PERLA MOLDOVEI

    Despre locurile acestea se pomeneşte prima datã în hrisovul dat de Constantin Cehan
Racoviţã la 1 ianuarie 1757, când întreaga vale a Slãnicului „şi cu tot dealul de unde se scoate
sare” fãcea parte din moşia singurului domn din epoca fanariotã, nãscut dintr-o familie curat
româneascã, la Racova (Vaslui) şi care a ocupat în douã rânduri scaunul Moldovei.
    Simţindu-şi apropierea sfârşitului, „spre pomenirea sufletului sãu, a Doamnei Sultana şi a
copiilor sãi”, el dãruieşte aceastã moşie Epitropiei spitalului Sf. Spiridon din Iaşi, „fiindcã pentru
cheltuiala spitaliei este mare trebuinţã a se pune la cale vreun venit ca sã fie totdeauna stãtãtor
şi nestrãmutat, ca sã aibã sãracii bolnavi cheltuiala lor ce se cade dupã orânduialã…”, spune el
în acest hrisov.
    Pe la 1801, moşia era ţinutã în arendã de serdarul Mihalache Spiridon, boier de seamã şi
slujitor al curţii domneşti, care era şi cãmãraş de ocnã, adicã administrator, pe socoteala
domnului, al salinelor de la Ocnã.
    Scriitorul Wilhem de Kotzebue care şi-a petrecut vara anului 1885 la Slãnic, a fãcut, dupã
cum singur spune, tot felul de cercetãri, reuşind sã adune mãrturii şi sã descrie în cartea sa
întâmplãrile pitoreşti care au dus la descoperirea primelor izvoare minerale din Valea Slãnicului.
    „Un vînãtor din cei cu adevãrata patimã a vînatului, Serdarul Mihalachi Spiridon, cãmãraşul
ocnelor de la Tîrgul-Ocnei, gonea în anul 1801 un cerb prin valea Slãnicului, nelocuitã de nici
un suflet omenesc şi acoperitã cu o pãdure secularã prin care abia-ţi puteai face drum. De-a
împuşcat vînatul sau nu, puţin ne pasã; el cãzu ostenit pe-o stîncã, la picioarele sale curgea
vîjîind apa Slãnicului. Deodatã vede ţîşnind un izvor din stîncã, apa lasã urmã gãlbuie în calea
sa cea scurtã pînã la rîu. Vînãtorul gustã dintrînsa cu luare-aminte, se întoarce peste cîteva
minute cu o butelcã la locul descoperirii, pe care îl însemenazã prin ramuri de copaci; acum se
aflã în stare de a-şi supune descoperirea prietenilor sãi din Ocna, spre a fi analisatã. Prietenii
recunosc cã apa este mineralã şi cã în strãinãtate e întrebuinţatã spre tãmãduirea boalelor.”
    Serdarul, se spune, nu-şi cruţã osteneala de a face încã o datã drumul cel grozav de greu; ia
oamenii cu dânsul, care curãţã locul împrejurul izvorului, şi pe când, pentru întâia datã de la
„facerea lumii” se aude rãsunând securea în aceastã sãlbãticie, mai descoperã un al doilea
izvor mineral alãturi de cel dintâi, dar deosebit de acesta la gust.
    Mihalache Spiridon mai descoperã în anii 1804-1807 izvoarele nr. 3, 4 şi 5 şi …izbuti, prin
tãierea pãdurii şi spargerea stâncilor sã facã un fel de drum pe care oamenii erau în

stare sã meargã la izvoare cel puţin cãlare.

     În amintirea serdarului, izvorul nr. 1 din valea Slãnicului purtã multã vreme numele de izvorul

1/4
PERLA MOLDOVEI

„Mihail”. Vestea despre apele minerale din valea Slãnicului se întinse cu iuţealã în întreaga
Moldovã, şi din toate pãrţile ar fi venit oameni care aveau nevoie de tãmãduire, dar drumul era
lung şi anevoios, aşezãri omeneşti nu se aflau prin pãrţile locului, iar în pustietatea care
domnea în aceastã vale umblau încã, fãrã fricã de om, jivinele pãdurii. Porcii mistreţi mai intrã
în grãdinile locuitorilor sau se aud lupii urlând numai la vreo sutã de paşi, înspãimântând pe
vizitatori, scria W. de Kotzebue.
    Prin anul 1808, serdarul Spiridon ceru învoire domnitorului Scarlat Callimachi sã strãmute pe
valea Slãnicului, în locul unde descoperise izvoarele, 12 familii de „rufetaşi”, ţãrani care lucrau
la ocnele de sare şi pe care, în schimbul scutirii de biruri pe timp de 10 ani, sã-i oblige sã
îngrijeascã izvoarele şi pe cei veniţi la curã.
Mihalache Spiridon înalţã şi o bisericuţã în apropierea izvoarelor (1810), ridicã în jurul ei câteva
odãi pentru gãzduirea oaspeţilor şi fãcu şi „feredeie” (bãi) pentru bolnavi.
    În 1812 vin la Slãnic cei dintâi bolnavi „în numãr de doi sau trei, care auziserã vorbindu-se
despre izvoarele de tãmãduire din Germania şi ştiau sã preţuiascã folosul adus de apele
minerale”, scrie Cleopatra Tãutu, în lucrarea Slãnicul Moldovei, apãrutã în 1934.
   Cu prilejul vizitei la Slãnic, în 1816, a mitropolitului cãrturar al Moldovei, Veniamin Costache,
se construiesc primele douã case din bârne, în rariştea unde se tãiase pãdurea.
Numãrul vizitatorilor creştea. Prin 1820 erau la Slãnic vreo 40 de camere pentru bolnavi, fãcute
de serdarul Mihãlucã.
    În anul 1824, se acordã un privilegiu domnesc pentru înfiinţarea bãilor. În 1826, domnul Ioniţã
Sandu Sturza urcã numãrul coloniştilor la 27, iar în 1836 Mihail Sturza crescu numãrul lor la 50,
obligându-l pe serdar „sã deie încãperi fãrã platã de chirie pînã la numãrul de 30 bolnavi
sãraci…”, fapt pentru care serdarul obligã pe antreprenorul bãilor sã construiascã şase camere
pentru bolnavii lipsiþi de mijloace.
Tot în acest timp, de pe valea Oituzului şi din împrejurimi, vin ţãrani care se aşazã pe valea
Slãnicului, întemeind satul Cerdac şi Satul Nou.
    În 1840, staţiunea apare pentru prima datã pe harta ţãrii, sub denumirea de Feredeiele
Slãnicului.
În anul 1846 Adunarea Moldovei trece, prin donaţie, localul bãilor împreunã cu pãdurile din jur
(800 de fãlci), izvoarele minerale, bãile şi toate „acareturile” şi „hrisoveliţii”, Eforiei Spitalelor Sf.
Spiridon din Iaşi, dupã dorinţa fostului ei proprietar, Constantin Cehan Racoviţã, care o donase
Epitropiei, cu mult înainte de sfârşitul vieţii.      Aceastã danie este întãritã prin hrisovul domnesc
dat de Grigore Ghica Vodã la 6 noiembrie 1851.
     Sub administraţia Epitropiei Sf. Spiridon, staţiunea ia un mare avânt. Se lucreazã cu râvnã la
descoperirea de noi izvoare. În 1856, din însãrcinarea Epitropiei, protomedicul dr. Ludwig
Steege întocmeşte, pe baza unor analize parţiale fãcute în 1852 de farmaciştii Zotta şi
Abrahamfi şi ajutaţi de chimiştii Schnnel şi Th. Stenner, un studiu complet al izvoarelor, pe care
le comparã cu apele unor vestite staţiuni europene: Setters, Gleichenberg, Krahnchen,
Aix-la-Chapelle, St. Marie, Vichy, Kissingen, Marienbad, Karlsbad, Kreuznach, Ems, Adelheid,
Spa, Bruckenaud.
    În 1881, apele izvoarelor nr. 1, nr. 3, acesta din urmã supranumit şi „regele Slãnicului”, şi nr.
4 obţin medalia de argint la Expoziţia internaţionalã de balneologie de la Frankfurt pe Main, iar
în 1833, la Expoziţia din Viena, medalia de aur.
    Renumele lor trecuse de hotarele ţãrii. Faima de care se bucurã acum staţiunea îi aduce tot
mai mulţi vizitatori. Cu toate cã hrisovul domnesc prevedea cã teritoriile proprietate a Eforiei
spitalelor nu se pot înstrãina, în 1884 intrã în vigoare o lege care prevedea cã se putea vinde o

2/4
PERLA MOLDOVEI

parte din terenurile mãrginaşe la particulari, cu condiţia ca aceştia, în termen de trei ani de la
cumpãrare, sã construiascã vile confortabile, dupã planurile aprobate de conducerea Eforiei.
    În 1887, începe sistematizarea staţiunii. Vechea aşezare este strãmutatã în partea de jos a
localitãţii, iar în locul ei apar noi construcţii noi (1887-1912): hotelul „Racoviţã”, dupã numele
domnitorului care a donat Eforiei Sf. Spiridon aceste locuri, clãdire monumentalã, care îmbinã în
mod fericit stilul baroc cu elemente de veche arhitecturã româneascã. Se mai construiesc
urmãtoarele hoteluri: „Zimbru”, „Puf”, „Cerbu”, „Nemira”, „Dobru”, „Central”.
   Tot acum se construiesc un „Casino” cu salã de teatru, concert şi bal, Salã de curã şi
„Inhalatorul” pentru care se aduc specialişti de la Munchen.
Pentru construcţii se foloseşte piatrã din carierele de pe valea Slãnicului, iar ca meşteri sunt
angajaţi vestiţii constructori-zidari italieni.
Pe locul ocupat pânã atunci de cãsuţele primilor colonişti se amenajeazã un imens parc, cu alei
frumoase, arbori ornamentali şi diferiţi arbuşti, iar în apropierea parcului se amenajeazã o serã.
 

  În acelaşi timp se fac şi alte lucrãri, ca regularizarea cursului Slãnicului şi îndiguirea lui, se
construiesc poduri şi podeţe peste apa pârâului care are un curs şerpuitor, creându-se
posibilitatea de plimbãri prin pãdure şi la Cascadã; se capteazã izvoarele, se introduc cele mai
moderne instalaţii de bãi, inhalaţii şi pulverizaţii, pentru care se aduc aparaturã şi specialişti
strãini, se construieşte uzina electricã şi o fântânã cu apã de bãut.
Lipsa de cãi de comunicaţie fãcea anevoios accesul vizitatorilor în staţiune. Linia feratã Adjud –
Târgu Ocna a fost datã în folosinţã abia în 1888. în 1890 se construieşte şoseaua Târgu Ocna –
Slãnic Moldova şi patru poduri de fier peste apa Slãnicului.
    Prezentate în continuare la diferite expoziţii internaţionale de balneologie, apele izvoarelor
din Slãnic obţin numeroase alte distincţii. La Expoziţia cooperativã din Bucureşti, în 1894, şi la
Expoziţia universalã din Paris, în 1900, primesc din nou medalia de aur. Slãnic Moldova era o
staţiune balneoclimatericã modernã pentru acele vremuri, care putea sta alãturi de staţiunile
strãine.
    De atunci a fost supranumitã „Perlã a Moldovei”, renume care dãinuieşte pânã în zilele
noastre.
Anii primului rãzboi mondial, 1916-1918, au prefãcut Slãnicul Moldovei într-o ruinã. Încã din
primele luni, s-au dat lupte înverşunate în zona staţiunii. Trupele austro-ungare şi germane
încercau sã-şi deschidã drum pe linia Târgu Ocna – Adjud – Mãrãşeşti spre inima Moldovei.
Pentru a pune stãpânire pe Slãnic Moldova, ele dãdeau repetate atacuri peste munţii Cerbu şi
Pufu, tirul artileriei distrugând, unele dupã altele, frumoasele hoteluri şi vile şi instalaţiile
balneare.
Dupã intrarea trupelor germane în staţiune, Comandamentul este cantonat la hotelul Racoviţã.
La sfârşitul rãzboiului, Slãnicul este aproape distrus. Reconstrucţia începe târziu. În 1932,
hotelul Racoviţã era încã o ruinã.
Cu mari eforturi staţiunea este refãcutã doar parţial.
     Abia dupã naţionalizarea staţiunilor balneoclimaterice (1948), Slãnic Moldova ia un nou
avânt. Se construiesc clãdiri noi, se fac reparaţii capitale şi reamenajãri la vilele existente.
Staţiunea este racordatã la sistemul energetic naţional. Sanatoriul medical balnear este dotat cu

3/4
PERLA MOLDOVEI

instalaţii moderne. Ia fiinţã o policlinicã medicalã balnearã. Se întreprind lucrãri de modernizare

şi captare a izvoarelor minerale şi se amenajeazã o mofetã.
În grota salinei de la Târgu Ocna, se pun bazele „Sanatoriului Salina-Târgu Ocna”, pentru
tratarea afecţiunilor bronho-astmatice.
Se pune în funcţiune o linie de autobuze între staţiune şi Târgu Ocna.
În ultimele decenii ale secolului trecut se ridicã în staţiune câteva construcţii în stil modern a
cãror frumuseţe se desprinde din îmbinarea lor armonioasã cu celelalte clãdiri, prin folosirea
unor elemente arhitectonice potrivite stilului montan.
Slãnic Moldova devine un centru modern de tratament hidromineral ştiinţific cu caracter
permanent. Din anul 1974, Slãnic Moldova a fost declaratã staţiune de interes internaţional.

4/4