Sunteți pe pagina 1din 3

Ce este comunicarea

Comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale.


Comunicarea a fost definita ca o formă particulară a relaţiei de schimb între două sau mai multe
persoane, între două sau mai multe grupuri care are ca elemente esenţiale relaţia dintre indivizi sau
dintre grupuri, schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii, modificarea voită sau nu a
comportamentului celor angajaţi.
Comunicarea umana se ocupa de sensul informaţiei verbale, prezentata în forma orala sau scrisa
şi de cel al informaţiei non verbale, reprezentata de paralimbaj, mişcările corpului şi folosirea spaţiului.
Noţiunile de limbaj, limbă, comunicare au mai multe sensuri, fiind considerate polisemantice.
Aceasta se datorează faptului că fiecare noţiune prezentă este foarte complexă, dar şi faptului că fiecare
din aceste noţiuni – comunicare, limbă, limbaj - sunt studiate de mai multe discipline ştiinţifice
(lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica), care aduc propriile lor perspective de abordare, nu
întotdeauna identice sau măcar complementare.
Principala problemă pe care o presupune studiul noţiunii de comunicare este aceea a stabilirii
conţinutului şi a mijloacelor prin intermediul cărora acesta este transmis. Cât priveşte conţinutul, aceasta
are un conţinut informaţional, un conţinut afectiv-emoţional, un conţinut motivaţional şi un conţinutul
volitiv. În general, se comunică trei tipuri de informaţii: cognitive; indiceale; injonctive sau conative.
Canale în comunicare
În ceea ce priveşte comunicarea, Canalul reprezinta mijlocul fizic de transmitere a mesajului,
numit şi "drumul" ipotetic sau "calea" urmata de mesaj.
În comunicare se folosesc următoarele canale:
- Canale tehnologice: telefoane, casetofoane, computere, video, pager, radio
- Canale scrise: scrisori, rapoarte, afişiere, memo-uri, formulare, carţi, reviste, ziare;
- Canale fata-n fata: conversaţii, interviuri, întâlniri, prezentări, cursuri, lecturi.
Mediul comunicării este Mijlocul tehnic sau fizic care transforma mesajul în semnal. Mediul în
comunicare poate fi oral sau scris, în funcţie de modalitatea de comunicare pe care o folosim; când
vorbim-ascultam-observam, comunicam în mediul oral, când scriem-citim, folosim comunicarea în
mediul scris.
În cazul unei comunicări, răspunsul receptorului la mesajul transmis ne demonstrează dacă
acesta a fost bine înţeles, dacă s-a făcut comunicarea corect. Reacţia respectiva se numeşte feedback şi
încheie cercul comunicării deoarece receptorul, la rândul sau, codifica o informaţie şi o comunica
transmiţătorului. Putem deci considera ca în procesul comunicării rolurile se schimba mereu: receptorul
devine transmiţător şi invers.
Comunicarea para lingvistică
In comunicarea paralingvistica, studiile de specialitate disting patru canale principale:
1. expresia fetei,
2. contactul vizual,
3. limbajul corpului,
4. distanta fizica
Primul canal în comunicarea paralingvistică este expresia fetei, şi s-a demonstrat ca expresiile faciale
traduc fidel stările sufleteşti. Exista sase emoţii de baza: fericirea (bucuria), tristeţea (supărarea),
surpriza, frica (îngrijorarea), dezgustul şi furia.
Al doilea canal în comunicarea paralingvistică , reprezentat de contactul vizual este un canal relevant
pentru cunoaşterea celuilalt şi interpretarea gândurilor, afectelor şi intenţiilor, acesta reflecta în mod
pregnant universul intim. Avem doua ipostaze ale contactului vizual. Prima se refera la evitarea privirii
în ochii celuilalt: uitarea în alta parte, care trădează lipsa de interes sau dezaprobare, dispreţ; lăsarea
ochilor în jos este semn al vinovăţiei. Privirea prelungita în ochii altcuiva are tot doua sensuri: primul
poate fi iubire, preţuire, stima, atracţie, sau privirea fixa poate exprima furie, mânie, intenţii agresive.
Al treilea canal în comunicarea paralingvistică este limbajul trupului care se refera la mişcările şi
configuraţiile anumitor parţi ale corpului precum: frecarea mâinilor, răsucirea parului, datul din picior,
toate constituie semnale ale unei stări de agitaţie, indecizie. Postura corporala, luată ca întreg, reprezinta
stări interioare de moment, dar vorbeşte şi despre moduri de gândire şi reacţii mai stabile.
Al patrulea canal în comunicarea paralingvistică se refera la distanta publica. Aceasta indica distanta pe
care în orice împrejurare, oamenii încearcă sa o menţină fata de semenii lor.
În comunicare se găsesc 5 niveluri, şi anume: comunicarea intrapersonala, comunicarea
interpersonala, comunicarea de grup, comunicarea de masa, comunicarea publica sau mediatica.
Comunicarea intrapersonala este comunicarea în şi către sine. Acestă comunicare este un real
proces de comunicare, chiar dacă emiţătorul şi receptorul este acelaşi, iar codificarea şi decodificarea
mesajelor nu este absolut necesara.
Comunicarea interpersonala este cea mai importanta forma de comunicare şi cel mai des
folosita. Ea este baza existenţei sociale a omului, şi nu poate fi evitată- Viata
de familie, relaţiile cu prietenii, activitatea profesionala, toate depind de aceasta calitate. Comunicarea
interpersonala se refera la comunicarea fata în fata. Este un tip de comunicare important în relaţiile inter-
personale, în stabilirea de relaţii, legături,etc.
Comunicarea de grup este tot un tip de comunicare, dar care se derulează în colectivităţi umane
restrânse şi permite schimburi de idei şi emoţii, discuţii, rezolvări de probleme, aplanare de conflicte,
etc.
Valenţa în comunicare reprezinta numărul de persoane cu care un individ poate comunica (la
receptare sau la emitere). Dintr-o perspectiva informaţională, grupurile sunt de doua tipuri: grup egalitar
şi grup ierarhizat. Intr-un grup, ierarhia se stabileşte pe baza bilanţului informaţional al fiecărui individ,
bilanţul fiind diferenţa dintre influentele pe care le primeşte individul şi cele pe care le exercita acesta.
Când bilanţul este egal pentru toţi membrii grupului, grupul este egalitar, iar daca bilantul este diferit,
grupul este ierarhizat.
Comunicarea de masa presupune un producător instituţionalizat de mesaje scrise, vorbite,
vizuale sau audiovizuale, care se adresează unui public variat şi numeros. Acest tip de comunicare nu
beneficiază de un feedback eficient.
Comunicarea publica sau mediatica este o forma specializata a comunicării interumane care
are rădăcinile în retorica antica. Trăsătura esenţială a comunicării publice este aceea de a acţiona la
nivelul reprezentărilor sociale şi de a permite o rapida modificare a discursurilor publice; ea diferă în
mod esenţial de alte tipuri de comunicare prin finalitatea sa.
Forme ale comunicării
Comunicarea se poate manifesta sub mai multe forme, printre care există comunicare verbală,
comunicare scrisă, comunicare orală, comunicare non-verbală, paralimbaj...
Comunicarea verbală
Comunicarea verbală se realizează prin limbaj, care reprezintă un ritual care se petrece atunci
când ne aflăm într-un anumit mediu în care un răspuns convenţional este aşteptat de la noi. Spre
exemplu, cineva care merge la o nuntă va ura "casă de piatră", iar cineva care merge la o înmormântare
va spune "Dumnezeu să-1 odihnească", şi nu invers. Aceste ritualuri ale limbajului sunt învăţate din
copilărie, deoarece ele depind de anumite obiceiuri direct raportate la o anumită cultură şi comunitate;
totodată, sunt învăţate obiceiurile de limbaj corecte şi incorecte (spre exemplu, cuvintele indecente pe
care copilul le foloseşte pentru prima dată sunt reprimate sever de către părinţi). Ulterior, individul
învaţă să folosească cuvintele în funcţie de mediul în care se află. Este un prim pas în direcţia
specializării limbajului. În timp, în funcţie de diferitele cunoştinţe asimilate, persoana poate utiliza tipuri
diferite de limbaj, mai redus sau mai înalt specializate.
Gândirea şi limbajul se dezvoltă împreună. Aşa cum modul de a gândi al fiecărei persoane este unic, şi
modul de a vorbi este unic. Această unicitate a limbajului legată de fiecare persoană în parte poate fi
înglobată sub denumirea de stil
verbal. De altfel, stilul este un indicator al persoanei în integralitatea sa.
Comunicarea scrisă
Comunicarea scrisă poate avea o dominantă intra-personală, dar şi una inter-personală. Într-o
comunicare scrisă se folosesc de obicei câteva elemente precum: folosirea frazelor cu o lungime medie
(15-20 de cuvinte), a paragrafelor centrate asupra unei singure idei, a cuvintelor înţelese cu siguranţă de
receptor ; evitarea exprimării comune, tipică limbajului oral, a cuvintelor inutile, redundante; alegerea
cuvintelor încărcate de afectivitate optimă în contextul pedagogic creat, a expresiilor afirmative, toate
acestea fiind elemente utile intr-o integrare eficace între suportul scris şi cel oral în cadrul comunicării
didactice.
Comunicarea scrisă are câteva avantaje. Printre care amintim:
1) durabilitatea în raport cu forma orală a comunicării;
2) textul poate fi văzut/citit de mai multe persoane;
3)poate fi citit la un moment potrivit şi poate fi recitit etc.
Paşii în comunicarea scrisă sunt similari celor din structurarea unui discurs: exista o fază de pregătire
(stabilirea obiectivelor, a rolului şi a audienţei - cei care vor citi textul - a punctelor-cheie pe care dorim
să le reţină aceştia din urmă) şi o fază de redactare (ideile principale sunt dezvoltate urmărind o serie de
indicatori precum : claritate, credibilitate, concizie, folosind cele trei părţi ale unei redactări: introducere,
cuprins şi încheiere.
Comunicarea orală
Cea mai întâlnită modalitate de comunicare este comunicarea orală. Comunicarea non verbală o
însoţeşte pe cea verbală, definindu-se în relaţie cu aceasta într-un mod aparte, în sensul sprijinului pe
care ea îl furnizează prin elementele de întărire, nuanţare şi motivare a mesajului.
Comunicarea orală reprezintă un instrument prin care avem acces la studiul altor forme şi
procese de comunicare: "Principalul mijloc al comunicării umane este limba vorbită, atât în sensul
priorităţii istorice, cât şi pentru că este forma de comunicare cea mai frecvent utilizată şi care oferă
modelul pentru alte forme de comunicare". Limba are un caracter convenţional, se sprijină integral pe
acordul implicit şi informal al utilizatorilor de a respecta regulile interne ale acesteia privind atât
utilizarea, cât şi semnificaţia.

Busuioc Beatrice