GOSPODÃRIREA INTEGRALÃ A DEŞEURILOR

Cantitatea şi sursele deşeurilor diferã de la o ţarã la alta. În S.U.A., 72%

sunt deşeuri industriale (din care 63% din industria minierã), 22% deşeuri
agricole, 5% deşeuri menajere (circa 250 mil.tone/an) şi 1 % reziduuri din apele
uzate. În Franţa, 69% reprezintã deşeuri agricole, 26% deşeuri industriale şi 5%
deşeuri menajere (circa 30 mil.tone/an). În Anglia, 75% sunt deşeuri urbane
(menajere şi comerciale).
În România, dupã 1990 au scãzut cantitativ deşeurile industriale şi
agricole, ca urmare a recesiunii economice, în schimb a crescut cantitatea
deşeurilor urbane (menajere şi comerciale), din cauza pãtrunderii pe piaţa
româneascã a unor produse superambalate, mare parte din ambalaje fiind
nonbiodegradabile. În prezent, cantitatea de deşeuri nu depãşeşte 8,5
mil.tone/an, dar, prin faptul cã invazia de produse din import ne-a gãsit
nepregãtiţi comportamental şi ca dotare tehnicã, spaţii largi urbane şi rurale din
ţara noastrã (inclusiv malurile râurilor) au devenit adevãrate gropi de gunoi, ce
agreseazã peisagistic şi care prezintã un grad mare de risc ecologic (inclusiv
pentru sãnãtatea omului).
Situaţia deşeurilor solide din România la nivelul anilor '90 se poate
urmãri în tabelul de mai jos.

CATEGORII DE DEŞEURI Cantitate în mii tone Cantitate în %

Deşeuri din agriculturã 6035 8,28
Deşeuri din exploatãrile miniere 36650 42,87
subterane
Deşeuri din uzinele de preparare 8681 10,44
Deşeuri industriale 2453 2,94
Deşeuri de lemn, hârtie, carton 841 1,01
Deşeuri petroliere şi chimice 3236 3,88
Deşeuri metalice 1508 1,81
Noroaie din tratarea apelor 4706 5,68
Cenuşã, zgurã 13268 15,95
Deşeuri menajere 5630 6,77
Deşeuri radioactive 1,13 0,001
TOTAL 83146 100,00
 Comunitatea Europeanã a dispus de o politicã comunitarã de gospodãrire
a deşeurilor începând din 1975, ceea ce s-a concretizat în diverse reglementãri şi
programe de cercetare - dezvoltare. Elementul comun şi fundamental al acestor
strategii îl consituie abordarea cunoscutã sub numele de Gospodãrirea
Integralã a Deşeurilor (GID). Înainte de discutarea tehnicilor, tehnologiilor şi
programelor GID, trebuie menţionate motivele pentru care GID este vitalã
pentru o comunitate umanã:
a) Capacitatea depozitelor scade continuu, în timp ce construirea unora
noi reprezintã un proces dificil şi scump.
b) Multe materiale care se gãsesc în volumul de deşeuri sunt resurse
naturale rare, care trebuie recuperate.
c) Activitatea de colectare şi sortare a materialelor care se gãsesc în
volumul de deşeuri pot fi o oportunitate de a începe o afacere.
d) Un sistem care nu se bazeazã pe o singurã variantã, adicã existenţa cel
puţin a unei alternative, este mai flexibil la schimbãri economice, tehnologice şi
legislative.
Prin urmare, aspectele economice ale GID se referã şi la economisirea
resurselor naturale, prin valorificarea materiilor prime şi materialelor.
GID direcţioneazã comunitãţile spre o rezolvare a problemelor de
gestionare a deşeurilor, prioritãţile fiind:
1) reducerea (minimizarea) cantitãţii de deşeuri;
2) valorificarea (reciclarea şi compostarea) deşeurilor;
3) recuperarea de energie şi micşorarea volumului deşeurilor prin
incinerare;
4) optimizarea evacuãrii finale, prin depozitarea în depozite ecologice.
1) Minimizarea cantitãţii de deşeuri se realizeazã prin schimbãri în
procesele de producţie a bunurilor, în practicile de cumpãrare a consumatorilor,
în diferite activitãţi industriale şi comerciale, din care sã rezulte o reducere a
cantitãţii de deşeuri generate. Minimizarea deşeurilor cuprinde cel puţin patru
elemente:
- folosirea de mai puţine resurse per produs;
- creşterea vieţii produsului;
- repararea şi refolosirea produselor;
- reducerea consumului.
Multe aspecte ale minimizãrii deşeurilor depãşesc competenţa
autoritãţilor locale şi necesitã o legislaţie naţionalã. Cu toate acestea, tehnici ca
informarea eficace a publicului şi programe de educare, practici de procurare a
instalaţiilor de tratare a deşeurilor şi interziceri de depozitare pot fi eficiente în
reducerea cantitãţii de deşeuri.
 2) Valorificarea deşeurilor are în vedere reciclarea şi compostarea.
2.1. Reciclarea deşeurilor este un proces care include colectarea
deşeurilor, sortarea (separarea) materialelor din volumul deşeurilor, transportul
materialelor şi procesarea acestora în vederea valorificãrii, activitatea de
marketing (identificarea cumpãrãtorilor, negocierea preţului şi transportul
materialelor) şi manufacturarea (reconfigurarea) de noi produse (cu materialele
reciclate).
2.2. Compostarea (fermentarea) deşeurilor este un proces de
descompunere controlatã a deşeurilor biodegradabile, rezultând un material tip
humus (compostul). Deşeurile potenţial compostabile includ: deşeurile de
grãdinã, resturile alimentare, bãlegarul, hârtia contaminatã cu anumite substanţe
organice. Compostarea se poate face la diferite scãri, de la compostarea de
gradinã pânã la staţii uriaşe care deservesc un oraş, un judeţ sau chiar o regiune.
Pieţele potenţiale pentru compost includ: pepiniere, ferme agricole, unitãţi ale
silviculturii, parcuri, amenajãri de construcţii.
3) Recuperarea de energie şi micşorarea volumului deşeurilor prin
incinerare ia în considerare faptul cã incinerarea deşeurilor conduce la
reducerea volumului acestora cu 60-90%, generând, în acelaşi timp, cu ajutorul
unor instalaţii specializate, energie termicã şi energie electricã. Într-un sistem
GID, tehnicile de incinerare diferã în funcţie de natura materiei prime.
4) Depozitarea în depozite ecologice este o componentã criticã a GID,
pentru cã întotdeauna vor exista deşeuri care nu se pot recicla sau composta şi
cenuşa de la incineratoare. Este aproape imposibil ca depozitele de deşeuri sã
fie proiectate, construite, operate şi închise într-o manierã în care impactul
asupra mediului sã fie foarte mic. Noile restricţii de proiectare şi întreţinere a
depozitelor impun asigurarea unei operãri ecologice, ca, de exemplu, controlul
infiltraţiilor gazelor, întreţinerea dupã închiderea depozitului de deşeuri,
monitorizarea apelor subterane, având ca efect scumpirea construcţiei şi operãrii
depozitelor.

Practici sãnãtoase de gospodãrire a deşeurilor

Întrebarea care trebuie lãmuritã este: „Ce reprezintã o practicã sau o

opţiune tehnicã sãnãtoasã ?” Adicã, „Sãnãtoasã pentru a realiza ce ?” sau
„Sãnãtoasã în ce condiţii ?” sau „Sãnãtoasã pentru cine ?”. Întreaga gamã de
activitãţi prezentate mai înainte, pornind de la minimizarea deşeurilor pânã la
depozitarea controlatã, are legãturã cu alte probleme ecologice, economice şi
sociale, majoritatea rãspunsurilor legate de gospodãrirea deşeurilor având
implicaţii asupra altor domenii de activitate.
Prin practici sãnãtoase se au în vedere strategii sau opţiuni tehnice de
gospodãrire a deşeurilor care reprezintã un echilibru între soluţiile fezabile,
durabile, benefice pentru protecţia mediului şi pentru societate, pe de o parte şi
problemele de eficienţã economicã pe care le ridicã Gospodãrirea Integralã a
Deşeurilor, pe de altã parte. Aceasta înseamnã, în primul rand, cã o practicã
sãnãtoasã nu numai cã va corespunde unor scopuri precise sau unei recomandãri
impuse de GID, dar, în sens mai larg, va avea în vedere condiţiile puse de o
situaţie concretã, în care trebuie aplicatã o soluţie propusã. În cele din urmã,
factorul care determinã dacã o practicã este sãnãtoasã îl reprezintã situaţia
concretã datã. De exemplu, în timp ce factorii de decizie din sectorul
gospodãririi deşeurilor solide orãşeneşti se strãduiesc sã colecteze componentele
reciclabile din fluxul de deşeuri şi sã minimizeze daunele produse mediului în
timpul manipulãrii şi depozitãrii deşeurilor, practicile sãnãtoase solicitã alocarea
resurselor într-un mod care sã satisfacã toate scopurile propuse de societate.
Investiţiile pentru îmbunãtãţirea calitãţii mediului se vor reduce dacã se vor
aloca resurse pentru retehnologizarea întreprinderilor puternic poluante.
Factorii importanţi în derularea evenimentelor sunt aptitudinile de manager,
finanţarea proiectelor şi evaluarea din punct de vedere economic.
Condiţiile care influenţeazã alegerea unei practici sãnãtoase sunt:
- nivelul de dezvoltare: economicã, tehnologicã şi a resurselor umane în
domeniul deşeurilor;
- condiţiile naturale: topografia şi caracteristicile solului, clima,
caracteristicile deşeurilor (densitate, conţinut de umezealã, combustibilitate,
reciclabilitate), caracteristicile oraşului (mãrimea, densitatea populaţiei,
dezvoltarea industrialã);
- considerente sociale şi politice: gradul în care deciziile sunt restrânse
sau susţinute de considerente politice, gradul de implicare al comunitãţii,
practicile educaţionale.
Condiţiile de bazã pot sã aparã într-un numãr imens de combinaţii.
Aceasta înseamnã, încã o datã, cã procesul decizional trebuie adaptat unei
situaţii particulare.
RECUPERAREA, RECICLAREA ŞI REFOLOSIREA MATERIALELOR

Potrivit conceptului de dezvoltare durabilã, un element cheie îl reprezintã

obligaţia de a veghea la consecinţele pe care le au diminuarea resurselor
naturale şi creşterea poluãrii asupra generaţiilor viitoare.
La scarã globalã, sunt evidenţiate o serie de restricţii în privinţa resurselor
materiale, ceea ce a fãcut ca reciclarea produselor sã devinã o necesitate
obiectivã. Chiar dacã nu se poate vorbi de o epuizare absolutã a resurselor
minerale şi energetice, trebuie luatã în considerare tendinţa evidentã de reducere
a conţinutului util al rezervelor şi de creştere, din aceastã cauzã, a eforturilor
financiare, energetice şi tehnologice pentru introducerea acestora în circuitul
economic. Se urmãreşte fluxul tehnologic de fabricaţie şi de utilizare a unui
produs.

Fluxul de producţie şi consum al unui produs

Dacã produsul „uzat” este „aruncat” el devine un deşeu şi, deci, un agent
de poluare a mediului, care, cel mai adesea, nu reuşeşte sã-l asimileze rapid. Pe
de altã parte, înlocuirea lui presupune reluarea întregului flux tehnologic, cu tot
ansamblul de factori poluanţi implicaţi.
Politica opusã, care constã în recuperarea, reciclarea şi refolosirea
produsului, modificã schema de flux a ciclului de viaţã a produsului.
 Reziduurile care apar sunt considerabil mai reduse cantitativ decât cele
generate în etapele superioare ale fluxului tehnologic integral; acelaşi lucru se
poate spune şi despre cantitãţile de materii prime şi energie implicate în faza de
recuperare, reciclare şi refolosire.
Conform legislaţiei în vigoare, deşeurile refolosibile sunt substanţe,
materiale sau produse provenite din activitãţile industriale, agricole, din
construcţii, transporturi, prestãri de servicii sau alte domenii de activitate,
precum şi din consumul populaţiei, ale cãror caracteristici şi proprietãţi permit
reintroducerea lor ca atare sau ca materii prime secundare în circuitul productiv,
fãrã risc pentru mediul înconjurãtor şi/sau pentru sãnatatea populaţiei.

Fluxul de producţie şi consum modificat

Referitor la aceastã fazã, se pot distinge mai multe situaţii:

1) Produsul uzat (utilizat) pastreazã toate calitãţile produsului iniţial, cu
excepţia faptului cã a fost „dispersat” în mediu. Este cazul tipic al ambalajelor
de sticlã. Recuperarea va consta în acest caz în colectarea în vederea refolosirii
ca atare.
2) Produsul uzat (utilizat) şi-a pierdut o parte din calitãţile iniţiale, care
pot fi însã regenerate printr-o tehnologie corespunzãtoare. De exemplu:
reeşaparea anvelopelor, recondiţionarea uleiurilor uzate şi a acumulatoarelor de
plumb. Recuperarea va consta în acest caz în colectare, urmatã de aplicarea
tehnologiei de regenerare a produsului, pentru a corespunde din nou utilizãrii.
3) Produsul uzat şi-a pierdut cea mai mare parte din calitãţile iniţiale. În
acest caz, produsul se colecteazã în scopul recuperãrii materiilor prime sau
subansamblelor din care este constituit. În acest mod, pe de o parte, se evitã
poluarea mediului cu diverse materiale (cioburi de sticlã, fier vechi), iar, pe de
altã parte, se realizeazã o reducere a consumului de energie la extracţia şi
prelucrarea materiilor prime, precum şi o conservare a materiilor prime naturale.
 Multe din substanţele solide depozitate ca deşeuri pe sol pot fi reciclate
sau valorificate direct: cenuşa de termocentrale, zgura de oţelãrie, cenuşile
piritice, nãmolul roşu de la aluminã, fosfogipsul, precum şi deşeurile de metale,
de materiale plastice, de masã lemnoasã, etc. a cãror valorificare este cunoscutã
în practica economicã. Recuperarea şi valoriflcarea subproduselor poate
diminua mult necesarul de mijloace financiare legat de depoluare şi poate
suplimenta baza de resurse materiale a economiei, amplificând activitatea
productivã prin antrenarea forţei de muncã disponibilã. În strategia stabilizãrii
economiei se are în vedere valorificarea deşeurilor amintite pentru obţinerea
materialelor de construcţie, a amendamentelor pentru agriculturã, precum şi
valorificarea polimerilor pentru reciclare, a metalelor, a lubrifianţilor, a energiei
termice reziduale, a combustibilor gazoşi, etc. Pentru toate acestea trebuie
elaborate studii de fezabilitate, pentru evidenţierea tuturor implicaţiilor privind
practica economicã.
Tratarea deşeurilor devine din ce în ce mai complexã, iar piaţa de tratare
a acestora este determinatã atât de volumul lor, cât şi de legislaţia în vigoare.
Existã multe subproduse de proces a cãror reutilizare este cunoscutã în
practica economicã şi care pot deveni surse de materii prime, reducându-se, în
acelaşi timp, presiunea execitatã asupra mediului înconjurãtor. Din aceastã
categorie fac parte unele materiale solide depozitate ca deşeuri pe sol, ape
reziduale cu conţinut de substanţe utile, gaze industriale ai cãror componenţi pot
fi valorificaţi, etc. Tabel ...
Avantajele recuperãrii au determinat ţãrile vestice sã includã recuperarea
şi reciclarea substanţelor utile din deşeurile industriale în strategia dezvoltãrii
economice.
Din punct de vedere tehnic, noţiunea de reciclare semnificã acţiunea de
reintroducere, într-o fracţiune de circuit sau într-un ciclu de tratare a unor
materiale care au mai parcurs, anterior, circuitul sau ciclul respectiv. Prin
urmare, reciclarea înseamnã atât recuperarea, cât şi reintroducerea materialelor
într-un circuit.

PROCEDEE DE TRATARE, RECUPERARE ŞI VALORIFICARE

A UNOR DEŞEURI

Reducerea efectului poluant, exercitat atât în sfera fabricãrii produselor,

cât şi a consumului, îşi gãseşte o parte din rezolvare în activitatea de reciclare a
resurselor materiale. Gestiunea deşeurilor şi a subproduselor are la bazã douã
principii:
- fie evitarea sau, într-o proporţie cât mai mare, reducerea formãrii
deşeurilor;
- fie diminuarea acumulãrii deşeuurilor, prin recuperarea, reciclarea şi
refolosirea unor cantitãţi cât mai mari din acestea.
 În ceea ce priveşte produsele uzate, recuperarea şi reciclarea se
diferenţiazã în funcţie de mai multe situaţii:
1) Produsul uzat (utilizat) pãstreazã toate calitãţile produsului iniţial, cu
excepţia faptului cã a fost „dispersat” în mediu. Este cazul tipic al ambalajelor
de sticlã. Recuperarea va consta în acest caz în colectarea în vederea refolosirii
ca atare.
2) Produsul uzat (utilizat) şi-a pierdut o parte din calitãţile iniţiale, care
pot fi însã regenerate printr-o tehnologie corespunzãtoare. De exemplu:
reeşaparea anvelopelor, recondiţionarea uleiurilor uzate şi a acumulatoarelor de
plumb. Recuperarea va consta în acest caz în colectare, urmatã de aplicarea
tehnologiei de regenerare a produsului, pentru a corespunde din nou utilizãrii.
3) Produsul uzat şi-a pierdut cea mai mare parte din calitãţile iniţiale. În
acest caz, produsul se colecteazã în scopul recuperãrii materiilor prime sau
subansamblelor din care este constituit. În acest mod, pe de o parte, se evitã
poluarea mediului cu diverse materiale (hârtie, cioburi de sticlã, fier vechi), iar,
pe de altã parte, se realizeazã o reducere a consumului de energie la extracţia şi
prelucrarea materiilor prime, precum şi o conservare a materiilor prime naturale.
Câteva exemple de produse care se recupereazã ecologic în ţãrile
dezvoltate sunt: vehicule uzate, pile şi lãmpi fluorescente, frigidere,
acumulatoare, telefoane, computere, fotocopiatoare, componente ale deşeurilor
menajere etc.
Depoluarea industrialã recurge preponderent la tehnologii clasice,
precum filtrarea mecanicã, procedee termice, transformãri chimice sau bilogice,
operaţii de colectare şi sortare etc., aceastã activitate fiind, în esenţã, o
specializare a industriei chimice şi constructoare de utilaje.
O primã dificultate în activitatea de recuperare constã în gradul înalt de
dispersie al produsului recuperat. În aceste condiţii, în cazul cel mai simplu,
acela al produselor ce pot fi reutilizate ca atare sau dupã recondiţionare, este
necesarã instalarea în teritoriu a unei reţele cât mai dese de recuperare a
produselor, reţea care presupune adesea eforturi mari de organizare şi transport,
precum şi antrenarea unei forţe de muncã considerabile.
Dificultãţi considerabil mai mari apar în cazul produselor complexe
nereutilizabile, care se colecteazã pentru recuperarea materiilor prime. Aici, pe
lângã faza de colectare, trebuie introdusã o a doua fazã, de separare a
componentelor produsului în funcţie de materia primã din care sunt alcãtuite,
ceea ce implicã, de asemenea, un volum considerabil de muncã şi instalaţii
complexe (de exemplu, recuperarea Fe şi Cu dintr-un electromotor uzat).
Un caz aparte îl constituie acele produse care pot fi refolosite în urma
restabilirii unora dintre proprietãţile sale. Sub aspect economic, este evident
mai avantajos ca un produs sã fie reciclat (restabilirea unor proprietãţi), decât
sub forma de materii prime. Criteriul de opţiune pentru varianta de reciclare îl
constituie, în primul rând, existenţa unei tehnologii capabile sã restabileascã
proprietãţile dispãrute (pierdute) prin uzurã, tehnologii care adesea nu sunt nici
simple, nici evidente şi care fac, de foarte multe ori, apel la cele mai noi cuceriri
din ştiinţã şi tehnicã. Aprecierea unei asemenea tehnologii se face, pe de o parte,
prin prisma eforturilor pe care le implicã în procesul de restabilire a
proprietãţilor iniţiale ale produsului (eforturi umane, materiale, energetice,
investiţii, timp), precum şi prin mãsura în care restabilirea vechilor proprietãţi
(caracteristici) s-a realizat integral. În cazul cel mai frecvent, aceastã restabilire
a proprietãţilor iniţiale nu este de 100%, ceea ce face ca produsul sã fie slab
calitativ, fie sã aibã o fiabilitate mai redusã. Pornind de la aceste observaţii,
rezultã cã produsul îşi va pierde treptat din calitãţi odatã cu creşterea numãrului
de cicluri folosire-recondiţionare, la un moment dat devenind inapt pentru o
nouã recondiţionare, moment în care trebuie gãsite o cale de reciclare a sa sub
altã formã.
La ora actualã, tratarea deşeurilor se înscrie într-o industrie de reciclare
complexã, care a atins un randament de 84% din totalul cantitãţii de deşeuri.
Aceastã situaţie este determinatã atât de volumul deosebit de mare al deşeurilor,
cât şi de legile existente. Ca ordin de mãrime, cantitatea de deşeuri rezultate
anual în ţãrile UE se ridicã la 2,2 miliarde tone, repartizate astfel: 0,4 mld.t
deşeuri din industria extractivã şi energeticã; 0,16 mld.t deşeuri industriale; 0,23
mld.t nãmol din epurarea apelor uzate; 1,9 mld.t hidrocarburi uzate (uleiuri); 1,1
mld.t deşeuri agricole; 0,1 mld.t deşeuri menajere.
Din deşeurile industriale, 60 % sunt recuperate şi valorificate; 95% din
deşeurile agricole sunt reciclate; din deşeurile menajere se colecteazã 60%, din
care 33% sunt incinerate şi 5% sunt compostate.

PROCEDEE ŞI INSTALAŢII COMPLEXE PENTRU

SELECTAREA ŞI VALORIFICAREA MATERIALELOR
REFOLOSIBILE DIN DEŞEURILE COMUNITARE

În privinţa deşeurilor comunitare, într-o localitate cu 200.000 locuitori,

considerând cã fiecare locuitor „produce” în medie 0,800 m3 deşeuri pe zi (în
Bucureşti: 0,850 - 1,500 kg/zi), trebuie evacuate circa 650 m3/zi deşeuri.
Componenţa acestor deşeuri este foarte variatã, în funcţie de structura
populaţiei, modul de viaţã şi factorii sezonieri. Ca procentaj mediu, deşeurile
urbane se compun din: lemn 6%, hârtie 18%, textile şi oase 6%, metale 21%,
piele 2%, materiale plastice 3,5%, sticlã 13% etc. şi au o putere caloricã de
1500-2000 kcal/kg.
Pânã în prezent au fost studiate, experimentate şi chiar aplicate patru
procedee de neutralizare a deşeurilor menajere:
1) Arderea (incinerarea) parţialã sau în masã, având ca subprodus
principal energia termicã (cãldura).
2) Fermentarea (compostarea), având ca subprodus principal compostul
pentru agriculturã.
 3) Piroliza (degazarea), având ca subprodus principal combustibilul solid
sau lichid.
4) Reducerea chimicã şi biologicã (conversia fotochimicã, respectiv
conversia fotobiologicã), având ca subprodus etanolul sau gazul metan.
Fiabilitatea acestor patru procedee a fost demonstratã. Mai trebuie, însã,
verificat care din procedee se preteazã a fi aplicat, în funcţie de condiţiile
diferite de la un loc la altul, pentru tratarea importantelor cantitãţi de deşeuri
menajere. Un lucru este cert: trebuie sã existe o fazã preliminarã, care constã în
preselectarea materialelor refolosibile direct de la locul de producere a acestora
(de la populaţie, unitãţi de producţie, instituţii, etc.). Dincolo de aceasta, în masa
mare de deşeuri menajere, ce trebuie evacuate şi neutralizate, se mai gãsesc încã
multe materii prime, materiale refolosibile şi energie potenţialã, care sã justifice
studierea şi aplicarea procedeelor enunţate mai sus, pentru a obţine o
valorificare complexã a deşeurilor menajere.
În continuare vor fi prezentate succint cele patru procedee, cu avantajele
şi dezavantajele lor.

1. Arderea (incinerarea) deşeurilor comunitare. Instalaţii de

incinerare a deşeurilor

Arderea deşeurilor comunitare este o metodã termicã de eliminare

(denocivizare) a acestora, prin oxidare completã la temperaturi înalte a
materiilor organice şi folosirea, de regulã, a energiei termice şi a produselor de
ardere rezultate. Avantajul principal al incinerãrii deşeurilor comunitare este
reducerea substanţialã a greutãţii (pânã la 75%) şi a volumului (pânã la 90%)
deşeurilor, ceea ce poate fi benefic dacã spaţiul pentru gropi de gunoi este
deficitar.
Incinerarea distruge anumite deşeuri organice, nemetalice şi distruge
bacteriile şi viruşii patogeni (ceea ce constituie principalul beneficiu în cazul
arderii deşeurilor medicale). La examinarea variantei de incinerare a deşeurilor
solide orãşeneşti, factorii de decizie trebuie sã compare avantajele incinerãrii în
raport cu costurile semnificative de investiţii şi exploatare, impactul asupra
mediului şi dificultãţile tehnice de exploatare a unui incinerator.
Incinerarea deşeurilor poate constitui o practicã sãnãtoasã în situaţiile în
care sunt îndeplinite urmãtoarele condiţii:
- spaţiile adecvate pentru gropi de gunoi sunt deficitare, ceea ce face ca
incinerarea sã fie o variantã eficientã economic;
- aparatura necesarã pentru controlul factorilor de mediu este instalatã şi
întreţinutã corespunzãtor;
- instalaţia este dimensionatã corect şi este amplasatã astfel încât sã se
completeze cu celelalte elemente ale sistemului GID;
- materialul care trebuie ars este combustibil;
 - existã în apropiere pieţe pentru energia termicã rezultatã în urma
incinerãrii.
De la simple staţii de incinerare s-a ajuns în prezent sã existe în lume
peste 1000 de uzine moderne de ardere a deşeurilor menajere. Existã mai multe
tehnologii (sisteme) de incinerare a deşeurilor.
- sisteme de incinerare cu ardere în masã;
- sisteme incineratoare modulare;
- sisteme incineratoare cu pat fluidizat.
În plus, unele instalaţii au experimentat procedee înrudite, ca piroliza şi
gazeificarea, care convertesc deşeurile solide prin prelucrare termicã în
combustibil gazos, lichid sau solid. De exemplu, în Japonia, unele instalaţii
folosesc un procedeu cu douã trepte, în care piroliza este urmatã de combustia
termicã.
Sistemele de incinerare cu ardere în masã sunt forma predominantã a
incinerãrii deşeurilor solide urbane. Metoda de „ardere în masã” dateazã de la
începutul secolului şi, în timp, a fost îmbunãtãţitã de specialiştii germani.
Sistemele de ardere în masã constau din douã sau trei unitãţi de incinerare, cu
capacitãţi mergând de la 50 la 100 tone pe zi, astfel încât capacitatea totalã a
instalaţiei sã fie cuprinsã între 100 şi 300 tone pe zi. Aceste instalaţii pot
accepta gunoi care a fost supus la o sumarã pre-procesare, alta decât cea
constând din îndepãrtarea articolelor cu dimensiuni prea mari (frigidere,
canapele etc.). Sunt necesare operaţii de separare a deşeurilor vãtãmatoare din
gospodãrii (agenţi de curãţire şi pesticide) şi de recuperare a materialelor
feroase, pentru a asigura o incinerare responsabilã faţã de mediu şi o conservare
a resurselor.
În principiu, prelucrarea deşeurilor cuprinde o platformã de basculare, o
groapã, o macara şi benzi transportoare. Vehiculele intrã pe platforma de
basculare şi îşi descarcã deşeurile pe platformã sau direct în groapã. Atunci
când deşeurile sunt descãrcate pe platformã se foloseşte un buldozer pentru a le
împinge în groapã sau pe banda transportoare. De pe un topogan de alimentare
(sau buncãre de alimentare), deşeurile sunt transmise continuu în cuptoarele
(camerele) de combustie (printr-o mişcare de rostogolire), deasupra cãrora se
aflã cazanele de aburi. Parametrii tehnici (valori medii) ai instalaţiilor de
incinerare sunt: temperatura de incinerare 850°C, cu 6% oxigen (O2) la un timp
de 2 secunde. Gazele arse sunt tratate (filtrare simplã, uscatã sau umedã) pentru
reţinerea emisiilor de praf şi cenuşã (max. 100-600 mg/m3), oxid de carbon CO
(max. 150 mg/m3), bioxid de sulf SO2, acid clorhidric HCl, etc. Cãldura
rezultatã din gazele arse se valorificã prin generare de electricitate sau abur
pentru reţeaua urbanã de termoficare.
Sistemele incineratoare modulare sunt compuse din unitãţi modulare cu
capacitãţi relativ mici, între 5 şi 120 tone de deşeuri solide pe zi. Instalaţiile
tipice au, pentru o capacitate totalã de 15-400 tone pe zi, între 1 şi 4 unitãţi.
Majoritatea unitãţilor modulare produc abur, ca unic produs energetic.
Incineratoarele modulare se folosesc, în general, în comunitãţi mai mici sau
pentru operaţii comerciale şi industriale. Conceptul lor prefabricat oferã
instalaţiilor modulare avantajul unei durate mai mici de construcţie. În plus,
costurile de investiţie pe tonã de capacitate sunt mai mici la unitãţile modulare
faţã de alte variante de incinerare a deşeurilor.
Incineratoarele modulare folosesc un procedeu întrucâtva diferit de cel al
incineratoarelor cu ardere în masã, având (în mod obişnuit) douã camere de
combustie. Gazele generate în prima camera se transferã la un post-arzãtor, care
asigurã o combustie completã şi serveşte ca mijloc principal de combatere a
poluãrii.
Sistemele incineratoare cu pat fluidizat sunt folosite mai mult în Japonia
şi în SUA. Într-un incinerator cu pat fluidizat, grãtarul de alimentare este
înlocuit cu un pat de calcar granulat sau nisip, care poate rezista la temperaturi
mari. Într-un cuptor cu pat fluidizat, reziduurile sunt menţinute în suspensie şi
în mişcare intensã în interiorul camerei de combustie, cu ajutorul unui curent
ascendent de aer cald. Astfel, combustia se realizeazã foarte rapid şi în mod
uniform. Combustia la presiune înaltã produce gaze calde care acţioneazã o
turbinã, iar aceasta, la rândul ei, acţioneazã un generator electric.
Spre deosebire de incineratoarele cu ardere în masã, incineratoarele cu
pat fluidizat necesitã întotdeauna o pre-procesare, numitã pregãtirea
combustibilului, pentru cã sticla şi metalele nu sunt binevenite în acest sistem.
Din acest motiv, tehnologia cu pat fluidizat poate fi o alegere sãnãtoasã pentru
oraşele cu grad înalt de civilizaţie, unde se practicã constant operaţii de sortare
şi reciclare a deşeurilor solide.

În ţãrile europene se prelucreazã prin ardere 20-25% din volumul

deşeurilor. În ultimii ani, se manifestã tendinţe de dezvoltare a instalaţiilor de
incinerare cu capacitãţi de peste l0t/orã pentru localitaţi cu 100.000 locuitori şi
30t/orã pentru localitaţi cu 300.000 locuitori.
Astfel, în Elveţia, prima instalaţie pilot a fost realizatã în 1957, iar în
prezent s-a ajuns la incinerarea a 50% din deşeurile din ţarã.
În Anglia, la Glasgow, în anul 1912 a început funcţionarea unei instalaţii
de incinerare a deşeurilor menajere ce producea electricitate. La Londra
funcţioneazã o uzinã de incinerare care arde deşeurile menajere în proporţie de
12% din cele existente în capitalã, dupã ce sunt extrase metalele şi sticla, iar
cãldura este furnizatã acţionãrii unor turbine ce produc electricitate.
În SUA funcţioneazã peste 200 de instalaţii pentru arderea deşeurilor
menajere, dar, dintre acestea, foarte puţine folosesc energia termicã rezultatã.
Ca sistem de ardere, în SUA prezintã interes cuptorul cu pat fluidizat.
În Germania existã, în prezent, peste 50 de instalaţii de incinerare, care
ard circa 35% din totalul reziduurilor menajere ce trebuie neutralizate.
Cantitatea de energie obţinutã astfel reprezintã 0,6% din energia consumatã.
 În Italia funcţioneazã 195 de instalaţii pentru incinerarea reziduurilor
menajere, în care sunt arse în medie 34% din totalul deşeurilor menajere din
ţarã.
În Franţa, în anul 1970, din cele 11 milioane tone de reziduuri menajere
colectate, 3 milioane au fost incinerate în 51 de oraşe. Peste 10 ani, ponderea
reziduurilor menajere incinerate a crescut la 48% din totalul deşeurilor menajere
colectate.
În Polonia s-a început cu alte metode de neutralizare, printre care
compostarea deşeurilor menajere, dar, în prezent, se practicã în paralel cu
compostarea şi incinerarea reziduurilor menajere.
În Ungaria s-a construit la Budapesta o instalaţie de incinerare a
reziduurilor menajere cu o capacitate de ardere de 200 t de reziduuri pe zi.
Instalaţia este prevãzutã cu 4 cazane, iar energia caloricã este folositã în
sistemul de termoficare.
În fosta Cehoslovacie, metoda arderii deşeurilor menajere dateazã din
1905, primul crematoriu de gunoaie fiind construit în oraşul Brno. În anul 1934
a fost construitã o staţie de incinerare la Praga, aburul produs fiind folosit în
întreprinderile industriale din apropiere, pentru încãlzire şi în scopuri
tehnologice. Trierea deşeurilor se fãcea manual de pe benzi transportoare cu
vitezã micã, separandu-se metalele, hârtia, textilele, oasele, sticla, care erau
folosite drept materie primã în alte procese tehnologice. Acest crematoriu, cu
unele modificãri, funcţioneazã şi astãzi, fãrã a se mai folosi munca manualã.
Unele ţãri care s-au desprins din statutul de ţãri în curs de dezvoltare sunt
capabile sã-şi incinereze deşeurile generate în marile oraşe. Singapore
exploateazã trei incineratoare care trateazã aproximativ 90% din deşeurile
comunitare generate. De asemenea, Coreea de Sud are multe incineratoare, iar
la Bangkok lucreazã trei staţii de incinerare. Proiecte pilot sunt sprijinite prin
ajutoare bilaterale sau Internaţionale. Astfel, în Tanzania, cu asistenţa unui
guvern strãin, a fost construit un incinerator cu recuperare de caldurã din
deşeuri.
În România s-au realizat în perioada 1973-1980 studii şi cercetãri
experimentale care au condus la concluzia cã valorificarea deşeurilor
comunitare prezintã interes pentru economia naţionalã. În anul 1974, INCREST
a pus în funcţiune în Bucureşti un incinerator de tip Lillers - Franţa, pentru
efectuarea de cercetãri în domeniul valorificãrii energiei de ardere a reziduurilor
menajere. Dupã anul 1980 s-a trecut la realizarea a 4 instalaţii (de tip
INCREST, cu câte 2 cuptoare verticale) de valorificare energeticã prin
incinerarea deşeurilor menajere: una la Iaşi, una la Constanţa şi douã la
Bucureşti. O astfel de instalaţie este destinatã arderii reziduurilor menajere
urbane, cu umiditate ridicatã şi putere caloricã scãzutã, în regim de
autocombustie (fãrã aport de combustibil lichid), cu valorificarea cãldurii prin
producerea de agent termic de termoficare şi cu balotare de fier, care este extras
pe cale electromagneticã. Funcţionând cu douã linii, o instalaţie poate deservi
circa 150-200 mii locuitori, la un indice de producere a reziduurilor menajere de
0,750 kg/locuitor.zi.

Aspecte economice şi de protecţia mediului privind aplicarea

procedeului de ardere a deşeurilor solide comunitare
Dupã datele din literatura de specialitate, arderea reziduurilor menajere
este indicatã în oraşele cu o populaţie de cel puţin 100.000 locuitori, în cuptoare
amplasate la o distanţã de maximum 2 km de cartierele locuite.
Energia termicã degajatã de ardere poate fi utilizatã pentru producerea
aburului, energiei electrice şi pentru scopuri de termoficare sau industriale, cu
ajutorul instalaţiilor de conversie a deşeurilor în energie. În aceste instalaţii,
cãldura de la arderea deşeurilor este absorbitã de apã prin pereţii camerei
cuptorului sau în cazane separate. Apa este încãlzitã pânã la punctul de fierbere,
preschimbându-se în abur. În acest punct, aburul este folosit fie pentru încãlzire,
fie pentru a acţiona turbine pentru generarea de electricitate. Cantitatea de
energie recuperatã depinde de cantitatea de deşeuri arse, de puterea caloricã a
fluxului de deşeuri şi de eficienţa procesului de combustie. În instalaţiile de
ardere a deşeurilor comunitare cu o putere caloricã ridicatã se poate obţine
aburul la o presiune de 100 bari, la o temperatura de supraîncãlzire de 400-
500°C proprie producerii de energie electricã, cât şi abur la o presiune de 15-20
bari şi o temperaturã de 200-250 °C din reziduuri cu o putere caloricã scãzutã,
folosit în instalaţiile industriale şi în posturile de termoficare.
La Conferinţa Internaţionalã privind „Arderea gunoaielor” din 1980, unde
au fost analizate situaţia existentã la acea datã şi tendinţele de dezvoltare a
tehnicii de ardere a reziduurilor menajere şi a folosirii energiei obţinute, s-a
subliniat cã dificultatea unei arderi economice constã în capacitatea caloricã
redusã a reziduurilor şi în neomogenitatea compoziţiei fracţionare. În plus, apar
dificultãţi din cauza agresivitãţii corozive mãrite a produselor de ardere. Astfel,
la cele mai bune instalaţii, s-a realizat un randament de 75-80%.
Cele mai multe uzine de incinerare a reziduurilor menajere utilizeazã
tehnologia „arderii în masã”. La început, o serie de oraşe au fost împotriva
acestor uzine, deoarece se elibereazã dioxina, care este o substanţã toxicã.
Ulterior, s-a constatat cã, atunci când incineratoarele funcţioneazã în mod curent
şi cu ardere completã, ele emit cantitãţi neglijabile de materii poluante, care se
încadreazã în limitele admise. Un motiv în plus pentru susţinerea acestor uzine
îl reprezintã elementul combustibil, reziduurile menajere fiind singurul
combustibil care este în creştere. În principiu, prin aceastã metodã se obţine mai
întâi abur, apoi cu turbine acţionate cu abur se obţine electricitatea.
În afara dioxinei (care constituie un pericol pentru sãnãtate), în gazele de
evacuare ale uzinelor de ardere a deşeurilor comunitare se mai gãsesc: acid
clorhidric şi acid fluorhidric, dioxid de sulf, particule solide cum ar fi praful şi
nisipul, oxizii de azot şi alte particule de compuşi de zinc, cauzaţi de arderea
maselor plastice. Din considerente de protecţie a mediului înconjurãtor, pe
lângã folosirea unor instalaţii de incinerare cu „ardere în masã” completã, este
mult mai bine dacã se realizeazã o selectare premergãtoare pentru evitarea
arderii acelor componente care produc gaze nocive, cum este cazul maselor
plastice, precum şi a acelor materiale care îngreuneazã arderea, cum sunt
materiile organice şi care pot fi folosite în alte scopuri (producerea de compost).
În plus, se mai foloseşte arderea suplimentarã a componentelor combustibile
nearse. Arderea suplimentarã se realizeazã cu ajutorul gazelor naturale, în
prezenţa catalizatorului şi absorbanţilor de hidrocarburi care conţin clor. De
asemenea, principalele tehnologii de combatere a emisiilor în atmosferã, astfel
încât incineratoarele sã satisfacã standardele de mediu, folosesc filtre din
ţesãturi, precipitatoare electrostatice şi scrubere. Filtrele din ţesãturi, cunoscute
şi sub numele de filtre cu saci, sunt foarte eficiente la combaterea emisiilor de
metale şi compuşi organici care se ataşeazã la particulele fine. Filtrele textile
constau din mai mulţi saci cilindrici care filtreazã emisiile. Pentru evitarea
emisiilor de pulberi se pot folosi precipitatoare electrostatice (electrofiltre),
care încarcã electric pulberile din emisii şi apoi atrag particulele spre plãci de
colectare cu încãrcare electricã opusã. Plãcile de colectare sunt scuturate
periodic, pentru îndepãrtarea particulelor care constituie cenuşa zburãtoare.
Scruberele sunt folosite, în primul rând, pentru combaterea gazelor acide, dar
ele îndepãrteazã şi anumite metale grele. Scruberele umede folosesc o soluţie de
lichid alcalin (aflatã în mişcare) pentru neutralizarea acizilor. Toate aceste
echipamente scumpesc, însã, simţitor, instalaţiile şi subprodusele obţinute. Prin
urmare, se poate aprecia cã nici cele mai moderne uzine de ardere a gunoaielor
nu rezolvã total problema rentabilizãrii şi a motivãrii investiţiilor.

2. Compostarea deşeurilor menajere

O altã metodã de neutralizare şi valorificare a deşeurilor comunitare este

fermentarea (sau compostarea). Ea poate fi consideratã cea mai veche metodã,
chiar dacã în faza de început operaţia era fãcutã la o scarã foarte redusã,
reziduurile fiind împrãştiate în stare brutã pe câmp, cu scopul principal de
neutralizare. Ulterior s-au constatat unele avantaje ca urmare a amestecului cu
solul şi a apãrut astfel tehnica de prelucrare a deşeurilor sub numele de
compostare.
Prin compostare se înţelege procesul de transformare pe cale biologicã a
deşeurilor menajere într-un produs nepoluant, cu valoare nutritivã pentru plante
şi un foarte bun adaos pentru soluri. În timpul operaţiei de compostare se
desfãşoarã douã procese biologice (de descompunere şi de sintezã) care se
întrepãtrund şi se intercondiţioneazã. Tehnica de valorificare a deşeurilor solide
menajere prin compostare reduce cheltuielile de neutralizare a reziduurilor, mai
ales în ţãrile şi în perioadele anului în care peste 50% din volumul total este
reprezentat de materii organice compostabile.
 Compostarea deşeurilor solide în scopul folosirii ca amendament pentru
sol, îngrãşãmânt sau suport pentru culturi este importantã în multe ţãri. În mod
deosebit, ţãrile asiatice au o tradiţie în producerea şi utilizarea compostului. În
Europa de Vest se folosesc tehnologii moderne pentru producerea de compost:
procedeul Baden-Baden (Germania), procedeul Prot-Sofraine (Franţa),
procedeul Thompson (Anglia), procedeul Dorr-Oliver (Olanda), procedeul Brno
(Slovacia, Cehia), etc. În general, toate procedeele adoptate cuprind patru faze
principale ale procesului de compostare:
- recepţia şi stocarea reziduurilor menajere;
- pretratarea reziduurilor menajre;
- fermentarea materialului recuperat;
- livrarea compostului.
La acestea se adaugã unele operaţii anexe:
- extragerea metalelor;
- îndepãrtarea reziduurilor de la diferite etape de prelucrare;
- alimentarea procesului tehnologic cu apã, energie electricã, etc.
Majoritatea sistemelor de compostare necesitã suprafeţe deschise pentru
aşezarea şi manipularea grãmezilor de compost. Felul terenului şi al
amplasamentelor disponibile dicteazã în multe privinţe alegerea sistemului de
compostare. Astfel, se poate alege compostarea localã (în curţi, grãdini),
compostarea descentralizatã pe criterii de vecinãtate (la dimensiuni reduse),
compostarea descentralizatã la nivel de comunitate, compostarea centralizatã
la nivel municipal sau compostarea centralizatã la nivel regional (zonal).
Toate procedeele şi opţiunile tehnico-ecologice de compostare se
bazeazã pe faptul cã procesele de fermentare constau din descompunerea de
cãtre bacterii a materialelor din deşeuri. Diferenţele în cadrul procedeelor
constau în dirijarea acestui proces biologic, în viteza de descompunere şi
temperatura la care se produce descompunerea, în metodele utilizate pentru
controlul umiditãţii şi aerãrii, şi nu în ceea ce priveşte procesul de
descompunere în sine.

2.1. Fermentarea (compostarea) naturalã

Materialul preparat este depus în grãmezi pe un teren curãţat de iarbã şi
prevãzut cu drenuri. Separarea materialului se face în şiruri late de 2-4 m şi
înalte de 2-3 m, pentru a se realiza o suprafaţã cât mai mare expusã aerului din
atmosferã. Între şiruri, care pot avea orice lungime, se lasã spaţii suficient de
late pentru a permite lopãtarea materialului. La intervale de 7-10 zile, materialul
este rãsturnat pe parcele de teren liber, care alterneazã cu şirurile. Aceastã
operaţie se face pentru vânturarea materialului, în scopul de a permite aerului sã
pãtrundã adânc în grãmezi, asigurând astfel o fermentare aerobã. În perioadele
de vânturare se mai urmãreşte variaţia de temperaturã şi umiditate,
intervenindu-se dacã este cazul în favoarea desfãşurãrii normale a procesului de
fermentare. În aceste condiţii, fermentarea completã pânã la faza de compost
dureazã în jur de 100 zile. Dupã aceastã perioadã, compostul obţinut este
considerat crud, întrucât numai dupã încã un an capãtã o stabilitate evidentã,
atât ca structurã, cât şi din punct de vedere calitativ.
Compostul poate fi folosit crud sau dupã maturizare, care se realizeazã
într-un depozit. În mod obişnuit, compostul, înainte de livrare, se cerne şi se
sorteazã pe calitãţi, de aceea staţia de compostare trebuie sã fie prevãzutã şi cu o
instalaţie de cernere şi sortare.

2.2. Fermentarea (compostarea) dirijatã şi acceleratã

Pentru accelerarea fermentãrii s-au construit utilaje speciale numite
digestori, care au forma unui cilindru cu lungimea de peste 25 m şi cu diametrul
de 4 m. În interior, digestorii sunt prevãzuţi în sens longitudinal cu 4-6 bare fixe
de fier profilat. Fermentarea are loc în interiorul acestor digestori şi se
realizeazã sub un control continuu al evoluţiei, putându-se interveni pentru
asigurarea cãldurii şi umiditãţii necesare, în funcţie de natura reziduurilor.
Deşeurile sunt omogenizate printr-o agitare continuã (sunt vânturate).
Prin aceastã fermentare forţatã se poate obţine compost crud în 4-7 zile de
lucru, având însã o fazã de maturizare mai lungã decât în cazul fermentãrii
naturale.
Existã, însã, şi unele aspecte negative privind compostarea deşeurilor.
Dupã datele prelucrate în Austria, pe lângã toate substanţele nutritive (34% apã;
24% substanţe organice; 0,45% azot; 0,45% fosfor; 0,27% magneziu; 2,32%
calciu), compostul mai conţine microelemente, precum bor, cupru, mangan, zinc
şi unele substanţe nocive. Astfel, la 100 kg compost existã, în medie, 0,5 g
arsen, 0,1 g mercur, 15 g plumb.
Specialiştii Universitãţii din Pisa (Italia) subliniazã cã valoarea
compostului obţinut din reziduurile menajere trebuie stabilitã, în mod
obligatoriu, cu luarea în considerare a influenţei asupra poluãrii mediului
înconjurãtor, întrucât este posibilã o poluare a câmpiilor şi o contaminare a
animalelor cu produse toxice (în special, cu metale grele şi substanţe patogene).
De asemenea, se cunosc cazuri de poluare cu compost a apelor freatice.
Cercetãrile efectuate în Rusia au stabilit cã folosirea îngrãşãmintelor
produse de uzinele de compost este legatã de poluarea solului cu metale
neferoase grele. Astfel, comparativ cu concentraţiile iniţiale, compostul este
simţitor îmbogãţit, conţinând mai mult mercur (de 833 ori), zinc (de 30 ori),
cadmiu (de 21 ori), plumb (de 18 ori), cupru (de 17 ori), etc.

2.3. Fermentarea în comun a reziduurilor menajere cu nãmolurile de

la staţia de epurare a apelor orãşeneşti
Concomitent cu cantitatea de reziduuri creşte şi cantitatea de nãmol
provenit de la staţiile de epurare a apelor orãşeneşti uzate.
 Cercetãrile privind compostarea în comun cu reziduurile menajere cu
nãmolurile de la staţiile de epurare a apelor oraşeneşti uzate au fost efectuate
pentru prima datã în Elveţia de cãtre Institutul pentru amenajarea şi protecţia
apelor. Aceste cercetãri efectuate la Zurich au arãtat cã prin compostarea unei
mase, din care douã pãrţi reziduuri menajere şi o parte nãmol deshidratat,
substanţele organice active cresc cu 100% faţã de un compost realizat numai din
reziduuri menajere, fãrã a mai lua în considerare îmbogãţirea amestecului cu
azot şi fosfor.
Prin urmare, trebuie sã se aibã în vedere ca amplasarea şi construirea
staţiilor de neutralizare a reziduurilor menajere şi a nãmolurilor rezultate de la
staţiile de epurare sã permitã compostarea în comun a acestora.

2.4. Vermicompostarea centralizatã

Vermicompostarea, denumitã şi vermiculturã, este un proces aerob relativ
rece de compostare, în care diferite specii de viermi şi râme pot fi utilizate
pentru descompunerea materiei organice. Viermii mãrunţesc mecanic
materialele compostabile şi le descompun parţial prin ingerare, iar
descompunerea biochimicã decurge cu ajutorul bacteriilor şi substanţelor
chimice conţinute în tractul lor digestiv.
Vermicultura necesitã multã manoperã şi un control riguros al condiţiilor
de compostare, incluzând temperatura, umiditatea şi compoziţia amestecului.
Pânã în prezent, succesul acestei metode este limitat la programe pilot sau la
sisteme de dimensiuni reduse, specifice industriei casnice ţãrãneşti. Trebuie
menţionat cã vermicultura nu distruge obligatoriu toţi agenţii patogeni. Unii
viruşi şi paraziţi pot supravieţui acestui proces. Din aceastã cauzã, dacã
materialele intrate în proces prezintã un risc ridicat de a fi contaminate cu agenţi
patogeni, produsul finit poate sã mai conţinã, la rândul sãu, agenţi patogeni.

2.5. Fermentarea (compostarea) anaerobã. Instalaţii de fabricare a

biogazului
Fermentarea anaerobã este o opţiune de compostare care poate fi
consideratã o practicã ecologicã pentru ţãrile industrializate. Un numãr de
amenajãri din Franţa şi Belgia par a fi capabile sã composteze deşeuri mixte,
sub presiune, în condiţii anaerobe, recuperând atât compost, cât şi gaz metan.
Majoritatea sistemelor anaerobe includ pre-procesarea, similarã cu cea a
sistemelor centralizate aerobe, urmatã de deplasarea materialelor destinate
compostãrii la o cisternã sau la un recipient sub presiune. În mod normal,
trebuie sã se adauge lichid (apã), având în vedere cã bacteriile anaerobe pretind,
în general, un mediu lichid sau semi-lichid.
Un caz particular de compostare anaerobã a unor reziduuri
biodegradabile, prin transformarea lor din agenţi puternic poluanţi în produse
utile, îl reprezintã tehnologiile care produc „biogaz”. Biogazul este un amestec
gazos conţinând 65-70% metan CH, 25-30% bioxid de carbon CO2 şi mici
cantitãţi de oxid de carbon CO (2-4%), hidrogen sulfurat (sub 1%) şi
hidrocarburi (sub 1,5%), obţinut prin fermentaţia anaerobã a materialelor
organice (dejecţii animale, paie, frunze, coceni).
Pentru obţinerea de biogaz, materia primã se depoziteazã într-o incintã
corespunzãtoare unde, sub acţiunea unor bacterii, are loc procesul:
celulozã  bioxid de carbon + gaz metan + cãldurã
Principalele condiţii pentru ca procesul sã aibã loc sunt:

- Anaerobicitate: pentru bacteriile responsabile de fabricarea biogazului,

oxigenul este toxic. Condiţia se îndeplineşte uşor, lucrând în incinte închise.
Cum reacţia decurge cu degajare de gaze, presiunea în interior va fi în mod
spontan mai mare decât cea din exterior, deci pãtrunderea aerului din exterior
este uşor de evitat.
- Un raport de 13-16:1 şi maxim 25:1 între carbon şi azot, în compoziţia
materiei prime, raport corespunzând necesarului biologic al bacteriilor.
Materiile prime frecvent folosite au raportul C/N2 cuprins între 3 şi 87, deci se
poate obţine, printr-o dozare a lor, raportul optim.
- O umiditate de minimum 90%, care se realizeazã prin adãugarea de apã.
- Un pH > 6, care se poate corecta, dacã este necesar, prin adãugarea de
lapte de var.
- O temperaturã adecvatã; în funcţie de temperaturã sunt active trei tipuri
de bacterii:
a) bacterii criofile, care „lucreazã” începând de la +20°C, producând 20-
35 Nm3 biogaz / 1.000 kg materie primã uscatã, timp de de 100 - 120 zile.
b) bacterii mezofile, care au nevoie de temperatura de +35°C şi care
produc circa 45 Nm3 biogaz din 100 kg materie primã uscatã, pe un interval de
timp de circa 60 zile.
c) bacterii termofile, active la +50°C, producând 80 Nm3 biogaz, timp de
10-20 zile.
Interesant este faptul cã, odatã cu ridicarea temperaturii, creşte atât
producţia zilnicã, cât şi conţinutul de metan al biogazului. Astfel, pentru un
amestec de dejecţii animale + iarbã + paie, producţia zilnicã, exprimatã în m3
biogaz / m3 suspensie materie primã a variat de la 0,07 (cu 65% CH 4) pentru
temperaturi de 12-15 °C panã la 1,00 (cu 80-88% CH4) pentru temperaturi de
43-50 °C.
Temperatura din instalaţie se obţine în primul rând spontan, reacţia de
formare a biogazului fiind exotermã. Pentru perioadele reci ale anului, în cazul
instalaţiilor simple, ridicarea temperaturii se face „îmbrãcând” la exterior
instalaţia în bãlegar, care asigurã nu numai izolaţia termicã, ci şi încãlzirea
instalaţiei, în urma unor procese de fermentaţie aerobicã, procese pe care
oricum trebuia sã le sufere pentru a putea fi ulterior folosit ca îngrãşãmânt. În
cazul instalaţiilor industriale, temperatura se ridicã cu ajutorul unor serpentine
cu apã caldã, produsã prin arderea unei fracţiuni din biogazul obţinut.
 Instalaţiile de fabricare a biogazului pot varia de la o capacitate de 2-3 m3
biogaz / zi, care au ca sursã de alimentare reziduurile unei gospodãrii ţãrãneşti şi
care furnizeazã suficient gaz pentru arderea a 2 focuri de aragaz timp de 5 ore
zilnic (execuţia instalaţiei putând fi realizatã chiar de gospodar), pânã la
instalaţii industriale, cu producţii de pânã la 6.000 m3 biogaz / zi (echivalent cu
1.400 tcc /an), a cãror investiţie se recupereazã în circa 4 ani.
Deşeurile din instalaţiile de biogaz, dupã uscare şi adãugare de paie şi
coceni, sunt supuse unui proces de fermentaţie aerobicã, în cadrul cãruia sunt
distruşi toţi germenii patogeni pe care, eventual i-au conţinut, dupã care se
obţine un material humificat, care poate fi folosit foarte bine în agriculturã.
În concluzie, producerea biogazului devine o formulã deosebit de
interesantã, mai ales în urmãtoarele situaţii:
- gospodãrii ţãrãneşti individuale, pentru obţinerea de combustibil pentru
gãtit şi pregãtirea apei calde menajere. Cuplat, eventual, cu captatoare solare şi
o instalaţie eolianã, ar putea sã asigure independenţa energeticã a gospodãriei o
bunã parte din an, în condiţiile unui confort considerabil;
- crescãtorii de animale, atât pentru obţinerea de combustibil necesar
încãlzirii, preparãrii hranei animalelor şi personalului, cât şi ca soluţie de
eliminare şi valorificare a deşeurilor poluante, formate din dejecţiile animaliere;
- staţii de tratare a apelor orãşeneşti, în acest caz biogazul produs şi
distribuit în reţeaua de gaz combustibil a oraşului acoperind o parte din
cheltuielile de exploatare ale staţiei.

3. Piroliza (degazarea) deşeurilor comunitare

Piroliza, ca şi incinerarea, reprezintã un proces termic de tratare a
deşeurilor solide urbane. În ultimii ani, acest procedeu este tot mai mult
experimentat şi a obţinut rezultate bune în unele aplicaţii experimentale şi
industriale.
Prin pirolizã se obţine o descompunere termicã a compuşilor termici şi, în
special, a produselor organice, la o temperaturã ridicatã şi în absenţa oxigenului.
În practicã, acest procedeu este denumit şi degazare.
Sub efectul temperaturilor ridicate se produce o sciziune şi o structurare
diferitã a moleculelor organice, ceea ce face ca, dupã piroliza deşeurilor, acestea
sã se gãseascã în substanţe combustibile gazoase, lichide şi solide.
Din punct de vedere energetic, reacţiile de pirolizã sunt endoterme şi au
ca efecte:
- eliminarea şi transformarea (neutralizarea) deşeurilor solide urbane;
- reducerea în volum şi greutate a deşeurilor ce se trateazã;
- producerea de combustibili gazoşi, lichizi şi solizi.
Procesul tehnologic de pirolizã se desfãşoarã astfel încât deşeurile
netratate sã fie descompuse într-un reactor timp de câteva ore, la o temperaturã
cuprinsã între 500 - 1000 °C. În cursul acestui proces se formeazã, pe de o parte,
gaze de pirolizã (cu o putere caloricã mai micã de 3000 kcal/kg), ca hidrogen,
bioxid de carbon, oxid de carbon, acid sulfuric, amoniac, metan, iar, pe de altã
parte, zgurã (cu o putere caloricã de 500 kcal/kg), care conţine componente
nedegazabile, cum este cocsul de pirolizã. Se mai formeazã, în plus, substanţe
lichide, ca apã şi hidrocarburi.
Piroliza se deosebeşte net de incinerare, prin prezenţa în zgurã a metalelor
sub formã neoxidatã şi prin producerea unei cantitãţi mai mari de reziduuri
solide. În cazul pirolizei se reduce volumul deşeurilor la 40%, faţã de 10-30% în
cazul incinerãrii, iar proporţia gazelor de pirolizã este de 10-20% din cantitatea
gazelor care rezultã la incinerarea deşeurilor (ceea ce este foarte important
pentru epurarea gazelor). Instalaţiile de pirolizã folosesc circa 2/3 din
capacitatea energeticã a deşeurilor (aproximativ 2000 kcal/kg), restul de 1/3
fiind disponibilã pentru utilizãri ulterioare.
În ceea ce priveşte protecţia mediului, trebuie analizate produsele
rezultate, adicã zgura şi gazele. În privinţa deşeurilor solide, trebuie luat în
considerare impactul zgurei asupra mediului. Pentru gazele de pirolizã trebuie
analizate modalitãţile de eliminare a componentelor toxice. În acest scop, se pot
aplica tehnologiile folosite în cocserii pentru spãlarea în atmosferã umedã a
gazelor de pirolizã, întrucât aceste tehnologii nu ridicã probleme de protecţie a
mediului înconjurãtor, cu excepţia mirosurilor. Apele de spãlare trebuie, însã,
supuse unei tratãri suplimentare.
Ca metodã de valorificare a deşeurilor comunitare, piroliza este încã în
faza iniţialã de aplicare (dupã metodele Kobe Steel, Langard, West-Virginia,
Lanz, Hitache, Herbold etc.). În SUA şi Japonia s-au construit instalaţii de
pirolizã în care se încãlzesc deşeurile solide la circa 700 °C într-un recipient
ermetic, rezultând urmãtorii patru compuşi:
- gaz comparabil cu gazul de iluminat;
- o parte condensabilã în hidrocarburi;
- carbune solid din care se pot extrage uleiuri;
- metale şi sticlã fãrã alterãri însemnate, care pot fi recuperate.

4. Reducerea chimicã şi biologicã a deşeurilor

Reducerea chimicã şi biologicã a deşeurilor comunitare (sau conversia în

energie a acestora) se aflã în faza de studii, cercetãri şi experimentãri, nefiind
încã aplicatã şi extinsã industrial. Din literatura de specialitate rezultã cã
conversia deşeurilor solide urbane prin alte procedee decât incinerarea şi
piroliza este în experimentare pe instalaţii pilot. Metoda constã în conversia
chimicã şi biologicã a deşeurilor în etanol.
Datoritã simplitãţii tehnologiei de bazã, se apreciazã cã într-un viitor
apropiat, prin conversia materiilor biologice şi a reziduurilor organice se vor
putea alimenta centrale electrice cu puteri de 100-1000 MW. În acest scop, în
ţãrile din Comunitatea Europeanã se efectueazã studii şi experimentãri în scopul
gãsirii de noi metode de producere a substanţelor chimice prin procedee
fotochimice şi fotobiologice, bazate pe cunoaşterea aprofundatã a proceselor
biologice de fotosintezã.

În final, este important a se stabili care dintre cele patru procedee

(incinerarea, fermentarea, piroliza şi reducerea chimicã) reprezintã soluţia
optimã pentru înfiinţarea unei instalaţii industriale capabile de a trata, în condiţii
ecologice şi de eficienţã economicã, între 500 - 1000 t/zi de deşeuri solide
organice.
În ultimul timp, ţinându-se seama de particularitãţile fiecãrui procedeu, s-
a trecut şi la aplicarea combinatã a acestora, constituindu-se instalaţii complexe
de reciclare a deşeurilor comunitare.