerciale externe promovate de o ţară.
Ea este o componentă esenţială a politicii economice înfăptuită de un stat
într-un anumit orizont de timp.
Prin structura şi mecanismul specific, prin corelaţiile ei cu mişcarea
cursului valutar real, politica comercială influenţează substanţial evoluţia
macroeconomiei. Există mai multe forme de politică comercială delimitate
după criterii specifice. Din punctul de vedere al efectelor de antrenare în
domeniul fluxurilor comerciale externe, se dovedeşte a avea un rol
important politica comercială promoţională şi de stimulare. În cadrul
acestuia se folosesc măsuri valutare de stimulare a exporturilor ca: prime
valutare, care se acordă la convertirea în moneda naţională a valutei
dobândite de exportatori, folosindu-se cursuri avantajoase; deprecierea
monedei naţionale în situaţiile în care diminuarea cursului monedei
naţionale are loc într-un ritm înalt, în raport cu reducerea puterii ei de
cumpărare pe piaţa internă, în timp ce pe piaţa externă cererea pentru
bunurile economice de export este elastică în funcţie de preţ, stimulând
exportatorii.
În cazul promovării unei politici comerciale protecţioniste, vizând
restricţionarea importului diverselor bunuri economice, exportul net creşte
deoarece se diminuează drastic importul, modificându-se şi cursul valutar
real.
Astfel, deciziile în domeniul eficientizării schimburilor externe se
fundamentează pe asemenea corelaţii proiectate şi înfăptuite sistematic,
începând de la nivelul firmei producătoare de bunuri economice pentru
exportul său al firmelor importatoare. În acest cadru trebuie subliniată
importanţa deosebită pe care o are în prezent managementul afacerilor
economice internaţionale, ca ansamblu de metode şi instrumente
necesare determinării necesităţii promovării, negocierii, contractării şi
derulării tranzacţiilor economice între parteneri din diverse state ale lumii.

112
CAPITOLUL 14
GLOBALIZARE ŞI INTEGRARE
14.1. Globalizarea
O problemă de cea mai mare actualitate, care prezintă interes, pentru
cunoaşterea situaţiei actuale şi a perspectivelor deschiderii economiilor
naţionale este aceea a schimbărilor profunde din economia mondială, în
fluxurile economice internaţionale din ultimii 10 ani. Pentru că în acest
deceniu au avut loc mutaţii - economice şi politice - de o profunzime fără
precedent, fapt care l-a făcut pe cunoscutul economist american Peter F.
Drucker să afirme că "economia mondială nu este - în curs de
transformare -, ci s-a transformat deja, atât în privinţa fundamentului, cât
şi în cea a structurii ei, iar această transformare este foarte posibil
ireversibilă". El îşi argumentează această afirmaţie subliniind că în
economia mondială s-au petrecut trei schimbări fundamentale:
- Economia produselor primare s-a "decuplat", s-a separat de
economia industrială;
- În cadrul economiei industriale, producţia s-a "decuplat", a devenit
relativ independentă de gradul de utilizare a forţei de muncă;
- Mişcările de capital au luat locul comerţului (cu produse şi servicii)
şi au devenit principala forţă motrice a economiei mondiale.
Declinul cererii de materii prime se explică, în principal, prin faptul că
producţia industrială se îndepărtează tot mai mult de produsele şi
procesele ce necesită un consum mare de materiale, ceea ce face ca
preţurile materiilor prime să scadă vertiginos. Una din cauzele acestui
fenomen o constituie noile ramuri industriale bazate pe tehnologia
avansată. Dar această reducere a cantităţii de materii prime pe unitatea
de produs se manifestă şi în industriile tradiţionale. În plus, acest declin
include şi energia şi mai cu seamă petrolul. Ca urmare, în sfera comerţului
internaţional au început să se producă schimbări profunde ce se vor
accentua - vizând atât ţările care exportă mari cantităţi de materii prime
(de exemplu Japonia). Aceste ţări, ca şi multe altele, îşi pun tot mai mult
întrebarea dacă este înţelept şi avantajos să continue să exporte,
respectiv să importe, materii prime, ceea ce va influenţa, evident, fluxul
internaţional de mărfuri.
În ceea ce priveşte modificările în distribuirea forţei de muncă, în
ţările avansate are loc o accentuare pronunţată a fenomenului de înlocuire
a muncitorilor cu utilaje automatizate şi robotizate. Totodată, se manifestă
tendinţa - care s-ar putea să fie şi mai importantă - de mutare a ponderii
de la ramurile industriale, bazate de multă vreme pe folosirea unui volum
mare de forţă de muncă, la industrii care, de la bun început, folosesc un
mare volum de ştiinţă. Ca urmare, se cristalizează două tipuri distincte de
industrie producătoare de bunuri finite.
Prima se bazează pe materiale şi cuprinde ramurile industriale care
au generat dezvoltarea economică în primele trei sferturi ale secolului
nostru.
A doua se bazează pe informaţii şi ştiinţă şi cuprinde industria
farmaceutică, telecomunicaţii, producţia de instrumente analitice şi
industria producătoare de aparatură destinată prelucrării datelor, precum

113
şi calculatoarelor electronice. În prezent, dezvoltarea se petrece în cea
mai mare măsură în industriile bazate pe informaţii şi ştiinţă.
Aceste două categorii, arată Peter F. Drucker, se deosebesc nu numai
în ceea ce priveşte caracteristicile lor economice, ci mai ales în ceea ce
priveşte poziţia lor în cadrul economiei mondială. "Produsele industriilor
bazate pe materiale trebuie exportate sau importate ca <produse>. Ele
apar în termeni concreţi în balanţa comercială. Produsele industriilor
bazate pe informaţii pot fi exportate sau importate atât ca <produse >,
cât şi ca <servicii >, caz în care există posibilitatea ca ele să nu-şi
găsească o reflectare precisă în balanţa comercială de ansamblu".
Globalizarea acţionează ca un factor de stimulare a regionalismului,
după cum urmează:
- Adâncirea integrării creează probleme care cer management
colectiv. Aceasta reprezintă un stimul pentru regionalism având în
vedere că este mult mai viabilă construirea unor asemenea
instituţii la nivel regional decât la nivel global. În acest context,
comunitatea de cultură, istorie, omogenitatea sistemelor sociale şi
de valori, convergenţa intereselor politice şi de securitate, precum
şi caracterul coaliţiilor interne, facilitează enorm identificarea
formei adecvate de management, atât în ceea ce priveşte
elaborarea legislaţiei cât mai ales implementarea acesteia.
- Caracterul global al multor probleme este deseori exagerat. Deşi
există probleme cu adevărat de nivel global (schimbarea
climatului, probleme legate de biodiversitate) şi deşi alte probleme
(problema mediului pentru refugiaţi) reprezintă aspecte de
importanţă globală, efectele acestora se simt mai direct la nivelul
unor regiuni şi atunci este mai degrabă util să se acţioneze zonal
decât la nivel global. Echilibrul intereselor şi facilităţilor existente
la nivel regional exercită o presiune mai eficientă asupra statelor
pentru a găsi un răspuns politic în cauză.
- Regionalismul reprezintă cel mai viabil model la care se
reconciliază piaţa integrată şi presiunile tehnologice spre
globalizare şi integrare, pe de o parte şi tendinţa vizibilă către
fragmentare, pe de altă parte.
- Integrarea globală poate acţiona ca un puternic stimul pentru
regionalismul economic prin intensificarea competiţiei economice.
Schimbările din tehnologie, din comunicaţii, din funcţionarea
pieţelor globale şi din creşterea sistemelor globale de producţie au
avut un profund impact asupra căilor în care guvernele au definit
cele două obiective fundamentale ale politicii externe –
dezvoltarea economică şi autonomia politică – şi stabilirea unui
raport între ele. Pe de o parte, globalizarea înseamnă că statele se
confruntă cu puternice presiuni spre armonizarea politicilor
economice în scopul atragerii investiţiilor străine şi noilor
tehnologii. Aceste presiuni pentru o politică de piaţă liberală a
condus la creşterea importanţei expansiunii exportului şi a
liberalizării comerţului atât la nivel global, cat si la nivel regional.
Pe de altă parte, natura competiţiei presează spre formarea unor
„unităţi” mai mari atât pentru eficienţa economică cât şi pentru a
asigura puterea politică necesară aplicării regulilor şi creării
instituţiilor care guvernează economia mondială. În cadrul acestui
114
tablou, statele încetează să mai reprezinte singurii actori
importanţi.
- Dacă privim strict în domeniul liberalizării comerţului multă vreme
s-a susţinut că regionalismul poate compromite ideea de
liberalizare globală a acestuia.
În practică, însă, că acordurile regionale de liber schimb au devenit
un instrument important al obiectivului principal menţionat în acordul
General pentru Tarife Vamale şi Comerţ (GATT) vizând liberalizarea
comerţului. Explicaţia este relativ simplă, şi anume, este mult mai uşor să
se procedeze la o liberalizare, în prima etapă, a comerţului la nivel
regional având în vedere numărul mai restrâns de state decât la nivelul
OMC, la care participă ca ţări membre peste 140 de state.
Totodată, interesele comune în plan regional ale ţărilor participante
facilitează încheierea acordurilor de liber schimb la nivel regional. În final,
proliferarea acestor acorduri regionale conduce la realizarea obiectivului
global de liberalizare a comerţului internaţional.
Este neîndoielnic faptul că cea mai recentă fază a globalizării
economice este propulsată de progresele revoluţionare din domeniul
tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, asociate cu schimbările de mare
anvergură în planul abordărilor naţionale vizând politicile de reglementare
şi de liberalizare a regimurilor comerciale si investiţionale.
Reducerile substanţiale de costuri şi creşterile remarcabile de
productivitate pe care le antrenează noile tehnologii, coroborate cu
mutaţia dinspre condiţiile economice „închise” înspre condiţii economice
„deschise”, ca urmare a liberalizării pieţelor de mărfuri şi de capitaluri,
reconfigurează nu numai harta industrială, ci şi cea a relaţiilor economice
internaţionale. În contextul acestor procese deosebit de dinamice,
numeroase dintre graniţele care în trecut delimitau produsele
comercializabile de cele necomercializabile se estompează, liniile de
demarcaţie dintre sectoarele economice tradiţionale devin mai difuze,
structura produselor se schimbă, iar relaţiile de interdependenţă dintre
sectoarele producătoare de bunuri si cele furnizoare de servicii se
adâncesc. Se schimbă fundamental structurile de producţie şi modelele
organizaţionale, se petrec bulversări de ierarhii şi de moduri de viaţă şi, nu
în ultimul rând, se produc schimbări in structura relaţiilor economice
internaţionale şi în configuraţia competiţiei în plan global.
În planul relaţiilor economice internaţionale aceste mutaţii se traduc
prin creşterea susţinută a comerţului internaţional şi devansarea dinamicii
producţiei mondiale, creşterea importanţei schimburilor comerciale în
interiorul aceleiaşi ramuri industriale, devansarea formelor clasice de
comerţ de către fluxurile de investiţii străine directe (ISD) circumscrise
producţiei internaţionale controlate de corporaţiile transnaţionale,
amplificarea relevanţei serviciilor pentru fluxurile comerciale şi
investiţionale, tendinţele de „dezintegrare” a producţiei prin delocalizarea
şi respectiv, relocalizarea activităţilor la nivel internaţional şi nu în ultimul
rând, creşterea explozivă a pieţelor financiare internaţionale însoţită de
cursuri de schimb fluctuante şi de instabilitate sporită.
Forţele motrice care pun în mişcare noile realităţi economice, au
implicaţii în plan mondial prin intermediul globalizării. Toate părţile lumii
sunt afectate prin canalele interdependente ale globalizării - respectiv,
prin comerţul internaţional, fluxurile de capital, migraţia forţei de muncă,
115
noile tehnologii şi internetul, difuziunea tehnologiei – dar deplina forţă a
schimbărilor este resimţită doar de un număr relativ mic de ţări cu venituri
ridicate şi medii. Majoritatea economiilor este doar parţial integrată în
sistemul global, fiind astfel împiedicată să valorifice resursele, energiile şi
ideile inerente globalizării. Nu în mod întâmplător ţările membre ale OCDE
având cele mai înalte venituri sunt cele care sunt cel mai strâns
interconectate prin intermediul comerţului, al mişcărilor de capital şi al
reţelelor de comunicaţii. Aceste ţări sunt urmate îndeaproape de un grup
de economii cu venituri medii din Centrul Europei si Estul Asiei, care, sub
aspectul venitului pe locuitor, converg în ritm susţinut cu nivelurile
naţiunilor industrializate. Restul ţărilor cu venituri medii şi ţările in curs de
dezvoltare sunt rămase sensibil în urmă, iar decalajul în termeni de
venituri dintre acestea şi naţiunile cele mai bogate continuă să se
mărească. În urmă cu 40 de ani, veniturile pe locuitor ale primelor 20
dintre cele mai bogate ţări din lume, erau de 15 ori mai mari decât nivelul
respectiv din cele mai sărace 20 de ţări din lume. Acest raport s-a dublat
acum la 30.
Tocmai datorită faptului că gradul în care ţările s-au deplasat către
globalizare variază considerabil, iar în ultimii ani nu pare a se fi manifestat
o legătură strânsă între integrarea globală şi creşterea standardelor de
viaţă a marii majorităţi a populaţiei, există un larg consens al analiştilor că
viitorul curs al globalizării nu este asigurat, în pofida impulsului dat acestui
proces de progresele spectaculoase din domeniul tehnologiilor informaţiei
si comunicaţiilor şi de expansiunea dinamică a Internetului. Atât în ţările
industrializate, cât şi în cele în curs de dezvoltare scepticii pun la îndoială
beneficiile acesteia şi se manifestă o rezistenţă notabilă faţă de o
integrare şi mai avansată, rezistenţă care s-a accentuat mai ales după
criza asiatică din anii 1997/98 şi s-a reflectat prin intensitatea opoziţiei
faţă de globalizare şi acutizarea dezbaterilor pe marginea acesteia.
Eşuarea lansării Rundei Mileniului la Seattle (SUA) în 1999 sau eşecul
lucrării celei de-a cincea reuniuni ministeriale a OMC de la Cancun (Mexic),
din septembrie 2003, sunt doar câteva exemple.
În timp ce puţini sunt cei care contestă beneficiile economice
derivând din deschiderea economică mai mare, aceste beneficii sunt
percepute ca fiind inegal distribuite atât între ţări, cât şi în interiorul
ţărilor. În mod paradoxal, fenomenele circumscrise globalizării sunt de
natură să inspire temeri celor mai diverse grupuri şi categorii sociale
deopotrivă din ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Numeroase
temeri sunt asociate cu creşterea fluxurilor comerciale şi investiţionale,
care a acutizat problema vulnerabilităţii. Forţa de muncă cu calificare
scăzută – dar şi superioară – din ţările industrializate se simte ameninţată
de pericolul dislocării, din cauza concurenţei din partea forţei de muncă
mai ieftine din ţările în curs de dezvoltare. Volumul şi volatilitatea
fluxurilor de capital au sporit riscurile crizelor bancare şi valutare, precum
şi costul acestora. Producţia şi comerţul sunt dominate tot mai mult de
corporaţiile transnaţionale care valorifică oportunităţile oferite de
globalizare în propriul lor avantaj şi fără a ţine seama neapărat de
obiectivele de dezvoltare pe termen lung ale ţărilor individuale. În aceste
condiţii ţările în curs de dezvoltare se tem de marginalizarea economică,
de penetrarea valorilor străine şi de asimilarea subsecventă a diversităţii
culturale, ca şi de posibila pierdere a forţei de muncă înalt calificate prin
116
emigrarea în ţările mai avansate. La acestea se adaugă temerile
împărtăşite de majoritatea ţărilor că mediul înconjurător a ajuns să fie
iremediabil degradat, iar „capitalul cultural” erodat, ca urmare a unei
omogenizări incipiente a gusturilor, concepţiilor şi tradiţiilor culturale.
Şi, nu în ultimul rând, pe măsură ce lumea se integrează, statele
naţionale – şi elitele care domina guvernele – se tem de pierderea
autorităţii în ceea ce priveşte elaborarea politicilor macroeconomice şi
industriale, alocarea resurselor, definirea instituţiilor politice, sociale,
economice şi gestionarea problemelor naţionale. Temerile au la bază şi
presiunea concurenţială din partea celorlalte ţări, forţa opiniei publice
globale şi a instituţiilor internaţionale – precum OMC, FMI, Banca Mondială
-, presiunile exercitate de organizaţiile neguvernamentale şi, nu în ultimul
rând de corporaţiile transnaţionale.
În timp ce numeroase argumente ridicate împotriva globalizării
sunt golite de substanţă economică, rămân totuşi numeroase temeri care
aşteaptă tot atâtea răspunsuri adecvate în termeni politici, cum ar fi cele
vizând rolul statului – naţiune în condiţiile în care globalizarea are tendinţa
de a reduce spaţiul de manevră al acestuia pentru integrarea globală
crescândă se află în miezul dezbaterilor pe marginea globalizării în
numeroase ţări. Întrebarea care se ridică cu tot mai multă insistenţă în
acest context este: cum îşi pot îndeplini statele-naţiune rolul tradiţional de
furnizor de bunuri publice şi de redistribuitor al veniturilor prin intermediul
politicilor sociale în condiţiile în care slăbeşte autonomia lor fiscală prin
erodarea bazei de impozitare, ca urmare a mobilităţii nelimitate a
factorilor de producţie indusă de globalizare.
În spaţiul Uniunii Europene (UE), introducerea euro a intensificat
dezbaterile pe tema constrângerilor la adresa politicilor bugetare din
cauza globalizării, întrucât este aşteptată o creştere în continuare a
mobilităţii capitalului real şi financiar. În aceste condiţii, un număr crescut
de politicieni consideră liberalizarea ca un pericol pentru atingerea
obiectivelor politicilor interne, mai ales în domeniul securităţii sociale. Ca
reacţie la aceste evoluţii, unii pledează pentru coordonarea internaţională
în domeniul taxelor şi impozitelor, cântărind inclusiv posibilitatea creării în
perspectivă a unei Organizaţii Fiscale Mondiale, în timp ce alţii se pronunţă
pentru impunerea de restricţii asupra mobilităţii internaţionale a
capitalului. Pe de altă parte, concluziile unor studii empirice recente
( bazate pe experienţa ţărilor membre ale OCDE începând din anul 1970)
arată că, deşi globalizarea restrânge spaţiul de manevră pentru politica
bugetară naţională, rămâne totuşi loc suficient pentru politicile naţionale
individuale.
Pe de altă parte, rezistenţa faţă de globalizare care se manifestă la
scară mondială pare a fi canalizată în ultimii ani nu atât pe consecinţele
economice presupuse sau reale ale acesteia, cât mai ales pe organizaţiile
internaţionale în calitatea lor de susţinătoare ale unor politici economice
considerate ca fiind dăunătoare pentru forţa de muncă şi pentru mediul
înconjurător deopotrivă în ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Astfel,
Organizaţia Mondială a Comerţului este tot mai vehement criticată pentru
utilizarea unor reguli „nedemocratice”, care ar avea drept scop reducerea
barierelor existente in comerţul internaţional şi prohibirea implementării
de noi bariere. Unii observatori consideră că regulile de acest gen ar servi
doar intereselor marilor corporaţii transnaţionale, cărora le revine o
117
fracţiune considerabilă din comerţul internaţional şi din fluxurile de capital,
în timp ce regulile care ar fi mai puţin benefice pentru aceste corporaţii
(precum standardele internaţionale de muncă sau de mediu) ar fi fost
ţinute în mod deliberat în afara sferei de incidenţă a OMC. Unii critici
identifică întreaga activitate a OMC cu globalizarea, considerând-o ca un
fel de conspiraţie din partea marilor corporaţii în detrimentul muncitorilor
şi mediului, mai ales din ţările sărace, fiind acuzată de alţii ca ar fi
responsabilă pentru şomajul şi lipsa de securitate a veniturilor forţei de
muncă din ţările dezvoltate. Dar dincolo de aceste aspecte, în toate părţile
lumii se manifestă temeri serioase privind impactul globalizării asupra
intervenţiei şi rolului statului-naţiune şi, în cele din urmă, asupra
suveranităţii naţionale. Aceste temeri reflectă reacţiile faţă de tendinţele
de creştere a influenţei politicilor internaţionale şi de imixtiune a acestora
în politicile interne, în contextul în care se poate constata o extindere a
sferei de coordonare a politicilor prin intermediul organizaţiilor
internaţionale – îndeosebi OMB, FMI şi Banca Mondială – ca răspuns la
nivel global faţă de efectele procesului de globalizare.
Chiar dacă provocările inerente globalizării crescânde a economiei
mondiale sunt numeroase iar temerile legate de efectele acesteia pot fi
întemeiate, este tot atât de adevărat că în ultimă instanţă, globalizarea se
impune ca un proces obiectiv susţinut de realitatea schimbărilor
tehnologice şi economice curente şi nu poate fi asimilată nicidecum cu o
politică, care să poată fi apreciată ca bună sau rea şi care să poată fi, ca
atare, acceptată sau respinsă.
Desigur, o perspectivă asupra globalizării care se bazează exclusiv pe
temeri – chiar dacă unele par justificate – este unilaterală, fenomenul fiind
perceput mai curând ca o sursă de noi confruntări dintre naţiunile
independente. La fel de validă poate fi însă şi percepţia că procesul de
globalizare deschide noi oportunităţi pentru cooperarea internaţională, în
măsura în care introduce un nou grad de libertate în materie de posibilităţi
de acţiune şi furnizează un canal suplimentar pentru schimbul reciproc de
idei şi de activităţi. Şi chiar dacă noile evoluţii introduc numeroase
elemente de incertitudine şi pot conduce în anumite situaţii inclusiv la
confruntări, acestea din urmă nu sunt în mod necesar inevitabile.
De aceea, pare a fi mai pertinentă aprecierea că transformările care
stau sub semnul globalizării crescânde a economiei mondiale creează noi
condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea economică şi noi alternative
pentru atingerea acestor obiective, dar, ca acestea ridică în acelaşi timp şi
numeroase sfidări la adresa tuturor statelor, deopotrivă dezvoltate, în curs
de dezvoltare sau în tranziţie. După cum, la fel de pertinentă pare a fi şi
opinia acelor analişti care consideră că viitorul integrării globale va
depinde – aşa cum a depins şi în trecut – de forţa beneficiilor percepute şi
de capacitatea câştigătorilor de a-şi susţine cauza în termeni politici, de
succesul în construirea unor structuri instituţionale – interne şi
internaţionale – care să corespundă obiectivului de gestionare a unei
varietăţi de fluxuri între ţări şi, nu în ultimul rând, de politicile de natură să
pregătească ţările în vederea înfruntării provocărilor derivând din
deschiderea economică mai mare.

14.2. Integrarea economică

118
În sens psihosocial, integrarea desemnează procesul de înţelegere şi
acceptare a unor reguli şi principii care îi permit unui individ să
reacţioneze conform normelor şi valorilor care guvernează grupul din care
face parte.
În sens politic, integrarea desemnează procesele care au ca scop
acceptarea de către grupuri sau de către state a instituţiilor, a unei puteri,
sau a unui mod de a acţiona al unui grup mai vast sau al unei societăţi
dominante.
În sens economic, integrarea desemnează fie un proces, fie un
rezultat. Ca proces, integrarea este un ansamblu de măsuri luate pentru
înlăturarea discriminărilor între agenţii economici din diferite ţări (înlă-
turarea barierelor vamale, a diferenţelor de fiscalitate etc.) Ca rezultat,
integrarea se exprimă prin existenţa unui spaţiu economic unificat15.
Integrarea economică este procesul unificării economice complete a
unor economii naţionale distincte şi autonome. Această unificare constă
într-o liberalizare a tuturor activităţilor comerciale şi financiare, în aşa fel
încât posibilităţile de iniţiativă şi activitate economică pe ansamblul
teritoriului integrat să fie identice, pentru fiecare cetăţean al fiecărei ţări
din sistemul integrat, cu cele existente anterior în flecare ţară în parte.
Integrarea economică realizează o uniune comercială şi financiară care
poate deveni suportul unei uniuni monetare, sociale, juridice şi politice
(Fernand Baudhuin. Dictionnaire de l'économie contemporaine, Marabout,
Paris, 1969, p. 146).
Integrarea economică poate fi definită şi ca o uniune economică între
ţări care au adoptat un tarif extern comun şi politici comerciale comune şi
care şi-au eliminat restricţiile în comerţul reciproc. O asemenea uniune
implică armonizarea politicilor industriale, sociale şi monetare, a unui curs
de schimb concertat şi, în cele din urmă, o monedă comună (Dicţionar
Macmillan de economie modernă, Editura Codecs, p. 72).
Conceptul integrării economice a reprezentat esenţa gândirii politice
europene după cel de al doilea război mondial. Interesant este faptul că
acest concept a avut un rol esenţial în reaşezarea peisajului postbelic
european chiar dacă Europa era împărţită în două zone politice diferite, cu
sisteme economice diametral opuse. Atât la vest cât şi la est, integrarea
economică a fost concepută şi realizată atât ca instrument vital al
reconstrucţiei economice, cât şi pentru asigurarea unei poziţii favorabile în
confruntarea politico-militară, specifică perioadei Războiului Rece.
Metoda integrării economice a fost însă diferită.
În vestul Europei integrarea s-a realizat din iniţiativa a şase ţări, prin
intermediul instrumentelor şi principiilor pieţei. Mecanismul integrării a
constat în relaţiile concurenţiale pe o piaţă liberalizată din punctul de
vedere al circulaţiei bunurilor, al persoanelor şi capitalului (Comunitatea
Economică Europeană: 25 martie 1957).
În estul Europei, integrarea s-a realizat din iniţiativa Uniunii Sovietice,
prin intermediul instrumentelor şi principiilor conducerii centralizate a
economiei. Mecanismul integrării a constat în reglementarea pe bază de
plan centralizat a activităţilor de producţie şi comerţ, în condiţiile
practicării de preţuri fixe de către o autoritate centrală (Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc - CAER: 1 ianuarie 1949).

15
J. Bremond, A. Geledan, Dicţionar economic şi social, Editura Expert, Bucureşti, 1995
119
Dicţionarul de Economie Politică, editat la Bucureşti în 1974 definea
integrarea economică în mod diferenţiat, în funcţie de specificul sistemului
social politic în care avea loc procesul. Astfel, integrarea economică se
definea ca fiind „un proces complex de dezvoltare a economiei mondiale
în condiţiile contemporane care, în esenţă, constă în dezvoltarea
interdependenţelor dintre economiile diferitelor state şi este determinată
de un ansamblu de factori, între care revoluţiei ştiinţifice-tehnice îi revine
un rol esenţial. Conţinutul integrării economice este concret istoric. Natura
lui derivă din relaţiile economico-sociale de producţie şi natura relaţiilor
stabilite între ţări. Astfel, integrarea capitalistă constă în formarea de
grupări economice, comerciale şi vamale de esenţă monpolistă. Ea
presupune: liberalizarea pieţelor şi comerţului între ţările care participă şi
crearea unei uniuni vamale, circulaţia liberă a capitalurilor şi a forţei de
muncă între respectivele ţări, măsuri comune de politică economică, totul
servind intereselor capitalului monopolistic de a-şi spori profiturile şi de a-
şi lărgi şi intensifica expansiunea internaţională, dincolo de frontierele
zonei integrate. La începutul perioadei postbelice, sub denumirea de
integrare economică vest-europeană s-a făcut cunoscut procesul
constituirii monopolurilor suprastatale din Europa Occidentală. Din această
categorie de organizaţii economice suprastatale fac parte: Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică Europeană,
Asociaţia Europeană a Liberalui-Schimb. Ele au apărut iniţial ca o formă
nouă a luptei pentru reîmpărţirea pieţei mondiale între marile uniuni ale
capitaliştilor, pentru penetraţia statelor imperialiste mai puternice în eco-
nomia partenerilor lor mai slabi. Treptat, ele s-au transformat în impor-
tante centre economice şi politice care generează noi contradicţii pe arena
mondială. Piaţa comună, de pildă, evoluează ca o puternică forţă, cu
propriile ei interese şi obiective, opunându-se într-o serie de probleme
Statelor Unite şi Japoniei. în cadrul acestei grupări, pe măsura lărgirii
componentei sale, apar noi dimensiuni şi confuntări generate de diferende
în ceea ce priveşte forţa economică şi interesele. Astfel, probleme
regionale ale unor ţări ca Italia sau Marea Britanie, cele valutare între
statele membre ale acestei grupări, rapoartele variate de la o ţară la alta
între industrie şi agricultură, organizarea şi orientarea diferită a comerţului
exterior, opticile sensibil diferite în ceea ce priveşte fizionomia proiectatei
uniuni politice etc, formează un complex de natură con-flictuală,
definitoriu pentru evoluţia în continuare a integrării economice vest-
europene. Continuu au loc confruntări între încercările de introducere a
unor elemente de supranaţionalitate şi tendinţele obiective de afirmare a
independenţei şi suveranităţii statelor respective” (p. 379).
Pentru cititorul secolului XXI, textul redat din Dicţionarul mai sus citat
poate fi definit ca un exemplu perfect a ceea ce ne-am obişnuit să numim
„limba de lemn”. Accentele ideologice sunt extrem de puternice şi analiza
suferă datorită influenţei nedisimulate a „spiritului de partid”.
Decizia de a reda textul nu a avut însă în vedere doar dorinţa pre-
zentării tipului de analiză specific epocii comuniste, ci şi intenţia de a
demonstra diferenţa de principiu care a existat între cele două procese de
integrare, ca expresie a diferenţei de model între economia capitalistă şi
cea socialistă.
În timp ce modelul capitalist impune ca economia să fie reglată prin
intermediul instrumentelor pieţei, modelul socialist impune o
120
reglementare a economiei prin măsuri administrative, resursele econo-
mice fiind gestionate prin instrumentele conducerii centralizate, în baza
unor priorităţi stabilite de instituţii ale statului. Modelul capitalist
reglementează procesul de producţie prin semnele cererii exprimate prin
dinamica preţurilor, modelul socialist reglementează procesul de producţie
în funcţie de o dinamică a nevoilor de consum, stabilită prin directive
administrative dar evaluată, prioritar, pe baza principiilor ideologice.
Cunoscutul economist Bela Balassa (1928-1991) a stabilit o tipologie
a integrării care distinge cinci trepte pe scara evoluţiei acestui proces16.
Fiecare treaptă reprezintă o formă de integrare caracterizată printr-o
relaţie de dominare faţă de cea precedentă şi de subordonare faţă de cea
ulterioară. Acestea sunt:
1. Zona de liber-schimb. Se caracterizează prin faptul că ţările
membre elimină, între ele, tarifele vamale şi restricţiile cantitative dar
păstrează, fiecare în parte, protecţia iniţială faţă de restul lumii.
2. Uniunea vamală Se distinge faţă de zona liberului-schimb prin
faptul că se adoptă o politică comercială comună şi un tarif vamal comun
faţă de restul lumii.
3. Piaţa comună Formă superioară uniunii vamale prin eliminarea
între ţările membre a tuturor restricţiilor privind libera circulaţie a
factorilor de producţie.
4. Uniunea economică (Piaţa Unică) Adaugă pieţei comune procesului
de armonizare a politicilor economice.
5. Uniunea economică şi monetară Introducere autoritatea
supranaţională în reglementarea politicilor economice şi creează condiţiile
necesare trecerii la o moneda unică.

16
B. Balassa. The Theory of Economic Integration, Allen and Unwin, 1962
121
122